0 9 x x” ”

anul XXIX, nr. 1

2 lei
(332)
2018
MINISTERUL CULTURII
ŞI IDENTITĂŢII NAŢIONALE

9 771220 312105 01
 Apel „Echinox“ 50
S timaţi redactori, colaboratori, prieteni ai revistei Echinox,
Pentru a sărbători cum se cuvine cei cincizeci de ani de exis‑
tenţă a revistei Echinox, vă invităm să colaboraţi la alcătuirea unui
volum de studii şi evocări dedicate istoriei şi valorilor promovate de
această prestigioasă „revistă studenţească de cultură“ apărută în
decembrie 1968. Toţi deţinătorii de documente, manuscrise, cores‑
pondenţă, fotografii, care pot evoca momente semnificative ale
acestei istorii, sunt rugaţi să contribuie la realizarea proiectului
nostru. El va fi, desigur, amplificat de manifestări culturale – sim‑
pozioane, expoziţii documentare şi de artă, albume, antologii ale
C scriitorilor care şi‑au făcut ucenicia în „atelierul“ „Echinox“, ro‑
mâni, maghiari şi germani, recitaluri, întâlniri cu cititorii, lansări
de carte şi altele.
A Aşteptăm colaborările dumneavoastră până la data de 1 martie
2018, termen la care dorim să finalizăm proiectul, pregătind ma‑
terialele pentru redactare în condiţiile de exigenţă şi calitate cerute
F de însemnătatea evenimentului.
Vă rugăm să trimiteţi contribuţiile dvs. până la termenul men‑
ţionat, la adresa electronică ion.v.pop@gmail.com.
É Cu cele mai calde mulţumiri şi urări de bine pentru toţi cei
apropiaţi de spiritul echinoxist,
A P O S T R O F Ion Pop
n

Cãrþi primite la redacþie

• Dan Cristea, Cronicile de la Snagov, Bucureşti: Cartea Româ- • Daniel Hoblea, Gîlceava himerelor, ediţie revizuită şi adăugită,
nească, 2017. prefaţă de Daniel Săuca, Zalău: Caiete Silvane, 2015.
• Andrew Scull, O istorie culturală a nebuniei. De la Biblie la • Radu Pavel Gheo, Disco Titanic, roman, Iaşi: Polirom, 2016.
Freud…, traducere de Anacaona Mîndrilă‑Sonetto, Iaşi: Editura • Daniel Săuca, Un bou din anul maimuţei, publicistică, prefaţă
Polirom, 2017. de Carmen Andrei, Cluj‑Napoca: Mega, 2016.
• Ioan‑Aurel Pop, Ioan Bolovan, Oana Mihaela Tămaş (coordona- • Marin Pop, Corneliu Coposu şi Blajul. Destinul unei generaţii,
tori), Între pasiune şi profesie, Cluj‑Napoca: Academia Română Zalău: Caiete Silvane, 2015.
– Centrul de Studii Transilvane, Şcoala Ardeleană, 2017.
• Corneliu Coposu, Jurnal în vremuri de război, ediţia a doua,
• Gelu Ionescu, Cartea lui Prospero. Eseuri despre douăsprezece ediţie îngrijită de Marin Pop şi ing. Cristian Fulger, Zalău:
piese de William Shakespeare, Bucureşti: Humanitas, 2017. Caiete Silvane, 2014.
• I. Negoiţescu, Straja dragonilor. Memorii 1921‑1941, ediţia a • Corneliu Coposu, Din cele trecute vremi. Jurnalist la Cluj
doua, ediţie îngrijită, prefaţă şi note de Ion Vartic, cuvînt (1935‑1938), ediţie alcătuită şi studiu introductiv de Marin
înainte de Ioana Pârvulescu, Bucureşti: Humanitas, 2017. Pop, cuvînt înainte de Cristian Fulger, Zalău: Caiete Silvane,
• Doina Cetea, Istorii, poezie, Cluj‑Napoca: Şcoala Ardeleană, 2016.
2017. • Philippe Beaussant, Scena bolnavă, traducere, prefaţă şi note
• Pavel Dan, Ursita, nuvele, opinii critice, pagini de jurnal…, de Anca Daniela Mihuţ, Bucureşti: Tracus Arte, 2017.
ediţie îngrijită de Aurel Podaru, prefaţă de Ion Vlad, Cluj‑Napo- • Sorin‑Mihai Grand, outSider, poerezii, Craiova: Aius, 2016.
ca: Mega, 2017.
• Carmen Muşat, Frumoasa necunoscută. Literatura şi paradoxu‑
• Ileana Urcan, Negustorul de anotimpuri, versuri şi povestiri, rile teoriei, teorie literară, Iaşi: Polirom, 2017.
Bucureşti: Tracus Arte, 2014.
• Mihai Mănuţiu, Fuga cu Henri, Bucureşti: Humanitas, 2017.
• Ileana Urcan, Romanul cu ferestre albastre de pe colină,
(Summer Dreams), Piteşti: Paralela 45, 2013. • Radu Călin Cristea, Împăratul cu şapcă. Regimul Traian Băsescu
şi elitele sale, vol. i-ii istorie/politică, prefaţă de Al. Cistelecan,
• Ioan Bolovan, Primul Război Mondial şi realităţile demografice introducţiune de Paul Cernat, postfaţă de Dorin Tudoran, Bucu-
din Transilvania. Familie, moralitate şi raporturi de gen, prefaţă reşti: Rao, 2017.
de profesor universitar Liviu Maior, Cluj‑Napoca: Şcoala
Ardeleană, 2015. • Alex Ştefănescu, Eminescu poem cu poem. La o nouă lectură,
Bucureşti: Allfa, 2017.
• Grigore cel Mare, Dialoguri, ediţie bilingvă, traducere din latină
de Cristina Horotan, notă introductivă de Alexander Baumgar- • Ion Brad, O sută şi una de poezii, prefaţă de Ion Buzaşi,
ten, note de Cristina Horotan şi Alexandru Daroni, Iaşi: Bucureşti: Editura Academiei Române, 2017.
Polirom, 2017.

Ruxandra Cesereanu, Andrei Codrescu, Sub‑

marinul iertat, ediţia a doua, adăugită, cu Întîiul
final al cărţii, urmat de Epistolar şi de poemul
Ospăţul alchimic, cu o prefaţă de Mircea Cărtă-
rescu şi şase ilustraţii de Radu Chio, Bistriţa:
Charmides, 2017.
Unica responsabilitate a revistei Apostrof
este de a găzdui opiniile, oricît de diverse, ale colaboratorilor.
Responsabilitatea pentru conţinutul fiecărui text
Sanda Cordoş, Ion Vinea, un scriitor între lumi şi
îi aparţine, în exclusivitate, autorului.
istorii, ediţia a doua revăzută şi adăugită, Cluj-
Apostrof Napoca: Şcoala Ardeleană, 2017.

2 • APOSTROF
 Editorial

Anul Centenarului
Marta Petreu
în anul Centena‑ conştiinţă cîtă trebuie să o aibă şi ale ţării, urmăresc „ca tot, dar
Şrului.
i am intrat
atîta ştiinţă cîtă o pot avea“. Din absolut tot, să se subordoneze
E drept, cu mişcări de stradă nenorocire, imperativul lui lor“; constatare la care trebuie să
contra instutuţionalizării corupţi‑ politico‑moral n‑a fost de succes, aducem o singură corecţie: nu e
ei; şi cu o reformă fiscală ce nu căci, dacă în lumea politică vorba de partide, ci de un singur
numai că enervează de‑a dreptul românească o fi existînd ceva partid.
pe toată lumea care munceşte, ştiinţă, conştiinţa morală lipseşte Amară învăţătură, oricînd,
dar mai şi are efecte pe dos decît cu desăvîrşire. În momentul de cu‑atît mai mult la o sută de ani
cele declarate oficial, căci micşo‑ faţă, la noi se adevereşte din plin de la formarea statului unit
rează veniturile fiecăruia. Euro constatarea altui junimist, a lui român.
creşte, leul scade. „Eu nu mă pot P.P. Carp, cum că ţara stă sub n
gîndi sus cînd umblu cu picioare‑ „tirania partidelor“, care, în loc
le goale pe coji de nuci“, spunea să servească intereselor generale
Caragiale acum mai bine de un
secol. Şi e valabil şi pentru noi,
cei prinşi, ca şoarecii, într‑un sac
aproape etanş, pe care un braţ
mecanic îl scutură după program
din trei în trei secunde. Ca să
scape, unii pleacă peste hotare,
exodul de populaţie, mai ales
tînără şi instruită, dar nu numai,
continuă. Ceilalţi stăm în perife‑
ria noastră agitată, dar care, dacă
ne luăm după orice emisiune tv
de ştiri, pare că epuizează globul
terestru. La un secol după cele
trei Uniri, instabilitatea politică şi
economică a patriei sare în ochi.
Politicianismul – răul nărav al
oamenilor din lumea noastră
politică de a acţiona în interes
personal sau de clan, iar nu în
• Alba Iulia, 1 Decembrie 1918.
interesul ţării – a înflorit exube‑
rant. Mai grav, a devenit molimă
şi pare a fi cuprins toate sau
aproape toate nivelele şi sistemele
care alcătuiesc structura instituţi‑
onală a statului român. Începem
să semănăm cu o ţară mafiotă –
sau chiar sîntem deja, şi nu am eu
curajul să recunosc. Dar facem
reforme – unele atît de bine
gîndite, încît să ocupe toată
populaţia ţării şi să nu mai lase
pe nimeni să respire, ca să nu mai
aibă nimeni timp să se gîndească
ce‑am putea opune acestui dez‑
măţ al dezastrului care ne‑a
cuprins tentacular de sus în jos.
Într‑un imperativ categoric de
o germanică rigoare, Maiorescu
cerea oamenilor politici „atîta • Cluj-Napoca, ianuarie 2018. Foto: Nicu Cherciu.

Anul XXIX, nr. 1 (332), 2018 • 3


C itesc – din motive
redacţionale – scena‑
riul Învoiala scris de
George Bălăiţă, plecînd
de la Povestea lui Stan
Păţitul de Ion Creangă.
Cele 132 de file ale lui
sunt legate meticulos, ca
ale unui debutant întîr‑
ziat, care ştie el cum e
lumea şi n‑ar vrea să‑i fie pierdut manus‑
crisul. De ultima copertă e prins cu o
agrafă de birou un referat al lui Nicolae
Manolescu, cerut cîndva de o casă de fil‑
me şi lăsat acolo din întîmplare (sau cine
ştie). Cam pe la jumătate, întrerup lectura
scenariului – care, prin insinuările de ma‑
re rafinament ale autorului îmi aminteşte
de Lumea în două zile – şi citesc cele două
pagini ale lui Manolescu (îngălbenite şi ele
de vreme) spre a‑mi verifica impresiile.
Trec peste calificativul extraordinarul sce‑
nariu şi peste concluzia: „s‑ar putea face
un film mare“ şi mă întorc la ceea ce spune
– concret – acest cititor avizat.
„Învoiala este un adevărat roman, rea‑
list şi fabulos totodată“.
Aşa mi se pare şi mie. Mai precis, cred
că este un roman scris în stil realist despre
lumea învăluită în aburul magic din care
s‑a născut povestea lui Creangă. Mijloace‑
le folosite pentru reconstituirea acestei
lumi sunt cele ale post‑modernismului (pe
care Bălăiţă este cel ce le‑a introdus în lite‑
ratura noastră, fie că se mai recunoaşte
sau nu acest lucru), dar şi ale realului mi‑
raculos, impus de lumea poveştii. Cu sau
fără voia autorului, păpuşarul care trage
sforile, umblînd pe unde nu ai gîndi cu
căruţa sa învăluită în praf alb şi în magie,
are ceva comun cu Melchiade din Un veac
de singurătate.
Iniţierea celui ce şi‑a propus să refacă
lumea plecînd de la convingerea că la înce‑
put a fost Cuvîntul (în cazul de faţă,
Cuvîntul lui Creangă) începe, cum era de
aşteptat, de la Cartea Sfântă, recitită cu
ochiul celui trecut prin arta modernă.
4 • APOSTROF
Pînă unde poate
să meargă „învoiala“
cu Diavolul
Ileana Mălăncioiu
Autorul pare să fi‑nţeles de la Picasso că
ochiul bărbatului care priveşte mai cu aten‑
ţie o femeie îi poate percepe şi cel de‑al
treilea sîn, aşezat între ceilalţi doi, văzuţi
de toată lumea. Fiindcă fata cea mică a mo‑
rarului Lomură cel Şchiop şi coasta de drac
aşezată între coastele ei îngereşti sunt privi‑
te cu ironia caldă din pictura la care m‑am
referit. Iniţierea în arta modernă – de care
autorul dă seamă prin Nopţile unui provinci‑
al – se dovedeşte a fi fost nu doar reală, ci şi
necesară, de vreme ce problema care se
pune acum este aceea a trecerii de la Cuvîn‑
tul lui Creangă la forma (plastică) în care
trebuie văzută lumea acestuia într‑un film
de la sfîrşitul secolului 20. Dar să începem
cu începutul şi să vedem cum e refăcută, de
fapt, această lume. Să ne uităm, deci, cum
începe maşinăria cosmică să se pună în
mişcare pentru a scoate din întunericul
dens al nopţii tot ceea ce trebuie scos la
suprafaţă, în lumina poveştii. După ce vom
simţi o vreme cum se învîrtesc deasupra
noastră roţile nu tocmai bine unse ale aces‑
tei maşinării vechi, printre scrîşnete şi
trosnete de început de lume, vom surprin‑
de, ieşind de‑a dreptul din negură, uliţele
întortocheate ale unui sat moldovenesc. Ele
vor fi privite mai întîi de sus şi apoi din ce
în ce mai de aproape, pînă cînd vom da de
turla bisericii şi de acoperişele vechi de şin‑
drilă. In fine, în obiectiv se va afla casa
eroului din poveste. Îl vom vedea, prin fe‑
reastră, cum trece printre lucrurile făcute
de ziditorul acestei lumi anume pentru el şi
ni se va părea că este însuşi Adam, surprins
înainte de a şti ceva despre Eva (care trebu‑
ie să‑şi facă şi ea cumva apariţia, ca să nu fie
omul singur pe pămînt).
Această nouă Evă nu va fi făcută de
Dumnezeu din coasta bărbatului ei, ci,
dimpotrivă, ea este cea care are o coastă în
plus (de la Diavolul) şi trebuie să‑i fie
scoasă pentru ca bărbatul să se poată bu‑
cura cu adevărat de feminitatea ei.
Dacă eroina din poveste nu este chiar
Eva (deşi nu este străină de păcatul origi‑
nar), atunci nici bărbatul cu care va stăpîni
ea pămîntul în cele din urmă nu poate fi
chiar Adam. El va trebui să poarte un alt
nume şi numele lui este – aşa cum ştim –
Stan, dar, pentru a‑l scăpa de o boală de
care a suferit în copilărie, părinţii l‑au mai
numit şi Ipate. Acest Stan (sau acest Ipate)
– despre care ştim din capul locului că o
va păţi ( aşa cum, la urma urmei, putem
şti despre oricine, de cum s‑a născut) – la
început ne e înfăţişat la el în casă, de unul
singur. Doar cu lucrurile şi cu vieţuitoare‑
le peste care a suflat de curînd ziditorul
acestei lumi.
Vom remarca mai întîi blidarul aşezat
deasupra plitei peste care îşi mestecă sin‑
gur mămăliga. Simţindu‑se privit, Stan va
atinge din greşeală unul dintre vase, iar
acesta le va pune în mişcare pe toate cele‑
lalte şi noi le vom urmări cum se ciocnesc
unul de altul şi se rostogolesc cu zgomot
pe podeaua nu tocmai curată, pe care bur‑
lacul şi‑o spală singur. Un alt obiect asupra
căruia ne vor cădea ochii fără să vrem va fi
un bici lung de piele, încolăcit asemenea
unui şarpe, care va avea de jucat un anume
rol. Ca urmare, el va reveni în prim plan
de mai multe ori; cînd atîrnat în cuiul
acela bătut în uşa închisă cu un zăvor
vechi, din fier ruginit, cînd în mîna
stăpînului, cînd licărind în aer, asemenea
unei ameninţări. La momentul oportun,
îl vom vedea încolăcindu‑se pe spinarea
diavolului ajuns slugă fără simbrie în
această casă, fiindcă a mîncat din mămăli‑
ga brînzită a stăpînului ei, fără să fi spus
bogdaproste.
După ce îşi va împlini misiunea pentru
care a fost făcut, biciul se va preface brusc
în cenuşă în mîna lui Stan, care nu va fi
nici vesel, nici trist pentru cele‑ntîmplate.
Vinovăţia ambelor personaje ispăşită ast‑
fel ar putea să pară o complicare fără rost
a lucrurilor, dar, în realitate, ea este cea
care face ca totul să devină credibil. Fiind‑
că ar fi fost greu de acceptat ca diavolul
(întruchipat în persoana lui Chirică) să fie
atît de prost, ori atît de dezinteresat încît
să‑l slujească pe Stan fără să aibă şi el un
motiv al lui.
I nsistenţa autorului asupra formei de
şarpe a biciului ne duce cu gîndul la fap‑
tul că, în viziunea sa, acesta ar putea să fie
însuşi şarpele din grădina Edenului, chiar
dacă el nu va îndemna femeia, ci bărbatul,
să încalce interdicţia de a gusta din pomul
cunoaşterii binelui şi a răului.
Întrucît nu ne aflăm, totuşi, chiar la
începutul lumii, aşa cum ni s‑a sugerat
iniţial, aspectului ontologic, privit în per‑
spectiva timpului, i se asociază şi unul so‑
cial. Fiindcă, dacă Stan rămîne prototipul
bărbatului înrăit în singurătatea lui, el nu
este singur şi‑n lumea satului în care tră‑
ieşte. Alături de casa lui vom putea să ve‑
dem (pînă în cele mai mici detalii) casa
vecinului său, dar nu asta ne interesează
acum; vom constata doar că vecinul acesta
nu trebuie să fie însurat şi el de diavolul,
fiindcă atunci Povestea lui Stan Păţitul nu
ar mai fi originală. El este un om aşezat şi
chiar un pic cam sărac cu duhul, care nu
prea‑nţelege ce e cu nevasta lui cînd iese
prin porumb la miezul nopţii şi se uită

• George Bălăiţă.
peste gard în grădina lui Stan. Mai mult
decît vecinul acesta oarecare, ne va intere‑
sa soţia sa, Ioana, care se preface că nu‑l
prea are la inimă pe burlacul din casa de
alături. Ea îl porecleşte „torcălăul“ şi se
întreabă – ca toată lumea – de ce nu se mai
însoară şi el odată. Asta n‑o împiedică în‑
să ca atunci cînd Stan e plecat de‑acasă să
mai toarne cîte o căldare de apă la rădăcina
trandafirului crescut lîngă zidul lui.
Dacă vecinul lui Stan nu vede, n‑aude,
iar nevasta lui întreabă de însurătoarea
burlacului mai mult aşa, ca să‑i treacă de
frică, vizavi de curtea acestuia se află o
adevărată „casă conspirativă“, care nu se
mai ocupă de altceva decît de ce face şi de
ce nu face el. În această casă, le vom vedea
adunate la un loc pe toate babele‑hîrce
care – întrucît n‑au reuşit să‑l însoare – se
uită la el chiondorîş.
Nu ştim pentru ce anume se sfătuiesc
ele acolo, dar e clar ca lumina zilei că, în
ciuda eşecului de pînă acum, nu se îndură
să abandoneze acest caz. Numai că, suava
copilă aşezată‑ntre ele (despre care aflăm
că nu este altcineva decît fata cea mică a
morarului Lomură cel Şchiop) şi‑a cam
pierdut nădejdea că ar mai fi în stare să
rezolve ceva cu farmecele lor şi le iscodeşte
pentru a afla cum ar putea să‑şi culeagă ea
singură buruiana aceea cu care ar putea
să‑l pună pe jar.
Dar Stan habar nu are, sau se face că
habar nu are de toate astea. El îşi vede de
gospodăria lui, iar din cînd în cînd îşi face
drumurile sale de bărbat singur, care nu
trebuie să dea nimănui socoteală unde se
duce. Totuşi, cine l‑a urmărit mai cu aten‑
ţie a aflat că el trece uneori pe la vornicul
Botgros (unde vorniceasa, care schimbă
cam de trei ori pe an coarnele bărbatului
său, l‑ar aştepta cu sufletul la gură); a mai
aflat că, atunci cînd se duce la tîrg, nu‑l
ocoleşte nici pe negustorul evreu Levi,
care, de cînd fata lui e văduvă şi neconso‑
lată, îl aşteaptă şi el ca pe un cireş copt şi‑l
îmbie cu tot ce‑i trebuie şi ce nu‑i trebuie.
Deşi total străin de gîndul însurătorii,
Stan se mai abate şi pe la morarul Lomură
cel Şchiop, unde sunt trei fete de măritat.
El priveşte totul cu nonşalanţa bărbatului
aşteptat în atîtea case şi e aşteptat tocmai
pentru că nu prea se sinchiseşte de asta. În
opinia naratorului, care reia în felul său
povestea lui Creangă, Stan este un adevă‑
rat artist al vieţii de burlac. Aşa cum Chi‑
rică, înainte de a fi pedepsit să fie sluga
fără simbrie a acestuia, era un adevărat
artist al vieţii de diavol. Asta i‑a făcut pe
amîndoi să se poarte de parcă soarta lumii
în care se învîrtesc ar depinde de ei. Dar
nu sunt singurii vinovaţi pentru ce se în-
tîmplă. Spun asta pentru că autorul le dă
uneori atîta atenţie încît, dacă nu l‑am
cunoaşte, am fi în stare să ne îndoim că e
bine ce face.
În ce mă priveşte, am avut impresia că
parcă prea a potrivit lucrurile astfel încît
să‑i facă pe toţi să apară la hanul Mierla şi
greierele exact atunci cînd trebuia să ajun‑
gă acolo eroul său. (Aşa cum se întîmpla şi
în Lumea în două zile, unde toate persoa‑
nele mai însemnate din Albala se adunau
la Cîrciuma lui Moiselini, în jurul lui An‑
tipa care făcea zilnic naveta spre acel tîrg
unde era angajat pe un post neînsemnat de
la primărie şi se ocupa cu înregistrarea
morţilor. Ceea ce îl făcea să spună singur
despre sine că este un funcţionar al nean‑
tului).
Şi totuşi, dacă privim lucrurile mai cu
atenţie, putem constata cu uşurinţă că şi
diavolul Chirică, şi naşul acestuia, şi veri‑
şoara sa Leontina, într‑un cuvînt, toţi cei
ajunşi la han atunci cînd începe efectiv
Povestea lui Stan Păţitul aveau acolo un
rost al lor şi nu se putea să fie în altă parte.
Iar la un moment dat toţi, dar absolut
toţi, vor trebui să plece aşa cum au venit.
Fiindcă reprezentaţia aşteptată n‑a mai
putut să aibă loc. Întunecimea Sa închiri‑
ase tot hanul pînă a doua zi, la cîntatul
cocoşului, plătindu‑i hangiului cît nu face.
De cum am aflat lucrul acesta, ştim la ce
ne putem aştepta. Dar nu atît de bine pe
cît ni se pare. Trădarea sugerată va avea
într‑adevăr loc, dar cel trădat nu va fi ero‑
ul nostru, aşa cum ne‑am fi aşteptat, ci
Chirică, fiind învinuit de ai lui că ar fi în‑
călcat regulile diavoleşti şi pedepsit să de‑
vină sluga fără simbrie a lui Stan.
Naşul lui Chirică (fiindcă orice diavol
îşi are şi el naşul lui) îl dă în vileag în faţa
Intunecimii Sale, de teamă că ar putea să
ocupe un loc mai important decît al său în
ierarhia răului, şi tînărul atît de promiţă‑
tor îşi ratează cariera.
O
bsesia ierarhiei răului dovedeşte că
scenariul nu revine la lumea clasicului
Creangă, ci a lui Creangă contemporanul
nostru, pentru a atinge o problemă arzătoa‑
re la ordinea zilei: aceea a învoielii cu Dia‑
volul şi a posibilităţii de a ieşi din această
învoială fără să‑ţi pierzi sufletul.
Hanul Mierla şi greierele, în care va fi
judecat Chirică pentru atitudinea sa de
artist al vieţii de diavol, care şi‑a uitat în‑
datoririle stabilite prin apartenenţa la lu‑
mea întunericului, are şi el un rol al său de
îndeplinit, aşa cum are şi biciul acela ase‑
menea unui şarpe, atîrnat pe uşa zăvorîtă
a lui Stan.
Atunci cînd Chirică va fi trădat de ai
lui la cîntatul cocoşului şi pedepsit să‑l
slujească pe Stan la el acasă (unde cei doi
vor ajunge să stea la masă faţă în faţă şi să
bea împreună vin roşu din paharele lor
groase de sticlă) hanul Mierla şi greierele
va‑nceta să mai existe. Dar dacă burlacul
care îşi făcea veacul pe‑acolo se va lipsi cu
uşurinţă de el, hangiului îi va fi greu să se
lipsească de acest client al său de neînlo‑
cuit. Ca urmare, va prefera să cedeze locul
său unui pitic, iar el îl va urma pe Stan şi
va deveni administratorul pădurii în care
se află gaterul acestuia. Dar nu numai
hangiul va face lucrul acesta, ci toţi cei ce
se învîrteau altădată în jurul burlacului
care‑şi omora vremea pe la hanul Mierla şi
greierele. Şi fiindcă toată lumea aceea va fi
adunată din nou la un loc, în mijlocul
pădurii, va trebui să ajungă acolo şi păpu‑
şarul, în căruţa lui cu coviltir, învăluită în
praf alb şi în magie. Din iniţiativa lui
Chirică va fi organizată o reprezentaţie la
care va participa şi întreaga natură, meni‑
tă să descreţească fruntea stăpînului său.
Prin asta se va face încă un pas pentru ca
lumea Poveştii lui Stan Păţitul să redevină
cea de altădată. Se va apropia astfel mo‑
mentul cînd autorul scenariului îi va resti‑
tui locul autorului de la care a plecat. Dar
parcă nu se îndură încă s‑o facă. Sau poate
cei doi eroi ai săi nu au curaj să spere că
lucrul acesta mai este posibil. Oricum, ei
încep să vorbească în limba plină de miez
a lui Creangă, ca şi cum s‑ar exersa pentru
ce va urma. Nu peste mult, stăpînul îi va
spune slugii sale rîzînd: n‑ai vrea cumva
să închidem porţile, să plecăm de‑acasă şi
să dăm amîndoi reprezentaţii la iarmaroc,
să facem lumea să rîdă?! Nu dăm noi lu‑
mea noastră pentru una mai bună,
stăpîne, va răspunde linguşitor Chirică,
deşi el ştie, ca şi Stan, că fără să vrea au şi
dat o parte din ea. Nu că nu ar fi dat‑o pe
toată, dar povestea lor nu s‑a‑ncheiat încă.
• Ileana Mălăncioiu în redacţia Apostrofului de
pe strada Iaşilor nr. 14. Foto: M.P.
Pentru ca să‑şi poată juca mai departe ro‑
lurile lor şi să ajungă la deznodămîntul
aşteptat, trebuia să se‑ntîmple mai întîi
lucrul acela care poate fi luat drept punct
culminant şi despre care avem sentimen‑
tul că se va în-
tîmpla în curînd. Pe scurt, trebuia să vină
momentul cînd diavolul va încălca inter‑
dicţia impusă şi va deschide lada ferecată
a celui pe care‑l slujeşte. Dar pentru asta,
Chirică trebuie să se apropie mai mult de
oameni şi să se molipsească de la ei de
curiozitate. Faptul că stăpînul său îl ome‑
neşte cu vin roşu pe care îl beau la aceeaşi
masă şi cu haine cusute la croitorul său
este şi nu este suficient. Mai e nevoie ca
Stan să înceapă să rîdă împreună cu dia‑
volul pe seama prostiei omeneşti, lăsînd la
o parte tot ce au învăţat de la Creangă şi
uitîndu‑se, pur şi simplu, în jurul lor.
Abia atunci diavolul se va îmbolnăvi cu

