Colonizarea planetei Marte

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Reprezentare grafică a colonizării planetei Marte

Colonizarea planetei Marte de către om este punctul central al unor speculații, dar și al unui studiu
științific serios, deoarece condițiile de la suprafață și existența apei pe Marte face, fără îndoială, ca
planeta să fie cea mai ospitalieră din sistemul solar, alta în afara planetei Pământ. Luna a fost
propusă ca prima locație a colonizării umane, datorită apropierii sale, dar Marte are o atmosferă
subțire, oferind o capacitate potențială de a găzdui viața umană și alte forme de viață organice. Atât
Luna cât și Marte, ca locații potențiale de colonizare, au dezavantajele unor costuri ridicate și ale unor
riscuri asociate cu zborul unor echipamente tehnologice în condiții de gravitație, ceea ce face ca
asteroizi să fie o altă opțiune pentru extinderea rapidă a oamenilor în sistemul solar.

Cuprins

 1Asemănări cu Pământul

 2Diferențe față de Pământ

 3Terraformarea

 4Vezi și

 5Legături externe

Asemănări cu Pământul
Suprafața lui Marte are cam aceeași dimensiune ca suprafața de uscat de pe Terra. Gheața de la
Polul Sud întinsă peste planetă ar forma un strat de 12 metri grosime. Este posibil ca Marte să fi
trecut prin aceleași procese geologice și hidrologice ca și Terra și deci ar putea conține minerale.
Există deja echipamente ce ar putea extrage pe loc resursele (apă, aer) din pământul și atmosfera
marțiene. Interesul în colonizarea acestei planete se datorează dovezilor ce arată că viața a existat și
poate încă exista pe Marte.

Diferențe față de Pământ

Din păcate, atmosfera este foarte slabă (0.8% din atmosfera la nivelul mării pe Pământ), iar climatul
este mult mai rece. Gravitația este de doar o treime din cea a Terrei, neștiindu-se însă dacă ar putea
susține ființele umane pe termen lung. Fiindcă atmosfera este slabă, iar Marte duce lipsă de un câmp
magnetic puternic, radiațiile sunt intense la suprafață, necesitând o protecție anti-radiații.

Terraformarea

Reprezentare artistică a terraformării planetei Marte

Terraformarea planetei Marte ar face viața în afara clădirilor presurizate posibilă; există discuții dacă
se poate sau nu realiza. Marte este considerată de specialiști ca fiind prima pe lista de terraformări.
Acestei planete îi lipsesc trei elemente importante: atmosferă densă, magnetosferă extinsă și căldură.
Atmosfera planetei este redusă, având nevoie de una mai densă care să conțină gaze ce
produc efectele de seră, precum dioxidul de carbon. Cu ajutorul gazelor, căldura solară e captată în
atmosferă ridicând astfel temperatura planetei. O temperatură mai ridicată, amplifică efectele gazelor
de seră prin eliberarea gazelor din sol, cele două alimentându-se reciproc. Gazele de seră pot fi
produse pe Marte dacă se construiesc acolo fabrici și uzine care să polueze foarte mult, această
planetă având toate materialele necesare industriei. Produsele acestor fabrici pot fi folosite pentru a
construi așezări omenești pe planetă.
Încălzirea planetei se poate face prin două metode: cu ajutorul gazelor de seră, cu ajutorul mai multor
oglinzi gigantice care redirecționează lumina soarelui spre planetă, activarea nucleului planetei prin
impact sau impactul cu un asteroid sau cometă suficient de mare să producă destulă căldură și gaze
de seră.

Planeta Marte terraformată, concepție artistică

Imediat după încălzirea planetei, va apărea și apa. Apa există deja pe Marte în stare solidă, planeta
având calote glaciare și un lac înghețat. De asemenea, se crede că la o anumită adâncime, unde este
mai cald, se poate găsi apă chiar și în stare lichidă.
Apa de pe Marte, spun specialiștii, e cel mai posibil să fie toxică, aceasta având un nivel foarte ridicat
de sare, sarea găsindu-se în foarte multe locuri pe acesta planetă. Totuși, și pe Terra se găsesc ape
 foarte sărate, deci putem folosi vietățile din apele noastre, pentru a popula apele marțiene. Aceste
vietăți vor produce oxigen și alte elemente esențiale, unele bacterii probabil pot să o și purifice de
sare.
La fel ca atmosfera, și magnetosfera este foarte redusă, acoperind aproximativ numai 40% din
planetă. În trecutul îndepărtat din istoria planetei Marte, aceasta avea o magnetosferă extinsă, și
planeta în general era mult mai asemănătoare Terrei. Acest lucru e dovedit de meteoritul ALH 84001,
găsit în Antarctica pe data de 27 decembrie 1984 de către o echipa de căutători de meteoriți. Această
rocă de pe Marte a căzut în urmă cu 11 milioane de ani. După ce a fost examinată s-a găsit ca
aceasta este magnetizată, unele urme de magnetizare datând de pe vremea când și Marte și Terra
erau bombardate cu meteoriți. Ca această rocă, au căzut mai multe, toate provenind de pe Marte și
fiind magnetizate. Prima a fost găsită în Egipt în 1911.
După ce s-a hotărât oficial că Marte a avut o magnetosferă extinsă și că a fost aproape la fel ca Terra,
a apărut ipoteza încă în dezbatere, cum că viața pe Terra să fi ajuns de pe Marte, dovedindu-se că
microorganismele pot supraviețui unei călătorii la bordul unui meteorit, adăpostindu-se în interiorul
acestuia, unde sunt protejate, temperatura abia crescând cu câteva grade, o parte din ele rezistând și
impactului, după care pot să evolueze și să populeze planeta. În prezent, de pe Marte ajunge pe Terra
aproximativ o tonă de material, posibil în trecut mult mai mult, astfel devenind posibil în trecut și
transportul unor microorganisme dacă acestea chiar au existat.

Colonizarea spațiului (așezări spațiale, habitate spațiale) reprezintă crearea unui habitat uman
autonom (auto-suficient) în afara Terrei și constituie obiectivul de lungă durată al agențiilor spațiale,
scopul suprem al programelor spațiale, așa cum spunea în 2005 Michael D. Griffin, administratorul
NASA.

Cuprins

 1Metode

o 1.1Materiile prime

o 1.2Energia

o 1.3Transportul

o 1.4Comunicațiile

o 1.5Suportul vital

o 1.6Protecția antiradiații

 2Locația

o 2.1Locații planetare

 2.1.1Marte

 2.1.2Mercur

 2.1.3Venus

 2.1.4Giganții de gaz
 o 2.2Sateliți naturali

 2.2.1Luna

 2.2.2Sateliții lui Jupiter: Europa, Callisto și Ganymede

 2.2.3Phobos si Deimos

 2.2.4Titan

 2.2.5Sateliții lui Saturn: Enceladus, Rhea, Iapetus, Tethys și Mimas

 2.2.6Sateliții lui Uranus

 2.2.7Triton și Pluto

o 2.3Asteroizii

 2.3.1Asteroizi apropiați de Pământ

 2.3.2Asteroizii de pe Centura Principală

 2.3.3Ceres

o 2.4Spațiul liber

 2.4.1Habitate spațiale

 2.4.2Orbita Pământului

 2.4.3Punctele Lagrange

 2.4.4Statice

 3În afara sistemului solar

o 3.1Călătoriile interstelare

o 3.2Călătoriile intergalactice

o 3.3Navele spațiale

 4Dezbatere

o 4.1Motive

o 4.2Argumentele necesității

o 4.3Argumentele beneficiilor

o 4.4Argumentele naționalismului

 5Referințe
 6Legături externe

 7Bibliografie

Metode[modificare | modificare sursă]

Construirea unor colonii ar necesita în primul rând elemente de bază pentru supraviețuire: apă, hrană,
materii prime, suport vital, energie, comunicații, transport, gravitație artificială și protecție antiradiații.

Materiile prime[modificare | modificare sursă]

Coloniile de pe Lună, Marte sau de pe anumiți asteroizi ar putea extrage resurse locale. Luna duce
lipsă de nitrogen, dar are vaste rezerve de hidrogen, sub forma apei înghețate de sub crusta
craterelor întunecate, dar are și oxigen, silicon și metale precum fierul sau aluminiul. Trimiterea
materialelor de pe Terra ar fi scumpă, de aceea acestea ar putea fi trimise de pe Lună, NEO (Near
Earth Object= asteroizi, comete) sau Phobos și Deimos, lunile lui Marte. Multe NEO conțin oxigen,
hidrogen, metale și carbon, iar unele și nitrogen. Mai departe, se crede ca asteroizii lui Jupiter ar avea
apă înghețată și elemente volatile.

Energia[modificare | modificare sursă]

Energia solară din orbită este abundentă și este și astăzi folosită de sateliți. Nu există noapte în
spațiu, nici nori sau atmosferă să blocheze lumina solară, deci această energie este disponibilă la
orice distanță de Soare. Luna are nopți ce durează cât 2 săptămâni pe Terra, iar Marte are și noapte
și praf și este și mai departe de Soare, reducându-se energia solară disponibilă, făcând probabil mai
atractivă folosirea energiei nucleare. Alternativ, energia solară ar putea fi transmisă pe aceste corpuri
prin folosirea sateliților. Pentru amândouă metodele însă, în mediile fără aer precum Luna și spațiul,
dar și în slaba atmosferă a lui Marte, ar fi necesare spații mari pentru radiația emisă de căldura
generată.

Delta-v în km/s pentru diverse manevre orbitale folosind rachete convenționale. Săgețile rosii indică cazul în care
aerofrane opționale pot fi efectuate în această direcție in special, numerele negre arata delta-v în km/s care se
aplică în orice direcție.
Transportul[modificare | modificare sursă]
Transportul prin orbită este de obicei factorul limitativ în călătoriile spațiale. O soluție este dată de
nava supersonică în dezvoltare la NASA. Alte alternative ar fi construirea elevatoarelor spațiale și a
catapultelor electromagnetice („mass driver”). Transportul cel puțin al materialelor către și între colonii
este necesar, dar scump folosind resursele de pe Terra. Potențiale soluții ar putea fi propulsia termo-
nucleară, pânzele magnetice și solare, rachetele solar-termale sau propulsia electrică („ion drive”). Pe
Lună s-ar putea folosi elevatoarele spațiale, dar și catapultele.

Comunicațiile[modificare | modificare sursă]

Comparativ cu celelalte cerințe, comunicațiile orbitale și lunare sunt ușoare. O mare parte din
comunicațiile terestre deja folosesc sateliții. Însă pe măsură ce coloniile se depărtează de Terra totul
devine mai complicat. Transmisiunile dinspre și către Marte suferă de întârzieri semnificative din
cauza vitezei luminii și a distanțelor (întârzierile variază între 7 și 44 de minute), făcând comunicațiile
directe nepractice. Folosirea e-mailurilor sau a mesajelor vocale nu ar trebui însă să aibă probleme.

Suportul vital[modificare | modificare sursă]

În așezările spațiale, un sistem ecologic închis trebuie să recicleze și să importe totul fără să cedeze.
Cerințele pentru acest lucru ar fi:

 Organismele și habitatul să fie izolate total de mediul exterior (biosfere artificiale)

 Schimbarea mediului pentru a fi propice vieții (terraformarea)

 Schimbarea organismelor pentru a fi compatibile cu mediul (inginerie genetică, cyborgi)

Deasemenea, 97-99% din energia solară oferită plantelor ajunge căldură ce trebuie disipată pentru a
se evita supraîncălzirea.

Protecția antiradiații[modificare | modificare sursă]

Razele cosmice și erupțiile solare creează radiații letale în spațiu. În orbita Terrei, centurile Van Allen
fac viața în afara atmosferei dificilă. Pentru a proteja viața, așezările trebuie să fie înconjurate de
suficientă masă ca să absoarbă radiațiile. Sunt necesare 5-10 tone de material pe metru pătrat pentru
asta. Resturile din procesarea solului planetar și asteroizi ar fi o variantă, dar ar face manevrarea unei
nave mult mai dificilă.

Locația[modificare | modificare sursă]

Coloniile pot fi așezate fie pe corpuri fizice, fie în spațiul liber:

 Planete, sateliți naturali sau asteroizi

 Orbite, puncte Lagrange sau alte obiecte

Locații planetare[modificare | modificare sursă]

Viziunea unui artist asupra lui Marte terraformat (2009)

Marte[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Colonizarea planetei Marte.

Suprafața lui Marte are cam aceeași dimensiune ca suprafața de uscat de pe Terra. Gheața de la
Polul Sud întinsă peste planetă ar forma un strat de 12 metri grosime. Este posibil ca Marte să fi
trecut prin aceleași procese geologice și hidrologice ca și Terra și deci ar putea conține minerale.
Există deja echipamente ce ar putea extrage pe loc resursele (apă, aer) din pământul și atmosfera
marțiene. Interesul în colonizarea acestei planete se datorează dovezilor ce arată că viața a existat și
poate încă exista pe Marte. Din păcate, atmosfera este foarte slabă (0.8% din atmosfera la nivelul
mării pe Pământ), iar climatul este mult mai rece. Gravitația este de doar o treime din cea a Terrei,
necunoscându-se însă dacă ar putea susține ființele umane pe lungă durată. Fiindcă atmosfera este
slabă, iar Marte duce lipsă de un câmp magnetic puternic, radiațiile sunt intense la suprafață,
necesitând o protecție antiradiații. Terraformarea lui Marte ar face viața în afara clădirilor presurizate
posibilă; există discuții dacă se poate sau nu realiza.
Mercur[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Colonizarea planetei Mercur.

Există păreri ce spun că Mercur ar putea fi colonizat la fel ca Luna. Aceste colonii ar fi însă posibile
doar în regiunile polare datorită temperaturilor ridicate din timpul zilei pe restul planetei. Recenta
descoperire a existenței apei ionizate i-a uimit pe cercetători, descoperirea crescând considerabil
șansele ca mica planetă să devină o viitoare colonie.

Viziunea unui artist asupra lui Venus terraformat

Venus[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Colonizarea planetei Venus.

În timp ce suprafața planetei este mult prea mare și are presiunea atmosferică de cel puțin 90 de ori
mai mare decât cea normală pe Terra, masiva sa atmosferă oferă o locație alternativă pentru o
colonie. La o altitudine de 50 km presiunea este redusă la câteva atmosfere, iar temperatura la 40-
100⁰C. Această parte din atmosferă este probabil plină de nori ce conțin acid sulfuric, dar chiar și
aceștia reprezintă un posibil avantaj al colonizării, fiind o posibilă sursă de apă.
Giganții de gaz[modificare | modificare sursă]

Ar fi posibilă colonizarea marilor gazoși prin orașe plutitoare în atmosfera lor. Încălzind baloane de
hidrogen mase mari ar putea fi suspendate la nivelul unei gravitații terestre. Jupiter este cel mai puțin
favorabilă colonizării datorită gravitației uriașe, radiațiilor și a vitezei de lansare mari. Coloniile acestea
ar putea exporta heliu pentru reactoarele cu fuziune (dacă vor deveni practice). Lansarea de de pe
acești giganti pare mult peste posibilitățile unor rachete chimice, datorită combinației de viteză și
accelerație uriașe necesare pentru a părăsi orbita joasă. Paul Birch a propus o metodă mai ciudată,
prin construcția unei centuri rotative în jurul planetei, pe care să fie amplasată colonia, putându-se în
același timp extrage și materialele de pe planetă.

Sateliți naturali[modificare | modificare sursă]

Luna[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Colonizarea Lunii.

Colonie lunară (1995)

Datorită proximității și familiarității, Luna este cea mai discutată locație pentru colonizare. Viteza de
părăsire mică și apropierea de Terra fac schimburile mai ușoare. Un dezavantaj al Lunii este
cantitatea scăzută de gaze volatile necesare vieții, precum hidrogenul, nitrogenul și carbonul.
Depozitele de apă înghețată din craterele polare ar putea servi și ca surse pentru aceste elemente. O
altă soluție este extragerea hidrogenului din asteroizii apropiați și combinarea cu oxigenul din rocile
lunare. Gravitația scăzută este de asemenea o problemă, însă nu se știe dacă este deajuns pentru a
susține viața.
Sateliții lui Jupiter: Europa, Callisto și Ganymede[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Colonizarea Europei.

Proiectul Artemis (proiect privat de colonizare a Lunii) a avut și un plan pentru colonizarea Europei,
una din lunile lui Jupiter. Cercetătorii ar fi trăit în igluuri și ar fi săpat în crusta înghețată căutând un
ocean sub suprafață. Planul includea folosirea posibilelor „buzunare de aer” pentru așezările umane.
Europa este unul dintre corpurile sistemului solar cu cele mai bune caracteristici habituale, meritând
investigații ulterioare.
Ganymede este cea mai mare lună din sistemul solar și este singura cu magnetosferă, deci mai puțin
iradiată la suprafață. Prezența acestei magnetosfere indică și existența unui nucleu topit (magmatic) și
deci o istorie geologică bogată. NASA a făcut unele studii, supranumite HOPE (Human Outer Planet
Exploration) în privința viitoarelor explorări ale sistemului. Ținta aleasă a fost Callisto și rezultatul a
fost că s-ar putea construi o bază la suprafață pentru a produce combustibil. Toate 3 lunile au rezerve
abundente de elemente volatile, ce fac viitoarele colonizări posibile.
Phobos si Deimos[modificare | modificare sursă]

Lunile lui Marte pot fi ținte pentru colonizarea spațială. Viteza necesară părăsirii orbitei este foarte
mică, făcând transportul cu sistemul marțian mai ușor. Ar putea deveni colonii, folosindu-se însă o
metodă asemănătoare cu cea pentru colonizarea asteroizilor.
Titan[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Colonizarea lui Titan.

