Alin - VOLUM - TOTAL - PDF - Filename - UTF-8''Alin - VOLUM TOTAL PDF

Alin Bolboașă Șofaru
Tinere, ție îți zic scoală-te!

„Dedic această carte celui mai exigent critic al meu – mama”
Alin Bolboașă Șofaru
Tinere, ție îți zic scoală-te!
Tipărită cu binecuvântarea și purtarea de grijă a

Preasfințitului Părinte
† SEBASTIAN
Episcopul Slatinei și Romanaților
Editura Tipoalex
2016
Tehnoredactare: Alin Bolboașă Șofaru
Copertă: Răzvan Ciule
Consultant literar: Liliana Boian Terziu
©Toate drepturile sunt rezervate autorului
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

BOLBOAŞĂ-ŞOFARU, ALIN
Tinere, ţie îţi spun scoală-te! / Alin Bolboaşă Şofaru.
- Alexandria : Tipoalex, 2016
ISBN 978-606-621-095-9
821.135.1-97
ISBN: 978-606-621-095-9
Tipărită cu finanțare de la Primăria orașului

Drăgănești-Olt, prin grija domnului Pantelie Rotaru
,,Dăruind vei dobândi”
Motto:
,,Fiecare scriitor este un constructor de cuvinte,

de catapetesme de cuvinte, de turle şi de sarcofagii de
cuvinte; cuvântul construit poate să aibă gust şi
mireasmă, poate oglindi în interiorul lui profunzimi
imense pe-o singură latură lustruită; niciun meşteşug nu
este mai frumos şi mai bogat, mai dureros şi mai gingaş
totodată ca meşteşugul blestemat şi fericit al cuvintelor”.
( Tudor Arghezi , Scrisoare cu tibişirul)
Dimensionarea holistică a rostirii, referitoare la

realităţile tainice cuprinse în cadrul revelaţiei
dumnezeieşti, trebuie să-şi propună încă de la început
împlinirea unei ingerinţe interne, aceasta constând într-
un anumit tipar de întreită raportare la dimensiunile:
apostolică, contemporană şi eshatologică. Raportarea la
cele trei dimensiuni, creionează reuşita meşteşugului
grăirii, ca act sacramental de împărtăşire a bucuriei
rostirii, izvorâtă din Izvorul infinit al Logosului sau al
Cuvântului întrupat – Mântuitorul Iisus Hristos.
Meşteşugul ,,blestemat şi fericit al cuvintelor”,
cum ar spune contemplativ Tudor Arghezi, îşi soarbe
tăria şi puterea sa prin ancorarea primordială în bucuria
pe care Mântuitorul Iisus Hristos o dăruieşte femeilor
mironosiţe şi sfinţilor apostoli în ziua Învierii Sale, sub
forma rostirii a două sentinţe: ,,Bucuraţi – vă,” şi ,,Pace
7
vouă”. Această bucurie a rostirii cuvintelor lui
Dumnezeu capătă o tainică pregnanţă, izvorâtă din
nucleul profund al acestora, un anumit fel de
permanenţă mistică, prin care bucuria este mărturisită
în mod actual, dovadă sau mărturie a făgăduinţei
Mântuitorului: ,,Iată, Eu sunt cu voi până la sfârşitul
veacurilor”.(Evanghelia după Matei XXVIII, 19-20).
Astfel, adevărul mântuitor, al bucuriei pascale, este
dăruit fiecărei generaţii, rămânând mereu actual şi cu
aceeaşi pregnanţă de viaţă dătătoare. Bucuria pascală
revelează în mod deplin aducerea întregii realităţi sub
lumina nesfârşită şi nepieritoare a bucuriei sfinţilor în
Împărăţia lui Dumnezeu, ceea ce desemnează rostul
creştinului în lume de a fi permanent ,,pelerin pe calea
bucuriei învierii”. (Păr. Dumitru Stăniloae).
Volumul de faţă realizează o sinteză a celor

trei dimensiuni, transformând rostirea într-o veritabilă
mărturisire a trăirii personale în lumina mereu actuală a
bucuriei pascale, mărturisire care se dăruieşte, revelând
un anumit crez interior, cuprins succint în sentinţa
,,dăruind vei dobândi”. Astfel configurat, volumul se
constituie într-o formă epistolară, autorul asumându-şi
rostul celui trimis să grăiască către toţi oamenii, adică
pe cel al apostolului, rost care cheamă neîncetat pe cei
care îi sorb cuvintele către calitatea de mărturisitori ai
acestor realităţi prin cuvânt şi faptă.
Pr.Cojocaru Mihai Irinel
8
Argument
„Fiți voi schimbarea pe care o vreți în lume!” -

aceasta este deviza pe care o are Colegiul Tehnic
Mediensis, școala în care sunt profesor. Nici nu îmi
doream mai mult când am terminat licența ca afirmare
proprie într-o lume tot mai cu spatele spre Dumnezeu.
Am ajuns în școală și am realizat posibilitatea pe
care Cel de Sus mi-a dat-o ca, lucrând cu tinerii să pot
împreună cu ei să provocăm o schimbare. Nu sunt în
măsură să spun dacă am reușit sau nu acestă schimbare,
dar prin tot ceea ce am realizat cu aceștia, am înțeles că
slujitorii Sfintelor Altare trebuie să lucreze cu mare tact
pastoral și o deosebită atenție cu generația tânără dacă
vor ca peste ani, bisericile mici de lemn sau catedralele
mari din zid să fie pline de oameni care vin la Dumnezeu.
Nu pentru că „așa e bine” sau pentru că nu au altceva
mai bun de făcut, ci pentru că vin dintr-o dragoste pură,
cu inima deschisă la preot și văd în el legătura lor cu
Dumnezeu, dar mai ales vin să îi mulțumească Celui de
Sus pentru zâmbetele pe care El le oferă oamenilor.
Importanța și actualitatea acestei cărți se bazează
pe dorința de a expune învățăturile de credință, de a
explica pericopele evanghelice, de a descoperi cum ne
vorbește Dumnezeu fiecăruia dintre noi în diferite
momente cotidiene, mai ales generației tinere. Am
încercat să explic simplu și direct atrăgând atenția asupra
importanței acceptării lui Dumnezeu în sufletul nostru.
Recunosc că, prima persoană cu care am început acest
proiect este sora mea, încercând pe cât posibil ca
discuțiile nostre să cuprindă cunoștințe dobândite de mine
în cei 10 ani de Teologie expuse pe înțelesul vârstei ei.
De aici s-a născut ideea acestei lucrări. Am avut
exemple în preoți care au știut să umple Bisericile prin
apropiere față de oameni și mai ales prin predici atât de
simple și de profunde încât sunt oameni care vin special
9
să îi asculte. Pe mine încă mă cutremură predicile Pr.
Lală Gheorghe și rămân șablon bine întipărit în inima
mea de fiecare dată când mă adresez tinerilor.
Vreau să mulțumesc în primul rând lui
Dumnezeu pentru pronia Sa dar și celor care mi-au fost și
îmi sunt mereu aproape. Mi-a plăcut mereu să spun
oamenilor că la construcția catedralei sufletului meu, la
temelie au participat în primul rând părinții, mama în
mod special, bunicii și surioara, precum și preoții: P.C Pr.
Icon. Stav. Tecuceanu Ilie, P. C. Pr. Icon. Stav. Dabu
Stancu, P.C. Pr. Icon. Stav. Lală Gheorghe. De ridicarea
zidurilor s-au ocupat Părinții Profesori de la Seminarul
Teologic Sf. Nicolae, Rm. Vâlcea, în special P.C. Pr. Dir.
Prof. Dr. Preoteasa Nicolae și P.C. Pr. Prof. Drd.
Cojocaru Mihai – Irinel, Doamna Liliana Boian Terziu
care mi-a insuflat curajul sufletesc pentru a scrie și
Domnului Prof. Popescu Constantin dirigintele meu
împreună cu D-na Prof. Popescu Filoteia care mi-au
oferit sprijin moral. Acoperișul catedralei l-au finalizat
profesorii de la Facultatea de Teologie Andrei Șaguna din
Sibiu împreună cu Preasfințitul Părinte Sebastian,
Episcopul Slatinei si Romanaților care mi-a oferit
arhierească binecuvântare de a predica în Bisericile din
Eparhie. De pictură se ocupă prietenii mei care m-au
susținut în realizarea, poate, celui mai important proiect
al meu până la această vârstă, Paraclisul Sfântul Ierarh
Andrei Șaguna din incinta Colegiului Tehnic Mediensis,
anume Prof. Dr. Vasile Mărculeț (greco–catolic) și Prof.
Melania Oancea (neoprotestantă).
Sper ca această catedrală să fie finalizată de
viitoarea mea familie și de tinerii care vor păși pragul
acesteia.
Sfințirea o va da Bunul Dumnezeu.
Autorul
10
Tinere, ție îți zic scoală-te! Alin Bolboașă Șofaru
Mediaş, Luni 14 martie 2016

Începutul Postului Mare
Încornoratul meu diavol păzitor

Poate eşti surprins de scrisoarea mea dar era
cazul ca în 25 de ani să îţi trimit una şi să îţi spun că
începi să mă scoţi din sărite.
De atâtea ori am făcut ce ai vrut tu pentru că ai
ştiut să mă convingi. Îţi spun însă, acum, că sunt foarte
hotărât să nu te mai ascult. Vreau ca în acest an să îl
văd pe Duşmanul tău de moarte, vreau să Îl văd pe
Mântuitorul Hristos cu adevărat înviat în inima mea şi
mai ales să Îl văd cum te biruieşte şi te dă afară din
sufletul meu.
Atât de greu îmi este să nu mai ciulesc urechile
la îndemnurile tale încât şi tu ar trebui să apreciezi. Nu
am crezut vreodată că drumul teologiei este presărat cu
atâtea ispitiri din partea ta. Cum reuşeşti tu să stai în
mintea mea la slujbă? Cum de mă faci că, deşi fiind
acolo să nu fac altceva decât să îmi dau talente cu
vocea mea şi nu să mă rog cu adevărat? Cum de la
slujbă sunt atât de mândru de hainele cu care sunt
îmbrăcat pentru că toată lumea admiră papionul meu,
cămaşa, butonii, freza, ş.a.m.d. ?
Cum de ne faci pe noi oamenii să rostim vorbe
în Biserici şi în faţa icoanelor şi nu rugăciuni?
Cum de nu reuşim să umplem Bisericile noi,
teologii, ci mai degrabă le golim? Să fie oare de la
faptul că suntem prea fiţoşi în predicile acelea savante
pe care doar noi le înţelegem? Cum de reuşeşti să ne
faci să ne mândrim înaintea lui Dumnezeu cu
11
veşmintele brodate, cu fir de aur, uitând că Hristos

Domnul ne învaţă la smerenie?
Am ajuns la nivelul că, stând înaintea icoanei să
mă faci să mă rog la lemnul pe care este pictată şi tu să
trebăluieşti prin mintea mea, dându-mi acces la cele
mai urâte porniri ale trupului şi ale sufletului.
Te aud mereu în gândurile mele cum încerci să
motivezi atât de elegant faptele mele cele care Îl
îndepărtează pe Duşmanul Tău.
M-ai transformat într-un ipocrit care îşi ceartă
sufletul pentru păcatele făcute fără să îmi dau seama că
sufletul meu nu poate să păcătuiască fără ajutorul
trupului. Eu, ipocritul, ajung apoi să îmi cert trupul
pentru că păcătuieşte şi murdăreşte sufletul deşi trupul
nu poate face nimic fără voia sufletului meu.
Mă faci să cred că e mai bine să nu poftesc la
mâncărurile cele de dulce, acum în post, că este mare
păcat şi mai bine să mănânc. Cât eşti de şiret ! Nu m-ai
lăsat cu aceste gânduri nici astăzi, în prima zi. Cel puţin
puteai să îmi dai răgaz o zi, o zi în care să mă gândesc
la Duşmanul Tău şi nu la poftele mele. Am să rezist, te
avertizez de acum, acestor ispite dar te felicit pentru
strategiile demne de un general pe care le foloseşti ca să
mă convingi.
Atâtea gânduri urâte îmi porţi prin inimă şi
suflet bucurându-te parcă de fiecare accept pe care ţi-l
dau. Până la urmă asta este treaba ta, nu ? Uite, vezi ?
Chiar şi acum încerc să îmi găsesc motivaţii pentru
păcatele mele găsindu-te pe tine vinovat. Sper că eşti
bucuros când mă vezi terfelindu-mă în mocirla
păcatelor mele şi nu îmbrăcat în haina luminoasă a
Mântuitorului Hristos Iisus pe care am primit-o la
botez.
12
Tu încerci să-l ispiteşti pe om pentru a sta cât

mai lipit de cei cu viață și gânduri lumești, lângă
materialiști, pentru a fi influențat mental doar în
direcția pe care el o dorește. Tu doreşti ca omul nu fie
lăsat să raționeze, să gândească la scopul lumii și la
scopul lui pe pământ. „Jargonul și nu raționamentul
este cel mai bun aliat al diavolului, dacă vrea să-l țină
pe om departe de Biserică.”
Noi reţinem mai degrabă mișto-urile despre
Biserică și Dumnezeu decât raționamentele. Vorbe ca
„până la Dumnezeu te mănâncă sfinții”, „vii cu vii,
morții cu morții”, „raiul e plin de femei frumoase”, „fă
ce spune popa nu ce face popa” sau „crede și nu
cerceta” , „nu ceea ce intră în gură spurcă pe om, ci
ceea ce iese din gură“ sunt reținute mult mai ușor de
către noi şi le oferim ca argumente altora, pentru a ne
îndreptăți păcatele și depărtarea de Dumnezeu, dar tu
cunoşti bine aceste aspecte pentru fac parte din planul
tău de a exista o lume cât mai depărtată de Dumnezeu.
Parcă te şi văd cum stai în capătul mesei
vorbind cu subordonaţii tăi: „nu are nicio importanță
cât de mici sunt păcatele, cu condiția ca efectul lor
cumulat să determine virajul omului dinspre lumină
către nimicnicie. Cu adevărat cel mai sigur drum spre
Iad este cel treptat – panta ușoară, moale la călcat, fără
curbe bruște, fără kilometraj, fără indicatoare”. Nu e de
mirare că mulți vorbesc despre faptul că, la un moment
dat în viața lor, s-au trezit pur și simplu în iad…
întâmplător sau nu?
Am să închei acum, dar nu înainte de a-ţi spune
că am descoperit marele tău plan legat de mine şi de
toţi cei care ne încăpăţânăm să mergem cu faţa spre
Dumnezeu şi nu spre tine.
13
Află că eu vreau să rămân cu Hristos, chiar dacă

îmi este ruşine de păcatele mele multe cum bine le
cunoşti. Rămân cu Dumnezeu şi nu cu tine, de aceea îţi
spun acum că vreau să ne despărţim şi să mă laşi în
pace! Îl aleg pe Hristos nu pe Barabas, Îl aleg pe
Dumnezeu în Postul acesta nu pe tine!
Încăpăţânat în credinţa sa,

Alin
14
Iubiţi fără limite

Vă pun înainte o provocare: Cum credeți că era
lumea dacă Dumnezeu ne arăta dragostea Sa doar odată
pe an? Într-o zi oarecare?
Am dreptate când spun că în mintea
dumneavoastră imaginea nu a fost tocmai plăcută?
Atunci de ce suntem așa egoiști? De ce trebuie să
existe o zi pe an în care ne arătăm dragostea față de
persoana iubită? „Draga mea, astăzi este 21 februarie
și nu te iubesc cum trebuie... Trebuie să aștepți până pe
24 că abia atunci este ziua îndrăgostiților; nu îți aduc
flori că este luni astăzi, doar de ziua îndrăgostiților
primești și flori și atenție totală din partea mea.” Cum
ar fi să te iubească o mamă doar luni, joi și sâmbătă, în
restul zilelor să își ia „concediu”?
Când iubești nu ai limite, nu ești egoist și
dăruiești fără a aștepta ceva în schimb. Dragostea
profundă și adevărată o vedem la Hristos care pe Cruce
fiind, nu contenește să ne arate cât ne iubește.
În fiecare an v-am scris, dragii mei, despre ce
înseamnă dragostea și cum prin iubire putem gusta
Raiul.
În orice relație indiferent de care este ea, există
dragoste. Dar până a ajunge acolo este o primă haină pe
care trebuie să o îmbrăcăm: jertfa. Ea este obligatorie în
orice relație și mai ales este primul act de iubire. Este o
jertfă să dăruiești din timpul tău știind că nu îl mai
capeți înapoi stând lângă persoana alături de care vrei
să îmbătrânești și pe care să o ai partener de mântuire.
Explicația este simplă: este o jertfă să stai cu telefonul
15
în mână dând mesaje dimineața cum te trezești ca ea să

înceapă ziua cu tine, tot jertfă este când faci tot
posibilul să o faci să râdă tot timpul, bucurându-te și tu
de lumina feței ei. Te jertfești stând cuminte lângă ea în
casă când îi este rău și cauți să o faci să îți vorbească
toată ziua pentru că vei ajunge să o iubești atât cât te-ai
jertfit pentru ea și în esență pentru voi. HRISTOS PE
CRUCE S-A JERTFIT!
Obligatoriu peste haina jertfei trebuie să mai iei
o haină, pe cea a iertării.
După bucuria primelor zile egoismul tău se
lovește de „fițele” ei și invers. Personalitatea ta
puternică invadează spațiul ei și invers, gândurile ei își
fac loc în mintea ta și invers ceea ce duce la
incomoditate, dar trebuie obligatoriu să ierți. Ea vrea
plimbare, tu vrei film, jertfește-te și iartă. Ea vrea
popcorn la film, tu vrei semințe, jertfește-te, mergi la
magazin, în pijamale dacă este nevoie, ia popcorn și
iartă că te-a scos din casă la ora aia. HRISTOS PE
CRUCE A IERTAT!
Peste acestea două vine mantia pusă de
Dumnezeu - dragostea. Abia acum după ce ai învățat
omule să te jertfești și să ierți poți începe să iubești...
Uită-te bine cum și cu ce ești îmbrăcat pentru că, de
vrei să guști Raiul așa vei merge pe stradă, demn,
îmbrăcat astfel în fiecare zi, nu doar pe 14 Februarie, 24
Februarie sau 1 Martie... Mergi așa îmbrăcat și luni,
marți, miercuri, joi… HRISTOS PE CRUCE A IUBIT!
Nu iubiți doar când vreți voi, nu stați lângă persoana
respectivă doar când vreți voi și „aveți timp”, nu vorbiți
cu persoana iubită doar când aveți voi chef, egoiștilor!
Dăruiți totul, jertfiți totul, iertați totul și iubiți totul! Nu
poți să o placi doar când este machiată sau doar când îți
16
gătește mâncarea preferată, trebuie să o iubești și când

este nervoasă și când plânge și când râde și după ce își
usucă părul și arată „curentată” și când te ceartă etc.
Altfel, ești un egoist!
Mesajul meu pentru anul acesta este să vă iubiți
fără limite așa cum Dumnezeu a iubit lumea, încât pe
unicul Său Fiu L-a dat pentru noi, ca oricine crede în El
să aibă viață veșnică. Să iubiți cum Dumnezeu iubește
și să nu mai fiți egoiști!
Dragostea se oferă, nu se vinde, nu se cumpără!
17
My name is Alin and i’m not a terrorist!

(Numele meu este Alin și nu sunt un terorist!)
În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului

Duh. Amin.
Să nu vi se pară ciudat titlul cuvântului meu de
astăzi, dar este inspirat dintr-un film pe care l-aș
recomanda cu căldură tuturor: My name is Khan. Data
de 17 Ianuarie ar fi trebuit repetată, din punctul meu de
vedere, în calendar, pentru a rămâne ca o referință la
început de an în mintea tuturor. În Biserici s-a citit
pericopa evanghelică cu cei zece leproși, dar am avut și
pe Sfântul Cuvios Antonie cel Mare.
Întrebarea adresată de Mântuitorul Hristos,
oarecum dezamăgit, că doar unul refuză cu
încăpățânare să fie ANORMAL și preferă normalitatea
de a sta lângă Cel care îi oferise vindecarea, vine să
încununeze cuvintele Sfântului Antonie pe care vi le
scriu cu caractere mari pentru că trebuiesc pictate pe
ziduri: „VA VENI VREMEA CA OAMENII SĂ
ÎNNEBUNESCĂ ȘI CÂND VOR VEDEA PE CINEVA
CĂ NU ÎNNEBUNEȘTE SE VOR RIDICA ASUPRA
LUI ZICÂNDU-I CĂ EL ESTE NEBUN, PENTRU CĂ
NU ESTE ASEMENEA LOR”.
Da, pentru ceilalți nouă, samariteanul era
„nebun” deoarece el a preferat să se întoarcă din
drumul său, a preferat să fie lângă Hristos. Acesta este
motivul pentru care eu astăzi spun tare și răspicat:
„Numele meu este Alin și nu sunt un terorist al
ortodoxiei... sunt nebun pentru Hristos, pentru că El
este un Dumnezeu al NORMALULUI”.
18
Nimeni nu mă poate obliga să accept ce este

normal pentru unii și mie mi se pare anormal să fie
NORMAL și pentru mine.
Frați creștini, trăim vremuri tot mai tulburi cu
anormalitate pentru noi, cei care ne încăpățânăm să
rămânem lângă Hristos, dar cu normalitate pentru cei
care vor să ne răpească de lângă El. Nu înțeleg de ce
alegem să credem că avem un „handicap” pentru că ne
facem Semnul Crucii în public, pentru că mergem la
Biserică, pentru că ne învățăm copiii Tatăl nostru,
pentru că suntem creștini. Creștinii nu suferă de un
handicap așa că nu vă mai comportați ca atare! Nu
înțeleg de ce suntem fricoși în a mărturisi pe Hristos și
a cere unei lumi întregi să fie NORMALĂ!
Parteneriatele civile între persoane de același
sex nu reprezintă normalitate! Dezbinarea unei familii
care își educă copiii prin teamă față de ceea ce nu este
bine, reprezintă o anormalitate. Dumnezeu ne vrea
normali. Creștinul este bun, blând, smerit, iertător,
iubitor de aproapele și mai ales normal.
Hristos ne-a arătat tuturor că El ne vrea normali
printre oameni. Leproșii erau considerați „necurați” din
cauza bolii lor și erau exilați în peșteri, morminte goale
și pe la marginea localităților, neputând vorbi sau lua
legătura cu cei dragi. Motivul vindecării celor zece este
tocmai această dorință a lui Dumnezeu de a îi vedea și
pe ei normali. Accept să considere Biserica nebună și
pe noi împreună cu ea, dacă ceea ce nouă ni pare
anormal, lor li se pare normal. Accept să fiu un taliban
al ortodoxiei și să susțin normalitatea de la Dumnezeu.
Accept că numele meu este Alin, sunt creștin - ortodox
și normal într-o lume la început de an tot mai anormală!
Amin!
19
Scrisoare către Dumnezeu
Într-una din zile m-am gândit să scriu o

scrisoare către Dumnezeu și să Îi dau câteva motive Să
decidă dacă se mai naște anul acesta sau nu. Iată
scrisoarea:
Dragă Doamne,
M-am gândit să îți scriu această scrisoare și să
îți spun că eu unul nu cred că se merită să te mai naști
anul acesta. Bineînțeles că am motive întemeiate. De
exemplu, oamenii preferă ca în seara dinaintea
prăznuirii Nașterii Tale să fie cu mesele pline de
fripturi, sarmale, băuturi scumpe făcând săracii
colindători să saliveze inundând podeaua.
Nimeni nu conștientizează că este post încă și ei
trebuie să te aștepte pe Tine, nu „Sfântul Grătar”.
Aceștia cer colindătorilor să nu mai vină cu colinde
„triste” care să transmită cu adevărat mesajul Nașterii
Tale, vor colinde vesele care să vorbească despre un
An Nou plin de bani și realizări materiale, nu îi mai
interesează cele spirituale.
Merg în magazine și cumpără de parcă ar
mânca cu trei guri, fără să se gândească la cei care și
în ziua Nașterii Tale mănâncă le fel de puțin ca în
restul zilelor, din cauza multor lipsuri materiale pe
care le au.
Nu mai primesc în casă colindători amatori
care cântă fiecare cum pot, după talantul dat de Tine,
cer cor profesionist dar, obligatoriu să aibă
instrumente ca ei să se simtă ca la un „party
extravagant”, nu lângă ieslea ta modestă.
20
În ziua de Crăciun preferă să stea acasă și să

desfacă daruri, nu să vină în Biserică și să primească
DARUL venit de Sus, adică pe Tine Doamne. Dacă tot
Ți-am spus de venitul la Biserică uite un alt motiv
întemeiat pentru care, eu unul, Ți-aș sugera să nu Te
mai naști anul acesta. Au ajuns să trateze cu
indiferență Casa Ta și blamează pe preoții tăi (pe bună
dreptate, pe unii dintre ei). Nimeni nu mai acceptă să li
se vorbească despre Nașterea Copilului care a
schimbat lumea. Nimeni nu mai vrea să vorbească
despre iesle, modestie, magi, păstori, îngeri, stea…
Toți vorbesc despre: „Sărbători”, „vine Moș
Crăciun”, culoarea roșie, zile libere, luminițe, colinde
manelizate - de îți vine să dansezi pe ele, nu să te
gândești la marea Ta iubire de oameni.
Iartă-mă că îți spun așa direct, dar Doamne,
chiar nu se mai merită. Nașterea Ta era așteptată
altfel. Oamenii înțelegeau că, din nemărginita Ta
dragoste ce o porți ai luat trup de om ca să poți prelua
asupra Ta păcatele fiecărei generații și, împreună cu
Tine Milostivul meu Dumnezeu, să le răstignești pe
Cruce. Colindătorii primeau mere, nuci, colaci cu
miere și multe alte bunătăți, ei venind să amintească
Nașterea Ta, dar acum aruncă darurile acelea și vor să
plece cu portmoneele pline!
TOTUȘI, cred că sunt câteva motive pentru
care măcar anul acesta, Bunule meu Dumnezeu, să
accepți să Te naști, să ne arăți modestia Ta de a lua
trup din Fecioară, acceptul că Cel care a făcut lumea
să vină într-o iesle dintr-o gaură în munte și încălzit de
animale.
Cel mai mare motiv suntem tot noi Doamne, cei
care ți-am scris mai sus cum ne comportăm în
21
apropierea Nașterii Tale. Încă mai sunt bătrâni care

așteaptă la poartă cu lacrimi în ochi copiii care
întârzie să vină și Te primesc pe Tine cu multă bucurie.
Încă mai sunt copii care cântă Nașterea Ta doar pentru
a vedea lacrimile din ochii puținilor care îi mai ascultă.
Încă mai ard câteva lumânări în Biserici pentru
întreaga lume și clopotele bat a bucurie pentru
Nașterea Ta. Încă avem puțin dumnezeiesc în noi și
tânjim după glasul Tău. Încă cerem dorul puternic
pentru Tine și avem nevoie de Nașterea Ta și anul
acesta.
Te aștept pentru ca oamenii să zâmbească mai
mult și să aibă puterea de a sta verticali înaintea Ta.
Te rog Doamne să te naști în sufletul meu și anul
acesta.
Al tău păcătos, Alin.
22
Biserica Ortodoxă - Vinovată!