Anul XXIX, nr. 1 (332), 2018 • 5
 dumneata, îi va spune el cu timiditate şi,
adevărat de curiozitate. Abia atunci biciul
stăpînului său se va încolăci pe spinarea
lui şi se va preface în cenuşă. Abia atunci
vor putea părăsi lumea lor pentru una mai
bună şi vor merge împreună la iarmaroc.
Acolo vor lua parte la toate distracţiile
posibile şi imposibile, iar apoi vor ajunge
la roata norocului, deasupra căreia scrie
cu litere mari, ca să poată citi toţi proştii:
norocul şi‑l face omul. La această roată,
fiecare dintre cei doi va pierde ce are el de
pierdut şi va sfîrşi prin a ceda în faţa unei
femeiuşti care îi va da întîlnire la Trei
Mesteceni. Alt han, altă reprezentaţie,
ne‑ar putea trece prin gînd, dar nu sun‑
tem atît de versaţi în toate astea, cum este
autorul, şi le urmărim pe cele două perso‑
naje pînă la sfîrşitul zilei, cînd vor trebui
să se întîlnească, aşa cum au stabilit, la
căruţa păpuşarului, aflată în inima iarma‑
rocului. Abia atunci vom vedea cu ochii
noştri că lada acestuia e ferecată şi ne vom
gîndi că trebuie să se fi‑ntîmplat ceva cu
totul neobişnuit.
Î n ce mă priveşte, încep să cred că lada
aceea ferecată trebuie să fie goală, ca şi
cea din casa lui Stan, iar păpuşile din ea au
ajuns în altă parte, trase de sforile marelui
păpuşar. Nu vom şti totuşi cu adevărat ce
anume s‑a întîmplat cu ele pînă cînd nu‑i
vom reîntîlni pe cei doi eroi ai noştri –
stăpîn şi slugă – dînd nas în nas lîngă patul
unei maimuţe, la Trei Mestceni, unde au
alergat amîndoi, fără să ştie unul de celă‑
lalt.
Vor fugi, mîncînd pămîntul, înapoi
către satul din care au ajuns acolo, dar nu
înainte ca noi să fi văzut o clipă capetele
lor schimbîndu‑se‑ntre ele, astfel încît ca‑
pul diavolului să stea aievea pe umerii
bărbăteşti ai lui Stan, iar capul burlacului
să stea o vreme pe trupul diavolului, care
îşi cere şi el drepturile lui.
De‑acum ştim că Stan şi diavolul, care
s‑a învoit să‑l slujească trei ani fără simbrie
pentru a ispăşi ce avea el de ispăşit, vor
reintra cu adevărat în povestea lui Crean‑
gă, care – ca toate poveştile – trebuie să se
încheie cu bine.
Cu admiraţie pentru curajul său de a
risca totul, stăpînul de la roata norocului
i‑a spus lui Chirică: te‑aş lua ucenic, dacă
meseria mea s‑ar putea învăţa. Cu acelaşi
sentiment, noi am putea parafraza inscrip‑
ţia scrisă acolo şi am putea zice: norocul
şi‑l face diavolul. Fiindcă e ora la care
acesta poate să‑şi împlinească, în sfîrşit,
misiunea pe care o are în această poveste şi
să se întoarcă la ai săi. Numai că, între
timp, lucrurile s‑au amestecat în asemenea
măsură încît, dacă Stan şi‑ar pune asta în
minte, ar fi în stare să‑l însoare el pe dia‑
volul. Aici umorul autorului va atinge co‑
ta maximă. Burlacul înrăit din poveste îl
va întreba pe Scaraoţchi: nu cumva ţi‑ai
pus în gînd să te însori, pocitanie ?! Între‑
bare care, după tot ce s‑a întîmplat, pare
de la sine‑nţeleasă. Dar, oricît ar fi ele de
libere la cuget, aceste personaje nu sunt
lăsate chiar aşa de capul lor (cum ar putea
să ni se pară) încît să‑şi schimbe cu totul
rolurile din poveste. Pe drumul de întoar‑
cere acasă, în faţa lui Stan va apărea, în
carne şi oase, naratorul, care pînă acum îl
lăsase să umble prin lume numai cu sluga
lui. Am discutat cu părintele Ignat despre
6 • APOSTROF
totuşi, puţin cam de sus. Ştii, eu sunt poet
cu un oarecare nume, se va explica apoi,
destul de stingherit că trebuie să‑i spună
singur personajului său lucrul acesta. Apoi
îşi va lua inima‑n dinţi şi îl va întreba:
Dumneata crezi, cu adevărat, că în om poate
să existe tot atîta parte de diavol, cît în diavol
parte de om?!
Păi... cinstite domn, îi va răspunde
zîmbind Stan Păţitul, care, deşi nu e um‑
blat pe la cine ştie ce şcoli, îşi are şi el fi‑
losofia lui: la întrebarea asta eu nu găsesc
niciun răspuns, dacă există vreunul, aşa
încît pot să spun Nu ştiu, domnule! Şi de‑
odată vom auzi rîsul lui, ca şi cum toate
astea s‑ar întîmpla aievea sub ochii noştri.
Şi deodată ne va apărea în gînd inimitabi‑
lul: Domnule, nu ştiu! al lui Marin Preda.
Şi fără să vrem vom face legătura între
Poiana lui Iocan şi fierăria la care şi‑a
potcovit caii săi Stan Păţitul, deşi acolo
nu se punea la cale ţara, ca în Moromeţii,
ci însăşi lumea. Apoi îl vom urmări în
continuare pe naratorul care se uită la
personajul său mut de admiraţie. Fiindcă,
după o scurtă pauză de gîndire, Stan va
continua, pe tonul cel mai firesc cu putin‑
ţă: Poate că ar trebui să găsiţi un drac, să‑l
întrebaţi şi pe el.
Ah, ce răspuns minunat, îmi daţi voie
să‑l notez, va întreba cu naivitate narato‑
rul, pe care proza modernă nu‑l poate
evita, dar Bălăiţă îl tratează cu o ironie
demnă de umorul subtil al personajului
din poveste. Acum se vede că e foarte tînăr,
va spune acesta, prefăcîndu‑se că‑i găseşte
o scuză, iar noi vom fi nevoiţi să‑l luăm în
serios şi să‑i dăm dreptate. Fiindcă
într‑adevăr naratorul acesta trebuie să fie
total lipsit de experienţă ( sau de umor).
Altfel nu s‑ar putea expune să‑i explice lui
Stan Păţitul cu ce pene îşi transcrie el re‑
plicile acestuia, notate aşa, la botul calului.
Dacă nu cumva e vorba de o ironie şi mai
subtilă, iar naratorul din scenariu e chiar
autorul care vrea să ne facă să credem că e
mai naiv decît pare, ori ne crede pe noi
mai naivi decît suntem în realitate.
Oricare ar fi situaţia, faptul că a pă‑
truns prin aburul magic al lumii lui
Creangă şi, în cele din urmă, l‑a văzut pe
burlacul pe care părea că nu mai poate să‑l
însoare nici dracul stînd lipit de trupul
soţiei sale a cărei feminitate victorioasă
domina totul, dovedeşte că a înţeles ce era
de înţeles din Povestea lui Stan Păţitul.
Nu chiar aşa, de la sine, ci abia după ce s‑a
uitat cu atenţie cum a pus Chirică mîna sa
meşteră pe dalta aceea scoasă din pivniţele
lui Mamona şi a operat cu ea, la lumina
zilei, coasta de diavol pe care, după cum
credeau ei, o are şi cea mai bună dintre
femei.
Pentru a putea transpune în imagini
această poveste a lui Creangă era nevoie de
uimirea în stare să străbată aburul magic al
lumii şi de un umor care nu e la îndemîna
oricui. Dar, mai era nevoie şi de experienţa
care l‑a dus pe autor la Lumea în două zile.
Pentru că, atunci cînd diavolul a ajuns slu‑
ga fără simbrie a lui Stan, amîndoi ştiau
povestea lui Antipa şi faptul că, ducîndu‑şi
existenţa în două lumi situate la poli opuşi,
acesta n‑a înţeles pînă unde se poate glumi
cu puterea care ţi‑a fost dată. Mai precis, că
şi‑a folosit această putere pariind pe vieţile
altora şi, în cele din urmă, pe propria viaţă.
În această reluare a poveştii lui Crean‑
gă, accentul nu cade pe acţiunea pro‑
priu‑zisă, ci pe pactul cu diavolul. Chiar
dacă autorul preferă să‑i spună învoială şi
să creadă că dacă ea e făcută cu precauţii,
fără a‑i da necuratului nimic în scris, peri‑
colul poate fi evitat. Desigur, se naşte în‑
trebarea dacă nu cumva ne aflăm, totuşi,
în faţa unei iluzii; dacă Diavolul chiar îl
poate sluji pe om fără să‑i ia sufletul în
cele din urmă.
În opinia mea, Stan Păţitul este întru‑
chiparea unei iluzii. Fiindcă, deşi acest
artist al vieţii de burlac s‑a lăsat slujit de
diavolul vreme de trei ani, nu i s‑a întîm‑
plat nimic altceva decît ca, în cele din ur‑
mă, să fie însurat de acesta, pentru a intra
şi el în rîndul lumii. Nici lui Chirică, pen‑
tru care viaţa de dinainte de a deveni sluga
fără simbrie a lui Stan era aceea a unui
artist al vieţii de diavol, pînă la urmă nu i
s‑a întîmplat nimic altceva decît să ispă‑
şească ceea ce avea el de ispăşit, să se în‑
toarcă în lumea lui şi, eventual, să ocupe
un loc mai important decît cel avut înainte
în ierarhia diavolilor.
Am putea spune că locul unde s‑au
desfăşurat întîmplările miraculoase care
ne‑au fost restituite este locul în care nu
s‑a întîmplat nimic, dar nu spunem. Dim‑
potrivă, după ce totul se sfîrşeşte cu bine,
ne trezim şoptind fără să vrem: e prea
frumos ca să fie adevărat. Lucru care ne
întăreşte şi el în convingerea că extraordi‑
narul scenariu, cum îl califica marele cri‑
tic, nu trebuia să rămînă într‑un caiet cu
filele îngălbenite de vreme.
***
N otă: Acest text a fost scris după Eve‑
nimentele din Decembrie – cînd
George Bălăiţă se afla într‑un con de um‑
bră – şi a fost publicat în revista arc, nr. 1
/ 1991, apărută într‑un tiraj infim. Intre
timp, scenariul comentat de mine a deve‑
nit romanul pentru care avea toate datele.
M‑am bucurat că Nicolae Manolescu – ca‑
re mizase de la început pe el – a publicat o
bună parte din acest roman, în foileton, în
România literară. Pentru că a fost bine şi
pentru autor şi, pentru revistă. Moartea
neaşteptată a lui George Bălăiţă a făcut în‑
să ca majoritatea celor ce s‑au pronunţat
asupra ultimei lui cărţi să nu poată depăşi
încă faza elogiilor de ordin general, în fa‑
voarea unor analize pe text. E motivul
pentru care mi‑am permis să o rog pe
Marta Petreu să reia în revista Apostrof
acest comentariu al meu, scris pe vremea
cînd Învoiala nu era romanul fabulos apă‑
rut după aproape 20 de ani, ci scenariul
care a constituit prima lui variantă.
n

Despre leneşi
şi mizantropi
Ciprian Vălcan
Cel care te arde pe rug va pretinde întotdeauna că o face doar
pentru a‑ţi salva sufletul.
***
Continuarea creşterii demografice va duce la o nemaiîntîlnită
intensificare a mizantropiei. Vor exista din ce în ce mai mulţi indi‑
vizi capabili să facă orice doar ca să nu vadă picior de om.
***
Războaiele viitorului nu se vor purta din motive economice,
ele vor fi războaie provocate de dezgust.
***
Cea mai radicală formă de mizantropie e sinuciderea – să‑ţi pui
capăt zilelor fiindcă îţi e imposibil să accepţi că eşti om...
***
În urmă cu ceva vreme, oamenii erau obişnuiţi să citească vie‑
ţile sfinţilor.
Acum e altfel – ne‑am obişnuit să citim vieţile cîinilor...
***
Notez următoarea reflecţie a unui medic bătrîn dintr‑un serial
la care se uită Gilda: „Uneori pe masa de operaţie avem genii, alte‑
ori – idioţi. Eu îi prefer pe idioţi, căci nu scoţi un dinte de leu
dintr‑un geniu...“.
***
Istoria filosofiei nu e decît marşul unor pinguini.
Invaziile mongole au loc întotdeauna în altă parte...
***
Leneşii de rînd sînt visători înveteraţi. În schimb, leneşul su‑
prem nu‑şi îngăduie nicio concesie – el nici măcar nu visează...
***
Leneşul nu se poate convinge să sacrifice infinitele posibilităţi
ale inacţiunii în folosul întristătoarei univocităţi a faptei.
***
Cel care face simplifică, alege, decide. Leneşului o asemenea
atitudine i se pare criminală, căci ea distruge tocmai nesfîrşitele
potenţialităţi ce există înainte de acţiune. El n‑are nici o îndoială
că inacţiunea e plină de promisiuni, pe cînd acţiunea e sărăcitoare.
***
Leneşul e convins că omul de acţiune e complet lipsit de ima‑
ginaţie şi doar această dramatică infirmitate îl determină să treacă
la fapte. El ştie că aceia înzestraţi cu suficientă imaginaţie nu simt
niciodată nevoia să se urnească din pat.
***
Pe vremuri, pentru a fi pedepsiţi, leneşii erau aruncaţi în tem‑
niţă.
Puternicii zilei reuşiseră să înţeleagă că marea ameninţare pen‑
tru hegemonia lor nu venea dinspre revoltele furioase ale plebei, ci
dinspre insidioasa pasivitate a leneşilor.
***
Leneşul perfect e, de fapt, ascetul perfect, singurul om în stare
să se lase să moară de inaniţie.
***
Aforisme
Singurul adversar redutabil al societăţii de consum e leneşul –
el nu are nevoie niciodată de nimic...
***
Leneşul e singura întrupare autentică a lui Narcis în lumea
modernă, căci el nu are nevoie decît de sine şi nu tînjeşte decît să
fie lăsat cu sine, fără metafizică, fără artă, fără erotism.
***
Să te delectezi numai cu tine însuţi pentru tine însuţi pare o
plăcere destinată celor ajunşi în infern.
***
Pedepsele infernale pot să fie, în fapt, plăceri infernale, plăceri
ce te fac să‑ţi ieşi din minţi.
***
Egiptenii îşi venerau animalele fiindcă vedeau în ele refugiile
paradoxale ale unor zei.
Noi ne venerăm animalele doar pentru că sînt animale...
***
Iubirea patologică pentru animale a contemporanilor noştri e o
dovadă evidentă că ei suferă de mizantropie.
***
Pentru marele leneş, a fi înseamnă a dormita.
Pentru el, cei care se agită în mod inutil pun în pericol splen‑
doarea fiinţei.
***
Leneşul nu are nevoie de gesturi spectaculoase pentru a se
convinge că trăieşte.
El are la îndemînă o armă infailibilă – el poate să doarmă...
***
Poţi să lupţi cu diavolul doar dacă eşti diavolul.
***
Diavolul suferă dintotdeauna de mizantropie.
***
Leneşul e absolut sigur că aceia care se lasă convinşi să mun‑
cească au făcut un pact cu diavolul.
Pentru el, e evident că nu poţi să te ridici de bunăvoie din pat
dacă n‑ai fost ispitit de Satan...
***
Lenea e o metodă infailibilă de a stopa febrilitatea demonică.
Un diavol care s‑ar lăsa cuprins de lene ar fi pe jumătate mîn‑
tuit.
***
Leneşul e convins că toţi aceia care încearcă să ne strice tihna
sînt agenţi ai lui Satan.
***
Nu lenea e diavolească, aşa cum credeau unii părinţi ai deşer‑
tului, ci febrilitatea.
Cel care munceşte doar ca să muncească e deja posedat de Sa‑
tan.
n
Anul XXIX, nr. 1 (332), 2018 • 7

Victor Papilian
şi miracolul interbelic
Irina Petraş
P roiect editorial sub
egida Universităţii de
Medicină şi Farmacie „Iu‑
liu Haţieganu Cluj-Napo‑
ca – aceasta alegând să
susţină cu generozitate o
nouă subliniere a staturii
scriitorului, căci înţeleasă
în fructuoasă complemen‑
taritate cu statura medi‑
cului –, dedicat Centena‑
rului Marii Uniri, cele
două noi volume din ope‑
ra lui Victor Papilian
(Scrieri. Vol. i: Nuvele. Po‑
vestiri. Conferinţe; vol. ii:
Dramaturgie. Ediţie în‑
grijită, prefaţă, tabel cro‑
nologic şi notă asupra edi‑
ţiei de Mircea Popa.
Colecţia Mari Scriitori ai Transilvaniei, Edi‑
tura Şcoala Ardeleană, 2017, 460+518 pa‑
gini) au un caracter restitutiv şi aniversar
declarat. Neobositul, pasionatul istoric lite‑
rar Mircea Popa speră să editeze într‑un vii‑
tor apropiat integrala operei literare a lui
Papilian. În acest an, anul Centenarului
Unirii, se împlinesc 130 de ani de la naşterea
lui Victor Papilian. Un excelent prilej de a
readuce în atenţia cititorilor o personalitate
de prim rang a culturii române. Cu rădăcini
olteneşti şi bănăţene din partea tatălui şi cu
unele moldoveneşti din partea mamei, tână‑
rul absolvent de Conservator de Muzică, dar
şi de Facultate de Medicină este chemat de
Consiliul Dirigent la Cluj pentru a pune
umărul la ceea ce se va numi, pe bună drep‑
tate, miracolul interbelic. Până la Unirea din
1918, Clujul fusese oraşul transilvan cel mai
puţin accesibil românilor. Acum românii îl
transformă „într‑un model al democraţiei
de tip occidental, legiferând structura lui
cosmopolită şi încercând să armonizeze di‑
ferenţele, etnice sau de orice altă natură (vezi
detalii în cartea lui Petru Poantă, Clujul in‑
terbelic. Anatomia unui miracol, 2013). Vic‑
tor Papilian, om cu impresionantă cultură
umanistă, cu valenţe multiple şi active, dor‑
nic de a fi parte într‑un proiect grandios, se
lansează într‑un şir intimidant de pionierate
şi izbânzi: înfiinţează Institutul de Anato‑
mie Descriptivă şi Topografică şi revista
„Clujul medical; scrie un Tratat de anatomie
consultat de multe generaţii de medicinişti;
e decan al Facultăţii de Medicină clujene şi
fondator al Societăţii Române de Antropo‑
logie. Scrie şi publică proză şi teatru în revis‑
tele vremii, întemeiază un cenaclu literar şi
scoate revista „Darul vremii. În 1936, înfi‑
inţează Societatea Scriitorilor Români din
Ardeal. Este membru fondator al Filarmo‑
8 • APOSTROF
nicii din Cluj, director al Operei Române şi
al Teatrului Naţional din Cluj; conduce Cer‑
cul dramatic al Universităţii clujene mutate
la Sibiu (1940–1945) ş.a.m.d. În 1925, îi
apare volumul de nuvele Generalul Frangu‑
lea, apoi romanul Ne leagă pământul (1926;
Premiul Academiei Române). Mai colabo‑
rează la „Abecedar, „Familia, „Gândirea,
„Gând românesc, „Luceafărul, „Pagini lite‑
rare, „Ramuri, „Renaşterea, „Revista Fun‑
daţiilor Regale, „Tribuna, „Universul literar,
„Viaţa românească etc. Este, pe scurt, omul
potrivit la locul potrivit, potenţând cu exu‑
beranţa şi cu multiplele sale competenţe
ofensiva românească din epocă.
Revenind la cele două volume de Scrieri,
Mircea Popa observă, în consistentul studiu
introductiv, că, „în ciuda acestei bogate pre‑
zenţe literare în epocă, scriitorul acesta pro‑
digios şi dispus să se înnoiască în permanen‑
ţă, a lăsat multe scrieri în manuscris, care,
din diverse motive, n‑au putut vedea lumina
tiparului la timpul respectiv. Şansa bogatei
moşteniri literare este de a fi ajuns în posesia
istoricului literar clujean, care, în 1988, la o
sută de ani de la naşterea scriitorului, într‑un
volum omagial Victor Papilian, publică o
bibliografie a operei literare, iar în 2008,
îngrijeşte un număr al Astrei clujene dedicat
lui Papilian. E de spus, însă, că opera editată
e deja surprinzător de bogată, dacă ne gân‑
dim la multiplele proiecte cărora li se dedică
medicul‑scriitor. Antumele Sufletul lui
Faust, 1928; Un optimist incorigibil, 1930; În
credinţa celor şapte sfeşnice, I–II, 1933; Ceru‑
rile spun, 1934; Nocturnă, 1934; Alt glas,
1936; Fără limită, 1936; Vecinul, 1938; De
dincolo de râu, 1938; A trecut..., 1939; Cu
steagul înfăşurat. Amintiri de la evacuarea
Clujului, 1941; Manechinul lui Igor şi alte
povestiri de iubire, 1943; Teatru, 1945; Nuve‑
le olteneşti, 1946, precum şi postumele Cear‑
tă oltenească, 1973; Teatru, 1975; Chinuiţii
nemuririi, I–III, 1976–1986; Bogdan infide‑
lul, 1982; Coana Truda, Nuvele bărbie‑
reşti,1988; Lacrima, Amintiri din teatru,
1988; Povestiri fantastice, 1994; Decameronul
românesc, 1996 etc. i‑au atras o receptare
critică de invidiat. Au scris despre cărţile
sale Perpessicius, G. Călinescu, O. Papadi‑
ma, Mircea Zaciu, Ov. Crohmălniceanu, I.
Negoiţescu, Mircea Ghiţulescu, dar şi Con‑
stantin Cubleşan, Mircea Popa, Titus Băla‑
şa, editorii săi fideli.
Primul volum cuprinde Nuvele din viaţa
mediciniştilor, Nuvele şi povestiri, Conferinţe
(Despre elite şi tineret, Viaţă şi sensibilitate,
Lecţie inaugurală, Goethe, om de ştiinţă,
Umorul american). Foarte bună ideea de a
include aici conferinţele. Cititorul are prile‑
jul de a descoperi felul în care ochiul atent al
diagnosticianului a slujit prozei, dar şi mo‑
dul în care „părţile acestei personalităţi de‑
bordante se imbrică una cu cealaltă condu‑
când spre o unitate simfonică, armonioasă.
Victor Papilian este şi se construieşte pe sine
ca reprezentant al românilor din toate pro‑
vinciile, ca om de cultură în stare să pună
accente la fel de puternice şi de valabile în
timp pe toate ipostazele sale: profesor, om
de ştiinţă, medic, scriitor, intelectual cu o
curiozitate peste medie, locuitor activ şi dă‑
ruit al Cetăţii şi al Timpului său. Cunoscător
al mai multor zone geografice şi al unor
medii de mare diversitate socială şi cultura‑
lă, el îşi exersează capacitatea „de a‑şi traduce
gândirea sub formă de imagini. Identifica‑
rea desenului ascuns în detalii este utilă
medicului şi prozatorului deopotrivă. „Iată,
le va spune el studenţilor medicinişti, un alt
secret al anatomiei topografice şi al medici‑
nii în general: amănuntul. Cine prinde din‑
tr‑odată cât mai multe amănunte, acela ştie
să vadă mai mult, acela va pune un diagnos‑
tic mai bun şi mai repede. Personajele proze‑
lor sale vor fi ele însele „pacienţi urmăriţi cu
acelaşi accent pe detaliul semnificativ – de
comportament, de atitudine, de costumaţie,
de limbaj – pentru a le descoperi suferinţele/
slăbiciunile fizice, psihice, morale. „Materia‑
lul uman stă mereu în centrul interesului său
– observă Mircea Popa, iar „pentru revelarea
înţelesurilor profunde ale atitudinilor aces‑
tuia el apelează în mod curent la dialog, la
portretul sugestiv, descrierea simbolică, pa‑
rabolă şi proiecţiile în fantastic. Diversitatea
abordărilor, perspectivelor, tonalităţilor
probează o bună cunoaştere şi frecventare a
literaturii române. Se pot face lesne trimiteri
la prozele minor‑sentimentale pe linia Vla‑
huţă sau I. Al. Brătescu‑Voineşti, dar sunt
prezente şi pagini aspre de întunecată son‑
dare a unor psihologii ca la Liviu Rebreanu.
Alexandra Ciocârlie (autoarea fişei autorului
din dglr) descrie exact: „capacitatea analiti‑
că de fin cunoscător al mişcărilor sufleteşti.
Autorul îşi valorifică această înzestrare atât
în demontarea, cu o precizie de clinician
fascinat însă de ocultism şi de gândirea ma‑
gică, a mecanismelor alienării conştiinţelor
într‑o lume ambiguă şi adesea terifiantă, cu
indivizi dezvăluindu‑şi laturile întunecate şi
stranii, cât şi în surprinderea, cu umor, îngă‑
duinţă şi detaşare, a bizareriilor comporta‑
mentale observate în comunităţi umane pli‑
ne de vitalitate. Remarcabil ochiul plastic al
prozatorului, care valorează nuanţat cadre
naturale cu deschidere spre cele umane:
„Răniţii încremeniră la pământ. Caii înne‑
buniţi o luară la fugă. Se făcuse linişte. Câ‑
tăva vreme ecoul armei se repetă din vale în
vale, parcă şuguind... şi apoi, pacea cea mare
a războiului, pacea dintre două vijelii, se lăsă
ca o cupolă de gheaţă şi întuneric peste toate
împrejurimile. Chiar şi apa limpede a Râş‑
noavelor, sunând mereu pe aceleaşi pietre, ca
o muzicuţă de copil, se întrupă după câtva
vreme în trupul cel mare al tăcerii. Şi în
noaptea de cimitir a războiului, doar vocea
înfrântă a lui Porumbiţă se tânguia neputin‑
cioasă sub obrocul de fier al soartei nepăsă‑
toare
Conferinţa despre Goethe e pentru Vic‑
tor Papilian un prilej de a divaga pe teme
predilecte şi definitorii, căci se decupează în
fundal liniile unui discret autoportret: în‑
drăzneală, cutezanţă, deschidere către toate
tainele naturii, echilibru de căutat în seg‑
mentele ei aparent disparate: „Omul pe ca‑
re‑l mână demnitatea propriei lui răzvrătiri
are datoria să cunoască. Şi pentru a cunoaşte
trebuie să apeleze la toate forţele simţirii,
voinţei şi imaginaţiei. Aici este misterul lui
Goethe. A vrut să cunoască şi în acest scop
i‑a fost tot atât de necesar, versul şi ritmul ca
şi lupa şi ciocanul de pietre.“
n

