Sunteți pe pagina 1din 14

149

EFECTELE UNOR FACTORI FIZICI UTILIZAŢI ÎN TERAPIE


1. Termoterapia
2. Crioterapia
3. Electroterapia
4. Ultrasonoterapia
5. Radioterapia
6. Fototerapia

1. Termoterapia1
Prin termoterapie se produce încălzirea locală sau generală a organismului. În general,
termoterapia urmăreşte limitarea temperaturilor în zona afectată la valori < 60-65°C
(la temperaturi mai mari apare coagularea). O astfel de încălzire poate avea mai multe efecte
terapeutice, legate în special de dilatarea vaselor de sânge şi creşterea debitului sanguin, de
relaxarea musculară şi creşterea mobilităţii articulare, de reducerea senzaţiei dureroase, precum
şi de faptul că dezvoltarea tumorilor canceroase este inhibată la temperaturi mai mari de 43°C.
Încălzirea locală se poate face prin: conducţie, radiaţie, curenţi electrici, unde electromagnetice
şi ultrasunete.
- Prin conducţie are loc un transfer de căldură de la diferite obiecte calde (pernă electrică, pilotă
cu apă caldă, băi calde etc.) prin contactul dintre acestea şi zona ce trebuie încălzită.
- Încălzirea prin radiaţie se realizează prin expunere la soare sau la raze infraroşii. Radiaţiile
infraroşii pot fi produse de surse laser sau de lămpi de infraroşii (acestea sunt lămpi cu filament
incandescent care au un filtru de infraroşii ce lasă să treacă radiaţii cu lungimi de undă cuprinse
între 0,8 şi 40 µm). Radiaţiile infraroşii pot pătrunde în piele până la adâncimi 3 mm;
- Procedeele terapeutice bazate pe curenţi electrici, unde electromagnetice şi ultrasunete poartă
numele de diatermie şi acestea pot fi de mai multe feluri:
a) diatermia cu unde lungi (D'Arsonvalizare) - se realizează prin aplicarea unor curenţi
electrici alternativi cu frecvenţa de 10 kHz prin intermediul unor electrozi aflaţi în contact cu
pielea;
b) în diatermia cu unde scurte se aplică ţesutului prin plăci metalice situate la o oarecare
distanţă (capacitiv) sau inductiv prin bobine (magnetodiaflux) utilizându-se unde
electromagnetice cu frecvenţa de 30 MHz. În acest caz se folosesc dispozitive care nu intră în
contact cu pielea;
c) diatermie cu microunde având frecvenţe între 3 şi 30 GHz. Apa, grăsimile şi
zaharurile absorb energia microundelor prin încălzire dielectrică: moleculele acestor substanţe
(în special apa) se comportă ca dipoli electrici, care se orientează în câmpul electric alternativ
produs de microunde în ţesut, fiind antrenate în mişcări de rotaţie. În timpul acestor mişcări
moleculele de apă ciocnesc alte molecule cu dipol slab, cedându-le energie. Efectul global este
încălzirea ţesutului. Contribuţia dominantă la încălzirea dielectrică a ţesutului o are apa,
deoarece lipidele şi zaharurile au un dipol mai slab decât apa. Încălzirea la 43°C pentru 60 de
minute, sau la 44°C pentru 30 min. are efect tumoricid. Tumorile au în general o structură
puternic neomogenă, sunt mai puternic vascularizate şi reţin mai mult timp căldura în interior,
comparativ cu ţesutul normal, ceea ce creşte eficienţa acestei metode terapeutice, în special în
cazul cancerului mamar, unde tumorile au un conţinut mult mai mare de apă decât ţesutul
normal, deci absorb mai multă căldură. Microundele se administrează fie plasând doi aplicatori
cu ghid de undă la o distanţă de câţiva centimetri de piele (fără contact direct), fie printr-un
cateter cu ghid de undă introdus în tumoră. În timpul procedurii temperatura este monitorizată

1
Acest paragraf se bazează parţial, respectiv punctele a), b), d), pe Cursul de Biofizică Medicală, D. Eremia, 1993
150

continuu cu ajutorul unor senzori termici aplicaţi pe piele şi cu o sondă cu senzor termic la
nivelul tumorii;
d) în diatermia cu ultrasunete se folosesc fascicule ultrasonore cu frecvenţe de ordinul
MHz. Efectul de încălzire locală are la bază capacitatea diferită de absorbţie a ultrasunetelor de
către ţesuturi iar prin direcţionarea fasciculului ultrasonor se obţine o bună localizare a încălzirii
acestora.