Marcat de cele petrecute la finalul lunii
octombrie în inima Bucureştiului, unde Clubul Colectiv
a ars provocând moartea a peste 30 de tineri și rănirea
altor 120, țin să transmit familiilor celor plecați din
această lume sincere condoleanțe și Dumnezeu Să-i
ierte, iar celor din spitale multă putere de rugăciune și
sănătate pentru cei dragi.
Am urmărit cu atenție cele întâmplate și
recunosc că și acum sunt foarte emoționat, dar nu pot să
nu subliniez „vinovatul” pentru acest dezastru -
Biserica Ortodoxă.
Am chemat în boxa acuzaților Biserica și pe un
ton ironic îi prezint acuzațiile ca o demonstrație a
„inteligenței” mele crase, dobândite nu tocind coatele
prin școli, ci mâncând semințe în fața blocului și stând
pe Facebook sau Twitter.
Dacă nu aveam atâtea Biserici, patronii clubului
Colectiv ar fi avut bani să folosească pentru decor nu
burete ușor inflamabil, ci materiale ignifuge, deci
vinovată este Biserica Ortodoxă.
Dacă nu aveam 18.000 de Biserici și doar 500
de Spitale, cei scoși din flăcări nu erau resuscitați
pentru a continua lupta pentru viață pe trotuar, ci erau
puși în ambulanțe, duși în Camera de Urgență,
pierzându-se minute prețioase care îi costa viața, deci
vinovată este Biserica Ortodoxă.
Dacă nu aveam atâția preoți care se „satură” din
banii poporului, atunci aveam suficienți medici în
spitale și nu eram nevoiți să îi chemăm pe cei de acasă
23
sau probabil din Germania unde merg să profeseze pe

salarii decente deci, vinovată este Biserica Ortodoxă.
Ne-am pus toți poze de profil negre pe
Facebook și am spus că suntem îndurerați prin mesaje
postate în timp ce stăteam la birou sau tolăniți în pat,
criticând Patriarhul și preoții că nu îngenunchează și se
roagă pentru sufletele celor adormiți și sănătatea celor
din spitale. Deși, în fiecare Biserică din țară, preoții au
îngenuncheat în fața altarului Duminică pentru ca
Dumnezeu să își amintească de poporul său și să ierte
pe toți cei adormiți și să dea lungime de zile tuturor
oamenilor. Astfel, vinovată este Biserica Ortodoxă.
Am făcut marșuri în amintirea celor arși cu
mesaje politice ascunse printre rânduri și lozinci ASUR
împotriva orei de Religie și a Bisericii pentru a arăta
adevăratul vinovat - Biserica Ortodoxă.
Verdictul meu este unul clar și „logic” -
Biserica Ortodoxă este „vinovată” pentru dezastrul din
Clubul Colectiv și condamnată la umilință publică
împreună cu „Dumnezeul ei inexistent” în fiecare zi a
existenței sale „zadarnice” și total „nefolositoare”.
Înainte să bat verdictul, un Tânăr frumos la
chip, din spatele sălii ridică mâna și spune:
„Eu nu văd din afirmațiile dumneavoastră că
Biserica este vinovată! De 2000 de ani Biserica predică
iubirea aproapelui. Voi v-ați născut un popor creștin,
de asta aveți atâtea Biserici, nu v-ați născut un popor
bolnav să aveți multe spitale. Primele spitale din țara
voastră s-au construit pe lângă Biserici și Mănăstiri,
numindu-se Bolnițe. Mitropolitul Veniamin Costache a
înființat primul spital organizat și prima „spițerie”,
adică farmacie. Primele spitale au fost pe treptele
Bisericii Mele, nu în ASUR. Primele școli au fost în
24
mânăstirile ridicate de domnitorii voștri în numele

Meu, nu în statisticile lui Remus Cernea.
Pe Mine mă răstigniți zilnic deși iubirea mea
pentru voi nu are limite. Nu sunt Eu vinovat și nici
Biserica Mea pentru ignoranța voastră. Eu am oferit
lumii libertate, o libertate chiar și de a sta cu spatele la
Mine. Nu eu am vina asupra dezastrului provocat de
imprudența voastră, ca voi să Mă declarați vinovat,
cum nu am avut nici acum 2000 de ani când M-ați
răstignit pentru că am venit să vă spun că VĂ IUBESC
- popor de ipocriți ce sunteți!
Biserica Ortodoxă cu păcatele ei care și le
asumă a donat aparatură medicală pentru 3 spitale în
timp ce alții, înverziți, au „tăiat” sute de pomi pentru
moftul lor cu cereri la ora de Religie. Unii făceau
statistici împotriva Mea și Biserica aduna mii de litri
de sânge pentru spitale cu mult înaintea tragediei. V-
am oferit inteligență și o folosiți tot pentru a mă blama
pe Mine. Cum să meargă toți răniții la un singur
spital? Cu cei deja internați ce aveați de gând să
faceți? Aveți minister al sănătății obligat să
construiască spitale și să asigure asistență medicală
din banii voștri, aveți minister al învățământului
obligat să construiască școli și să asigure profesori și
accesibilitate la educație tot din banii voștri, aveți
minister al transporturilor obligat să construiască
autostrăzi din taxele plătite de voi! Nu! Eu trebuie să
fac toate acestea și nici Biserica Mea - donația este
benevolă, asigurarea de sănătate este obligatorie!
Până când am să vă mai rabd? ”
Mărturisesc că inițial am vrut să îi dau dreptate,
dar erau atâția care susțineau verdictul meu: Bendeac,
C.T. Popescu, Mândruță, Cernea, puștiul ăla cu ochelari
25
de soare și nume în genul „Pitikul Thău” de pe

Facebook, frustratul exmatriculat de la școală pentru
„șmecherie” care omoară Limba Română când scrie
ceva, etc. Aceștia sunt oameni importanți, de mare
cultură, care au un cuvânt de spus în societate, nu
Tânărul tâmplar din spatele sălii care a încercat să îmi
inoculeze în minte ideea de nevinovăție și să
„îndoctrineze” auditoriul.
Am pus ca Hristos Acela, care îndrăznise să
ridice mâna, să fie dat afară din sală, am reafirmat
adevărul meu în fața întregii săli a Facebook-ului și am
concluzionat: BISERICA ESTE VINOVATĂ!
26
„Senzaţionalul în Biserică”
Vă pun la inimă dezamăgirea mea despre ce am
văzut în presă în ultimele zile. Pe toate posturile, în
toată presa scrisă, pe internet, peste tot știri care
vorbeau despre „Sezonul Moaștelor”, oamenii care
cedează din cauza oboselii la cozile formate în
apropierea „oaselor”, ambulanțe care duc pensionarii la
spital pentru că au înghețat de frig, dormind rezemați de
biserici, preoți cu mașini luxoase, averea bisericii,
Catedrala Mântuirii Neamului, ora de Religie etc.
Toate acestea formând SENZAȚIONALUL!
Este senzațional câți oameni merg să se închine
în inima Moldovei la Sfânta Cuvioasă Parascheva. Sunt
peste un milion de credincioși care merg să o roage pe
Sfântă, ca ea să îi pomenească în rugăciune către
Domnul Hristos. Oameni ninși de ani vin an de an
pentru a sta câteva clipe și a cere de la Dumnezeu, Cel
ce a învrednicit ca trupul Sfintei să rămână nestricăcios,
nimic altceva decât sănătate.
Sunt tineri care stau zeci de ore în picioare
pentru a cere de la Dumnezeu călăuzire în viață. Aici
intervine presa care schimbă imaginea oamenilor simpli
care cer de la Dumnezeu ca păcatele lor să fie iertate și
îndurare de Sus, în credincioși leșinați datorită oboselii,
politicieni prezenți la Sfintele Slujbe etc. Nimeni nu
vede că în Biserică este ceva SENZAȚIONAL mereu.
Pâinea și vinul devin în momentul invocării Sfântului
Duh, Trupul și Sângele Mântuitorului. Aici nu este
nimic senzațional? Prezența Mântuitorului Hristos reală
în fiecare Liturghie nu este nimic senzațional?!
27
Îmi povestea cineva cum o echipă de

televiziune „vâna” o bătrână care stătea la coadă și își
aștepta rândul, doar, doar o să îi vină rău să o poată
filma. Apoi, normal că, acel caz era dezbătut de toți
neavizații și Biserica era murdărită în fel și chip. Presa
oferă ceea ce societatea cere. Oamenii râvnesc după
senzațional și îl caută tot unde nu trebuie. Fraților, ceva
senzațional este faptul că Dumnezeu ne trezește zilnic
deși stăm cu spatele la El, senzațional este cum a făcut
Dumnezeu lumea și cum El ne iubește neîncetat,
indiferent că noi Îl iubim sau nu. Senzațional este cum
Sfânta Moldovei adună un milion de oameni la
rugăciune. Cum peste câteva zile Sfântul Dimitrie
Basarabov va chema mulțimea pe dealul Patriarhiei ca
în genunchi să ceară milostivirea lui Dumnezeu.
Omul modern nu înțelege minunile făcute de
Dumnezeu pentru că, deși are ochi nu vede și deși are
urechi nu aude.
Hristos a înviat! Asta este Senzațional!
Hristos S-a înălțat! Asta este senzațional!
Hristos se naște iar anul acesta, deși refuzăm tot mai
mulți să „coborâm” din confortul cotidian în simplitatea
ieslei să Îl vedem. Biserica oferă mereu ceva de
senzație pentru că ea nu aparține acestei lumi, ea este
întemeiată de Dumnezeu pe pământ pentru ca oamenii
să aibă un reper care să îi ducă la Dumnezeu.
Fiecare își poate construi o barcă să urce în ea și
să navigheze prin lumea aceasta spre Dumnezeu. Dar o
barcă singură este firavă când se întâlnește cu valurile
ispitelor.
Astfel, Mântuitorul Hristos, ne oferă
posibilitatea ca această Corabie senzațională care este
Biserica, să străbată prin ispite fără să fie măcar atinsă.
28
Dragii mei, să fim credincioși fermi, să avem

mereu dorul profund pentru Dumnezeu, să păstrăm
bucuria sfinților care ne cheamă nu la ei, ci împreună
cu ei să ne rugăm lui Hristos și abia atunci putem să fim
creștini de calitate, bineplăcuți lui Dumnezeu și cu
adevărat SENZAȚIONALI în credința noastră, pentru
a deveni, fiecare dintre noi, lumină pentru cei aflați în
întuneric.
29
Astăzi L-am văzut pe Mântuitorul Hristos cu

şapcă şi tatuaj pe gât!
Aveam căștile în urechi când am coborât la
metrou și am intrat pe ultima ușă din ultimul vagon cu
destinația Piața Iancului.
M-am așezat pe scaun și am dat muzica la
maxim să nu mai aud cât de tare vorbeau patru băieți
„de cartier” cu tatuaje pe mâini și gât, cu șepcile într-o
parte, bărbi dese și extrem de flegmatici. Nu i-am luat
în seamă și mi-am văzut de gândurile mele.
Am coborât toți cinci, eu înainte și ei în spatele
meu, fiecare văzându-și de ale sale. Fiind în ultimul
vagon toți ceilalți oameni plecaseră grăbindu-se spre
gurile de ieșire. Aproape de ușa metalică roșie, văd o
doamnă de vârsta a treia, cu fustă vișinie, o cămașă
albă, un păr creț și ochelari cu o rețetă pe care o
întinsese cu mare greutate, probabil apăsându-și pe
toată mândria, acelei mulțimi care nici măcar nu dorea
să observe femeia, dar să mai vadă rețeta.
Am auzit doar: „Vă rog frumos, dacă puteți...,
nu îmi ajung banii de pensie... să îmi iau această rețetă
și am nevoie de câțiva bănuți...” restul nu am mai vrut
să aud.
M-am oprit am scos o hârtie de 10 lei și am vrut
să o întind doamnei. Dar înaintea mea, patru mâini au
întins la rândul lor hârtii de 10 lei, moment în care
doamna a început să plângă și să ne spună că nu poate
accepta pentru că sunt bani prea mulți.
Priveam cum o mână cu o sticlă de Jack
Daniel's tatuată pe ea, continuă să insiste spre femeie.
30
Unul din băieți s-a apropiat de ea și i-a spus

ferm: „Doamna Doctor, vă rog frumos să îi luați pe ai
noștri și pe ai domnului (eu eram acel domn, cel care în
gândul meu îi numisem pe ei golani) că atunci când
eram mici dumneavoastră insistați la noi cu
bomboane.”
Am înlemnit, nu îmi venea să cred ce aud. În
acel moment pe obrajii acelei doamne decent îmbrăcată
au început să curgă șiruri de lacrimi, să îi tremure
bărbia și cu sfială a luat bănuții mulțumindu-ne frumos.
Nici nu am plecat noi că și-a șters lacrimile, a mers pe
scara rulantă și a intrat în farmacia Catena de pe partea
dreaptă a intrării în stația de metrou Piața Iancului. Am
îndrăznit să mă bag în vorbă cu acei patru „golani” și i-
am întrebat dacă într-adevăr doamna era un medic
pensionar. Unul dintre ei mi-a întins mâna de această
dată cu chipul Mântuitorului tatuat, m-a salutat și mi-a
spus: „Da, fost medic generalist… am recunoscut-o, o
doamnă deosebită... sper ca Domnul Dumnezeu să îi
dea sănătate”.
I-am mulțumit pentru răspuns, am scos un
șervețel și mi-am șters lacrimile, m-am uitat spre cer și
i-am mulțumit lui Dumnezeu că m-a lăsat să Îl văd
astăzi... chiar dacă era cu șapcă și tatuaj pe gât.
Acum înțeleg cuvintele Sfântului Apostol Pavel
din Epistola către Galateni, capitolul 2, vestul 20: „... şi
nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine.”
Sunt convins că, majoritatea, din comoditate
preferăm să alegem cărțile după coperți, să judecăm
după aparențe și dintr-un egoism, care credeți-mă, de
multe ori Îl surprinde și pe Cel de Sus, căutăm imediat
EXIT-ul.
31
Nu observăm că lângă ușă este cineva care

caută ieșirea și are nevoie de noi. Trecem ca o turmă
care pe zi ce trece refuză din ce în ce mai mult prezența
Pastorului în mijlocul ei și căreia nu îi pasă deloc de ce
este în stânga și în dreapta. Orașele nu sunt doar
„betoane”, „stres”, „trafic”. Ele oferă și parcuri, zâm-
bete, muzică, trebuie doar să privim în stânga și în
dreapta, nu doar înainte.
Abia când vom ajunge să înțelegem că toată
teologia se rezumă la porunca: „SĂ IUBEȘTI PE
DOMNUL DUMNEZEUL TĂU ȘI PE APROAPELE
TĂU CA PE TINE ÎNSUȚI” vom observa frumusețea
din ceea ce ne înconjoară și nu doar răul, murdăria,
zgomotul. Abia atunci vom observa cum Mântuitorul
Hristos este prezent în oamenii pe care noi nu îi
considerăm demni.
Habar nu ai tu omule că, poate taximetristul de
astăzi, citește mai mult decât a făcut-o profesorul acela
universitar la care ai avut prima restanță sau că bătrâna
din colț care vinde pătrunjel are sufletul mai curat ca
mulți dintre călugării care stau prin mănăstiri.
Eu astăzi l-am văzut pe Hristos, tu?!
32
„Iar eu, nevrednicul preot cu harul ce îmi

este dat, te iert şi te dezleg de toate păcatele
tale”
Ați fost atenți vreodată la aceste cuvinte? Sunt

rostite de preot după ce ne-am mărturisit păcatele în
timp ce el binecuvântează cu semnul Sfintei Cruci pe
creștetul nostru.
Nu cred că am abordat în scris până acum acest
subiect al mărturisirii păcatelor, dar când am fost la să-
vârșirea Prohodului Maicii Domnului pe data de 14 au-
gust, seara, cu Biserica de la Comani plină, Părintele
Iancu Dumitru le-a spus oamenilor pe care urma să îi
spovedească: „Sunt trist, deoarece v-am spus de atâtea
ori cât de importantă este această Taină a Spovedaniei,
iar dumneavoastră veniți doar pentru că așa este bine”.
Mi-am dat seama că Părintele avea perfectă dreptate,
mai ales că eu știu și alte replici mai tragice spiritual
decât cea de mai sus: „merg eu la popă să îi spun
păcatele de parcă el nu are” sau „eu nu am niciun
păcat părinte” (păi dacă nu ai niciun păcat dă-mi voie
să stau în genunchi în fața unui sfânt în viață netrecut în
calendar) și așa mai departe.
Aș vrea să vă uitați cu ce sunteți îmbrăcați acum
(o cămașă, un tricou, o bluză etc.). Dacă ați purtat haina
aceea, ce se întâmplă cu ea după? Păi trebuie să o
spălați că ea s-a murdărit. Oricât de mare grijă aveți
dumneavoastră de ea, praful sau simplu fapt că a fost
prea cald afară vă obligă să spălați haina aceea altfel, pe
românește fraților, pute!
33
Așa se întâmplă și cu sufletul nostru, după un

timp are nevoie să fie curățit, chiar dacă noi avem mare
grijă de el, praful (ispitele, gândurile rele, provocante
aruncate de diavol) murdăresc sufletul și acesta are
nevoie de curățire, altfel, murdar nu intră în Împărăția
lui Dumnezeu.
Dacă vrei să scoți o pată mai urâtă de pe haina
ta, atunci pui detergentul cel mai bun, așa și cu sufletul,
dacă vrei să îți fie iertate păcatele tale, atunci
mărturisești din adâncul inimii cu lacrimi în ochi
păcatele făcute.
Și totuși care este rolul preotului? De ce nu
stăm acasă (că la Biserică Doamne Ferește să pomenim
că mergem) să ne așezăm în pat și să spunem lui
Dumnezeu ce ni se pare nouă că am greșit. Până la
urmă de ce să îi mai spunem? Doar știe tot. Dumnezeu
nu-l lasă singur pe creștinul căzut în păcate, ci îi trimite
în ajutor pe slujitorul lui, care este preotul.
Mărturisindu-se duhovnicului, credinciosul în-
vață să redescopere dialogul cu Dumnezeu, învață să se
reașeze în starea de fiu iubitor față de Tatăl său cel
ceresc și astfel să-și recâștige libertatea și celelalte
puteri ale sufletului slăbite prin păcate.
Astfel, el reîncepe cu spovedania să practice
virtuțile, în primul rând credința, căci mergând în fața
duhovnicului mărturisește că Dumnezeu este Dreptul
Judecător, Creatorul a toate de sub ascultarea Căruia a
ieșit și de la Care s-a îndepărtat.
Apoi el vine la spovedanie cu nădejdea în
bunătatea Domnului, Care iartă păcatele oamenilor ce
se căiesc pentru ele și, nu în ultimul rând, el pune în
lucrare virtutea iubirii creștinești. Pentru că merge
înaintea scaunului de spovedanie din dorința de a
34
redobândi comuniunea cu Dumnezeu, îi iartă pe cei

care i-au greșit și care l-au nedreptățit și se reașează în
postura de om duhovnicesc.
În tot acest demers ascetic, rolul duhovnicului
este deosebit de important. Biserica mărturisește că prin
harul duhovniciei, preotul coboară în adâncurile tainice
ale sufletului creștinului și se roagă lui Dumnezeu să
curețe zgura păcatelor, povățuindu-l pe acesta pe
treptele virtuților. De aceea, între duhovnic și ucenic se
stabilește o relație asemănătoare celei dintre un tată și
fiul său. La baza acestei legături stă Mântuitorul
Hristos, Cel care le spune apostolilor după învierea Sa:
,,Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă
trimit și Eu pe voi. Și zicând acestea, a suflat asupra
lor și le-a zis: Luați Duh Sfânt. Cărora veți ierta
păcatele, le vor fi iertate și cărora le veți ține, vor fi
ținute.” (In. XX, 21-33).
Relația dintre duhovnic și credincios este
prezentă în Biserică încă din perioada apostolică, fiind
așezată în mijlocul nevoințelor ascetice ale
credincioșilor care se pregăteau pentru primirea Sfintei
Împărtășanii.
În fața acestor provocări, Părintele Stăniloae
arăta că ,,numai persoanele alese de Hristos într-un
mod obiectiv verificabil, cum au fost aleși și Apostolii,
pot avea și pot exercita puterea lui Hristos cu
seriozitate și pot fi luați în serios de ceilalți în
exercitarea ei, având atât cei aleși, cât și ceilalți în
acest fapt garanția obiectivă că ei au fost aleși de
Hristos. Garanția aceasta o au în faptul că cei aleși au
fost arătați ca atare de către Duhul Sfânt printr-un act
de consacrare săvârșit de Biserică și garantat de
35
Biserică, prin invocarea Acestuia de către un episcop

ca altă persoană consacrată în ea, până la Apostoli.”
Mergând în fața duhovnicului și spunând
păcatele sale, creștinul arată că este în comuniune cu
semenii săi, că nu-și pune propriul „eu” în centrul
existenței sale, care ar avea puterea de a-și acorda
singur iertarea păcatelor, ci simte că are nevoie de
ajutorul unui semen, ales de Dumnezeu, căruia i-a fost
dată o slujire specială de către El. Sub epitrahilul
preotului, omul are posibilitatea de a-și analiza obiectiv
conștiința și de a conștientiza faptele sale, înțelegându-
le consecințele, tot așa cum o va face în fața Dreptului
Judecător. Părintele Stăniloae explică, atunci când
vorbește despre pocăință, că ea este mijlocul cel mai
potrivit pentru a scăpa de capcanele egoismului.
Prin păcatele sale omul nu face altceva decât să
lucreze la slujirea propriei persoane, cu cât săvârșește
mai multe păcate, cu atât își transformă propriul eu într-
un idol. De asemenea, trebuie menționat că actul
propriu-zis de iertare este făcut de Hristos prin preot. În
rugăciunile citite la Taina Spovedaniei, duhovnicul
spune: ,,iar eu sunt numai un martor, ca să mărturisesc
înaintea Lui toate câte-mi vei spune”.
Așadar, Hristos este Cel care iartă
credinciosului în mod nevăzut păcatele, pe când preotul
este cel care i le iartă în chip văzut. Interesant este că
preotul recunoaște că este nevrednic, este conștient de
păcatele sale și de misiunea care i-a fost încredințată, pe
când noi plini de egoism mergem la spovedanie și îl
zorim pe preot să spună mai repede că doar aveam
păcate ca toți oamenii. Dacă spălăm hainele noastre, de
ce preferăm să păstrăm sufletul atât de murdar?
Hristos, fraților, ne vrea curați nu transpirați și
36
dați cu parfum, ne vrea curați, spălați și apoi dați cu

parfum. Vă rog, așadar să vă mai uitați la haina de pe
dumneavoastră și să vă gândiți de câte ori o spălați și
apoi să vă uitați și la sufletul dumneavoastră și să vă
gândiți cât de curat este acesta.
Fecioara Maria cea adormită aici pe pământ și
născută vie în Împărăția lui Dumnezeu are menirea să
mijlocească la Bunul Dumnezeu ca El să ierte faptul că
de multe ori băgăm gunoiul sub preș și nu îl aruncăm
din sufletul nostru.
Să ne ajute să găsim puterea de a merge la preot
cu lacrimi în ochi, să îi arătăm sufletul murdar și
împreună cu el să îl curățim pe acesta ca să îl înfățișăm
pur înaintea lui Dumnezeu. Amin.
37
„Hristos a înviat, dar noi murim”

Am ales ca titlu pentru acest articol, titlul unei
Pastorale din noaptea Sfintelor Paști a Preasfințitului
Părinte Episcop Sebastian, Episcopul Slatinei și
Romanaților deoarece, cred cu tărie că are cel mai
grăitor mesaj pentru cele ce urmează.
După cum
observaţi am pus o
imagine pe care am
găsit-o pe pagina unui
„ucenic” celui mai aprig
prigonitor al Bisericii
din zilelor noastre. Vă
vorbesc despre cel care
susţine că, Religia nu îşi
are locul în şcoală, că
Biserica este inutilă
societăţii, și credinţa
noastră este o minciună
sau o modalitate de
manipulare. Dumnezeu
să îl ierte pe acesta spun,
de fiecare dată când îl
văd.
Vă întreb, dacă
scoatem Religia din
şcoală pentru că, potrivit acestora ea ne obligă să
sacrificăm miei de Paşti şi introducem Etica, oare prin
mesajul afişat, copiii noştri, ar trebui să sacrifice
preoţii? Cum preoţii nu sunt picaţi din cer, ci sunt
38
oameni ca mine şi ca tine, adică SUPUŞI ACELORAŞI

PĂCATE, mesajul ETIC pe care ei îl transmit este să
OMORÂM un om.
Fraţilor, noi suntem ucenici ai lui Dumnezeu,
un Dumnezeu care interzice clar prin porunca a VI-a
din Decalog crima: Să nu ucizi! Ieşire XX, 13. Dar, şi
Iuda a vândut şi a dat spre moarte pe Omul şi
Dumnezeul Hristos. Într-o societate europenizată,
observ cu mare durere în suflet că majoritatea trebuie să
se supună tot mai mult minorităţii. Trebuie să acceptăm
că cererile depuse de peste 93% dintre elevi pentru
participarea la ora de Religie sunt inutile şi totuşi
pentru mai puţin de 7%, Religia trebuie scoasă
deoarece interzice crima şi suntem obligaţi să
introducem Etica pentru deoarece susţine că libertatea
mea este mai importantă ca libertatea ta.
Trebuie să acceptăm că pe teritoriul ţării noastre
suntem „obligaţi” conjunctural ca, în anumite judeţe, să
cerem în limba maghiară apă minerală dintr-o alimen-
tară sau că, le sunt interzise cu desăvârşire banderolele
cu tricolorul copiilor români în şcolile publice.
Înţelegeţi oare care este mesajul pe care
Mântuitorul Iisus Hristos Îl transmite în acest an la
Învierea Sa din morți? Același de peste 2000 de ani: Să
iubești pe Domnul Dumnezeul tău și pe aproapele tău
ca pe tine însuți. Tot Mântuitorul ne spune; Dacă vă
urăște pe voi lumea, să știți că pe Mine mai înainte
decât pe voi M-a urât; Dacă ați fi din lume, lumea ar
iubi ce este al său, dar pentru că nu sunteți din lume, ci
Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăște
Ioan XVI , 18 – 19.
Dacă noi credem că Hristos, Domn și
Dumnezeu a biruit moartea, oare de ce nu credem că
39
prin El și cu El noi suntem biruitori? De ce ne lăsăm

îngenuncheați în fața unora ca cei despre care vorbesc?
Oare nu știm noi că omul care îngenunchează în fața lui
Dumnezeu nu o să stea niciodată în genunchi în fața
oamenilor? Nu ne spune nouă Sfântul Apostol Pavel că:
Dragostea nu cade niciodată? (I Corinteni XIII, 8)
Dacă din dragostea noastră pentru Dumnezeu
izvorăște credința noastră, chiar putem noi crede că va
cădea credința noastră?
Fraților, Dumnezeu este aici, noi am plecat, nu
invers!
40
Eu iubesc ca un om… Tu?