Sisteme politice
de opresiune
I. Diferenţe şi asemănări
L a modul ideal, ar trebui să evităm cu to‑
ţii confuziile conceptuale: autoritarismul
nu este totalitarism. Totalitarismul este
mult mai grav, este autoritarism exacerbat
prin certitudini ideologice. Autoritarismul
vine de la un dictator care este egoist, lacom
şi nemilos, care vrea să stea la putere pentru
că îi place foarte mult. El ştie că oamenii
suferă sub guvernarea lui, dar pur şi simplu
nu îi pasă. Opresiunea îşi găseşte debuşeul
în spaţiul public – nu poţi scrie, nu poţi vor‑
bi sau acţiona împotriva lui, altfel poliţia te
întâmpină cu multă forţă. Dar măcar spa‑
ţiul privat este ferit. În casa ta, cu familie şi
prieteni, te poţi plânge. Te poţi inclusiv
gândi la injustiţia guvernării dictatorului şi
visa la o schimbare de regim; dictatorului
nu îi pasă că îl urăşti. De fapt, chiar se bu‑
cură atunci când rapoartele poliţiei lui se‑
crete exprimă insatisfacţia manifestată în
spaţiul privat: înseamnă că oamenii dau
afară, se descarcă. Cârcotaşii din jurul me‑
sei rareori se răscoală.
De partea cealaltă, totalitarismul inva‑
dează spaţiul privat. El este sistemul de
guvernare în care conducătorii promovează
o ideologie ce are obiectivele totalizatoare,
omogenizatoare şi purificatoare ale fascis‑
mului sau comunismului. Liderii cred că
ceea ce fac este just, drept – deşi nu pentru
toată lumea, pentru că unii oameni sunt
opresori „diabolici“ (burghezia, culacii,
evreii), drept care trebuie să dispară. Dicta‑
torii totalitari sunt, în fapt, lipsiţi de sine.
Spaţiul privat este cucerit în plus faţă de cel
public pentru că aceşti tirani vor ca tu să
crezi în ideologia lor, să crezi că dictatura
lor este bună de vreme ce este şi singura
cale de a‑i înfrânge pe duşmanii salvării şi
de a‑i aduce laolaltă pe cei rămaşi, oamenii
de ispravă, într‑o uniune a fericirii. Propa‑
ganda şi îndoctrinarea au dominat în tota‑
litarism mai mult ca teroarea. Dacă gândeai
sau şopteai diferit, puteai fi luat la ţintă.
Totalitarismul este mereu mai sadic. Crede
cu neclintită tărie în ceea ce face, aşa că este
fanatic. Şi sunt cu mult mai mulţi cei ares‑
taţi şi omorâţi, şi cu mult mai multă sălbă‑
ticie, decât sub autoritarism.
În autoritarism, sigur, pot ajunge mulţi
oameni la închisoare. Atrocităţile chiar au
loc, dar ele nu sunt justificate printr‑o gran‑
dioasă, presupus infailibilă viziune despre
lume. În totalitarism, există milioane de
oameni în lagăre de concentrare. În autori‑
tarism, liderul ştie că nu are dreptate, dar
nu ţine morţiş să aibă. În totalitarism, Lide‑
rul crede că are dreptate, prin urmare va
face tot ce‑i stă în putinţă pentru a‑i distru‑
Sub lupa memoriei
Vladimir Tismăneanu
ge pe cei care i se împotrivesc. Nicio dicta‑
tură autoritară tradiţională nu a beneficiat
sistematic de lagăre de concentrare, în vreme
ce fiecare stat utopic revoluţionar, da.
Un regim este particularist, celălalt este
universalist. Unul este naţionalist, iar celă‑
lalt este internaţionalist. În autoritarism,
toată lumea este opresată de dragul condu‑
cătorului. În totalitarism, conducătorii vor
să distrugă duşmanii sociali (sau biologici)
în acelaşi timp cu promovarea grupului de
ispravă, meritoriu, prin urmare predestinat.
II. Cicluri istorice
şi utopism comunist
• Vladimir Tismăneanu.
C omunismul – cu referire la marxismul
aflat la putere în secolul xx – este totali‑
tar, în toate aspectele sale. Pentru comu‑
vag pe cât este de încrezător şi pasionat.
Pentru părinţii fondatori, tărâmul ori rega‑
tul necesităţii are nevoie de tehnologie
nism, grupul mesianic, Mântuitorul, este
modernă. Marxismul originar anticipează
proletariatul, clasa muncitoare industrială,
că Revoluţia va izbucni în Germania şi
grupul mitic şi fetişizat al oamenilor puter‑
Marea Britanie, cele două ţări industriali‑
nici, inocenţi, oneşti, suferinzi, dar glorioşi,
zate (la începutul secolului xx). Vorbim,
care sunt presupus înrobiţi de lumea capita‑
aşadar, de locul în care şi‑au imaginat că
listă şi al căror drept este acela de a se bucu‑
Revoluţia devine posibilă pentru că acolo
ra de Raiul pe Pământ. Comunismul se de‑
dă agendei totalitare, masacrând pe foarte proletariatul era şi cel mai oprimat, unde
mulţi şi amuţindu‑i pe toţi, pentru că este „capitalismul“ era şi cel mai sever aplicat.
marcat de convingerea fermă a aducerii Revoluţia solicită un proletariat conştient
muncitorilor în imperiul libertăţii, salvân‑ – adică total oprimat, ştim noi azi –, iar
du‑i astfel de precaritate, durere şi alienare. Utopia care rezultă necesită tehnologie
Cât despre alte ideologii care se ameste‑ pentru a‑i susţine acea viziune. Ceea ce în‑
că adesea în concepţiile populare despre seamnă acest lucru este că regimul comu‑
comunism, trebuie spus că adevăratul soci‑ nist poate apărea doar în Occident, promi‑
alism este ideea unei strategii evolutive pe ţându‑le adepţilor săi că va aduce Utopia
drumul către o societate mai echitabilă. Şi – acolo unde toată lumea poate să aibă mai
n‑ar trebui să existe nici vărsare de sânge, multe slujbe de‑a lungul unei zile, doar
nici opresiune, pentru că socialismul nu‑i pentru câteva ore, şi totuşi să aibă acces la
va opri niciodată şi nici nu‑i va condamna mâncarea şi bunurile pe care le doreşte.
pe oamenii care vorbesc sau protestează Un imperativ moral justifică Revoluţia,
împotriva lui. Cei care o fac nu sunt socia‑ care pretinde să pună capăt suferinţei clasei
lişti democratici. Ei sunt proto‑leninişti. muncitoare. Un imperativ ştiinţific sancti‑
Aceasta este o cu totul altă poveste. Cei fică, de asemenea, aceeaşi clasă, în sensul că
mai buni socialişti sunt anti‑comunişti şi Revoluţia este un fenomen natural care se
anti‑fascişti. Socialismul este despre liber‑ va produce indiferent de ceea ce decid să
tate şi egalitate, nu doar luptă de clasă şi facă oamenii. Până acum, în istorie, fiecare
răzbunare socială. Să ne gândim la soci‑ epocă a fost una a luptei de clasă, unde o
al‑democraţii germani din Germania anu‑ clasă a înrobit‑o pe alta, până când sclavii
lui 1932, care luptau simultan împotriva s‑au răzvrătit cu succes. După care, era ur‑
partidului comunist stalinist şi a naziştilor. mătoare începe mereu prin înrobirea celor
Comunismul reprezintă o prefacere inferiori de către foştii sclavi, repetându‑se
apocaliptică menită să suprime burghezia astfel un mare cerc vicios.
ca clasă şi proprietatea privată ca temelie a n
relaţiilor sociale şi economice. În cele din
urmă, statul se va retrage – spun ei (deşi
comuniştii n‑au putut explica vreodată
cum anume şi de ce se va întâmpla acest
lucru). Este vorba, aşa cum a spus‑o chiar
Friedrich Engels, de saltul din tărâmul ne‑
cesităţii în cel al libertăţii. Este pe atât de
Anul XXIX, nr. 1 (332), 2018 • 9
 Eseu
A
nalizând transpunerea realizată de
poetul Włodzimierz Słobodnik a poe‑
mului Ce e amorul?, se remarcă – ca şi în
cazul altor transpuneri din lirica eminesci‑
ană în limba polonă – o bună cunoaştere de
către traducător a poeticii romanticilor de
pretutindeni. El urmăreşte cu atenţie reda‑
rea fidelă a textului, cât şi a melodicităţii
strofelor traduse. Rimele încrucişate în ca‑
zul transpunerii acestui poem – abab – se
simt la fel de bine ca şi în original: lung –
durere/ajung‑cere.
În polonă: końca‑ tysiąca/ dna‑ głodna.
Ce e amorul? E un lung./Prilej pen‑
tru durere,/Căci mii de lacrimi nu‑i
ajung/Şi tot mai multe cere.
Miłość to pasmo mąk bez końca/I choćbyś już
wycierpiał do dna,/Mało jej twoich łez tysiąca,/
Ona wciąż nowych łez twych głodna.
O retranspunere în româneşte a strofei
de mai sus ar însemna: Un şir de dureri făr’
de sfârşit/Şi chiar de le‑ai îndurat până la
capăt,/Miile‑ţi de lacrimi nu‑s de‑ajuns,/
Flămânde acestea cer alte lacrimi.
Fostul traducător în polonă al Anei Ka‑
renina, cunoaşte bine zicerea lui Lev Tols‑
toi, cel care s‑a născut cu treizeci de ani
înaintea lui Eminescu şi a murit cu aproape
douăzeci mai târziu, că omul: „Trebuie să
aibă în minte mereu trei cerinţe ale binelui:
înfrânarea, adevărul şi iubirea“.
Da! Iubirea! Cea care şi‑a găsit de‑a
lungul secolelor un noian de definiţii. Ce
trăire, ce binefacere indescriptibilă are
această manifestare necunoscută până la
capăt; ce categorie cu valenţe istorice şi ce
cuvânt atotcuprinzător este această noţiune
despre care apostolul Pavel însuşi s‑a pro‑
nunţat în Imnul dragostei spunând: „Dacă
dragoste nu am, nimic nu am“.
Din antichitate, aşadar, fiecare popor, fie‑
care ţară, fiecare mare creator a dat definiţii
noi dragostei. De la Francesco Petrarca la
William Shakespeare, de la Robert Burns,
Adam Mickiewicz, William Butler la Pablo
Neruda şi alţii, cele mai luminate minţi au
exprimat gânduri neaşteptate şi judecăţi pro‑
funde pe tema dragostei, încât iubirea a deve‑
nit rugăciune, crez, faptă şi aspiraţie, inclusiv
în zilele noastre, după cum vom remarca.
În lirica eminesciană sentimentul iubirii
este descris în termeni dintre cei mai trişti,
poetul folosind mai multe antiteze. Chiar
în prima strofă a poemului la care ne refe‑
rim este dată definiţia iubirii. Enunţ sim‑
plu, fără gen specific: „un lung prilej pen‑
tru dureri“ şi căruia nu‑i ajung „mii de
lacrimi“. În acelaşi timp, iubirea este perso‑
nificată printr‑o fiinţă. În strofa a doua,
dragostea este un blestem, ce viaţa întreagă
nu‑l „poţi uita“.
Dragostea se întruchipează prin cele
mai neaşteptate trăiri, unele magice, care
nu pot fi nici ele uitate, după cum menţio‑
nam, o viaţă întreagă. Este o boală incura‑
bilă de care doar moartea te poate scăpa;
este ca un blestem. “De‑un semn din trea‑
căt de la ea/El sufletul ţi‑l leagă“. Obsesia
sentimentului de iubire devine un lucru de
care nu poţi scăpa, în afara momentului
când eşti cu persoana iubită. Multiple sem‑
ne te‑ajută să o recunoşti: într‑un „pas făcut
alene“, într‑o „dulce strângere de mână“, în
„un tremurat de gene“. Sunt exteriorizări de
care îndrăgostiţii sunt urmăriţi săptămâni
10 • APOSTROF
Eminescu în polonă
Nicolae Mareş
întregi. Amintirile metaforizate prin cuvân‑
tul „luminatori“ capătă proporţii cosmice,
ajungând a fi comparate cu soarele şi luna,
cu aştrii zilei şi ai nopţii.
La Eminescu dragostea este o parte a
vieţii, o jertfă cerută de destin, un blestem
de care omul este cuprins „asemenea liane‑
lor din apă“.
Să vedem cum este surprinsă iubirea în
lirica poloneză. La Mickiewicz, cel mai de
seamă romantic polonez, iubirea este do‑
minată, în primul rând, de „incertitudine“,
aşa cum îşi intitulează poetul unul din po‑
emele sale: Nepewność – Nesiguranţă.
Văzându‑te, nu sufăr, nu plâng,/Nu‑mi
pierd mintea, nu fug;/Dacă prea mult
timp nu te zăresc/Să te văd, iubito‑mi do‑
resc;/Întrebarea se naşte ca la tot omul:/
Aceasta‑i prietenia? Acesta‑i amorul?
Şi în fiecare ipostază în care iubita se află,
eul poetic are pe buze întrebări de genul:
Unde‑i prietenia? Unde‑i iubirea? În conti‑
nuare, întrebarea devine existenţială – Dacă
ea există? Dacă‑i primordială? Poate fi în‑
truchipată în linişte? Dacă‑i sănătate? Şi la
fiecare ivire inima‑mi mai tare bate: E prie‑
tenie? E iubire?
În sonetul Dragoste, semnat de neoro‑
manticul Adam Asnyk, poem intrat printre
textele preferate ale interpreţilor de muzică
uşoară contemporană (Czesław Niemen),
se spune:
Inimă! Inimă! Prea puţin, zici prea puţin?
Doar de‑o inimă‑i nevoie pe pământ!
Şi cel mai liniştit dintre liniştiţi devin,
Iar dragostea, dragostea toată în mine o simt.
Jednego serca! Tak mało, tak mało,
Jednego serca trzeba mi na ziemi!
Co by przy moim miłością zadrżało,
A byłbym cichym pomiędzy cichemi.
Iar mai departe, eul poetic devine sfânt
printre sfinţi: Doarme dulce îngeri visând,/
Dorindu‑şi ca în înaltul cerului să‑l poarte./
De‑o inimă are nevoie omul./ Iar asta în
mod sigur nu‑i prea mult./
Mesajul poemului devine astfel cât se
poate de tonic.
Pentru confratele său, Kazimierz Pr‑
zerwa‑Tetmajer, a m o r u l este o întruchi‑
pare existenţială (este izvor al vieţii/existen‑
ţei – źródło mojego istnienia), sau este o
harpă din flăcări născută.
Mult mai complexă, ba chiar necesară
devine iubirea în lirica din poemele sacerdo‑
tului Karol Wojtyla, ale autorului Tripticului
Roman, Ioan Paul al ii‑lea, în scrierile căruia
iubirea capătă dimensiuni neaşteptate.
Autorul Cântului despre Domnul ascuns,
nu se luptă aşadar cu Dumnezeu ca unii din
predecesorii săi romantici (sau chiar ca Ar‑
ghezi la noi), ci se postează pios şi cu smere‑
nie mai mult în rolul de descoperitor al
omeniei divine şi al privirii creatoare dumne‑
zeieşti asupra a tot ce înseamnă operă divină.
Într‑o privire copilărească,
în blânda Hostie concentrată,
m‑am întâlnit cu Părintele Ceresc,
Cel care privea cu‑o dragoste nestrămutată
(Karol Wojtyla, Poeme /O, creatoare privire/,
traducere de Nicolae Mareş, Bucureşti: Ed.
„Diacon Coresi“,1992, p. 36)
Încântarea Poetului‑Filosof este expri‑
mată direct prin iubire. Ea se întruchipează
într‑un pârâu ce poate malul să răpună, îna‑
inte de‑a pătrunde cu tot dorul său în ne‑
sfârşitul ocean. Pentru Karol Wojtyła, care
s‑a autodefinit: câmpie deschisă brăzdată
de‑un pârâu liniştit, făr’ de talaz care se zbate
pe‑al curcubeului arc, iubirea‑i forţa omni‑
prezentă din univers, capabilă să îi explice
totul, să îi dezlege totul. El, ca individ, fi‑
ind doar frunza care nu se înspăimântă de
nimic, ştiind că totul e trecător, este efe‑
mer. De aici concluzia indubitabilă: iubirea
şi credinţa pot fi pentru om şi pentru Poet
elemente stenice, demne de preamărire.
Ca gânditor, Karol Wojtyła pleacă de la
concepţia scolastică a iubirii binevoitoare tre‑
când şi spre cea concupiscentă, iubire care ac‑
ceptă apropierea individului de individ, ştiut
fiind că aceasta se manifestă în convieţuirea
armonioasă dintre persoane; la nivelul re‑
spectiv se întâlneşte acel atât de dorit şi aş‑
teptat bine şi frumos moral, care asigură re‑
sorturi noi vieţii, ca în situaţia cuplurilor
din piesa: În faţa magazinului bijutierului.
În enciclica din 1998, Fides et ratio, Papa
Ioan Paul al ii‑lea vede în iubirea intelectuală
şi un veritabil mijloc de cunoaştere, acel „al
treilea gen“ pe care îl intuia Spinoza, cunos‑
cut fiind, potrivit Pontifului, că „profunzi‑
mea înţelepciunii revelate rupe cercul sche‑
melor noastre obişnuite de gândire, care nu
sunt deloc în stare să o exprime într‑o mani‑
eră adecvată“. Numai înţelepciunea crucii este
cea care „depăşeşte orice limită culturală
care s‑ar voi să i se impună şi obligă la des‑
chidere spre universalitatea adevărului căreia
i se face purtătoare“ afirmă solemn Papa
Ioan Paul al ii‑lea.
Prin concepţia exprimată de creatorul
Pontif, iubirea se situează la polul opus
gândirii materialiste. Sacerdotul‑Poet este
un adversar indubitabil al preceptelor
nietzscheene sau schopenhaueriene, care
apreciau iubirea sau dragostea drept „o
capcană întinsă individului pentru perpe‑
tuarea speciei“ (Nicolae Mareş, Sfântul
Ioan Paul cel Mare, Opera Omnia, Tipo‑
Moldova, Iaşi, 2015).
Sper ca în acest context mai larg, uni‑
versal şi polonez, să îl înţelegem şi mai bine
pe poetul român nepereche, Mihai Emi‑
nescu.
Traducător din mulţi poeţi şi scriitori
universali, inclusiv din Tolstoi, Slobodnik
se dovedeşte în transpunerea din Eminescu
un poet cu o vastă cultură şi cu har.
n
Fragment din cartea în curs de apariţie la
ePublishers, Bucureşti
Nicolae Mareş, Eminescu – Universal.
Receptarea personalităţii şi a creaţiei poetice în
limba polonă. Studiu şi antologie lirică bilingvă

Permafrost
T oată lumea s‑a ales cu cîte ceva de pe
urma revoluţiei. Valer Negrea-Ne‑
grescu, inginer constructor, detaşat in‑
explicabil şi pe neaşteptate, de cîteva
luni la mina din Suruleşti, departe nu
doar de Bucureşti dar şi de orice oraş
sau măcar orăşel şi, de aceea, părînd că
se află în altă lume, Valer Negrea-Ne‑
grescu s‑a ales cu un bolovan cît un
pumn de miner, al naibii de greu. Atît
de greu încît atunci atunci cînd l‑a scos
din seiful directorului a trebuit să‑l ia cu
amîndouă mîinile. Seiful fusese spart de
cei care intraseră primii în clădirea jalni‑
că, coşcovită de ploaie, a Administraţiei
minei. În afară de restaurantul Letea,
era cea mai arătoasă construcţie din aşe‑
zare. De fapt, restaurantul era un fel de
bufet sătesc mai măricel, dacă voiai să
găseşti pe cineva fără să cauţi prea mult,
te duceai acolo, îl găseai fie jos, unde
podelele scîrţîiau şi miroseau a petrosin,
fie la etaj, unde puteai tăia fumul de ţi‑
gară cu cuţitul. De fapt, clădirea Admi‑
nistraţiei şi restaurantul Letea, se chema
aşa de la rîul care înconjura Suruleştii,
erau cele două obiective care au fost lua‑
te cu asalt de grupul gălăgios de revolu‑
ţionari.
Sfîrşitul lui decembrie fusese neo‑
bişnuit de călduros, o mare parte a
bărbaţilor ieşiţi în stradă erau doar în
cămaşă iar, din această pricină, arătau
deosebit de romantic. Străbătuseră
strada principală, între restaurant şi
clădirea administraţiei, de cîteva ori,
fluturînd steaguri tricolore fără stemă
ori cu stema decupată. Nu era sigur că
văzuseră aşa ceva la televizor pentru că
la Suruleşti televizorul nu funcţiona de
obicei. Fie din lipsă de semnal, fie din
cauza penelor de curent care distrugeau
treizeci la sută dintre aparatele electri‑
ce, supuse şocului de revenire a energi‑
ei; lumea se învăţase repede cu toate
neajunsurile, prefera să ţină aparatele
închise. La Suruleşti nu exista niciun
atelier de reparat televizoare, iar singu‑
rul om care se pricepea să remedieze un
circuit electric era chiar el, Valeriu Ne‑
grea-Negrescu, unicul inginer din loca‑
litate. Reparase fierul de călcat şi chiar
televizorul gazdei sale, şoferul Luntra‑
şu, cel care îl adusese cu camionul în
Suruleşti, trecînd Letea prin vad, cu
apa ajunsă pînă la baia de ulei a moto‑
rului, calm, fumînd cu gesturi largi,
scoţînd rotocoale pe gură, cu un pufnet
care părea un mormăit de satisfacţie.
Reparase televizorul şi Luntraşu îl re‑
compensase cu două cutii de şuncă
presată, chinezeşti, „ajutorul de iarnă“
spusese rîzînd. Se părea că va avea un
festin la masa de Crăciun. Nu era sin‑
Proză
Eugen Uricaru
gurul care se gîndea la sărbătoarea de
Crăciun, cînd totul a fost dat peste cap.
Televizoarele au început să meargă şi
toată lumea care se uita la ele a văzut ce
se întîmpla în studioul 5.
Semăna cu filmele ruseşti despre re‑
voluţie pe care le văzuse în copilărie. Nu
apucase să‑l vadă pe poetul care aducea
cu Maiakovski şi care anunţase că Dum‑
nezeu şi‑a întors faţa către români, dar
în toată agitaţia reuşise să‑l vadă pe cel
care îl dusese la întrevederea în urma
căreia a fost trimis la dracu‑n praznic,
adică la Suruleşti, unde nu avea nimic de
făcut dar nici nu putea să plece, să se
întoarcă la Bucureşti. Fusese trimis să
închidă mina, toate căile de acces, dar pe
nimeni nu interesa asta. Oricum, nimeni
nu era nebun să intre nesilit acolo. Mina
era un loc ameninţător. Nu era şi în‑
spăimîntător, deoarece de multă vreme
nu mai intrase cineva în galerii. Cîndva,
în urmă cu treizeci şi ceva de ani, poate
chiar patruzeci, de acolo se extrăgeau în
fiecare zi tone de pietriş, de bolovani
colţuroşi, proveniţi din zeci de explozii
controlate, ca la orice mină, dar totul • Eugen Uricaru.
încetase brusc. În schimb, viaţa la Suru‑ Negrescu nu erau puşi într‑un plic. Ingi‑
leşti s‑a stins încetinel. S‑a ajuns la un nerul îi primea direct acasă, de la gazda
nivel greu de sesizat de la Centru atunci lui, seara, în vreme ce Luntraşu se uita la
cînd din localitate au fost retrase, pe Telejurnal.
nesimţite, şi comandamentul Miliţiei, şi
Nu se obosea să urce pînă în vîrful
cel al Securităţii, cînd n‑a mai fost nevo‑
dealului unde se afla baraca de şantier şi
ie de un comitet orăşenesc de partid,
unde inginerul citea tot felul de cărţi la
cînd Secţia Financiară şi Poşta au dispă‑
lumina unui bec spînzurat deasupra me‑
rut peste noapte. Practic, Suruleştii mai
sei, nu avea nimic de făcut şi nici nu ar fi
existau doar pe hartă, hărţile locale şi
avut cu cine să lucreze şi nici materialele
cele militare, nicidecum cele generale
sau didactice, iar faptul că nimeni nu necesare unei construcţii, fie ea şi doar
intervenise la Direcţia de Drumuri şi un zid de protecţie.
Poduri să refacă trecerea peste Letea,
ruptă în inundaţiile din 1970 arăta lim‑
pede că pe nimeni nu mai interesa acest S eara ,L untraşu se uita cu toată aten‑
ţia la Telejurnal, nu scotea o vorbă,
doar ofta – icnea din cînd în cînd, mai
loc. Doar apariţia lui, în vara lui 1989, a
mai fost un semn că totuşi, în hîrtiile ales cînd crainicul Petru Popescu începea
şefilor, Suruleşti mai exista, nu fusese să citească un pomelnic de cifre aiuritoa‑
şters din controale . Mai era un semn – re, reprezentînd rezultatele campaniei
de două ori pe lună şoferul Luntraşu agricole de toamnă. Cînd se termina Te‑
trecea Letea şi aducea salariile la biroul lejurnalul, Luntraşu îi număra banii pe
directorului unde moţăia toată ziua o colţul mesei – ăştia‑s toţi, ia‑i singur –
secretară dotată cu o maşină de scris. spunea, sunt banii tăi, te plăteşte statul să
Cînd pleca din birou, tovarăşa Cheţi, nu faci nimic! Dacă ai face, nu ţi‑ar da
adică Lucreţia, punea lacătul pe maşină, nici un sfanţ! – mai spunea, exact atunci
să nu fie folosită în scopuri ilegale şi cînd punea pe masă o sticlă de Ceres, o
duşmănoase, în absenţa ei. Mai era un băutură gălbuie cu un gust vag de whis‑
telefon la care puteai suna dar de la care ky. – Hai să bem dom’ inginer, pentru că
nu puteai chema pe nimeni deoarece nu am luat‑o din banii tăi, cum s‑ar zice, faci
avea disc. În acel birou, Luntraşu aducea cinste!
salariul tuturor angajaţilor din Suru‑ Făcea cinste de două ori pe lună cu
leşti, banii erau aşezaţi în plicuri de cu‑ acelaşi fel de băutură, inginerului i se
lori diferite, în funcţie de originea lor, făcea rău peste noapte, uneori voma,
galben de la Centrala Minelor, verde de Luntraşu nu avea nimic. În luna de‑
la Cooperaţie, alb de la Admnistraţia cembrie 1989 au băut doar o singură
judeţeană, doar banii lui Valer Negrea- 
Anul XXIX, nr. 1 (332), 2018 • 11
 Proză
 trimis acolo pe neaşteptate, cu o misiune
dată. Avansul cuvenit, care se plătea în
22 în fiecare lună, n‑a mai fost adus de
şofer pentru că la Suruleşti s‑a petrecut
revoluţia.
Agitaţia a început pe la ora 11 de
dimineaţă iar pînă seara, cam cînd s‑a
lăsat întunericul, totul se terminase, al‑
tfel spus – fusese devastat sediul Admi‑
nistraţiei minei iar ambele săli de la re‑
staurantul Letea gemeau de lume.
Responsabilul adusese două televizoare,
cîte unul în fiecare sală şi clienţii erau
foarte mulţumiţi, mai ales că berea era
gratis. Băuturile tari, nu, dar berea era
gratis din partea Frontului. Frontul se
constituise chiar acolo pentru că toată
lumea interesată era de faţă şi sala era
destul de arătoasă. Inginerul Valer Ne‑
grea-Negrescu a fost ales în Consiliu.
Totul s‑a petrecut fulgerător, Luntraşu ,
care în loc să se ducă după bani a rămas
pe loc, la revoluţie, parcă ar fi ştiut el
ceva, s‑a ridicat şi a zis – Îl propun pe
domnul inginer. Să se ocupe de partea
tehnică! – Apoi s‑a aşezat încet, în vre‑
me ce toţi ceilalţi au ridicat mîna ori au
aprobat cu glas tare – E bun inginerul,
e de‑al nostru! –
S‑a uitat mirat – întrebător spre şo‑
fer. Luntraşu, negru, uscat, cu umeri
ascuţiţi, împungînd haina, i‑a făcut cu
ochiul apoi, brusc, a devenit serios şi
interesat de cum merg lucrurile mai de‑
parte.
De fapt, nu era nimic de făcut. În
Suruleşti nu fusese pînă atunci nici o
autoritate reală şi nici nu avea cum să fie
nici în viitor.
Tot ce era cît de cît de valoare la se‑
diul Administraţiei minei fusese luat de
către grupul de demonstranţi – draperii,
scaune, vreo trei fişete de metal, un re‑
şou, multe bibliorafturi din care hîrtiile
fuseseră aruncate pe geam, un covor de
iută, ceşti de cafea şi două fierbătoare –
ei beau cafea şi noi doar nechezol ! – se
auzise un strigăt care a întărîtat şi mai
mult grupul, iar drept urmare cîţiva inşi
au reuşit să spargă seiful din camera
alăturată biroului directorului. Au fost
foarte dezamăgiţi cînd înăuntru au gă‑
sit doar un bolovan întunecat la culoare,
destul de colţuros, care nu făcea doi
bani. Un pietroi – e cenuşiu cum a fost
şi viaţa noastră în vremea comuniştilor
– a filosofat cineva, dar nu l‑a luat ni‑
meni în seamă. Între revoluţionari nu se
afla nici un miner, fie muriseră, fie nu se
puteau deplasa pe picioarele lor, altfel
şi‑ar fi dat seama cu ce aveau de‑a face
atunci cînd se uitau nedumeriţi la conţi‑
nutul seifului.
Pietroiul a rămas neatins în cutia de
metal căptuşită cu plumb, ca să fie greu
de cărat, probabil, pînă cînd inginerul
Valer Negrea-Negrescu a ajuns şi el pe
urmele demonstranţilor în cabinetul di‑
rectorului. Nu mai fusese niciodată
acolo. Nici nu existase vreun motiv să
ajungă. El nu avea nicio treabă cu func‑
ţionarea minei din Suruleşti. Fusese
12 • APOSTROF
precisă – Dumneata, tovarăşe inginer, te
duci acolo şi ridici la gura minei şi pe
toate căile de acces în subteran, un zid
îndeajuns de solid încît să interzică in‑
trarea oricui în galerii. E o măsură uma‑
nitară, umanitară, înţelegi, u‑ma‑ni‑ta‑
ră – repetase şeful cadrelor, tovarăşul
Roibu şi asta a fost prima sa nedumerire
privind detaşarea la Suruleşti. – Ce are
Roibu cu sarcinile de serviciu? Nici mă‑
car inginer, nici măcar tehnician ori
maistru nu e şi uite că‑i dă lui sarcini de
serviciu! – Te duci şi te apuci de lucru,
imediat. Înţelegi, în 24 de ore te prezinţi
la Suruleşti şi te apuci de treabă. Hîrtiile
le trimitem noi, după aceea.
După cîteva secunde grele, de pauză,
Roibu a adăugat – Cu poşta specială!
Chiar aşa o să le trimitem, cu poşta spe‑
cială! Ca să înţelegi, tovarăşe inginer, că
nu e de joacă!
Înţelesese că nu e o glumă detaşarea
asta, dar nu pricepuse dacă era vorba de
astuparea galeriilor, ori de trimiterea lui
la capătul lumii, cît mai departe posibil
de Bucureşti.
Ca şi cum i‑ar fi ghicit nedumerirea,
Roibu a completat cu o voce joasă, abia
auzită – E o misiune umanitară, tovule,
sută la sută umanitară!
S ‑
a gîndit atunci, în biroul şefului de
cadre, cu uşă capitonată şi complet fă‑
ră ferestre, o măsură de siguranţă, desi‑
gur, să nu intre cineva pe geam şi să um‑
ble la dosare, s‑a gîndit că‑l trimiteau la
dracu în praznic să salveze viaţa copiilor
care s‑ar fi putut rătăci în mină jucînd
de‑a v‑aţi ascunsa, ori viaţa beţivilor din
Suruleşti care ar fi umblat pe şapte cărări
pînă s‑ar fi pierdut în adîncul galeriilor.
Dar Roibu, perspicace ca întotdeauna, l‑a
adus la realitate ‑ Te trimitem acolo ca să
nu te dea afară, cum au de gînd unii to‑
varăşi! – şi a ridicat arătătorul mîinii
drepte către tavan. Acolo sus nu mai era
nimeni decît acoperişul şi, poate, nişte
porumbei. Vara era pe ducă şi porumbeii
se înfoiau pe creasta de tablă a clădirii. –
Aha – a făcut el şi cu o oarecare doză de
maliţie a adăugat – şi trebuie să vă mulţu‑
mesc pentru asta?
Roibu l‑a privit nedumerit – de ce
să‑mi mulţumeşti mie? Mulţumeşte cui
trebuie, că ai neamuri la Ierusalim, altfel
nu ştiu ce se alegea. Măi tovarăşe, ai
grijă, chiar dacă ai proptele sus, pînă la
ele te mănîncă ştii tu cine. Se pare că ai
gura cam slobodă. Dar nu mai comen‑
tez. Te duci la Suruleşti şi cu asta, basta!
Faţa încreţită, părul alb, îngălbenit de la
fumul de ţigară, ochii mici, negri şi gura
subţire, ca o tăietură pe obraz, îi dădeau
aerul unui încercat luptător politic, ceea
ce nu era cazul. Roibu lucrase în coope‑
raţie şi ajunsese la Trustul de Construc‑
ţii pentru că la cooperaţie nu mai avea
loc iar la construcţii era o foame uriaşă
de oameni de cînd se deschisese, ca un
crater atomic, şantierul Casei Poporului.
Ajunsese la serviciul personal pentru că
la cooperaţie îşi făcuse mulţi prieteni pe
la miliţie, pe la partid, pe la Securitate,
cooperaţia fiind în stare de multe surpri‑
ze şi minuni în vremurile acelea de aus‑
teritate, cum se spunea pe şoptite.
Aşa se face că după cîteva luni, în
preajma Crăciunului, inginerul Valer
Negrea-Negrescu a ajuns şi în cabinetul
directorului minei. Oricît încercase pînă
atunci, nu reuşise să intre din cauza
unei secretare blonde, plinuţă şi foarte
hotărîtă atunci cînd era vorba să‑l ocro‑
tească pe director de întîlniri neplăcute.
Întîlnirea cu un inginer trimis de la Bu‑
cureşti să închidă mina la care el era
printre puţinii salariaţi, nu putea fi decît
neplăcută. Directorul conducea mina
deoarece avea secretară şi şofer, iar ingi‑
nerul ăsta voia să o închidă neavînd nici
secretară, nici şofer!
În primele săptămîni după sosirea în
Suruleşti a bătut zilnic la uşa secretari‑
atului, apoi a lăsat‑o mai moale cu zelul
în serviciu şi uite aşa, exact cînd renun‑
ţase cu totul la ideea unei vizite la cabi‑
net, revoluţia l‑a adus chiar acolo. Mai
mult decît atît, l‑a făcut să rămînă acolo
şi nici să nu se mai gîndească la tot ce
lăsase în urmă şi departe. Atît de depar‑
te încît părea o altă lume dinspre care
veneau veşti şi, din cînd în cînd, cîte un
semn adus de Haron Luntraşu, gazda
sa din prima zi de cînd sosise acolo,
gazda şi, într‑un fel, consilierul său de
încredere. N‑a ştiut că va avea nevoie de
un consilier. Tot ce făcuse la Bucureşti,
în facultate şi apoi pe şantierul de blo‑
curi în care fusese repartizat, făcuse de
unul singur. Cum s‑ar spune, de capul
său. Doar atunci cînd s‑a împrietenit cu
grupul de la Acvariu, un restaurant cu
geamuri vitrină, parcă anume făcut să
vezi cine cu cine stă la masă, direct de
pe trotuarul de vis a vis, ca să nu baţi la
ochi, doar atunci a început să simtă că
nu mai gîndea chiar şi doar cu mintea
lui. Era, cumva, în grupa juniorilor,
deşi avea aceeaşi vîrstă cu ceilalţi, cu
Paulică Becheru, deştept foc dar şi no‑
rocos, era însurat cu nepoata ideologu‑
lui Bibi Ianculescu, cel care îi suflase în
ureche lui Dej şi care îi sufla în ceafă lui
Ceauşescu. Avea cam aceeaşi vîrstă cu
Rafael, profesorul de socialism ştiinţi‑
fic de la un liceu mărginaş, cu o figură
bizară, părea cuprins de gînduri dar, de
fapt, avea o expresie bovină, dacă reu‑
şeai să o descoperi şi nu puteai face asta
decît dacă nu te lăsai impresionat de
trucurile sale fotografice, ştia să poze‑
ze şi să cucerească femeile cu aspiraţii
intelectuale. De aceea şi mergea prin
Bucureşti cu bicicleta, ştiind că este
privit. Nu se uita nici în dreapta, nici în
stînga, avea o ţinută de bărbat elegant
şi stăpîn pe situaţie chiar şi atunci cînd
risca să fie lovit de un camion ori de o
Volgă, miza că orice şofer, oricît de
ajuns ar fi fost, ţinea la carnetul de con‑
ducere. Îl claxonau, îl înjurau, îi arătau
pumnul, el era calm şi pedala mai de‑
parte. Era forma lui subtilă de a‑i şanta‑
 Proză
ja. Ştia că nu aveau încotro şi îl vor lăsa ajunsese la culmea corupţiei, un favor în‑ ceva. El crede doar dacă verifică. Din
să‑şi vadă de drum. Iar el îşi vedea de semna să primeşti ceva legal, plătit cu cauza aceasta nu l‑a luat în serios pe
drum, imperturbabil, avînd o singură chitanţă. Pentru pîrliţi totul era mai Neculai Crăciun, omul cu cele mai ne‑
grijă – să nu‑şi strice imaginea pe care scump şi pe ascuns. Pe ascuns, era un fel aşteptate reacţii şi legături pe care îl
cucoanele o construiau cu un soi de fa‑ de a zice, ceea ce era cu adevărat ascuns cunoştea. Dar, cu timpul, s‑a convins că
natism în admiraţia lor. Nu era deloc era calea legală, aşa cum i se oferise lui. trebuia să fie exact invers. Să‑l ia în seri‑
sigur că era vorba de o atracţie specială Crăciun, ăsta, era mai tare decît se vedea os. Era şi asta un fel de verificare ingi‑
pentru el, cît de revelaţia că există în că este şi ştia, sigur, mai multe decît lăsa nerească. Acolo şi‑a dat seama că Necu‑
realitate un personaj care venea chiar să se înţeleagă că ştie! lai Crăciun îi lipseşte. Nu era vorba de o
din imaginaţia lor. Ah, da, imaginaţia
putea avea şi ceva sexual, cu atît mai
mare era pasiunea lor intelectuală pen‑
tru Rafael Cîrlan, un cabotin, dar nu
un mediocru. Era sigur că Rafael era
un cabotin, dar nu un mediocru deoa‑
rece acest lucru îi fusese spus apăsat de
Neculai Crăciun, cel care părea cel mai
anost din grup dar care era cel mai in‑
teligent şi cel mai decis. De acest lucru
şi‑a dat seama foarte tîrziu, atunci cînd
parcă s‑a trezit din somn şi a constatat
că, deşi Neculai Crăciun mai că nu sco‑
tea o vorbă, ei, toţi ceilalţi participanţi
la vorbăraia de la Acvariu spuneau şi
făceau, mai mult spuneau, doar ce îl
interesa pe acesta. Arunca un subiect pe
masă, spunea două trei cuvinte iar ei se
porneau pe tocat, pe analizat, întorceau
totul pe faţă şi pe dos, nici nu‑l mai
băgau în seamă pe Crăciun, iar el se
retrăgea într‑un colţ de masă, crea o
penumbră abia perceptibilă în jurul său
şi îi lăsa să se desfăşoare. – Are diabet,
se curăţă Ceaşcă într‑un an – Ai văzut
că răguşeşte imediat, la şedinţe nu se
dă drumul la aerul condiţionat, poţi să
fierbi în costum, nu se dă, mi‑a zis Bibi
săptămîna trecută, mai durează cel
mult şase luni, tumoră la laringe, n‑are
scăpare! Gorbi l‑a avertizat, i‑a trimis şi
o invitaţie să se trateze la nu ştiu ce
clinică din Novosibirsk! Ha, ha, în Si‑
beria, e bună! Habar nu ai, e un oraş
locuit numai de de genii, Akademik
Gorod, dar important este că ruşii ştiu
şi îl avertizează pe faţă, asta e glasnost,
Gorbi ăsta o să schimbe faţa lumii, n‑ai
văzut că e însemnat în frunte? –