Titan, satelitul lui Saturn, este văzută ca o posibilă țintă pentru colonizare pentru că este singurul
satelit din sistemul solar cu o atmosferă densă și compuși carbonici (hidrocarburi) în atmosferă și la
suprafață. Titan este al patrulea corp ceresc din sistemul solar cu o atmosferă substanțială și
suprafață solidă, celelalte fiind Pământul, Venus și Marte. Titan are toate elementele
chimice necesare vieții și conform cu Robert Zubrin reprezintă o bună țintă pentru colonizarea
sistemului solar exterior.[1]
Sateliții lui Saturn: Enceladus, Rhea, Iapetus, Tethys și Mimas[modificare | modificare sursă]

Enceladus este o mică lună înghețată ce orbitează aproape de Saturn, având o suprafață foarte
strălucitoare și, în regiunea polară sudică, formațiuni asemănătoare cu gheizerele ce aruncă în sus
gheață și vapori de apă. Dacă Enceladus are apă lichidă, s-ar alătura lui Marte și Europei ca unul
dintre primele locuri din sistemul solar ce ar putea avea viață și ar putea susține viitoare colonii.
Ceilalți sateliți au mari cantități de elemente volatile, ce pot fi folosite pentru a susține o așezare.
Sateliții lui Uranus[modificare | modificare sursă]

Cei 5 sateliți mari ai lui Uranus: Miranda, Ariel, Titania și Oberon și Triton, deși sunt foarte reci, au
mari cantități de apă înghețată și alte elemente volatile la suprafață și ar putea fi locuiți. La distanța de
Soare de 18-20 uaintensitatea radiației solare este de 400 de ori mai slabă ca pe Pământ, fiind
necesară energia nucleară pentru susținerea unei colonii.
Triton și Pluto[modificare | modificare sursă]

Triton (satelit al lui Neptun) și Pluto sunt asemănători ca mărime și compoziție. Ambii dețin atmosfere
rarefiate de azot. Suprafețele dețin cantități substanțiale de apă sub formă de gheață, CO 2, azot și
substanțe organice complexe rezultate din acțiunea radiației solare. [2] La o distanță de Soare de peste
30 ua (Triton) și 30-49 ua(Pluto), energia solară nu este viabilă, fiind necesară energia nucleară
pentru susținerea unei colonii.

Asteroizii[modificare | modificare sursă]

Asteroizi apropiați de Pământ[modificare | modificare sursă]

Se cunosc momentan în jur de 2500 de asteroizi aflați pe orbite care-i face mai avantajos de atins
decât suprafața Lunii din punct de vedere energetic.[3]
Asteroizii de pe Centura Principală[modificare | modificare sursă]

Colonizarea asteroizilor ar necesita habitate spațiale. Centura are materiale semnificative, cel mai
mare asteroid fiind Ceres. Coloniștii ar putea avea dificultăți în controlarea traiectoriei acestora, o
posibilă soluție fiind utilizarea rachetelor sau a unor „mass drivers”.
Ceres[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Colonizarea lui Ceres.

Este o planetă pitică din Centură, cuprinzând o treime din masa acesteia. Fiind cel mai mare corp din
Centură, Ceres ar putea fi principala bază și port spațial pentru viitoare extracții miniere pe asteroizi,
făcând posibil transportul resurselor către Marte, Lună sau Pământ. Având în vedere gravitația
scăzută și rotația rapidă, un elevator spațial ar putea fi practic. De asemena ar putea fi posibilă și
paraterraformarea (terraformarea unor spații închise, acolo unde este posibil).

Spațiul liber[modificare | modificare sursă]

Habitate spațiale[modificare | modificare sursă]

Colonia spațială în cilindre a lui O'Neill(1970)

Concepția unui artist asupra unui habitat spațial numit torul Standford de Don Davis(1976).

Locațiile în spațiu ar necesita un habitat spațial (colonie spațială sau orbitală), fiind o așezare
permanentă și nu doar un simplu punct pe drumul către alte colonii. Ar fi adevărate „orașe spațiale”,
unde oamenii să trăiască, să lucreze, sa întemeieze familii. Multe proiecte, mai mult sau mai puțin
realiste, au fost propuse atât de autorii science-fiction, cât și de oamenii de știință. Un habitat spațial
ar putea chiar sta la baza unei nave generații, ce ar funcționa ca o casă pe termen lung pentru sute
de mii de oameni.
Orbita Pământului[modificare | modificare sursă]

Comparativ cu alte locații, orbita terestră are avantaje substanțiale și o problemă majoră, dar
soluționabilă. Orbita Terrei poate fi atinsă în câteva ore, în timp ce Luna este la zile distanță, iar Marte
la luni întregi. În orbită, energia solară este continuă, în timp ce alte planete pierd lumina solară cel
puțin jumătate din timp. Lipsa greutății face construcția coloniilor mult mai ușoară decât într-un mediu
gravitațional; astronauții au demonstrat că pot muta sateliți de tone întregi numai cu mâna.
Dezavantajul principal al coloniilor orbitale este lipsa materiilor prime. Acestea ar putea fi aduse de pe
Pământ, dar la costuri ridicate și din surse extraterestre (Luna, asteroizi și comete). Alte dezavantaje
ar fi descreșterea orbitală și poluarea atmosferică. Din 2009, Stația Spațială Internațională susține o
temporară și neautonomă prezența umană în orbita joasă a Terrei.
Punctele Lagrange[modificare | modificare sursă]

Cele 5 puncte Lagrange,Soare-Pamant

O altă posibilitate de colonie în apropierea Terrei o reprezintă cele 5 puncte Lagrange dintre Pământ
și Lună. Deși în general ar dura câteva zile ca să fie atinse cu tehnologia actuală, aceste puncte ar
avea putere solară aproape continuă, din cauza unor mici eclipse.
Cele 5 puncte Pământ-Soare ar fii total lipsite de eclipse dar numai primele 2 ar putea fi atinse în zile,
celelalte 3 ar necesita luni. Deasemenea, punctele 2-5 ar fi în afara magnetosferei Pământului pentru
2 treimi din timp, pierzând protecția împotriva radiațiilor.
Statice[modificare | modificare sursă]

Staticele sau sateliții statici folosesc pânze solare pentru a se poziționa în orbite pe care gravitația
singură nu le-ar putea asigura. Aceste colonii solare ar fi libere să plutească în afara eclipticii,
bazându-se doar pe radiația solară.

În afara sistemului solar[modificare | modificare sursă]

În afara sistemului nostru solar sunt miliarde de stele ce ar putea fi ținte pentru colonii.

Călătoriile interstelare[modificare | modificare sursă]

Călătoriile interstelare au fost dezbătute de mulți oameni de știință, acestea fiind operaționale atât cu
ajutorul omului cât și computerizate. Dificultatea principală o reprezintă distanțele vaste ce ar trebui
acoperite, necesitând viteze foarte mari, altfel, în privința timpului, cu cele mai realistice metode de
propulsie ar putea dura de la sute de ani la milenii. Cele mai mari pericole pentru o navă interstelară
ar fi vidul, radiațiile, lipsa greutății și micrometeoriții.

Călătoriile intergalactice[modificare | modificare sursă]

Călătoriile intergalactice sunt considerate pur SF și sunt impractice din punct de vedere al tehnologiei.
Ar necesita o putere de propulsie mult mai mare decât se crede posibil în acest moment, pentru a
mișca o navă cu viteză aproape luminică. În afară de cazul în care nava ar putea atinge viteze
relativiste extreme, ar interveni alt obstacol, navigația navei și șansa ca aceasta să ajungă în galaxia
sau la steaua, planeta, obiectul dorit. Deasemenea, nava ar trebui să aibă dimensiuni considerabile,
să poată susține viața și generațiile de oameni ce vor trăi în ea, să reziste și să poată opri la
momentul final, totul pentru milioanele de ani cât ar dura călătoria. Fizicile actuale spun că un obiect
din timp-spațiu nu poate depăși viteza luminii, care limitează orice la milioanele de ani necesare
pentru a ajunge în alte galaxii. SF-ul aduce în calcul și alte câteva metode pentru a depăși această
problemă: găurile de vierme și hiperspațiul (intrarea în altă dimesniune).
Navele spațiale[modificare | modificare sursă]
Ideea de colonizare spațială se bazează în primul rând pe nave spațiale în stare să transporte oameni
și resurse între planete și alte corpuri cerești. Ipotetic, navele spațiale propuse de SF dar și de
oamenii de știință sunt:

 Nava generație: viteză subluminică; călătorii interstelare pe decenii sau secole; echipajul trece
prin generații întregi până la sfârșitul călătoriei, astfel încât nu este de așteptat ca cineva din
echipajul inițial să ajungă la destinație (în durata de viață medie) - ci doar descendenții acestuia.

 Nava hibernantă: majoritatea echipajului petrece timpul în stare de hibernare sau animație
suspendată, astfel încât cea mai mare parte a echipajului original va ajunge la destinație.

 EIS (Embryo-carying Interstellar Ship): este o navă mult mai mică decât primele două;
transportă embrioni umani sau/și ADN înghețați sau în stare latentă.

 Nava cu fuziune/fisiune nucleară: viteze de până la 10 % din viteza luminii, permițând o

singură călătorie până la destinație pe durata vieții unui om (fără întoarcere pe Pământ).

 Nava Orion: utilizează propulsia nucleară (Proiectul Orion conceput de Freeman Dyson), mai
specific explozia nucleară

 Nava laser: propulsie bazată pe utilizarea unei forme de concentrare a luminii pentru pânzele
solare sau alte tipuri de nave, vitezele putând fi comparate cu cele obținute din fuziunea nucleară;
necesită totuși și alte metode de propulsie pentru a putea opri la destinație (cea mai probabilă
este o navă hibrid: cu pânze solare pentru accelerare, fuziune pentru decelerare).

Dezbatere[modificare | modificare sursă]

Motive[modificare | modificare sursă]
 Răspândirea vieții și a frumuseții în Univers

 Asigurarea supraviețuirii speciei umane

 Profitul adus de mineritul asteroizilor, energia solară și manufactura spațială

 Salvarea mediului terestru prin mutarea oamenilor și industriei în spațiu

 Resurse rare, precum gazele naturale de pe giganții de gaz

Argumentele necesității[modificare | modificare sursă]
Populația de pe Pământ este în continuă creștere, în timp ce resursele și capacitatea nu. Deschiderea
spațiului ar depăși aceste limite, totuși, extrapolările arată că populația va stagna prin 2070.
Deasemena, chiar dacă umanitatea reușește să evite distrugerea Pământului prin războaie, molime,
poluare, încălziri și răcirii globale sau chiar impactele cu meteoriți, Terra va deveni inevitabil
nelocuibilă din cauza încălzirii Soarelui pe măsura ce îmbătrânește. Dacă umanitatea nu are așezări
permanente până când se va întâmpla unul dintre aceste dezastre, se poate chiar să dispară.

Argumentele beneficiilor[modificare | modificare sursă]

Deși la început călătoriile vor fi foarte scumpe, mai ales datorită satisfacerii nevoilor coloniilor, de
îndată ce acestea sunt îndeplinite, producțiile adiționale pot fi folosite pentru a extinde infrastructura
inițială sau trimise înapoi pe Pământ pentru investițiile de la început. Deasemenea, pot fi descoperite
noi bunuri cu valoare mare: metale și pietre prețioase, surse de energie și combustibil sau
farmaceutice.

Argumentele naționalismului[modificare | modificare sursă]

Toate aceste colonii și explorări spațiale trebuie să fie lipsite de interese naționale, iar Pământul să
devină unitar, fără granițe politice. Deja, colaborările internaționale în domeniul spațial au demonstrat
valoarea lor în efortul unificator și de cooperare.

Referințe[modificare | modificare sursă]

1. ^ http://nextbigfuture.com/2015/03/best-colonization-target-in-outer-solar.html Titan este cea mai bună
țintă pentru colonizarea sistemului solar exterior

2. ^ https://www.nasa.gov/nh/pluto-the-other-red-planet Pluto, cealaltă planetă roșie

3. ^ http://echo.jpl.nasa.gov/~lance/delta_v/delta_v.rendezvous.html Tabel cu valori delta-V pentru

atingerea asteroizilor apropiați de Pământ

Legături externe[modificare | modificare sursă]

 Adio, Terra, 9 noiembrie 2007, Marc Ulieriu, Descoperă

 Colonizarea spatiului – singura sansa de salvare a omenirii, Descoperă

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

 "NASA's Griffin: 'Humans Will Colonize the Solar System'". Washington Post. September 25,
2005. pp. B07. http://www.washingtonpost.com/wp-
dyn/content/article/2005/09/23/AR2005092301691.html.

 Sanders, Robert (1 February 2006). "Binary asteroid in Jupiter's orbit may be icy comet from
solar system's infancy". UC
Berkeley. http://www.berkeley.edu/news/media/releases/2006/02/01_patroclus.shtml. Retrieved
2009-05-25.

 McGRAW-HILL ENCYCLOPEDIA OF Science & Technology, 8th Edition (c)1997; vol. 16 page
654

 UNESCAP Electric Power in Asia and the Pacific

 'Trash Can' Nuclear Reactors Could Power Human Outpost On Moon Or Mars; Oct. 4, 2009;
ScienceDaily

 Rockets and Space Transportation[dead link]. See: Atomic Rocket: Missions cislunar delta-vs

 http://jpl.nasa.gov/news/news.cfm?release=2007-030

 Journal of the British Interplanetary Society, Vol. 44, pp. 169–182, 1991

 Patrick A. Troutman (NASA Langley Research Center) et al., Revolutionary Concepts for
Human Outer Planet Exploration (HOPE), accessed May 10, 2006 (.doc format)
 Robert Zubrin, Entering Space: Creating a Spacefaring Civilization, section: Titan, pp. 163–
166, Tarcher/Putnam, 1999, ISBN 978-1-58542-036-0

 NASA page: News-Features-the Story of Saturn saturn.jpl.nasa.gov. Retrieved 8 January

2007.

 "Move to new planet, says Hawking". BBC News. 2006-11-

30. http://news.bbc.co.uk/1/hi/uk/6158855.stm. Retrieved 2010-01-04.

 "Mankind must colonise other planets to survive, says Hawking".

2006. http://www.dailymail.co.uk/pages/live/articles/technology/technology.html?
in_article_id=419573&in_page_id=1965.

 a b Star Trek's Warp Drive: Not Impossible from space.com

 E. E. Hale. The Brick Moon. Atlantic Monthly, Vol. 24, 1869.

 K. E. Tsiolkovsky. Beyond Planet Earth. Trans. by Kenneth Syers. Oxford, 1960

 Dandridge M. Cole and Donald W. Cox Islands in Space. Chilton, 1964

 G. K. O'Neill. The High Frontier: Human Colonies in Space. Morrow, 1977.

 T. A. Heppenheimer. Colonies in Space. Stackpole Books, 1977

 Marianne J. Dyson: Living on a Space Frontier. National Geographic, 2003

 Peter Eckart. Lunar Base Handbook. McGraw-Hill, 2006

 Harrison H. Schmitt. Return to the Moon. Springer, 2007.

 Britt, Robert Roy (8 October 2001). "The Top 3 Reasons to Colonize Space".
Space.com. http://www.space.com/missionlaunches/colonize_why_011008-1.html.

 Nick Bostrom - Astronomical Waste: The Opportunity Cost of Delayed Technological

Development

 Halle, Louis J. (Summer 1980). "A Hopeful Future for Mankind". Foreign
Affairs. http://www.foreignaffairs.org/19800601faessay8146/louis-j-halle/a-hopeful-future-for-
mankind.html.

 Morgan, Richard (2006-08-01). "Life After Earth: Imagining Survival Beyond This Terra Firma".
New York Times. http://www.nytimes.com/2006/08/01/science/01arc.html. Retrieved 2010-05-23.

 SOCIOLOGY AND SPACE DEVELOPMENT B.J. Bluth, Sociology Department,California State

University, Northridge, SPACE SOCIAL SCIENCE

 Ciro Pabón y Ciro Pabón, Manual de Urbanismo, Editorial Leyer, Bogotá, 2007, ISBN 978-
958-711-296-2

 A Survival Imperative for Space Colonization By JOHN TIERNEY Published: July 17, 2007 -
New York Times
  The Technical and Economic Feasibility of Mining the Near-Earth Asteroids Presented at 49th
IAF Congress, Sept 28 - Oct 2, 1998, Melbourne, Australia by Mark J Sonter - Space Future

 a b Asteroid Mining - Sol Station

 Whitehouse, David (22 July 1999). "Gold rush in space?".