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului
Duh. Amin!
Dragi îndrăgostiţi,
Am tot încercat să explic de patru ani ce
înseamnă iubirea şi cum se manifestă ea. Am vorbit
despre verbele „a iubi”, „a ierta”, „a jertfi” care
formează o treime în dragoste. Apoi am vorbit că
dragostea adevărată trebuie să devoreze acel monstru
oribil care prinde viaţă în orice relaţie – obişnuinţa – şi
am observat că anul acesta mai aprig s-au dăruit
inimioare roz, papiţoi obezi, flori ofilite şi bineînţeles
Facebook-ul a fost plin de poze cu aşternuturi de pat
răvăşite.
Oare asta şi-a dorit Sfântul Valentin? Da, repet,
este un sfânt al romano-catolicilor care dăruia flori din
grădina sa tinerilor îndrăgostiți şi în ciuda poruncii date
de împăratul roman din perioada aceea, el căsătorea
tineri pe ascuns.
Chiar credeţi că avem nevoie de o zi anume să
arătăm că iubim? Oare o mamă este mamă doar în
unele zile? Oare noi suntem oameni doar în unele zile?
(unii dintre noi din păcate chiar sunt oameni doar
câteva zile pe an, că în restul timpului nu găsesc
diferenţe prea mari între ei şi animale). De ce nimeni nu
îşi pune problema astfel? Nu vi se pare că dăruim ceva
în această zi doar pentru a primi ceva la schimb?
Este şi normal ca fata, după ce băiatul i-a dăruit un
ursuleţ de câteva zeci de kilograme, 2 cutii de ciocolată,
1 trandafir şi a dus-o în oraş la un restaurant, ea să
41
„parcheze” în dormitorul lui, că doar sunt îndrăgostiţi,

nu? Acolo cu siguranţă se ţin în braţe, îşi spun cuvinte
dulci, se uită la un film şi apoi dorm îmbrățișați, - scuze
asta era din altă poveste - , intră în cameră şi la câteva
ore apar pozele cu așternuturile răvăşite pe Facebook,
că doar aşa e frumos să vadă o lume întreagă ce
„romantici” suntem noi.
Oare scopul celor doi rămâne plăcerea carnală?
Fraților, până şi animalele au un scop anume în acest
aspect, perpetuarea speciei… noi… „mai notăm pe
cineva în carneţel”.
Am transformat sărbătoarea unui sfânt, care nici
nu ne aparţine, în sărbătoarea „aşternuturilor răvăşite”.
Mai nou în luna Februarie avem două motive să fim
„îndrăgostiți” că românii au şi ei pe 24 o sărbătoare a
dragostei umbrită însă cu mult de acest 14 Februarie.
Eu ştiu că atunci când eşti îndrăgostit oferi totul
fără a aştepta ceva la schimb. Ştiu că zilnic ai da o
floare pentru fata care îţi zâmbeşte. Că dimineaţa abia
aştepți un mesaj de la ea sau să te sune să îi auzi glasul.
Că ea ar da orice să te ţină de mână şi să se mândrească
la toate prietenele ei ce băiat cuminte şi-a ales. Că în
fiecare zi vorbiţi doar despre planuri de viitor şi vă
certaţi râzând pe numele primului copil. Că lucraţi
împreună pentru ca împreună să continuaţi în viaţă.
Aceasta este relaţia unor îndrăgostiți care se iubesc ca
oamenii! Asta înseamnă să iubeşti ca un om!
Mântuitorul Hristos merge şi prin prezenţa Sa
binecuvântează Nunta din Cana Galileei, ridicând nunta
la rang de taină. Bineînțeles că binecuvântează şi relaţia
conjugală a celor doi, dar după ce aceştia primesc Taina
Căsătoriei.
42
Dacă tu, fie fată fie băiat, ai trecut în carneţel

zeci de „foste/foşti” bineînțeles că, de fiecare dată vei
avea un termen de comparaţie, chiar dacă nu o spui
verbal, mintea ta gândeşte mereu că X era mai bun ca
actualul Y şi probabil ar merita să încerc şi cu Z, deci
am trecut pe carneţel tot alfabetul limbii române şi am
ajuns ca o maşină (că tot vreau eu să îmi cumpăr una)
cu mulţi kilometrii la bord, pe care nu o mai vrea
nimeni şi care cu siguranţă o să ajungă la
„dezmembrările” celui rău. Dacă nu ştim să iubim,
atunci să căutăm sfaturi la cei ce ştiu să iubească.
Bunicii mei au 54 de ani de când sunt împreună
au construit 2 case, o au pe mama, şi-au crescut şi iubit
nepoţii. Nu toate zilele lor au fost mereu senine, au avut
şi furtuni, dar au ştiut când să folosească JERTFA,
IERTAREA ŞI IUBIREA în relaţia lor.
Părinţii fiecăruia dintre noi pot să ne ajute cu
sfaturi de a trece peste, de a pune în aplicare atunci
când este necesar puterea verbului „a ierta”, apoi
puterea verbului „a jertfi” ş.a.m.d. Dar cel mai bun
sfătuitor în dragoste rămâne Dumnezeu.
Biserica deţine toate sfaturile revelate
(descoperite) de Dumnezeu pentru ca dragostea dintre
oameni să nu dispară niciodată. Căutaţi sfaturi în
Dumnezeu, căutaţi sfaturi în Biserică, prin rugăciuni
fierbinţi ca Domnul Dumnezeu să scoată în calea
voastră pe acel CINEVA pe care îl căutăm să fie suflet
pereche şi abia atunci veţi putea gusta din esenţa
acestor zile ale celor îndrăgostiţi, abia atunci veţi putea
să iubiţi ca nişte oameni. AMIN!
43
In memoriam Traian Zorzoliu

Duh. Amin!
„Întru fericită adormire, veșnică odihnă fă-i
Doamne sufletului adormitului robului Tău Traian și îi
fă lui veșnică pomenire!"
Cu siguranță Dumnezeu o să îl odihnească pe
Dl. Prof. Traian Zorzoliu și cu siguranță Dumnezeu îl
face pe acesta vrednic de pomenire veșnică. Dar noi? O
să păstrăm oare vie amintirea lui? O să ne amintim
peste ani în primul rând de omul Traian Zorzoliu? Apoi
de profesorul? De pictorul? De muzeograful? Colecți-
onarul de artă? Arheologul? Contabilul? Poetul? Etno-
logul? Publicistul? Arhivistul? Etnograful? Folcloristul
și moralistul?
Sfântul Isaac Sirul spune: „Viața noastră pe
pământ este ca o carte pe care o scriem noi, fiecare,
prin faptele noastre, prin cuvintele noastre și prin
gândurile noastre. Cât suntem încă în viața aceasta
putem reveni asupra a ceea ce am scris cu fapta, cu
vorba sau cu gândul. Prin pocăință, prin îndreptare,
prin începutul bun, corectăm capitole din viața noastră,
fraze întregi din cartea vieții noastre, exprimări
greșite! Dar, atunci când s-a încheiat viața noastră pe
pământ se pune sigiliu pe cartea vieții și nu mai putem
îndrepta nici capitolele, nici frazele, nici cuvintele, ci
rămân așa cum ne-a găsit ceasul morții și ziua
judecății”.
Pe Dl. Prof. Traian Zorzoliu acest ceas într-
adevăr înfricoșător al morții l-a găsit cu cartea vieții
44
nefinalizată, deoarece niciodată acest om nu era pregătit

să o încheie. Mereu găsea ceva de făcut pentru a lăsa
moștenire și mai ales pentru a face cunoscut numele
orașului și al județului, atât în țară cât și peste hotare.
Am avut fericita ocazie să lucrez de multe ori
alături de acest om remarcabil, însă rămâne în memoria
mea fiecare clipă din ziua în care ne-am întâlnit atunci
când, cu multă dragoste, a venit să organizeze muzeul
bisericii Sfinții Împărați Constantin și Elena. L-am
așteptat la poarta Sfântului Lăcaș alături de Părintele
Tecuceanu vorbind despre realizarea Bisericii Bordei
din Stoicănești. Mereu punctual, a apărut în
„Bondarul” său albastru, smerit și cu zâmbetul pe buze.
Dacă nu îl cunoșteai personal și auzeai despre el, te-ai
fi așteptat să coboare dintr-o mașină de lux, cu șofer
personal și să nu ajungi nici cu prăjini la mândria sa.
Dar, Dl. Prof. nu era așa. A coborât din autoturism, l-a
îmbrățișat pe părintele, apoi pe mine și, în timp ce mă
ținea de mână, am apucat să văd în ochii lui dorința
arzătoare de a începe lucrul și de a ajunge cât mai
repede în muzeu. Mi se părea imposibil ca cineva să
organizeze toate cărțile de cult vechi, obiectele,
fotografiile și odoarele Bisericii. În timp ce atingea un
obiect, acesta parcă prindea viață și din gura domnului
profesor se auzea toată povestea lui. Eram fascinat și
intrigat. De ce niciodată nu l-am văzut pe acest om la
TV? De ce nu sunt scoase cărți despre el? De ce așa
puțini oameni îl apreciază? De ce așa puțini drăgă-
neșteni vizitează muzeul din oraș? De ce nimeni nu
slujește în Biserica Bordei din Stoicănești?
Acum, înțeleg de ce. Pentru că veșnica pome-
nire a acestui om o face Dumnezeu. Chiar și pe data de
24 decembrie când am mers să îl colindăm, în acei ochi
45
obosiți de boală am văzut dorința de a face ceva,

dorința de a lăsa o moștenire. Am înțeles în seara aceea
că Dumnezeu o să îl cheme acolo Sus pentru a îi oferi
un loc în „corturile drepților și în Sânul lui Avram”.
Niciodată noi nu vom putea să aducem cinste
acestuia, deoarece Dumnezeu i-a dat lui o pomenire
veșnică! Dar vom păstra numele lui cu mândrie.
Suntem drăgăneșteni și îl avem pe Dl. Prof. Traian
Zorzoliu, acum rugător la Dumnezeu pentru noi, ca alții
să continue „cartea” pe care a lăsat-o neterminată.
Veșnică să fie pomenirea lui în veci! Amin!
46
„Iartă-ne”, Doamne, că ratăm şi Crăciunul

acesta!
Pe data de 14 decembrie, Duminică, într-o
dimineață rece, în jur de ora 06:00 m-am trezit cu gâtul
în „pioneze” - era și normal doar vineri am cântat cu
500 de copii prin centrul Mediașului, în timp ce
mergeam spre orfelinat să dăruim jucării și dulciuri
copiilor nevoiași.
Am luat în grabă câteva lingurițe de miere,
repede un spray de gât și am plecat spre facultate, unde
ne așteptau mașinile pentru a ne duce și a cânta la
Biserica Sfinții Apostoli Petru și Pavel din Călimănești,
atât Sfânta Liturghie, cât și un concert de colinde.
Ajuns în fața Facultății de Teologie am sărit direct în
mașină motivând atât colegilor cât și Prof. Dirijor că
„mi-a înghețat nasul cu tot ce este în el”.
Nu după mult timp am pornit spre Nordul
Olteniei ascultând colinde și bineînțeles neascultând
sfatul părintelui de a face pauză vocală, noi cântând mai
tare ca mp3-ul, parcă vrând să fim auziți de munți.
Am ajuns la Călimănești și când am intrat în
biserică am resimțit acel miros pe care l-am simțit
prima dată când am predicat acolo în clasa a X-a.
Am mers, m-am închinat și intrând în Sfântul
Altar părintele mi-a și spus că abia așteaptă să mă audă
la predică. „Ce predică? Dumnezeule mare! Habar nu
am ce pericopă evanghelică este astăzi?!” cam asta se
auzea în urechile mele, însă gura m-a luat pe dinainte și
am spus cu tărie: „- Abia aștept să vorbesc părinte!”.
47
Îmi venea să intru în pământ, ținusem atâtea

predici acolo, oamenii mă știau mereu pregătit,
niciodată nu am vorbit la predică fără să am niște idei
bine stabilite. Dar uitam însă unde mă aflam. Eram într-
o biserică, deci mintea mea s-a liniștit imediat și am
ridicat ochii pe bolta Sfântului Altar privind îndelung la
icoana Fecioarei Maria, care ținea pe pruncul Iisus
Hristos în brațe.
M-am închinat și am urcat în cafas (locul unde
stă corul), mi-am pregătit partitura și am așteptat tăcut
începerea Sfintei Liturghii. Am început slujba și când a
sosit momentul predicii am coborât și am mers în
Sfântul Altar.
Am ieșit înaintea oamenilor ținând atât de strâns
microfonul încât parcă el era sursa mea de inspirație.
Auzisem pericopa evanghelică despre pilda celor
chemați la cină și mă uitam la oamenii ce erau în
biserică, așteptând binecuvântarea din Altar pentru a
începe.
Colegii mei porniseră telefoanele gata să mă
înregistreze, bătrâna din fața mea își pusese ochelarii să
mă vadă mai bine, gata, urma să vorbesc.
Am început predica mea cu o replică nu tocmai
teologică: „Frați creștini, Hristos este genial!” Da, știu
că nu sună tocmai teologic, dar doar Mântuitorul putea
spune o așa pildă care să fie atât de actuală atunci, dar
mai ales acum.
Pilda este una simplă: „Un om oarecare a făcut
cină mare și a chemat pe mulți. Și a trimis la ceasul
cinei pe sluga sa ca să spună celor chemați: Veniți, că
iată toate sunt gata. Au început însă toți, câte unul, să-
și ceară iertare. Cel dintâi i-a zis: - Doamne, țarină am
cumpărat și am nevoie să ies ca s-o văd; te rog iartă-
48
mă! Altul a zis: - Cinci perechi de boi am cumpărat și

mă duc să-i încerc; te rog iartă-mă. Al treilea a zis: -
Femeie mi-am luat și de aceea nu pot veni. Întorcându-
se, sluga a spus stăpânului său acestea. Și atunci,
mâniindu-se, stăpânul casei a zis: Ieși îndată în piețele
și în ulițele cetății, și pe săraci, și pe neputincioși, și pe
orbi, și pe șchiopi adu-i aici. Și a zis sluga: Doamne, s-
a făcut precum ai poruncit și tot mai este loc. Și a zis
stăpânul către sluga: - Ieși la drumuri și la garduri și
silește să intre, ca să mi se umple casa, căci zic vouă:
Nici unul din bărbații aceia care au fost chemați nu va
gusta din cina mea”.
Este simplu de explicat. Omul „oarecare” este
Dumnezeu, „cina” este Împărăția Lui. Dumnezeu
cheamă la Cina Sa, dar oamenii mereu își găsesc
SCUZĂ pentru a nu participa.
M-am luminat imediat. Știam despre ce o să
vorbesc. Am vorbit despre cum oamenii își cer scuze că
și anul acesta „ratează” Nașterea Domnului.
„Motivat”, pentru că unii au cadouri de desfăcut
așa cum primul invitat și-a găsit scuză spunând că și-a
luat țarină și merge să o vadă, de parcă pleca undeva
locul său de pământ, așa cum parcă ar pleca undeva
darurile dacă nu le deschidem noi în dimineața de
Crăciun în loc să mergem la slujbă.
Alții „ratează” și anul acesta pe Hristos pentru
că sunt mai importante bucatele de pe masă și văd
sărbătorile doar prin saturarea pântecelui cu mâncare și
băutură asemenea cu cel care a preferat să își încerce
boii de parcă animalele mureau dacă nu erau „săturate”
atunci.
Unii îl pierd pe Dumnezeu pentru că este mai
important să își vadă rudele și să se cinstească pentru că
49
doar este mare sărbătoare, Crăciunul, dar doar ce ne

interesează pe noi din această sărbătoare.
Preferă prezența „neamurilor” și a prietenilor în
defavoarea prezenței lui Dumnezeu. Atât de frumos s-a
legat Evanghelia aceasta de apropierea Sărbătorii
Nașterii Domnului.
Un așa mare semnal de alarmă ne trage
Mântuitorul chiar cu câteva zile înainte ca El să se
nască, rugându-ne parcă să nu ne mai cerem iertare și
anul acesta că lipsim de la Cina lui, că lipsim de la
Nașterea Lui.
Vine și anul acesta parcă tot mai singur, cu
colinde cât mai „manelizate” și transformate să „sune”
bine, că doar este sărbătoare, este Crăciunul și omul
trebuie să petreacă, omul trebuie să se veselească
deoarece, logic, doar Dumnezeu are obligații față de
om, omul nu are obligații față de Dumnezeu.
Omul nu are obligația să postească, el trebuie să
mănânce ca nesătulul cu câteva zile înainte ca Hristos
să se nască, că doar face pomana porcului.
Cum pot unii să Îl mintă pe Dumnezeu
„pupând” nu sărutând, în grabă Icoana Nașterii din
mâna preotului după ce înainte au mâncat și au băut pe
săturare că doar, repet, este sărbătoare pentru noi.
Cum acel „Om oarecare” a luat cina și a dat-o
celor care cu adevărat s-au bucurat de ea, așa ia și
Dumnezeu bucuria Nașterii de la noi și ne lasă bucuria
trecătoare a ascultării colindelor ce te îndeamnă mai
degrabă să dansezi decât să meditezi, bucuria de a
mânca până când facem o vizită medicului, decât să
dăm și aproapelui nostru, bucuria trecătoare care nu îți
lasă nici cea mai mică urmă de curățire a sufletului.
50
Ne lasă văduviți de El și merge să cineze cu cei

care așteaptă cu adevărat Nașterea Domnului, nu pe
Moș Crăciun, care așteaptă bucuria dărniciei Sfântului
Nicolae, nu sărbătoarea lui Moș Nicolae, care așteaptă
prăznuirea Sfântului Prooroc și Înainte-Mergător Ioan
Botezătorul, nu grătarele și beția de „Sfânt Ion” etc.
Am văzut lumină în ochii celor din Biserică,
unii au înțeles poate mesajul meu, alții poate au
considerat că i-am certat prea rău, alții că sunt învechit
în gândire dar, fraților, eu unul am spus ce aveam pe
suflet. Nu eu am grăit, inima mea a spus tot ceea ce am
vorbit în fața lor și a voastră. Sărbătoarea Crăciunului
este cu totul altceva decât vedem noi astăzi.
Se naște un Copil, Acel copil, smerit, în peșteră,
o să crească, o să fie răstignit, o să moară și o să învie
pentru noi. Acesta este praznicul.
Să aveți aceste sărbători în lumina Nașterii, în
bucuria familiei cu prezența lui Dumnezeu și mai ales
cu lumină ca să nu Îl mai refuzăm pe Hristos și anul
acesta și să răspundem chemării cu DA DOAMNE!
Hristos se naște, slăviți-L și vă bucurați de El!
51
Despre Rugăciune
”Iară și iară, în pace Domnului să ne rugăm”
De multe ori auzim din gura preotului rostindu-

se acest îndemn în cadrul serviciului divin public. Dar
oare și-a pus cine întrebarea de ce atât de des?
De ce tot se repetă acest îndemn ce duce la
lungirea slujbelor? Pentru a răspunde la aceste întrebări
trebuie întâi să formulăm o definiție simplă a
rugăciunii. Rugăciunea este puntea de legătură între noi
și Dumnezeu, cea mai simplă metodă de a comunica cu
El. În momentul în care întrerupem acest dialog cu
divinitatea, apare păcatul. Unul din preoții profesori de
la Seminar spunea: „Dacă nu vă dăm noi de lucru, vă
dă diavolul!” asta pentru că lucrul nostru este o
rugăciune permanentă.
Oprirea rugăciunii duce la intervenția celui rău
în sufletele noastre. Un bun exemplu este chiar la zorii
omenirii, când oprirea rugăciunii permanente pe care
Adam și Eva au avut-o cu Dumnezeu a dus la
săvârșirea păcatului neascultării.
Cum poate fi rugăciunea o lucrare permanentă?
Simplu. Tot ceea ce lucrăm să facem cu gândul la
Dumnezeu. Cu toții vă amintiți îndemnul „Totdeauna
lucrul tău să îl începi cu Dumnezeu”.
Omul a primit ca primă demnitate, împărățirea
peste lume. Apoi fiecare își capătă demnități care în
ochii lui Dumnezeu sunt superioare celei de împărat.
Astfel bărbatul primește demnitatea de soț, iar mai apoi
pe cea de tată. Femeie primește demnitatea de soție și
apoi pe cea de mamă. Toate acestea însă se primesc în
52
urma rugăciunii permanente pe care noi o avem cu

Creatorul. Bineînțeles că, asta nu înseamnă că, dacă eu
mă rog ca Dumnezeu să îmi dea a doua zi o super
mașină la scara blocului pentru că Dacia mea bătrână
mă mai supără, o să și primesc mașina. Trebuie să și
știm cum să ne rugăm. Dacă mă rog, ca Dumnezeu, să
mă ajute să îmi termin studiile, să îmi fac un rost în
viață, atunci o să primesc și mașina.
Mare dar este rugăciunea, iar atunci când nu ne
putem ruga, trebuie să cerem lui Dumnezeu darul să ne
putem ruga. Sunt mulți oameni care ar vrea să se roage
și nu știu sau nu pot. Mare bucurie când ai un prieten
care se roagă mai mult și mai bine ca tine pentru că noi
în Biserică ne ajutăm unii pe alții în rugăciune.
Fiecare avem nevoie de rugăciunea celuilalt, nu
ne putem baza doar pe rugăciunile noastre proprii. Cum
se încheie orice slujbă? „Pentru rugăciunile Maicii
Noastre, ale Pururea Fecioarei Maria, ale Sfinților,
Măriților și întru tot lăudaților Apostoli, ale Sfântului
(N) - hramul pe care îl poartă Biserica - a celui intru
Sfinți Părintele nostru Ioan Gură de Aur, Arhiepiscopul
Constantinopolului, ale Sfântului (N) a cărui pomenire
o facem astăzi, ale Sfinților și drepților, dumnezeieștii
părinți, Ioachim și Ana și pentru rugăciunile tuturor
sfinților să ne miluiască și să ne mântuiască pe noi
AMIN! ” nu se spune „pentru rugăciunile noastre de le-
am făcut noi astăzi aici” nu, spunem „„Pentru
rugăciunile altora mai TARI ȘI MAI PROFUNZI ÎN
RUGĂCIUNE CA NOI”, pentru ca prin rugăciunile lor
să ne miluiască Dumnezeu!
Pentru acest lucru tot ne îndeamnă preotul să ne
rugăm neîncetat, acum și pururea și în vecii vecilor,
AMIN.
53
Plictisit de plictiseala unora dintre noi

Când a sunat alarma la 04:00 am deschis ochii
şi I-am mulţumit lui Dumnezeu pentru cele câteva ore
de somn liniştit petrecute. M-am spălat şi îmbrăcat
pentru a merge în Autogara din Sibiu, de acolo pornind
spre Bucureşti. Era atâta linişte şi un aer atât de curat că
de nu eram presat de timp aş fi colindat tot Sibiul.
Ajung la casa de bilete şi aici o doamnă
plictisită îmi dă bilet. În autocar sunt întâmpinat de un
şofer cu mult mai plictisit ca doamna de mai sus care
îmi spune sec: „locul 16”, nici nu mi-a răspuns la salut,
nici nu mi-a urat drum bun, nimic. Am reuşit să dorm
până la Piteşti datorită liniştii profunde din autocar
provocată probabil de oamenii prea plictisiţi să
socializeze.
În Piteşti m-am trezit de replica unei femei: „Ce
mă plictiseşte vremea de afară!”. Mă întreb dacă
vedeam amândoi pe acelaşi geam sau doamna avea alţi
ochelari pentru că pe mine nu mă plictisea deloc
vremea.
În Bucureşti cobor la metrou şi rămân surprins
de mulţimea care, deşi sâmbătă, aştepta probabil cea
mai mare realizare a perioadei comuniste. Urc în tren şi
în timp ce în căştile mele telefonul reda câteva melodii,
mă uit atent pe chipurile oamenilor şi rămân surprins de
cât de plictisiţi erau.
La hotel, recepţionera plictisită, echipa de
filmare deşi nu ne văzusem de aproape o săptămână la
fel de plictisiţi, oamenii pe stradă plictisiţi, toată lumea
emana plictiseală.
54
Mă întreb oare de ce o lume atât de melodioasă

şi plină de culori noi o lăsăm mută şi o pictăm gri?
Oare, doamna de la bilete observase cât de bine îi venea
bluza crem sau zâmbetul meu somnoros? Şoferul
băgase de seamă cât de frumos se jucau cei doi căţei pe
lângă autocar sau cât de luminat era chipul bătrânei
care stătea pe primul loc când citea Acatistul Maicii
Domnului?
Văzuse oare doamna din autocar cum cerneau
pomii flori la fiecare adiere de vânt? Ascultaseră oare
cei din metrou concertul dat de acesta când gonea pe
sub Capitală? Simţise oare recepţionera gustul cafelei
din faţa ei?
Oare echipa observase splendoarea Bucu-
reştiului ce ni se aşternea în faţă de la ultimul etaj al
hotelului unde filmam? Cu siguranţă nu, pentru că erau
prea plictisiţi să se bucure de „lucrul mâinilor Lui”.
Dumnezeu nu se plictiseşte să ne trezească în fiecare
dimineaţă şi să ne picteze în culori calde fiecare răsărit
de soare. El nu se plictiseşte să ne arate cât de mult se
bucură natura de noi ca împăraţi ai ei.
Noi, însă ne-am plictisit de preoţi că ne tot cer
bani, deşi ei nu se plictisesc niciodată să se roage
pentru „pacea lumii”.
Ne-am plictisit de Biserică pentru că nu oferă
libertate, deşi ea plânge neîncetat pentru cei liberaţi în
păcat.
Ne-am plictisit de părinţi pentru că sunt bătrâni
şi bolnavi, deşi ei nu se plictisesc să ne iubească la fel
ca în prima zi. Ne-am plictisit de profesorii prea
exigenţi, deşi şcoala nu s-a plictisit să ne arate că omul
cât trăieşte învaţă şi într-un final ne-am plictisit de
Dumnezeu.
55
Oare ce o să se întâmple când El se va plictisi

de noi?
Dacă Dumnezeu se va plictisi să se mai lase
prins şi batjocorit, scuipat şi lovit, biciuit şi răstignit
pentru noi? Se va plictisi să mai dea atâta importanţă
omului căruia nu i se mai pare nimic „interesant” la
lumea ce îl înconjoară?
Rămâne o întrebare retorică pe care noi,
teologii, în „cercul vostru strâmt unde gândiți
medieval”, aşa ne cataloghează oamenii, o aruncăm
unei lumi plictisite ...
Unul din profesorii mei de Seminar spunea:
„Dacă nu vă dăm noi de lucru, vă dă cel cu coarne”.
Acesta este remediul pentru boala plictiselii, lucrarea
neîncetată la relaţia noastră ce o avem cu Dumnezeu.
Fie ca în aceste zile de vară, chiar şi aşa morocănoasă
cum ne-a lăsat-o Dumnezeu, să reuşim a stabili relaţia
noastră cu El, să nu ne plictisim de oameni și mai ales
să nu ne plictisim de ceea ce ni s-a oferit, acum şi
pururea şi în vecii vecilor, AMIN!
56
Dragostea trebuie să devoreze permanent

monstrul care este obişnuinţa
Acum trei ani am vorbit despre verbul „a iubi”,
apoi am vorbit despre „a ierta”, iar anul trecut despre „a
jertfi”.
Astfel se formează o treime din „a jertfi„, pe
care o să îl punem primul, „a ierta” urmând „a iubi”.
Nu întâmplător am pus această ordine deoarece la baza
oricărei relații stă bineînțeles jertfa de sine pentru
aproapele. Este o sacrificare izvorâtă din bucurie, a
timpului tău atunci când te întâlnești cu cineva, când îi
răspunzi la mesaje, când suni.
Bineînțeles că, după o perioadă se dă la o parte
acel voal prin care se vede doar perfecțiunea și apar
defectele, deci trebuie să adăugăm pe lângă jertfă,
pentru a continua relația, automat și iertarea. Se spune
că „sărutul este modalitatea prin care cineva nu mai
observă defectele celuilalt”. Frumoasă definiție, nu?
Iertarea este obligatorie într-o relație. (A
adormit și nu s-a trezit în timp util pentru a ajunge la
cinema, deși acest lucru îl plănuisem de ceva timp;
plimbarea prin parc a fost anulată datorită unei migrene
groaznice; a întârziat dimineața în traficul infernal; a
uitat să dea pe la salon să își facă programare etc.) dar,
iată că intervine cel de-al treilea verb: „a iubi”; nu ține
cont și îl trăiește iubindu-te chiar și puțin ciufulită. În
cele trei verbe, dacă sunt înțelese, vizibil Îl găsim pe
Dumnezeu.
Una dintre cele mai bune definiții ale lui
Dumnezeu este că: „Dumnezeu este iubire”. Astfel,
57
astăzi, deși total străină sărbătoarea de tradiția Orto-

doxă, fiind prăznuirea unui episcop romano-catolic,
Valentin din Tars, dar străină față și de sărbătorile
noastre românești, românii având o zi din an proprie
dedicată dragostei, eu găsesc, ca orice teolog, un mijloc
și un motiv de a vă vorbi despre iubire, iar potrivit
definiției de mai sus, implicit despre Dumnezeu.
Finalitatea sensurilor acestor verbe este
rezultatul apariției nucleului societății - familia.
Nunta sau cununia este acea taină în care, prin
rugăciunile şi binecuvântarea preotului, se pogoară
asupra mirilor harul dumnezeiesc care întăreşte şi
sfinţeşte libera lor unire pentru ajutor reciproc şi naştere
de copii, adică se întemeiază o familie.
Potrivit învățăturii de credință ortodoxă, familia
este așezământul divin, creat de Însuși Dumnezeu în
rai, pentru perpetuarea neamului omenesc, pentru
ajutorul reciproc și pentru cultivarea și dezvoltarea
darurilor cu care fiecare soț este înzestrat, în atmosfera
de comuniune și de dragoste, luminați și călăuziți de
harul Duhului Sfânt, care binecuvântează și sfințește
legătura dintre bărbat și femeie. Familia se bazează pe
dorința lui Dumnezeu de a-l crea pe om bărbat și
femeie, deci pereche, pentru a se completa sau întregi
reciproc. Privită din perspectiva existenţei umane,
familia reprezintă un adevărat izvor de viaţă.
Familia este singura care înnoieşte permanent
lumea, aducând cu sine copii care, mai apoi, vor deveni
cei ce vor întemeia la rândul lor alte familii. Aşadar,
familia conferă prin structura sa unitate întregii
societăţi. Astăzi, rolul şi importanţa acordate familiei
sunt tot mai mult diminuate. Învăţătura Bisericii
Ortodoxe defineşte familia, care ia fiinţă prin Taina
58
Căsătoriei, drept biserica cea mică sau biserica