E rau pălăvrăgeli dar tot foloseau la

ceva. Îi ţineau laolaltă şi le crea senti‑
mentul că sunt foarte înverşunaţi, că se
opun cu toată convingerea la isteria care
bîntuia în ziare, la radio, la televiziunea
parţial color. Aşa cum era el, un pîrlit de
cercetător la unul din zecile de institute
cărora nimeni nu le mai ştia nici rostul şi
nici numărul, dar care ţineau ocupate su‑
te şi sute de persoane care altfel s‑ar fi
apucat de cine ştie ce aiureli ca să‑şi trea‑
că timpul, molatec şi uşor de pierdut din
vedere cum era el, Crăciun îi făcuse rost
de un televizor color. A moşmondit ce a
moşmondit şi l‑a trimis undeva pe Grivi‑
ţei, unde era sediul unui club de fotbal al
Miliţiei şi şi‑a luat în primire televizorul.
Cu banii jos şi chitanţă, fără conversaţie.
În timp ce se îndrepta către garsoniera lui
de pe Calea Victoriei, într‑o clădire veche
cu opt etaje, cu vedere spre curtea interi‑
oară în care vara dormeau pe cartoane
lucrătorii de la salubritate, s‑a gîndit că se
– Rafael nu e un mediocru, dovadă
stă faptul că tocmai mediocrii îl adoră,
se închină la el! Simţul cel mai dezvoltat
al unui mediocru, dragă Valer, este sim‑
ţul mirosului. Ei sunt cei mai dispuşi să
strîmbe din nas cînd nu le place ceva.
Înţelegi, lor le place sau nu le place, ju‑
decata nici nu‑i interesează, nici măcar
interesul nu intră la socoteală. Iar, Rafa‑
el al nostru, le place. Nu înţeleg ei prea
bine ce le spune el, dar le place şi ăsta e
cel mai important lucru!
Valer Negrea-Negrescu era inginer şi
nimic altceva. Unui inginer nu‑i poţi
cere să te creadă cînd îi spui că îţi place
necesitate stringentă, pînă la urmă rela‑
ţia dintre ei nu era nici de prietenie, nici
din interes, cum se întîmpla îndeobşte,
ci era altceva. Era o lipsă, care îi ţinea
într‑o zăpăceală continuă, o confuzie
generală. Nu avea cu cine să discute, cu
cine să dezlege cele cîteva chestiuni care
îl apăsau. Se trezise trimis la ordin, şi la
Suruleşti nimeni nu primisese vreo hîr‑
tie în legătură cu apariţia lui acolo. I se
spusese că va trebui să deschidă un şan‑
tier prin care să închidă gurile minei,
dar nimeni din Suruleşti nu era atît de
nebun încît să se aventureze în mina


Anul XXIX, nr. 1 (332), 2018 • 13

 Proză
 Paul Becheru se dăduse în petec. Ci‑
părăsită de atîţia ani. De decenii, prac‑
tic. Mina era părăsită, dar direcţiunea
minei exista. Mai era şi plătită. După
cum şi el şi‑a primit banii, salariul şi
sporul de izolare plus sporul de şantier.
Culmea ar fi fost să‑i trimită banii şi
pentru activitate în subteran. Dar asta
nu era trecut pe fluturaş. Primea banii
dar nu semna nici un stat de plată iar
fluturaşul era doar pentru el. Nimeni
nu‑i cerea nici o semnătură pentru banii
pe care Luntraşu îi aducea de două ori
pe lună. O clipă i‑a trecut prin minte că
poţi lua bani de la Stat fără să semnezi
doar într‑o singură situaţie, dar situaţia
cu pricina nu se potrivea cu Suruleştii şi
cu el la Suruleşti. Tot Neculai Crăciun îi
spusese despre o astfel de situaţie atunci
cînd s‑a oferit destul de ferm să plăteas‑
că o masă cu un cost care te făcea să‑ţi
simţi vîrful degetelor prinse în uşă, era
un chef unde Paulică Becheru se făcuse
praf şi‑şi dăduse drumul la gură, dînd
tot din casă. Atunci Paulică a zis o ches‑
tie care l‑a speriat pe Crăciun care, din
cauza asta, s‑a grăbit să se ducă la chel‑
nerul care moţăia pe un scaun lîngă uşa
bucătăriei şi să plătească întîi bacşişul şi
după aceea consumaţia. Cînd Neculai
Crăciun s‑a întors la masă, cu un aer
spăşit, de parcă făcuse cea mai mare ti‑
căloşie din viaţa sa, Valer s‑a simţit da‑
tor să vîre mîna în buzunarul de la piept
şi să scoată banii, toţi banii lui de leafă,
umbla întotdeauna cu toţi banii la el
pentru că niciodată nu ştiai la ce coadă
te nimereai – icre negre sau picioare de
pui, era bine să fii pregătit să faci faţă la
orice provocare a comerţului socialist, a
scos banii şi atunci Neculai Crăciun l‑a
privit cu ochii abia mijiţi, ai fi spus că se
uita la o gînganie nu la el, ditamai ingi‑
nerul – stai cuminte, băiete, sunt lucruri
care e mai bine, să rămînă neplătite.
Stai liniştit, sunt bani fără impozit! –
Paulică Becheru nici nu observase,
ori nu‑i păsa, că Neculai Crăciun plătise
totul, o sumă care întrecea binişor sala‑
riul unui asistent universitar, chiar şi cu
studii în Germania Federală, cum era el.
Se număra printre puţinii care benefici‑
aseră de programul de burse care venise
ca o pleaşcă pentru cei mai buni studenţi
în anul întîi, prin 1967, oricum, înaintea
crizei cehoslovace.
T oată lumea ştia că nu ajungea să fii
un student foarte bun, mai trebuia să
ai şi sprijin puternic să intri pe listă. Dar
tot aceeaşi lume era mulţumită – măcar
de data asta nu ajungea să ai proptele, tre‑
buia să fii şi bun. Asta era noutatea, o
noutate care promitea, nu puteau fi ne‑
sfîrşiţi cei buni cu sprijin, după ei vor in‑
tra pe listă şi ceilalţi, buni dar fără pile.
Ori cu pile vagi, nelămurite ori indecise.
Paul Becheru s‑a numărat printre cei pu‑
ţini care s‑au întors în ţară. Dar o a doua
listă nu s‑a mai deschis. Fusese o decizie
logică – dacă nici ai noştri nu se mai în‑
torc, de ce s‑ar întoarce un fitecine?
14 • APOSTROF
ne ştie ce veste primise, cine ştie ce semn
i se făcuse, numai de el înţeles, că s‑a
îmbătat imediat. Avea un fel caraghios
de a se pili – se îmbujora, tenul său de
brunet autentic devenea strălucitor, pur
şi simplu faţa lui Paulică scînteia. Iar de
vorbit, vorbea într‑una. Nu‑şi pierdea
şirul şi nici nu lăsa pe nimeni neplătit.
Dădea replici, punea la îndoială, îngîna
batjocoritor pe oricine nu‑l asculta cu
sfinţenie. De data aceea vorbise mai
mult de o oră despre Gorbaciov şi vizita
pe care acesta o făcuse recent la Bucu‑
reşti – E gata, nea Puiu ajunge tras pe
frigare! Şi el şi puicuţa lui! O să fie puşi
la zid şi ta‑ta‑ta, bilet de dus, gata com‑
postat, pentru lumea cealaltă!
Şi cu toate că Neculai Crăciun toc‑
mai plătea nota lîngă uşa bucătăriei
atunci cînd Paulică imita cum se trage
cu pistolul automat, cînd s‑a întors la
masă, după ce i‑a explicat inginerului că
nimic nu era de plătit, a întrebat foarte
calm şi foarte clar – Şi cine o să tragă,
Paulică, cine o să tragă, că el e coman‑
dantul supreme, ştii că militarii nu...
Paul Becheru avea o lumină jucăuşă
în ochi. Femeile îl considerau un bărbat
cuceritor, aproape ca un cîntăreţ de ope‑
ră ori chiar de muzică uşoară. Brunet,
atletic deşi cu tendinţe de îngrăşare, cu
părul inelat, nu chiar creţ dar buclat, de
la mama lui, cu sprîncene negre, contu‑
rate, care subliniau culoarea neobişnuită
a ochilor săi, un fel de galben – verzui,
întotdeauna umezi. Ochi de tigru. Şi
avea o privire de felină mare, îngustîn‑
du‑şi pupilele cînd voia el, deşi medicina
spune că aşa ceva nu se poate. S‑a uitat
la Neculai Crăciun cu un aer de stăpîn al
situaţiei, de om care ştie ceea ce alţii nu
ştiu – Militarii, nu. Dar civilii, civilii da!
Uite, prietenul nostru Valer, ori chiar
Rafael, ar putea fi printre ei. N‑ar fi
surprinzător, ei sunt civili şi nimic nu le
va interzice să săvîrşească un act, ca să
spun aşa, nu neapărat reparatoriu, nu
neapărat de justiţie, dar cu siguranţă
unul revoluţionar. Iar revoluţiile nu sunt
niciodată judecate. Ele sunt cele care ju‑
decă şi care pedepsesc. Vă dau o ştire
bună, băieţaşi, nu mai este mult şi harşti,
cade ghilotina. Apropos, ştiţi ce profesie
avea Guillotin ăsta, inventatorul satîru‑
lui mecanic? Nu ştiţi, că nu citiţi nimic
despre revoluţii, voi citiţi doar cărţi în
care se spune cum se fac ele, ei bine,
domnul cu pricina era veterinar. Inven‑
ţia lui era pentru vite, să nu se chinuie,
bietele de ele. Nici aristocraţii Franţei nu
au suferit! Foarte igienic!
Pentru prima data, Neculai Crăciun
a ieşit din penumbra în care stătea me‑
reu, asculta şi plătea, uneori aproba
mormăind, parcă era în Parlamentul
englez, dar atunci a adăugat la cele spuse
de Paul Becheru – Ghilotina a fost pen‑
tru toţi, chiar şi pentru cei care au
adus‑o în piaţă!
Paul s‑a înroşit brusc, a pufăit prin
nările cîrnoase şi arcuite, – ştiu domnu‑
le, întotdeauna revoluţia îşi mănîncă
copiii! Te asigur că de data asta, nu.
Pentru că deşi se pune la cale o con‑
tra‑revoluţie care se va numi Revoluţie,
nu va fi nici una, nici alta. Nu va fi decît
sfîrşitul unei perioade. Cred că putem
accepta cu toţii că e momentul să termi‑
năm, să punem punct perioadei stalinis‑
te, cel puţin aici, în România, dacă nu
cumva în tot Lagărul. Cred că ştiţi că,
de fapt, lagăr înseamnă pur şi simplu
tabără. Şi a început să rîdă, nu înainte de
a spune – Moş Gorbi s‑a decis că nu mai
vrea să fie pionier. Nu mai vrea să ajute
bătrînele să treacă strada!
Probabil în acele cuvinte se afla se‑
cretul pe care îl aflase şi din cauza căru‑
ia îi chemase pe toţi la restaurantul lor
preferat, pus pe chef şi lipsit de orice
inhibiţie, ca să nu mai vorbim de pru‑
denţă. Ai putea crede că îl sfătuise cine‑
va să nu‑şi ţină gura. Era şi asta o cale
pentru ridicarea unei temelii necesare
viitorului apropiat.
Valer Negrea-Negrescu, după ce a
pătruns în sediul Administraţiei minei
Suruleşti, n‑a mai plecat de acolo destul
de multe zile şi nopţi. Găsise o canapea
uşor scîlciată dar încă bună, cine ştie la
ce şi de cine fusese folosită pînă atunci,
era în cămăruţa fără geamuri din spatele
biroului directorului, o chiuvetă şi o ca‑
napea, ăsta era tot inventarul, dormea
pe ea şi mînca din cutie peşte conservat
în ulei. Fără pîine, deoarece în primele
zile nimeni n‑a mai lucrat în Suruleşti,
nici măcar brutăria. Şi cum ar fi putut să
lucreze? Lumea stătea grămadă în sala
restaurantului, se bea bere direct din
sticlă, unii susţineau că e mai igienic,
alţii că aşa au băut de cînd se ştiau. Se
uitau cu sufletul la gură la ce se întîmpla
la Bucureşti ori în altă parte, la Suru‑
leşti, în afară de plimbarea cu steaguri şi
ocuparea Administraţiei şi a restauran‑
tului, nu se putea întîmpla nimic altceva
demn de a fi luat în seamă. Cel puţin aşa
se arătau lucrurile pînă în acel moment.
n
Fragment din romanul
Permafrost
în curs de apariţie
la Editura Polirom

Jurnalul lui Isac Mocanu
Prizonier de război în Franţa (1918‑1919)
C a atâţia tineri ardeleni, şi românul Isac
Mocanu s‑a înrolat în armata aus‑
tro‑ungară, înainte chiar de a împlini vâr‑
sta de 18 ani (s‑a născut la Cojocna pe data
de 14 noiembrie 1899). Terminase ultima
clasă de liceu, dar nu mai apucase să‑şi ia
„matura“, bacalaureatul acelor vremuri.
Plecând la o şcoală de aspiranţi din împre‑
jurimile oraşului Praga, îşi părăseşte ma‑
ma, o ţărancă văduvă, al cărei singur sprijin
efectiv ar fi fost, rudele şi prietenii de gim‑
naziu. Din aceste luni petrecute în Boemia,
în toamna anului 1917 şi în iarna următoa‑
re, datează primele însemnări pe care ni
le‑a lăsat. Dincolo de faptul că documen‑
tează despre greutăţile cu care se confruntă
şi despre o dorinţă arzătoare de pace, ele
interesează şi prin ochiul proaspăt cu care
sunt descrise rosturile unei alte civilizaţii
pe care, admirativ, tânărul le descoperă.
După ce cade la examenul final („Eu am
buctat – notează el la 4 ianuarie 1918. Ori
a avut cineva protecţie mare, adecă aduce
unsoare, tăbac la căpitan şi ofiţeri, ori înva‑
ţă foarte mult. Eu nu am avut nimic şi nici
nu mă mir că am buctat, că pe mine nici nu
m‑o întrebat căpitanul deloc. Nemţeşte nu
am ştiut, matura nu o am avut, apoi sunt şi
Român.“), e afectat cu gradul de aspirant
caporal la o companie de infanterie care, în
luna februarie, e trimisă în Italia, în Tirolul
de Sud. Două lucruri îi ocupă spiritul aco‑
lo: să nu fie trimis în „linia de foc“ şi să
primească un concediu pentru a‑i revedea
pe cei de‑acasă.
Am schiţat conţinutul primei părţi a
jurnalului lui Isac Mocanu. Ea se găseşte
într‑un caiet din care lipsesc primele şi ulti‑
mele file. Autorul a fost bunicul meu din‑
spre mamă, un om pe care l‑am întâlnit
destul de rar şi pe care l‑am cunoscut de
fapt puţin, deoarece căsnicia lui cu bunica,
Cornelia Prodan, profesoară de istorie la
Liceul „Principesa Ileana“ din Turda, s‑a
destrămat destul de repede, la scurtă vreme
după naşterea, în 1928, a mamei mele. În
urma morţii lui, care a survenit în 1982,
cea de‑a doua soţie a încredinţat familiei
mele întregul dosar cu însemnările bunicu‑
lui din perioada Primului Război. Pe lângă
caietul deja menţionat, el conţine două
carnete de buzunar completate mărunt, cu
creionul, până la refuz, aş zice, precum şi
zeci şi zeci de foi sau bucăţele de hârtie pe
care tânărul militar a ţinut să‑şi noteze
aproape zilnic întâmplările mai importante
prin care trecea şi reflecţiile sale asupra
evenimentelor istorice din acea perioadă.
Era, totodată, locul unde putea să‑şi verse
multele ofuri.
Primul Război Mondial
Ştefăniţă Regman
Cea mai mare şi
mai consistentă parte
a acestor mărturii
acoperă cele peste no‑
uă luni pe care le‑a
petrecut ca prizonier
în Franţa. Dintre
acestea, fac publice
mai jos o seamă de
însemnări datând din
primele luni de capti‑
vitate. Faptul că Isac
Mocanu a fost prins
pe frontul francez şi
nu pe cel italian nece‑
sită unele explicaţii.
La solicitarea înaltu‑
lui comandament
german, după apariţia • Militarul Isac Mocanu. Fototeca Zorina Regman.
energică pe frontul
francez a trupelor americane, a 35‑a Divi‑ pedieze) adresată de Isac Mocanu, în dispe‑
zie chezaro‑crăiască de infanterie din Cluj, rare de cauză, lui Octavian Goga pe adresa
din care făcea parte şi Mocanu, fusese ziarului Le Matin. Tânărul ar dori acum să
transferată din Italia, în vara anului 1918, se înscrie în armata română, dar iniţiativa
pe o câmpie la sud‑vest de Verdun. Era in‑ comportă riscuri. Mai încolo, nu înţelege
tegrată în a 5‑a Armată germană. La prima de ce prizonierii de alte etnii din fosta ar‑
mare ofensivă a americanilor şi a francezi‑ mată chezaro‑crăiască sunt, rând pe rând,
lor de pe Meuse, care a avut loc pe 12 sep‑ trimişi acasă, în timp ce românii nu.
tembrie, divizia clujeană a fost încercuită şi, Într‑adevăr, ardelenii au aşteptat în mod
după cum ni se spune, „destrămată“, buni‑ inexplicabil luni de zile să fie trimişi în no‑
cul numărându‑se astfel printre primii ua patrie, pe care erau nerăbdători s‑o
austro‑ungari capturaţi de inamic. Toate poată şi ei construi. N‑o vor vedea decât la
aceste momente dramatice sunt descrise în finele lunii iunie 1919, la peste o jumătate
detaliu la doar câteva zile după ce au avut de an de la depunerea armelor de către
loc. Cu relatarea lor începe o nouă parte a Austro‑Ungaria.
jurnalului. Stilul lui Mocanu e, în general, Ceea ce Isac Mocanu găseşte acasă îi
simplu şi poartă deseori marca oralităţii. O produce însă o mare deziluzie. „Oamenii
savoare suplimentară îi e conferită textului cari nu ştiu nimic au ajuns la cârmuire“,
de abundenţa de ardelenisme: acestea au „acum chiar putem zice că e stricată lumea
fost păstrate, pe cât posibil, intervenţiile grozav“, notează el. Simte că face parte, în
limitându‑se la capitolul ortografie şi gra‑ fond, dintr‑o generaţie pierdută: „erumpe
matică. Selecţia de faţă ne permite să‑l în‑ din mine şi mai tare durerea, simţul că sunt
soţim pe Isac Mocanu în diversele lagăre în pustiu“. Poate din cauza lipsei unui rost,
care a fost închis sau unde a fost trimis la dar şi a experienţelor trăite în război, ca
muncă şi să ne facem astfel o imagine sufi‑ student la Ştiinţe al Universităţii din Cluj,
cient de clară despre condiţiile mizere de va îmbrăţişa, la începutul anilor ’20, naţio‑
trai şi de lucru (reiese că prizonierii români nalismul frenetic ambiant, rămânând în
din Franţa au supravieţuit totuşi), dar şi fond un fervent naţionalist întreaga viaţă.
despre un alt tip de suferinţe. Pe Mocanu îl Studiile şi le va termina la Iaşi şi va fi numit
dor incomprehensiunea „fraţilor“ francezi profesor de fizico‑chimice şi matematici
şi umilinţele la care e supus de aceştia, dar mai întâi la Liceul Regele Ferdinand din
îi produc reacţii puternice şi disensiunile, Turda, apoi, după luarea examenului de
în lagăr, dintre români şi cei de alte etnii. capacitate (1930), la Liceul de Băieţi din
După încheierea Armistiţiului, un mo‑ Gherla. În urma cedării Ardealului de
tiv frecvent de lamentaţie e constatarea că Nord, se va muta, în 1940, la Bucureşti,
personalităţile de la Paris, grupate în Co‑ unde va profesa mai întâi la Liceul din
mitetul Naţional al Unităţii Românilor, nu Găeşti (unde e coleg cu Şerban Ciocules‑
se interesează de soarta prizonierilor ro‑ cu), apoi, până la pensionare, la Liceul 11,
mâni. În dosar, s‑a păstrat o lungă scrisoare azi „Tudor Vladimirescu“, din Capitală.
(pe care bănuiesc că i‑a fost interzis s‑o ex‑ n
DOSAR Anul XXIX, nr. 1 (332), 2018 • 15

S ept.[embrie] 24. 1918
Sunt prinsonier în Francia. Am ajuns în
sfârşit după multe neajunsuri şi suferinţi
într‑un lagăr în St. Dizier. În luna asta ne‑a
prins, în 12. 13 zile de când mâncăm pâine
albă dar amară că francezul pe care l‑am
crezut aşa cult se poartă rău cu noi. Mai
ales poporul pe unde ne‑au adus prin sate
ne‑a primit cu sudălmi, scuipări şi dispreţ.
Mai ales pe nemţi! Soartea lor apoi e şi mai
nesuportabilă. Cu ei îşi lucră şi sunt foarte
slabi.
Acum văd că e adevărat că de multe ori
simte omul înainte ceva întâmplare. Aşa
• Studentul Isac Mocanu, 1920. Fototeca Zorina
Regman.
am fost eu şi fähnrichul [aspirantul] Kovács
şi Codarcea. Toată ziua am glumit că vom
fi prinsonieri pe seara ori pe ziua viitoare.
La amiazi ne‑am mâncat pânea ca să nu
rămână de noi.
Francezii nu mult s‑o pregătit de atac.
O puşcat tunarii lor toată noaptea şi toată
ziua următoare (12 Sept.) şi şi ai noştri o
simţit ceva, dar pe cum se vede cmdţii.[co‑
mandanţii] noşti s‑au încrezut în sturmdi‑
visionul nost. Dar Gheorghe şi Niculae nu
au mai avut voie să facă bravuri. Infanteria
nu o puşcat pot să zic deloc pe duşman,
numai mitralierele au mai lucrat puţin.
Francezii au pregătit foarte frumos atacul,
că 3 batalioane complete şi din rezervă încă
cam un batalion au căzut în prinsoare. S‑a
împrăştiat totă Diviziunea 35. Morţi au
fost puţini tare că nimeni nu a putut sta
faţă‑n faţă mult timp cu pizmaşul. Fugi,
nime nu a putut că totdeauna era încunju‑
rat de toate părţile. Pe cum se vede france‑
zul a fost înştiinţat de cineva despre starea
noastă şi despre starea sufletească a soldăţi‑
mii austro‑ungare.
E interesant că peste câteva zile am vrut
să ne retragem pe linia nouă înainte de
16 • APOSTROF
Jurnal
Isac Mocanu
Metz, să predăm colţul în care am fost. E
interesant încă că comdţii [comandanţii]
noşti nu o vrut deloc în primă dată să crea‑
dă că frontul e rupt pe la dreapta şi sunt cu
5‑6 kilometri înapoia noastră francezii. Pe
reg.[imentul] 63 l‑o prins înainte de amiazi
şi pe noi numai seara. Măcar că am fost în
legătură cu ei. Din regim.[entul] nost au
prins compăniile i, ii, iii, v, vi, vii, viii. De
batalionul iii nu ştiu nimic. Cred că ei o
fugit îndărăpt. Ofiţerii încă sunt prinşi mai
toţi şi Baonscmdtul [comandantul batalio‑
nului].
Cam pe la 3 oare a venit ştirea că comp.
[ania] a vii e prinsă şi francezii ne încunju‑
ră. Peste o jum.[ătate] de oară comp. viii
încă era prinsă. Totodată ne vine porunca
că să stăm pe loc să ne ţinem locul până la
urmă, măcar că nimic nu puteam să facem.
Cam peste 10 minute aud că strigă Itt a
francie, „E aici francezu“. Atunci dinaintea
cavernei de la I [un cuvânt ilizibil] toţi o
fugit în jos, câţiva în cavernă şi eu iară. Pop
sărmanul nu s‑a retras iute. Să uita să vadă
francezii şi atunci un „pac“ şi el odată stri‑
gă: „Vai pântecele! M‑au puşcat!“ Şi cade în
fuchsloch [adăpost] pe trepte lângă mine.
O bucată de fier din un granat de mână i‑a
trecut prin gazmască şi i‑a intrat în pânte‑
ce. Sânge i‑a ieşit pe buze şi îi curgea şi din
pântece. Atâta putere însă a avut că s‑a
sculat şi am ieşit afară din gura fuchslochu‑
lui să ne predăm că eram încunjuraţi de
francezi înverşunaţi. Am avut noroc că nu
o trecut pe dinaintea nostă, numa pe dea‑
supra stellungurilor [poziţiilor] umblau.
Poate că şi cătră noi puşca ori arunca gra‑
nate în fuchsloch ca într‑alt loc. Când am
ieşit afară ne‑o văzut că eu ajutând de sub‑
suoară pe Pop mergem cătră ei. Tot între‑
bau: „Blesiat [fr. blessé; rănit]?“ Toate
le‑am fost aruncat numa eu am vrut să
aduc şi tornisterul [rucsacul] cu mine, dar
pe mine nu m‑a lăsat. Pop chiar nimic nu
şi‑a adus.
Cât timp am fost în front niciodată nu
am fost fricos deloc. De multe ori mă rădi‑
cam până‑n brâu deasupra şanţului din
vorpostenlinie [avanposturi] să văd cu
ochianul francezii şi ştiam că nu or puşca
pe un om singur. Nici atunci când am auzit
că flueră gloanţele de gewehre [puşti] şi
din mitraliere şi ştiam că e aproape france‑
zul şi vedeam mulţime de duşmani pe
dealul din faţă şi ştiam că suntem încunju‑
raţi nu eram deloc fricos, şi atunci glu‑
meam, că eu foarte iute mă împac cu soar‑
tea, mai ales în aşa cazuri. Numa atunci
m‑am gândit serios la moarte când am vă‑
zut pe Pop că lângă mine cade jos aşa de
aproape că încă l‑am prins şi l‑am văzut că‑i
iese pe gură sânge. Atunci m‑am schimbat
foarte aşa că poate că şi tremuram. Când
am văzut pe francezi nu mult mi‑a păsat că
ştiam că nu ne‑ar omorî ei pe noi, cari nu
din voia noastră am venit să ne luptăm cu
ei şi ştiind şi acea că ai noşti nici unul nu a
puşcat în ei. Drept că nu mi‑am închipuit
aşa cum s‑o purtat faţă de noi şi mai ales
faţă de nemţi. Neamţ nu mi‑ar fi plăcut să
fiu atunci, dar nici acum. Pop, poate pen‑
DOSAR
tru că l‑au rănit, s‑a spăriat în prima dată
când i‑a văzut şi se ruga în gura mare să nu
ne facă nimic, în vreme ce eu îi tot ziceam
să tacă, că ăia nici gând n‑au să ne facă ceva.
Numai unul s‑a [un cuvânt ilizibil] cu
gewehrul cătră noi, dar ne‑am tras dinain‑
tea lui şi ne‑am luat încoace, adecă cătră
stellungul francezilor. Să ne lăsăm ţara şi
părinţii că nu ni‑i vedem până s‑o sfârşi
războiul. Doamne dă să fie cât de curând
sfârşitul.
30. [septembrie 1918]
Purtarea poporului pe unde am venit
m‑a surprins. La aşa ceva nu m‑am gândit.
Eu zic însă că nu direct din ură faţă de Aus‑
tro‑Ung.[aria], făr mai tare din entusiasm
războinic, care la alt popor nu e posibil
după atâtea suferinţi şi 4 ani de războiu, a
devenit purtarea.
În 12 sept., seara cam pe la 7 oare eram
pe la Baonscmda [comanda batalionului]
francezilor din faţa stellungului nost. Acolo
m‑am despărţit de Pop. Am vorbit cu un
francez să‑l primească în paza lor că nu poa‑
te mai departe veni. A şi rămas acolo apoi şi
cu automobil o zis că l‑or transporta în care‑
va spital. Acolo m‑am întîlnit cu Hont‑
somski, [un cuvânt ilizibil] şi cu vreo 80 de
oameni şi un post am venit mai încoace. Fi‑
indcă austro‑ungari nu o mai căzut în prin‑
soare franceză până acum, în tot locul pe
unde treceam, se adunau soldaţii să ne vadă.
Atunci am simţit şi mai tare şi am înţăles că
ce înseamnă asta: „prinsonier“.
Cam pe la 9 oare seara am ajuns în
Troyan, unde ne‑a luat tot‑tot ce am avut,
afară de bani şi orolog şi hainele ce o fost
pe noi. Acolo s‑a adunat toţi prinsonierii
făcuţi în ziua aceea. (Cam vreo 2 mii). De‑
mineaţa ne‑am pornit de acolo şi pe la
amiazi am sosit într‑un sat unde am căpătat
de amiazi pâne albă şi conservă. Eu şi cu 3
voluntari încă tot cu ofiţerii am venit. Când
treceam prin sate poporul era deja alarmi‑
zat tot şi ne aştepta pe străzi să‑şi mai go‑
lească ura prin sudălmi şi scuipări asupra
noastră, mai ales asupra nemţilor. Tot stri‑
ga: „Caput boche“, „a Paris!“ şi cine ştie că
câte. N‑ai fi văzut nicăiri nici pe cei mai
bătrâni, ori pe careva femeie să plângă,
cum e pe la noi când văd aducând prinsoni‑
eri! Ce face războiul?! Nu‑şi aduceau amin‑
te că şi după noi mamele plâng şi că şi ai lor
fii sunt undeva în aşa soarte. Ce rău era
apoi, căci când am vrut să ne împărţim
pânea şi să ne tăiem conservele, că nu am
avut cuţite deloc şi eram flămânzi foarte,
că în 24 de oare nu am fost mâncat nimic.
Eram şi obosiţi rău că noaptea nu am dur‑
mit deloc, că eram tot afară şi nu am avut
nici cu ce ne învăli. Aşa ne‑am petrecut în‑
că 2 zile şi 2 nopţi, până am ajuns în lagărul
americanilor din Ligny. Americanii se
purtau serioşi şi uman faţă de noi, nu ve‑
deai pe nime să‑şi bată joc de noi şi am fi
foastă îndestuliţi în toată forma, dar eram
afară şi ziua şi noaptea. Adecă din bunăvo‑
inţa ofiţerilor noşti, voluntarii am fost aleşi
dintre ei şi ne‑a trimăs între unteroffiţeri
[subofiţeri]. Ei o mers noaptea într‑o bara‑
că şi noi trebuia să durmim afară, măcar că
încă tot nu aveam cu ce ne învăli. Ofiţerii o
fost mai la urmă în număr de 80, afară de
maiorul Hrabal, care a fost dus la întrebare
şi nu o mai venit îndărăpt. Cei mai mulţi
ofiţeri sunt de la 51 şi după aceea de la 63.
De la 62 numai 3. E prins şi d‑nu Körösi
care şi aici mi‑a împrumutat deja vreo 23
de franci. Foarte de multe ori m‑a ajutat
până acum şi asta n‑o să o uit până voi trăi.
Cu ceilalţi ofiţeri nu simpatizez deloc,
nici eu, nici ceilalţi voluntari, mai ales [cu]
cadeţii că deloc nu ne‑o prins partea şi nu o
zis o vorbă cătră francezi în favorul nost.
[...]
Acolo ne‑a hrănit foarte bine americanii.
De 3 ori pe zi câte un sfert de pâne albă şi la
5 o conservă de carne mare şi una de fasole.
Căpătăm şi cafea de 3 ori pe zi. Ne‑am fost
şi urâtă cu atâta carne. Acolo s‑a întâmplat
că 2 infanterişti atâta conservă o mâncat,
până le‑a crepat rânza. Foarte multă ruşine a
adus asupra noastră şi asupra ţării şi neamu‑
lui nost soldăţimea asta. Dar pot să zic că
nici ofiţerii noşti (afară de câţiva, cei mai
mulţi români) nu s‑a purtat de tot corect.
Apoi de fähnrici nici nu vorbesc.
Acolo au ascultat pe toţi ofiţerii şi şi pe
mine. Pe mine au vrut să mă lase acolo cu
alţi câţiva unteroffiţeri la ceva ocupaţiune,
dar nu am vrut să rămân [separat] de ofiţeri
şi de voluntari şi am rugat pe un jidan din
România, soldat în armata franceză, să nu
mă lase acolo şi mi‑a împlinit cererea. Aşa‑
dar, în 22 Sept.[embrie] am venit şi cu toţi
ceialalţi în lagărul ăsta de aici din St. Dizi‑
er. Ne‑a adus în 8 oare cu trenul până aici.
Acolo o fost cam 4 mii de oameni afară de
nemţi, când o fost mai mulţi şi aceia acum
tot sunt aici, de unde aşteptăm în tot ceasul
să ne ducă mai departe undeva. […]