BBC. http://news.bbc.co.uk/1/hi/sci/tech/401227.stm. Retrieved 2009-05-25.

 a b Asteroid Mining for Profit Don's Astronomy Pages

 Conceptual Study of A Solar Power Satellite, SPS 2000 By Makoto Nagatomo, Susumu
Sasaki and Yoshihiro Naruo - Proceedings of the 19th International Symposium on Space
Technology and Science, Yokohama, JAPAN, May 1994, pp. 469–476 Paper No. ISTS-94-e-04 -
Space Future

 a b c d Space Manufacturing - Jim Kingdon's space markets page.

 Lee, Ricky J. (2003). Costing and financing a commercial asteroid mining venture. Bremen,
Germany: 54th International Astronautical Congress. IAC-03-
IAA.3.1.06. http://www.aiaa.org/content.cfm?pageid=406&gTable=Paper&gID=16257. Retrieved
2009-05-25.

 The Eros Project - Orbital Development

 Orbital Space Settlement Al Globus

 space-settlement-institute.org

 Students for the Exploration and Development of Space (SEDS)

 Foresight Challenges – Space Development

Zbor spațial
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Jump to navigationJump to search
Zborul spațial utilizează tehnologia spațială pentru realizarea zborului navelor spațiale în spațiul
cosmic. Zborul spațial este utilizat, prin transporturi și călătorii cosmice, în explorarea
spațială (observatoare spațiale, sateliți de recunoaștere și alți sateliți de observare a Pământului)
precum și în activități comerciale (telecomunicații prin satelit și turism spațial).

Cuprins

 1Zbor spațial

 2Istorie

 3Prima viteză cosmică

 4Sateliți
 5A doua viteză cosmică

 6Viteza de fugă în sistemul solar

 7Pioneratul zborurilor cosmice

 8Rachete cosmice

 9Bibliografie

 10Vezi și

Zbor spațial[modificare | modificare sursă]

Un zbor spațial este un zbor al unui corp zburător ce are loc în afara atmosferei Pământului, adică la
cel puțin 36.000 de metri deasupra suprafeței terestre, unde nemaiexistănd aer, obiectele zburătoare
nu mai întâmpină prin frecare rezistența lui. Limita dintre zboruri aeriene și zboruri spațiale este
situată, conform Federației Internaționale de Aeronautică (FIA) la o înălțime de aproximativ 100 Km
deasupra Pământului.

Istorie
Abia în secolul 20, când a luat naștere și s-a dezvoltat tehnica rachetelor, a devenit posibilă accelerații
de durată atât de înalte care să permită zborul spațial, și deci părăsirea Pământului pentru mai mult
timp. Teoria zborului spațial a fost între alții, de rusul Constantin Țiolkovski (1857-1935) dezvoltată,
care a găsit ecuația de bază a înălțării (ascensiunii) rachetelor. Deasemeni inginerul american R.H.
Goddard a construit deja din 1910 mici motoare de rachetă, iar în 1936 a reușit să lanseze o rachetă
cu combustibil lichid.

Prima viteză cosmică

Pentru a ajunge pe o orbită (cale) spațială, un corp pământesc trebuie să realizeze, raportat
Pământului, o mare viteză pentru a învinge rezistența (de frecare) aerului și forța de atracție
gravitațională a globului terestru. Această viteză, numită prima viteză cosmică este de 7,9 km/sec. sau
28.476 km/ora. Prin această viteză, se egalizează (compensează) forța centrifugă a corpului zburător
cu forța gravitațională (de atracție) a Pământului.

Sateliți
Sateliții zboară la o înălțime de cel puțin 36.000 de metri deasupra suprafeței terestre. Un satelit
meteorologic geostaționar rămâne "parcat" pe o orbită terestră, deasupra unui punct al Pământului
(cu abateri foarte mici), fiindcă în 24 de ore acesta face și el o rotație în jurul axei sale. Bineînțeles că
nu toți sateliții sunt geostaționari ("fixați"), ei putând și să baleieze (cutreiere) pe traiectorii spațiale
variabile deasupra suprafaței terestre în diferite scopuri.

A doua viteză cosmică

Dacă viteza unui corp lansat (satelit etc.) devine mai mare decât prima viteză cosmică, atunci el
urmează o traiectorie de cerc alungit, elipsă. În cazul limită, când punctul cel mai îndepărtat al orbitei
eliptice tinde spre infinit (∞), atunci satelitul nu mai rămâne pe o traiectorie închisă, orbitală, și
urmează o traiectorie parabolică depărtându-se continuu de planeta de origine în spațiul extraterestru.
Este vorba aici de "a doua viteză cosmică". Concret, pentru a putea ieși din sfera de atracție
pământeană (gravitațională) și a începe un zbor interastral este nevoie de o viteză față de Pământ de
11,2 km/sec. sau 40.000 km/oră.

Viteza de fugă în sistemul solar

Puțin sub „a doua viteză” este situată așa-zisa viteză „de fugă" prin care un corp (sondă spațială)
plecat de pe Pământ poate ieși din „atracția” terestră, dar rămâne totuși în Sistemul solar domeniul
atracției Soarelui, mișcându-se ca un artificial planetoid. Este posibilă dirijarea prin semnale radio a
unei sonde spațiale, comandându-se mici motoare propulsoare aflate la bord, astfel încât ea să poate
fie orientată spre una sau alta dintre planetele sistemului solar.

Pioneratul zborurilor cosmice

Primul zbor pe o orbită spațială (cosmică) terestră a fost realizat prin satelitul sovietic „Sputnik” la
14.10.1957, iar primul zbor uman a fost al cosmonautului Iuri Gagarin în Aprilie 1961. Primul zbor spre
Lună al unui echipaj uman a fost al americanilor astronauți Armstrong, Aldrin și Collins la 16.07.1969.
Armstrong și Aldrin au aselenizat la 20.07.1969 cu modulul selenar Eagle, în timp ce Collins pilota
modulul de comanda Columbiacare orbita Luna.

Rachete cosmice
Multe din vehiculele spațiale sunt denumite rachete (cosmice). Singura parte a unei rachete cosmice
care se reîntoarce pe Pământ, este cunoscută sub numele de capsulă spațială, în care se
găsește aparatură de comandă, control și de măsură (inclusiv datele de zbor și cercetare înregistrate)
și astronauți, în cazul navelor cosmice cu echipaj uman. Capsulele trebuie să fie asigurate în diferite
moduri contra supraîncălzirii la reintrarea în atmosfera terestră. Propulsia (forța) necesară atingerii
vitezelor cosmice de lansare este realizat prin motoare de rachetă, de tip reactiv, adică motoare în
care combustibilul (lichid sau solid) arde cu viteză impresionantă cu ajutorul unor oxidanți, realizăndu-
se la constantă presiune de 20÷40 atm. și temperaturi de peste 3.000 de °C cantități uriașe
de gaze de propulsie, ce ies, puternic accelerate prin ajutaje (diuze) situate posterior în corpul
rachetei, provocând deplasarea rachetei în celălalt sens. Există mai multe astfel de diuze și
prin controlul lor este posibilă orientarea și echilibrul rachetei cosmice. Pentru
ușurarea lansării rachetelor, ele se construiesc cu mai multe trepte (etaje) de combustibil ce sunt
abandonate după epuizarea combustibilului conținut. Combustibilii stocați sub formă lichidă sunt mai
ușor de controlat și mai de durată decât cei solizi.

Bibliografie
 M. M. Niță Teoria zborului spațial, Editura Academiei RSR, 1985

 „Lexicon tehnic”, Edit.„Inter”, Köln (Ilustrații 1991, "Mac Donald Co. Ltd., Londra)

 „MDN", (Florin Marcu), 2007, Edit. "Saeculum Vizual"

Călătorie interstelară
De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Jump to navigationJump to search

 Reprezentare artistică a unei călătorii ipotetice printr-o gaură de vierme.

Călătoria interstelară sau zborul interstelar este o călătorie cu sau fără echipaj uman care are loc
între stele. Conceptul de călătorie interstelară cu ajutorul navelor spațiale este o temă comună
în științifico-fantastic. Călătoria interstelară este conceptual mult mai dificilă decât călătoria
interplanetară care are loc între planetele unui același sistem stelar. Călătoria intergalactică (adică
călătoria între galaxii diferite) ar fi totuși mult mai dificilă decât cea interstelară.
Multe lucrări științifice au fost publicate în legătură cu aceste concepte. Având în vedere timpul
necesar de călătorie cât și munca inginerească, atât călătoria interstelară fără pilot cât și cea cu
animare suspendată par posibile, deși ambele prezintă provocări considerabile din punct de vedere
tehnologic și economic, de aceea este puțin probabil ca omenirea să lanseze astfel de nave spațiale
în viitorul apropiat, mai ales cele cu echipaj uman. NASA, ESA și alte agenții spațiale au fost implicate
în cercetări privind aceste zboruri timp de mai mulți ani și au ajuns la o serie de abordări teoretice.
Necesarul de energie pare a face nepractică călătoria interstelară pentru navele de o singură
generație [1], fiind mai sigur de realizat călătoria cu echipaj în stare de animare suspendată în nave
puternic ecranate împotriva pericolelor din mediul interstelar. [2]

Cuprins

 1Dificultățile călătoriei interstelare

o 1.1Energie necesară

o 1.2Distanțe interstelare

o 1.3Mediul interstelar

o 1.4Călătoria în timp

o 1.5Comunicații

o 1.6Obiective principale pentru călătoriile interstelare

o 1.7Misiuni cu echipaj uman

 2Metode propuse pentru călătoria interstelară

o 2.1Călătorie lentă

o 2.2Călătorie rapidă

 2.2.1Viteză subluminică

 2.2.2Viteză luminică

 2.2.3Viteză superluminică

 2.2.3.1Distorsiunea spațiu-timpului

 2.2.3.2Gaură de vierme

 3Note
 4Vezi și

Dificultățile călătoriei interstelare[modificare | modificare sursă]

Principala provocare cu care se confruntă realizarea unei călătorii interstelare o reprezintă distanța
uriașă care trebuie parcursă. Acest lucru înseamnă că este nevoie de o viteză foarte mare și/sau un
timp de călătorie foarte lung. Timpul necesar de călătorie cu majoritatea metodelor realistice de
propulsie ar fi de la zeci de ani la milenii. Prin urmare, o navă interstelară ar fi mult mai grav expusă la
pericole față de călătoriile interplanetare, pericole ca vidul,
radiațiile, imponderabilitatea și micrometeoriții. Durata îndelungată a călătoriei face dificilă proiectarea
misiunilor cu echipaj uman. Limitele fundamentale ale spațiu-timp-ului vor fi o altă provocare.[3] În plus,
este dificil de prevăzut justificarea călătoriilor interstelare prin motive economice convenționale.
Energie necesară[modificare | modificare sursă]
Un factor important care mărește dificultatea proiectării acestei călătorii este energia care trebuie să
fie furnizată pentru a obține un timp de călătorie rezonabil. O limită inferioară pentru energia necesară
este energia cinetică K = ½ mv2 unde m este masa finală. Dacă este nevoie de decelerație la sosire și
aceasta nu poate fi obținută prin alte mijloace decât cu ajutorul motoarelor navei, atunci energia
necesară va fi cel puțin dublă, deoarece energia necesară pentru a opri nava este egală cu energia
necesară pentru a accelera la viteza de călătorie.
Viteza pentru călătoria unei nave spațiale cu echipaj uman care să aibă loc pe parcursul a doar
câteva decenii până la cea mai apropiată stea ar trebui să fie de mii de ori mai mare decât viteza
vehiculelor spațiale actuale. Acest lucru înseamnă că este necesară o energie de milioane de ori mai
mare decât energia actuală folosită. Accelerarea unei tone la o zecime din viteza luminii necesită cel
puțin 450 PJ sau 4,5 × 1017 J sau 125 miliarde kWh, fără a se ține seama de pierderi. Această energie
trebuie să fie transportată de-a lungul călătoriei (combustibilul), deoarece metoda cu panouri solare
nu funcționează la distanțe enorme de Soare sau de alte stele.
Există păreri conform cărora amploarea acestei energii ar face imposibilă călătoria interstelară. Aceste
convingeri au fost prezentate la Conferința din 2008 privind metodele de propulsie, conferință la care
viitoarele provocări privind propulsia spațială au fost discutate și dezbătute. S-a ajuns la concluzia că
este improbabil de afirmat dacă oamenii ar putea explora vreodată dincolo de limitele Sistemului
Solar.[2] Brice N. Cassenti, profesor asociat la Departamentul de Inginerie și Știință al Institutului
Politehnic Rensselaer, a declarat că: "cel puțin de 100 de ori energia totală produsă în toată lumea
[într-un anumit an] ar fi necesară pentru o călătorie (până la Alpha Centauri)".[2]
Distanțe interstelare[modificare | modificare sursă]
Distanțele astronomice sunt adesea măsurate în timpul necesar unei raze de lumină pentru a călători
între două puncte (vezi an-lumină). Lumina călătorește prin vidul cosmic cu aproximativ 300.000 de
kilometri pe secundă sau 186.000 de mile pe secundă.
Distanța de la Pământ la Lună este de doar 1,3 secunde-lumină. Cu tehnologiile actuale de propulsie
a unei nave spațiale, o navă poate călători de la Pământ la Lună în cca. opt ore (New Horizons). Asta
înseamnă că lumina se deplasează de aproximativ 30.000 de ori mai rapid decât tehnologiile actuale
de propulsie ale navelor spațiale. Distanța de la Pământ la alte planete din sistemul solar variază de la
trei minute-lumină până la aproximativ patru ore-lumină. În funcție de planetă și de alinierea sa cu
Pământul, o nava spațială fără pilot va parcurge aceste distanțe din sistemul solar în de la câteva luni
până la puțin mai mult de un deceniu.
Cea mai apropiată stea cunoscută de Soare este Proxima Centauri, care se află la 4,23 ani-lumină
distanță. Cu toate acestea, pot exista sisteme nedescoperite ale unor stele de tipul pitică cenușie.
[4]
Cea mai rapidă nava spațială creată de oameni, Voyager 1, a călătorit a 1/600 parte dintr-un an-
lumină în 30 de ani și în prezent a atins 1/18.000 din viteza luminii. În acest ritm, o călătorie spre
Proxima Centauri ar dura 72.000 de ani. Desigur, misiunea Voyager 1 nu a fost concepută special
pentru a călători rapid spre stele, iar cu tehnologia actuală o asemenea călătorie ar dura mai puțin.
Timpul de călătorie ar putea fi redus la câteva milenii folosind nave spațiale cu vele solare; sau doar la
un secol sau chiar mai puțin folosind propulsia bazată pe impuls nuclear. Pentru o mai bună
înțelegere a uriașei distanțe până la una dintre cele mai apropiate stele de Soare, Alpha Centauri A (o
stea asemănătoare Soarelui), se poate considera distanța Pământ-Soare (care este de ~ 150,000,000
km) ca fiind de un metru . La această scală distanța până la Alpha Centauri A ar fi de 271 km sau de
aproximativ 169 mile.
Mediul interstelar[modificare | modificare sursă]
O problemă majoră în cazul călătoriei cu viteze extrem de mari este aceea că materia interstelară
(praf și gaz) poate provoca navei daune considerabile, datorită vitezelor relativ uriașe și a energiilor
cinetice mari implicate. Au fost propuse unele metode de ecranare pentru a atenua aceste
problemă[necesită citare]. Obiecte mai mari (cum ar fi bucăți macroscopice de praf) sunt mult mai puțin
frecvente, dar impactul cu acestea ar fi mult mai distructiv. Riscurile la impactul cu aceste obiecte și
metodele de diminuare a acestor riscuri nu au fost evaluate în mod corespunzător [necesită citare].
Călătoria în timp[modificare | modificare sursă]
Se poate argumenta că o misiune interstelară, care nu poate fi parcursă în mai puțin de 50 ani, nu ar
trebui să aibă loc sub nicio formă. În schimb, presupunând că o civilizație se află în stadiul în care
încă dezvoltă exponențial viteza sistemului de propulsie, dar nu a atins încă limita [tehnologică],
resursele ar trebui să fie investite în proiectarea unui sistem de propulsie cât mai bun. Asta deoarece
dacă a fost lansată o navă spațială lentă ea ar fi, probabil, ajunsă din urmă și depășită de o altă
misiune trimisă mai târziu de aceeași civilizație, având o propulsie mai avansată. [5]
Comunicații[modificare | modificare sursă]
Timpul de întârziere tur-retur este timpul minim între realizarea unei observații de către o sondă și
momentul în care sonda poate primi instrucțiuni de la Pământ în ceea ce privește reacția față de
observație. Având în vedere faptul că informațiile nu pot călători mai repede decât viteza luminii, până
la Voyager 1 comunicațiile durează în prezent aproximativ 32 de ore, iar în apropiere de Proxima
Centauri ar fi de 8 ani. Reacții mai rapide se pot obține prin programarea sondelor de a lua decizii în
mod automat în funcție de observațiile efectuate. Nu e cazul dacă zborul este cu echipaj uman
deoarece acesta poate răspunde imediat la observațiile primite. Cu toate acestea, timpul de întârziere
tur-retur face misiunea, în termeni de comunicare, să fie extrem de izolată de Pământ (exact cum
erau izolați în trecut pe Pământ exploratorii umani înainte de inventarea telegrafului electric).
Comunicarea interstelară este încă problematică - chiar dacă o sondă ar putea ajunge la cea mai
apropiată stea, capacitatea sa de a comunica înapoi pe Pământ ar fi dificilă având în vedere distanța
extremă.
Obiective principale pentru călătoriile interstelare [modificare | modificare sursă]
Există 59 de sisteme stelare cunoscute într-un interval de 20 de ani-lumină față de soare, care conțin
81 de stele vizibile. Următoarele obiective ar putea fi considerate prioritare pentru misiunile
interstelare:[6]

Sistem Distanța
Comentarii
stelar (a-l)

Alpha Cel mai apropiat sistem. Trei stele (G2, K1, M5). Alpha Centauri A este o stea similară
4,3
Centauri soarelui (stea tip G2). Alpha Centauri B are o planetă confirmată.[7]

Steaua lui
6,0 Stea pitică roșie, luminozitate scăzută M5. Al doilea cel mai apropiat sistem stelar.
Barnard
Sirius 8,7 Stea masivă, foarte luminoasă A1, însoțită de o pitică albă.