domestică. La baza uniunii naturale a bărbatului cu
femeia stă Taina Iubirii, aşa cum mai este numită
plastic Căsătoria, iar scopul urmărit este acela al trăirii
unei vieţi creştine şi al procreării.
Pentru că această uniune se face „în Hristos şi
în Biserică”, ea primeşte chipul unirii dintre Hristos şi
Biserică. Prin unirea tainei, cele două părţi devin
indisolubile şi convergente. Prin asimilare şi reci-
procitate, Regula Bisericii Mari devine regula bisericii
de acasă, iar împlinirea ei face vie şi lucrătoare
Evanghelia în Biserică şi în lume. Şi tot în virtutea
acestei uniri, modul de manifestare în raportul cu lumea
al Sfintei Treimi devine modelul de manifestare al
familiei creştine.
Familia este înţeleasă ca o simplă coabitare,
lăsându-se cale liberă concubinajului sau, cum se spune
mai nou, uniunilor consensuale (contract care se încheie
prin simplul acord de voinţă al părţilor). Drept urmare,
se lasă a se înţelege că familia, redusă la cuplu, este o
alegere oarecare, bazată pe aşa-zisa „potrivire”: gusturi
comune, opţiuni, aranjamente în funcţie de interese
private, fără angajamente sau responsabilitate publică.
În sprijinul unei asemenea stări de lucruri sunt aduse
motivaţii precum: lipsa veniturilor, a unei locuin-ţe, a
unei persoane protectoare sau chiar a atracţiei fizi-ce. În
felul acesta, problema „spinoasă” a divorţului dispare
cu totul.
Din cele de mai sus, se observă că locul familiei
creştine (tradiţională la noi) - comuniune de iubire -
este luat de individualismul egocentric. Structura şi
funcţiile familiei în raport cu importanţa sa socială sunt
diminuate, total schimbate sau chiar pervertite. Toate
59
aceste modificări s-au produs şi se produc cu aportul

major a ceea ce numim informaţie. Pentru că a pierdut
exerciţiul dialogului, accident care a avut loc încă din
momentul căderii lui Adam, omul modern a devenit în
egală măsură omul receptor şi omul monologic. Îşi
asumă extrem de uşor atitudini induse, iar finalitatea
eşuată nu este niciodată împărtăşită. Adevărul este că
nu poţi împărtăşi (dărui) ceea ce nu ai. Ca orice fals,
este doar împrăştiată, răspândită.
Biserica Ortodoxă nu şi-a schimbat şi nu îşi va
schimba vreodată viziunea asupra familiei, care are
drept temei iubirea Sfintei Treimi şi icoană văzută
Familia Sfântă, în care Fiul lui Dumnezeu a crescut „cu
înţelepciunea şi cu vârsta şi cu harul la Dumnezeu şi la
oameni” (Luca II, 52). Rolul său este acela de a susţine
şi afirma valorile familiei şi a întări poziţia acesteia în
societate. Familia este parte a întregului, trup din trupul
Bisericii. Dacă Regula Mare a Bisericii este valabilă în
egală măsură şi pentru biserica mică, se aplică şi
reciproca.
A găsi rostul fiecărei familii într-o comunitate,
înseamnă împlinirea sufletească a fiecăreia în parte,
afirmarea şi conştientizarea rolului social pe care îl au
şi împlinirea lor eshatologică. Responsabilitatea cea
mai mare a preotului în problema familiei stă în a
explica fiecărui cuplu de tineri în parte importanţa
Tainei Căsătoriei. Atenţia lui trebuie să fie îndreptată în
special asupra a ceea ce se prezintă deformat şi fals
despre familie prin diferitele canale media. Faptul că
aceasta nu este o simplă înţelegere, care poate fi
încălcată oricând ori abordată oricum. Că se face pentru
veşnicie, şi nu pentru o vreme. Se face pentru
împreună-mântuirea celor doi şi a celor ce iau fiinţă
60
prin ei, şi nu pentru alte scopuri (I Cor. VII, 14). Că

relaţia de concubinaj înainte de căsătorie lasă răni
adânci şi greu de vindecat nu doar în viaţa celor doi, ci
şi în cea a urmaşilor lor. Că Logodna nu ţine locul
Cununiei. Că preotul nu poate „dezlega” ceea ce este
nefiresc şi în afara Tainei. Ca atare, rolul preotului şi al
comunităţii credincioşilor este acela de a susţine şi
întări familia, de a-i da importanţa cuvenită, subliniind
faptul că ea este centrul spre care se îndreaptă şi prin
care se propovăduieşte în lume Evanghelia lui Hristos
şi în care sălăşluieşte de-a pururi Sfânta Treime: „Că
unde sunt doi sau trei uniţi în numele Meu, acolo sunt şi
Eu în mijlocul lor” (Mat. XVIII, 20).
Ca final, vă propun spre meditație o pildă citită
de curând în care se vede că familia nu este doar „lapte
și miere”, iar că planul lui Dumnezeu în familie nu îl
cunoaște nimeni:
Un profesor la medicină aduse înaintea
studenţilor săi un caz deosebit. „Un cuplu uman, cu
antecedente medicale grave are deja patru copii. Unii
au murit din copilărie, alţii au rămas cu handicap.
Acum este aşteptat cel de-al cincilea copil. Aţi sfătui
acest cuplu, întrebă profesorul, să facă avort? Şi aţi
pune asta în practică?”
Majoritatea studenţilor răspunseră afirmativ.
,,Procedând astfel, spuse profesorul, l-aţi fi ucis pe
Beethoven".
V-am trimis special cu gândul la Beethoven pentru că
pe muzica lui au evoluat, bucurându-se de dragoste,
multe cupluri și continuă să demonstreze și astăzi că,
dragostea venită de la Dumnezeu este un dar, asemenea
muzicii sale. Amin!
61
Pastoraţia tinerilor cu părinţii plecaţi în

străinătate: „Singura zi din an în care
mănânc cu părinții mei la masă...”
Proaspăt licențiat în Teologie Pastorală m-am

gândit să îmi depun dosarul de titularizare pentru ocu-
parea funcției de cadru didactic la o școală din Ardeal.
Suna foarte bine în mintea mea ideea de a fi
profesor de Religie la vârsta de 23 de ani. M-a ajutat
Bunul Dumnezeu și în data de 15 septembrie 2013
participam la deschiderea anului școlar la Colegiul
Tehnic Mediensis.
Prima oră a constat în prezentarea mea și
încercarea de a trece peste ideea că „Profu' de Religie
este foarte tânăr și o să ne facem de cap". Am decis ca
la începutul orei să rostim cu toții Rugăciunea
Domnească și să ne transformăm într-o mare familie.
Când a avut loc primul consiliu profesoral,
doamna directoare a informat pe diriginți că trebuie
făcute liste semnate de părinți cu cine participă sau nu
la ora de Religie. Doar la noi se putea ca o materie să
fie în trunchiul comun dar, în același, timp facultativă.
Mare a fost surprinderea mea în cancelarie
când, din toată școala, au fost doar șapte retrageri.
Astfel, participă la oră aproximativ 500 de elevi atât
ortodocși cât și catolici, greco-catolici, adventiști,
baptiști și penticostali.
Bineînțeles că nu urmez programa școlară care
este total nepotrivită cu ceea ce înseamnă a preda, după
părerea mea, Religie.
62
Astfel, de comun acord cu elevii, după

Rugăciune, întreb cine a mers la Biserică, iar cei care
explică, după putința lor, ce au înțeles la slujbă primesc
o iconiță pe care o lipesc în caietele de Religie, apoi
citim textul Sfintei Evanghelii din Duminica precedentă
și facem o scurtă predică de 10 - 15 minute pe marginea
textului. După, legăm totul de un subiect care să arate
implicarea lui Dumnezeu în viața noastră.
Într-una din duminici s-a citit textul Sfintei
Evanghelii de la Luca, cu Învierea fiului Văduvei din
Nain.
După ce l-am rugat pe Alex din clasa a XI-a, cu
care am prima oră, luni, să citească textul din Sfânta
Scriptură, le-am recitat poezia Moartea lui Fulger de
George Coșbuc, pentru a-i face să treacă și ei pentru
câteva clipe prin durerea mamei din Evanghelie și a
înțelege cât de îndurerați sunt părinții când noi ne
depărtăm de casă și mergem spre groapa păcatelor.
Copiii au înțeles că Biserica plânge ca o mamă pentru
noi toți și că înduplecat de lacrimile ei, Hristos Domnul
nostru, ne poruncește să ne ridicăm și să înviem
împreună cu El. Ca subiect de legătură cu această
Evanghelie am ales „Părinții”.
Am observat o ușoară tristețe pe chipurile
multora dintre ei dar, inițial, nu am luat în seamă acest
aspect. Dezvoltând subiectul am observat tristețea și
mai profundă ca, spre finalul orei, să înțeleg motivul.
Aproape 50% dintre ei au unul sau ambii părinți plecați
la muncă în străinătate, ei rămânând în grija bunicilor, a
rudelor, vecinilor sau chiar singuri. Exact când au
nevoie de cineva care să îi ajute în modelarea
personalității și a gândirii despre bine, ei sunt lăsați
63
singuri sau în grija unor persoane care permit o libertate

oarecum exagerată pentru a suplini lipsa părinților.
În apropierea praznicului Nașterii Domnului i-
am rugat pe copii să scrie o scrisoare către Dumnezeu
în care să îi motiveze Mântuitorului pentru ce să se mai
nască sau nu anul acesta. Am găsit mesaje superbe și
motivații foarte bune atât pentru venirea Mântuitorului,
cât și rugămintea de a rămâne acolo și de a nu coborî
iar pe pământ pentru că oamenii Îl vor trata din nou cu
indiferență sau Îi vor repeta procesul răstignirii.
O scrisoare anume mi-a atras atenția și aparține
unui băiat din clasa a XII- a care spune: „… De fiecare
dată Te naști cu aceeași bucurie pentru noi toți, iar
oamenii preferă să Te trateze cu spatele, să îți judece
preoții, pe bună dreptate la unii și nu găsesc un motiv
mai mare pentru care TE ROG să te naști și anul acesta
ca acela al faptului că este singura zi din an în care
mănânc cu părinții mei la masă și pot considera pentru
câteva zile că am o familie…” A fost a zecea scrisoare
din teancul care era pe biroul meu. Au urmat și alte
mesaje parcă trase la xerox: „Te așteptăm să Te naști
pentru că sunt singurele zile când avem familie”.
Acești copii așteaptă 350 de zile ca 15 zile să
poată avea o familie. După aceste scrisori am înțeles
motivul pentru care eu nu pot să ies în pauză, deoarece
mereu am la ușa cabinetului elevi care vor doar să mă
salute și să spună: „Ce faceți domn' profesor? Cum vă
simțiți astăzi?... Am trecut să vă spun că am luat un 8
la fizică pentru că v-am ascultat și m-am pus mai
devreme la somn și nu am mai dormit ca ursul la ore”.
Acești copii nu au cu cine să vorbească, cine să îi
asculte, să le spună o vorbă bună sau să îi „tragă de
urechi” când greșesc. Bunica, la cei 75 de ani, abia le
64
pune masa, spală și face curat și își are grijă de

bătrânețile ei. Bătrâna nu o să intre peste nepot sau
nepoată în cameră la ora zece seara să îi dea stingerea
că a doua zi are școală pentru a nu distruge și așa
fragila relație dintre ei.
Într-adevăr, motivația părinților este aceea de a
strânge bani pentru copiii lor. Dar din păcate sunt
contraziși chiar de aceștia. Într-o dimineață, cum am
ajuns la școală, doar ce am dat drumul la muzică și am
aprins candela din cabinet, că ușa se deschide și intră
Corina, șefa de clasă la o a X-a și mă roagă printre
suspine să îi dau un minut internațional ca să își sune
mama pe care nu o auzise de câteva zile. Oferta cartelei
îmi conferă și câteva astfel de minute și îi dau să
formeze numărul. Deși nu am vrut să fiu atent la
discuție, ceva m-a făcut să rămân nemișcat la auzul
următoarelor cuvinte: „Ai spus când ai plecat că o să
mă suni în fiecare zi și au trecut 2 zile și nu ai sunat.
M-am despărțit de Vlad că era un nemernic. Am stat și
am plâns o noapte întreagă că nu puteam să vorbesc cu
Buna' despre asta… Ți-am spus mamă că nu am nevoie
de bani, ci doar de tine lângă mine...”. A mai vorbit
ceva în legătură cu cheltuielile ce au venit probabil
pentru apartament, mi-a lăsat telefonul, mi-a mulțumit
și a plecat cu lacrimi în ochi.
Atunci am înțeles motivul pentru care în urma
solicitării mele de a mă ajuta în renovarea Cabinetului
și pregătirea pentru pictură au răspuns primii, astfel de
copii, deoarece am petrecut timp împreună, am râs, am
mâncat, chiar am și făcut temele la română.
Rămași singuri într-o lume care îi tratează cu
indiferență, acești tineri rămân pradă păcatului care,
trebuie să recunoaștem, își face singur reclamă în toate
65
mediile. Se refugiază în „bolnăvicioase” prietenii unde

alcoolul, tutunul și drogurile sunt parte a amiciției. Este
imposibil ca profesor să poți forma o legătură cu un
părinte aflat în străinătate spre a îl înștiința despre
alunecările copilului său.
Am copii care spun că preferau să mănânce
ciorbă de cartofi, dar să o mănânce toți trei la masă,
decât să aibă bani trimiși pentru a mânca pizza zilnic,
singuri. Oricât de mult se câștigă în străinătate, viitorul
copiilor nu se poate cumpăra cu bani.
Când revin în țară, părinții, cumpără pentru ei
case și mașini care intră în posesia unor oameni
maturizați forțat, dar cu un profund handicap
sentimental, fiindu-le imposibil aproape să își
întemeieze propriile lor familii.
Severitatea izvorâtă din dragoste a unei mame
care își ceartă copilul nu se poate cumpăra în euro sau
dolari. Pentru că pe zi îl ceartă, iar noaptea îl sărută pe
frunte. Da, este nevoie de bani într-adevăr, dar banii nu
sunt mai presus decât copiii.
Sunt de părere că apropierea din partea Bisericii
în astfel de situații față de generația care „mănâncă
singură” este esențială. Spunem în predicile „savante”
rostite cu atâta patos din amvon că „Biserica este mama
tuturor” și adevăr se grăiește, dar palpabil rar se
dovedește.
Atrași tot mai mult de mirajul strânselor
comunități din jurul cultelor religioase neoprotestante,
tinerii găsesc o așa numită familie lumească ruptă total
de reflecția familiei modelului divin, dar care îi încântă
și îi cumpără cu sentimente false.
Biserica Ortodoxă poate să ofere acest „înlocuitor” de
părinți având pe Mântuitorul Hristos prezent în
66
interiorul ei. Astfel, Dumnezeu preia funcția de Tată ce

oferă dragostea Sa nemărginită, bunătatea Sa, prezența
Sa, ajutorul Său, iar Biserica funcția de mamă ce își
crește și își educă copiii dați în grija ei de Dumnezeu.
Ca o concluzie, pot spune că lipsa banilor îi
forțează pe părinți să își lase copiii singuri pentru a le
asigura un viitor mai bun, viitor ce devine „nebun” cu
fiecare zi în care un copil „mănâncă singur”. Biserica,
prin atributul său de mamă poate și trebuie să plângă cu
lacrimi „adevărate” asemenea mamei văduve din Nain
pentru ca tânărul să reprimească viață de la Dumnezeu,
Tatăl nostru Cel Ceresc.
67
Suntem liberi...
În creştinism, libertatea poate fi privită sub
două aspecte. Pe de o parte, ea este un dat ontologic,
înscris în om de la crearea lui, fiind legat de chipul lui
Dumnezeu imprimat în fiinţa umană; pe de altă parte,
este şi ceva ce se dobândeşte prin păzirea poruncilor
Evangheliei. În plan interuman, libertatea fiecărei
persoane nu înseamnă pretenţie sau dominaţie asupra
altora, ci presupune ascultarea şi responsabilitatea faţă
de el. Despre modul liber în care omul este chemat să
lucreze împreună cu Ziditorul său, despre exercitarea
libertăţii şi constrângerile exterioare.
Libertatea este, în ziua de astăzi, darul cel mai
abuzat. Libertatea despre care noi vorbim mereu este
amprenta lui Dumnezeu în om. Dacă omul a fost creat
după chipul lui Dumnezeu, libertatea este una dintre
dimensiunile sale strict ontologice, nu numai
voliţionale ale lui. Pentru că omul, în măsura în care
este chip al lui Dumnezeu, în aceeaşi măsură are
implantat în natura lui, în firea lui, structurile atributive
pe care Dumnezeu Însuşi le are. Diferă doar planul în
care sunt transpuse acestea. În plan divin vorbim despre
transcendenţă, vorbim despre absolut, în timp ce în plan
strict uman vorbim despre ceea ce este creat, ceea ce
are început. Tot ceea ce are început are şi sfârşit. Aşa
este şi cu libertatea omului. Dacă Dumnezeu este Fiinţa
absolută, „Eu sunt Cel ce sunt“, iar la El, libertatea este
într-un plan absolut, neputând fi condiţionată decât de
Sine Însuşi, omul ca oglindă şi chip al lui Dumnezeu,
nu este decât acelaşi plan divin, însă cu început şi cu
68
sfârşit. Începutul este la Dumnezeu şi, fără îndoială,

dacă începutul este la Dumnezeu, şi sfârşitul trebuie să
fie la Dumnezeu. Libertatea omului se mişcă între doi
poli; polul prim ontologic, al datului creat, şi polul final
al vieţii lui, care trebuie să consune cu ceea ce îi este
dat la început.
A fi liber înseamnă a fi conştient că nu eşti
singur pe lume şi că ai responsabilitate faţă de celălalt.
Fiecare dintre noi avem libertatea dată. Vreau să fac
referinţă la un text evanghelic, „pilda talanţilor”.
Această parabolă este un exemplu clasic că Dumnezeu
dă libertate fiecăruia. Fiindcă a dat daruri fiecăruia. Dar
nu mărimea darurilor contează aici, ci faptul că
Dumnezeu a dat darurile pentru a fi înmulţite. Iar aici
încă odată avem libertatea omului, măsura în care el şi-
o împlineşte sau nu. Pentru că dacă tu ai un talant, iar
altul are zece şi îi înmulţeşte, iar celălalt are unul şi îl
îngroapă, problema este aceeaşi. În ce măsură
îndeplineşti tu datul fundamental a ceea ce tu eşti, adică
libertatea de a înmulţi, de a crea, de a face? Ne
întrebăm de multe ori de ce Dumnezeu le-a dat unora
doar un talant? Nu trebuie să punem problema aşa.
Dumnezeu a dat talantul după puterea fiecăruia, dar
Dumnezeu nu apelează sau nu contabilizează talanţii, ci
apelează la libertatea omului. „Ce ai făcut tu cu puţinul
pe care ţi l-am dat?“, ne va întreba Dumnezeu. Iar dacă
nu eşti conştient că trebuie să împreună - creezi cu
Dumnezeu, atunci ţi se va lua şi puţinul pe care l-ai
primit…
69
„Astăzi a fost spânzurat pe lemn Cel ce a

spânzurat pământul pe ape ”

Duh.
Deniile din Săptămâna Sfintelor Patimi sunt un
urcuş abrupt şi intens spre Înviere; ele sunt ca o culme
pentru cei care au postit şi s-au pocăit de păcatele lor,
sau ca un tren de ultimă oră, ca o chemare stăruitoare
pentru cei întârziaţi în hotărârea lor de a se întoarce
spre Hristos înainte de marea sărbătoare a Învierii.
Cântarea: „Iată, Mirele vine la miezul nopţii şi
fericită este sluga pe care o va afla priveghind…”,
precum şi cântarea: „Camara Ta, Mântuitorul meu, o
văd împodobită şi îmbrăcăminte nu am ca să intru într-
însa…”, exprimă cel mai intens tensiunea dintre
pocăinţă şi iertare, dintre priveghere şi aşteptarea
bucuriei învierii şi a întâlnirii cu Hristos. Deniile nu
sunt doar slujbe de dimineaţă săvârşite seara, până
târziu în noapte, ci scopul lor principal este ca, prin
rugăciune şi cântare, prin citirea Sfintei Scripturi şi
meditaţie, prin pocăinţă şi post, să alungăm din suflet
întunericul păcatelor şi să ne umplem de lumina cea
tainică şi nevăzută, dar reală şi simţită ca bucurie, a
prezenţei iubitoare a lui Hristos în noi şi în cei care se
roagă împreună cu Biserica Sa.
Odinioară, mai ales la sate, lumânarea de ceară
curată aprinsă de credincioşi în biserică, la deniile din
Săptămâna Patimilor, era la sfârşit purtată în mână până
acasă, ca arvună a luminii învierii, ca semn că rostul şi
folosul slujbei deniilor este acela de a aduna în timpul
70
Postului lumină în suflet spre a ne bucura de lumina cea

mare şi deplină a Sfintelor Paşti.
Întreaga Săptămână a Patimilor este o meditaţie
la patimile Domnului, dar şi la ultimele fapte şi
învăţături de la El. Pe de altă parte, aceasta este o
săptămână de intensificare a eforturilor noastre
duhovniceşti în vederea unei pregătiri mai bune pentru
Praznicul Învierii. Inclusiv postul din această
săptămână, începând cu Sâmbăta lui Lazăr şi până-n
Sâmbăta Mare, este văzut şi trăit ca un post mai special
de pregătire pentru Paşti. Dacă până în Duminica
Floriilor am postit pentru noi, ca penitenţă pentru
păcatele noastre, în Săptămâna Patimilor postim pentru
Mântuitorul Hristos cel ce urmează să fie prins, judecat,
răstignit şi îngropat, ca apoi să Învieze pentru noi.
Primele trei zile ale Săptămânii Patimilor: Sfânta şi
Marea Luni / Marţi / Miercuri sunt asemă-nătoare în
rânduiala slujbei, chiar dacă fiecare zi are ca subiect de
prăznuire evenimente sau pilde diferite.
Luni este pomenit Iosif cel preafrumos
(patriarhul din Vechiul Testament în care biserica vede
o preînchipuire a lui Hristos) şi tot în această zi se face
pomenirea smochinului neroditor, care s-a uscat,
blestemat fiind de Domnul.
„Cămara Ta, Mântuitorule, o văd împodobită şi
îmbrăcăminte nu am ca să intru într-însa. Luminează-
mi haina sufletului meu, Dătătorule de lumină şi mă
mântuieşte”. (Condacul zilei)
Marţi se face pomenirea celor zece fecioare
despre care Mântuitorul Hristos a vorbit ucenicilor şi
mulţimilor (Matei XXV, 1-13).
„La ceasul sfârşitului, suflete, gândind şi de tăierea
smochinului temându-te, cu iubire de osteneală
71
lucrează-l, ticăloase, priveghind şi strigând: Să nu

rămânem afară de cămara lui Hristos”. (Condacul
zilei)
Miercuri Biserica a rânduit să luăm aminte la
două exemple: ungerea Mântuitorului în Betania
(păcătoasa desfrânată, înstrăinată de Dumnezeu, care
aducând în această zi, cu mare căinţă, smerenie şi cu
multe lacrimi, mir de mare preţ şi ungându-l pe Hristos,
devine mironosiţă) şi trădarea lui Iuda Iscarioteanul
(ucenicul care, deşi apropiat de Domnul, L-a vândut, tot
astăzi, pentru treizeci de arginţi fariseilor şi cărturarilor
ce voiau să-L ucidă).
„Doamne femeia ce căzuse în păcate multe,
simţind dumnezeirea Ta, luând rânduiala de mironosiţă
şi tânguindu-se, a adus Ție mir mai înainte de
îngropare…” (Casiana monahia)
Cele mai importante denii sunt cele de joi şi vineri
seara, cunoscute şi sub denumirile de denia mică şi
denia mare.
Cea de joi seara are ca elemente specifice,
citirea celor 12 Evanghelii ale patimilor şi scoaterea
Sfintei Cruci în mijlocul bisericii. Joia Mare, este
rânduit să prăznuim patru evenimente din Săptămâna
Patimilor, primele două făcându-se ziua, iar celelalte
două în noaptea de joi spre vineri:
1. Spălarea picioarelor ucenicilor de către
Mântuitorul, dându-le prin aceasta, lor şi nouă, pildă de
smerenie. (Ioan XIII, 1-17)
„După ce le-a spălat picioarele şi Şi-a luat hainele, S-a
aşezat iar la masă şi le-a zis: Înţelegeţi ce v-am făcut
Eu?
Voi Mă numiţi pe Mine: Învăţătorul şi Domnul, şi bine
ziceţi, căci sunt.
72
Deci, dacă Eu, Domnul şi Învăţătorul, v-am spălat

vouă picioarele, şi voi sunteţi datori ca să spălaţi
picioarele unii altora;
Că v-am dat vouă pildă, ca precum v-am făcut Eu vouă,
să faceţi şi voi.” (Ioan XIII,12-15)
2. Cina cea de taină, adică aşezarea Sfintei
Cuminecături. (Matei XXVI, 20-30; Marcu XIV, 17-
31; Luca XX, 14-38; Ioan XIII)
„Şi luând pâinea, mulţumind, a frânt şi le-a dat lor,
zicând: Acesta este Trupul Meu, care se dă pentru voi;
aceasta să faceţi spre pomenirea Mea.
Asemenea şi paharul, după ce au cinat, zicând: Acest
pahar este Legea cea nouă, întru Sângele Meu, care se
varsă pentru voi.” (Luca XX,19-20)
3. Rugăciunea cea mai presus de fire, în
Grădina Ghetsimani. (Matei XXVI, 36-46; Ioan XVII)
„Precum M-ai trimis pe Mine în lume, şi Eu i-am trimis
pe ei în lume.
Pentru ei Eu Mă sfinţesc pe Mine Însumi, ca şi ei să fie
sfinţiţi întru adevăr.
Dar nu numai pentru aceştia Mă rog, ci şi
pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor,
Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi
Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea
să creadă că Tu M-ai trimis.
Şi slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să
fie una, precum Noi una suntem:
Eu întru ei şi Tu întru Mine, ca ei să fie desăvârşiţi
întru unime, şi să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi
că i-ai iubit pe ei, precum M-ai iubit pe Mine.” (Ioan
XVII, 18-23)
73
4.Trădarea Domnului de către Iuda. (Matei