7 oct.[ombrie 1918]

Sunt în Orleans. Am călătorit cu trenul

din St. Dizier prin Dijon, prin sudul Fran‑
ciei, până aici. (Ar fi foastă o călătorie plă‑
cută de ne‑ar fi dat de mâncare. Dar vai pe
cum se vede nu ne‑om sătura până vom
ajunge acasă. Nu aşa mi‑am închipuit soar‑ • Facsimil. Arhiva Zorina Regman.
ta unui prinsonier mai ales român, în Fran‑
cia bogată. Pe zi ce merge tot mai insimpa‑
tici devin înaintea noastră. Şi încă se
încumetă de vin şi ne batjocoresc că pentru 15 oct.[ombrie 1918]

Mersul vieţii mi‑e foarte monoton.

ce am început războiul în Sârbia şi zic că
„aşa că aici e mai bine ca în Austro‑Ungaria
şi Germania!?“
De abia am aşteptat să ne trimită mai
departe din lagărul din St. Dizier şi – cum
zice proverbul – am scăpat de dracu şi am
dat de tatăl său. E drept că tot rişcasă [fier‑
tură de orez] am mâncat şi acolo dar barăm
De cîteva zile trăim numai aşa „bine“,
pînă acum nu ne da carne şi nici atîta rişca‑
şă. [...].
Demineaţa la 5.30 e apel, după apel pri‑ Sunt supărat că nu am bani să‑mi cum‑
mim prânzul (o ulcea de rişcaşă). Cum o păr gramatică franceză să învăţ ceva şi să
mâncăm ne şi culcăm şi durmim până la am ceva ocupaţiune. [...]
9h mai ales cînd nu e timp frumos, atunci
durmim mai mult. Ne sculăm şi ne spă‑
lăm, pe atunci ne aduc pînea! Demulte ori
ne află încă în pat. Eu o şi mînc mai tot‑
deauna. Alţii, cari au bani şi îşi mai cum‑
29 oct.[ombrie] 1918

De 2 zile iar suntem în alt lagăr, în

era destul şi şi pânea era mai mare. Aici
căpătăm foarte puţin şi suntem slabi ca
frunza. Nemţii cari sunt aici trăiesc mai
bine. Zic că noi nu stăm aici mai mult de 3
zile şi mergem într‑alt lagăr ori la lucru.
Noi şi şi fähnricii am fost împărţiţi între
soldaţi, în bărăci. De ieri însă suntem iară
laolaltă într‑altă băracă – murdară şi plouă
în ea.
Este cantină şi aici dar bani nu am de‑
fel că acele 40 de coroane nu mi le‑o dat
încă: pe cum zic nemţii nici nu ne vor da
banii dacă ne mută din un lagăr într‑altul.
[...]
pără şi altceva. Aceia nu sunt aşa de
flămînzi.
La 11 ori 11h şi 30 ne aduc amiaza.
Rişcaşa goală, cam 2 ulcele şi jum[ătate] la
unul.
Dupăamiazi de e timp frumos jucăm
[un cuvânt ilizibil], ori fotbal. Cam pe la 1
oare deschid cantina şi cumpărăm gazetă.
Seara la jum[ătate] la cu 6 e apel, după apel
e cină. Asta e mai bună, că rişcaşa e unsu‑
roasă bine şi e fiartă încă în zupă de carne.
Mai căpătăm şi cam 20 [un cuvânt ilizibil]
de carne de vită.
Etampes. Tot din rău în mai mare rău. Aici
am mânca bucuros urezul acela ce‑l aveam
în Orléans. Aici trăim numai cu napi şi cu
peşte. Şi acele sunt aşa de puţine de nu ne
putem sătura cu ele şi sunt aşa de rele de
mai rele nu am mâncat doară nici în Praga.
[...]
Nemţii sunt mai bine tractaţi ca noi,
măcar că noi în lagărul din Orléans mai
mult am fasolit până la un timp decât ei. Ei
şi aici sunt mai mare domni decât noi. În
tot locul ei sunt primii.


DOSAR Anul XXIX, nr. 1 (332), 2018 • 17

 foarte bagatel ne tractează. Eu zic că ofiţe‑
Acum e pe la 12 oare. Am mâncat deja,
dar sunt mai flămând decât înainte de
amiazi. Pânea nu ne vine până la 4. Însă
aştept foarte să citesc gazeta de azi în care
stă că Austro‑Ungaria a implorat pacea şi e
o hartă a sectorului Ungariei unde e sem‑
nat că România e mărită cu Ardealul până
la Tisa. Asta mă face nerăbduriu că nu ştiu
că e dat, e ocupat deja, ori ce e cu Ardealul.
De câteva zile s‑a întărit şi mai tare în
mine hotărârea ace[e]a să intru în armata
română. Numa unu ori 2 să mai vină apoi
nu m‑aş mai gândi nici oară. Şi aşa să ştiu
numa că România e deja pe partea Antan‑
tei şi e intrată desigur în acţiune îmi cer să
• Facsimil. Arhiva Zorina Regman.
mă lase în România. Mi‑e frică însă că nu
m‑or lăsa. Îmi pare bine că nu mi‑am dat şi
eu cu fähnricii deodată rugarea ce am fost
făcută să mă lase în aspirantenlagăr, că aş fi
şi eu încuiat şi doară nici aşa nu mi‑ar îm‑
plini cererea asta.
Aici în lagărul ăsta suntem într‑o moa‑
ră pustie aşezaţi. Durmim 23 într‑o oda[i]
e pe pa[i]e jos. E plin de pureci şi de pă‑
duchi. Pe lângă noi curge un râu mic. Aco‑
lo ne spălăm. Noaptea şi latrina e mutată în
casă şi uşile sunt încuiate de nu poţi ieşi
afară. Pază mare. [...]
18 • APOSTROF
5 Oct.[ombrie 1918]
De ieri încoace sunt considerat de un‑
gurii ăştia ca trădător de patrie. Ei toţi îmi
promit că nu am la ce să mă mai duc în
Ungaria. În Ungaria nici nu mă mai duc că
după ştirile de ieri din gazete speranţa
noastră e bazată. Imposibil să mai rămână
românii din Ardeal sub jug ungar. Că în
zadar vreau ei să ne dea autonomie, făr să
ne deslipim de unguri. La ace[e]a nu cred
că s‑o învoi o lume întreagă. Şi mai multe
împrejurări ne dau să credem că numai în
România ne vom mai reîntoarce. Mă ame‑
ninţă totuşi.
Ieri, aducând gazeta ştirea că Aus‑
tro‑Ungaria o capitulat, o venit adjutantul
la mine şi mi‑a spus că războiul s‑a sfârşit şi
nu trebuie altu să mă [un cuvânt ilizibil].
Alaltăieri a cerut şi Barboş „ca român Tran‑
silvănean“ să asculte căpitanul la raport. El
a avut alte ţinte şi mai mari. S‑a ştiut însă şi
asta imediat. N‑avem ce să facem dacă fran‑
cezii nu se interesează deloc de noi românii
şi nici un raport nu vreau să ţină cu noi.
Destul de rău e şi ace[e]a că pe fähnricii de
unguri i‑a împărţit la soldaţii români şi la
unguri nu a rămas nimeni. Ca pe un lucru
DOSAR
rii ăştia francezi activi ca şi massa poporu‑
lui francez nu cunosc popoarele din Europa
şi nu cunosc nici Geografia.
Ieri am fost la vizită medicală şi eram
flămând de oribil. Stomacul începe să
mă doară. Până acum de când suntem în
Étampes la amiazi numa zamă goală cu
câţiva napi şi porodici puţine. E roşie numa.
De multe [ori] e peşte în loc de carne. Seara
numai zamă ca şi la amiazi, însă nu e nici
unsoare pe ea şi nu e nici sare în ea. Acum
credem că ni s‑o schimba soartea pentru că
am depus armele şi că apoi suntem şi noi
împărţiţi la lucru câte cu 10 oameni. Aici în
satele din jurul P.ului [Parisului] ne vor tri‑
mite. Azi după amiazi pornim.[...]
V ineri 8 Nov.[embrie 1918]
Ce am dorit de 4 ani încoace s‑a împli‑
nit. Germania încă a capitulat. Acum cred
şi mai tare că pe Crăciun vom fi acasă cu
ajutorul lui D‑zeu. Doamne dă!
Însă şi la ace[e]a am ajuns la ce nu m‑am
gândit. Am ajuns cu 10 oameni în satul
Vaumoise, la proprietar mare, la lucru. 4
zile am călătorit şi pe tren de persoane şi pe
tren de vite, şi flămând şi sătul. Francezii şi
italienii cu cari ne întâlneam pe la gări toţi
ne întâmpinau cu gura mare: Finie la guer‑
re!!! Finie la guerre!! Mulţi şi‑ar împărţi şi
pânea cu noi zicând că suntem flămânzi.
Am venit până ieri la amiazi cu Barboş lao‑
laltă, dar el apoi a rămas cu ai lui. Am văzut
şi soldaţi englezi. Sunt foarte eleganţi.
Chipiul lor aseamănă cu al ruşilor, hainele
le sunt galbene. Sunt şi frumoşi mai tare ca
italienii. Italienii erau foarte prietenoşi cu
noi. Ei mergeau acasă. Cei mai mulţi erau
de pe sectoarele evacuate din partea trupe‑
lor noastre. Cale de 5 oare au venit în 4 zile.
Aici aş fi îndestulit cu soartea de nu ar
trebui să lucru cu infanteriştii laolaltă. Azi la
8 oare am sosit cu un francez care e cu noi
ca post [?] de detachement. Proprietarul însă
nu ştiu că ce fel de om e. M‑a‑ntrebat ce
profesiune am acasă. I‑am spus că sunt uni‑
versitar şi apoi ne‑a arătat locuinţa noastră.
Un edificiu foarte vechi, gros, de piatră. Ne
va fi frig la iarnă! Avem nişte pa[i]e acolo şi
un cuptor încă avem. S‑a şi apucat o femeie
să ne fiarbă amiaza. Crumpene destule sunt
puse într‑o căldare şi fierte în unsoare des‑
tulă. Am vorbit apoi mai târziu cu un domn
mai bătrân care s‑a interesat de multe. Şi
acesta m‑a‑ntrebat că ce sunt acasă şi de câţi
ani sunt. Mi‑a prins apoi mâna şi s‑a uitat în
palmă zicând că eu nu am lucrat. Apoi a mai
vorbit ceva cu postul despre lucru. Cred că a
zis că eu să nu fiu pus la lucru. Era destul de
prietenos faţă de mine bătrânul. Înţăleg
destul franţozeşte. Tare bine îmi prinde ce
am învăţat la gimnaziu şi şi dicţionarul ro‑
mâno‑francez ce îl am.
10
nov.[embrie 1918]
Ieri am ajuns la ce nu m‑am prea aştep‑
tat. M‑or pus francezii la lucru. În prima
dată am lucrat la gunoi, apoi m‑a pus la
măturat în fabrica de zahăr şi la cărat la
cărbuni. Încă alaltăieri mi‑a spus un fran‑
cez că patron‑ul nost nu e om bun, dar la
aşa ceva nu m‑am gândit să ajung. El ştia că
sunt aspirant şi sunt student universitar şi
totuşi se uita la mine şi mă grăbea să lucru
să clădesc gunoiul. M‑am amărît cu totul
[?]. Se naşte în mine o ură mare faţă de
Francia. Mă mai îmbucură acum acea că
Kaiserul o abzis şi că revoluţia din Germa‑
nia va aduce pe cum se aude pacea, cred că
în luna asta. [...]

J oi 26 Nov.[embrie 1918]

Azi înainte de amiazi [un cuvânt ilizi‑

bil] acasă. Am făcut curăţănie în odăi, că se
aude că vin ceva ofiţeri să vizite. Ieri am
fost fugit. Demineaţa am zis că sunt malad
[fr. malade; bolnav]. Eram foarte obosit că
o noapte întreagă şi o zi nu am durmit şi
am lucrat în fabrică. Sculându‑mă, demi‑
neaţa, mi‑a venit nebunia ace[e]a în cap să
fug, măcar că nu am avut nimic de mâncat.
De năcăjit şi de disperat, eram ieşit cu totul
din echilibru. Nici nu am plâns de când
sunt atâta cât în zilele astea. Patronul numa
ace[e]a zice că „prison“ şi apoi înaintea lor
aşa ceva asta ca şi „câne“. Nu vrea să recu‑
noască că eu ce sunt acasă şi mă tratează
chiar ca pe un soldat. De‑abia pot suporta
munca grea de aici. Iar sunt la napi. Din
fabrică m‑a scos că nu am lucrat aşa cum i‑a
plăcut lui. Când am fugit, m‑am dus în
pădurea din apropiere şi acolo m‑am as‑
cuns. Însă o dat de mine, dar pe când m‑a
căutat de a 2[a] oară m‑am tras de acolo
mai departe. Seara, dacă a‑ntunecat, am
venit îndărăpt. Au telefonat deja şi m‑o că‑
utat în toate părţile. Au vrut să mă încuie,
dar am zis că am fost obosit rău şi le‑am
spus că am lucrat marţi şi pentru ieri. Acum
sunt întrucâtva mai liniştit. De m‑ar fi
prins, atunci 30 zile arest aş avea deja.
S‑a‑ntâmplat între noi un caz nemaipo‑
menit. Un om dintre oamenii ce sunt cu
mine m‑a spus către francezi că vreau să
fug. Mi‑i ruşine că sunt român înaintea la
ace[i]a cari sunt încă aici, unguri şi sârbi,
care sârbi prinşi în Serbia în [1]914 merg
azi acasă.
Acum m‑am hotărât definitiv să scriu
lui Goga. Altceva nu pot să fac. Acum mă
mai îmbucură că ăştia merg acasă. Cred că
şi noi o să mergem în curs de o lună. Dar
mult va fi însă şi ăsta timp aici. E frig rău.
Acasă nu am scris demult. Mâncarea puţi‑
nă. Lucru greu. […]

18 Dec.[embrie] 1918

De luni sunt iar în depoul din Étampes.

Am scăpat, har D‑lui de patronul acela.
Aici traiul e rău foarte, dar barăm nu sunt
expus la cea mai mare ruşine şi la un lucru
greu şi insuportabil. Am scăpat şi de gardi‑
anul acela prost, care încă s‑a purtat foarte
josnic faţă de mine. [...] Mulţămesc lui
D‑zeu că de când sunt aici în Francia am
cunoscut pe francezi, că cred că altul nu
mai voi dori să viu să le văd ţeara lor cultă.
11‑12 noaptea am visat că a venit după
noi telegramă să mergem în depou şi
într‑adevăr aşa s‑a întâmplat. Aici însă nu
sunt aşa veşti că românii să meargă acasă.
Nu ne spun nimic sigur că ce vreau să facă
cu noi, dar cred că eu la lucru altu nu o să
merg.
Aud că şi Barboş chiar aşa a păţit ca şi
mine, şi apoi francezii zic că se poartă
uman cu prinsonierii!? Nu se interesează
• Profesorul Isac Mocanu, 1934. Fototeca Zorina Regman.
nemţii însă cartofi şi carne. Ei şi aici se află
mai bine ca noi.
Se aude că austro‑ungarii să meargă în
Italia. Doamne dă cât de‑ngrabă! Sunt de 3
luni deja în prinsoare şi atâta am suferit
până acum, cât mi‑ar putea fi destul pe
toată viaţa. Sunt foarte slab. Păduchii şi
purecii sunt foarte mulţi. E încă şi frig ma‑
re. În toată noaptea sunt acasă în vis. Tot cu
mama mă visez. Şi azi noapte o‑am apărat
că cineva a vrut s‑o bată. Îmi place că ba‑
răm noaptea în somn ne întâlnim.
23 decemvre [1918]
cu totul pe o altă lume, unde nu‑ţi dă nime
nimic şi nu dai nimic la nime, unde numai
bătrânii cei pocăiţi tră[i]esc, cari îşi aşteap‑
tă sfârşitul împăcaţi cu soarta lor. Nu mă
gândesc nici la ziua scăpării, că atunci foar‑
te multe‑mi vin în minte şi mă cuprinde o
durere mare. Nu mă gândesc că sunt în
Francia, numai când citesc gazeta mă mai
gândesc cu un dor mare la o ţeară scumpă,
departe‑n răsărit.
Acum m‑am învăţat să‑mi iubesc numai
neamul meu şi să zic şi eu „Cine a îndrăgit
streinii mânca‑l‑ar numai cânii“.
Azi o venit Barboş de la lucru. Zice că

Sunt încă tot în depoul din Étampes.

de noi nici atâta cât de un animal. Din
mâncare ne trag nemţii şi ei nu văd asta.
Noi mâncăm numai napi şi un peşte pe zi,
Mânc la napi să meargă, însă nici de ăştia
nu sunt atîţ[i]a să te saturi barăm. La soar‑
tea‑mi tristă nu mă mai gîndesc, tră[i]esc
iar a trebuit să lucreze, că l‑a pălmuit, l‑a
lovit cu puşca şi l‑a trântit la pământ. Eu şi
el suntem cei mai făr de noroc. Le pare bi‑
ne la unguri.
n

DOSAR Anul XXIX, nr. 1 (332), 2018 • 19

Poeme
de Daniela Hendea
Ultima sală de aşteptare focală fluctuează. Chenarul roşu
ţintuieşte insecta-n
Confesiunea claritate.
de dimineaţă durează treizeci de minute,
sub patrafirul Click! Click! Schimb unghiul
de apă fierbinte care ţâşneşte la care-mi înclin capul. Click! Mă aplec
din burta unui boiler. puţin. Flexez genunchii. Click!

Îmi asum Bondarii se rostogolesc în polen.

poziţia de execuţie cu Click! Click! Curcubee
gloanţe încinse-n ceafă, ascuţite scapără de pe aripile lor
în trecerea printre şuruburi de înaltă stafidite.
presiune.
Click! Click! Nu ajung la
Apostazia se-oglindeşte floarea din vârf, pe care
în romburi de faianţă. lumina o-mbăiază. Mă urc
pe un scaun, îmi pierd/îmi recapăt
Pe condens echilibrul. Click!
trasez cu burice-ncreţite Un bondar decolează, mă ameninţă
ciorne. în opturi prin faţa ochilor.

Următorul meu copil Eu sunt aici numai să vă observ,

nu va mă confesez,
privi prin mine ca şi cum ne-am putea înţelege.
în timp ce stau cu braţele deschise.
Click! Click! Setez opţiunea cascadă.
Mâinile Am făcut patrusute cincizeci şi trei
nu-i vor de poze.
atârna pe lângă corp
când îl voi strânge în braţe. Click! Click! Click! Degetul
Nu-mi va pe declanşator parc-ar presa
cunoaşte vocea altfel anevrismul care-mi irigă
decât înăbuşită de creierul cu nelinişte.
membrana
care-mi căptuşeşte O-mpinge până iese
bazinul. din focus, o înlocuieşte
cu frica de înţepătură, cu fascinaţia
Nu trupurilor bondoace care
voi aştepta cu sufletul la gură, levitează,
supravegheată de specialişti -
primul gângurit, îmi sleiesc
prima privire, cu trompele autismul
primul cuvânt. din fiecare neuron,
* autismul
Va se îmbibă în puful galben
sublima, de pe trunchiurile lor.

din stalactita Bondarii

aninată de placentă, nu rezistă peste iarnă.
sub lumina răsfrântă din Regina
chiuretă prin cervix, lor e singura care
supravieţuieşte, apoi
însoţit de tremurul controlat al mâinilor depune ouăle pentru o nouă
mele semnând formularul, generaţie.

un goodbye De aceea
în gând, de la nume nedat, nu-şi construiesc stupi/nu produc miere,
în singura sală de aşteptare se cuibăresc în găuri
pe care o vom sub pământ.
împărţi.
Creierul meu s-ar putea
preschimba
Double exposure într-un stup peste iarnă.
Fiecare neuron ar găzdui
Înregistrez fiecare mişcare câte unul. Bondarii
din viaţa bondarilor. Invazia lor
pe pasiflori. Imortalizez să-mi burduşească
comportamentul lor în timpul Mintea. Niciun gând
hrănirii. nu mai are
loc.
Cum? Îi ochesc
prin vizorul aparatului de fotografiat. Plaja n

20 • APOSTROF

1. Î n zilele noastre, nu departe de Ro‑
ma, la Aranova‑Fiumicino, săpăturile
pentru un proiect edilitar au adus la iveală
în decembrie 2012, de sub răzorul monu‑
mentalei vile romane, altădată rezidenţă
imperială de litoral, ca fragment statuar,
marmura unui cap feminin în mărime na‑
turală. Ştearsă, la restaurare, pulberea secu‑
lară învăluitoare, analiza minuţioasă a per‑
mis arheologilor de la Museo Nazionale
Etrusco di Roma datarea în orizont crono‑
logic al epocii augustane, iar pe criterii ico‑
nografice („poza capului uşor aplecat spre
stânga, delicateţea liniilor feţei, stilul rafi‑
nat al elaboratei pieptănături împletite“) şi
stabilirea identităţii portretului. În freamă‑
tul ştirilor de presă despre eveniment, La
Stampa titra în 28 ianuarie 2013: „Final‑
mente, Iulia, fiica împăratului Augustus,
are un chip“.
2. Spre sfârşitul secolului al xix‑lea, alt
deosebit profil al Iuliei ne atrage lua‑
re‑aminte. Datorat unui artist rus speciali‑
zat în istoria romană – Pavel Svedomsky
(1849, Sankt Petersburg, studii la Acade‑
mia de Arte Frumoase din oraşul natal şi
consecutiv la Düsseldorf, stabilirea de tâ‑
năr în Italia, 1875, unde va rămâne până la
sfârşitul vieţii, Roma, 1904) – tabloul său,
intitulat Iulia în exil, 1882, semnificativ
prin referirea anume la episodul final din
existenţa eroinei, e cu atât mai important
cu cât, afirmă specialiştii italieni, „azi sunt
rarissime efigiile ce‑o reprezintă“. Impresi‑
onează în propunerea de fin‑imaginată artă
a pictorului frumuseţea tinerei femei sin‑
gure şi îngândurate, silueta înveşmântată
elegant, tot conform rangului şi‑n perime‑
tru insular, podoabele rare, alături, florile
abia culese, gestul de‑a se apăra în firida
stâncii prăvălite abrupt, lăsându‑i o restric‑
tivă fâşie vizuală spre largul marin şi depăr‑
tarea lumească.
3. „Portretul unei voci“ erau cuvintele
prin care Marguerite Yourcenar defi‑
nea, în „Carnetul de note“, autobiografia
Iulia
– triptic postural –
Doina Curticăpeanu
împăratului din Memoriile lui Hadrian,
1951, scrise la persoana întâi „pentru moti‑
vul de a nu avea câtuşi de puţin nevoie de
nici un intermediar, fie chiar eu însămi.
Hadrian putea vorbi despre viaţa lui cu mai
multă siguranţă şi subtilitate decât mine“.
Este, într‑un fel, şi cazul romanului Augus‑
tus, publicat de John Williams în 1972 (tra‑
ducerea din engleză de Ariadna Ponta, Po‑
lirom, 2017), cu o particularitate în-
semnată însă. Aici, restituirea romanescă a
scriitorului american, întemeiată exclusiv
pe scrisori, jurnale intime, rapoarte oficia‑
le, memorii, integral fictive fiecare, e de
factură polifonică, antrenând un număr
considerabil de personaje, toate „voci“ fai‑
moase în epocă: Tit Liviu, Mecena, Stra‑
bon, Virgiliu, Horaţiu, Ovidiu ş.a. Cartea
a doua a romanului cuprinde şaisprezece
fragmente (aproximativ 50 de pagini în
ediţia românească) din Jurnalul Iuliei, loca‑
lizat insular Pandateria şi datat 4 d.Hr. Du‑
pă ce i‑am admirat înfăţişarea subtil perso‑
nificată de pictorul rus, avem acum ocazia
să‑i ascultăm pe îndelete şi glasul în dimen‑
siunea lui ficţională intim‑diaristică. Notez
pe scurt verdictele ce‑i incriminau luxuria,
după Seneca „multiplele adultere“, sau
„exemplul licenţios“ înfierat de Pliniu Bă‑
trânul, acuze ce‑i vor atrage relegarea ordo‑
nată de Augustus „in insulam“ Pandateria
(azi Ventotene), pentru a încercui, dimpo‑
trivă, aprecierea lui Macrobius – „Iulia avea
drag de literatură şi o considerabilă cultu‑
ră“, adăugând, drept opusă condamnării la
uitare (damnatio memoriae) edictată impe‑
rial, apoteoza din Poem pentru Iulia, atribu‑
it lui Ovidiu (cca 13 î.Hr), de unde citez:
Salutare zeiţă! Să‑i lăsăm pe vechii/ Zei în
crângurile lor. Să se încrunte la lume, să
mustre pe cine stă să‑i asculte/ Aici s‑a ivit
un nou anotimp, s‑a născut o nouă ţară/
Chiar sufletul Romei pe care odinioară o
iubeam/ Să întâmpinăm noul şi/ să‑i trăim
bucuria şi să ne veselim/Curând noaptea se
va lăsa/ Dar acum ni s‑a dat această frumuse‑
ţe din jur/ Ni s‑a dat zeiţa care aduce la viaţă
crângul acesta sacru.
Şi mai departe, din destăinuirea liminară a
Iuliei:
Eu sunt Iulia, fiica lui Octavius Cezar, Au‑
gustul, şi scriu aceste rânduri în cel de‑al pa‑
truzeci şi treilea an al vieţii mele. Le scriu
pentru mine şi ca să îmi pot arunca din nou
ochii peste ele. Nu vreau să mă explic în faţa
lumii şi nu doresc ca lumea să mă înţelea‑
gă. Lumea a ajuns să‑mi fie indiferentă, aşa
că acum o pot privi cu interesul detaşat al
cărturarului care, cum spunea Athenodorus
cândva, aş fi putut deveni dacă aş fi fost băr‑
bat şi nu fiică de împărat şi de zeu. Poate că
scriu aceste rânduri şi folosesc meşteşugurile
învăţate tocmai ca să descopăr dacă mă pot
smulge din indiferenţa imensă în care m‑am
scufundat.
Scrierea jurnalului, „convingere de adevăr
prin forţa propriului discurs“, ţine de pute‑
rea persistentă a „vechilor obiceiuri“ şi
presupune pentru Iulia o educată stăpânire
a etapelor redactării: „chibzuire, căutarea
topicii potrivite să susţină argumentaţia,
argumentaţia însăşi, în forma ei cea mai
adecvată, structura părţilor ei componente
şi chiar stilul în care sunt exprimate aceste
părţi“. Asumate, detaliile ambianţei insula‑
re („cunosc textura pământului acestuia
sterp mai amănunţit decât am cunoscut
orice alt pământ“) trec prin filtrul sensibili‑
tăţii rafinate („veghea matinală“ devenită
ritual cotidian) în conturele altor dimensi‑
uni. Merindele simple, ţărăneşti, „legume
uscate şi peşte marinat“, din masa frugală,
sunt asimilate unei „întoarceri la obiceiurile
strămoşilor“ săi, iar „pâinea neagră cu gust
grăunţos de pământ“ îi trezeşte „gustul de
pământ al minunatelor trufe“ savurate în
seara de altădată la vila lui Sempronius
Gracchus, unde Ovidiu urma să recite poe‑
mul ce‑i fusese dedicat. Dar, ţine să recu‑
noască neîntârziat, sunt cărţile din bibliote‑
că, aduse cu permisiune imperială de la
Roma, „luxul bibliotecii“ făcând acest exil
„aproape suportabil“. Jurnalul rezumă şi
antecedentele exilării. De la vârsta de 14 ani
începând, Iuliei i‑au fost impuşi, de politica
matrimonială a lui Augustus, succesiv trei
soţi – „şi nu l‑am iubit pe nici unul“ ... „Ta‑
tăl meu ştia de aventurile mele. Poate că
i‑au provocat suferinţe, dar îmi înţelegea
motivele şi nu m‑a ocărât fără rost. Ştia de
iubirea mea pentru Iulius Antonius şi mai
că‑mi vine să cred că se bucura pentru mi‑
ne“. În discuţia finală cu fiica sa, Împăratul
îi expune motivele deciziei luate: „Există o
conspiraţie. A prietenilor tăi. Mai sunt şi
alţii. Şi tu eşti implicată. Nu ştiu în ce fel te
faci vinovată, dar implicată eşti. Nu vei fi
judecată pentru trădare. Vei fi acuzată, pe
baza legii mele, de delictul de adulter şi vei
fi exilată din oraş şi din provinciile Romei“.
Aflând că Iulius Antonius, cu care urma să
se căsătorească, îşi luase viaţa, învinuit de
participare la complot, Iulia îşi încheie în‑
vinsă Jurnalul: „Nu voi mai scrie“.
Reconstituire de fremătătoare viaţă pe
fond epocal acurat recompus, portret al
vocii prin care Iulia se impune drept pre‑
zenţă de neuitat, alături de titularul roma‑
nului, Jurnalul e şi meditaţia Iuliei despre
„bizareria faptului că până şi o femeie poate
fi prinsă în vârtejul evenimentelor din lume
şi poate fi distrusă de el“.
n
Anul XXIX, nr. 1 (332), 2018 • 21