O singură stea K2 puțin mai mică și mai rece decât Soarele. Are două centuri de
Epsilon
10,8 asteroizi, ar putea avea o planetă gigant și una mult mai mică,[8] și poate avea un
Eridani
sistem solar de tip sistem planetar.

O singură stea G8 similară cu Soarele. Probabilitate mare de a avea un sistem solar

Tau Ceti 11,8 de tip sistem planetar: există dovada a existenței a 5 planete din care două în zona
locuibilă.

Sistem planetar cu numeroase planete. Planeta

Gliese 581 20,3 neconfirmată Gliese 581 g și exoplaneta confirmată Gliese 581 d s-ar afla amândouă
în zona locuibilă.

Există cel puțin o planetă care are vârstă potrivită pentru ca pe ea să fi evoluat viața
Vega 25,0
primitivă.[9]

Tehnologia existentă este capabilă de a găsi sisteme planetare în aceste sisteme stelare, crescând
astfel potențialul lor de explorare. (Vezi articolul Exoplanetă).
Misiuni cu echipaj uman[modificare | modificare sursă]
Masa oricărei nave capabile să transporte oameni ar fi în mod inevitabil mult mai mare decât cea a
sondelor interstelare fără pilot. De exemplu, primul sonda spațială, Sputnik 1, a avut o sarcină utilă de
83,6 kg, în timp ce prima navă spațială care a transportat un pasager viu (câinele Laika), Sputnik 2, a
avut o sarcină utilă de șase ori mai mare, de 508,3 kg. Această diferență crește enorm în cazul
misiunilor interstelare, având în vedere perioada foarte mare de timp și necesitatea care rezultă dintr-
un sistem închis de susținere a vieții. Pe măsură ce tehnologia continuă să avanseze, având în
vedere riscurile și cerințele necesare realizării călătoriei interstelare cu echipaj uman, este puțin
probabil ca primele misiuni interstelare să poarte la bord forme de viață pământești.

Metode propuse pentru călătoria interstelară[modificare | modificare

sursă]
Dacă o navă spațială ar putea călători în medie cu 10 la sută din viteza luminii (și ar decelera la sosire
în cazul misiunilor cu echipaj uman) acest lucru ar fi suficient pentru a ajunge la Proxima Centauri în
patruzeci de ani. Câteva concepte de propulsie au fost propuse. Acestea ar putea fi eventual
dezvoltate undeva în viitor dar nici unul dintre aceste concepte nu poate fi realizat pe termen scurt (în
câteva decenii) la un cost acceptabil.[necesită citare]
Călătorie lentă[modificare | modificare sursă]
Proiectele de călătorie interstelară lentă, cum ar fi proiectul Longshot, sunt în general bazate pe
tehnici de propulsie care pot fi construite în viitorul apropiat. În consecință, durata călătoriei este
extrem de lungă, de la aproximativ un secol până la mai multe milenii. Aceste călătorii ar fi simplu de
realizat și ar putea fi folosite la colonizarea spațiului. Sisteme de propulsie necesare sunt mai simple
decât cele necesare călătoriei interstelare rapide, dar călătoria este un obstacol imens în sine. În
continuare sunt prezentate principalele soluții pentru acest scenariu: nava-generație, animația
suspendată, prelungirea vieții umane, transportul unor embrioni umani congelați. Dacă evoluția
tehnologică nu permite călătoria interstelară rapidă, o călătorie de milenii în scopul supraviețuirii ar fi
acceptabilă față de durata de viață a unei rase inteligente care ar fi de ordinul milioanelor de ani.
Călătorie rapidă[modificare | modificare sursă]
Posibilitatea de a dezvolta nave capabile să ajungă mult mai repede la alte stele, adică în decursul
unei vieți umane, este în mod natural mult mai atractivă. Cu toate acestea, acest lucru ar necesita
metode de propulsie mult mai avansate sau o fizică diferită.
Viteză subluminică[modificare | modificare sursă]

statoreactoul Bussard

Articol principal: Proiectul Orion.

În 1957, s-a considerat că este posibilă construcția unei nave spatiale de 8 milioane de tone, cu
motoare de propulsie pe bază de impuls nuclear, capabilă să atingă 7% din viteza luminii. Problema
acestei metode este faptul ca folosește explozii nucleare la propulsie și, prin urmare, include riscuri
mari de radiații.
O altă metodă teoretică a fost cea propusă în 1960 de către Robert W. Bussard, numită colectorul sau
statoreactoul Bussard, în care un fel de cupă uriașă ar capta și comprima hidrogenul interstelar care
ar fi folosit într-o reacție de fuziune nucleară și apoi s-ar expulza heliul rezultat. Deoarece
combustibilul ar fi colectat treptat în timpul călătoriei nava ar putea accelera teoretic până aproape de
viteza luminii. În anii viitori propunerea a fost obiectul unor calcule care au estimat faptul că forța de
tracțiune generată este mai mică decât rezistența cauzată de forma galeriei. În cele din urmă s-a
propus un reactor stabilizat de un giroscop care ar permite forței de tracțiune să învingă rezistența.
Viteză luminică[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Teleportare.

Dacă persoanele fizice ar putea fi transmise ca informații și reconstruite la destinație atunci călătoria
cu exact viteza luminii ar fi posibilă. De menționat că, potrivit relativității generale, informațiile nu pot
călători mai repede decât lumina. Creșterea vitezei de deplasare față de călătoria subluminică ar fi
minimă pentru observatorii externi, dar pentru călători, călătoria va fi instantanee.
Codificarea, transmisia și apoi reconstrucția exactă atom cu atom, de exemplu a unui corp uman, este
o perspectivă descurajantă, dar ar putea fi suficientă trimitea unui tip de program software care să
recreeze modelul neurologic al unei persoane. Acest lucru presupune că receptorul și/sau dispozitivul
de reconstrucție a fost trimis anterior prin mijloace mai convenționale.
Viteză superluminică[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Viteză superluminică.

Oamenii de știință și autori de științifico-fantastic și-au imaginat mai multe metode teoretice de a
depăși viteza luminii. Din păcate, chiar și cea mai plauzibilă dintre aceste teorii rămâne în prezent
extrem de speculativă.
Distorsiunea spațiu-timpului[modificare | modificare sursă]

Conform teoriei relativității generale, spațiu-timpul este curbat. În domeniul științifico-fantastic se poate
imagina utilizarea unei "scurtături" între două puncte. Următoarea formulă bazată pe relativitatea
generală poate permite călătoria mai repede decât lumina dacă spațiu-timpul este curbat [10] :
Gaură de vierme[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Gaură de vierme.

Folosirea unei găuri de vierme este, probabil, metoda de călătorie superluminică cea mai puțin
riscantă în stadiul actual al științei. O gaură de vierme este o distorsiune a spațiului-timp, care teoretic
ar putea conecta două puncte arbitrare din univers, fiind numită inițial podul Einstein-Rosen. Nu se
cunoaște încă dacă este posibilă existența găurilor de vierme. Există soluții ale ecuației relativității
generale care permit existența găurilor de vierme, dar toate soluțiile cunoscute implică ipoteze - de
exemplu, existența masei negative - care ar putea fi contrare fizicii.
Ar putea exista două tipuri de găuri de vierme utilizabile pentru călătoria interstelară. Primul tip
provine din același proces care duce la apariția găurilor negre: moartea unei stele. Găurile de vierme
de acest tip ar fi sunt suficient de sigure pentru oameni deși pot exista unele găuri negre cu intense
forțele gravitaționale care distrug orice obiect macroscopic care intră în ele. Un alt tip de gaură de
vierme este propus pe baza gravitației cuantice. Unii au speculat existența găurilor de vierme
euclidiene care apar și dispar spontan, care există la nivelul constantei lui Planck, acestea ar putea fi
deschise cu ajutorul energiei negative, dar energia necesară ar fi imensă. Nu este sigur dacă acest
lucru este teoretic posibil, în absența unei teorii acceptate a gravitației cuantice. O altă teorie
sugerează că ar fi posibil să se deschidă găuri de vierme prin ruperea spumei cuantice.

Note[modificare | modificare sursă]

1. ^ în care aceeași generație de oameni să ajungă la destinație, fără a fi puși în stare de hibernare
artificială

2. ^ a b c O’Neill, Ian (19 august 2008). „Interstellar travel may remain in science fiction”. Universe Today.

3. ^ Lance Williams, (2012). „Electromagnetic Control of Spacetime and Gravity: The Hard Problem of
Interstellar Travel”. Astronomical Review. Astronomical Review (2).

4. ^ Gilster, Paul (6 ianuarie 2009). „A Brown Dwarf Closer than Centauri?”. Centauri Dreams.

5. ^ Yoji Kondo: Interstellar Travel and Multi-generation Spaceships, ISBN 1-896522-99-8 p. 31

6. ^ Forward, Robert L. (1996). „Ad Astra!”. Journal of the British Interplanetary Society (JBIS). 49 (1): 23–
32.

7. ^ jobs. „The exoplanet next door : Nature News & Comment”. Nature.com. doi:10.1038/nature11572.
Accesat în 17 octombrie 2012.

8. ^ Star: eps Eridani. Extrasolar Planets Encyclopaedia (Die Enzyklopädie der extrasolaren Planeten),
retrieved 2011-01-15

9. ^ ScienceShot: Older Vega Mature Enough to Nurture Life | Science/AAAS | News

10. ^ en http://rst.gsfc.nasa.gov/Sect20/A10.html
 Călătorie intergalactică
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Jump to navigationJump to search

Stelele din Marele Nor al lui Magellan, o galaxie pitică. Aflată o distanta de 160.000 de ani-lumină, MNM este cea
mai apropiată a treia galaxie de Calea Lactee după Norul stelar din Săgetător și Galaxia Pitică din Câinele Mare.

Călătoria intergalactică este călătoria între galaxii. Datorită distanțelor enorme dintre Calea Lactee și
chiar și cei mai apropiați vecini ai săi, cerințele necesare realizării unei astfel de călătorii ar fi mult mai
exigente decât tehnologia cerută de zborul interstelar. Distantele intergalactice sunt aproximativ de un
milion de ori mai mari decât cele dintre stelele aceleiași galaxii. Tehnologia necesară pentru a călători
fezabil între galaxii pe parcursul vieții unui om este cu mult dincolo de capacitățile actuale ale omului
și este în prezent doar obiectul unor speculații, ipoteze și o temă a științifico-fantasticului.

Cuprins

 1Dificultățile călătoriei intergalactice și o soluție posibilă

 2Călătorire intergalactică pe cale naturală

 3Cele mai apropiate galaxii

 4Note

 5Legături externe

Dificultățile călătoriei intergalactice și o soluție

posibilă[modificare | modificare sursă]
Călătoria intergalactică realizată de către oameni este în întregime dincolo de capacitățile actuale
inginerești și discutarea acestui subiectului este speculativă, fiind la limita științifico-fantasticului.
Distantele implicate necesită metode de propulsie așa de avansate încât ar trebui depășite bariere
considerate în prezent de neatins, de exemplu de a propulsa o navă spațială de dimensiuni uriașe
aproape de viteza luminii. Orice navă viabilă ar avea nevoie să atingă viteze extreme relativiste. În
timp ce lumina are nevoie de aproximativ 2,54 milioane de ani să traverseze distanța
dintre Pământ și galaxia Andromeda, ar fi nevoie de un timp mult mai scurt pentru un călător la viteza
relativistă ca urmare a efectelor de dilatare a timpului; timpul experimentat de călător fiind influențat
atât de viteză (mai mică decât viteza luminii) cât și de distanța parcursă (contracția lungimii).
Dacă călătoria nu ar avea loc la aceste viteze foarte mari, nava intergalactică ar trebui dotată cu
sisteme de menținere a vieții potențial capabile să susțină viața umană timp de mii de generații și cu
un design structural capabil să supraviețuiască timp de milioane de ani. Acest lucru ar include în sine
sistemul de propulsie, care ar trebui să lucreze perfect toată durata călătoriei.
Un alt obstacol ar fi navigația navei spațiale trebuind îndeplinite cerințe ca: stabilirea unui curs care să
ducă nava în galaxia țintă și de asemenea identificarea unei stele, a unui sistem stelar și al unei
plante capabile să susțină viața. Aceste lucruri ar necesita o înțelegere deplină a mișcării galaxiei față
de o altă galaxie, mișcare neînțeleasă pe deplin în prezent de către știința terestră. Există, de
asemenea, o altă problemă importantă, chiar și în cazul sondelor fără pilot, și anume că toate
comunicațiile dintre navă și planeta sa de origine au loc doar la viteza luminii, fiind necesare milioane
de ani pentru ca informațiile să traverseze distantele colosale implicate. Chiar dacă nava ar putea
ajunge într-o altă galaxie, se pare că nu există nicio modalitate de a transmite informații acasă.
Potrivit cunoștințele actuale din fizică, un obiect aflat în spațiu-timp nu poate depăși viteza luminii,
[1]
lucru care aparent face ca orice obiect să călătorească milioane de ani pentru a se deplasa între
două galaxii învecinate. În domeniul științifico-fantastic se utilizează frecvent concepte speculative,
cum ar fi găurile de vierme și hiperspațiul, ca mijloace de a ocoli această problemă.
Unitatea Alcubierre este singura metodă posibilă cunoscută, deși extrem de ipotetică, care este
capabilă să propulseze o navă spațială la viteze supraluminice. Nava în sine nu s-ar mișca mai
repede decât lumina, dar spațiul din jurul său ar făcea-o, permițând practic în teorie deplasarea
intergalactică. Nu există nicio modalitate cunoscută de a crea un val de distorsionare a spațiului care
este necesar pentru ca acest concept să funcționeze, dar valorile ecuațiilor sunt în conformitate cu
teoria relativității și cu limitarea pe care o impune viteza luminii.[2]

Călătorire intergalactică pe cale naturală[modificare | modificare sursă]

Teoretizate în 1988,[3][4] și observate în 2005,[4][5] există stele care se deplasează mai repede decât
viteza de evadare din Calea Lactee și călătoresc în afara acesteia în spațiul intergalactic. [4] O teorie
privind existența lor spune că există o gaură neagră supermasivă în Centrul Galactic care a ejectat
stele din galaxie la o rată de aproximativ o dată la o sută de mii ani [6][4]. Până în 2010, șaisprezece
stele de mare viteză (de până la 1000 km/s) au fost observate. .[4][7] Despre praful intergalactic, de
asemenea, se crede că a fost ejectat din galaxii și a fost observat în spațiul intergalactic. [8]

Cele mai apropiate galaxii[modificare | modificare sursă]

Cele mai apropiate galaxii de Calea Lactee și implicit de Pământ

Note[modificare | modificare sursă]

1. ^ Star Trek's Warp Drive: Not Impossible from space.com

2. ^ Alcubierre, Miguel (1994). „The warp drive: hyper-fast travel within general
relativity”. Classical and Quantum Gravity. 11 (5): L73–L77. arXiv:gr-qc/0009013 
. Bibcode:1994CQGra..11L..73A. doi:10.1088/0264-9381/11/5/001.

3. ^ Hills, J. G. (1988). „Hyper-velocity and tidal stars from binaries disrupted by a massive
Galactic black hole”. Nature. 331 (6158): 687–
689. Bibcode:1988Natur.331..687H. doi:10.1038/331687a0.