XXVI, 47-56)
„Şi pe când vorbea încă, iată a sosit Iuda, unul dintre
cei doisprezece, şi împreună cu el mulţime multă, cu
săbii şi cu ciomege, de la arhierei şi de la bătrânii
poporului. Iar vânzătorul le-a dat semn, zicând: Pe
care-L voi săruta, Acela este! Puneţi mâna pe El. Şi
îndată, apropiindu-se de Iisus, a zis: Bucură-Te,
Învăţătorule! Şi L-a sărutat. Iar Iisus i-a zis: Prietene,
pentru ce ai venit? Atunci ei, apropiindu-se, au pus
mâinile pe Iisus şi L-au prins.” (Matei XXVI, 47-50)
„Astăzi a fost spânzurat pe lemn Cel ce a spânzurat
pământul pe ape”. Aceste cutremurătoare cuvinte sunt
cântate de preot încă din seara Sfintei Joi, când acesta
iese din Sfântul Altar purtând în spate Crucea lui
Hristos.
Denia de vineri seara se deosebeşte de celelalte
prin Cântarea Prohodului, şi înconjurarea bisericii cu
Sfântul Epitaf (cusătura sau pictura de mare frumuseţe
care reprezintă scena punerii în mormânt). Vinerea
Mare este ziua de doliu a creştinătăţii: atunci a fost
răstignit Mântuitorul. De aceea, în această zi, în orice
biserică creştină din lume, nu se oficiază slujba Sfintei
Liturghii. Liturghia însăşi înseamnă jertfă şi se
consideră că nu se pot aduce două jertfe în aceeaşi zi.
De aceea, Vinerea Mare este zi aliturgică. În schimb,
vineri seara se oficiază Denia Prohodului. Mai întâi,
tineri şi bătrâni, trec pe sub masa plină de flori, masă ce
simbolizează catafalcul Domnului. Pe ea este aşezat
Sfântul Aer (Epitaful), precum şi Evanghelia împreună
cu Sfânta Cruce. Apoi, preoţii, strana şi credincioşii
cântă Prohodul Domnului.
74
Fraţi creştini,
Am încercat pe cât posibil să rezum ceea ce
este de necuprins. Ceea ce doresc eu să înţelegem cu
toţii este că în această perioadă, Biserica nu doar ne
vorbeşte despre ceva evenimente petrecute acum mai
bine de 2000 de ani, pe care noi, doar le rememorăm.
Prin aceste slujbe, noi suntem răpiţi şi duşi în mijlocul
evenimentelor mântuirii noastre, deoarece cu adevărat
Miercuri îl vedem pe Hristos vândut, Joi îl vedem
Răstignit în mijlocul Bisericii unde vom merge, iar
Vineri îl vedem pus în mormânt, înmormântat fiind
chiar de noi. În Biserică nu există trecut, doar prezent.
Să credem cu adevărat că El este acolo şi atunci vom
simţi până şi praful de pe Golgota Ierusalimului.
Cuvântul pe care îl auzim în Biserică, fără lucrare
văzută este o simplă poveste, iar lucrarea văzută fără
fundamentul cuvântului scripturistic este un simplu act
magic, ireal. Acesta este motivul pentru care tot ceea ce
se citeşte sau se cântă în această perioadă Biserica
transpune în chip văzut.
Haideţi să lăsăm pentru o clipă acest nou T.B.C
de care suferim cu toţii (tehnologie, bani şi confort) şi
să ne facem timp pentru Dumnezeu, să vedem câte a
suferit El pentru noi şi poate, acum, că ştim ce
reprezintă aceste slujbe nefăcute de oameni, vom sta
mai cu frică şi mai cutremuraţi, în lacrimi, alături de
Mântuitorul Hristos, acum şi pururea şi în vecii vecilor
Amin!
75
„Fiule, iată mama ta, mamă, iată Fiul tău”

Mama! Ce cuvânt înălţător! Primul nostru cu-
vânt rostit, dacă nu verbal, în gând cu siguranţă.
Fiinţa aceea parcă venită din altă lume, trimisă
de Sus, de către Dumnezeu, să vegheze pururea asupra
noastră, fiinţă pe care noi o numim mamă.
Toţi avem mamă, până şi Mântuitorul Hristos a
avut pe cineva căreia să îi dea această titulatură sfântă.
Fecioara Maria însă, fiind „binecuvântată între femei”,
dezvoltă acest atribut al ei pentru a ne cuprinde pe toţi.
Astfel, astăzi prăznuim la început de primăvară, toate
mamele inclusiv şi mai ales pe Fecioara Maria, mamă,
a celor fără de mamă. Părintele Stăniloae ne spune că:
„În Maica Domnului avem în cer o inimă de mamă”,
adică această mamă a tuturor mijloceşte pentru noi în
faţa lui Dumnezeu din dragostea nemăsurată pe care ne-
o poartă.
Sfânta Scriptură, ne dă informaţii sumare în
legătură cu naşterea şi copilăria Maicii Domnului. Cele
mai multe ştiri despre aceste momente din viaţa sa ne
sunt date de scrierile apocrife şi de Sfânta Tradiție.
Din Sfânta Scriptură, rezultă că, Sfânta Fecioară era
din neamul lui David (Ps. CXXXI, 11; Matei XXI, 9;
Luca I, 32; Romani I, 3 etc.). După tradiţie, părinţii săi
se numeau Ioachim-Eli, Eliachim (Luca XI, 23) şi Ana
şi locuiau în orășelul Nazaret din Galileea. Nazaretul,
care se traduce prin floare, lăstar, primea, aşadar,
floarea „făgăduită de Dumnezeu protopărinţilor noştri,
Adam şi Eva, în rai”, lăstarul răsărit din rădăcina lui
David, pe Sfânta Fecioară Maria (Isaia XI, 10). Părinţii
76
ei nu-i dau un nume deosebit, ci unul foarte obişnuit la

evrei, cel de Maria (Luca I, 27), nume ce devine sfânt
alături de cel de mamă.
Fraţi creştini,
Nu există cuvinte care să descrie valoarea cuvântului
„mama” în viaţa fiecăruia dintre noi. Nu există om în
lumea aceasta care să nu iubească şi să nu fie iubit de
mama sa. Aceste fiinţe au ceva „dumnezeiesc” în ele,
anume putere nelimitată de iubire, de iertare şi de jertfă.
Câţi dintre noi nu am greşit şi cu toate acestea
fiinţa prăznuită astăzi a ştiut să ierte? De câte ori am
trecut cu vederea faptul că trebuie să îi mulţumim în
fiecare clipă pentru ceea ce am fost, suntem şi vom
ajunge?
Să ne aducem aminte că atunci când aveam un
an, ea ne hrănea şi ne îmbăia, iar noi îi mulţumeam
plângând o noapte întreagă. Când aveam 4 ani, ne-a
dăruit un set de creioane colorate şi noi i-am mulţumit
colorând masa din sufragerie, ne-a îmbrăcat frumos
pentru o plimbare prin oraş, iar noi i-am mulţumit să-
rind în prima baltă. Am crescut şi la 7 ani ne-a dus de
mână la școală şi i-am mulţumit strigând „Nu merg!”,
apoi ne-a cumpărat o minge şi i-am mulţumit arun-
cându-o în fereastra vecinilor. După ce am mai crescut,
la 14 ani ne-a sugerat cum să ne tundem şi noi i-am
mulţumit spunându-i „Nu ai gusturi!”, la 20 de ani ne-
a întrebat dacă ne întâlnim cu cineva şi noi i-am
mulţumit spunându-i tare şi răspicat „Nu este treaba
ta!”,iar exemplul cu astfel de mulţumiri poate continua.
Să nu uităm că Sf. Apostol Pavel spune în 1 Timotei
II:15: „Totuşi, femeia va fi mântuită prin naştere de fii,
dacă stăruieşte cu smerenie în credinţă, în dragoste şi
în sfinţenie”.
77
Dar viaţa noastră vine de la mamă? Cine i-a

oferit acesteia viaţă? Umila mea părere este că prăz-
nuirea de astăzi trebuie făcută pentru Dumnezeu, drept
Cel ce a dat viaţă mamei noastre, iar prin dragostea
purtată pentru cea mai importantă femeie din viaţa
noastră trebuie să arătăm dragostea faţă de Dumnezeu.
Special am ales ca titlu, îndemnul pe care
Mântuitorul Hristos, deşi răstignit fiind pe cruce îl dă
Sfântului Ioan: „Fiule iată mama ta…“ este exemplul
pe care şi noi trebuie să îl urmăm. Mântuitorul prin
acest îndemn arată grija deosebită pe care El ca
Dumnezeu o purta pentru Fecioara Maria,
încredinţându-o în grija celui mai tânăr Apostol.
Vreau să subliniez jertfa şi mucenicia mamei,
datoare să nască sfinţi şi să îşi preschimbe copiii din
daruri de la Dumnezeu, în daruri către Dumnezeu.
Bucuria unei mame care îşi revede fiul întors la ea, la
principiile sădite de ea poate fi egalată doar de bucuria
tatălui din Evanghelia Fiului Risipitor. Legătura dintre
mamă şi copii nu poate fi ruptă nici măcar de
vremelnicia morţii, pentru că atât mama cât şi copiii vor
fi uniţi mereu de rugăciune şi de dragostea lui Hristos,
pentru că deşi mama sau copilul nu mai sunt trupeşte
alături, ei continuă să se iubească şi să se roage unul
pentru altul şi niciunul din ei nu se pierde.
Cei dragi nu se pierd, ci stând în faţa lui Dumnezeu se
bucură de Lumina Lui. Dacă un părinte sau un copil au
învăţat să se roage zilnic împreună, aici pe pământ. o
vor face şi de dincolo de hotarele vieţii şi a morţii.
Să nu uităm că am spus că există ceva
„dumnezeiesc” în această fiinţă. Ea poate să fie soţie,
mamă, gospodină şi toate aceste într-o singură femeie.
Are şi ceva supraomenesc, anume, îşi dă seama că ne
78
preocupă ceva chiar dacă încercăm să îi ascundem acest

lucru.
O tânără domnişoară s-a întors acasă într-o
după-amiază. Avusese o zi grea, cu multe probleme şi
acum era obosită şi supărată. Mama ei, femeie în vârstă,
s-a grăbit să-i iasă în întâmpinare. S-au aşezat împreună
la masă, dar, ca orice mamă, a văzut de îndată tristeţea
din sufletul fetei şi a căutat să o liniştească.
-Mai lasă-mă în pace, mamă! Crezi că toate se pot
rezolva aşa, cu una, cu două? Nici nu ştii despre ce-i
vorba!
- Dar îmi poţi povesti - i-a răspuns, cu răbdare, mama.
Poate te-aş putea ajuta…
- Cu ce să mă ajuţi, cu sfaturi? M-am săturat de atâtea
întrebări şi sfaturi.
- Lasă-mă în pace! - a mai strigat tânăra fată şi a plecat
în grabă, trântind uşa.
Spre seară, când s-a mai liniştit, când şi-a dat seama de
greşeala ei, de supărarea pe care i-o pricinuise cu
siguranţă mamei, s-a întors. Acasă însă, şi-a găsit mama
aşteptând în fotoliul din faţa ferestrei, cu capul în piept,
parcă ar fi adormit.
Dar ea murise, murise de inimă chiar în după-amiaza
aceea. Zadarnice au fost lacrimile care au urmat,
zadarnică a fost toată durerea fetei. Mama murise şi
ultimele cuvinte pe care le auzise de la copilul ei
fuseseră: „Lasă-mă în pace!”. Acest lucru o durea cel
mai tare pe tânăra fată: mama murise fără ca ea să-i fi
spus, de fapt, cât de mult o iubeşte, câtă nevoie are de
prezenţa ei, de sfaturile ei, de dragostea ei - dragoste de
mamă.
„După Dumnezeu, nu iubesc pe nimeni atât de mult ca
pe mama.” (Fericitul Ieronim)
79
Fie ca această zi şi îndemnul Fericitului Ieronim

să ne fie tuturor un prilej de a aduce slavă lui
Dumnezeu prin mamele noastre, printr-un sărut al
mâinii, o floare şi o vorbă bună, a celor ce sunt în viaţă,
iar mamelor trecute la Domnul, o floare şi o lumânare
date din toată inima, totdeauna acum şi pururea şi în
vecii vecilor, AMIN!
80
Corăbiile lui Hristos

Nu vreau ca cineva să considere acest cuvânt
drept o critică, ci mai degrabă o realitate. Trăim
vremuri parcă din ce în ce mai grele, cu bani puţini,
lipsiţi de zâmbete şi nemotivaţi. Oare aşa este? Păi
răspunsul multora poate să fie unul afirmativ… dar, cei
care nu Îl tratează pe Hristos cu INDIFERENŢĂ (cu
spatele) nu au de ce să mă judece.
Avem 5 biserici în oraş, 5 nave ce ne poartă
spre Dumnezeu. Din păcate însă, la fiecare plecare din
portul lumii acesteia spre Împărăţia lui Dumnezeu sunt
din ce în ce mai goale. Nu am folosit o figură de stil,
am folosit o realitate. Biserica este trup tainic al lui
Dumnezeu, iar Mântuitorul Hristos este Capul pururea
viu si activ al ei. Biserica este „terenul sau mediul de
lucrare a harului divin, care se pogoară de la Hristos,
prin Sfântul Duh pentru mântuirea şi sfinţirea
oamenilor”.
Acel „banal” răspuns, care astăzi a fost rezumat
doar la a fi cântat de cel pe care îl numim cântăreţ,
„Doamne miluieşte” era în vechime dat la cererile
preotului de întreaga comunitate ce se afla în Biserică.
Oamenii erau coliturghisitori împreună cu Domnul
Hristos, iar Hristos este săvărşitorul văzut prin preot.
Da, acel preot pe care îl denigrăm pentru unele păcate
(să arunce cu piatra cel fără de păcat), păcate de care
este conştient şi am să vă redau câteva fragmente din
rugăciunile nelipsite din gura unui preot la fiecare
slujbă adusă lui Dumnezeu: „Doamne, trimite mâna Ta
dintru înălţimea locaşului Tău şi mă întăreşte spre
81
slujba Ta ce-mi este pusă înainte, ca NEOSÂNDIT

stând înaintea înfricoşătorului Tău Altar…”;
„Pomeneşte, Doamne, după mulţimea îndurărilor Tale,
şi a mea NEVREDNICIE (…) şi să nu opreşti pentru
PĂCATELE MELE, harul Preasfântului Tău Duh…”;
„NIMENI din cei legați cu pofte şi cu desfătări NU
ESTE VREDNIC SĂ VINĂ, SĂ SE APROPIE, SAU SĂ
SLUJEASCĂ ŢIE, Împăratul slavei, căci a sluji Ţie este
lucru mare şi înfricoşător chiar pentru puterile cereşti.
DAR, TOTUŞI, pentru iubirea Ta de oameni…”.
Am scris acest articol după Cursul de Liturgică,
unde Înalt Preasfinţitul Părinte Prof. Univ. Dr.
Laurenţiu Streza, Mitropolitul Ardealului ne spunea că
„preotul atunci când stă în genunchi în timpul
prefacerii darurilor în Trupul şi Sângele Mântuitorului
Hristos nu mai este prezent pe pământ, el este răpit
împreună cu cei din Biserică în faţa tronului de jucată
a lui Dumnezeu şi se roagă pentru aceştia, ca martor al
lor în faţa lui Dumnezeu”.
Dar ei sunt din ce în ce mai puţini. Aceiaşi
oameni vin la Hristos, aceiaşi care Îl văd Domn şi
Dumnezeu, Tată şi Prieten. Restul stau cu „spatele” la
Dumnezeu. Indiferentismul religios devine o problemă,
una foarte importantă pentru viitorul nostru, nu doar ca
neam creştin, ci ca popor aflat într-o Europă tot mai „cu
spatele la Hristos”.
Să revenim în oraşul nostru, unde deşi ne
considerăm săraci, zonă defavorizată, fără posibilitatea
de a găsi un loc de muncă etc., stăm cu spatele la
bogăţii pe care foarte puţini le văd.
Ce comori frumoase ne cheamă Hristos să
primim în Biserică! Ce bucurie ar trebui să avem pentru
faptul că ne cunoaştem pe stradă, ca o mare familie, una
82
a drăgăneştenilor! Ce zâmbete largi şi sincere trebuie să

avem cu toţii pe chip pentru bucuria ce ne-o oferă
priveliştea de dimineaţă cu toţi acei copii care merg
spre şcoală şi însufleţesc oraşul din zori până seară! Ce
speranţă trebuie să avem pentru că auzim glasul
clopotelor la începutul Sfintelor Slujbe, adică auzim
chemarea lui Dumnezeu prin gălăgia cotidiană!
Ştiţi de ce se spune că New York –ul este un
oraş ce nu mai prezintă siguranţă pentru oamenii simpli
care merg pe stradă? Pentru că nu se mai aude sunetul
clopotelor Catedralelor datorită zgomotului zilnic.
Eu am găsit bogăţii în oraşul meu şi sunt
mândru de Drăgăneşti, cu toate neajunsurile lui. Oare,
stau să mă gândesc că ne spune Mântuitorul Hristos:
„De aceea vă spun: nu vă îngrijoraţi de viaţa voastră,
gândindu-vă ce veţi mânca sau ce veţi bea; nici de
trupul vostru, gândindu-vă cu ce vă veţi îmbrăca. Oare
nu este viaţa mai mult decât hrana, şi trupul mai mult
decât îmbrăcămintea? Uitaţi-vă la păsările cerului: ele
nici nu seamănă, nici nu seceră şi nici nu strâng nimic
în grânare; şi totuşi Tatăl vostru cel ceresc le hrăneşte.
Oare nu sunteţi voi cu mult mai de preţ decât ele?“
(Matei VI, 25 – 26)
Aflăm de la Mântuitorul, că suntem mai presus
de orice, suntem „coroana întregii creaţii a lui
Dumnezeu”, prin urmare, grija lui faţă de noi trebuie să
o câștigăm şi să urcăm toţi în corăbii, să fim răpiţi
pentru câteva clipe la El, ca rugându-ne împreună cu
preotul nostru, să putem descoperi „comorile” oraşului
Drăgăneşti, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!
83
Dar...
Duh. Amin!
Păşind cu teamă în această perioadă de post,
apăsaţi parcă din ce în ce mai mult de patimile tot mai
greu de scos din inimile noastre, Biserica ne mângâie,
rânduind ca în acest timp să cântăm, nu numai să
ascultăm, colinde. Da, începutul Postului Crăciunului
este şi începutul vestirii acestei mari minuni a Întrupării
Fiului lui Dumnezeu, adică din prima zi a postului
putem să colindăm, bucurându-ne.
Mărturisesc că m-am trezit cu greu în dimineaţa
zilei de 15 Noiembrie, prima zi din post, pentru a merge
la Capela Facultăţii unde săvârşim Sfânta Liturghie în
fiecare zi de Miercuri, Vineri, Sâmbătă şi Duminică,
precum şi în sărbători. Ajuns acolo, am mers împreună
cu ai mei colegi la strană pentru a începe slujba. Am
colindat cu toţii, nesimţind parcă trecerea timpului pe
lângă noi, dându-ne seama că Postul din această
perioadă, împletit cu rugăciunea şi cu colindul este o
binecuvântare a Lui Dumnezeu asupra noastră.
Catavasia Naşterii Domnului nostru Iisus
Hristos începe cu următorul îndemn: Hristos se naşte
măriţi-L, Hristos din ceruri întâmpinaţi-L, îndemn ce ne
arată importanţa deosebită pe care noi toţi trebuie să o
acordăm acestui mare praznic.
Naşterea Domnului, acest răsărit în istoria mântuirii
neamului omenesc, devine pentru fiecare dintre noi,
momentul prim dedicat familiei. Hristos, Cel născut în
84
iesle devine magnetul ce ne atrage pe toţi, alături de cei

dragi.
Acesta este momentul dedicat împodobirii
bradului, a cumpăratului de cadouri, a pregătirii mesei
îmbelșugate şi într-un final al colindului. Special am
ales această ordine, deoarece astăzi tot mai mulţi uită
sensul prim al Crăciunului – Naşterea lui Hristos.
Foarte frumos spune un colind:
Copilule cu ochi senini,
Tu iarăşi vii printre străini
Hristos se naşte şi anul acesta din dragoste
pentru nişte străini, pentru unii care consideră
sărbătoarea aceasta doar un prilej de a avea o masă
îmbelşugată, vin pentru veselirea inimii şi familia în
jur.
DAR, acest praznic este pentru a ne bucura într-
un alt fel.
Bucuria Crăciunului o simţim doar atunci când
ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele lui Hristos, după
jertfa pe care am adus-o în Postul ce a precedat
praznicul. Abia atunci putem spune că simţim „magia”
Crăciunului. Participarea la Liturghia din dimineaţa
zilei de 25 Decembrie, împărtăşirea, iar apoi bucuria de
a sta la masă cu cei dragi, de a cânta colinde şi de a ne
bucura de Hristos Domnul reprezintă ceea ce noi
trebuie să numim Crăciunul. Masa aceasta arată
dragostea noastră de a împărţi cu cei dragi ce avem.
Părinţii care împart cozonacul copiilor arată tocmai
această dragoste pe care noi o purtăm pentru cei dragi;
această dragoste este găsită doar în jurul mesei care ne
bucură de Naşterea lui Hristos. Familia trebuie să fie
prezentă la slujba din dimineaţa Crăciunului, să
vestească Naşterea şi începutul mântuirii noastre, apoi
85
să se reunească în Liturghia care continuă la masă,

alături de cei dragi.
Sărbătoarea Naşterii Domnului este una dintre
cele mai bogate imnologii ale Ortodoxiei şi este o
replică a sărbătorii Paştelui. Preserbarea şi postserbarea
perioadei Crăciunului sunt adaptate după cele ale
Sfintelor Paşti. Iniţial a existat o săptămână
pregătitoare, de post, care a ajuns să fie extinsă la VII
săptămâni. Ziua care precedă sărbătoarea a căpătat
denumirea de Ajun, fiind bogat împodobită cu colinde,
pregătiri şi multă speranţă.
În această noapte nu „aşteptăm pe Moş
Crăciun” aşa cum suntem obișnuiți, ci aşteptăm steaua
să ne călăuzească la ieslea lui Hristos; aşteptăm prima
rază de soare să ne arate drumul spre Sfânta Biserică,
unde trebuie să aducem un mare DAR lui Dumnezeu –
bucuria noastră că se naşte Hristos este cel de-al
patrulea DAR pe care noi îl aducem Pruncului sfânt.
Să nu contenim să dăm slavă lui Dumnezeu în această
perioadă, să cerem ajutor de a ne ridica pe treptele
postului, să colindăm cu mare bucurie în suflete
Naşterea lui Hristos şi să ne rugăm Pruncului născut în
iesle, totdeauna acum şi pururea şi în vecii vecilor
AMIN !
86
Cuvânt de ziua îndrăgostiţilor I

Poate multora li se va părea deplasat acest
cuvânt al meu, dar poate se va găsi cineva să îl şi
aprecieze. Începutul anului laic, deoarece cel bisericesc
începe pe 1 septembrie, ne găseşte în plină criză
financiară, sau cel puţin aşa se crede. Umila mea părere
este că ne aflăm într-o mare criză spirituală, una a
iubirii. Nu despre criză vreau să vorbim. Astăzi, m-am
gândit să vorbim despre verbul „a iubi”. Vă surprinde?
De ce? Teologii nu pot spune TE IUBESC? Nu înţeleg
ei acest termen? Hai să vedem.
Fraţi creştini,
Conform DEX-ului, în dreptul verbului „a iubi”
găsim:
1. (persoane de sex opus) A trata cu sentimente de
dragoste.
2. A trata cu un deosebit ataşament sufletesc.
Ştiţi care este cel mai mare dar pe care
Dumnezeu l-a dat oamenilor? Dragostea! Dragostea
edenică, cea a protopărinţilor noştri Adam şi Eva era
mult diferită de ce înţelegem noi astăzi.
Astfel dragostea este un sentiment complex,
manifestat prin afecţiune puternică. Definirea sa este un
demers dificil, cauzat de complexitatea manifestării
sale, dar şi de diversitatea legăturilor afective cuprinse
de acest termen. Dragostea se poate manifesta faţă
de: familie prieteni, parteneri romantici, Divinitate,
animale, obiecte, patrie, frumos, artă. O nevoie impor-
tantă a dragostei (care este inclusă uneori în însăşi
definiţia ei) este de reciprocitate - în unele cazuri,
87
această este resimţită de către subiect fără o acţiune

fizică a obiectului (de exemplu, în cazul dragostei faţă
de obiecte ori diverse concepte ne aplicate). Spre
deosebire de toate celelalte cazuri, Dragostea în care
sunt implicaţi parteneri romantici se serveşte
de sexualitate ca dovadă a intimităţii (prin expresia „a
face dragoste” se înţelege a avea o relaţie sexuală).
Dragostea interpersonală poate fi platonică, concept
prin care se înţelege o afecţiune purificată
de gesturi sau dovezi de natură fizică.
Dragostea faţă de Divinitate, este una foarte
complexă, deoarece noi nu putem să oferim în schimb
iubirea pe care Dumnezeu ne-o poartă. Astfel
Dumnezeu din dragoste pentru noi, din iubire pentru
om, a trimis pe Fiul Său, pe Mântuitorul Iisus Hristos în
lume pentru a întoarce „coroana întregii creaţii”(aşa
numeşte Pr. Stăniloaie - omul) la dragostea Sa
nemărginită. Dar omul a refuzat acesta dragoste şi l-a
răstignit pe Hristos, iar el a înviat şi iubirea a revărsat-o
peste întreaga lume. „Fiindcă atât de mult a iubit
Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru
ca oricine crede în El, să nu piară ci să aibă viaţă
veşnică”.
Omul ca fiinţă creată din nemăsurata dragoste a
lui Dumnezeu, are mare nevoie de iubire, astfel omul
nu poate trăi fără să iubească. Până şi pustnicul din
vârful munţilor este îndrăgostit... da, iubeşte ca un
nebun... pe Dumnezeu, şi cel mai mare criminal care
este urât de toată lumea are pe cineva care să îl
iubească... îl iubeşte mama sa şi exemplele pot
continua.
Una din definiţiile ce I se mai atribuie lui
Dumnezeu este că El este iubire.
88
Să vă expun o problemă de matematică, chiar

dacă vă mărturisesc că nu îmi plac ştiinţele exacte.
Dacă Dumnezeu este iubire şi omul nu poate trăi fără
iubire rezultă că omul nu poate trăi fără Dumnezeu său
mai bine zis fără iubirea lui Dumnezeu.
Această sărbătoare, că despre ea aş vrea să
vorbim nu ne aparţine... astfel Sfântul Valentin, sau
Valentin din Terni (latin. Valentinus) este un martir
declarat ca sfânt al creştinilor romano-catolici, care a
trăit în secolul III, fiind episcop în Interamna
(azi: Terni, Italia). El a fost condamnat la moarte şi
executat pe 14 februarie 269, din cauza credinţei lui.
După legenda el ar fi cununat un păgân cu o creştină,
dăruia tinerilor îndrăgostiţi flori din grădina lui, a
vindecat bolnavi. A fost învinuit de „cununare
religioasă” a perechilor de îndrăgostiţi, în ciuda
poruncii împăratului roman Claudius II (268-270). Azi,
Sf. Valentin este considerat patronul protector al
îndrăgostiţilor.
Poporul român are propria sărbătoare a
îndrăgostiţilor, Dragobetele, care din păcate, ca
importanță, păleşte în faţa celei de pe 14 februarie.
Dacă sunt pro celei împrumutate, atunci înseamnă că nu
sunt patriot iar dacă sunt contra ei, atunci voi intra
conform gândirii răutăcioase a multora în „grupul
medieval ce cuprinde toţi teologii zilelor noastre”.
Fraţi creştini,
Dragostea pe care o înţelegem noi, tinerii, în
ziua de astăzi se rezumă de cele mai multe ori la
plăcerea carnală şi nu cea spirituală. Nimeni nu îşi mai
doreşte o întâlnire la umbra teiului asemenea lui
Eminescu şi nu pentru amor în natură, ci pentru bucuria
îmbrăţişării şi a săruturilor pătimaşe. Acum întâlnirile
89
se dau „la mine sau la tine” băiatul merge la fată cu

mâna goală, (asta ca sa nu folosesc o expresie urâtă), se
salută cu o strângere de mâna, nu cu un sărut al mâinii
sexului frumos şi aventura amoroasă poate începe.
De la respectul deosebit pe care îl aveau cei ce
rămâneau în integritate corporală până în noaptea
nunţii, acum câtva timp, s-a ajuns la o mare ruşine de a
mai fi virgin sau virgină la vârsta de 18-19 ani. Doamne
fraţilor cât am decăzut! Cum ne-am îndepărtat de la
dragostea pură, şi nu infantilă, vorbesc de cea
adolescentină... Nu a interzis nimeni furtul unui sărut
de la colega aia frumoasă de clasă sau plimbarea de
mână prin parc sau discuţia nevinovată, dar a
condamnat şi v-a condamna Biserica până la sfârşitul
veacurilor legătura dintre bărbat şi femeie până după
Taina Căsătoriei.
După primirea binecuvântării lui Dumnezeu,
această legătura este permisă între soţ şi soţie dar până
atunci păcatul este mare în faţa lui Dumnezeu. Este
adevărat că am mai evoluat şi că tentaţia şi ispita este
pretutindeni... de la fusta până în pământ, capul
acoperit, bluza ce nu permitea privirii băiatului să
pătrundă mai mult decât trebuie, rămânându-i doar
posibilitate de a se îndrăgosti de frumoşii ochi ai feţei...
am ajuns la fusta practic inexistentă, la bluza purtată
doar de formă ce fac ca ochii băiatului să nu ştie unde
să privească mai întâi.
Nu condamn moda doar că de multe ori e ilegal
cum se îmbracă unele fete, fapt ce duce la replici de
genul „Cum să nu faci 7 ani de puşcărie pentru aşa
ceva?” Nu sunt nici misogin dar de multe ori se întrece
măsura.
90
Dacă tot am împrumutat această sărbătoare

haideţi să o păstrăm la puritate ei şi să rămânem
îndrăgostiţi puri, prin întâlniri romantice, prin dăruirea
de flori, bileţele de dragoste, subliniez bileţele nu
mesaje pe telefon, prin declaraţii proprii, nu copiate de
pe Google prin înţelegerea deplină a ceea ce înseamnă
să iubeşti pe cineva cu toată inima ta... pentru că nu se
ştie... după voia dumnezeiască ce rezervă relaţia pe care
o ai.
Spune o poveste că un bun creştin a ieşit dintr-o
zi dis-de-dimineaţă în oraş şi a descoperit un magazin,
apărut ca din pământ peste noapte, având o firmă
curioasă: „Aici se împarte fericire”. A intrat să
cumpere. La tejghea stătea un înger. L-a întrebat: „Cât
costă un kilogram de fericire?” „Nu se vinde, se
împarte gratis”, i-a răspuns îngerul. Vizitatorul i-a zis:
„Daţi-mi o tonă, să am de unde da şi la alţii”! ”Un
moment”, i-a zis îngerul, „să v-o împachetez”. Peste
câteva clipe i-a adus un pliculeţ cu câteva seminţe.
Uimit, vizitatorul i-a zis: „V-am cerut o tonă de
fericire”. La care îngerul răspunde:„Noi nu dăm
produse finite, ci seminţe. Îngrijiţi-le şi veţi avea
fericire pentru sute de mii de oameni”.
Tot aşa şi eu la acest cuvânt: nu v-am dat
produse finite, adică înţelegerea misterului verbului „ a
iubi”, ci seminţe: îndrumări care trebuie îngrijite,
semănate în inimă, păzite şi trăite.
Astfel aşa cum ne învăţa Al. Paleologul:
„Dragostea este o boală fără de care nu putem fi
sănătoşi” vă îndemn să fiţi bolnavi de dragoste dar o
dragoste pură.
Amin!
91
Cuvânt de ziua îndrăgostiţilor II