„T oată lumea ştie că artiştii sunt (cam)
nebuni.“ Iată un enunţ pe care l‑am
privit mereu cu îndoială. Medic fiind, dar şi
absolventă a Liceului de Artă şi, în plus,
trăind într‑o casă/lume de scriitori, am
avut la îndemână cel puţin încă două per‑
spective. Preocupată de stresul profesional
şi de factorii de risc, am aflat că există pro‑
fesiuni – mecanic de locomotivă, medic –
care, pe scurt, sunt stresante fiindcă presu‑
pun nu doar pricepere, ci şi o enormă
responsabilitate: vieţile celorlalţi. În cazul
artiştilor, stresul are alte surse. Creatori de
reprezentări ale Lumii care devin ele însele
o Lume, o altă lume, aceştia sunt răspunză‑
tori de propria lor creaţie, una care le poate
conferi aură şi putere demiurgică. Respon‑
sabilitatea lor se referă, în cele din urmă şi
în cazurile „înalte“, la definirea şi supravie‑
ţuirea prin Cultură a umanităţii.
La curent cu tensiunile din breasla scri‑
itorilor, mi‑am propus să încerc o abordare
a cauzelor aşa numitului stres profesional
din perspectivă medicală mai întâi, recur‑
gând apoi la experienţa personală a celor
implicaţi. Un viitor chestionar va adăuga
substanţă supoziţiilor teoretice, fără a pier‑
de din vedere orgoliul, vanitatea, nevoia
accentuată de confirmare şi, deci, nesigu‑
ranţa, toate mai vizibile în lumea artiştilor.
Conceput în două variante – una cu răs‑
punsuri da sau nu, mai uşor de cuantificat,
alta mai degrabă retorică, invitând la dez‑
batere –, chestionarul speră să‑şi dovedeas‑
că utilitatea.
Stresul profesional în general a fost dis‑
cutat şi analizat încă din anii ’70, în special
în sua şi ţările nordice, acestea având şi
programe de combatere a acestuia şi o pre‑
ocupare constantă şi consecventă în dome‑
niu. Unul dintre pionierii acestui concept a
fost profesorul Robert Karasek, care a
imaginat în 1979 un model combinând
două variabile: solicitările mentale (psycho‑
logical demands) şi puterea de decizie (deci‑
sion latitude) de la locul de muncă. Pe baza
acestor două noţiuni, Karasek a propus pa‑
tru tipuri distincte de ocupaţii – active (ac‑
tive), cu solicitare mare (high strain), pasive
(passive), cu solicitare redusă (low-strain).
Indivizii cu meserii „pasive“ au un nivel
scăzut de stres, dar şi putere de decizie li‑
mitată, ceea ce îi face mai puţin înclinaţi
spre învăţare, dezvoltare personală, ei
având nivelele cele mai scăzute de motiva‑
ţie, pentru că „nu e nevoie să mai gândesc“
– fiind vorba, în general, de meseriile cu un
grad mare de automatism. Meseriile „acti‑
ve“ sunt cele cu high demands, dar în acelaşi
22 • APOSTROF
Scriitorii
şi riscurile meseriei
Laura Poantă
timp şi high control ceea ce duce la nivele
crescute de motivaţie, dorinţă de învăţare şi
perfecţionare, dar şi risc mai mic de proble‑
me psihosomatice. Desigur, acest model
are lacune, dar a fost şi este încă folosit
pentru analizarea gradului de satisfacţie de
la locul de muncă, pe baza lui creându‑se şi
un chestionar complex care poate analiza o
serie de probleme şi nemulţumiri ale anga‑
jaţilor, inclusiv depresia şi anxietatea.
În cazul medicilor, studiul meu de acum
zece ani a permis, pe de o parte, validarea în
România a chestionarului lui Karasek, iar,
pe de altă parte, a confirmat plasarea medi‑
cilor în grupul de tip high strain, cu rezulta‑
te similare cu ale altor ţări, dar cu scoruri
semnificativ mai mari pentru depresie în
corelaţie cu anumite caracteristici ale locu‑
lui de muncă. Acel studiu a urmărit şi legă‑
tura dintre stresul profesional şi riscul car‑
diovascular, element deloc de neglijat în
ţara noastră, inclusiv prin prezenţa unor
obiceiuri dăunătoare precum fumatul, aces‑
ta folosit adesea ca metodă de coping. În ca‑
zul mecanicilor de locomotivă, studiul meu
arăta o încadrare în grupul cu cerinţe cres‑
cute, dar şi cu recompense pe măsură (nu
doar materiale), cu o nevoie constantă de
perfecţionare şi achiziţie de noi cunoştinţe,
dar şi cu tendinţa la comportamente denu‑
mite „la risc“ din punct de vedere cardiovas‑
cular (fumat, sedentarism, alimentaţie hao‑
tică ce duce la obezitate).
Ar fi interesant de analizat cum au evo‑
luat lucrurile în aceşti zece ani la ambele ca‑
tegorii profesionale, având în vedere dina‑
mica acestora, în general, dar şi, în particular,
în condiţiile din ţara noastră, marcată de
nesiguranţă. La nivel global, se vorbeşte din
ce în ce mai mult despre faptul că cele patru
categorii profesionale ale lui Karasek ar pu‑
tea să se transforme doar în două, dispărând
meseriile „pasive“ şi „relaxate“. Există o ten‑
dinţă de intensificare şi de tehnologizare a
muncii în toate domeniile, ceea ce modifică
în mod constant dinamica unui loc de mun‑
că; este cert, însă, că ideea de echilibru/dez‑
echilibru între cerinţe/efort/solicitare şi posi‑
bilitatea de a decide/recompense/satisfacţie
la locul de muncă rămâne valabilă.
Printre exemplele de profesii date de în‑
suşi Karasek pentru fiecare dintre cele patru
modele profesionale se regăsesc puţin spre
deloc cele creative (artişti plastici, scriitori),
pentru că aici este extrem de greu de făcut o
clasificare general valabilă. S‑a discutat des‑
pre muzicienii din orchestre şi stresul dina‑
intea unui concert sau despre competitivita‑
tea/gelozia/invidia apărute între membrii
acestora. În cazul scriitorilor/artiştilor plas‑
tici (profesiile liberale), dificultatea apare şi
din ne‑suprapunerea creaţiei cu meseria, cea
care „ne plăteşte facturile“ şi care nu întot‑
deauna este cea vocaţională (la noi, nu se
poate trăi din scris).
Despre creativitate şi modul în care in‑
fluenţează ea viaţa celui „afectat“ s‑a scris
enorm, mergându‑se până la a studia în
paralel creierul persoanelor creative şi inte‑
ligente peste medie, în comparaţie cu cel al
personalităţilor de tip schizoid. Explicaţia
cea mai simplă şi cel mai des folosită este
aceea că scriitorii, de exemplu, sunt depri‑
maţi pentru că sunt persoane care gândesc
mult, iar oamenii care gândesc mult şi sunt
hiperanalitici au tendinţa să fie depresivi/
trişti. Scriitorii sunt adesea persoane izola‑
te sau introvertite şi cu puternice tendinţe
narcisiste, perfecţionişti, ceea ce poate ac‑
centua senzaţia de „neînţeles“, de nefericire
sau trăirile extreme. Care ar putea să fie,
totuşi, baza ştiinţifică a acestor afirmaţii
devenite deja locuri comune sau chiar pre‑
judecăţi?
Andreas Fink şi colab. arăta în 2014, în
revista Cognitive, Affective, & Behavioral
Neuroscience, că cercetările privind legătura
dintre creativitate şi unele trăsături ale per‑
sonalităţii au o veche tradiţie în psihologie.
Profilul unui individ creativ are o serie de
caracteristici cum ar fi interesul extins pen‑
tru multe lucruri/aspecte ale vieţii, atracţia
pentru complexitate şi deschiderea spre
nou şi învăţare, dar asociate frecvent cu o
personalitate ostilă sau impulsivă, numită
adesea de psihologi „the dark side of creati‑
vity“. Extrem de provocatoare, această teo‑
rie a câştigat atât adepţi, cât şi contestatari.
Numeroase studii au încercat să explice le‑
gătura dintre profilul creativ şi originalita‑
tea unui individ, pe de‑o parte, şi funcţiile
creierului său, pe de altă parte – studii
apropiate neuroştiinţei.
Indivizii creativi pot fi definiţi ca fiinţe
capabile să perceapă şi să vadă lucruri care
sunt ascunse complet celorlalţi (puterii lor
de înţelegere sau de percepţie) (Carson et
al, J Pers Soc Psychol, 2003). Creierul per‑
soanelor creative este într‑o activare con‑
stantă, permiţând unui număr mare de
stimuli să pătrundă în conştiinţă. De ase‑
menea, este caracterizat de preferinţa pen‑
tru nou, de hiperconectivitate neurologică
(capacitatea de a crea conexiuni între sti‑
muli aparent fără legătură între ei, îndepăr‑
taţi). Aceste trăsături au fost considerate
„vulnerabilităţi“ de către psihologi şi oa‑
meni de ştiinţă, dar ele se asociază cu „fac‑
torii de protecţie“ cum ar fi inteligenţa
peste medie, o memorie activă foarte bună,
flexibilitate cognitivă, ceea ce duce, în fi‑
nal, la o capacitate crescută de a crea idei
noi şi originale. (Carson et al, Can J Psychi‑
atry, 2011).
Dincolo de clişee – „toţi scriitorii sunt
nebuni“, „trebuie să fii un pic altfel/nebun/
ciudat ca să fii un artist adevărat“ –, vom
descoperi unele cercetări interesante, legate
nu doar de depresia scriitorilor, ci şi de
motivul pentru care aceştia au fost cunos‑
cuţi şi pentru viaţa lor tumultoasă şi adesea
plină de „victime“ colaterale (cel mai adesea
tovarăşii de viaţă, familia, prietenii). An‑

 semnificativ cu depresia, anxietatea şi alte
dreas Fink, de pildă, a găsit o corelaţie între
abilitatea de a crea idei originale şi incapa‑
citatea de a suprima precuneusul (o anumită
zonă din creier, mai puţin studiată până nu
de mult) în timp ce persoana gândeşte/este
activă mental. Precuneusul este zona creie‑
rului cu niveluri crescute de activare în
timpul perioadelor de odihnă şi a fost lega‑
tă de conştiinţa de sine şi de capacitatea de
recuperare a memoriei/experienţelor me‑
morate. Este un indicator al tendinţei de a
rumina şi de a se raporta la propriile expe‑
rienţe. Pentru majoritatea oamenilor,
această zonă a creierului se activează doar
în momentele de odihnă. Pentru scriitori,
însă, zona pare să fie activă în mod con‑
stant. Ipoteza lui Fink este că cei mai crea‑
tivi oameni fac mereu asociaţii între lumea
exterioară şi experienţele şi amintirile lor
personale. În esenţă, fluxul lor de idei este
mereu activ, ca şi cum „robinetul“ nu se
închide niciodată. Fink a constatat că aceas‑
tă incapacitate de a suprima activitatea mi‑
cuţei regiuni numită precuneus este evidentă
la majoritatea persoanelor cu o creativitate
şi inteligenţă peste medie pe care le‑a studi‑
at. Poate cel mai interesant este faptul că
aceste fluxuri constante de gânduri şi in‑
trospecţia permanentă sunt aparent vitale
pentru succesul creativ. Preţul acestui mod
de funcţionare a creierului fiind, după cum
arată studiile de specialitate, predispoziţia
la anxietate, dar mai ales la depresie, mer‑
gând uneori până la patologie psihiatrică în
adevăratul sens al cuvântului (de tipul psi‑
hozei maniaco‑depresive).
Numeroasele cercetări în domeniu arată
că ruminaţia şi depresia sunt corelate strâns
între ele şi duc, printre altele, la o inadecva‑
re socială şi o capacitate redusă de rezolvare
a unor probleme. Se spune că specia umană
este singura capabilă de auto‑analiză. Au‑
to‑analiza maladaptativă este cea corelată
Umbrela
cu cap de maimuţă
Alexandru Jurcan
S piritul contestatar nu suportă prefe‑
rinţa pentru piesele lui Eugène Labiche,
doar că regizorii îşi răsfaţă publicul cu
umorul negru, suculent, al farselor drama‑
turgului francez (1815–1888), cel care a
scris 176 piese, în postura moralistului lu‑
cid, cu propensiune spre caricatural. Autor
prolific, abordând o tehnică desăvârşită,
Labiche a satirizat mica burghezie din epo‑
că. Precursor al suprarealismului şi al tea‑
trului absurd, autorul s‑a înconjurat de co‑
laboratori anonimi pentru conceperea
textelor (dintre aceştia, nici unul n‑a pre‑
tins vreodată participare la… paternitatea
operelor).
Piesa Crima din strada Lourcine – cea
mai iubită de spectatori – a fost jucată pri‑
ma oară în 1857. E o comedie neagră, cu
răsturnări de situaţie, cu o fragilă frontieră
între realitate şi aparenţă. Cei doi foşti co‑
legi (Lenglumé şi Mistingue) se trezesc
mahmuri, după ce s‑au regăsit peste ani la
un chef monstruos. Un ziar vechi (necesara
confuzie declanşatoare) anunţă o crimă, iar
obiectele incriminante găsite acolo (umbre‑
la cu cap de maimuţă şi batista brodată)
coincid cu ale celor doi disperaţi, aruncaţi
anomalii psihopatologice. Ruminaţia este
un mod maladaptativ de a răspunde eveni‑
mentelor stresante, ea constând în focusa‑
rea repetitivă şi pasivă pe simptome şi cau‑
zele acestora, fără să ducă la o rezolvare
activă a problemelor (Susan Nolen‑Hoekse‑
ma et al, Perspect Psychol Sci, 2008). Există
şi voci care afirmă că, având în vedere
multele studii care au stabilit fără echivoc
legătura dintre creativitate şi depresie, s‑ar
putea ca aceasta din urmă să aibă, în
fond, un rol benefic. Andrews&Thomson
(Psychol Rev, 2009) văd depresia ca pe un
mod de a ne augmenta capacităţile reduse
de analiză, uşurând prelucrarea constantă a
unor dileme dificile. Dacă depresia nu ar
exista, dacă nu am reacţiona la stres şi trau‑
me prin ruminaţie fără de sfârşit, ar scădea
dramatic capacitatea noastră de a ne rezolva
problemele.
Studii mai vechi reluate în ultimii ani
ajung la concluzia că tulburările afective
pot să determine unele avantaje culturale
pentru societate, în ciuda suferinţei şi dure‑
rii pe care o provoacă individului (Nancy
Andreasen, Dialogues Clin Neurosci, 2008).
Kay Redfield Jamison a studiat, în urmă cu
mai mulţi ani (Psychiatry, 1989), un grup
de scriitori britanici şi a stabilit că numărul
celor suferinzi de depresie majoră sau tul‑
burare bipolară era semnificativ mai mare
prin comparaţie cu lotul martor. Desigur,
toate aceste studii au şi limitări, una impor‑
tantă fiind numărul relativ mic de indivizi
analizaţi. Concluzia că depresia este nece‑
sară şi utilă în unele cazuri, contribuind la
creşterea sau la stimularea creativităţii, a
avut şi are în continuare suporteri. Însă şi
aici problema trebuie nuanţată: chiar dacă
poeţii, romancierii au nevoie de o expresie
emoţională în opera lor şi pot beneficia de
depresie sau de alternanţa depresie/manie
din tulburarea bipolară, aceasta nu este ni‑
deodată într‑un vertij de panică, în gheare‑
le dezumanizării cinice. Paranoia persona‑
jelor amuză spectatorii, care deţin adevărul,
dar se lasă antrenaţi de deruta tumultuoasă
– „totul se învârteşte, totul dansează în ju‑
rul meu“, spune Lenglumé.
La Teatrul Municipal din Baia Mare a
avut loc în decembrie premiera piesei Cri‑
ma din strada Lourcine în regia lui Victor
Olăhuţ. Joacă Dan Cordea (Lenglumé),
Claudiu Pintican (Mistingue), Wanda
Farkaş (Norine), Mircea Gligor (Potard),
Dragoş Călin (Justin). Un decor minima‑
list conceput de Mihai Vălu indică prefe‑
rinţa lui Olăhuţ pentru varianta sobru‑eco‑
nomicoasă. Textul concentrat conţine
gaguri valabile, iar cupletele sînt simple,
dar sugestive. Olăhuţ lucrează la nuanţe,
lăsând personajele descoperite, fără falduri
scenografice sau orchestrale, într‑un fel de
denudare ludică. Cu multă pacienţă, regi‑
zorul abordează textul cu nuanţe de thriller,
subliniind absurdul psihozei, în ritm gra‑
dat, evitând excesivul, cu bunul său echili‑
bru funciar. Originalitatea lui Victor Olă‑
huţ constă în finisarea detaliilor, în
construcţia inteligentă, fără nimic sofisti‑
cat, încărcat, exagerat. Fineţea regiei lasă
loc liber sugestiei, descătuşând umorul.
Când Norine iese din scenă, auzim vase
răsturnate. Patul are o scobitură perfidă,
care‑l ascunde în primele minute pe Mis‑
tingue. Învălmăşeala chapliniană a îmbră‑
cării celor trei e de un umor acaparant.
cidecum o garanţie pentru succes; pe de
altă parte, există mărturii chiar ale celor
implicaţi sau afectaţi de suferinţă despre
faptul că episodul depresiv este cel care in‑
hibă sau descurajează creaţia, aceasta fiind
stimulată în perioadele de „normalitate“, în
perioadele de tratament şi de stabilitate
(Arnold Ludwig, în tratatul The Price of
Greatness: Resolving the Creativity and Mad‑
ness Controversy, 1995). Cert este că fiecare
caz este special şi este greu de stabilit un
pattern; de asemenea, este clar că anumite
trăsături ale personalităţii şi tendinţa spre
depresie/tulburare bipolară sunt evident
mai frecvente în rândul minţilor creative
fiind: un preţ plătit? un rezultat al hiperi‑
deaţiei? un rezultat al neliniştii şi nesigu‑
ranţei? (E. Hemingway: „That terrible
mood of depression of whether it’s any
good or not is what is known as The
Artist’s Reward.“)
Există, evident, nivele diferite de creati‑
vitate care implică, din nou evident, nivele
diferite de anxietate, perfecţionism, dileme
etc. Există aşa numita creativitate de zi cu
zi, a omului „cu idei“, care are o serie de
talente şi îndeplineşte sarcini (fie ca profesi‑
une, fie ca hobby) care implică un anumit
nivel de creativitate – fotografie, scris de
genul postărilor pe internet etc. Acest tip
de creativitate este corelat cu cel mai redus
nivel de anxietate; ba, dimpotrivă, induce
celui implicat o stare de bine (well being), de
relaxare şi de împlinire. Există apoi creati‑
vitatea la nivel profesionist şi cea „eminen‑
tă“, cel mai puternic corelate cu stresul,
perfecţionismul şi nivele diferite de anxie‑
tate derivate (Kaufman & Beghetto, Rev
Gen Psychology, 2009).
Toate aceste discuţii vor constitui punc‑
tul de plecare al viitorului chestionar.
n
Nasul lui Mistingue, vopsit în roşu, trimite
urgent la ideea de clovnesc, iar Dan Cordea
şi Claudiu Pintican formează un cuplu
stan‑branesc funcţional. Dragoş Călin e
suficient să apară, cu mutra tâmpă şi gri‑
masele voit penibile, completat de jocul
nuanţat al lui Mircea Gligor. Iar Wanda
Farkaş creează în personajul soţiei o con‑
trapondere la devălmăşia celorlalţi.
Tot în 2017, piesa Crima din strada
Lourcine a fost regizată la Bucureşti de Fe‑
lix Alexa, iar la Arad, de Alexandru Mâzgă‑
reanu. Ambele producţii au optat pentru o
modernizare accentuată. La Arad, acompa‑
niamentul muzical mi s‑a părut prea zgo‑
motos, iar la Bucureşti elementele prea di‑
versificate au cam diluat umorul textului.
De aceea subliniam că Victor Olăhuţ lasă
personajele în prim‑plan să se mişte pe tra‑
iectoriile lor fireşti. Am văzut şi piesele re‑
gizate de Olăhuţ în cadrul proiectului
Cultura în şură şi cred că şi‑a definitivat un
stil direct, neostentativ. Şi în Fisura de Fla‑
vius Lucăcel momentele muzicale sunt in‑
tegrate cu măsură, printre burlesc şi absurd.
În Experimentul de Ion Băieşu e la fel de
evidentă munca la detalii, filtrarea atentă a
ludicului, iar în Doctor fără voie de Molière
elementele de decor sînt simplificate până
la o buturugă şi un scaun, deoarece Olăhuţ
e interesat de coregrafia, comică, a mişcări‑
lor. De coerenţa stilistică perenă.
n
Anul XXIX, nr. 1 (332), 2018 • 23