4. ^ a b c d e Ray Villard - The Great Escape: Intergalactic Travel is Possible(May 24, 2010) -
Discovery News (accessed October 2010)

5. ^ Brown, Warren R. (2005). „Discovery of an Unbound Hypervelocity Star in the Milky Way
Halo”. Astrophysical Journal. 622 (1): L33–L36. arXiv:astro-ph/0501177 
. Bibcode:2005ApJ...622L..33B. doi:10.1086/429378.Citare cu parametru depășit |
coauthors= (ajutor)

6. ^ „Two Exiled Stars Are Leaving Our Galaxy Forever”. Space Daily. 27 ianuarie 2006. Accesat
în 24 septembrie 2009.
 7. ^ Edelmann, H. (2005). „HE 0437-5439: An Unbound Hypervelocity Main-Sequence B-Type
Star”. Astrophysical Journal. 634 (2): L181–L184. arXiv:astro-ph/0511321 
. Bibcode:2005ApJ...634L.181E. doi:10.1086/498940. Citare cu parametru depășit |
coauthors= (ajutor)

8. ^ M. E. Bailey, David Arnold Williams - Dust in the universe: the proceedings of a

conference at the Department of Astronomy, University of Manchester, 14-18 December 1987 -
Page 509 (Google Books accessed 2010)

NASA
De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Jump to navigationJump to search

NASA

Sigla NASA

Stabilit 29 iulie 1958 (60 de ani în urmă),

precedată de NACA (1915–1958)

Sediu Washington, D.C.

Administrator Jim Bridenstine

Buget 18,01 miliarde $ (2015)[1]

Steagul NASA

Modifică text

NASA (National Aeronautics and Space Administration), agenție reponsabilă cu programul spațial
public al Statelor Unite ale Americii și cu cercetare aerospațială civilă și militară pe termen lung. NASA
a fost înființată în 1958.

Cuprins
 1Viziunea și misiunea NASA

 2Istorie

o 2.1Cursa cuceririi spațiului

o 2.2Programul Apollo

o 2.3Misiuni anterioare

o 2.4Epoca navetelor

o 2.5Marte și dincolo de ea

o 2.6Critici

 3Misiunile spațiale NASA

o 3.1Misiuni cu echipaj uman

o 3.2Misiuni fără echipaj uman

 4Lista administratorilor NASA

 5Instalațiile NASA

 6Premii și distincții

 7Legislația în legătură cu NASA

 8Alte agenții spațiale

 9Referințe

Viziunea și misiunea NASA[modificare | modificare sursă]

Viziunea NASA este de „a îmbunătăți viața aici, a extinde viața acolo și a găsi viață dincolo”. Misiunea
sa este de „a înțelege și proteja planeta mamă, a explora Universul, a căuta viață și a inspira
următoarea generație de exploratori”.

Istorie[modificare | modificare sursă]

Cursa cuceririi spațiului[modificare | modificare sursă]
Ca urmare a programului spațial sovietic de lansare a primului satelit artificial (Sputnik 1) în 4
octombrie 1957, atenția SUA s-a orientat către eforturile proprii în ce privește programul
spațial. Congresul SUA, alarmat de evidenta amenințare asupra securității și a poziției de lider în
tehnologie a SUA, a îndemnat la o reacție rapidă și imediată; președintele Dwight D. Eisenhower și
consilierii săi au dezbătut măsuri în acest sens. Câteva luni de dezbateri au condus la decizia
înființării unei noi agenții care să conducă toate acțiunile nemilitare în spațiu.
Prima versiune a siglei NASA, folosită între anii 1975–1992

În 29 iulie 1958, președintele Eisenhower a semnat actul prin care se înființează Agenția Spațială
Americană (NASA). Când și-a început activitatea la 1 octombrie 1958, NASA era constituită în
principal din patru laboratoare și câțiva din cei 8.000 de angajați ai Agenției guvernamentale pentru
aeronautică vechi de 46 de ani, NACA (National Advisory Committee for Aeronautics).
Primele programe NASA au fost cercetări privind zborul spațial cu echipaj uman și au fost conduse
sub presiunea competiției între SUA și URSS (Cursa spațială) în timpul Războiului rece. Programul
Mercury, inițiat în 1958, a plasat NASA pe calea explorării spațiului cosmic de către om cu misiuni
desemnate să descopere dacă omul poate supraviețui în spațiu. La 5 mai 1961, astronautul Alan B.
Shepard Jr. a devenit primul american în spațiu când a pilotat Freedom 7 într-un zbor suborbital. John
Glenn a fost primul American pe orbită în jurul Pământului la 20 februarie 1962 într-un zbor de 5 ore
cu Friendship 7.
Odată ce Mercury a dovedit că zborul în spațiu cu echipaj uman este posibil, a fost lansat proiectul
Gemini pentru pregătirea misiunilor lunare. Primul zbor cu echipaj uman al proiectului Gemini a fost
Gemini III la 23 martie 1965, din echipaj făcând parte Virgil "Gus" Grissom și John W. Young. Au
urmat alte nouă misiuni, demonstrând că zborul de lungă durată cu echipaj uman este posibil,
dovedind că întâlnirea și andocarea cu un alt vehicul spațial este posibilă și au cules date medicale
asupra efectelor imponderabilității asupra organismului uman.
Programul Apollo[modificare | modificare sursă]

Astronautul Buzz Aldrin pe Lună

Urmând succesului programelor Mercury și Gemini, programul Apollo a fost lansat pentru a încerca
munca în spațiu și zborul omului în jurul Lunii, dar nu și pe ea. Obiectivele programului Apollo au fost
radical modificate ca urmare a anunțului președintelui John F. Kennedy din 25 martie 1961, conform
căruia Statele Unite ar trebui să trimită oameni pe Lună și înapoi pe Pământ în siguranță până
în 1970. Astfel Apollo a devenit un program de aselenizare a omului pe Lună. Programul Gemini a fost
pornit la scurt timp pentru a furniza un vehicul spațial interimar care să demonstreze tehnicile
necesare pentru acum mult mai complicatele misiuni Apollo.
După opt ani de misiuni preliminare, inclusiv prima pierdere de astronauți ai NASA la lansarea
lui Apollo 1 când acesta a luat foc, programul Apollo și-a atins scopurile odata cu Apollo 11 care a dus
primii oameni pe Lună, Neil Armstrong și Buzz Aldrin, la 20 iulie 1969 și i-a întors în siguranță pe
Pământ la 24 iulie. Primele cuvinte ale lui Armstrong la coborârea din modulul lunar Eagle au fost:
“Este un pas mic pentru om, un salt uriaș pentru omenire” ("That's one small step for [a] man, one
giant leap for mankind."). Doisprezece oameni au pus piciorul pe Lună până la sfârștul programului
Apollo în decembrie 1972.
NASA a câștigat cursa spațiului, și într-un anumit sens aceasta a lăsat-o fără o direcție precisă și într-
un final fără atenția publică și interesul necesar garantării unui buget mai mare din partea Congresului
American. După ce Lyndon Johnson a părăsit biroul, NASA și-a pierdut principalul său susținător
politic, iar Wernher von Braun a fost mutat pe o poziție de lobby în Washington.
Planurile pentru proiectele ambițioase de a construi o stație spațială, stabilirea unei baze lunare și
lansarea unei misiuni cu echipaj uman spre Marte până în 1990 au fost propuse, dar nu a existat
posibilitatea susținerii lor. Misiunea aproape dezastruasă a lui Apollo 13, unde explozia unui rezervor
de oxigen aproape a condamnat cei trei astronauți, a ajutat la recaptarea atenției și cu toate că au fost
planificate 20 de misiuni Apollo, Apollo 17 a fost ultima misiune de zbor sub emblema Apollo.
Programul s-a sfârșit din cauza bugetelor reduse (în parte datorită războiului din Vietnam) și din
dorința de a realiza un vehicol spațial reutilizabil.
Misiuni anterioare[modificare | modificare sursă]
Cu toate că majoritatea bugetului NASA a fost cheltuit pentru misiunile spațiale cu echipaj uman, au
fost multe misiuni fără echipaj uman inițiate de NASA. În 1962 misiunea Mariner 2 a fost lansată și a
devenit prima navă spațială care a zburat spre o altă planetă – în acest caz Venus. Misiunile Ranger,
Surveyor și Lunar Orbiter au fost esențiale pentru culegerea datelor despre condițiile lunare înainte de
a incerca misiunile umane Apollo. Mai târziu, cele două sonde Viking au ajuns pe suprafața planetei
Marte și au trimis imagini color pe Pământ, dar poate cea mai impresionantă a fost misiunea Pioneer
și în mod particular misiunile Voyager care au vizitat Jupiter, Saturn, Uranus și Neptun și au trimis pe
Pământ imagini color și date de pe toate acestea.
Pierzând cursa spațiului, Uniunea Sovietică și-a schimbat, în ceea ce privește SUA modul de
abordare. La 17 iulie 1975, o navă Apollo (găsindu-și o nouă utilitate după anularea misiunii Apollo 18)
a fost folosită pentru nava sovietică Soiuz 19. Cu toate că Războiul rece a mai durat încă mulți ani,
acesta a fost un punct critic în istoria NASA și în cea mai mare parte, cooperarea internațională în
exploatarea spațiului cosmic care există astăzi își are originea aici. Prima stație spațială
americană Skylab, a preocupat NASA de la sfârșitul misiunilor Apollo până spre sfârșitul anilor 1970.
Epoca navetelor[modificare | modificare sursă]

Lansarea navetei spațiale ColumbiaSTS-1 în Aprilie 1981. Aceasta a fost prima lansare și se poate observa
rezervorul exterior de combustibil vopsit în alb. În prezent rezervoarele exterioare de combustibil nu mai sunt
vopsite pentru a scădea greutatea totala a navetei.

Navetele spațiale au devenit un obiectiv major al NASA spre sfârșitul anilor 1970 și în anii 1980.
Proiectate să fie vehicule ce se pot lansa frecvent și reutilizabile, patru navete spațiale au fost
construite în 1985. Prima a fost lansată Columbia, la 12 aprilie 1981.
Navetele nu au adus numai lucruri bune pentru NASA – zborurile erau mult mai scumpe decât au fost
proiectate inițial și chiar după dezastrul navetei Challenger din 1986, care a scos în evidență riscurile
zborului spațial, publicul și-a pierdut din nou interesul.
Fără îndoială, naveta a fost folosită în lansarea proiectelor cheie, cum este și telescopul spațial
Hubble (în engleză Hubble Space Telescope – HST). Hubble a fost creat cu un buget relativ scăzut de
2 miliarde de dolari și continuă să funcționeze din 1990 și a încântat atât oamenii de știință cât și
publicul. Unele din imaginile furnizate au devenit aproape legendare cum sunt cele ale regiunii Hubble
Deep Field. HST este un proiect de colaborare dintre ESA și NASA și succesul său a deschis calea
către proiecte mai complexe cu colaborare între agenții.
În 1995 a început din nou colaborarea dintre Rusia și SUA, astfel încât au început misiunile navete-
Mir și din nou un vehicul rus (de această dată o întreagă stație spațială) a fost plasat pe orbită cu
ajutorul unei nave americane. Această colaborare continuă și în prezent, Rusia și SUA construind cea
mai mare stație spațială, Stația spațială internațională(International Space Station – ISS).
Marte și dincolo de ea[modificare | modificare sursă]

Vă rugăm să contribuiți la îmbunătățirea articolului ajutând la extinderea

lui. Informații suplimentare pot fi găsite pe pagina de discuții.

Critici[modificare | modificare sursă]

Misiunile spațiale NASA[modificare | modificare sursă]

Misiuni cu echipaj uman[modificare | modificare sursă]

 Programul Mercury

 Programul Gemini

 Programul Apollo

 Skylab

 Naveta spațială

 Stația Spațială Internațională

 Proiectul Constellation
Misiuni fără echipaj uman[modificare | modificare sursă]
Observarea Pământului

 Satelit de cercetări în atmosfera înaltă

 TIMED (Thermosphere Ionosphere Mesosphere Energetics and Dynamics)

Misiuni lunare

 Ranger

 Surveyor

 Lunar Orbiter

 Clementine

 Lunar Prospector
Misiunile Mercur
 Mariner 10

 MESSENGER
Misiunile Venus

 Mariner 2, 5 și 10

 Pioneer Venus

 Magellan
Misiunile Marte

 Mariner 4, 6, 7, 8 și 9

 Viking 1 și 2

 Mars Observer

 Mars Pathfinder

 Mars Climate Orbiter

 Mars Polar Lander

 Mars Global Surveyor

 2001 Mars Odyssey

 Mars Exploration Rovers

 Mars Reconnaissance Orbiter (planificat pentru 2005)

 Phoenix (planificat pentru 2007)

 Laboratorul științific Marte (planificat pentru 2009)

Misiunile Jupiter

 Pioneer 10

 Galileo

 Juno
Misiunile Saturn

 Cassini-Huygens împreună cu ESA

Misiuni multiplanetare

 Pioneer 11 – Jupiter și Saturn

 Mariner 10 – Venus și Mercur

 Voyager 1 – Jupiter și Saturn

 Voyager 2 – Jupiter, Saturn, Uranus și Neptun

 New Horizons (planificat pentru 2006) – Jupiter, Pluto și Centura Kuiper

Misiuni asteroizi/comete

 NEAR Shoemaker

 Deep Space 1

 Stardust

 Deep Impact

 Dawn (planificată pentru 2006)

Misiuni planetar-asteroidale propuse sau anulate

 JIMO (anulată)

 CRAF (anulată)

 NetLanders (anulată)

 Titan Explorer (propusă)

 Neptune Orbiter (propusă)

Misiuni de observare a Soarelui

 SOHO – parteneriat ESA

 Ulysses – parteneriat ESA

Mari observatoare pentru astrofizică spațială

 Telescopul spațial Hubble – parteneriat cu ESA

 Observatorul cu raze gama Compton

 Observatorul cu raze X Chandra

 Telescopul spațial Spitzer (cunoscut și ca Space Infrared Telescope Facility, SIRTF)

Alte observatoare

 COBE

 FUSE

 Satelitul astronomic infraroșu

 Telescopul spațial James Webb – parteneriat ESA

 WMAP

Lista administratorilor NASA[modificare | modificare sursă]

1. Thomas Keith Glennan (1958 - 1961)

2. James E. Webb (1961 - 1968)

3. Thomas O. Paine (1969 - 1970)

4. James C. Fletcher (1971 - 1977)

5. Robert A. Frosch (1977 - 1981)

6. James M. Beggs (1981 - 1985)

7. James C. Fletcher (1986 - 1989)

8. Richard H. Truly (1989 - 1992)

9. Daniel S. Goldin (1992 - 2001)

10. Sean O'Keefe (2001 - 2005)

11. Michael Griffin (2005 -)

Programul Apollo
De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Jump to navigationJump to search

Pentru alte sensuri, vedeți Apollo (dezambiguizare).

Programul Apollo a fost o serie de zboruri spațiale pilotate efectuate de Statele Unite ale
Americii (NASA), folosind astronava Apollo și racheta purtătoare Saturn, între anii 1961 și 1975.
Proiectul, coordonat de NASA, a avut ca principal obiectiv "aselenizarea unui om și întoarcerea lui în
siguranță pe Pământ până la sfârșitul decadei 1960-1970". Acest obiectiv a fost atins cu Apollo 11 în
iulie 1969.
Urmând succesului programelor Mercury și Gemini, programul Apollo a fost lansat pentru a încerca
lucrul în spațiu și zborul omului în jurul Lunii, dar nu și pe Lună. Obiectivele programului Apollo au fost
radical modificate ca urmare a anunțului președintelui John F. Kennedy din 25 martie 1961, conform
căruia Statele Unite ar trebui să trimită oameni pe Lună și să-i aducă înapoi pe Pământ în siguranță
până în 1970. Astfel Apollo a devenit un program de aselenizare a omului pe Lună. Programul Gemini
a fost pornit la scurt timp pentru a furniza un vehicul spațial care să demonstreze tehnicile necesare
pentru mult mai complicatele misiuni Apollo.
După opt ani de misiuni preliminare și incluzând prima pierdere de vieți omenești când astronauți ai
NASA au murit într-un incendiu în timpul testelor modulului de comandă al Apollo 1, programul Apollo
și-a atins scopurile odată cu Apollo 11 care a dus primii oameni pe Lună, Neil Armstrong și Buzz
Aldrin, pe 20 iulie 1969 și i-a readus în siguranță pe Pământ pe 24 iulie. Primele cuvinte ale lui
Armstrong la coborârea din modulul lunar Eagle au fost: Este un pas mic pentru om, un salt uriaș
pentru omenire ("That's one small step for [a] man, one giant leap for mankind."). Doisprezece oameni
au pus piciorul pe Lună până la sfârșitul programului Apollo în decembrie 1972.
NASA a câștigat cursa spațiului, și într-un anumit sens aceasta a lăsat-o fără o direcție precisă și într-
un final fără atenția publică și interesul necesar garantării unui buget mai mare din partea Congresului
American. După ce Lyndon Johnson a părăsit biroul, NASA și-a pierdut principalul său susținător
politic, iar Wernher von Braun a fost mutat pe o poziție de lobby în Washington. Planurile pentru
proiectele ambițioase de a construi o stație spațială, stabilirea unei baze lunare și lansarea unei
misiuni cu echipaj uman spre planeta Marte până în 1990 au fost propuse, dar nu a existat
posibilitatea susținerii lor. Misiunea aproape dezastruoasă a lui Apollo 13, unde explozia unui rezervor
de oxigen aproape a condamnat cei trei astronauți, a ajutat la recaptarea atenției și cu toate că au fost
planificate 20 de misiuni Apollo, Apollo 17 a fost ultima misiune de zbor sub emblema Apollo.
Programul s-a încheiat din cauza bugetelor reduse (în parte datorită războiului din Vietnam) și din
dorința de a realiza un vehicul spațial reutilizabil.