2. Crioterapia
Prin crioterapie se produc scăderi semnificative ale temperaturii în ţesut („cryo” = frig).
Efectele sunt legate de scăderea metabolismului celular (prin încetinirea reacţiilor enzimatice),
de creşterea viabilităţii celulare, reducerea durerii şi spasmelor, reducerea inflamaţiilor,
promovarea vasoconstricţiei şi reducerea cerinţei de oxigen, precum şi de scăderea vitezei de
transmitere a impulsului nervos.
În criochirurgie se aplică, localizat, temperaturi extrem de scăzute, folosind dioxid de
carbon solid (zăpadă carbonică) la -79ºC sau azot lichid (-196ºC), cu scopul de a distruge celule
anormale sau ţesuturi bolnave. La aceste temperaturi citosolul se cristalizează prin formarea
cristalelor de gheaţă, iar vasele de sânge care irigă ţesutul îngheaţă. Criochirurgia este o opţiune
viabilă în special pentru unele afecţiuni dermatologice, precum şi pentru diferite forme de cancer
hepatic, de prostată sau de piele, în cazuri fără metastaze şi cu tumori bine localizate, sau chiar
pentru distrugerea selectivă a unor nuclee din talamus, ca în cazul tratamentului maladiei
Parkinson. Prezintă avantajele sângerărilor reduse (efect hemostatic), ale durerii minime şi
cicatricilor uşoare.
În terapia cu criocameră (sau terapie crioextremă) pacientul este expus într-o cameră
criogenă (răcită cu azot lichid) la temperatura de -110ºC pentru un interval scurt de timp (până la
3 minute).
În crioterapia uzuală se aplică pe piele apă rece sau gheaţă (pungi sau comprese),
criopachete cu gel, sau criosprayuri cu flux de vapori. Efectul fiziologic este vasoconstricţia
imediată, reducerea metabolismului local, reducerea durerii şi inflamaţiei.
Fără a se încadra strict în crioterapie, tehnicile de realizare a hipotermiei controlate
(coborârea temperaturii corpului cu câteva grade) permit efectuarea unor operaţii pe cord în
condiţiile unei mai mici crize de timp.
De asemenea, obţinerea temperaturilor extreme este foarte importantă în transplantul de
organ, deoarece asigură menţinerea funcţionalităţii organului izolat timp de 2 zile. Este astfel
posibilă conservarea unor ţesuturi sau organe (spermă, măduvă osoasă etc.) în vederea
revitalizării şi/sau utilizării lor ulterioare.

3. Electroterapia2
Procedeele electroterapeutice se bazează utilizarea electricităţii sub diferite forme:
- curent electric continuu sau galvanizare
- curent electric alternativ sau faradizare
- pulsuri de curent
Curentul continuu de joasă tensiune utilizat în electroterapie poate fi generat de baterii,
acumulatori sau redresori de curent alternativ. Electrozii, respectiv anodul şi catodul, se aplică
ţesuturilor şi, astfel, prin acestea va circula un curent electric. Curenţii care circulă prin ţesuturi,
numiţi curenţi electrotonici, se dispersează sub formă de curenţi din ce în ce mai slabi, pe
măsură ce se depărtează de linia dreaptă ce uneşte electrozii. Curenţii din vecinătatea anodului
se numesc curenţi anelectrotonici şi au proprietatea de a micşora excitabilitatea ţesuturilor iar
cei din apropierea catodului, se numesc curenţi catelectrotonici şi au proprietatea de a mări
2
Acest paragraf se bazează parţial pe Cursul de Biofizică Medicală, D. Eremia, 1993
151