Orfismul
trăirilor intime
Constantin Cubleşan
Î ncă de la debutul editorial (şi chiar de
mai înainte), Dumitru Chioaru s‑a con‑
siderat a fi un poet orfic. „Între poeţii ge‑
neraţiei ’80, eu am rămas, cu riscul de a fi
considerat retardat estetic, fidel până la
obsesie poeziei orfice izvorâte din lirism,
dar şi din reflecţie asupra ei însăşi“, spune
tranşant în Argumentul ce deschide recen‑
tul său volum, Ars Orphica (Floreşti: Edi‑
tura Limes‑Cluj, 2017), adăugând, ca
pentru a se justifica: „caracterul orfic al
poeziei mele, pe care l‑au remarcat în tre‑
cere unii critici şi comentatori“ trebuie
considerat ca fiind definitoriu. În acest
sens îşi şi denunţă liric programul, decrip‑
tându‑şi cumva, descriptiv‑denunţiativ,
maniera discursului, care vizează o lume
de intimitate în chiar procesul de elabora‑
re poetică: „Cu lira lui dezacordată trece/
Orfeu pe sub bolţile de piatră crăpate –/
tai peste începutul acestui poem/ şi rămân
doar la bolţile de piatră crăpate/ dintr‑un
oraş unde rânza e rege/ şi brânza regină/
nebunii fac tumbe în săli de consiliu/ după
uşi capitonate/ se ghiceşte în cafea/ masca
sub care regele va veni deseară/ la balul fe‑
meilor divorţate/ de pielea lor naturală/ la
biserici se caută osuare/ strămoşul preotu‑
lui zburător/ prin fumul lumânărilor de
ceară/ vestind că apocalipsa‑i o telenovelă“
(Flacăra violetă, din volumul antologic
Muşuroiul de lumină, Bucureşti: Editura
Tracus Arte, 2016). Nota ironică, de un
sarcasm moderat, e prezentă în toată crea‑
ţia sa lirică. Cu atât mai mult cu cât nu
renunţă la o autoironie, bonomă şi ea, în
procesul de investigare a mediului ambi‑
ant, pe care îl poetizează cu plăcerea de a
se regăsi mereu pe sine în toate lucrurile şi
obiectele casnice, de fapt alcătuitoare a
unui mediu intelectual propice dezvoltării
stării de graţie: „Amurg în bibliotecă –/
privirea s‑a scurs în adânc: lumânare/ lent
micşorându‑se lenea/ de pisici a secunde‑
lor/ arcuieşte labirintul de hârtie/ poate
că‑n urmă am lăsat din mine un mort/
poate a crescut iarbă peste el/ ca o dumini‑
că din copilărie şi poate/ eu nu‑i mai sunt
decât umbra ţintuită/ pe‑aceşti pereţi de
iarnă maculată de cărţi:/ umbre în jurul
umbrei mele – bocet matern/ mă învaţă/
24 • APOSTROF
cum se poate trăi într‑un poem/ cum se
poate muri şi învia într‑un poem“ (Umbre
în jurul umbrei mele).
Evocator candid, poetul aduce de obi‑
cei în prim‑planul poetic un halou fantast,
dedus dintr‑o percepţie marcat livrescă a
universului, nu de puţine ori cu un apetit
spre macabru („Azi trupul meu este atât
de greoi/ de parcă am închiriat un cada‑
vru“ – Mai uşor ca tăcerea), preocupat a‑şi
defini resorturile poetice. E melancolic şi
tandru însă, ori de câte ori schimbă regis‑
trul discursului, contemplând scurgerea
timpului şi prefacerea naturii în rotirea
anotimpurilor: „Ah, toamna rugineşte
oraşul!/ O rază arde‑n cafea unduind cu
amintirea/ părul ei lung îşi scutură aurul;/
aceeaşi femeie ieşind acum/ de sub mişca‑
rea creionului pe hârtie;/ afară gunoierii
strâng frunze în vreme ce/ seara încarcă
pomii cu întuneric“ (Înălţare pe degete). Îşi
studiază gesturile, atitudinile, procedeele
de scriere a versurilor, totul constituind
surse de inspiraţie pentru poemele ce fri‑
zează intimitatea creaţiei: „Aşa cum stau
aplecat/ peste albul foii de hârtie/ îmi par
pregătit/ pentru un salt în afară –/ cuvin‑
tele şi lucrurile/ sunt lumi diferite/ eu tră‑
iesc în amândouă deodată/ unindu‑le în
poezie/ ca două trupuri/ într‑o noapte de
dragoste –/ aşa cum stau aplecat/ peste al‑
bul foii de hârtie/ scriu mereu cu spaima/
că e ultima oară“ (Un salt înafară).
Universul în care se mişcă dezinvolt, în
care se simte la largul său poetic, e acela al
unor îndeletniciri intelectuale care îi pro‑
voacă, firesc, stări lirice („eu am călătorit
spe ţărmul/ unui paradis cu cărţi /…/ ochii
osteniţi de citit“ – Mater enciclopedia), sa‑
vurându‑şi un soi de singurătate într‑o
atare ambianţă: „Singurătate: miros de
cerneală –/ poezie/ când cuvintele sunt
mai reale/ decât lucrurile“ (Vară de fosfor),
totul ridicat la rangul unor elemente me‑
taforice alcătuitoare a realităţii existenţiale
(„Ating cu gura abstracţiunile“ – Respira‑
ţia subacvatică) în care se compune poezia
pură, cea spre care năzuieşte orfic. „Într‑o
şoaptă mi s‑a arătat pitagora/ pe aleile
circulare ale parcului/ în noaptea anului
nou –/ «totul este orânduit după număr»
–/ glasuri glasuri/ de copii sub al cerului
clopot:/ mâine anul se‑noieşte/ şi pământul
se învârte şi cerul/ şi stelele toate/ din nou
în prima zi –/ pe aleile circulare ale veacu‑
lui/ anii s‑au despărţit într‑o şoaptă“ (Se‑
colul sfârşeşte într‑o duminică). Această re‑
cluziune în lumea abstacţiunilor, a
lecturilor nesfârşite, îi crează adesea o an‑
goasă, o stare depresivă, reclamând singu‑
rătatea, însingurarea, înstrăinarea din ca‑
re, poate părea paradoxal, poezia
dobândeşte autenticitate, un freamăt de
sinceritate şi firesc vital: „Miez de noapte/
ca un ecran de computer zgâriat/ umblu
dintr‑o cameră în alta –/ sunt mai singur
decât tine Doamne/ cărţile formează o
pădure/ din ce în ce mai deasă mai fără
hotar/ din roadele ei n‑ai gustat/ nările nu
ţi le‑a înţepat mirosul de cafea/ târziu în
noapte/ când simţurile‑s duble/ aşa cum în
mine s‑ar trezi/ o viaţă imemorială/ în ca‑
re cuvintele fac levitaţie/ deasupra lucruri‑
lor deasupra/ foii reci de hârtie/ păzită
până‑n zori de spaima morţii/ sunt mai
bătrân decât tine Doamne/ creierul meu
râşneşte aceleaşi gânduri/ ca un disc zgâri‑
at/ dar melodia încă o aud – o aud“ (Un
disc zgâriat).
Nu încape nicio îndoială, lirica lui Du‑
mitru Chioaru este una ceremonioasă în
livrescul ei scontat anume, cu un discurs
intelectual rafinat, contemplându‑şi ambi‑
anţa, oarecum circumscrisă perimetrului
unor medii filologice („În jur numai pereţii
aceştia de cărţi/ citite şi recitite“ – Oglinda
de cărţi), din care se degajă preocupări au‑
toanalitice, uneori marcând spiritul revoltei
de catifea a celui ce nu ştie, nu poate, nu
doreşte de fapt o confruntare directă cu
marea problematică a realităţii, a faptului
diurn, cotidian („Sunt un profesionist al
suferinţei/ ce nu desparte adevărul de via‑
ţă?“ – Tabla de şah). De aici şi marile între‑
bări existenţiale pe care şi le pune („încotro
merg Doamne?/ uşi după uşi se‑nchid după
mine/ şi‑n sălile pline rulează un film/ al
unui om care a trecut pe aici/ fără să întâl‑
nească pe nimeni“ – Umbra vie), de aici şi o
continuă dedublare de sine în perceperea
fluxului dialecticii vieţii: „Ce‑aş face
Doamne de n‑aş fi mai mulţi?/ zilnic mă
număr şi‑mi ies mereu mai puţini/ va fi o zi
când voi rămâne unul/ foarte singur la ma‑
sa de scris“ (Numărătoarea zilnică). Totul
se calmează, însă, într‑o contemplare a
faptelor banalului efemer al celor din jur,
poezia devenind astfel o conştientizare a
prezenţei sale în real: „Duminica orăşenii
se duc să ia aer/ în Dumbrava Sibiului/ văd
unii dintre ei prima oară/ cocioabe de lemn
acoperite cu paie/ icoane pe sticlă prinse cu
ştergare‑n perete/ farfurii pictate atârnând
la grindă/ oale de lut şi linguri de lemn/
cuptorul boltit peste vatră/ de unde ieşea
pâinea coaptă/ rumenită ca jarul în spuză
[…] dincolo de gardul de sârmă al muzeu‑
lui/ veacul se rostogoleşte tot mai grăbit/
pe roţi de maşini şi tramvaie/ spre oraşul
turnat în beton şi asfalt/ mă întorc răscolit
de atâtea gânduri/ câte n‑ar putea să înca‑
pă/ într‑o carte“ (Muzeul satului). E, totuşi,
o întâlnire de gradul doi cu realitatea, cu
problematica dramatică a cotidianului, cu
veacul asupra căruia meditează poetic în
ore de lectură şi de autoreflecţie.
Orfismul liricii lui Dumitru Chioaru
este unul abstract, frumos caligrafiat în ta‑
blouri de intimitate emoţională livrescă,
autentic în trăirea de sine a poetului aflat
definitiv într‑o confortabilă cerebrală ipos‑
tază contemplativă.
n
 Uitarea şi memoria
Iulian Boldea
U n roman al capcane‑
lor uitării, al revelaţi‑
ilor memoriei şi al vicisi‑
tudinilor istoriei este
Oraşul închis, de Viorica
Răduţă, apărut la Editu‑
ra Polirom, în anul 2017.
Oraşul e Rîmnicu Sărat,
reputat mai ales pentru
cunoscuta închisoare co‑
munistă care a existat acolo, o „închisoare a
tăcerii“ sau o închisoare „a izolării totale“,
cum a fost definită, fără urmă de exagera‑
re. Procesul torţionarului, comandantul
Vişinoiu, pe care îl imaginează Mihăiţă, o
fiinţă bolnavă (sindrom confuziv de deten‑
ţie), care trăieşte între două lumi, cea reală
şi cea a unui trecut agonizant, în care sunt
redate fantasme şi imagini din captivitate,
dar şi dialoguri interioare sau imaginare
(cu Ion Mihalache). Celălalt pol al naraţiu‑
nii e ilustrat de Ilinca, cea care reprezintă
istoria din „epoca de aur“, redând, în refle‑
xe mimetice, aspecte ale oraşului, fragmen‑
te de real, sensuri ale unei tăceri vinovate,
ale spaţiului carceral malefic, ale suferinţei
şi durerii multiplicate la infinit. Ştefan
Borbély redă, într‑un comentariu aflat pe
coperta a patra a cărţii, semnificaţiile nara‑
ţiunii: „Romanul Vioricăi Răduţă e con‑
struit pe logica inelelor concentrice, lipsa
de libertate a închisorii repercutîndu‑se, în
exterior, în libertatea ca resemnare sau in‑
diferenţă pe care o trăiesc oamenii. Cele
două destine care structurează volumul,
unul masculin şi unul feminin, nu se vor
întîlni cu adevărat niciodată, soarta lor fi‑
ind aceea de a evolua ca linii paralele. Însă
radiografierea a ceea ce se află între aceste
două linii conferă calitate măiestriei de ro‑
mancier a Vioricăi Răduţă, fiindcă e foarte
greu să duci pînă la capăt un roman făcut
doar din nuanţe de alb, gri şi negru. Cîteo‑
dată, fotografii «oraşului închis» ajută la
fixarea unor instanţe, aşa cum o fac memo‑
ria sau documentele inserate în text“.
Romanul este, în fond, o construcţie
multietajată, o surprinzătoare mixtură de
tehnici narative diverse, în care distorsiunile
spaţiale şi glisările temporale se întretaie, iar
imaginile de o concreteţe tulburătoare, cu
detalii atroce sau cu reflexe ale spasmului
fiziologic, se întâlnesc cu imagini fantasma‑
tice. Aceste imagini,încadrate în rama unei
scriituri poematice, surprind profunzimi lă‑
untrice şi spectre ale trecutului, viziuni şi
aluzii, prin care se consolidează echilibrul
construcţiei narative. Substanţiale, descrie‑
rile încadrează destinul personajelor, redân‑
du‑le pregnanţă caracterială şi coerenţă tipo‑
logică. Fantasmele delirante ale lui Mihăiţă
restaurează o lume a damnării şi a durerii,
stabilind punţi între prezent şi trecut, în
timp ce sensibilitatea sa acută îi permite să
facă permeabilă „tăcerea“ oraşului, să ofere
identitate spaţiului carceral marcat de sufe‑
rinţă şi de uitare: „Când intră în librărie,
Mihăiţă îşi aduce aminte cum a văzut şoap‑
tele, sprijinite de zidul din nord al închisorii.
Întâiul păcănit de armă întârziase o clipă
chiar pe chipul ofiţerului. Adolescentul în‑
târziase într‑o uimire care nici nu era a lui.
Era a străzii Horia, până dincolo de linii.
Ăsta sunt eu, Mihăiţă. Am văzut doar uni‑
forma, a spus la interogatoriu. Coboară pe
Centru, dar la atelierul fotografului se vede
ca un mort, de departe. Mai ales că de pe
faţă nu‑i dispăruse nici sârma ghimpată, cu
uniforma prinsă în ea, nici glonţul, luat în
cădere de o zdreanţă. Adică om, îşi spune.
Eram aproape copil şi execuţia de pe zid a
durat o clipă. Şi nu mai am amintiri. De ce
nu chemaţi pe altcineva, ar fi vrut să spună,
dar se abţinu. Şi aşa parcă înfigeau ace în el.
Fotograful i‑a văzut, de pe peretele din ate‑
lier, culoarea decolorată a ochilor şi a trecut
la următorul client. Clipa din aparat însă a
trecut în Mihăiţă“. Deambulările lui Mihăi‑
ţă pe străzile oraşului tăcut oferă cititorului
o panoramă, alcătuită din fragmente revela‑
torii, a acestei lumi în care memoria fotogra‑
fiază detalii şi fărâme de trecut, într‑o reţea
de goluri şi plinuri ficţionale, de instantanee
ale ororii, ale unei istorii traumatizante,
greu de surprins în cuvinte.
Se revelează astfel o suită de fotografii
mişcate din care se nasc nucleele şi palierele
epice, naraţiunea romanescă fiind alcătuită
din aluviuni ale unui real dens, dar şi din
fantasme, din proiecţii onirice ce constru‑
iesc şi deconstruiesc o atmosferă agonizan‑
tă, o ambianţă a damnării expusă în
clar‑obscur. Oraşul însuşi se transformă
într‑un enorm spaţiu carceral, în timp ce
imaginile închiderii, ale încremenirii şi ale
căderii devin toposuri recurente ce favori‑
zează o percepţie acută a traumelor istorice
surprinse în esenţa lor inconturnabilă. E o
lume în care teroarea devine o prezenţă
cotidiană, iar claustrarea atotputernică e
sugestiv proiectată în imaginea sârmei
ghimpate care aduce cu sine efigia, cu su‑
gestii thanatice, a unei perpetue înserări şi,
apoi, a unui întuneric inclement („Umblă
cineva înăuntru, şoptea Mihăiţă cel sărac
cu duhul, lipindu‑şi urechea de ziduri. Că
ştiţi voi ce viaţă au cadavrele? Nu, copiii nu
voiau să ştie. Duhul că s‑a găsit o fantomă
să vorbească, auzi! Da’ fiecare celulă e un
întuneric. Nu mai spune, Mihăiţă, doar nu
stă mirosul de ars în picioare de dimineaţa
până seara. Stă, că de asta au grijă vegheto‑
rii. Stă în pâslari, ca să nu se audă. Doar nu
e om. Nu, e moartea. Poate vine de la feres‑
trele puşcăriei, Mihăiţă. Ferestrele sunt tot
oameni. Da’ de unde, nu ajunge nici ziua la
ele, Mihăiţă. Nu, că întunericul şi se pune
în ochi şi mergi prin el ca prin iad. Şi în
umbra care pluteşte pe zid până la Horia,
apoi se întoarce. Mihăiţă spune că Râmni‑
cul este mereu într‑o înserare“). Frescă a
unei umanităţi damnate, romanul Oraşul
închis e o naraţiune anamnetică, o reconsti‑
tuire, minuţioasă şi gravă, a imaginii fune‑
ste a închisorii, dar şi a unei Istorii alienan‑
te, restituită din fărâme, din instantanee,
din fotografii ce documentează asupra
unui oraş al apusurilor: scenele de suferin‑
ţă, de durere, de tortură se prelungesc
într‑o degradare graduală a spaţiului cita‑
din. Boala, moartea, frigul şi întunericul
pun stăpânire, încetul cu încetul, asupra
caselor, străzilor, oamenilor, în timp ce
pereţii devin martori ai unui trecut irespi‑
rabil („S‑a închis puşcăria, Mihăiţă, din
’63. – Pereţii, amintirile, nu“).
Memoria devine, în roman, o temă epi‑
că şi etică în egală măsură, o temă prin care
se restaurează nu doar frigul simbolic al
închisorii exterioare, ci şi ipostaze ale claus‑
trării lăuntrice. Cu o compoziţie densă,
marcată de o suită de închideri şi deschideri
ale naraţiunii, de un amalgam de scene,
personaje şi obiecte, de imersiuni în trecut
şi reveniri în prezent, de dislocări spaţiale şi
temporale, romanul e rezultatul unor acu‑
mulări succesive, al unei aglutinări de di‑
mensiuni şi elemente narative diverse, din
care decurge, în fond, densitatea arhitectu‑
rii romaneşti. Desigur, dincolo de paginile
cu acut aspect referenţial, în care impresia
de concretitudine este copleşitoare, se re‑
marcă numeroase, sugestive şi simbolice
resurse poematice („Se îmbracă în lumina
mestecenilor“, „Doar rugina mai lucrează
la trei schimburi, dar nu ştie nimeni“, „Fri‑
ca se strecura ca o şopârlă pe piatra casei“,
„Aşa arată liniştea neagră“, „Dar i se părea
că pe locul demolărilor nu mai sunt dimi‑
neţi“). O astfel de structurare poematică a
frazei este, într‑un anumit fel, o modalitate
de atenuare a agonicului, de îmblânzire a
traumei, de eliberare a imaginarului epic
din această monstruoasă închisoare în care
maladia, claustrarea şi frigul par prezenţe
atotputernice („Aflat, spre seară, pe pero‑
nul gării, Mihăiţă vede bine cum noaptea
încearcă să iasă din clădirile ciopârţite.
Poate e doar iluzie optică, îi spusese doam‑
na Miron, de la crepuscul. Totuşi, cerul
stătea deja agăţat de noapte ca un cearcăn
imens. Câinii degeraseră cu privirea afară
din ei. Mihăiţă îşi face o cruce mare şi trece
prin holul Caselor de bilete spre bulevard“).
Reconstituire a unei lumi carcerale, roma‑
nul Vioricăi Răduţă problematizează, în
fond, într‑o scriitură gravă, acută şi densă,
două toposuri esenţiale ce au marcat cu
asupra de măsură cursul accidentat al isto‑
riei noastre postbelice: uitarea şi memoria.
n
Moştenirea comunistă,
temelia intermedialităţii
Emanuel Modoc
V olumul lui Claudiu
Turcuş (Împotriva me‑
moriei. De la estetismul
socialist la noul cinema
românesc, Bucureşti: Edi‑
tura Eikon, 2017) propu‑
ne o abordare intermedia‑
lă a dinamicii dintre
literatură şi film în spaţiul
cultural românesc sub co‑
munism, văzută prin pris‑
ma structurii politice de putere. Din capul
locului, autorul avertizează că conceptul de
„estetism socialist“ (propus de Mircea Mar‑
tin la începutul anilor 2000) este operaţio‑
nal doar în literatură. Dacă realismul socia‑
list îşi alimenta mecanismul din ideologia
comunistă, estetismul socialist produce o
dez‑ideologizare prin evaziune, dar nu fără
a conţine, in nuce, o ideologie proprie. Este
vorba, în cuvintele criticului clujean, de es‑
tetism ca „ideologie reactiv‑defensivă“, apo‑
litică şi cu o dimensiune critică aplicată mi‑
nimal în planul dezbaterilor culturale.
Lipseşte însă o problematizare mai nuanţa‑
tă cu privire la estetismul socialist versus
neomodernism/postmodernism, concepte
cât se poate de discutabile pentru acea peri‑
oadă, mai ales că operaţionalizarea făcută

Anul XXIX, nr. 1 (332), 2018 • 25

de Mircea Martin conduce către incluziu‑
nea celor două paradigme poetice sub cu‑
pola generoasă a estetismului socialist. „Es‑
tetismul socialist“, ca fenomen cvasi-
generalizat apărut în interiorul culturii ro‑
mâneşti din perioada ’60 – ’80, poate fi
transferat chiar şi în câmpul critic, cu toate
riscurile pe care le presupune un astfel de
demers. Dacă admitem că această tendinţă
cataliza, la început, reintrarea literaturii
într‑un circuit estetic firesc (reprofesionali‑
zarea domeniului literar), nu e mai puţin
adevărat şi faptul că ea a prilejuit, în acelaşi
timp, şi un reviriment al câmpului critic au‑
tohton. Însă tocmai pentru calitatea con‑
ceptului de a oferi o rezistenţă conceptuală
cât se poate de minimă merita, poate, un
segment teoretic propriu.
În tot cazul, Claudiu Turcuş se serveşte
generos de acest concept pentru a proba o
posibilă analogie între romanul politic şi fil‑
mul de actualitate. Este vorba în această
parte a studiului de aşa‑numitele romane ale
„adevărului“ din spatele obsedantului dece‑
niu (autori vizaţi: Alexandru Ivasiuc, Marin
Preda, D.R. Popescu) şi de filme ale „actua‑
lităţii“ precum Reconstituirea. Autorul face
apoi traseul literaturii române pornind de la
câteva tipologii ale subversiunii: subversiune
combatantă (romanul „obsedantului dece‑
niu“) – subversiune pasivă (textualismul,
onirismul, proza Şcolii de la Târgovişte) –
subversiune retractilă (în romanele unui
Matei Călinescu, Norman Manea sau Mir‑
cea Nedelciu), ajungând până la optzecism
ca punct terminus al mutaţiei estetice: „sen‑
sul «mutaţiei» optzeciste nu trebuie înţeles
doar ca ruptură estetică, ci ca o anomalie
(reliefată la nivel conceptual prin legitimarea
conceptului de postmodernism)“.
Ieşind din câmpul literar, Turcuş ope‑
rează apoi o analiză a cinematografiei ro‑
mâneşti din primul deceniu comunist. Da‑
că pentru un Lucian Pintilie absenţa unei
producţii cinematografice politice în anii
’50 echivala cu o atitudine cvasi‑subversivă
faţă de status‑quo, după 1970 producţia de
film se mută în direcţia filmelor de „actua‑
litate“ – în opoziţie cu cinemaul „artistic“
– subscrise unui puternic model ideologi‑
zant care încearcă să normativizeze lupta
de clasă ca o necesitate socială perpetuă şi
să creeze un ideal socialist în rândul publi‑
cului. Mitul revoluţiei permanente ţine,
astfel, de un conţinut pedagogic puternic,
care pătrunde în cinematografia româneas‑
că a acestei perioade după un imperativ
politic: „Ce s‑a întâmplat în cinematografia
românească după 1965 poate fi interpretat,
prin urmare, ca un dublu deficit: în primul
rând estetic (în ciuda câtorva regizori pre‑
cum Mircea Săucan, Liviu Ciulei, Lucian
Pintilie, Dan Piţa, estetismul socialist s‑a
manifestat, în cinematografie, mai degrabă
ca evazionism liric), dar mai ales politic:
temele majore ale socialismului erau tratate
în majoritatea covârşitoare a cazurilor în
termeni propagandistici“. Acest tip de film,
explică Claudiu Turcuş, poate fi perfect
corelat cu producţia literară a aceleiaşi epo‑
ci, demonstrând că realismul socialist este
un fenomen intermedial. Segmentul dedi‑
cat „erotismului socialist“ – mediu estetic
capabil de a ilustra cel mai bine felul în care
politicul s‑a infiltrat în cinematografic –
este unul extrem de ofertant. Trei tipuri de
erotism: erotismul ca propagandă şi sexua‑
lizarea ca formulă plastică, descriptivă,
26 • APOSTROF
utilizată în ilustrarea toposului decadent
american, unde accentul cade mereu pe as‑
pectele imorale ale conduitei erotice; ero‑
tismul poetic – utilizat cu precădere în
forma sa contemplativ‑clişeică; erotismul
subversiv, unde instanţa erotică devine un
rău necesar, în sensul că subverteşte clasa
muncitoare prin suprasaturaţie sau, pur şi
simplu, ca erotism compulsiv, care consu‑
mă atât subiectul, cât şi obiectul erotic.
Partea a doua a volumului discută opere
tematizate pe memoria socialistă, pe revizi‑
tări comuniste prin lentila tranziţiei post‑co‑
muniste. Narative ale exilului sau disidenţei
politice, descrieri ale torturilor şi a universu‑
lui concentraţionar creează un gen nou, me‑
morialistica, care domină întreaga decadă
care urmează după revoluţia din 1989. Moş‑
tenirea comunistă, aşa cum este ea ilustrată
în acest subgen literar şi artistic,poate fi vă‑
zută în cele mai simptomatice forme pentru
criticul clujean, în Matei Brunul al lui Lucian
Dan Teodorovici şi 4 luni, 3 săptămâni şi 2
zile al lui Mungiu.Ample naraţiuni ale regi‑
mului comunist, cele două opere au, după
Turcuş, un ton tragic, cu expresivitate ce nu
depăşeşte resemnarea sobră. Fără a conţine
un program explicit anticomunist, atât Ma‑
tei Brunul, cât şi 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile
cuprind exhaustiv epoca abordată. Al doilea
demers se concentrează asupra deconstrucţi‑
ei programatice a comunismului, văzut nuca
ideologie validă şi sistem cu dinamici de pu‑
tere complexe, ci ca o entitate malefică, des‑
potică, a cărui unic scop e neutralizarea indi‑
vidului. În acest mod reducţionist operează
şi Şerban Marinescu în adaptarea ultimului
roman scris de Marin Preda, Cel mai iubit
dintre pământeni, în filmul eponim din
1993.
Trecând la Noul Cinema Românesc,
Turcuş analizează acele producţii cinema‑
tografice care renunţă la discursul despre
experienţa comunistă traumatică şi aleg fie
să trateze comunismul dintr‑o perspectivă
paradoxală (Amintiri din epoca de aur,
2009), fie ca pe un corpus colectiv de expe‑
rienţe nostalgice (Sunt o babă comunistă,
apărut în 2013, în regia lui Stere Gulea,
după celebrul roman al lui Dan Lungu).
Acest din urmă tip de discurs creează o
grilă de interpretare în cheie burlescă, im‑
punând totodată o distanţă critică necesară
faţă de trecutul apropiat. În argumentele
autorului, devine tot mai clar că, în vreme
ce filmele din anii ’90 încercau, la modul
tezist, să submineze întreaga experienţă a
comunismului, filmele Noului Cinema
Românesc propun categorii precum nos‑
talgia şi umorul pentru a oferi o perspecti‑
vă alternativă asupra moştenirii comuniste.
În ceea ce priveşte receptarea Noului
Cinema Românesc, Turcuş vede un caz
straniu de auto‑colonialism: producţia ci‑
nematografică în România post‑comunistă
a fost creată pentru a plăcea Vestului nor‑
mativizant. Exotic în estetica sa, dar total
recognoscibil în tematică, refuzând să cree‑
ze un discurs explicit anti‑comunist, care
s‑ar fi dovedit a fi naiv şi redundant, pro‑
ducţia românească de film tinde spre a fi de
export. Utilizând instrumente metodologi‑
ce variate, Claudiu Turcuş creează un de‑
mers intermedial valid, prin care atât cine‑
maul, cât şi literatura româneşti pot fi
contextualizate „la pachet“ pentru a oferi o
panoramă clară asupra trecutului comunist
autohton.
n precar, este înlocuit cu un regim autoritar,
Despre revoluţiile ruse:
ţarismul, autocraţia
şi momentul 1917
Cristian Vasile
S ‑a împlinit în toamna
lui 2017 un centenar
de la revoluţia bolşevică,
în fapt o lovitură de stat
dată de o minoritate radi‑
cală ce avea să captureze
pentru mai bine de şapte
decenii naţiunea rusă şi
diversele popoare ale fos‑
tului Imperiu ţarist. Ioan
Stanomir, cel care de aproape cinci ani s‑a
dedicat lecturii sistematice a literaturii isto‑
rice despre Rusia, a ales să marcheze acest
moment printr‑un volum consacrat în prin‑
cipal cauzelor care au condus la evoluţiile
dramatice din 1917 – Ioan Stanomir, Ru‑
sia, 1917. Soarele însângerat. Autocraţie, re‑
voluţie, totalitarism, Bucureşti: Humanitas,
2017, 222 p.
Cartea vădeşte nu doar o bună acoperi‑
re a domeniului din punct de vedere isto‑
riografic, politologic, ci şi o extraordinară
disponibilitate de a folosi în mod adecvat
beletristica rusă în sprijinul naraţiunii, al
reconstituirii istorice. De altfel, sursele
academice, istoriografice, sursele literatu‑
rii secundare (de la Isaiah Berlin, Michael
Oakeshott, Orlando Figes la Dominic Li‑
even ş.a.) se împletesc armonios, la tot
pasul, cu referinţele literare (de la Puşkin,
Dostoievski, Tolstoi, Turgheniev, Cehov,
Gogol, Bulgakov, Vladimir Nabokov la
Andrei Belîi); practic, Ioan Stanomir tre‑
ce în revistă aproape întreaga beletristică
rusă relevantă din secolul al xix‑lea şi din
primele decenii ale secolului xx. Toate
acestea transformă cartea într‑un produs
cultural extrem de provocator şi incitant la
lectură; el poate fi citit independent sau în
paralel cu un alt volum al lui Ioan Stano‑
mir, Sfinxul rus. Idei, identităţi, obsesii – o
carte şi mai îndatorată beletristicii, o lite‑
ratură rusă (re)citită cu pasiune de autor
mai ales după 2012.
Evident, aici, Ioan Stanomir ne invită să
medităm asupra capacităţii utopiei de a fi
motorul decisiv al transformărilor radicale
în secolul al xx‑lea (p. 5). Cartea este o re‑
flecţie privind modul în care anul 1917 se
înrădăcinează în tradiţia rusă şi în cea euro‑
peană, dar şi a manierei în care el stabileşte
precedentul prin instituirea unui nou re‑
gim politic cu vocaţie universal(ist)ă. Cum
am anticipat, volumul nu este doar despre
Rusia anului 1917; este o analiză aprofun‑
dată a cauzelor şi a condiţiilor istorice (au‑
tocraţia, despotismul, patrimonialismul,
arbitrariul, cenzura întruchipate de ţarism)
care au condus la schimbarea, la revoluţia/
revoluţiile din 1917. De fapt, Ioan Stano‑
mir accentuează faptul că în octombrie/
noiembrie 1917 nu a fost o revoluţie, ci o
lovitură de stat – „unicitatea lui Octombrie
rezidă în eliberarea, premeditată şi progra‑
matică, a resentimentului şi a urii“ (p. 110).
Sigur că acest moment devine începutul
unei revoluţii atunci când se dovedeşte că
este un adevărat şi dramatic punct de infle‑
xiune: în sensul că un pluralism, chiar dacă
un sistem dictatorial ce sfârşeşte prin a de‑
veni totalitarism.
Din cauza folosirii acestui termen de
totalitarism, cum era şi previzibil, Ioan
Stanomir a devenit o ţintă a criticii viru‑
lente – venită mai ales din zona unei stângi
culturale radicale. Între 1917 şi 1924 cam
toate condiţiile pentru a defini acest regim
politic rus, născut prin lovitură de stat, ca
totalitarism sunt îndeplinite: un sistem
concentraţionar; teroare în masă; contro‑
lul informaţiei; nu avem încă o economie
pe deplin planificată, dar condiţiile pentru
acest proces sunt deja pregătite (pp.
217‑218). Această stângă proleninistă este
aparent marginală, dar în fapt, prin agre‑
sivitate, intimidează şi îşi poate disemina
mesajul nefast (din perspectiva ei, octom‑
brie 1917 ar fi un moment ce trebuie ani‑
versat, sărbătorit; în esenţă, lecţia acelui
moment este, chipurile, afirmarea princi‑
piilor de... egalitate şi dreptate – adică
exact valorile suprimate de bolşevici după
preluarea în forţă a puterii).
Alţi cercetători avizaţi ai leninismului
au trăit recent episoade cenzoriale pentru
că au descris în culori sumbre fenomenul
leninist. Un istoric/politolog româ‑
no‑american precum Vladimir Tismănea‑
nu, care dorea să comenteze pe Facebook
apropierea momentului revoluţiei/lovitu‑
rii de stat din octombrie 1917, i‑a pus ală‑
turi (cu fotografii) pe Vladimir Ilici Lenin
şi pe Adolf Hitler (nu a fost singurul care
a recurs la astfel de comparaţii, profesorul
american Robert Gellately a publicat în
urmă cu un deceniu o monografie consis‑
tentă despre Lenin, Stalin şi Hitler priviţi
cumva ca întemeietori ai barbariei moder‑
ne – Robert Gellately, Lenin, Stalin, and
Hitler: The Age of Social Catastrophe,
Alfred A. Knopf, New York, 2007, 698
p.). Ei bine, la puţin timp după sus amin‑
tita postare, Vl. Tismăneanu s‑a trezit
cenzurat de reprezentanţii Facebook pentru
acest gen de alăturare sugerând înrudiri
dictatoriale: i‑a fost îndepărtată fotografia
cu Lenin, a rămas doar Hitler (singurul
socotit potrivit să ilustreze ideea de regim
politic toxic).
Există poate şi o miză conceptuală a
volumului, îndeosebi prin folosirea unor
termeni precum cel de şigaliovism, cu tri‑
mitere la Demonii şi la personajul dosto‑
ievskian Şigaliov, membru al grupului re‑
voluţionar al lui Piotr Verhovenski.
Şigaliov schiţase acel sumbru proiect de
organizare a societăţii, un soi de sclava‑
gism al egalităţii; deviza sa poate fi rezu‑
mată astfel: „pornind de la o libertate ne‑
limitată, eu închei printr‑un despotism
nelimitat“. Or, autorul conchide că „Oc‑
tombrie [1917] este triumful lui Şigaliov
şi alor săi“ (p. 110). Cartea lui Ioan Stano‑
mir mai iese în evidenţă prin schimbarea
de perspectivă privind anumite personali‑
tăţi ale intelighenţiei ruse, iar cazul cel
mai relevant este reprezentat de Aleksandr
Herzen, care mult timp a fost asociat, in‑
clusiv în cultura română, cu Dobroliubov,
Pisarev, Belinski, Cernîşevski sau, de‑a
dreptul, cu bolşevicii. Or, Ioan Stanomir
– pe urmele lui Isaiah Berlin – îl plasează
pe Herzen într‑o zonă doctrinară libertară
(pp. 52‑56), a idealismului profetic ce nu
are nimic de‑a face cu voluntarismul sân‑
geros al sectei leniniste.
Ultimul capitol se intitulează Putin la
Kremlin, scoţând în evidenţă corupţia,
patrimonialismul, clientelismul, brutalita‑
tea şi cinismul regimului patronat de Vla‑
dimir Putin (p. 201). De altfel, una dintre
ideile cărţii este că statul rus al lui Putin
este o sinteză de autocratism ţarist şi nos‑
talgie sovietică (pp. 199‑209). Combinaţie
de istorie intelectuală a Rusiei, roman is‑
toric, thriller politico‑istoriografic, istorie
a Rusiei prin literatură, volumul se încheie
cu o utilă cronologie acoperind perioada
1904‑1924 (pp. 211‑219).
n melor, bizară pentru noi. Alexandru Cos‑
Aísthēsis  multe incursiuni în filosofia literaturii de‑a
Ştefan Bolea
V olumul Estetica feno‑
menologică după cen‑
tenar. Perspective istorice
şi tendinţe actuale (ed.
Mădălina Diaconu,
Christian Ferencz‑Flatz
(Ed.), Iaşi: Ed. Univ.
„Alexandru Ioan Cuza“,
2016.) reuneşte comuni‑
cările ţinute la Colocviul
Societăţii Române de Fenomenologie din
noiembrie 2015. Majoritatea articolelor
din acest tom sunt semnate de cei mai im‑
portanţi fenomenologi români din noua
generaţie, formată în perioada post‑de‑
cembristă, precum Mădălina Diaconu,
Cristian Ciocan, Christian Ferencz‑Flatz,
Bogdan Mincă, Gabriel Cercel şi alţii.
Lecturând această carte, am putea avea o
imagine a viitoarei direcţii de dezvoltare a
fenomenologiei autohtone, care nu mai
poate fi izolată de contextul internaţional
(dovadă şi cărţile de filosofie aparţinând
multora din semnatari în germană, engle‑
ză sau franceză).
Alexandru Bejinariu în „Arta de a te
face «înţeles»“ se referă mai ales la conexi‑
unile dintre estetică şi fenomenologie, în
siajul gândirii lui Günther Figal: „Când
prin conceptul fenomenologic de fenomen
se deschid[e] ... opera de artă ca apariţie ...
estetica devine fenomenologie“ (19). „Va‑
riaţia şi imaginea poetică“ de Remus
Breazu prezintă o comparaţie interesantă
între conceptul de afereză („o operaţie
prin care adevărul ... poate fi scos la lumi‑
nă“ – 45) şi variaţia eidetică teoretizată de
Husserl. Cristian Ciocan semnează un
studiu demn de atenţie: „Despre princi‑
piul asemănării şi răsturnările sale“. Por‑
nind de la analiza raportului dintre origi‑
nal şi copie, autorul arată cum arta
modernă se distinge printr‑o: 1) răsturna‑
re a principiului asemănării (de ex. la Van
Gogh, unde imaginea devine mai semnifi‑
cativă decât lucrul – 86), 2) suspendare a
acestui principiu (în avangardă: Termenul
secund „schimonoseşte“ Termenul prim –
88), 3) anularea paricidă a Termenului
Prim (Pollock). Articolul lui Bogdan Min‑
că conţine o conexiune incitantă în relaţia
dintre archē şi Ur‑sprung la Heidegger.
Loialitatea faţă de Heidegger este confir‑
mată şi de Ileana Borţun în „Locul subiec‑
tivităţii în înţelegerea operei de artă“;
personal, mi se părea incitantă şi credibilă
critica lui Schapiro la interpretarea hei‑
deggeriană a încălţărilor lui Van Gogh
(120). De asemenea, mi se pare izbutită
paralela dintre Benjamin şi Heidegger
în articolul „Valenţe estetice ale reprodu‑
cerii tehnice a operei de artă“ de Eveline
Cioflec.
Christian Ferencz‑Flatz, care s‑a specia‑
lizat pe fenomenologia filmului, arată reti‑
cenţa şi indisponibilitatea fenomenologiei
timpurii pentru film în articolul său: anali‑
za fenomenologică timpurie se face vinova‑
tă de o anumită banalitate inofensivă (175),
de o cecitate privind valoarea estetică a fil‑
mescu compară practica descrierii din pro‑
za literară cu cea din fenomenologie – şi
poate că este un păcat că nu s‑au făcut mai
lungul acestei cărţi. În „ Ars brevis“, Gabriel
Cercel iniţiază o fenomenologie a precari‑
tăţii artistice: arta precară ne face să ne în‑
trebăm „este aceasta artă? “ şi „în definitiv,
ce este arta?“, precaritatea şi plenitudinea
putând fiind considerate cooriginare (243).
O comunicare cutting edge, pe care mi‑aş
dori s‑o văd dezvoltată într‑o carte, aparţi‑
ne Mădălinei Diaconu („Pentru o estetică a
condiţiilor atmosferice“). O asemenea este‑
tică ar trebui să elucideze legăturile dintre
implicare corporală şi cogniţie, precum şi
cele dintre contemplare individuală şi anga‑
jamentul social (261). Mai mult, ea ar putea
face conjuncţie cu alte discipline conexe
pentru a studia un bogat material cultural:
frigul ontologic la Bernhard, norii la Cio‑
ran („Cer înnorat. Creierul meu drept fir‑
mament.“), furtuna la Beethoven, ploaia la
Chopin etc. În „Aisthesis as Dialogue“,
Teresa Leonhardmair prezintă o comuni‑
care transdisciplinară legată de muzicologie
şi performance, bazată pe concepţia lui
Bernhard Waldenfels privind raportul artei
cu alteritatea. Este interesantă relaţia dintre
„cercul strâmt“ al normalităţii şi disonanţa
alienării (290).
Estetica fenomenologică este un volum
interesant, cu multe contribuţii valoroase.
Pe plan personal, aş vrea să formulez două
obiecţii: în primul rând, consider că ar fi
benefică o detaşare de concepţia din Origi‑
nea operei de artă (nu din alt motiv, dar în‑
călţările lui Van Gogh sunt menţionate de
cel puţin patru autori, iar remarcile lui
Meyer Schapiro nu par chiar nefondate). În
al doilea rând, mi‑ar fi plăcut mai multe
foraje extra‑ şi trans‑filosofice: în film, po‑
ezie, muzică clasică şi uşoară, cultura pop.
De altfel, ar fi fost interesantă o trasare fe‑
nomenologică a esteticii postumane. În
afara acestor rezerve personale, trebuie re‑
marcată coerenţa şi rigoarea volumului,
ceea ce ne dă speranţa că fenomenologia
românească va deveni (şi mai) influentă pe
plan internaţional.
n
Anul XXIX, nr. 1 (332), 2018 • 27