Mars Reconnaissance Orbiter

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Jump to navigationJump to search

Mars Reconnaissance Orbiter

Statisticile misiunii

Propulsor Atlas V[*][1]

Locul lansării Cape Canaveral Air Force Station Space

Launch Complex 41[*][1]

Data lansării 12 august 2005[1]

Modifică date / text

Mars Reconnaissance Orbiter (MRO) este o navă spațială a NASA proiectată pentru a efectua
explorarea planetei Marte de pe orbită.
 Când MRO a intrat pe orbită, Marte era orbitată sau explorată de alte cinci sonde și sateliți: Mars
Global Surveyor, Mars Express, Mars Odyssey, și două rovere; pe atunci un record al numărului de
sonde aflate în apropierea lui Marte. Nava a costat 720 de milioane de dolari și a fost construită
de Lockheed Martin sub supraveghera Jet Propulsion Laboratory. Ea a fost lansată la 12 august 2005
și a atins orbita marțiană la 10 martie 2006. În noiembrie 2006, la cinci luni după intrarea în atmosferă,
a intrat în orbita sa finală și a și-a început activitatea științifică.
MRO conține o serie de instrumente științifice cum ar fi camere foto, spectrometre și un aparat radar,
utilizate pentru a analiza formele de relief, stratigrafia, mineralele și gheața de pe Marte. Ea deschide
drumul altor nave spațiale și monitorizării condițiilor meteorologice și de suprafață, studiind locurile
posibile de amartizare și susținând un nou sistem de telecomunicații. Sistemul de
comunicații MRO transmite mai multe date spre Pământ decât toate celelalte misiuni interplanetare la
un loc și urmează să servească drept satelit de transmisie pentru viitoarele misiuni. [2]

Cuprins

 1Înainte de lansare

 2Obiectivele misiunii

 3Lansarea și intrarea în orbită

 4Eveimente și descoperiri

 5Instrumente

o 5.1Camera HiRISE

o 5.2Camera CTX

o 5.3Camera MARCI

o 5.4Spectrometrul CRISM

o 5.5Spectrometrul MCS

o 5.6Radarul SHARAD

o 5.7Instrumente inginerești

 6Date inginerești

o 6.1Structura

o 6.2Sistemele de alimentare cu energie

o 6.3Sistemele electronice

o 6.4Determinarea altitudinii

o 6.5Sistemele de telecomunicații
 o 6.6Propulsia și controlul altitudinii

 7Descoperiri și fotografii

o 7.1Relief inversat

o 7.2Depuneri de cloruri

o 7.3Straturi

 8Note

 9Lectură suplimentară

 10Legături externe

Înainte de lansare[modificare | modificare sursă]

A fost una dintre cele două misiuni luate în calcul pentru fereastra de lansare marțiană din 2003; în
timpul procesului de propunere, însă, orbiterul a pierdut împotriva a ceea ce avea să fie cunoscut sub
numele de Mars Exploration Rovers. Misiunea orbiterului a fost reprogramată pentru lansare în 2005,
[3]
iar NASA a anunțat numele său final, Mars Reconnaissance Orbiter, la 26 octombrie 2000.[4]
MRO este modelat după Mars Global Surveyor, sonda realizată de NASA pentru a efectua
supravegherea planetei Marte de pe orbită. Primele specificații includeau o cameră mare pentru
fotografii de înaltă rezoluție ale planetei. În acest sens, Jim Garvin, omul de știință ales de NASA
pentru programul explorării planetei Marte, a declarat că MRO avea să fie un „microscop pe orbită”.
[5]
Satelitul avea să includă și un spectrograf pentru lumină vizibilă apropiată de infraroșu.
La 3 octombrie 2001, NASA a ales compania Lockheed Martin ca principal contractant al fabricației
navei spațiale.[6] Până la finalul lui 2001, toate instrumentele misiunii fuseseră alese. Nu au fost
probleme majore pe parcursul construcției MRO, și nava a fost mutată la John F. Kennedy Space
Center în ziua de 1 mai 2005 pentru a fi pregătită de lansare. [7]

Obiectivele misiunii[modificare | modificare sursă]

Diagramă a instrumentaţiei de la bordul MRO

Operațiunile științifice ale MRO aveau să dureze doi ani pământeni, între noiembrie 2006 și noiembrie
2008. Unul dintre principalele scopuri ale misiunii a fost cel de a cartografia suprafața marțiană cu
camerele sale de înaltă rezoluție pentru a alege locurile de amartizare ale viitoarelor misiuni de
suprafață. MRO a jucat un rol important în alegerea locului de amartizare al misiunii Phoenix Mars
Lander, care a explorat zonele arctice marțiene din Green Valley.[8] Locul ales inițial a fost fotografiat
cu camera HiRISE și s-a descoperit că este bolovănos. După analiza cu HiRISE și cu THEMIS al
sondei Mars Odyssey s-a ales un nou loc. Locul amartizării Mars Science Laboratory, un rover foarte
manevrabil, va fi și el analizat. MRO furnizează și date critice de navigație în timpul amartizărilor și
funcționează ca releu de telecomunicații.
MRO utilizează echipamentul științific de la bord pentru studierea climei, vremii și atmosferei de pe
Marte și caută semne de apă în calotele polare și în subsol. MROcaută, de asemenea, resturile
navelor spațiale pierdute Mars Polar Lander și Beagle 2,[9] După terminarea misiunii științifice, sonda
și-a continuat activitatea de sistem de navigație și de comunicații pentru sondele de tip rover și lander.
[10]

Lansarea și intrarea în orbită[modificare | modificare sursă]

Lansarea rachetei Atlas V purtând Mars Reconnaissance Orbiter, 12 august 2005 11:43:00 UTC

La 12 august 2005, MRO a fost lansat pe o rachetă Atlas V-401[11] de la Complexul de Lansări
Spațiale 41 de la Baza Aeriană de la Cape Canaveral. Treapta superioară a rachetei și-a încheiat
arderea într-o perioadă de cincizeci și șase de minute și a pus MRO pe orbită de transfer interplanetar
către Marte.[12]
MRO a călătorit prin spațiul interplanetar timp de șapte luni și jumătate înainte de a ajunge pe Marte.
Pe drum, au fost testate și calibrate majoritatea experimentelor și instrumentelor științifice. Pentru a
asigura o intrare pe orbită corectă, au fost planificate patru manevre de corectarea traiectoriei și s-a
discutat o a cincea manevră pentru situații de urgență. [13] Au fost necesare, însă, doar trei manevre de
corectarea traiectoriei, combustibilul economisit fiind util pentru prelungirea misiunii MRO.[14]
MRO și-a început intrarea în orbită apropiindu-se de Marte la 10 martie 2006, trecând peste emisfera
de sud a planetei la o altitudine de 370–400 km. Toate cele șase motoare principale ale MRO au
funcționat timp de 27 de minute pentru a încetini sinda de la ~2.900 m/s la ~1.900 m/s. Vaporul cu
heliu sub presiune a fost mai rece decât se aștepta, ceea ce a redus presiunea din rezervorul de
combustibil cu aproximativ 21 kPa. Reducerea de presiune a cauzat scăderea cu 2% a puterii
motorului, dar MRO a compensat automat extinzând timpul de ardere cu 33 de secunde.[15]
Desen artistic cu MRO frânând

În final, sonda a intrat pe o orbită polară foarte eliptică cu o perioadă de aproximativ 35,5 ore.[16] La
scurt timp după intrare, periapsa – punctul de pe orbită cel mai aproape de Marte – a fost de 3.806 km
de centrul planetei (426 km de suprafață). Apoapsa – punctul de pe orbită cel mai îndepărtat de Marte
– a fost la 47.972 km de centrul planetei (44.500 km de la suprafață).
La 30 martie 2006, MRO a început procesul de frânare, o procedură în trei pași care reduce la
jumătate combustibilul necesar pentru a atinge o orbită mai joasă, circulară și cu o perioadă mai
scurtă. Mai întâi, pe parcursul primelor cinci ocoluri ale planetei (care au durat o săptămână pe
Pământ), MRO și-a folosit motoarele pentru a coborî periapsa orbitei la o altitudine mai joasă. Această
altitudine depinde de densitatea atmosferei deoarece densitatea atmosferei marțiene se modifică
sezonier. În al doilea pas, în timp ce efectua corecții minore ale altitudinii periapsei cu ajutorul
motoarelor, MRO a a menținut altitudinea de frânare timp de 445 de orbite planetare (aproximativ 5
săptămâni de pe Pământ) pentru a reduce apoapsa orbitei la 450 km. Aceasta s-a efectuat în așa fel
încât să nu se încălzească nava spațială prea mult, dar să și intre în atmosferă suficient pentru a
încetini. După terminarea acestui proces, MRO și-a folosit motoarele pentru a-și mișca periapsa în
afara atmosferei marțiene, la 30 august 2006.[17][18]

La Wikiștiri găsiți reportaje referitoare la intrarea pe orbită a lui Mars Reconnaissance Orbiter

În septembrie 2006, MRO și-a mai pornit motoarele de două ori pentru a face un acord fin al orbitei
sale finale, aproape circulare, aflate la o altitudine de 250–316 km deasupra suprafeței marțiene.
[19]
Antenele dipolare SHARAD au fost desfăcute la 16 septembrie. Toate instrumentele științifice au
fost testate și majoritatea erau oprite înainte de conjuncția solară ce a avut loc între 7 octombrie și 6
noiembrie 2006. După sfârșitul conjuncției, a început „prima fază științifică”.
La 17 noiembrie 2006, NASA a anunțat reușita testului MRO ca releu orbital de comunicații. Utilizând
roverul NASA „Spirit” ca punct de origine al transmisiei, MRO a acționat ca releu de transmisie a
datelor către Pământ.

Eveimente și descoperiri[modificare | modificare sursă]

Fracturile tectonice în Valles Marineris, Marte, păstrează forme de creastă pe măsură ce albiile din jur se
erodează. Aceasta e o dovadă a fostelor episoade de alternație fluidă de-a lungul fracturilor și indicii ale curgerii
lichidelor în trecut și a condițiilor geochimice din subsol.

La 29 septembrie 2006, MRO a realizat prima imagine de înaltă rezoluție de pe orbita sa științifică.
Această imagine are o rezoluție suficientă pentru a separa puncte de 90 cm în diametru.
La 6 octombrie 2006, NASA a publicat fotografii detaliate ale craterului Victoria împreună cu roverul
Opportunity aflat pe marginea acestuia.[20]
În noiembrie 2006, au început să apară probleme de funcționare la două dintre instrumentele MRO. În
interiorul Mars Climate Sounder (MCS), un mecanism de tact a funcționat greșit de mai multe ori,
cauzând deplasarea câmpului vizual. Până în decembrie, s-au suspendat operațiunile normale ale
acestui instrument, deși o strategie de rezervă permite acestuia să efectueze majoritatea observațiilor
pentru care a fost construit.[21] O creștere a zgomotului și a numărului de pixeli eronați a fost observată
la câțiva senzori CCD ai camerei High Resolution Imaging Science Experiment (HiRISE). Operarea
acestei camere cu un timp de încălzire mai mare a ameliorat această problemă. [22]
HiRISE a continuat să transmită imagini ce au permis descoperiri legate de geologia marțiană. Cea
mai de seamă dintre acestea este anunțul observării unor caracteristici ale terenului care indică
prezența și acțiunea dioxidului de carbon lichid sau a apei la suprafață planetei Marte în trecutul
geologic recent. HiRISE a reușit să fotografieze landerul Phoenix în timpul coborîrii parașutate
spre Vastitas Borealis la 25 mai 2008.

Instrumente[modificare | modificare sursă]

Pe orbiter sunt incluse trei camere, două spectrometre și un radar împreună cu două „instrumente
științifice”, care utilizează date de la alte subsisteme pentru culegerea de date științifice. Trei
experimente tehnologice au testat echipamente pentru misiunile viitoare.[23] It is expected MRO will
obtain about 5,000 images a year.[24]
Camera HiRISE[modificare | modificare sursă]

Structura camerei HiRISE

Articol principal: HiRISE.

Camera High Resolution Imaging Science Experiment este un telescop cu reflexie de 0,5 m reflecting
telescope, cel mai mare purtat într-o misiune în spațiul îndepărtat, și are o rezoluție unghiulară de
1 microradian (μrad), sau 0,3 m de la o altitudine de 300 km. Prin comparație, imaginile din satelit ale
Pământului sunt în general disponibile la o rezoluție de 0,5 m, iar imaginile din satelit de la Google
Maps sunt disponibile la 1 m.[25] HiRISE realizează imagini în trei benzi de culoare, 400–600 nm
(albastru-verde sau B-G), 550–850 nm (roșu) și 800–1.000 nm (infraroșul apropiat sau NIR).[26]
Imagine a HiRISE cu „chipul de pe Marte” de la Cydonia Mesa

Imaginile în culoare roșie au 20.264 pixeli lățime (6 km), iar cele B-G și NIR sunt de 4.048 pixeli
(1,2 km). Dimensiunea fișierelor imagine este limitată doar de capacitatea de memorie a
calculatorului, de 28 gigabiți, și dimensiunea nominală maximă este de 20.000 × 40.000 de pixeli
(800 megapixeli) pentru roșu și 4.000 × 40.000 pixels (160 megapixeli) pentru B-G și NIR. Fiecare
imagine de 16,4 Gb este comprimată la 5 Gb înainte de transmisie și de publicarea pe site-ul web
HiRISE în format JPEG 2000.[27][28] Pentru a facilitata cartografierea punctelor de amartizare
potențiale, HiRISE poate produce perechi stereoscopice de imagini din care se pot extrage informații
despre topografia locurilor cu o precizie de 0,25 m.[29] HiRISE a fost construit de Ball Aerospace &
Technologies Corp.
Camera CTX[modificare | modificare sursă]
Camera Context (CTX) furnizează imagini în tente de gri (alb-negru, 500–800 nm) cu o rezoluție de
1 pixel la 6 m. CTX este proiectat pentru a oferi hărți contextuale ale observațiilor mai detaliate
efectuated de HiRISE și CRISM. Optica CTX constă dintr-un
telescop Maksutov Cassegrain cu distanță focală de 350 mm și un senzor CCD cu o lățime de 5.064
pixeli similar cu cel al instrumentului HiRISE. Instrumentul face fotografii de 30 km lățime și are
memorie internă suficientă pentru a stoca o imagine cu o lungime de 160 km înainte de a o transfera
în calculatorul principal.[30]
Camera MARCI[modificare | modificare sursă]

Mars Color Imager

Mars Color Imager (MARCI) este o cameră cu unghi larg și rezoluție joasă care vede suprafața
planetei Marte în cinci benzi visibile și două ultraviolete. în fiecare zi, MARCI face aproximativ 84 de
fotografii și produce o hartă globală cu o rezoluție de 1–10 km pe pixel. Această hartă este folosită
pentru a calcula rapoarte meteorologice zilnice de pe Marte, pentru a caracteriza variațiile anuale și
sezoniere ale vremii, și cartografiază prezența vaporilor de apă și a ozonului în atmosferă. [31]
Spectrometrul CRISM[modificare | modificare sursă]

Instrumentul CRISM

Instrumentul „Compact Reconnaissance Imaging Spectrometer for Mars” (CRISM) este

un spectrometru pentru lumină vizibilă și în infraroșul apropiat (VNIR) utilizat pentru a produce hărți
mineralogice detaliate ale suprafeței marțiene. El funcționează de la 370 la 3920 nm, măsoară
spectrul în 544 canale (fiecare cu o lățime de bandă de 6.55 nm), și are o rezoluție de 18 m la o
altitudine de 300 km. CRISM este utilizat pentru a identifica mineralele și substanțele chimice ce pot
oferi indicii despre existența în prezent sau în trecut a apei la suprafața planetei. Printre aceste
materiale se numără fierul, oxizii, filosilicatele și carburile, care au șabloane caracteristice ale
spectrului.[32]
Spectrometrul MCS[modificare | modificare sursă]
„Mars Climate Sounder” (MCS) este un spectrometru cu un canal vizibil/infraroșul apropiat (0,3–
3,0 μm) și opt canale în infraroșul îndepărtat (12–50 μm). Aceste canale au fost alese pentru a
măsura temperatura, presiunea, vaporii de apă și cantitatea de praf. MCS observă atmosfera de la
orizontul planetei Marte (așa cum este el văzut din punctul de vedere al MRO) descompunându-l în
felii verticale și efectuând măsurători pe fiecare felie în incremente de 5 km. Aceste măsurători sunt
apoi asamblate în hărți meteorologice zilnice globale pentru a arăta variabilele principale ale vremii
marțiene: temperatura, presiunea, umiditatea și densitatea prafului.[33]
Radarul SHARAD[modificare | modificare sursă]