Dacă data trecută, am încercat să explicăm
împreună sensul verbului „a iubi”, astăzi, tot 14
Februarie, vreau să discutăm despre „fratele” acestui
verb, anume „a jertfi”. Vi se pare o prăpastie între ele?
Nu are de ce!
Fraţi creştini,
Verbul „a jertfi” înseamnă a renunţa la ceva sau
la cineva pe baza unor considerente care cer ca altceva
sau altcineva să aibă întâietate.
Ar trebui să spun AMIN şi să închei aici, dar
nu scăpaţi aşa uşor.
Fără jertfă în „iubirea” din predica trecută nu
rezolvăm nimic. Iubirea fără jertfă nu există, nu are
cum. Dacă noi nu ne jertfim pentru dragostea lui
Hristos, nici Hristos nu se va jertfi pentru noi. Dacă noi
nu ne jertfim pentru persoana iubită, nici persoana
iubită nu se va jertfi pentru noi. Dacă noi într-un final,
nu ne jertfim pentru aproapele nostru, nici aproapele
nostru nu se va jertfi pentru noi. Este ca într-un
Marketplace1, trebuie să plăteşti ceea ce ţi se oferă.
Pr. Dumitru Stăniloae spunea că „Iubirea este
înrudirea omului cu Dumnezeu. Ea uneşte la maxim
persoanele umane fără să le confunde. În iubire se
1
mărturisesc sincer că nu sunt adeptul „englezismelor” introduse în puritatea
Limbii Române, dar acesta are un înţeles aparte şi îmi argumentează afirmaţiile:
Marketplace – o locaţie în care bunurile şi serviciile sunt schimbate, o piaţă, de
obicei pătrată în care comercianţii înfiinţează standuri şi cumpărătorii,caută
marfă.
92
arată plenitudinea existenţei.” Existenţa noastră este

bazată pe jertfă.
Când suntem mici, părinţii, din dragoste pentru
noi, se jertfesc şi au grijă de „micul glob de aur”.
Persoana numită „mamă” nu doarme cu zilele şi se jert-
feşte stând lângă pătuţ ca nu cumva să păţim noi ceva.
Persoana numită „tată”, munceşte fără oprire şi se
jertfeşte pe sine pentru ca micul odor de acasă să aibă
tot ceea ce îşi doreşte. Această stare de jertfă con-tinuă
a celor două persoane enumerate mai sus, pe care noi
din răutate şi îngustare a minţii îi numim „expirați”
„învechiţi” sau „boşorogi” sau mai ştiu eu ce alte
răutăţi le îndreptăm spre ei, sunt părinţii ce îşi jertfesc
nu numai dragostea, ci şi multe altele. Jertfa de iubire
pe care o mamă o oferă copilului ei nu poate fi com-
parată decât cu jertfa lui Hristos pe Cruce pentru noi.
Crescând, învăţăm şi noi să ne jertfim, astfel, încercăm
să oferim în schimbul dragostei jertfelnice a părinţilor
noştri realizările noastre. Ce răsplată mai mare pentru
un părinte ce s-a jertfit din dragoste o viaţă întreagă
pentru copilul său, decât să îl vadă pe acesta împlinit?
Am început intenţionat cu starea de dragoste
jertfelnică din interiorul familiei înaintea celei de jertfă
din Biserica lui Hristos, pentru că familia în sine este o
Biserică. Astfel, există o MAMĂ care plânge şi se
jertfeşte neîncetat pentru noi şi care mai presus de orice
ne iubeşte. Pentru că ea este Trupul Tainic al lui
Hristos, iar Hristos este Capul ei, al Bisericii. Nu insist
foarte mult asupra jertfei şi a iubirii pe care Biserica o
oferă drept-credincioşilor săi, doar vreau să subliniez că
adevărata dragoste se poate gusta doar în Biserică.
Un alt fel de jertfă în dragoste este şi jertfa
pentru aproapele nostru, pentru prietenii noştri. Dacă ar
93
fi să „rezumăm” Sfânta Scriptură, atunci totul s-ar opri

la marea poruncă a iubirii lăsată nouă de Mântuitorul
Hristos: „să iubești pe Domnul Dumnezeul tău, cu
toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu tot cugetul tău.
Aceasta este marea și întâia poruncă. Iar a doua, la fel
cu aceasta: să iubești pe aproapele tău ca pe tine
însuți. În aceste două porunci se cuprinde toată legea și
proorocii” (Matei XX, 37-40).
Jertfa pentru prieteni, pentru aproapele nostru,
este a treia jertfă ca importanţă pe care omul trebuie să
o aducă în faţa lui Dumnezeu.
Prima este jertfa în iubire adusă lui Dumnezeu
pentru Dumnezeu, a doua jertfă este iubirea în Biserica
familiei şi în Instituţia Sfântă întemeiată de Cuvântul
cel Întrupat a lui Dumnezeu, adică în Biserică, iar a
treia este jertfa în iubire pentru aproapele nostru.
Frați creştini,
Am lăsat la final subiectul despre jertfă în
iubirea dintre un băiat şi o fată.
Dacă am stabilit până acum, că această jertfă se
află pe locul doi în „topul” enumerat mai sus, trebuie să
specificăm şi care este motivul pentru care avem nevoie
de jertfă în interiorul acestei relaţii de iubire.
Sfânta Scriptură ne prezintă inima ca fiind:
– sediu al înţelepciunii – Solomon se ruga să primească
o „inimă înţeleaptă”
– sediu al gândurilor – în vremea potopului, Sfânta
Scriptură afirma despre oamenii din acele timpuri că
„...toate cugetele (gândurile) inimii lor sunt îndreptate
la rău în toate zilele”.
–sediu al conştiinţei – Psalmistul David recu-noaşte
acest lucru când spune: „Inima îmi zice din par-tea
Ta:„Caută Faţa Mea!”şi Faţa Ta Doamne o caut!”
94
-sediu al dorinţelor – „ El îţi va da tot ce îţi doreşte

inima”
– sediu al memoriei – „ Păstrează bine în inima ta
cuvintele mele”
– sediu al poftelor rele – Sf. Apostol Pavel vorbeşte
despre „poftele inimilor” celor păcătoşi.
Noi oferim persoanei iubite acest mare
„depozit” al nostru, noi îi oferim înţelepciunea, îi
oferim gândurile, ii dăm posibilitatea să ne fie
conştiinţă, îi expunem dorinţele noastre, îi facem loc în
memoria noastră, dar din păcate îi împărtăşim şi din
poftele rele. Nu mai există jertfă, în relaţii. Toţi am
devenit proşti de exigenţi şi ştim doar să cerem, nu ne
mai jertfim, nu mai avem timp să ne jertfim, nu mai
vrem să ne jertfim. Bărbatul vrea să triumfe asupra
femeii, chiar şi cu pumnul dacă este nevoie.
Pentru noi, băieţii, a dispărut jertfa aceea de
umilinţă din dragoste care o aduceam ca ofrandă
femeii, iar lor le-a dispărut starea de jertfă continuă de a
se purta cu noi asemenea cum se poartă cu nişte copii.
Uităm că adevărata dragoste o simţim când suntem
mici, când nu se rezumă totul la sex şi atât. Când relaţia
constă într-un joc continuu, într-un zâmbet larg şi nu
fals, într-un somn unul în braţele celuilalt ce nu ai vrea
să se termine niciodată...
Sf. Valentin, acest Valentin din Terni, al
romano-catolicilor, oferea flori tinerilor îndrăgostiţi
deoarece vedea puritatea din inima lor... acum trebuie
să le oferim prezervative... şi asta se numeşte
EVOLUŢIE !!!!
Să vă propun un exerciţiu. Mergeţi şi vă uitaţi
în oglindă. Admiraţi-vă narcisiştilor şi gândiţi-vă care
este ultimul act de jertfă din iubire pe care l-aţi făcut în
95
ultimul timp (nu din obligaţie sau pentru că aşteptaţi

ceva în schimb), încercaţi să găsiţi în ultimele DOUĂ
SECOLE CEVA, dacă nu, haideţi împreună să ne
jertfim pentru Dumnezeu, din iubire pentru El, să ne
jertfim pentru familie şi pentru persoana iubită, dar şi să
ne jertfim pentru aproapele.
Un zâmbet este un act de jertfă, pentru că îl faci
şi pe celălalt să zâmbească alături de tine, jertfeşte-te
ducându-i un măr mamei tale şi invitându-l pe tatăl tău
la o bătaie cu zăpadă, jertfeşte-te mergând la prietenul
tău cel mai bun şi discută cu el, fă-l să simtă că are pe
cine se baza, dar mai ales JERTFEŞTE-TE, OMULE
pentru persoana iubită şi oferă tot ce ai tu mai bun
pentru ea, oferă-le din timpul tău, oferă-le „depozitul”
tău cel mai de preţ care este inima ta şi toţi aceştia:
Dumnezeu, familia, Biserica, persoana iubită şi
prietenii se vor jertfi pentru tine şi numai astfel se va
înţelege profunzimea verbelor A IUBI şi A JERTFI.
Într-o seară, la un han, doi călători vorbeau la
un pahar despre drumul lung ce îi aştepta în lunga
călătorie pe care o începuseră de ceva timp. Deodată,
lumea din afara hanului a început să se agite şi să strige
după ajutor, deoarece o casă de pe acea stradă luase foc.
Cei doi călători ies şi văd lângă casă, o mamă ce
plângea şi implora să o ajute cineva că al ei prunc
rămăsese înăuntru. Fără să stea pe gânduri, unul dintre
ei intră în casa cuprinsă de flăcări şi după câteva
momente iese afară plin de fum, dar cu micuţul teafăr
pe care îl încredinţează mamei sale. Toată lumea îl
aclamă, iar sărmana femeie îi mulţumeşte cu lacrimi în
ochi că i-a scăpat cea mai de preţ avere.
Prietenul său, însă nici nu se mişcase din loc şi
când revin la masă în han îi spune:
96
- Eşti nechibzuit omule, puteai să mori! Cum să te

arunci în foc? Ce te-a făcut să îţi rişti viaţa?
- Am sărit în flăcări pentru a salva viaţa acelui copil, nu
am făcut nimic deosebit. Dacă te uiţi cu atenţie în jurul
tău, vezi că toate cele se jertfesc unele pentru altele.
Grăuntele de grâu putrezeşte pentru ca din el să răsară o
mlădiţă, mama, îşi sacrifică tinereţea pentru a îşi creşte
copiii şi a îi educa, soldatul moare apărându-şi ţara şi
aşa mai departe. Toate trăiesc unele pentru celelalte.
- Păi bine dar, dacă ai fi murit şi tu, ce realizai?
- Atunci, aş fi fost şi eu asemenea grăuntelui.
Lumea toată este călăuzită de exemplul Mântuitorului
care s-a jertfit pe Cruce pentru mântuirea noastră.
Omul, trebuie să urmeze şi el acest exemplu fără de
care viaţa nu are sens. Cel cu sufletul curat caută binele
celorlalţi, nu pe al lui, se roagă pentru ceilalţi, nu pentru
el, iubeşte pe ceilalţi nu se iubeşte pe sine.
Prin tot ceea ce faci trăieşte pentru ceilalţi, nu doar
pentru tine însuţi, jertfeşte-te pentru ei, nu pentru tine
totdeauna acum şi pururea şi în vecii vecilor
AMIN!
97
Cuvânt de ziua îndrăgostiţilor III

Nu ştiu câţi aşteptau apariţia acestui cuvânt, însă
eu unul muream de nerăbdare pentru sosirea acestei
zile, nu pentru că am reuşit şi noi, teologii anului IV, să
scăpăm de ultimul examen, sau pentru că are Steaua
meci, ci pentru că astăzi vreau să completez trinitatea
formată din verbele „a iubi”, „a jertfi “ şi „A IERTA ”.
Iată ce găsim în DEX, în dreptul verbului „a
ierta”: A IERTÁ iért tranz.1) (persoane) A scuti de
pedeapsă. 2) A elibera de acuzație, primind scuzele
aduse; a scuza.
Astăzi, tot 14 Februarie, o să încercăm să
lămurim acest ultim verb, „a ierta”, fără de care primele
două nu au absolut nici cea mai mică valoare. Credeţi
că exagerez? Cum poţi spune că iubeşti dacă nu ierţi
sau cum poţi să te jertfeşti pentru cineva dacă nu ierţi
persoana pentru greşelile OMENEŞTI pe care le-a
făcut? Cum poate cineva să spună că mă iubeşte sau că
se jertfeşte pentru mine, dacă nu mă iartă pentru că
astăzi am să îi reţin atenţia pentru câteva minute?
Fraţi creştini,
Iertarea, eu o văd drept argumentul prin care noi
oamenii trebuie să ne lămurim că suntem cu adevărat
„coroana întregii creaţii a lui Dumnezeu”, că suntem
făcuţi după Chipul şi tindem spre asemănarea cu
Hristos, Domnul şi Dumnezeul nostru. CÂND OMUL
IARTĂ, SE ASEAMĂNĂ CU DUMNEZEU!
Noi, cei ce venim în Biserica slavei Sale şi mai
ales Îl primim în inimile noastre, vedem cum
Dumnezeu NE IUBEŞTE, SE JERTFEŞTE pentru noi
98
şi NE IARTĂ păcatele noastre, bineînţeles dacă ne pare

rău pentru ele.
Ne iubeşte pentru că trimite pe Fiul Său în lume,
ca Acesta să vină, să se întrupeze, să ne înveţe
Evanghelia de viaţă veşnică izvorâtoare, SĂ
PĂTIMEASCĂ, SĂ MOARĂ PE CRUCE şi SĂ
ÎNVIEZE PENTRU NOI. Fiindcă atât de mult a iubit
Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru
ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa
veşnică. (Ioan III, 16)
Se jertfeşte pentru noi şi suferă moarte pe cruce
pentru păcatele noastre: „Aceasta e măreţia uluitoare a
lui Dumnezeu descoperită în Hristos: Dumnezeu se
face Miel de jertfă fără să se plângă, Miel care-şi
stăpâneşte durerea cu puterea blândeţii capabilă să
îmblânzească pe oamenii ispitiţi la ceartă, la ură, la
proteste şi la plâns”.
Ne iartă în fiecare clipă a vieţii noastre când ne
vede asemenea vameşului din Evanghelie, recunos-
cându-ne greşelile şi strigând cu glas către el: „Milostiv
fii mie, păcătosului”.
Se pare că Însuşi Dumnezeu respectă trinitatea
aceasta a verbelor. Oare cum noi, care tindem spre
asemănarea cu El, nu prea reuşim? Câţi dintre noi
iertăm în fiecare clipă pe aproapele nostru care cu voie
sau fără voie ne greşeşte? Ce uşor este să ne mâniem, să
stricăm o prietenie, să închidem telefonul părinţilor în
nas atunci când ei ne mustră pe bună dreptate…Ce greu
este să iertăm, să lăsăm de la noi, să uităm de orgoliu,
să îmblânzim leul din noi…
Deja, am dat-o în pesimism şi doresc cu mare
ardoare ca acest cuvânt să fie unul foarte optimist.
99
Data trecută, am fost mustrat de cea mai

importantă persoană din viaţa mea, CEL MAI MARE
CRITIC AL MEU, că am uitat despre ce trebuia să fie
predica şi să vorbesc mai mult despre sărbătoarea
„împrumutată” şi transpunerea verbului „a jertfi” în
relaţia dintre un băiat şi o fată.
Mă folosesc de acest prilej să te anunţ, dragă
mamă, că a fost o jertfă supremă să mă plimb toată ziua
printre grotescul simbolurilor roz şi a inimioarelor de
plastic, astfel încât seara când scriam predica aceea,
căutam ceva medicamente să nu îmi redescopăr mic-
dejunul. Vă anunţ de pe acum, că data viitoare am să
vorbesc tocmai despre simbolurile acestea în formă de
inimă şi a ursuleţilor roz… nu mai enumer că iar îmi
amintesc şi nu am medicamentele cu mine în tren. Pe
ele scrie mare un I LOVE YOU („Te iubesc” – ul
nostru sună prea…româneşte), neînţeles în cele mai
multe cazuri.
Decât să îi cumperi un „şobolan“ de pluș cât ea
şi seara să îi trimiţi mesaj că eşti acasă în pat citind
„Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” a
lui Camil Petrescu, când, de fapt tu eşti în club cu
băieţii dansând pe masă, mai bine îi oferi zâmbetul tău
şi un buchet de flori şi ai petrecut ziua Sfântului
Valentin mult mai împlinit, iar seară o poţi lua cu tine,
că doar formaţi un cuplu şi ea o să TE IERTE pentru
lipsa jucăriei de pluș.
Iată că am revenit la subiect şi da, am să vorbesc
despre transpunerea verbului „a ierta“ în viaţa noastră.
Nu insist asupra valorii acestui verb, date de către
părinţii noştri pentru că nu există părinte pe lumea
acesta care să nu îşi ierte copilul.
100
O rugăciune din bogatul cult al Bisericii noastre,

atunci când face referire la Mântuitorul Hristos spune:
„Doar Tu singur eşti fără de păcat…”, subliniind că
doar Dumnezeu este Cel care nu greşeşte, noi restul,
suntem supuşi greşelilor cu voie sau fără voie. Acestea
fiind spuse este normal, logic şi firesc să iertăm pentru
că şi noi greşim şi vom avea nevoie de iertare.
Dacă fata învaţă să ierte micile escapade ale
băiatului cu prietenii lui, la un meci sau la o petrecere,
atunci şi el o să poată ierta geloziile ei. Atenţie că am
specificat „micile escapade” nu parfum străin, fire de
păr și restul, precum şi „geloziile” nu „crizele
apocaliptice”.
Consider că atunci când se trăieşte cu adevărat o
frumoasă poveste de dragoste, nu există nimic ce să nu
poată fi iertat sau trecut cu vederea. Singurul caz,
pentru care nu cred că se dă iertare într-un cuplu este
INFIDELITATEA deoarece, potrivit Pr. Nicolae
Steinhardt: „Nicăieri şi niciodată nu ne-a cerut Hristos
să fim proşti. Ne cheamă să fim buni, blânzi, cinstiţi,
smeriţi cu inima, dar nu tâmpiţi.”
În momentul în care ierţi, câştigi ceva de preţ.
Posibil respectul celuilalt, probabil încercarea lui de a
nu repeta greşeală şi mai presus de orice DREPTUL
DE A FI IERTAT la rândul tău.
Noi cei tineri am devenit orgolioşi, mergem pe
premisa că acum nu se mai repară, se schimbă. Da, am
văzut la statusul unui prieten care tocmai ieşise dintr-o
relaţie câteva comentarii şi acolo îl îndemna cineva să
“repare” relaţia, însă el vine cu prostul argument de mai
sus şi spune: „Acum trăim alte vremuri, nu se mai
repară, se schimbă.“
101
Într-o ceartă uităm de momentele frumoase, de

vorbele dulci, chiar şi de ursuleţii de pluș şi aruncăm
asupra noastră vorbe care dor, ce cu greu pot să mai fie
iertate. De ce credeţi că oamenii ţipă atunci când se
ceartă? Pentru că în acele momente inimile lor sunt
foarte depărtate şi nu se mai aud. Iertarea trebuie să
sosească imediat din partea AMÂNDURORA, asta
pentru a nu reveni la Pr Nicolae Steinhardt şi pentru a
se putea repara „relaţia”, iar nu schimba.
Modelul suprem de iertare îl avem în întreaga
operă de mântuire. Haideţi să îl privim pe Dumnezeu
cum ne iartă în fiecare clipă a vieţii şi să îl imităm
pentru a înţelege semnificaţia sărbătorii de astăzi şi ce
înseamnă să iubeşti cu adevărat şi mai ales să ierţi.
Doi prieteni mergeau împreuna prin deșert.
La un moment dat s-au certat, si unul dintre ei
i-a spus vorbe grele celuilalt si l-a lovit.
Acesta din urmă, îndurerat, fără cuvinte, a scris pe
nisip: „Astăzi, cel mai bun prieten m-a jignit și m-a
lovit.”
Au continuat să meargă și au ajuns la o oază, în
lacul căreia au decis să se răcorească. Cel care fusese
pălmuit a fost cât pe ce să se înece, dar prietenul sau l-a
scos la mal.
După ce și-a revenit, cel salvat a scris pe o piatră:
„Astăzi, prietenul meu cel mai bun a fost lângă mine
când am avut nevoie de el.”
Celălalt l-a întrebat:
- Când te-am lovit ai scris pe nisip, iar acum ai scris pe
o piatră. De ce?
Acesta i-a răspuns:
- Când sunt rănit scriu pe nisip pentru ca vânturile să
șteargă amintirea suferinței. Dar când cineva îmi face
102
un bine, sap această amintire în piatră, pentru ca ea să

dăinuie, neștearsă…
Lasă vânturile să împrăştie chiar acum în
depărtări suferinţele tale trecute, ca şi când ar fi fost
scrise pe nisip… Şi cum ar fi să începi să-ţi sapi în
piatră bucuriile ori de câte ori îţi ating sufletul, pentru
ca să te poţi întoarce la ele atunci când ai nevoie?
Treimea aceasta trebuie să ne fie tuturor un
motto, să învăţăm să iubim aşa cum Hristos ne arată,
totdeauna acum şi pururea şi în vecii vecilor AMIN!
103
Nu este singur Iuda vinovat!