S ecretul secretelor a fost unul dintre
cele mai copiate şi mai influente tratate
ale Evului Mediu latin, între secolele xii şi
xv, în filosofia politică, în medicină, în mi‑
neralogie, în fiziognomonie, în nutriţio‑
nism, în botanică, în alegoriile morale ani‑
maliere şi alchimie. El i‑a fost atribuit
timpuriu lui Aristotel, însă interpreţii lui
latini au dat mereu dovadă de reţinere în
faţa acestei atribuţii, rezervând un loc aces‑
tui tratat în corpus‑ul textelor pseudoaristo‑
telice, între care ar mai merita amintite
Cartea despre cauze (trad. rom. în 2002) sau
Cartea despre măr şi moarte (trad. rom. în
2016). O versiune în limba română a Secre‑
tului secretelor este una dintre primele apa‑
riţii editoriale din 2018, la Editura Poli‑
rom, într‑o ediţie bilingvă, cu un text latin
emendat, în traducerea şi cu comentariile
Lucianei Cioca.
Textul conţine un schimb epistolar fic‑
tiv între Alexandru cel Mare şi Aristotel.
Tipicul medieval al implorării unuia dintre
autori, aici Aristotel, să îşi redacteze scriso‑
rile, urmat de refuzul temporar al acestuia
şi, în cele din urmă, încheiat prin transfor‑
marea refuzului într‑o cedare generoasă dă
debutul cărţii. Dar clişeul acesta are aici o
particularitate: refuzul invocă natura secre‑
tă a cunoştinţelor, care sunt ierarhizate în
carte până când Aristotel ajunge să îi dez‑
văluie lui Alexandru „secretul secretelor“,
care constă în prepararea unui panaceu
universal cu relevanţă medicală şi alchimi‑
că. Pentru un istoric, un filolog sau un filo‑
sof, acesta este însă aspectul cel mai puţin
important al cărţii. Traseul manuscris al
tratatului, influenţa lui, limbile prin care a
trecut, modul în care a fost încorporat în
educaţia medievală şi modul în care el
transmite o cunoaştere enciclopedică a an‑
tichităţii greceşti deţin, în lectură, priorita‑
tea maximă.
Este adevărat că el a fost receptat, în seco‑
lele modernităţii, drept „literatură ocultă“,
din cauza precizării repetitive din text privi‑
toare la natura „secretă“ a cunoaşterii trans‑
mise. Problema, însă, ţine prea puţin de
acest tratat, cât mai degrabă de o dublă atitu‑
dine prezentă în istoria ştiinţei, dintre care
una a câştigat din punct de vedere istoric, iar
acum o judecă pe cealaltă. Cele două atitu‑
dini ţin de miza asupra transmiterii cunoaş‑
terii, iar prima dintre ele a crezut că această
transmisie este asigurată dacă natura cunoaş‑
terii este deschisă şi difuzivă. O putem ilus‑
tra, de pildă, prin discursul ştiinţei aristoteli‑
ce, stoice, sau prin politica universitară a
Parisului în Evul Mediu, care a conferit
„permisiunea de a‑i învăţa pe alţii“ (licentia
docendi) tuturor absolvenţilor ei. Cealaltă
28 • APOSTROF
Cum „birui
Alexandru împărat
pe Aristotel filosoful“
Alexander Baumgarten
atitudine a mizat pe faptul că transmiterea
cunoaşterii este asigurată dacă ea este una
secretă şi accesibilă doar iniţiaţilor şi, mai
ales, dacă este transmisă cifrat. Textele gre‑
ceşti pun mereu pe seama tradiţiilor orienta‑
le şi egiptene această idee, dar nici pitagoris‑
mul, nici o parte, probabil, a platonismului,
nu au fost străine de această atitudine, iar cea
mai bună comparaţie medievală cu Parisul
ar putea să fie practica universităţii din Bo‑
logna, care oferea permisiunea practicării
oriunde a ştiinţei pe care o preda (preponde‑
rent juridice), dar rezervându‑şi un monopol
asupra predării acesteia. Este cunoscut faptul
că Parisul a câştigat în faţa Bolognei, iar mo‑
delul „deschis“ al cercetării europene se poa‑
te revendica de aici. „Sora“ mai firavă, celălalt
model, a fost mereu judecată şi trimisă în
afara ştiinţei de cea câştigătoare. De aici,
impresia că Secretul secretelor nu ar merita
aşezat într‑un flux principal al transmiterii
cunoaşterii în Evul Mediu, şi de aici recupe‑
rarea acestui tratat, dar abia după secolul al
xv‑lea, în istoria literaturii oculte. Cea mai
simplă dovadă a corectitudinii acestei înca‑
drări este natura pozitivă a cunoştinţelor pe
care le citim în această carte: sfaturi de filo‑
sofie politică, de corectă guvernare, reţete
medicale care sună astăzi exotic, dar care
provin din medicina hippocratică şi galenică,
însă filtrate de gândirea ştiinţifică arabă, cu‑
noştinţe de botanică şi nutriţionism, o astro‑
logie bazată pe cosmologia ptolemaică etc.
Este corect faptul că textul acesta a stat la
baza a ceea ce numim astăzi drept genul li‑
terar al „oglinzii principilor“, în care un in‑
telectual dă sfaturi de bună guvernare unui
cap încoronat. Dar modul în care a circulat
acest text este încă unul destul de neclar: o
pomenire fugară, de pildă, a modului în ca‑
re Aristotel l‑a învăţat pe Alexandru să îşi
conducă împărăţia în opera lui Neagoe Ba‑
sarab („şi cu acest cuvânt birui Alexandru
împărat pe Aristotel filosoful“ – îi mulţu‑
mesc Laurei Zăvăleanu pentru semnalarea
acestui important pasaj) ar putea deschide
un interesant capitol al surselor literaturii
române vechi. Însă textul în sine are o isto‑
rie care cuprinde aproape întreg bazinul
Mediteranei şi întreaga Europă Occidentală
a Evului Mediu. Scris iniţial în limba grea‑
că, cel târziu în secolul al viii‑lea de un autor
anonim, originalul (pierdut astăzi) a fost
tradus în arabă şi în ebraică, iar din arabă el
a fost tradus în latină. Popularitatea lui l‑a
făcut să fie foarte copiat (astăzi se conservă
aproximativ 50 de manuscrise arabe şi peste
500 în limba latină), i s‑au adăugat o serie de
prefeţe ale traducătorilor şi, probabil, unele
pasaje au suferit modificări radicale, iar în
limba latină, în secolul al xiii‑lea, Roger
Bacon a făcut chiar o „ediţie“ în sensul mo‑
dern al cuvântului, comparând mai multe
manuscrise şi stabilind un text pe care l‑a
comentat şi ilustrat. Această versiune a lui
Bacon este cea urmată astăzi de toate tradu‑
cerile, inclusiv a Lucianei Cioca, în absenţa
unei ediţii moderne a textului care să ţină
cont de întreaga tradiţie. Dealtfel, un ase‑
menea proiect are foarte mici şanse de reuşi‑
tă, din cauza variantelor care au evoluat atât
de diferit încât o versiune unică a lor ar sără‑
ci întreaga istorie a transmisiei textului.
Istoricul, iată, are de ce să se bucure: un
text care parcurge Evul Mediu, face încon‑
jurul Mediteranei, este cunoscut în Anglia
şi pe întreg continentul, este deosebit de
influent în universităţile Europei Centrale
a secolului al xv‑lea (discursurile rectorale
ale începutului de an universitar îl citează
abundent) şi care ajunge, probabil, pe căi
încă puţin cunoscute, în spaţiul literaturi‑
lor vernaculare. Sau istoricul ştiinţei: nu‑
meroşi termeni transliteraţi din arabă în
latină, care denumesc plante şi preparate
medicinale, sunt echivalaţi în note savante,
iar alţii îşi aşteaptă încă descifrarea.
La fel, filologul: pentru că originalul
grec s‑a pierdut, iar varianta latină editată
de Robert Steele de pe manuscrisul lui
Bacon conţine numeroase neclarităţi, edi‑
torul şi traducătorul modern este supus
unor grele încercări: cred că Luciana Cioca
a oferit, astfel, un exemplu de probitate şi
atenţie filologică, emendând textul atât cât
rigoarea a permis, oferind în note conjec‑
turi posibile, traducându‑l şi comentându‑l.
Filologul are parte, însă, de încă o provoca‑
re: pentru că latina traducătorului din seco‑
lul al xii‑lea este destul de inabilă, iar mate‑
rialul arab pe care l‑a avut la dispoziţie a
avut, probabil, şi el problemele proprii, o
serie de termeni care sună straniu în limba
latină (de pildă, accidentia pentru „averi“ şi
altele) îşi pot reface coerenţa numai prin
conjectura filologului care oferă presupozi‑
ţii privitor la echivalentul grec obişnuit care
ar fi putut sta la baza succesivelor traduceri.
La fel, filosoful: textul transmite, mai
ales în postura sa de gândire politică şi de
istorie a medicinei, importanta tradiţie grea‑
că a măsurii. Ea este dezvoltată în sfaturi de
organizare militară, a „ministerelor“ statu‑
lui, dar şi a bunăstării corpului regelui, ga‑
rant al bunăstării corpului politic. Reunind
acest fir al conceptului de medietate de‑a
lungul tratatului, filosoful poate înţelege
cum Secretul secretelor construieşte imaginea
unui univers unitar, în care părţile lumii
comunică între ele şi sunt transmutabile pâ‑
nă la obţinerea secretului secretelor, iar dis‑
cursurile despre aceste părţi au şi ele o meto‑
dă comună, formând o teorie unitară a
universului proprie acestui tratat.
n

Xavier Montoliu Pauli: Cum ar descrie
poetul Marc Romera „esenţa Marc Romera“?
Cum se traduce această artă poetică atunci
când poetul devine profesor, cazul tău?
Marc Romera: Existenţa acestei esenţe ar
putea fi strâns legată de zilele de „odihnă“
(mai ales de vară) cu mari doze de lene
creatoare, lectură şi senzualitate. Hedonism
pur. Ca profesor, este dificil să proiectezi
lenea ca vehicul de cunoaştere şi dezvolta‑
re, de aceea mă limitez la a ridica vălul de
pe ochii elevilor, ca să dobândească un nou
mod de a vedea lucrurile, de a privi lumea.
Încerc să le transmit inconfort şi scepticism,
dar şi, graţie provocării, să-şi profileze pro‑
priul univers estetic, ca să fie liberi să se
apropie de ceea ce mediul lor dispreţuieşte
din neîncredere sau ignoranţă.
X.M.P.: Zăpadă neagră (2016) este ultima
ta carte, publicată în colecţia Alabatre (Băta‑
ie de aripi) (nr. 69). Poeme îmbibate de agonie,
moarte, absenţă, cu un final plin de tensiune.
Un dublu omagiu pentru doi dascăli, călăuzi‑
tori, ai tăi, cel biologic şi cel literar, cărora le
dedici cartea.
M.R.: Călăuzirea oferită de tată se apropie
şi se amestecă cu aceea a poetului Francesc
Garriga, celălalt dascăl al meu. Îmi amin‑
tesc seri cu cei doi vorbind mai ales despre
artă (tata picta), eu fiind spectator mut.
Întâmplarea a făcut ca morţile lor să fie
foarte apropiate şi Zăpadă neagră a fost un
mijloc de a suporta golul abisal pe care l-am
simţit, o dovadă în plus că poezia este sin‑
gurul mijloc care-ţi permite să exprimi in‑
exprimabilul.
X.M.P.: Cartea a apărut la editura LaBreu,
întemeiată de tine şi de Ester Andorrà acum
zece ani. Cum ai caracteriza „aventura“ de a
publica poezie catalană şi poezie tradusă în
catalană şi de a vă situa între editurile conso‑
lidate şi specializate în poezie?
M.R.: Publicarea de poezie nu are în sine
niciun merit. Ştii că n-o să câştigi bani. În
cazul nostru, a face ceva „de amorul artei“
este literal. Dar de la bun început am in‑
tenţionat să aplicăm un criteriu de calitate,
căutând voci care să fie realmente distincte
şi care să aibă ceva de spus, chiar dacă
acest ceva este, pur şi simplu, modul de a
spune. Această exigenţă şi încrederea auto‑
rilor în noi au sfârşit prin a configura un
catalog decent şi, presupun, asta consoli‑
dează.
X.M.P.: Aţi publicat autori tineri, pe cale de
afirmare şi „monştri sacri“ ca Francesc Garri‑
Marc Romera
Marc Romera (Barcelona, 1966) este
poet (peste 10 cărţi publicate) şi prozator
(4 romane). Este cofondator (2004) al
Editurii LaBreu, publicând mai ales poezie
catalană sau poezie străină tradusă pentru
ga sau Màrius Sampere. Care e spiritul şi
„fauna“ colecţiei Alabatre?
M.R.: Unii ne pun eticheta de descoperi‑
tori de tinere voci, şi este adevărat, dar asta
nu este nici scop în sine, nici linie editoria‑
lă. Ne alegem autorii fiindcă aduc ceva în
poezie şi acest lucru este, practic întotdeau‑
na, vocea, modul de a spune. Pornind de
aici, pot fi tineri sau „monştri sacri“ (sunt
monştri sacri pe care nu-i vom publica nici‑
odată), pot fi oameni cu o traiectorie im‑
portantă sau cu un drum discret în spate,
după cum am publicat şi cele mai diverse
genuri de poezie. Când poezia se impune,
vârsta, genul şi condiţia poetului ne sunt
indiferente.
X.M.P.: Aţi pariat şi pe publicarea operei
complete a lui Paul Celan, (până acum au
apărut volumele Din  prag în prag, 2012 şi
Cristalul răsuflării, 2015) în traducerea poe‑
tului şi celanistului Arnau Pons. Un succes
receptarea lui Celan în catalană, nu?
M.R.: Paul Celan este unul dintre vârfurile
indiscutabile ale poeziei universale. Dacă
un poet citeşte Celan pentru prima oară şi
lumea creaţiei lui nu este zguduită, înseam‑
nă că nu a înţeles nimic (nu mă refer la în‑
ţelegerea lui Celan, care implică un impor‑
tant grad de dificultate, pe care ediţiile
comentate ale lui Arnau Pons ne ajută să le
depăşim). Celan trebuia, în mod necesar, să
fie bine primit în catalană. Literatura noas‑
tră este, în esenţă, puternică în poezie şi, ca
atare, solul este pregătit. Mai mult, mulţi
oameni au înţeles că această ediţie a lui
Celan este cea mai interesantă la nivel mon‑
dial, inclusiv mai mult decât cele originale,
şi asta fiindcă Arnau Pons este o autoritate
aparte, nu doar prin cunoaşterea profundă
a operei celaniene, ci şi ca traducător şi teo‑
retician al traducerii poetice.
X.M.P.: Te-ai remarcat ca un cititor asiduu
de poezie românească. În 2016, ai scris postfa‑
ţa la volumul Assedegats. Dos poetes transsil‑
vans (Însetaţi. Doi poeţi transilvăneni): Ioan
Es. Pop şi Ion Mureşan; trasai acolo o carto‑
grafie a durerii poetice din perspectiva poeţilor
români pe care i-ai cunoscut din traduceri.
Durerea poetică românească ţi se pare asemă‑
nătoare durerii noastre?
M.R.: Din cât am citit (lăsând deoparte
ironia lui Sorescu), mi se pare o durere dife‑
rită. Acolo, senzaţia de înşelăciune – privind
spre trecut – şi cea de decepţie – privind
spre prezent – este mult mai traumatică.
Este, mi se pare, exprimarea celor care au
crescut, sau i-au trăit sfârşitul, într-un regim
care rănea totul sub o umbră acidă şi surdă.
Atât în poezia intens politizată a lui Aurel
Pantea, cât şi în forţa vitală a Martei Petreu,
care se autoafirmă între religie şi erotism în
faţa unei puteri care se vrea absolute, stig‑
prima dată în catalană. Lucrează că profe‑
sor de literatură într-un liceu din Badalo‑
na. A fost distins cu cele mai importante
premii literare catalane. (X.M.P.)
matul acestuia este limpede la suprafaţa fie‑
cărei imagini, a fiecărei analogii, cum se în‑
tâmplă şi la Ileana Mălăncioiu, a cărei
cruzime expresivă pare născută din neputin‑
ţa de a putea vorbi dinspre ţara umbrelor în
care s-a născut imposibilitatea de a vorbi.
Această rană este schimbătoare, dar perma‑
nentă. Mai tineri, Ion Cristofor şi Letiţia
Ilea sau Svetlana Cârstean li se alătură în
exhibarea acestei răni care ia forma parado‑
xului aplicat explicaţiei, sau unei posibile
explicaţii, a condiţiei umane, ca vestigiu al
naufragiului. Cu siguranţă, există exprimări
care ies din acest diagnostic al durerii verba‑
lizate, dar este semnificativ faptul că este
vorba de voci care traversează trei sau patru
generaţii de poeţi şi, întâmplător, în pofida
singularităţii identificatoare a fiecăreia din‑
tre ele, există o trăsătură comună care le si‑
tuează în vestigiile naufragiului care este
România lui Ceauşescu şi România de du‑
pă. Din Letiţia Ilea am putut citi un întreg
volum. Capacitatea ei de a traduce in ima‑
gini, în simboluri, absurdul unei lumi care
umileşte demnitatea poetului, modul subtil
şi trist de a ironiza acest lucru, capacitatea
de a se exprima dintr-un adânc profund şi
întunecat iradiind o lumină care răneşte,
indică o voce impresionantă, care ne ajută
mult să privim dinspre vertijul sublimului şi
al inconfortului ce ne face critici cu lumea în
care trăim. Ea aparţine unei generaţii care a
ajuns la maturitate odată cu căderea regi‑
mului, având în spate deziluzia şi în faţă
decepţia. Nu e de mirare că alcoolul este un
element foarte prezent în unele opere (şi la
unii poeţi), căci există o necesitate vitală de
a şterge o realitate îngrozitoare.
X.M.P.: Ai scris şi roman (Relaţii virtuoase,
2014) şi proză scurtă (Intimitate, 2008).
Trece impulsul creator în mod necesar prin cel
erotic?
M.R.: Impulsul creator este erotic. Experi‑
enţa erotică presupune, când este liberă şi
necomplexată, o căutare care să lărgească
câmpul de luptă şi posibilităţile. În cazul
Relaţiilor virtuoase dorinţa de experiment în
limbaj este esenţială, căci căutam o nouă
formă de a aborda naraţiunea erotică, spre
a combate anumite ticuri pe care literatura
noastră le târăşte după sine în acest gen,
mai ales uzul constant al umorului frivol
(asociat cu abuzul de sinonime şi metafore
nefericite). Intenţia mea era de a face com‑
patibile sexul explicit şi o ambiţioasă exi‑
genţă în uzul limbii, ca limba însăşi, dinco‑
lo de ce spune, să transmită senzualitate
prin intermediul unei eufonii indisociabile
de voluptatea proprie naraţiunii.
n
(Interviu realizat
de Xavier Montoliu Pauli)
Anul XXIX, nr. 1 (332), 2018 • 29
Poeme
de Marc Romera
Perete Veşnic trebuie ocrotită de predica
ce poartă somnul pe buze,
Nu ai pantofi. care o risipeşte
Unde-s printre turme.
mâinile desculţe ale vocii?
Plastifiate,
mângâie ochiul celui surd Carne
parcă fără chef,
fără rădăcină. Cum, atât de maro, aproape fucsia se im‑
primă
dorinţa de sex
Poligamie pe harta obrajilor
cu pielea arămie
Iubirea mea se condensează-ntr-o piele, ce arde primind sărutul aproape magenta,
dar dorinţa se-mprăştie şi se deschide, combustie
plouă, ce, evident, ar condamna
peste-un pământ întins la pierderea voinţei.
care ţipă.
Dăruit bucuriei,
freamătă. Magdalena
• Marc Romera.
Delicata urzeală a vânătului
Eşec concentrează Ficat
delirul morbid al durerii
Dans radiat, umbră. ce-mprăştie albastrul, plăcere fracturată Nu-i niciodată definitivă umbra exactă
În degete, penele pe dalele aproape albe ale pielii a nopţii
aripilor ce te face carte. e mult prea clară.
ce plutesc Extazul pur
peste albastra mantie de jenă de-a apăsa cu apă butonul gol Violenţa crudă a actului ei
care-nfăşoară al memoriei marchează lumina
pacea surdă a celor ce provoacă, cu un profil făcut din materie.
desprinse
prin aerul plumburiu se-nalţă Crescătoria de peşti
de-un alt dans Spital
aprinse. Cădere bruscă
sângele degetelor Aluminiul mâinilor ce se deformau
se imprimă pe pânza bej a pantofilor. prinse-ntr-o
fugă de neoprit
Culme inevita-
bil
O tristeţe se deschide Nor dilua gestul de a reţine
în înalta obârşie a zăpezii.
rămasul-bun,
Golul pe care-acum îl respiri vorba,
E certitudinea era nu de mult agonia apa.
sosirii pe treapta finală pe care-o sărutai
străbătută deja experienţa încercând să reţii.
greşelii. Aer
interceptat în umbra sufocării Cristal
Se face lent pentru umflarea velei.
parcă fără grabă Durata morţilor e o fântână pustie,
rătăcitorul pas răsturnare-a oglinzii în care umbra precedă
din slăbiciune intenţia cu care te trezeşti.
sau din dispreţ pentru sosire.
Mâine Acum totul gol,
hârtie cu piele de naufragiu
Din perspectiva melcului pe care trebuie imprimată apa memoriei
Destin înfricoşător. ascunde mai mult frunza vecină scursă de pe buze
decât Copacul de mai încolo când se sărută pe sticlă
sau pădurea din depărtare. pierduţi.
Dizidenţă n
Din această perspectivă asupra luminii
Prin aluzii înşelăciunea se-ngraşă Traducere de Jana Balacciu Matei
vocea ce se refuză luminii asemeni celui ce-nghite deserturi din sare
e albă, să-şi îndulcească curajul forţat,
fără iluzii, ameninţarea de-a râde.
şi devine carne strivită
de simpla blânda mângâiere Ameninţarea de a trăi
a ecoului. c-o gaură-n mână.

30 • APOSTROF
Revista Apostrof se poate cumpãra
Talon de abonare
în urmãtoarele puncte de difuzare: începând cu REDACÞIA:
___________________ Marta Petreu
Librãriile Humanitas
(redactor‑ºef)
• Bucureşti, Librãria Humanitas Kretzulescu, Calea
Irina Petraş
Victoriei, nr. 45.  abonament trei luni (3 numere) – 15 lei (redactor‑şef adjunct)
• Cluj‑Napoca, Librãria Humanitas, str. Universitãþii,  abonament şase luni (6 numere) – 30 lei Alice-Valeria Micu
nr. 4.  abonament un an (12 numere) – 60 lei (secretar general de redacţie)
• Iaşi, Librãria Humanitas 1, Piaþa Unirii, nr. 6. Amalia Lumei
• Sibiu, Librãria Humanitas, str. Nicolae Bãlcescu, Nume _______________________________ (redactor)
nr. 16. Prenume _____________________________ Radu Constantinescu
(corector)
str. __________________________________ Tehnoredactare:
Librãria de Artã Gaudeamus
Czégely Erika
Cluj‑Napoca, str. Iuliu Maniu, nr. 3. nr. ____ bl. ____ sc. ____ et. ____ ap. _____
sector ______ localitate __________________ Vignetele revistei reprezintã
Reţeaua centrului de difuzare a presei variaþiuni grafice de Mihai Barbu
cod poştal _____________ judeţ __________
Inmedio dupã desene de Franz Kafka.
din marile centre comerciale din ţară. telefon_______________________________
EDITORI:
q niunea Scriitorilor
U
Cãtre cititorii revistei Apostrof din România
q Fundaþia Culturalã Apostrof

Vã puteþi abona la revista Apostrof direct Preþul abonamentului, pentru persoane Revistă finanţată
la redacþie. Pentru aceasta, vã rugãm sã fizice ºi biblioteci din România, este de: cu sprijinul:
Circulara Uniunii plãtiþi contravaloarea abonamentului, • 15 lei pentru 3 luni,
Scriitorilor din România prin: • 30 lei pentru 6 luni,
• 60 lei pentru un an.
Conform prevederi‑
lor Statutu­lui, Uniunea 1. mandat poºtal, pe adresa:
Scriitorilor din Româ­nia Uniunea Scriitorilor din România Preþul abonamentului include taxele
Calea Victoriei nr.133, sector 1, Bucureşti, poºtale de expediere.
nu este responsabilã cod poştal: 010071 Preþul abonamentului pentru cititorii din
pentru po­litica editorialã strãinãtate este de:
a publicaþiei ºi nici pen­ • 12 euro sau 15 usd pentru 3 luni,
tru conþinutul materia‑ 2. virament bancar, pe adresa: • 24 euro sau 30 usd pentru 6 luni,
lelor publicate. Uniunea Scriitorilor din România • 48 euro sau 60 usd pentru un an. ministerul culturii
Calea Victoriei nr.133, sector 1, Bucureşti, şi identităţii culturale
Comitetul Director Certificat de înregistrare fiscală (CIF):
al Uniunii Scriitorilor 2786991 Preþul abonamentului include taxele
5 iunie 2003 Cont bancar: poºtale de expediere par avion. ADRESA REDACÞIEI:
RO65RNCB0082000508720001 Cluj‑Napoca
Deschis la: Banca Comercială Română,
Str. I. C. Brătianu, nr. 22,
Sucursala Unirea, Bd. Regina Elisabeta
nr. 5 sector 3, Bucureşti cod 400079
Tel., fax: 0264/432.444
e‑mail:
revista.apostrof@gmail.com
www.revista‑apostrof.ro
Cuprins Pentru corespondenţă:
Revista Apostrof, cp 1095, op 1,
• Café Apostrof • Poeme Cluj‑Napoca, 400750
Apel „Echinox“ 50 Ion Pop 2 Ultima sală de aşteptare;
Double exposure Daniela Hendea 20
• Editorial Manuscrisele primite la redacþie
Anul Centenarului Marta Petreu 3 nu se înapoiazã.
• Cronică teatrală
• Eseu
Umbrela cu cap de maimuţă Alexandru Jurcan 23 ISSN 1220‑3122
Pînă unde poate să meargă
Revista este înregistratã la
„învoiala“ cu Diavolul Ileana Mălăncioiu 4 • Cu ochiul liber
osim cu nr. 45630/22.05.1996.
• Aforisme Orfismul trăirilor intime Constantin Cubleşan 24
Despre leneşi şi mizantropi Ciprian Vălcan 7 Uitarea şi memoria Iulian Boldea 25
Revista apostrof este membrã
Moştenirea comunistă, a Asociaþiei Revistelor,
• Cronica literară temelia intermedialităţii Emanuel Modoc 25
Imprimeriilor ºi Editurilor
Victor Papilian şi Despre revoluţiile ruse:
miracolul interbelic Irina Petraş 8 ţarismul, autocraţia şi momentul
Literare (ariel), asociaþie cu
1917 Cristian Vasile 26 statut juridic, recunoscutã
• Sub lupa memoriei de Ministerul Culturii.
Aísthēsis Ştefan Bolea 27
Sisteme politice de opresiune Vladimir Tismăneanu 9
• Eseu • Ospăţul filosofilor Tiparul:
Centrul de Presã Reformat
Cum „birui Alexandru împărat
Eminescu în polonă Nicolae Mareş 10
pe Aristotel filosoful“ Alexander Baumgarten 28
Iulia – triptic postural – Doina Curticăpeanu 21 Unica responsabilitate
Scriitorii şi riscurile meseriei Laura Poantă 22
• Conversaţii cu...
a revistei Apostrof
Marc Romera  29
• Proză este de a găzdui opiniile,
(interviu realizat oricît de diverse,
Permafrost Eugen Uricaru 11 de Xavier Montoliu Pauli)
ale colaboratorilor.
• Dosar: Primul Război Mondial Poeme Marc Romera 30 Responsabilitatea pentru
Jurnalul lui Isac Mocanu. (traducere de conţinutul fiecărui text
Prizonier de război în Franţa Jana Balacciu Matei) îi aparţine,
(1918‑1919) Ştefăniţă Regman 15 în exclusivitate, autorului.
Jurnal Isac Mocanu 16 Apostrof

Anul XXIX, nr. 1 (332), 2018 • 31

 0 9 x x” ”

anul XXIX, nr. 1

2 lei
(332)
2018
MINISTERUL CULTURII
ŞI IDENTITĂŢII NAŢIONALE

9 771220 312105 01