Desen artistic al lui MRO utilizând SHARAD pentru a „privi” sub suprafaţa marţiană

Experimentul Shallow Subsurface Radar (SHARAD) este proiectat pentru a extrage date din structura
internă a calotelor polare marțiene. El adună și informații globale cu privire la straturile de gheață,
piatră și posibil apă lichidă de sub suprafață și care ar putea accesibile. SHARAD utilizează unde
radio de înaltă frecvență, între 15 și 25 MHz, gamă ce îi permite să observe straturi cu o grosime de
cel puțin 7 m până la o adâncime maximă de 1 km. Rezoluția orizontală este de 0,3–3 km.
[34]
SHARAD este proiectat pentru a opera în conjuncție cu Mars Express's MARSIS, care are rezoluție
mai joasă, dar pătrunde mult mai adânc. Atât SHARAD cât și MARSIS au fost construite de Agenția
Spațială Italiană.[35]
Instrumente inginerești[modificare | modificare sursă]
Pe lângă echipamentul de realizare a imaginilor, MRO poartă mai multe instrumente inginerești.
Pachetul pentru Investigarea Câmpului Gravitațional măsoară variații ale câmpului gravitațional
marțian prin variațiile de viteză ale navei. Modificările vitezei sunt detectate prin măsurarea deplasării
Doppler a semnalelor radio recepționate de pe Pământ. Pachetul include și accelerometre sensibile
utilizate pentru a deduce in situ densitatea atmosferei de pe Marte în timpul frânării.[36]
Electra este un radio UHF definit prin software și utilizat pentru a comunica cu alte nave care se
apropie, amartizează, sau operează pe Marte. Pe lângă legăturile de date controlate de protocoale
între nave de la 1 kbit/s până la 2 Mbit/s, Electra furnizează strângere de date Doppler, înregistrare în
buclă deschisă și un serviciu de oră foarte precis bazat pe un oscilator ultrastabil 5e-13. Informațiile
Doppler pentru vehiculele care se apropie pot fi utilizate pentru țintirea coborîrii finale sau pentru
recrearea traiectoriei de coborîre și amartizare. Informațiile Doppler despre vehiculele amartizate vor
permite oamenilor de știință să determine cu exactitate poziția landerelor și roverelor pe suprafața
marțiană. Cele două nave MER aflate acum pe Marte utilizează un releu radio UHF de generație
anterioară, care furnizează funcționalități similare prin orbiterul Mars Odyssey. Radioul Electra a
utilizat nava MER pentru a-și demonstra funcționalitatea, dar nu a furnizat servicii de retransmisie
decât după sosirea în 2008 a lui landerului Phoenix. Întrucât radioul Electra este definit prin software
până la nivel de modem, se pot adăuga noi funcții de modulare, codificare și protocol în timp ce nava
MRO se află pe orbita marțiană.[37]
Optical Navigation Camera fotografiază sateliții planetei Marte, Phobos și Deimos, pe fundalul cerului
înstelat pentru a determina orbita MRO. Deși fotografiile sateliților nu reprezintă o componentă critică
a misiunii, ele au fost incluse ca test tehnologic pentru viitoarele misiuni orbitale sau cu amartizare.
[38]
Optical Navigation Camera a fost testată cu succes în lunile februarie și martie 2006. [39]

Date inginerești[modificare | modificare sursă]

Comparaţie a dimensiunilor MRO cu dimensiunile predecesorilor lor

Structura[modificare | modificare sursă]

Lucrătorii de la Lockheed Martin Space Systems din Denver au asamblat structura navei și au atașat
instrumentele. Instrumentele au fost construite la Jet Propulsion Laboratory, Laboratorul Lunar și
Planetar al Universității Arizona din Tucson, Laboratorul de Fizică Aplicată al Universității Johns
Hopkins din Laurel, Maryland, Agenția Spațială Italiană de la Roma și Malin Space Science
Systems din San Diego, California.[40] Costul total al navei a fost de 720 de milioane de dolari
americani.[41]
Structura este realizată în mare parte din compuși carbonici și cu structură de faguri din aluminiu.
Rezervorul de combustibil din titan ocupă mare parte din volumul și masa navei și furnizează mare
parte din integritatea sa structurală. Masa totală a navei este de mai puțin de 2.180 kg iar masa fără
combustibil este mai mică de 1.031 kg.[42]
Sistemele de alimentare cu energie[modificare | modificare sursă]

Panoul solar al lui Mars Reconnaissance Orbiter

MRO extrage toată energia electrică din două panouri solare, fiecare capabil de a se mișca
independent pe două axe (sus-jos și stânga-dreapta). Fiecare panou solar măsoară 5,35 × 2,53 m și
are o suprafață de 9,5 m2 acoperită cu 3744 de celule fotovoltaice. Celulele solare de mare eficiență
cu triplă joncțiune pot converti peste 26% din energia solară direct în energie electrică și sunt legate
împreună pentru a menține o tensiune electromotoare de 32 volți. Pe Marte, cele două panouri solare
produc energie cu o putere de 1.000 wați; în contrast, aceste panouri ar produce 3000 wați pe o orbită
comparabilă în jurul Pământului, întrucât acesta este mai aproape de Soare. [43]
MRO are două baterii reîncărcabile cu hidrură de nichel utilizată pentru alimentarea navei atunci când
nu este cu fața la soare. Fiecare baterie are o capacitate de stocare de 50 amperi-oră (180 kC). Nu se
pot folosi toată capacitatea de stocare a bateriilor din cauza constrângerilor de tensiune, dar ele
permit extinderea vieții bateriei—capabilitate valoroasă, dat fiind că pierderea în timp a capacității
bateriilor este una dintre cele mai comune cauze ale defectării sateliților. S-a anticipat ca doar 40%
din capabilitățile bateriilor să fie necesare pe durata de viață a navei. [43]
Sistemele electronice[modificare | modificare sursă]
Calculatorul principal al MRO este un procesor RAD750 pe 32 de biți, cu o frecvență de 133 MHz,
10,4 milioane de tranzistoare. Acest procesor este o versiune rezistentă la radiații a unor
procesoare PowerPC 750 sau G3 cu o placă de bază special construită. RAD750 este un succesor al
lui RAD6000. Acest procesor poate părea de mică putere prin comparație cu un procesor modern de
PC, dar este extrem de rezistent și poate funcționa în spațiul extraterestru, afectat de explozii solare.
[44]
Sistemul de operare ce rulează pe acest calculator este VxWorks și are protocoale avansate de
tratare a defecțiunilor și de monitorizare.[45]
Datele se stochează pe un modul de memorie de 160 Gb (20 GB) constând din 700 de cipuri de
memorie, fiecare cu o capacitate de 256 Mbit. Această capacitate a memoriei nu este foarte mare, dat
fiind volumul de date achiziționat; de exemplu, o singură imagine a camerei HiRISE poate ocupa până
la 28 Gb.[45]
Determinarea altitudinii[modificare | modificare sursă]
Pentru a determina orbita navei și a facilita manevrele, sunt plasați șaisprezece senzori solari – opt
principali și opt de rezervă – în jurul navei pentru a calibra direcția solară relativ la sistemul de
referință al orbiterului. Două detectoare de stele, camere digitale utilizate pentru a cartografia poziția
unor stele cunoscute, oferă NASA informații complete despre orientarea navei pe trei axe și
altitudinea acesteia. O unitate de măsurare a inerției (MIMU) principală și una de rezervă, de
la Honeywell, măsoară modificările altitudinii navei și modificările de factură negravitațională ale
vitezei sale liniare. Fiecare MIMU este o combinație de trei accelerometreși trei giroscoape cu laser.
Aceste sisteme sunt toate de importanță critică pentru MRO, întrucât acesta trebuie să fie capabil să
își poziționeze camera cu foarte mare precizie pentru a realiza imaginile de înaltă calitate impuse de
natura misiunii. Sistemul a fost proiectat și pentru a minimiza vibrațiile navei, pentru a permite
instrumentelor să efectueze măsurători fără distorsiuni cauzate de vibrații. [46]
Sistemele de telecomunicații[modificare | modificare sursă]

Instalarea antenei de mare amplificare a MRO

Sistemul de telecomunicații al MRO este cel mai bun sistem de comunicații digitale trimis în spațiul
îndepărtat până acum și primul care implementează turbocoduri. El constă dintr-o antenă foarte mare
(3 metri), utilizată pentru a transmite date prin Deep Space Network pe frecvențe de bandă X la
8 GHz, și demonstrează utilizarea benzii Ka la 32 GHz pentru rate de transfer mari. Rata maximă de
transfer de pe Marte este de maxim 6 Mbit/s, rată de zece ori mai mare decât a orbiterelor anterioare.
Nava are două amplificatoarede 100 de wați în bandă X (din care unul este de rezervă), un
amplificator de bandă Ka de 35 wați, și două transpondere.[2]
Antenele mai mici, cu amplificare redusă sunt prezente și pentru comunicații de viteză joasă în caz de
urgențe sau evenimente speciale, cum ar fi lansarea și intrarea pe orbită. Aceste antene nu pot fi
direcționate. Ele reprezintă un sistem de rezervă important, care asigură că MRO poate fi oricând
contactat, chiar dacă antena principală este îndreptată în direcția opusă Pământului. [2]
Subsistemul de bandă Ka-band este utilizat în scop demonstrativ. Din cauza lipsei de spectru în
banda X de 8,41 GHz, viitoarele misiuni în spațiul îndepărtat vor utiliza banda Ka de 32 GHz. Deep
Space Network (DSN) a implementat capabilități de recepție în bandă Ka la toate cele trei complexe
ale sale (Goldstone, Canberra și Madrid). Demonstrația de bandă Ka va arăta viabilitatea aceste
benzi pentru operarea în spațiul îndepărtat. În faza de croazieră, date telemetrice au fost extrase prin
banda Ka de 36 de ori cu aceste antene demonstrând funcționalitatea de recepție în banda Ka pentru
toate antenele.
Propulsia și controlul altitudinii[modificare | modificare sursă]

Tabel de comparare a datelor

Nava utilizează un rezervor de combustibil de 1.175 l cu 1.187 kg de hidrazină. Presiunea
combustibilului este reglată prin adăugarea de heliu sub presiune dintr-un rezervor extern. Șaptezeci
la sută din combustibil a fost utilizat la intrarea pe orbită.[47]
MRO are douăzeci de propulsoare la bord. Șase propulsoare mari produc fiecare câte 170 N pentru
un total de 1.020 N necesari pentru intrarea pe orbită. Aceste motoare au fost inițial gândite pentru
misiunea Mars Surveyor Lander din 2001. Șase propulsoare medii produc fiecare câte 22 N pentru
manevrele de corecția traiectoriei și pentru controlul altitudinii în timpul intrării în orbită. Opt
propulsoare mici produc câte 0,9 N pentru controlul altitudinii în timpul operării normale.[47]
Patru roți de reacție sunt utilizate pentru controlul precis al altitudinii în timpul activităților care necesită
o platformă foarte stabilă, cum ar fi fotografierea cu înaltă rezoluție, în care chiar și cele mai mici
mișcări pot face imaginile neclare. Fiecare roată este utilizată pentru o axă de mișcare și a patra este
de rezervă. Fiecare dintre ele cântărește câte 10 kg și se poate roti până la 100 Hz sau 6.000 rpm.[47]

Descoperiri și fotografii[modificare | modificare sursă]



Prăpastie în sistemul Kasei Valles, văzută de HiRISE.

Imagine mărită a stâncii din sistemul Kasei Vallesdin imaginea anterioară; se văd bolovanii şi urmele lor.

Dunele Olympia Planitia, văzute HiRISE. S-a detectat gips în regiune.

Dune în craterul Wirtz cu cute şi îngheţ, văzute de HiRISE.

 

Izvoare în craterul Vernal, văzute de HIRISE

Pete negre pe dune cauzate de explozii de gaze, văzute de HiRISE. Pot avea aproximativ 500 metri
diametru şi un metru adâncime.

Noi crater de impact format între martie 2000 şi iulie 2003. Bara scarei este de 500 de metri.
Imagine HiRISE.

Avalanşă marţiană şi căderi de praf şi pietre (HiRISE 2008)

19 februarie 2008: avalanşă marţiană fotografiată de Mars Reconnaissance Orbiter.

Imagine mărită a avalanşei.

 

Norii de praf se ridică peste o prăpastie de 700 m.

Fotografie cu scară ce prezinta dimensiunile avalanşei.

Imagine cu Phoenix amartizând, văzută de HiRISE. Deşi pare că a aterizat în crater, locul aterizării este cu
20 km în faţa acestuia.

Landerul Phoenix şi scutul său termic, văzute de HiRISE.

Urmele lui Opportunity, văzute de HiRISE. Punctele albe sunt locurile în care roverul s-a oprit pentru a
efectua observaţii ştiinţifice sau s-a întors.

Roverul Opportunity văzut de HiRISE la 29 ianuarie 2009. Opportunity este în drum spre craterul
Endeavour, la 17 km de acest punct.
Relief inversat[modificare | modificare sursă]
Unele locuri de pe Marte prezintă relief inversat. În aceste locuri, o albie de râu poate fi un punct
înălțat, în loc de o adâncitură. Fostele albii inversate ar putea fi formate de depunerile de pietre mari
sau prin cimentare. În orice caz, factorii de eroziune au erodat terenul din jur și au lăsat vechea albie
sub forma unei creste înălțate deoarece ea este mai rezistentă la erosiune. Imaginea de mai jos,
realizată cu HiRISE, prezintă craterul Antoniadi cu creste sinuoase ce sunt fostele albii acum
inversate.[48]

Albii inversate în craterul Antoniadi, văzute de HiRISE.

Depuneri de cloruri[modificare | modificare sursă]
Utilizând date de la Mars Global surveyor, Mars Odyssey și de la Mars Reconnaissance Orbiter,
oamenii de știință au găsit zăcăminte minerale de cloruri. Imaginea de mai jos prezintă zăcăminte din
patrulaterul Phaethontis. Datele sugerează că aceste zăcăminte s-au format prin evaporarea apelor
bogate în minerale. Cercetările arată că lacurile ar fi putut să fi fost împrăștiate pe arii extinse pe
suprafața marțiană. De regulă, clorurile sunt ultimele minerale care ies dintr-o soluție. Carbonații,
sulfații, și silicatele precipită înaintea lor. Roverele de pe Marte au găsit la suprafață sulfați și silicate.
Locurile cu minereuri de cloruri ar fi putut să fi susținut diverse forme de viață. Mai mult, asemenea
zone ar putea păstra urme fosile ale vieții.[49]

Urme de apă în zăcămintele de cloruri din Phaethontis. Imagine HiRISE.

Straturi[modificare | modificare sursă]
Numeroase locuri, cum ar fi craterul Columb de pe Marte, prezintă pietre așezate în straturi. Uneori,
straturile au diferite culori. Pietrele deschise la culoare au fost asociate cu mineralele hidrurate, cum
ar fi sulfații. Roverul Opportunity a examinat asemenea straturi îndeaproape cu diverse instrumente.
Unele straturi sunt probabil compuse din particule fine deoarece ele par a se dezintegra într-un praf
fin. Alte straturi se dezintegrează în bolovani mari și deci sunt, probabil, mult mai tari. Bazaltul, rocă
vulcanică, se pare că există în straturile care formează bolovani. Bazaltul a fost identificat în
numeroase puncte pe Marte. Instrumentele de pe nava din orbită au detectat lut (filosilicat) în unele
straturi. Descoperirea de minerale hidrurate este una importantă deoarece ele se fornează doar în
prezența apei.[50] Places that contain clays and/or other hydrated minerals would be good places to
look for evidence of life.[51]
Pietrele pot forma straturi în mai multe feluri. Vulcanii, vânturile și apa pot produce straturi. [52]


Craterul Becquerel, văzut de HiRISE.

Straturi colorate deschis în Eos Chaos, văzute de HiRISE.

Straturi în craterul Columb, văzute de HiRISE. Această imagine în culori false are aproximativ 250 de metri
lăţime. Unele straturi conţin minerale hidrurate.

Note[modificare | modificare sursă]

1. ^ a b c Jonathan's Space Report

2. ^ a b c „"Spacecraft Parts: Telecommunications"”. NASA's MRO website. Accesat în 28 mai

2006.

3. ^ „NASA GOES BACK TO THE FUTURE WITH PLANS FOR A MARS ROVER IN
2003”. NASA. Accesat în 7 iulie 2006.

4. ^ „NASA Unveils Plans for 21st Century Mars Campaign”. Space.com. Arhivat din original la 10
noiembrie 2000. Accesat în 4 iulie 2006.

