Sunteți pe pagina 1din 2

Secolul al XVIII-lea reprezintă în istoria românilor momentul de început al mişcării de emancipare

politică, saltul la acţiunea programatică desfăşurată în numele naţiunii. Elementul nou, definitoriu, îl
aduce intrarea în scena politică a românilor din Transilvania. Prezentă şi în secolul precedent, la
nivelul funcţionării privilegiilor acordate de principi bisericii ortodoxe, problema românească câştigă
în secolul al XVIII-lea o amploare fără precedent datorită, iniţial, confesiunii greco-catolice. Unirea
religioasă, în prelungirea unirilor parţiale inaugurate la Brest, în politica Habsburgilor a avut rostul să
stabilească un echilibru favorabil dominaţiei proprii, înlesnind de la început cristalizarea unor
deziderate politice ale românilor. Restaurarea catolicismului şi organizarea noii episcopii greco-
catolice, precum şi precizarea statutului ei prin diplomele imperiale conferite de Leopold I şi Carol al
Vl-lea creează un cadru de manifestare pentru acţiunea politică românească.

Cel care dă însă consistenţă şi o nouă funcţionalitate instituţiei este Inochentie Micu, episcopul
românilor uniţi din Transilvania (numit de împărat în 25 februarie 1729), dar în primul rând om
politic, dotat cu capacitatea de înţelegere a noilor probleme ivite. Instalat în 23 septembrie 1732,
deţine şi titlul de baron şi un loc în dieta Transilvaniei, calităţi necesare acţiunii publice în care
seintegrează.

Conştient de însemnătatea celei de a doua diplome leopoldine (1701), el o invocă de la început


tentat de posibilitatea integrării românilor între Stări ca naţiune aparte. El caută să consolideze
economic ierarhia, s-o emancipeze de servitutile iobăgeşti, pentru a o ridica la nivelul preoţimii
religiilor recepte. Permanent însă dublează revendicările de ordin ecleziastic cu cele naţionale,
cerând reprezentarea naţiunii în viaţa publică

Inochentie Micu articulează astfel programul politic al naţiunii pe care îl orientează, sprijinit pe
diplomele Unirii, spre obţinerea unui statut politic şi social al românilor din Transilvania. Obiectivele
propuse vizează însă de pe acum integrarea lor în sistemul constituţional, punând astfel în discuţie
însuşi sistemul politic al principatului. Acesta a fost şi motivul reacţiei violente a Stărilor faţă de
programul revendicativ.

Prima etapă a acţiunii politice româneşti se încheie însă şi cu rezultate notabile, consolidarea
episcopiei, organizarea reşedinţei la Blaj (1737), obţinerea diplomelor imperiale de dotare a
episcopiei, care conferă cadrul legal de funcţionare a viitoarelor instituţii de educaţie. Pe un alt plan,
cristalizarea programului şi evoluţia de la confesional la naţional acordă acţiunii politice, prin
conceptele vehiculate, o bază socială mai largă pe drumul deschis de episcopul devenit om politic.

În acest cadru conflictual se conturează, în timpul lui Leopold al II-lea (1790-1792), o


perioadă postiosefină pe baza experimentului reformist din Toscana, mai puţin doctrinar şi
maiînclinat spre dialogul cu structurile locale. Păstrând sensul general al cursului reformator,
Leopoldal II-lea inaugurează o nouă epocă de atenuare a centralismului, o politică cu mai
mare deschiderespre structurile juridico-constituţionale, realizând astfel pentru moment un
compromis cu nobilimea.
Formula a devenit viabilă datorită propagării spiritului revoluţionar care obligă nobilimea la
dialogul cu Viena, pentru care pleda şi presiunea mişcărilor naţionale din Ungaria şi
Transilvania.
În aceste condiţii, politica de restituţii readuce în scenă, cu putere crescândă, cu stimulul
oficial, revendicările naţiunilor menţinute în afara vieţii constituţionale sau cu un statut de
inferioritatepolitică.
Unul din primele efecte ale postiosefinismului leopoldin a fost revenirea în Ungaria şi
Transilvania la viaţa constituţională a regimului de Stări. Convocarea Dietei din Ungaria şi
apoi a celei din Transilvania (1790) a oferit naţiunilor privilegiate posibilitatea formulării
dezideratelor lor faţă de Viena, dar a deschis şi românilor un teren de afirmare. Dieta
convocată oglindea însă caracterul regimului de Stări al naţiunilor politice şi religiilor recepte.
Din cei 417 componenţi, 296 sunt regalişti şi alţi dregători şi numai 121 reprezentanţi aleşi.
Sub aspect social, nobilimea deţinea mai mult de 350 de membri, dintre care 161 de magnaţi.
Sub aspect naţional, maghiarii (dimpreună cu secuii) reprezentau aproximativ 90%, saşii 10%,
iar românii aveau un singur reprezentant, episcopul greco-catolic Ioan Bob, şi el în calitate de
regalist.