Am fost pe data de 24 martie, când am venit de
la școală, într-unul dintre supermarketurile din oraș în
ideea de a cumpăra pește pentru a mânca a doua zi de
Buna Vestire.
Era parcarea plină încât nu aveai loc nici măcar
o bicicletă să parchezi. Îmi și calculam timpul
gândindu-mă la coada de la raionul cu pește.
Am intrat, am mers spre zona respectivă și am rămas
blocat văzând că erau câteva bătrâne care se uitau cu
mare grijă probabil la prețul peștelui decât la produsul
în sine.
Alăturat toată mulțimea stătea la coadă la
raionul de carne și mezeluri. Aș fi vrut să îi opresc pe
toți să mă urc pe căruciorul de cumpărături și să îi
întreb de ce îl pironesc pe Hristos? Ce au cu
Dumnezeu? Nu are suficientă grijă de ei? Nu ii trezește
în fiecare zi cu mângâierea luminii pentru ca ei să
meargă la lucru și să aibă bănuți? Ce mai vor de la
Dumnezeu? Îmi răsunau în urechi aproape asurzitor
cuvintele adresate de Mântuitorul ucenicilor în
Duminica de 22 martie „O neam necredincios până
când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda?”.
Chiar nu a conștientizat nimeni că suntem în Postul Sf.
Paști? Fraților am trecut deja de Duminica a Patra. Nu
înțeleg de ce s-a mai vorbit Duminică despre Scara
virtuților a Sf. Ioan Scararului. Poate era mai de folos
acestui neam de necredincioși să vorbim despre ofertele
la carne și mici, că doar este Buna Vestire, sărbătoare
mare, trebuie să bem, să mâncăm și să ne petrecem!
104
Ce contează că ne pregătim să îl vedem pe

Hristos cum este judecat pentru păcate care nu El le-a
făcut, le-am făcut eu și tu! Oameni buni, nu este singur
Iuda vinovat de sângele care s-a dat pentru noi, nici
marii preoți, nici chiar Pilat, vinovată este lumea
întreagă prin păcat, adică eu și tu!
Hristos nu a fost îngenuncheat de trei ori sub
povara crucii, ci sub povara noastră care era și mai
grea, povara mea și a ta! Pe cruce nu patru cuie l-au
pironit pe Hristos, ci noi cu sufletul ascuns ca Adam
odinioară, cu mii de patimi l-am străpuns atât eu cât și
tu! Nu doar cărturarii și mai marii preoți au râs cu ochi
murdari, am râs și eu, ai râs și tu! Ce mai simțim noi
pentru Dumnezeu? Nimic.
Parcă și văd cum în noaptea Sfintelor Paști,
venim la Biserică aranjați nu pentru întâlnirea cu
Dumnezeu, adică să avem un suflet curat și îmbrăcat în
haină luminoasă, după ce la spovedanie am dat jos
haina aceea mizera pe care o purtăm zilnic. Nu venim
îmbrăcați cu haine luminoase date de preoți, că doar ei
sunt păcătoși și văd doar bani în fața ochilor. Venim cu
haine materiale cumpărate noi să ascundem mizeria din
interior, dar să fim admirați de oameni și să părem mai
„cu moț” în fața rudelor.
Ne punem evlavioși într-un colț cu o eșarfă albă
pe cap sau ne așezăm în strană astfel încât să observe
toți costumul cumpărat și ceasul cât jumătate din
valoarea mașinii și ne închinăm până la pământ
gândindu-ne de ce nu se mai termină slujba asta odată
să mergem acasă să dăm drumul la mici și băutură. Nu
cântăm atunci când suntem îndemnați „Hristos a
Înviat!” că ne este rușine, dar oare dacă și lui Hristos ii
105
era rușine să se lase batjocorit, scuipat, lovit, răstignit

pentru mine și pentru tine?
Suntem asemenea celor care în Duminica
Floriilor strigă „Osana, Osana”, ca apoi peste câteva
zile să strigăm „Răstignește-L”.
Mă uit la bătrâna care și-a luat un peștișor în
pungă și merge să îl achite la casă, simplă, cu batic pe
cap, îmbrăcată la negru că ea știe că este în Post. I-aș fi
sărutat mâna că semăna cu bunica mea și am ieșit din
magazin uitându-mă spre cerul atât de senin.
Omule eu merg la Dumnezeu să îi spun că am
greșit, că înțeleg că nu doar Iuda este vinovat și cred că
prin penitența sufletului meu îmi primesc iertarea, dar
tu?
106
Darul primit de către Adam

După ce Bunul Dumnezeu a creat tot ceea ce
astăzi vedem și simțim cum ne trezim în fiecare
dimineață, „Cerurile spun slava lui Dumnezeu și
facerea mâinilor Sale o vestește tăria” l-a așezat pe om,
Adam, ca rege peste o împărăție la care el nu a lucrat
nimic. Atât Adam cât și urmașii lui până iată astăzi,
dovedesc, din păcate a fi nedemni de Împărăția lui
Dumnezeu și refuză cu o încăpățânare de multe ori
prostească nu numai să poarte coroana de împărat ci și
legătura cu Creatorul lor.
Oferindu-i lui Adam totul, referatul biblic ne
arată că Dumnezeu, dintr-o dragoste profundă față de
cel ce mai târziu avea să Îl crucifice, observă că „este
singur” și ii oferă liniștea somnului, iar din coasta sa,
pentru ca aproape de inima sa să fie ea, pe Eva.
Traducerea numelui „Eva” este viață. Cel mai
potrivit cuvânt se pare pentru cea prin care păcatul în
lume a intrat, dar și prin care mântuirea tuturor a venit.
Ce este femeia? Sincer? Încă încerc și eu să
găsesc un răspuns complet. Tot ceea ce am descoperit
până acum nu mă mulțumește deloc.
Deși sunt multe definiții ale femeii despre care
vreau să vorbesc, am să mă limitez la cel mai
important. „Femeia este dătătoare de viață!”
Ca să vă dăruiesc un zâmbet la începutul acestui
cuvânt al meu ca teolog de ziua femeii vă spun că un
copil își întreabă mama prinsă de treburile zilnice cine
l-a adus pe el pe lume și cine a avut grijă de el. Mama,
zâmbind ii spune „Barza te-a adus mamă”. Copilul îi
107
mai adresează o întrebare inocentă „Și apoi barza ce a

făcut?” Mama, văzându-se singură într-o astfel de
discuție îi răspunde „Păi, după ce te-a adus pe lume,
barza s-a întors cu fața la perete și a început să sforăie”.
Bărbații recunosc sau nu, deși glumă, ceea ce v-a
provocat zâmbet mai devreme este cât se poate de real.
Doar o mamă știe ce înseamnă ca înăuntrul ei să se
plămădească o nouă viață. Din momentul conceperii
prin binecuvântarea lui Dumnezeu dată asupra
bărbatului și femeii ce sunt ridicați în Taina Sfintei
Cununii la demnitatea de soț și soție, repet, din mo-
mentul conceperii, avem UN COPIL și nu un simplu
embrion așa cum am auzit din gura unui medic. Mie
unuia îmi place să cred că atunci când eram în pântecul
mamei mele eram un copil, nu un embrion.
Fiecare bătaie a inimii copilului este simțită de
o mamă, fiecare mișcare a lui întărește legătura dintre
cea dătătoare de viață și cel care a primit viața. Aici
este dovada existenței lui Dumnezeu!
După nașterea copilului, Dumnezeu oferă soției
și bărbatului o nouă demnitate, cea de mamă și tată.
Bucuria celui din urmă fiind inegalabilă pentru că sub
aripa lui protectoare unde înainte de nașterea copilului
era doar soția sa, acum, se așează un nou membru.
Într-adevăr, tatăl este cel ce protejează pe cei
doi și aduce toate cele trebuincioase creșterii și educării
„globului de aur” din casa sa, dar mama este cea care
nu scapă din ochi și sădește în inima copilului sămânța
credinței, adevărul, faptele bune, educația. Nu există un
serviciu mai important ca cel al creșterii propriului
copil, pentru că o creșă nu ține loc de mamă și nici o
grădiniță cu program prelungit loc de tată!
108
Principala datorie a femeii este aceea de mamă.

Sfântul Apostol Pavel spune că „femeia se va mântui
prin naștere de prunci”, arătând prin aceasta datoria
supremă a femeii. Deși am să vă relatez un eveniment
trist, el arată foarte bine cum unele femei au dus până la
capăt această cruce dată de Dumnezeu.
Am condus acum un an de zile, în localități
diferite două femei în vârstă pe ultimul drum și am
văzut spre sensibilizarea mea profundă că îndemnul
Sfântului Pavel a fost ascultat cu luare aminte. Una
dintre ele a lăsat cu „glas de foc” copiilor strânși în
jurul ei următoarele cuvinte: „să nu vă certați și să vă
aveți bine unii cu alții”, iar cealaltă avea strânse cele
trei fete, femei în toată firea, surori în adevăratul sens al
cuvântului, nedespărțite și mereu sprijinindu-se una pe
cealaltă.
În încheiere aș vrea să concluzionăm că Darul
cel mai de preț pe care Dumnezeu îl oferă unui bărbat
este femeia sa și că rolul principal al acesteia este
funcția dată de cea de-a doua demnitate, anume cea de
mamă.
109
Ascultă, privește și taci

(conferinţă susţinută la Facultatea Greco-Catolică din
Oradea )
Am început cuvântul meu cu titlul unei poezii a
lui Ion Minulescu, intitulată reprezentativ, „A XI–a
Poruncă”. De ce am ales acest început? Deoarece
credinţa la început se face din auzire, din dulcele grai al
mamei - „ascultă”.
Răspunsul primit la credinţa noastră îl vedem
doar cei ce îl cerem - „priveşte”. Responsabilitatea
noastră în credinţa că ne-am îmbrăcat cu El în moarte,
prin Botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morți,
prin slava Tatălui, așa să umblăm și noi întru înnoirea
vieții, căci dacă am fost altoiți pe El prin asemănarea
morții Lui, atunci vom fi părtași și ai învierii Lui (Rom
VI, 4-6), nu trebuie pusă în discuţie - „taci”.
Credinţa dată prin mărturisirea naşilor la botez
nu este o obligativitate, ci un dar. Omul nu este o
marionetă în mâna lui Dumnezeu, el are libertatea de a
alege între bine şi rău, între stânga şi dreapta, dar
chemarea la credinţă o avem toţi. Adică darul primit de
la Dumnezeu îl avem toţi, important este cum ne
responsabilizăm noi faţă de darul lui Dumnezeu.
Dumnezeu nu este un „obiect” în care să
credem, pentru că El dă răspuns rugăciunilor noastre.
Dacă Dumnezeu era „cu spatele” la noi, cei ce suntem
„coroana întregii creaţii” aşa cum ne numeşte Părintele
Stăniloae, am fi avut oare praznicul Bunei Vestiri? Ne
lăsa Dumnezeu în lume fără să se implice? Cum
puteam noi să spunem „Astăzi este începutul mântuirii
noastre…” dacă nu exista un răspuns al lui Dumnezeu
la darul credinţei noastre? Pe baza credinţei noastre, a
110
acelui „ascultă”, putem să primim „răspunsul” lui

Dumnezeu, dar şi acel „taci” în responsabilitatea faţă de
Dumnezeu. Ne spune Sfântul Maxim Mărturisitorul că
Dumnezeu este în afară de relaţii. Desigur, omul cere şi
el uneori lui Dumnezeu un răspuns, dar în acest răspuns
Dumnezeu rămâne liber şi suveran.
El nu este responsabil faţă de om: „Cine eşti tu,
o, omule, ca să te sfădeşti cu Dumnezeu? Oare, vasul
de lut va zice către cel ce l-a făcut: De ce m-ai făcut
aşa ?” (Rom. VIII, 20).
În raport cu Dumnezeu, omul este ascultător, iar
Dumnezeu este cel care îl cheamă pe om pentru plata
unor datorii, în timp ce el ascultă şi răspunde. Aceasta
dovedeşte că omul simte în chemarea lui Dumnezeu o
forţă mult mai mare decât în chemarea semenilor, dar şi
rolul lui Dumnezeu în acest dialog se impune cu o
evidenţă şi cu o presiune necondiţionată.
Credinţa este în primul rând o adeziune
personală a omului faţă de Dumnezeu; ea este în acelaşi
timp şi în mod inseparabil, asentimentul liber faţă de tot
adevărul pe care l-a descoperit Dumnezeu. Ca adeziune
personală faţă de Dumnezeu şi asentiment faţă de
adevărul pe care El l-a revelat, credinţa creştină se
deosebeşte de credinţa într-o persoană omenească. Este
adevărat şi drept să te încredinţezi total în Dumnezeu şi
să crezi în mod absolut ceea ce spune El. Ar fi zadarnic
şi fals să-ţi pui o astfel de credinţă într-o făptură.
Acesta este motivul pentru care Sfânta Scriptură
consideră morţi spiritual pe cei ce nu aud cuvântul lui
Dumnezeu; sau ia în derâdere idolii care nu pot grăi şi
nu pot auzi cererea omului (I Regi XVIII, 27). Căci în
experienţa lui Dumnezeu ca partener de supremă
presiune spirituală în dialogul cu omul intră şi simţirea
111
că El aude, că El ascultă, aşa cum în dialogul interuman

ascultarea ca faptă a partenerului e tot aşa de viu
experimentată de partenerul care vorbeşte, ca şi
răspunsul lui sonor (Ps. XXXIII, 4, 6, 17; XXXII, 2;
XIX, 8; XVII, 8; XVI, 6).
Sfânta Scriptură condamnă orice idolatrie sau
panteism pentru că ele implică negarea dialogului între
Dumnezeu şi om, divinitatea fiind considerată imperso-
nală. Omul este, în concepţia panteistă, singur; el nu
este cu adevărat răspunzător în faţa unui subiect
suprem. Ceea ce ne spune Părintele Stăniloae în textul
de mai sus este că nu rămâne fără răspuns credinţa
noastră. Nu rămân neascultate rugăciunile noastre.
Dumnezeu nu se află undeva sus fără absolut nici o
legătură cu noi. Noi în Sfânta Liturghie devenim
împreună lucrători prin jertfă cu Mântuitorul Hristos.
„Unde sunt doi sau trei adunați în numele Meu, acolo
sunt și Eu în mijlocul lor.” (Matei XVIII, 20). Adică
acum, în acest moment, Hristos este împreună cu noi
pentru că am acceptat darul credinţei Lui, răspundem
acestui dar şi ne responsabilizăm prin prezenţă în trăire
împreună lucrătoare cu Dumnezeu.
El nu este indiferent la darul pe care ni l-a dat ci
ne antrenează într-un dialog permanent şi personal cu
El.
112
Și tu, omule eşti deosebit ...

EGALITATE?– nu există așa ceva... Argumentez
cu pilda pe care Mântuitorul ne-o spune astăzi. Dacă
erau egali, toți primeau același număr de talanți, dar
unul primește 5, altul 2 și altul 1, „fiecare după puterea
lui”. Suntem egali în esența noastră pentru că toți
suntem creații ale lui Dumnezeu și pentru că toți
suntem oameni, dar noi între noi nu suntem egali.
Mesajul pe care Sfânta Evanghelie de astăzi de la
Matei, XXV (14-30) ni-l sădește în suflete este că TOȚI
SUNTEM DEOSEBIȚI, PENTRU CĂ TOȚI AM
PRIMIT CEVA DE LA DUMNEZEU. Alții au primit
mai mult, alții mai puțin, dar toți am primit ceva.
Dumnezeu îi dă posibilitatea și celui cu un talant să fie
deosebit, dar lui nu îi pasă de darul primit, îl îngroapă,
dar repet că și el este deosebit pentru că a primit ceva.
Nu insist asupra pildei, pentru că ne este tuturor
foarte cunoscută. Pentru a ne reaminti totuși despre ce
ne vorbește Hristos Domnul astăzi, nouă celor ce
suntem în Biserica slavei Sale, am să povestesc pilda pe
scurt.
Aflăm că un stăpân, pleacă undeva departe și dă
celor trei slugi în grijă o anumită sumă de bani. Unul
primește 5 talanți, altul primește 2 și altul 1 talant.
După multă vreme, stăpânul se întoarce și cere
socoteală celor trei slugi pentru a vedea ce au făcut cu
darurile primite. Primii doi, înmulțesc darurile primite,
ba chiar le dublează, iar ultimul, acea slugă „vicleană și
leneșă”, îl păstrează doar pentru el, îngropându-l.
Dialogul dintre stăpân și slugi este marcant pentru cine
113
îl citește. Aflăm că primii doi sunt încredințați că vor

avea și alte daruri și vor sta alături de stăpân „intră întru
bucuria domnului tău”, iar ultimul primește garanția că
și ceea ce are i se va lua, ba mai mult, o să fie și
pedepsit pentru ceea ce a făcut.
Frați creștini,
Talanți am primit toți. Tu OMULE, ai primit de
la Dumnezeu darul de a vindeca semeni și pentru
aceasta ai simțul responsabilității, ai compasiune,
profesionalism, cunoștințe bine întemeiate și ești umil,
iată, ai 5 talanți. Tu, însă, ai primit darul de a fi un bun
arhitect, astfel talanții tăi sunt organizarea și crea-
tivitatea. Tu însă, ai primit un singur talant, ai o voce
dată de Dumnezeu pe care trebuie să o pui in slujba
oamenilor. Astfel, deși ai primit mai puțin ca primii doi,
ei vor veni să te asculte pentru liniștea pe care ei o
descoperă în prezența ta și care valorează, în acel
moment cât talanții lor.
Asta ne spune Mântuitorul Hristos astăzi, că toți
am primit daruri de la Dumnezeu, dar depinde doar de
noi cum valorificăm darurile de la El. Depinde de noi
dacă înmulțim talantul nostru și ajungem să dăm
concerte în fața a milioane de oameni, sau încercăm să
vindecăm pe toți cei care ne cer ajutorul, sau clădim
dovezi că noi suntem „coroana întregii creații a lui
Dumnezeu”.
Toți primim daruri de la Dumnezeu, după putința
noastră. Astfel, unii au darul de a se ruga și trebuie să
își valorifice darul acesta pentru toți. Dacă îl îngroapă și
se roagă doar pentru ei, dau în egoism. Astfel, darurile
date de Dumnezeu oamenilor trebuiesc înmulțite și
oferite lui Dumnezeu prin valorificarea lor față de
semeni. Aici revin la porunca cea mai importantă dată
114
de Dumnezeu care trebuie să ne fie tuturor nelipsită din

gând: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată
inima ta (...) și pe aproapele tău ca pe tine însuți.”
Am găsit și o povestioară care să îmi
argumenteze ideea de mai sus:
„Fiul unui om bogat plecând de acasă spre a învăța
carte într-un oraș mai mare, a primit de la tatăl său pe
lângă banii care îi trebuiau pentru călătorie și celelalte
nevoi, încă o pungă cu bani de aur.
Dându-i-o, tatăl îi spune:
- Fiul meu, vei folosi acești bani cum vei crede mai
bine de cuviință ...
Tânărul a făgăduit și a plecat.
După e bucată de vreme, părintele a venit să își vadă
fiul și după ce l-a întrebat asupra felului în care și-a
petrecut vremea, îl întreabă:
- Dar cu banii de aur ce ai făcut?
Bucuros, tânărul scoate punga de bani și îi spune
tatălui său:
- Nici nu m-am atins de ea... crezând că prin aceasta,
mare bucurie o să facă părintelui său.
Dar tatăl său s-a mâhnit și i-a spus:
- Rea folosință ai făcut, copilul meu... Aceasta
înseamnă că toată vremea te-ai gândit doar la tine și
nu ai văzut lipsurile și sărăcia din jurul tău...”
Suntem deosebiți pentru că toți am primit daruri
de la Dumnezeu. Trebuie să nu uităm lucrul acesta.
Iubirea pe care Dumnezeu ne-a dăruit-o ca fiind cel mai
mare DAR al Său pentru oameni să ne fie tuturor spre
bucurie și speranță că, deși avem un talant, nu trebuie
să îl îngropăm, trebuie cu multă ardoare să îl folosim,
pentru ca Domnul Dumnezeu să ne poată spune și
nouă: „Bine, slugă bună și credincioasă, peste puține
115
ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru

bucuria Domnului tău”.
AMIN !
116
Predică la început de an şcolar

Duh. Amin!
Înainte de a începe vă rog ca împreună cu mine
să rostim cu toții Rugăciunea Domnească Tatăl Nostru.
„Tatăl nostru...”. Înalt preasfințitul Părinte Laurențiu,
Mitropolit al Ardealului vă transmite mesajul său
salutar și arhierești binecuvântări pentru începutul
acestui nou an școlar, rugând pe Bunul Dumnezeu să vă
dăruiască pace și liniște.
Pr. Arsenie Papacioc spunea: „Dacă trăiești
prezentul în Dumnezeu, repari trecutul și câștigi și
viitorul”.
Eu unul vă spun că dacă trăiești prezentul în
Dumnezeu și îți deschizi mintea pentru înțelegerea
învățăturilor predate în școală, cu siguranță îți câștigi
viitorul și mai ales îți consolidezi trecutul.
Cu toții ne amintim de Pilda Semănătorului cea
în care Mântuitorul Iisus Hristos expune printr-o
comparație cu un om care aruncă sămânța sa pe ogor și
o parte din ea cade pe lângă drum fiind călcată în
picioare de oameni, o parte între pietre și rămânând fără
apă se ofilește, o parte între buruieni și fără lumină
moare, iar o parte pe pământul cel bun, cuvântul lui
Dumnezeu care este dat tuturor oamenilor, dar ei
reacționează în situațiile de mai sus.
Din păcate așa cum mulți tratează astfel sursa
vieții noastre spirituale, la fel se întâmplă și cu
învățăturile primite de la dascălii noștri. Nu de multe
ori profesorul explică iar noi, în mintea noastră
117
„sorcovim” cine știe pe unde și mai ales pe cine.

Această sămânța este cea căzută lângă drum, fără a
avea posibilitatea ca măcar să încolțească.
Alții ascultăm cuvântul, dar când mergem acasă
nu deschidem caietul să ne facem tema pentru ca
sămânța primită să fie udată și îngrijită, ea ofilindu-se
imediat după ce încolțește. Aceasta este sămânța căzută
în loc pietros.
Unii primesc cuvântul, îl udă la început, dar se
lasă cuprinși de prietenii care îi îmbie să meargă la
joacă, de calculatorul unde Facebook-ul așteaptă să fie
vizualizat sau de te miri ce preocupări astupă
posibilitatea acelei plante ce a rodit să primească
lumina exercițiului. Aceasta este sămânța căzută între
buruieni. Într-un final vin cei care primesc cuvântul, îl
udă, îl îngrijesc, iar rodnicia acestei semințe este
asigurarea viitorului lor. Aceasta este sămânța căzută în
pământul bun.
Iată cum Mântuitorului ne vorbește la acest
început de an școlar despre posibilitatea de a ne
consolida trecutul și mai ales de a ne câștiga viitorul în
El și prin El.
Rog pe Bunul Dumnezeu Să ne dăruiască
tuturor multă sănătate, putere de muncă, putere de
susținere, în eforturile școlii de a asigura elevilor toate
condițiile necesare, domnului primar, răbdare
doamnelor și domnilor profesori, bucurie pe chipurile
părinților când viitorul vostru este asigurat și
deschiderea minții vouă dragi elevi pentru ca toți să fiți
pământ bun, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!
118
Fă-ţi timp ...

Trebuie să vorbesc repede, pentru că nu am
timp, aşa că am să îl opresc de la ceasul meu ...
Când punem întrebarea, ce este timpul? Liturgica
Generală ne răspunde şi ne arată că timpul este o
dimensiune a existenţei, un cadru firesc al vieţii omului.
Potrivit învăţăturii Bisericii, timpul a fost creat odată cu
lumea2 Mundus non factus est in tempore, sed cum
tempore (Lumea nu a fost făcută în timp, ci odată cu
timpul) Fer. Augustin.
Dacă privim întreaga istorie a mântuirii
neamului, vedem că Dumnezeu „îşi face timp” pentru
noi. Da, îşi face timp să săvârşească actul întrupării, să
transforme apa în vin, să ne vorbească, să vindece orbi,
ologi, să izgonească demoni, să săvârşească trei învieri
din morţi, adică îşi face timp pentru Iar, pentru mama
văduvă care îşi ducea pe ultimul drum fiul, pentru
Lazăr, îşi face timp să fie judecat, să moară şi să
învieze pentru noi.
Hristos iată că îşi face timp şi pentru
învăţătorul de lege ce îşi ridica problema moştenirii
Împărăţiei Cerurilor. El nu îi răspunde la întrebare, îi
comfirmă, ceea ce acesta spune : „Iar el, răspunzând, a
zis: Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată
inima ta și din tot sufletul tău și din toată puterea ta și
din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine
însuți.“.
2
Pr. Prof. Dr. Ene Branişte Liturgica Generală EIBMBOR,
Bucureşti, 1985, pag 147
119
Porunca de a-L iubi pe Dumnezeu şi pe

aproapele era în mare cinste la iudeii precreştini, iar
dialogul purtat de învăţătorul de Lege şi Mântuitorul
Hristos nu este altceva decât o introducere a uneia
dintre cele mai frumoase parabole.
Textul scripturistic ne lasă să înţelegem că omul
care se cobora de la Ierusalim la Ierihon era un iudeu.
Drumul de peste 30 de km dintre cele două oraşe
traversează un pustiu care, vreme de multe secole, până
într-o epocă foarte apropiată de a noastră, a avut trista
faimă de a fi un ţinut bântuit de tâlhari. Locul pe care îl
pomenește Mântuitorul este uşor de identificat de
vreme ce la jumătatea drumului se văd până astăzi
ruinele unui han. Multe jafuri, răniri şi ucideri s-au
petrecut de-a lungul veacurilor prin acele locuri, tâlharii
fiind ajutaţi de mulţimea peşterilor ce le ofereau
ascunzişul ideal.
Nu ceea ce a păţit călătorul reţine însă atenţia
Mântuitorului, nici fapta condamnabilă a tâlharilor, ci
diferitele atitudini faţă de omul acela lăsat de hoţi la
marginea drumului gol şi „aproape mort”.
Din două motive foarte puternice preotul şi levitul
aveau datoria de a ajuta pe cel tâlhărit. Unul ar fi acela
că omul era iudeu de-al lor, iar celălalt motiv ar fi acela
al statutului lor de slujitori la templu, adică de slujitori
ai lui Dumnezeu, adică cei ce trebuiau să respecte
porunca spusă de învăţătorul de lege. Ei ar fi trebuit să
fie pilde de iubire concretă a aproapelui, dar din păcate
ei au dat un exemplu ce nu trebuie urmat nici dacă este
vorba despre un animal!
Samarineanul însă, înainte de a fi samarinean
era om. Văzând pe cel rănit, el nu a trecut pe alături ca
ceilalţi doi călători sau ca cei mai mulţi dintre noi, a
120
venit la el şi a încercat să îi acorde primul ajutor. Nu

ştim câtă medicină ştia, dar a folosit din bagajul său
două remedii - untdelemn şi vin – şi a legat rănile
muribundului. A făcut tot ce era posibil pentru
aproapele său, chiar dacă acest lucru necesita efort,
cheltuială şi pierderea preţiosului timp ce îi era necesar
în călătorie.
Lecţia parabolei este clară: dacă un străin, cum
era acel samarinean, s-a făcut aproapele iudeului căzut
între tâlhari – adică al unui om care, dacă nu ar fi în
acea stare jalnică, nici nu ar fi răspuns salutului
dispreţuitului schismatic, înseamnă că oricine este dator
să ajute pe aproapele său. Chiar şi celui mai mare
duşman. În faţa iubirii la care ne cheamă Evanghelia nu
există duşmani. Există numai fraţi.
Revin la ideea primordială a acestui cuvânt,
chiar dacă mulţi au subliniat că ideea ce trebuie reţinută
din această parabola este iubirea de aproapele. Eu merg
pe ideea că: Hristos îşi face timp pentru Învăţătorul
de lege ce îl ispitea, iar samarineanul își face timp
pentru cel rănit de tâlhari.
Dumnezeu, creatorul timpului, „îşi face timp”
pentru noi.
Cum este posibil? Păi, să privim doar asupra
cătorva atribute ale lui Dumnezeu: ATOTPREZENŢA,
VEŞNICIA, ATOTPUTERNICIA... Dumnezeu este
alături de mine şi mă ascultă atunci când mă rog, este
alături de tine când te rogi şi este alături de fiecare om.
El nu este doar astăzi alături de noi, a fost şi ieri, o să
fie şi mâine şi prin atotputernicia Sa, rugăciunile
adunate la El în fiecare clipă le împlineşte.
Dumnezeu are timp pentru noi, să ne fie alături
în fiecare clipă a vieţii noastre, să ne poarte pe braţe
121
atunci când ne simţim neputincioşi, însă, problema pe

care eu vreau să o pun astăzi este: NOI AVEM TIMP
PENTRU EL?
Dimineaţa, când ne trezim îi mulţumim pentru
noaptea trecută în tihnă? Îi mulţumim pentru că ne-am
întâlnit pe drumul spre școală cu colegii noştrii? Că am
participat la slujbă, că am putut sta la cursuri, că am
mâncat, că am ajuns acasă etc.? Nu cred...
Fraţi creştini,
Trebuie să ne facem timp pentru Dumnezeu şi
nu mă refer doar la participarea la slujbe. Dacă facem
un calcul minim, un om stă Duminica în Biserică 4 ore.
Adică, într-un an de 365 de zile, doar calculând zilele
de Duminică, un om îi dăruieşte doar 8 zile lui
Dumnezeu (4 ore x 4 Duminici = 16 ore pe lună; 16 ore
pe lună x 12 luni ale anului = 192 de ore pe an; 192 de
ore împărţite la 24 de ore cât are o singură zi = 8 zile ).
Atât îi dăruim noi din timpul nostru lui Dumnezeu,
restul de 357 de zile ne rămân nouă şi cu toate aceste nu
avem timp!!!
La începutul fiecărei zile, ţi se oferă 86 400 de
secunde, pe care le poţi folosi cum doreşti. Indiferent
cine eşti, fie că eşti o persoană celebră, cel mai bogat
om din lume sau un simplu muncitor, ţi se oferă acelaşi
număr de secunde în fiecare zi. Foloseşte - le!!!
Dacă mergem pe principiul că îi dăm timpul nostru lui
Dumnezeu doar participând la slujbe sau doar atunci
când ne rugăm, ne înşelăm amarnic... Dacă analizăm
cea mai mare poruncă dată de Hristos, aflăm că trebuie
să ne iubim aproapele nostru ca pe noi înşine, adică,
trebuie să ne facem timp pentru el.
Aaaa! Nu ai timp pentru aproapele tău?... ok...
atunci, FĂ -ŢI TIMP !
122
Fă-ţi timp, să asculţi şi când vorbeşti tu, toţi cei

din jurul tău să tacă, iar dacă unii dintre ei nu se opresc
să te asculte, lasă-i să treacă. Dumnezeu nu se impune,
El se descoperă treptat, în măsura putinţei de înţelegere
a fiecăruia.
Fă-ţi timp să ceri cu o mână, iar cu cealaltă să
dai. Nu este o ruşine să rogi pe cineva să îşi facă timp
pentru tine, să ceri ajutorul cuiva, să ceri sfatul cuiva,
dar fă-ţi timp să oferi şi tu din timpul tău.
Fă-ţi timp să rămâi copilul părinţilor tăi, să fi studentul
profesorilor tăi, să fi frate, iubit pentru fata pe care o ai
alături şi prieten pentru amicii tăi.
Fă-ţi timp să priveşti pe geam şi să realizezi că este de
mult toamnă, fă – ţi timp să asculţi ce aude un surd şi să
vezi ce vede un orb. Suntem atât de prinşi de grijile
vieţii acesteia că uităm de tot, uităm să ne bucurăm de
faptul că vedem soarele sau uităm să ne bucurăm de
faptul că auzim când începe să plouă.
Insist că trebuie să avem timp pentru Dumnezeu... El
mereu are timp pentru noi:
Un preot se întâlneşte cu un om din parohia sa
şi îl întreabă pe acesta:
- De ce nu te regăsesc Duminica şi în sărbători la
Biserică?
Răspunsul este unul foarte cunoscut pentru vremurile
în care trăim:
- NU AM TIMP! Am serviciu, am soţie, copii şi
singura zi liberă este Duminica, aşa că o petrec cu
familia.
După o lungă perioadă de timp, după ani şi ani, se
întâlnesc iar, preotul nins de ani şi omul nostru
îmbătrânit de griji şi de singurătate... era şi normal...
vârsta lui nu îi mai permitea să muncească, soţia
123
plecase la Creator şi copiii îşi întemeiaseră propriile

familii.
- Părinte, spune omul nostru, am rămas singur, acum
nu mai are timp nimeni pentru mine ...
- Cum să nu aibă nimeni? În fiecare zi a vieţii tale
Hristos are timp pentru tine, în fiecare Duminică şi
sărbătoare te aşteaptă la Biserică, iar în restul zilelor
este mereu lângă tine. Hristos are timp pentru tine,
chiar dacă tu până acum nu ai avut timp pentru El.
Omul nostru îşi dă seama de greşeala făcută şi
ajunge nelipsit din Biserică, doar găsise acolo pe
Cineva care putea să îi dăruiască tot timpul din lume ...
Frate,
După ce ţi-ai făcut timp pentru Dumnezeu şi pentru
oameni, fă-ţi timp pentru tine. Întâi oferă timpul tău lui
Hristos şi celor de lângă tine şi mai apoi secundele care
îţi rămân dedică-ţi-le ţie, ai tot timpul din lume pentru
asta...
Am să repornesc ceasul... se pare că... timpul...
a rămas în loc. Aici, în capelă, azi, la Vecernie şi în
toate slujbele rânduite de Sfânta Biserică, timpul s-a
oprit, deoarece noi i l-am oferit lui Dumnezeu.
Fie ca puţinele cuvinte pe care le-am spus în
acest timp scurt, să ne fie tuturor spre folosinţă, să
cerem lui Dumnezeu puterea de a ne ruga în tihnă în
noaptea ce urmează, să nu uităm să îi mulţumim mâine
dimineaţă când ne vom ridica din pat. Să nu uiţi omule:
FĂ-ŢI TIMP PENTRU DUMNEZEU!
Totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor Amin.
124
Hristos sau Candy Crush ?