5. ^ „NASA outlines Mars Missions”. Space.com. Arhivat din original la 10 decembrie 2000.
Accesat în 4 iulie 2006.

6. ^ „NASA Picks Lockheed Martin to Build 2005 Mars Craft”. Space.com. Arhivat din original la 9
noiembrie 2001. Accesat în 4 iulie 2006.

7. ^ „Moving Day For Mars Reconnaissance Orbiter”. Space.com. Accesat în 4 iulie 2006.

8. ^ Spaceflight Now | Delta Launch Report | Lander targets Mars' water

9. ^ „Mars Reconnaissance Orbiter Overview”. Mars Reconnaissance Orbiter Website. Accesat

în 11 februarie 2005.

10. ^ „Mission Timeline: Communications Relay”. Mars Reconnaissance Orbiter Website. Accesat
în 28 mai 2006.

11. ^ „ILS To Launch Mars Reconnaissance Orbiter For NASA On Atlas V”. International Launch
Services. Accesat în 30 iunie 2006.
12. ^ „NASA's Multipurpose Mars Mission Successfully Launched”. NASA Press Release from 12
august 2005. Accesat în 30 mai 2006.

13. ^ „Mars Reconnaissance Orbiter: Multimedia”. Accesat în 28 mai 2006.

14. ^ „U.S. Spacecraft Enters Orbit Around Mars”. New York Times. 11 martie 2006. Accesat în 30
mai 2006.

15. ^ „"Spaceflight Now" MRO Mission Status Center”. Accesat în 12 martie 2006.

16. ^ „"New Mars Orbiter Ready for Action"”. Space.com. Accesat în 28 mai 2006.

17. ^ „Mission Timeline: Aerobraking”. Mars Reconnaissance Orbiter: The Mission. Accesat în 28
mai 2006.

18. ^ „Mars Orbiter Successfully Makes Big Burn”. Accesat în 30 august 2006.

19. ^ „"Mars Reconnaissance Orbiter Reaches Planned Flight Path"”. JPL. Accesat în 13
septembrie 2006.

20. ^ Mars orbiter looks down on rover

21. ^ Mars Climate Sounder Team Website - What We Do | The Planetary Society

22. ^ Deterioration of the sharpest eyes on Mars has stopped - mars-rovers - March 24, 2007 -
New Scientist Space

23. ^ „Spacecraft Parts: Instruments”. Mars Reconnaissance Orbiter Website. Accesat în February
2005.Parametru necunoscut |dateformat= ignorat (ajutor); Verificați datele pentru: |access-
date= (ajutor)

24. ^ „Stunning snaps from best camera ever sent to Mars”. Newscientist. Accesat în 2 decembrie
2006.

25. ^ "Google Earth FAQ" Google Earth Website.

26. ^ „MRO HiRISE Camera Specifications”. HiRISE website. Accesat în 2 ianuarie 2006.

27. ^ „HiRISE: Instrument Development” (PDF). NASA Ames Research Center website. Accesat
în 7 februarie 2006. (PDF)

28. ^ „Fact Sheet: HiRISE” (PDF). National Air and Space Museum. Accesat în 18 februarie
2006. (PDF)

29. ^ „HiRISE”. HiRISE website. Accesat în 28 mai 2006.

30. ^ „MRO Context Imager (CTX) Instrument Description”. Malin Space Science Systems website.
Accesat în 6 iunie 2006.

31. ^ „"Spacecraft Parts: Instruments: MARCI"”. MARCI website. Accesat în 2 iunie 2006.

32. ^ „CRISM Instrument Overview”. CRISM Instrument Website. Accesat în 2 aprilie 2005.
 33. ^ „Spacecraft Parts: Instruments: MCS”. CRISM Instrument Website. Accesat în 28 mai 2006.

34. ^ NASA MRO web site (15 iulie 2008). SHARAD: MRO Spacecraft parts

35. ^ KOMO-TV News Staff (12 august 2005). NASA Launches Mars Orbiter. KOMO-TV.

36. ^ „Spacecraft Parts: Gravity Field Investigation Package”. Mars Reconnaissance Orbiter
Website. Accesat în 28 mai 2006.

37. ^ „Spacecraft Parts: Electra”. Mars Reconnaissance Orbiter Website. Accesat în February
2005. Parametru necunoscut |dateformat= ignorat (ajutor); Verificați datele pentru: |access-
date= (ajutor)

38. ^ „Spacecraft Parts: Optical Navigation Camera”. Mars Reconnaissance Orbiter Website.
Accesat în February 2005. Parametru necunoscut |dateformat= ignorat (ajutor); Verificați datele
pentru: |access-date= (ajutor)

39. ^ „Optical Navigation Demonstration Near Mars Multimedia Feature”. NASA Mars
Reconnaissance Orbiter Website. Accesat în March 2006. Parametru necunoscut |
dateformat= ignorat (ajutor); Verificați datele pentru: |access-date= (ajutor)

40. ^ „"Rad 750"”. BAE Aerospace Parts. Accesat în 28 mai 2006.

41. ^ NASA Authorization Act of 2004, S.2541. thomas.loc.gov. URL accessed on May 27, 2006)

42. ^ „"Spacecraft Summary"”. NASA's MRO website. Accesat în 29 mai 2006.

43. ^ a b „"Spacecraft Parts: Electrical Power"”. NASA's MRO website. Accesat în 28 mai 2006.

44. ^ „"Rad 750"” (PDF). BAE aerospace parts. Accesat în 28 mai 2006.

45. ^ a b „Spacecraft Parts: Command and Data-Handling Systems”. NASA's MRO website. Accesat
în 28 mai 2006.

46. ^ „Spacecraft Parts: Guidance, Navigation, and Control Systems”. NASA's MRO website.
Accesat în 28 mai 2006.

47. ^ a b c „Spacecraft Parts: Propulsion”. NASA's MRO website. Accesat în 28 mai 2006.

48. ^ HiRISE | Sinuous Ridges Near Aeolis Mensae

49. ^ Osterloo, M. et.al. 2008. Chloride-Bearing Materials in the Southern Highlands of Mars.
Science. 319:1651-1654

50. ^ http://themis.asu.edu/features/nilosyrtis

51. ^ htp://hirise.lpl.arizona.edu/PSP_004046_2080

52. ^ HiRISE | High Resolution Imaging Science Experiment

Lectură suplimentară[modificare | modificare sursă]

 Mishkin, Andrew (2004). Sojourner : An Insider's View of the Mars Pathfinder Mission. New
York: Berkeley Books. ISBN 0-425-19199-0.

 Squyres, Steve (2005). Roving Mars: Spirit, Opportunity, and the Exploration of the Red
Planet. New York: Hyperion. ISBN 1-4013-0149-5.

 Read, Peter L. & Lewis, Steven L. (2004). The Martian Climate Revisited: Atmosphere and
Environment of a Desert Planet. Berlin: Springer. ISBN 3-540-40743-X.

 Zubrin, Robert (1997). The Case for Mars. London: Pocket Books. ISBN 0-684-83550-9.

PIA22737: Mars Climate Sounder Studies 2018 Dust Storm

 Target Name:  Mars

Mars Reconnaissance Orbiter
 Mission: 
(MRO) 
 Spacecraft:  Mars Reconnaissance Orbiter (M
 Instrument:  MCS 
 Product Size:  1833 x 1073 pixels (w x h) 
 Produced By:  JPL 
 Full-Res TIFF:  PIA22737.tif (3.204 MB)
 Full-Res JPEG:  PIA22737.jpg (155.8 kB)  

Click on the image above to download a moderately sized image in JPEG format (possibly reduced i

Original Caption Released with Image:

Click on the image for larger animation

This animation shows the evolution of the 2018 Mars global dust st
September. The animation shows the optical depth tau -- a measur
being blocked by atmospheric dust as measured by the Mars Clima
onboard NASA's Mars Reconnaissance Orbiter.
 NASA's Opportunity rover is marked with a red dot. The dust is ma
hemispheres of Mars, giving a view of the full globe. Certain featur
including Olympus Mons, the three volcanoes in the equatorial reg
are also visible.

The data shows the daily global column of dust, illustrating how th
course of the storm. The storm has a complex growth affecting mo
month. It then remains near the peak for three weeks. Finally, the
month decay back to regular weather.

A color scale in the lower right-hand corner of the animation expla

to approximate tau values. A tau of three indicates that only about
entering the atmosphere directly reaches the surface.

NASA's Jet Propulsion Laboratory, a division of Caltech in Pasaden

the Mars Reconnaissance Orbiter Project for NASA's Science Miss
Washington, and leads the Mars Climate Sounder investigation.

Image Credit:
NASA/JPL-Caltech

Image Addition Date:

2018-10-30

PIA22487: Mars Before and After Dust Storm

 Target Name:  Mars

 Is a satellite of:  Sol (our sun)
Mars Reconnaissance Orbiter
 Mission: 
(MRO) 
 Spacecraft:  Mars Reconnaissance Orbiter (M
 Instrument:  MARCI 
 Product Size:  1816 x 1024 pixels (w x h) 
 Produced By:  Lockheed Martin Space 
 Full-Res TIFF:  PIA22487.tif (1.12 MB)
 Full-Res JPEG:  PIA22487.jpg (48.31 kB)  

Click on the image above to download a moderately sized image in JPEG format (possibly reduced i
Original Caption Released with Image:

Click on the image for larger animation

Side-by-side movies shows how dust has enveloped the Red Planet
Color Imager (MARCI) camera onboard NASA's Mars Reconnaissan

The view from May shows Valles Marineris chasms (left), Meridiani
storm in Acidalia (top) and the early spring south polar cap (bottom
shows the same regions, but most of the surface was obscured by
cloud and haze.

Malin Space Science Systems, San Diego, provided and operates M

Propulsion Laboratory, a division of Caltech in Pasadena, California
Reconnaissance Orbiter for NASA's Science Mission Directorate, W
Martin Space Systems, Denver, built the spacecraft.

More information about Curiosity is online

at http://www.nasa.gov/msl and http://mars.jpl.nasa.gov/msl/.

Image Credit:
NASA/JPL-Caltech/MSSS

Image Addition Date:

2018-07-19

Atmosfera si clima
de pe Marte
Ultima Actualizare: 17 septembrie, 2014
1615
0

Marte ne-a fascinat timp de ani de zile. De cand astronomii si-au indreptat
telescoapele catre aceasta planeta pentru prima oara, oamenii si-au imaginat tot
felul de povesti privind viata de pe aceasta. Spre deosebire de vecina noastra,
Venus, care a ramas invaluita in mister, planeta rosie a invitat speculatiile si
explorarile. Statele Unite ale Americii, Rusia si chiar Japonia au lansat nave
spatiale menite sa aterizeze pe Marte sau sa orbiteze planeta, inca din anii 1960.
Intre timp, oamenii de stiinta de pe Pamant, isi tin degetele incrucisate in
speranta ca vor afla tot mai multe informatii despre planeta rosie. Unele dintre
informatiie pe care le-au descoperit aceste misiuni spatiale au fost legate
de atmosfera si clima de pe Marte.

Misiunile de succes, cum ar fi survolarea planetei Marte in anul 1964 de catre

Mariner 4, au oferit o comoara de date si, desigur, au ridicat multe intrebari noi.
Mai recent, aceste date, multumita unor nave ca Phoenix Mars Lander si Mars
Global Surveyor si robotilor Spirit si Opportunity, printre altele, ajung pe Pamant
cu o rata ametitoare. Aceasta pare a fi epoca de aur a explorarii planetei Marte.

Iata ce am aflat despre a patra planeta de la soare, fie orbitand-o, fie aterizand
pe ea si prelevand mostre – Marte este o planeta rece, uscata si plina de praf,
insa este posibil ca lucrurile sa nu fi stat asa intotdeauna. Multe date par sa
indice prezenta apei in stare lichida pe suprafata sa, sub forma de lacuri, rauri si
un ocean, la un moment nedeterminat in trecut. Urme de metan au fost
detectate in atmosfera, dar sursa lor este necunoscuta. Pe Pamant, mare parte
din metan este produs de organisme vii, cum ar fi vacile, ceea ce ar putea
insemna ca a existat viata pe Marte. Pe de alta parte, gazul ar putea avea de
asemenea origini non-biologice, cum ar fi vulcanii de pe Marte. Exista totusi un
lucru de care suntem siguri – oamenii nu vor ajunge pe Marte prea curand. Tot
felul de roboti se vor plimba pe suprafata acestei planete cu mult inaintea
noastra, inclusiv unele sonde care vor colecta diverse date.
Atmosfera planetei Marte

Dintre toate planetele, Marte este cea mai apropiata de Pamant, in ceea ce
priveste aspectul, nu distanta. Totusi, acest lucru nu ne spune foarte multe. De
asemenea, asta nu inseamna ca solul rosu al planetei este ospitalier. Atmosfera
de pe Marte este diferita de cea a Pamantului in multe feluri, iar multe dintre
aceste diferente nu sunt de bun augur pentru oamenii care ar dori sa locuiasca
acolo. Iata ce au aflat oamenii de stiinta despre atmosfera planetei Marte:
• Este compusa in mare parte din dioxid de carbon (95,3% fata de mai putin de
1% pe Pamant).
• Marte are mult mai putin azot (2,7% in comparatie cu 78% pe Pamant).
• Are foarte putin oxigen (0,13% in comparatie cu 23% pe Pamant).
• Planeta rosie are aproximativ 0,03% vapori de apa, spre deosebire de Pamant.
• Presiunea atmosferica este de numai 7 milibari (presiunea atmosferica a
Pamantului este de 1000 de milibari).

Citește și: Idei de cadouri pentru cei mici

Deoarece “aerul” pe Marte este atat de subtire, acesta absoarbe putina caldura.
Mare parte din caldura provine din sol, dupa ce acesta absoarbe radiatia solara.
Aerul subtire este de asemenea responsabil pentru oscilatiile mari de
temperatura ce au loc zilnic. Temperatura medie este de -60 de grade Celsius,
insa temperaturile pot varia de la -125 de grade Celsius, in apropierea polilor,
pana la 20 de grade Celsius, in apropierea ecuatorului. Presiunea atmosferica de
pe Marte se schimba odata cu anotimpurile. In timpul verii martiene, dioxidul de
carbon provenind de la calotele glaciare ajunge in atmosfera, ceea ce creste
presiunea atmosferica la aproximativ 9 milibari. In timpul iernii martiene,
dioxidul de carbon ingheata din nou si cade din atmosfera (sub forma de
zapada), cauzand astfel scaderea presiunii atmosferice. In cele din urma,
deoarece presiunea atmosferica este atat de joasa, iar temperatura medie este
atat de rece, apa lichida nu poate exista. In aceste conditii, apa ingheata sau se
evapora.
Clima si furtunile de nisip

Clima de pe Marte este cam aceeasi in fiecare zi – rece si uscata, cu sanse de

furtuni (furtuni de nisip, desigur). Vanturi usoare sufla dintr-o anumita directie in
timpul diminetii, iar seara vanturile sufla din directia opusa. Nori de apa
inghetata plutesc la altitudini cuprinse intre 20 si 30 de kilometri, iar norii de
dioxid de carbon se formeaza la aproximativ 50 de kilometri. Deoarece Marte
este atat de uscata si rece, aici nu ploua niciodata. De aceea Marte se aseamana
foarte mult cu un desert inghetat, cum e Antarctica pe Pamant.

In timpul verii si la inceputul primaverii, soarele incalzeste atmosfera indeajuns

de mult pentru a provoca mici curenti de convectie. Acesti curenti ridica praful in
aer. Praful absoarbe si mai multa lumina solara si incalzeste si mai mult
atmosfera, ceea ce cauzeaza ridicarea in aer a unei cantitati tot mai mari de praf.
Pe masura ce acest ciclu continua, se dezvolta o furtuna de nisip. Deoarece
atmosfera este atat de subtire, este nevoie de viteze mari pentru ca praful sa se
agite (100-200 de kilometri pe ora). Aceste furtuni de nisip se raspandesc pe
regiuni intinse ale planetei si pot dura timp de luni de zile. Ai putea crede ca tot
acest praf dauneaza robotilor aflati pe suprafata planetei, insa, furtunile de fapt
sterg murdaria adunata pe panourile solare ale robotilor. Se crede ca, furtunile
de praf sunt responsabile si pentru regiunile intunecate de pe Marte care sunt
vazute cu telescoapele de la sol, care fusesera initial confundate cu vegetatie si
canale, de catre Percival Lowell si altii. Furtunile sunt deasemenea o sursa
majora de eroziune pe suprafata planetei Marte. Desi inca nu s-au gasit dovezi
ale existentei vietii pe Marte, cel putin oamenii de stiinta sunt de acord in ceea ce
priveste unele din caracteristicile majore ale planetei rosii (atmosfera, clima,
geologie etc.). Mai raman multe mistere de rezolvat in ceea ce priveste aceasta
planeta, iar acest lucru s-ar putea intampla mai devreme decat credem, datorita
avansarii rapide a tehnologiei.