Albă-ca-Zăpada

după Fraţii Grimm

- text adaptat –

A fost odată o împărăteasă frumoasă şi bună. Într-o iarnă, pe când

cosea ea liniştită, aruncându-şi ochii pe fereastră şi văzând ninsoarea,
din neatenţie se înţepă. Ca să-şi liniştească durerea se gândi: „Ce n-aş da
să o fetiţă cu pielea albă ca zăpada, cu buzele roşii ca sângele şi cu părul
negru ca abanosul!"
Şi aşa a fost. Dar după ce se născu fetiţa, pe care o numiră Albă-ca-
Zăpada, mama ei muri, iar împăratul îşi luă altă soţie. Şi era şi
împărăteasa aceasta frumoasă, dar trufaşă şi fără suflet.
Având maştera o oglindă fermecată, de câte ori se uita în ea, întreba:
„Oglindă, oglinjoară, cine e cea mai frumoasă din ţară?" Oglinda îi
răspundea că nimeni n-o întrece în frumuseţe. Într-o zi, pe când copila
avea cam cincisprezece ani, oglinda îi răspunse împărătesei: „Frumoasă
eşti, crăiasă, atâta de frumoasă, dar Albă-ca-Zăpada e mult mai
luminoasă."
De invidie, împărăteasa îi ceru unui vânător s-o ia pe fată, s-o ducă în
pădure, s-o omoare, şi ca dovadă că i-a împlinit porunca, să-i ducă inima
fetei.
Ajungând în pădure, copila îi ceru îndurare vânătorului, iar acesta,
făcându-i-se milă, îi cruţă viaţa, iar împărătesei îi duse inima unei
căprioare pe care tocmai o găsi pe acolo.
Rămasă singură în codrul pustiu, Albă-ca-Zăpada rătăci ziua întreagă
până-n amurg, când dădu de o căsuţă. În căsuţă toate lucrurile erau
mititele, dar curate şi bine orânduite. Sărmana fată ciuguli câte ceva din
mâncare, apoi se culcă în cel mai mic pătucean şi adormi.
Când veniră cei şapte pitici de la lucru, căci a lor era căsuţa, se tot
minunau: „Cine a stat pe scăunelul meu?" „Cine s-a culcat în patul
meu?" „Cine a mâncat din farfurioara mea?" „Cine a băut din păhărelul
meu?"
În zori, când se trezi, Albă-ca-Zăpada le povesti necazurile ei, iar
piticii o rugară să rămână în căsuţa lor şi să le facă de mâncare şi
curăţenie. Piticii o primiră cu bucurie.
Între timp, maştera luă iar oglinda şi întrebând-o cine e cea mai
frumoasă, oglinda îi răspunse că Albă-ca-Zăpada e în căsuţa piticilor şi
că e mult mai frumoasă decât ea.
 Împărăteasa, mânioasă, luă înfăţişarea unei bătrâne negustorese şi o
încântă pe fată să cumpere o cingătoare şi, când îi strânse mijlocul, îi tăie
răsuflarea, de o lăsă ca şi moartă.
Când veniră piticii, se speriară, o ridicară pe Albă-ca-Zăpada de jos, îi
tăiară cingătoarea, iar fata îşi reveni.
După un timp, oglinda îi dădu iar de ştire împărătesei că fata trăieşte.
Atunci maştera îşi schimbă iar înfăţişarea şi, luând cu ea un pieptene
otrăvit, o momi cu vorbe dulci şi îi prinse pieptenele în păr.
Când veniră piticii şi o găsiră zăcând, îi luară pieptenele din păr şi
fata îşi
reveni.
Aflând haina de împărăteasă că Albă-ca-Zăpada trăieşte, clocoti de
mânie. Închipui un măr, verde pe o parte şi roşu pe alta, otrăvit pe partea
roşie. Când ajunse la casa piticilor, ca să-i risipească fetei neîncrederea,
maştera muşcă din partea nerumenită a mărului. Fata nu apucă să înghită
decât o îmbucătură şi căzu fără suflare.
În fapt de seară, cei şapte pitici o găsiră pe Albă-ca-Zăpada moartă.
Plânseră cu mare jale şi nu se îndurară s-o îngroape, ci îi făcură un sicriu
din cleştar, în care o aşezară cu grijă. Trecând pe acolo un prinţ şi
văzând-o pe Albă-ca-Zăpada, se simţi cuprins de frumuseţea ei ca de o
vrajă şi îi rugă pe pitici să-i dea lui sicriul cu fata moartă. Piticii se
îndurară de rugăminţile lui. Unul dintre slujitorii care purtau preţioasa
povară se împiedică şi din zdruncinătură sări bucăţica de măr din gâtul
Albei-ca-Zăpada, iar ea învie.
Şi aşa, prinţul o duse pe Albă-ca-Zăpada la castelul său, înconjuraţi de
alaiul bucuros al piticilor. Şi se făcu o nuntă ca-n poveşti, iar Albă-ca-
Zăpada şi prinţul trăiră mulţi ani fericiţi.
Maştera, de ciudă, îşi luă lumea în cap şi se pierdu în codru.
1) 2)

3)

4)
9)