Duh Amin.
Am găsit un început de predică, deloc teologic
într-adevăr, dar potrivit pentru o cuvântare ţinută în
săptămâna ce a deschis-o Duminica Ortodoxiei sau
prima Duminică din Postul Mare.
Ne aflăm în săptămâna biruinţei Ortodoxiei, a biruinţei
icoanelor împotriva celor ce doreau să le distrugă şi în
esenţă o Duminică a biruinţei Mântuitorului Hristos
asupra diavolului. Cu această biruinţă, Hristos ne
obişnuieşte în fiecare clipă a vieţii noastre, dar suntem
noi prea orbi ca să vedem.
Textul de început este o revoltă trăită de un
prieten pe care a postat-o pe Facebook şi vreau să o
redau în puritatea cuvintelor unui tânăr student care
trage tuturor un mare semnal de alarmă :
„O mamă cu un copil de vreo 6 ani în metrou.
Mama forța Candy Crush, iar copilul se uita pe hartă,
la un moment dat întrebă nevinovat:- Mami, cine e
Petrache Poenaru? - Unu' mami... dă-l încolo. Dacă tu
ți-ai ratat viața fiind la ora asta în metrou jucând
Candy Crush, măcar oferă-i copilului ăluia o șansă (
aici este o înjurătură pe care nu o redau deşi îmi place
cum a plasat-o ) și răspunde-i la întrebare dacă vezi că
e curios, de asta ai net.” - Robert Reiter.
V-am avertizat de la început că nu este un text
teologic, ci este o trăire pe care un tânăr o simte pe
propria piele, dar care în profunzime, scoate adevăruri
de credinţă pe care vreau să vi le pun la inimă.
125
De la început dragii mei vedem anormalul

despre care vă vorbeam într-o predică precedentă:
„Mama forța Candy Crush, iar copilul se uita pe
hartă.”
Atunci când tu îţi găseşti ca mamă lucruri de
făcut mai importante ca grija faţă de copilul tău, faţă de
darul acesta pe care ţi l-a dat Dumnezeu, înseamnă că ai
retezat din prima orice relaţie viitoare cu cel care mai
apoi o să devină adolescent, om matur şi părinte la
rândul lui, chiar dacă vorbim acum de atenţie dată unui
obsedant joc pe telefon, unui serviciu care chipurile
asigură viitorul copilului, sau lucrurilor mărunte de zi
cu zi.
L-aţi observat cumva pe Mântuitorul Hristos
dând atenţie, în oricare din împrejurările surprinse în
Sfânta Scriptură, altcuiva decât omului? Categoric nu!
Ba mai mult Mântuitorul îşi întrerupe dumnezeieştile
cuvântări să acorde atenţie oamenilor care doreau să
afle, să cunoască, să descopere.
Exemplele sunt evidente atunci când
Mântuitorul îi acordă atenţie lui Zaheu vameşul, tână-
rului bogat, femeii cananeence, etc.
Cred că am ajuns din păcate în situaţia în care
nu ne mai cunoaştem priorităţile. Telefonul, maşina,
serviciul, tv-ul, Facebook-ul, au devenit priorităţi
cotidiene care ne oferă din păcate doar iluzia unei vieţi
împlinite dar care se termină la mormânt. Dumnezeu,
familia, prietenii, adică sinonime ale dragostei pure,
oferă omului posibilitatea ca viaţa să nu se termine la
mormânt , ci să continue şi dincolo de el, oferă omului
posibilitatea de biruinţă asupra propriilor greutăţi.
Întrebarea nevinovată, cum spune Robert, pusă
de către copil, mamei sale, nu face altceva decât să ne
126
arate tuturor dorinţa omului încă din pruncie de a

cunoaşte. Acest fapt atestă o altă biruinţă iată a
creaţionismului asupra evoluționismului, demon-
strându-ne un copil de şase ani, că omul nu este o
simplă maimuţă evoluată care vine de nicăieri şi se
îndreaptă spre niciunde, omul este coroana întregii
creaţii a lui Dumnezeu, dornic de cunoaştere.
Mă întreb oare dacă femeia respectivă a
conştientizat întrebarea copilului ei şi daca i-a acordat
acestuia minima atenţie necesară. „-Mami, cine e
Petrache Poenaru? - Unu' mami... dă-l încolo.”
Nu este deranjant faptul că femeia nu cunoaşte
cine este Petrache Poenaru, un pedagog, inventator,
inginer și matematician român, membru al Academiei
Române şi inventatorul stiloului. Deranjantă este atitu-
dinea ei faţă de copilul care avea o curiozitate
constructivă. Nu există o scuză pentru lipsa atenţiei
sesizată iată de cineva care asistă la eveniment.
Mă întreb oare peste ani când el o să vină acasă
trist, dimineaţa, mirosind a tutun şi a alcool iar ea o să îl
întrebe „Unde ai fost mamă?” şi răspunsul o să vină
imediat: „Undeva,nu contează!” o să-şi amintească oare
de acest moment ?
După izgonirea lui Adam din rai, chipul Lui
Dumnezeu din om nu a fost distrus cum susţin unii ci
doar alterat. Dovada o avem clară atunci când ştim că
facem un lucru rău şi continuăm, dar în interiorul nostru
există Cineva care ne tot spune că greşim. Conştiinţa
rămâne judecătorul privat al fiecăruia dintre noi şi tare
milă îmi este de mama aceasta când fiul ei dornic de
răspunsuri pe care nu le primeşte o să meargă pe o cale
greşită. Pedeapsa acestui judecător propriu o să fie atât
127
de dureroasă în inima ei încât cuvintele de mai sus vor

răsuna cu ecou o viaţă întreagă.
Sfaturile după un astfel de moment crunt din
punct de vedere moral la care asistă Robert, le regăsim
chiar în cuvintele lui dure: „Dacă tu ți-ai ratat viața
fiind la ora asta în metrou jucând Candy Crush, măcar
oferă-i copilului ăluia o șansă și răspunde-i la
întrebare dacă vezi că e curios, de asta ai net”.
Vedem că femeia este clar catalogată ca o
persoană fără un viitor susţinut, un viitor ratat şi doar
sperat printr-un prezent în care un joc pe telefon este
mai important ca educare propriului copil.
Soluţia o găsim tot în gândurile studentului nostru. El
doreşte o şansă pentru viitorul copilului ca el să nu se
terfelească în mocirla unui prezent sumbru în care
priorităţile să fie aceleaşi ca ale mamei sale.
Soluţia dragii mei este atenţia la priorităţile adevărate
din viaţa noastră. Sunt sigur că se putea salva jocul,
intra pe internet, că doar toţi dispunem de tehnologie
astăzi şi de a răspunde cu câteva noţiuni generale
despre Petrache Poenaru şi priorităţile vieţii sale, dar
astăzi, din păcate priorităţile noastre sunt mult mai
importante ca cele ale aproapelui nostru.
Dragii mei,
Nimeni nu trasează priorităţi în viaţa voastră!
Nici Dumnezeu nu face acest lucru, oferind
omului libertatea de a alege ce vrea să facă din viaţa lui.
Omul astăzi poate alege Candy Crush sau poate alege
viaţa. Duminica Ortodoxiei şi această săptămână întrea-
gă a biruinţei tocmai asta ne arată. Putem să biruim
ceea ce noi credem că este bine şi să alegem cu adevă-
rat o viaţă liberă, plină de întrebări, plină de curiozităţi
128
şi de descoperiri, plină de zâmbete, de zile însorite şi

mai ales o viaţă plină de libertate în Dumnezeu.
Prioritatea mea, rămâne Hristos adică o viaţă cu
întrebări şi răspunsuri, o viaţă liberă cu zâmbete şi
greutăţi cu alegeri pe care nu mi le trasează nimeni.
Amin.
129
Dumnezeu NU preferă lemnul şi spaţiile mici

Duh Amin.
Dezamăgit profund de iniţiativa celor din trupa
TAXI precum şi a celor treizeci şi trei de oameni de
„cultură” care au găsit să lovească în Biserică mai ales
acum în Postul Mare şi mai ales în Săptămâna Sfintei
Cruci, am scris acest cuvânt deloc smerit, neacceptând
lupta vizibilă dusă împotriva Bisericii.
„Dumnezeu preferă lemnul şi spaţiile mici”
acesta este mesajul lor.
Dragii mei,
Mântuitorul Hristos nu a fost la un Show Tv
unde avea cum să aleagă să moară. Plus că, între noi fie
vorba, dacă Hristos ar apărea la TV cu siguranţă ar avea
rating mai mare ca pseudoculturiştii din numărul celor
33 fie ei şi adunaţi toţi la un loc.
A spune că Dumnezeu preferă o anumită moarte
este o ipocrizie de primă mână. Jertfa iubirii lui
Dumnezeu pentru oameni este cu mult mai mare ca
moartea de pe Cruce. Învierea lui Hristos pentru noi
este mai mare ca moartea Sa pe lemnul Crucii.
Dacă vreţi să desfiinţăm şi mai mult aşa numita
de către necunoscători preferinţă a lemnului de către
Mântuitorul Hristos, aflaţi că lemnul acela al Crucii a
avut şi cuie, deci Dumnezeu teoretic preferă şi metalul,
Crucea a fost înfiptă în Dealul Golgotei, adică în
pământ şi piatră, deci Dumnezeu preferă şi piatra şi
pământul, Orice Biserică din zid are metal, lemn, piatră,
130
pământ. Concluzionând vedem că Dumnezeu preferă şi

Bisericile de zid.
În partea a doua a mesajului lor vedem că
Dumnezeu preferă spaţiile mici.
Mă întreb oare cum pot ei, pumni de ţărână cu
viaţă, de la Dumnezeu sau simple maimuţe evoluate,
fiecare după caz, să îl limiteze pe Cel fără de început
într-un spaţiu mic?
Dumnezeu, cel care face timpul şi spaţiul nu
poate să fie limitat de o mână de oameni dornici de o
afirmare prost gândită. El se află şi în Bisericuţa dintr-
un Lemn dar şi în Catedrala Sfânta Treime din Sibiu.
Dumnezeu este alături de tine şi în debaraua ta, dacă
acolo Îl chemi, dar şi pe masa Sfântului Altar din
Biserica Sfântul Spiridon în acelaşi timp. Nu poţi tu, un
nimic, să îl limitezi pe Dumnezeu după propria ta
preferinţă.
Dragii mei,
Lemn şi spaţiu mic am doar într-un sicriu!
Sufletul meu la judecată înaintea lui Dumnezeu nu o să
fie înăuntru unui lemn cu spaţiu mic, el o să fie în
imensitatea infinitului lui Dumnezeu aşteptând răspuns
pentru faptele sale.
Lecţii de smerenie dau cei care sunt smeriţi. Eu
nu pot să vă vorbesc despre smerenie pentru că eu am
păcatul mândriei atât de bine înrădăcinat înăuntrul meu
încât îmi iese pe urechi şi când respir. Există un
paradox aici:cei care sunt smeriţi se consideră păcătoşi
şi nu se afişează deloc continuând în smerenia lor şi
unii care sunt mândri de realizările lor dar se consideră
apţi de a da sfaturi de smerenie.
Pascal a înţeles nemaipomenit acest lucru şi la
exprimat astfel:„Există numai două feluri de oameni:
131
unii drepţi, care se socotesc pe sine păcătoşi, şi alţii,

păcătoşi, care se socotesc a fi drepţi”.
Cum pot unii dintre cei 33 să vorbească despre
smerenie când au case de sute de mii de euro, câştigă pe
un concert cât un profesor preuniversitar în zece ani şi
dintr-o apariţie TV mai mult decât cheltuielile
Spitalului Providenţa din Iaşi care aparţine Bisericii?
Asta înseamnă să fi ipocrit şi să te transformi prin
afirmaţiile tale în soldatul roman care Îi dă
Mântuitorului palme, care Îl batjocoreşte, care Îi pune
spini pe cap, care Îi bate piroane lui Hristos în mână,
Dacă mergi la Biserică pentru că tu consideri că
nu ai altceva mai bun de făcut şi pentru că aşa este bine
sau pentru că ai nevoie de ceva de la Dumnezeu sau să
vezi ce haine şi-au mai luat unii şi alţii, dacă mergi doar
pentru a asista la un spectacol şi rosteşti rugăciuni dar
nu te rogi, atunci este normal să nu Îl găseşti pe
Dumnezeu acolo. Dumnezeu este acolo unde te rogi cu
adevărat la El. Dacă tu îl cauţi prin parcarea Bisericii că
ţine slujba prea mult, sau prin anexele din
curtea/subsolul unei Biserici atunci sigur nu o să îl
găseşti. El este acolo pe Masa Sfântului Altar în
imensitatea spaţiului unei Biserici mici sau mari,
trebuie doar să deschizi ochii să Îl vezi, urechile să Îl
auzi şi inima să Îl accepţi.
Lupta aceasta vizibilă dusă împotriva Bisericii
este pornită chiar de la întemeierea ei. Să transmiţi un
mesaj care loveşte în Biserică în plină perioadă de Post
şi mai ales în săptămâna precedată de Duminica Sfintei
Cruci, cu zile numărate până la Învierea Mântuitorului
Iisus Hristos. Îmi demonstrează clar că am nevoie de
Crucea lui Hristos dacă vreau să birui şi să nu ajung
trup şi suflet într-un sicriu de lemn cu spaţiu mic.
132
Crucea mea este Crucea Bisericii şi Crucea

Bisericii pe care ea o poartă pentru mine este şi Crucea
mea. Dumnezeu mă vrea un luptător împotriva
păcatului şi a ispitelor. El mă vrea fiinţă liberă în
gândire şi nu limitat la ce mă înconjoară, nu mă vrea
închis într-o carapace aşteptând să mă găsească El pe
mine de aceea spun tare şi răspicat: Dumnezeu NU
preferă lemnul şi spaţiile mici!
Amin.
133
Interviu altfel… cu Profesorul de Religie

Alin Bolboaşă Şofaru
Reporterul: De ce trebuie să credem în Dumnezeu?

Alin Bolboașă Șofaru: De ce trebuie să mănânci? De
ce trebuie să bei apă? De ce trebuie să respiri? Ca să
trăim. De aceea trebuie să credem în Dumnezeu, ca să
trăim. Şi trebuie să credem în Dumnezeu pentru că nu
vrem ca viaţa noastră să se termine la mormânt, ci
vrem ca viaţa noastră să continue şi dincolo de
mormânt. Pentru asta alegem să credem în Dumnezeu.
R: Care este cel mai mare păcat?
ABȘ: Din punctul meu de vedere, strict punctul meu de
vedere, cel mai mare păcat este să urăşti oamenii de
lângă tine. Să nu vrei să iubeşti. Nu este un păcat mai
mare decât să nu vrei să iubeşti. Pentru că lipsa iubirii
atrage de la sine şi celelalte păcate: omori pe cineva
pentru că nu îl iubeşti; furi de la cineva pentru că nu îl
iubeşti; urăşti pe cineva pentru că nu-l iubeşti. Lipsa
iubirii e cel mai mare păcat. Sau, mai bine spus, faptul
că nu vrem să iubim e cel mai mare păcat.
R: Credința în Dumnezeu se opune liberului
arbitru?
ABȘ: Credinţa în Dumnezeu îţi oferă libertate.
Libertatea omului este numai în Dumnezeu. Nu
îngrădeşte cu absolut nimic credinţa, liberul arbitru.
Tocmai, dacă Dumnezeu ne-ar fi îngrădit libertatea,
omul ar fi fost o simplă marionetă. Însă, marele dar pe
care Domnul Dumnezeu îl oferă oamenilor este
libertatea; libertatea de a alege între bine şi rău, dintre
stânga şi dreapta, libertatea de a mă citi pe mine sau
134
de a nu mă citi pe mine. Până chiar şi libertatea de a

sta cu spatele la Dumnezeu o ai.
R: De ce scade numărul adevăraților credincioși?
ABȘ: Numărul adevăraţilor credincioşi scade pentru
că am ajuns să construim ziduri şi nu suflete. Şi
greşeala aparţine, din păcate, şi trebuie să recunoaş-
tem, oamenilor bisericii. Iar cel mai important factor al
căderii adevăraţilor credincioşi este tot lipsa iubirii.
Cea mai mare poruncă dată este „Să-L iubeşti pe
Domnul Dumnezeu tău şi pe aproapele tău ca pe tine
însuţi”. Două mii şi ceva de ani se referă la această
poruncă. Toată Biblia o putem rezuma la această
poruncă.
R: Se spune că Biserica ar fi un pilon în procesul de
manipulare în masă încă din cele mai vechi timpuri.
Este adevărat?
ABȘ: Eu nu cred că Biserica manipulează mai mult
decât o face politicul. Şi să nu uităm că politica există
din cele mai vechi timpuri. Nici nu putem concepe o
astfel de afirmaţie, că biserica manipulează, nu are cu
ce. Manipularea în DEX are o altă definiţie. Biserica
nu manipulează, Biserica strânge credincioşii în
numele lui Dumnezeu. Manipularea se face în numele
oamenilor.
R: Dacă mâine s-ar porni o prigoană împotriva
creștinilor, ce i-ați sfătui pe elevi? Sunteți pregătit să
Îl mărturisiți pe Hristos?
ABȘ: Elevii mei L-au mărturisit pe Hristos de când au
început să construiască o biserică în şcoală. Prin acea
construcţie, ei nu au făcut altceva decât să Îl
mărturisească în fiecare zi pe Hristos. Şi garantat,
dacă mâine ar fi o prigoană care este deja începută şi
care nu s-a terminat niciodată, elevii mei Îl vor
135
mărturisi pe Hristos, pentru că fac lucrul ăsta în

fiecare zi a vieţii lor.
Eu unul sigur Îl voi mărturisi pentru că îl am
lângă mine. Nu aş putea fi profesor de religie şi să mint
generaţii întregi dacă eu nu m-aş convinge că Hristos
este lângă mine.
136
De la suflet pentru suflet, către toți tinerii lumii
…Aș putea să scriu despre Alin ca despre cel

care este în permanență colaboratorul cultural al acestei
modeste urbe…
…Aș putea să vă vorbesc despre Alin ca despre
elevul care și-a admirat și respectat: dascălii, părinții,
sora mai mică, prietenii…
…Aș putea să vă povestesc despre Alin ca
despre duhovnicul care ascultă răbdător povestea în
care eu și ceilalți concitadini viețuim…
…Aș putea să vă spun despre Alin ca despre
mânuitorul de condei în arta scriitoricească pătrunsă de
sentimentul religios curat și pur…
Aș putea să vă glăsuiesc despre Alin…
Dar, nu! Nu vreau să fac acest lucru. Nu aici și

nu acum! Pentru că (liniște!!!) în acest moment vă
vorbește Alin. De la suflet pentru suflet! De la tânăr
pentru tineri! Așa cum știe el, urcând din tenebrele
vieții pe piscurile credinței.
Și o face excelent, credeți-mă!
Liliana Boian Terziu
137
138
Redescoperirea frumuseții tinerilor
Trăim într-o lume în care, adeseori, fiind

copleșiți de griji și probleme ne lăsăm frecvent
conștiința să adoarmă și ne arătăm a fi ignoranți la
lucrarea lui Dumnezeu cu tinerii și mai ales prin tineri.
Insuflat de lucrarea Duhului Sfânt și de Chemarea
imperioasă a lui Hristos ce dă și titlul volumului curent,
autorul își propune să ne ajute să redescoperim
frumusețea tinereții și virtuțile tinerilor noștri.
În mod tainic, un tânăr adresează altor tineri

chemarea bucuroasă de a se trezi, de a porni cu el la
drum în dorința de a-L descoperi pe Hristos Cel care îi
va trezi, îi va ridica din orice cădere și îmbrățișându-i îi
va face părtași vieții veșnice prin Învierea Sa.
Volumul de față nu reprezintă decât o

provocare, o chemare adresată tinerilor de a se face
părtași la lucrarea, la mărturisirea Apostolilor și la
bucuria celor care îl cunosc, L-au văzut pe Hristos Cel
înviat !
Așadar, tânăr(ă) drag(ă) Bucură-te și nu te teme,

Hristos te iubește și e pururea cu tine, scoală-te spre
biruință !
Răzvan-Florin Ciule
139
140
Cuprins:
„Dăruind vei dobândi” / 7

Argument / 9
Încornoratul meu diavol păzitor / 11
Iubiți fără limite / 15
My name is Alin and I`m not terrorist / 18
Scrisoare către Dumnezeu / 20
Biserica Ortodoxă – Vinovată? / 23
„Senzaționalul în Biserică” / 27
Asăzi l-am văzut pe Mântuitorul Hristos cu șapcă și tatuaj pe
gât / 30
„Iar eu, nevrednicul preot cu harul ce îmi este dat, te iert și te
dezleg de toate păcatele tale” / 33
„ Hristos a Înviat, dar noi murim” / 38
Eu iubesc ca un om… tu? / 41
In memoriam Traian Zorzoliu / 44
„Iartă-ne”, Doamne, că ratăm și Crăciunul acesta! / 47
Despre Rugăciune / 52
Plictisit de plictiseala unora dintre noi / 54
Dragostea trebuie să devoreze permanent monstrul care este
obișnuința / 57
Pastorația tinerilor cu părinții plecați în străinătate / 62
Sunem liberi… / 68
„Astăzi a fost spânzurat pe lemn, Cel ce a spânzurat
pământul pe ape” / 70
„ Fiule, iată mama ta, mamă iată Fiul tău...” / 76
Corăbiile lui Hristos / 81
Dar… / 84
Cuvânt de Ziua Îndrăgostiților I / 87
Cuvânt de Ziua Îndrăgostiților II / 92
Cuvânt de Ziua Îndrăgostiților III / 98
Nu este singur Iuda vinovat / 104
Darul primit de către Adam / 106
141
Ascultă, privește și taci / 110

Și tu, omule, ești deosebit… / 113
Predica de început de an școlar / 117
Fă-ți timp… / 119
Hristos sau Candy Crush / 125
Dumnezeu NU preferă lemnul și spațiile mici / 130
Interviu ALTFEL cu prof. de religie Bolboașă Șofaru Alin /
134
De la suflet pentru suflet, către toți tinerii lumii /137
Redescoperirea frumuseții tinerilor /139
Cuprins / 141
142

Alin - VOLUM - TOTAL - PDF - Filename - UTF-8''Alin - VOLUM TOTAL PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Alin - VOLUM - TOTAL - PDF - Filename - UTF-8''Alin - VOLUM TOTAL PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Alin Bolboașă Șofaru

Tinere, ție îți zic scoală-te!

Tinere, ție îți zic scoală-te!

Tipărită cu binecuvântarea și purtarea de grijă a

Episcopul Slatinei și Romanaților

©Toate drepturile sunt rezervate autorului

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Tipărită cu finanțare de la Primăria orașului

,,Fiecare scriitor este un constructor de cuvinte,

Dimensionarea holistică a rostirii, referitoare la

Volumul de faţă realizează o sinteză a celor

Pr.Cojocaru Mihai Irinel

„Fiți voi schimbarea pe care o vreți în lume!” -

Mediaş, Luni 14 martie 2016

Încornoratul meu diavol păzitor

veşmintele brodate, cu fir de aur, uitând că Hristos

Tu încerci să-l ispiteşti pe om pentru a sta cât

Află că eu vreau să rămân cu Hristos, chiar dacă

Încăpăţânat în credinţa sa,

Iubiţi fără limite

în mână dând mesaje dimineața cum te trezești ca ea să

gătește mâncarea preferată, trebuie să o iubești și când

My name is Alin and i’m not a terrorist!

În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului

Nimeni nu mă poate obliga să accept ce este

Scrisoare către Dumnezeu

Într-una din zile m-am gândit să scriu o

În ziua de Crăciun preferă să stea acasă și să

apropierea Nașterii Tale. Încă mai sunt bătrâni care

Biserica Ortodoxă - Vinovată!

sau probabil din Germania unde merg să profeseze pe

mânăstirile ridicate de domnitorii voștri în numele

de soare și nume în genul „Pitikul Thău” de pe

Îmi povestea cineva cum o echipă de

Dragii mei, să fim credincioși fermi, să avem

Astăzi L-am văzut pe Mântuitorul Hristos cu

Unul din băieți s-a apropiat de ea și i-a spus

Nu observăm că lângă ușă este cineva care

„Iar eu, nevrednicul preot cu harul ce îmi

Ați fost atenți vreodată la aceste cuvinte? Sunt

Așa se întâmplă și cu sufletul nostru, după un

redobândi comuniunea cu Dumnezeu, îi iartă pe cei

Biserică, prin invocarea Acestuia de către un episcop

dați cu parfum, ne vrea curați, spălați și apoi dați cu

„Hristos a înviat, dar noi murim”

oameni ca mine şi ca tine, adică SUPUŞI ACELORAŞI

prin El și cu El noi suntem biruitori? De ce ne lăsăm

Eu iubesc ca un om… Tu?

„parcheze” în dormitorul lui, că doar sunt îndrăgostiţi,

Dacă tu, fie fată fie băiat, ai trecut în carneţel

In memoriam Traian Zorzoliu

nefinalizată, deoarece niciodată acest om nu era pregătit

obosiți de boală am văzut dorința de a face ceva,

„Iartă-ne”, Doamne, că ratăm şi Crăciunul

Îmi venea să intru în pământ, ținusem atâtea

mă! Altul a zis: - Cinci perechi de boi am cumpărat și

doar este mare sărbătoare, Crăciunul, dar doar ce ne

Ne lasă văduviți de El și merge să cineze cu cei

De multe ori auzim din gura preotului rostindu-

urma rugăciunii permanente pe care noi o avem cu

Plictisit de plictiseala unora dintre noi

Mă întreb oare de ce o lume atât de melodioasă

Oare ce o să se întâmple când El se va plictisi