excitabilitatea ţesuturilor. Pe aceste proprietăţi se bazează utilizarea lor medicală. Curentul


continuu poate da naştere unor fenomene de electroliză cu efecte diferite la nivelul celor doi
electrozi. Astfel, la catod se produce hidroxid de sodiu, iar la anod acid clorhidric. La intensităţi
mari ale curentului electric continuu, prin fenomenul de electroliză, în zona de contact a
tegumentului cu catodul pot apărea escare negative cenuşii, iar la anod escare pozitive brune.
Datorită acestor efecte, curenţii de intensităţi mari pot fi utilizaţi pentru distrugerea a unor
tumori pe cale galvanocaustică.
Curentul continuu de mică intensitate este utilizat în ionoterapie. Acest procedeu
implică introducerea în organism a unor ioni medicamentoşi (de ex. iod) prin piele şi prin
mucoase prin fenomenul numit ionoforeză.
O aplicaţie medicală importantă a curentului continuu este defibrilarea cardiacă, ce
poate salva viaţa unui om aflat în stop cardiac.
Terapia prin curent alternativ (faradizarea) se poate realiza prin curenţi de înaltă
frecvenţă sau prin curenţi de joasă frecvenţă. După cum s-a prezentat anterior, efectele
principale ale curenţilor de înaltă frecvenţă sunt cele termice, deoarece ei nu produc excitaţii
atomice sau moleculare, iar aplicarea lor în medicină poartă numele de diatermie. Curenţii
alternativi de joasă frecvenţă (50-100 Hz) pot produce, de asemenea, încălzire locală, dar pot
produce şi modificări circulatorii locale, senzaţii dureroase şi contracţii musculare. Curenţii de
înaltă frecvenţă, prin efectele lor termice, pot fi folosiţi la distrugerea unor tumori prin
diatermocoagulare, ca şi pentru tăierea ţesuturilor (bisturiu electric).
Curentul electric poate fi aplicat şi sub formă de pulsuri. În funcţie de forma, durata,
amplitudinea şi frecvenţa lor, pulsurile de curent electric pot produce efecte biologice dintre cele
mai diverse (de la stimulare, contracţii musculare, durere şi până la sedare, anestezie sau somn).
Pulsurile de durată mare se supun legilor lui Pflüger conform cărora, la închiderea
circuitului electric, excitarea nervilor şi a muşchilor se produce la catod iar la deschiderea
circuitului, excitarea se produce la anod. Aplicate la nivelul capului, pulsurile pot produce
sedare, electrosomn, electronarcoză sau electroşoc (în aceleaşi scopuri se folosesc şi curenţii
alternativi de joasă frecvenţă).
Ocazional, în tratamentul fracturilor, pseudoartrozelor etc. se utilizează câmpuri
electromagnetice pulsate.
În anumite condiţii, curentul electric poate deveni primejdios, provocând electrocutarea.
Cel mai periculos, în acest sens, este curentul alternativ de joasă frecvenţă, care poate produce
moartea prin electrocutare la o intensitate de patru ori mai mică decât cea la care produce
electrocutarea mortală un curent continuu, în condiţii identice. Curenţii alternativi de frecvenţe
înalte nu produc electrocutare.
Procedeele electroterapeutice sunt extrem de numeroase şi variate, un loc deosebit în
rândul lor fiind ocupat de stimulatoarele electrice, cu întrebuinţări multiple (defibrilatoare,
stimulatoare cardiace, aparate de electroanestezie, aparate pentru electroşocuri etc.).

4. Ultrasonoterapia
Ultrasunetele (US) sunt unde acustice, produse prin vibraţiile mecanice ale unui mediu
elastic, cu frecvenţa mai mare de 20 kHz. Undele acustice sunt fluctuaţii ale presiunii în mediul
respectiv, fluctuaţii care se propagă sub forma unor unde. Acestea determină vibraţii ale
particulelor mediului care suferă deplasări pe direcţia de propagare a undei acustice. Spunem că
undele acustice sunt unde longitudinale.
Producerea ultrasunetelor cu ajutorul unor traductoare mecanoelectrice
Traductoarele mecanoelectrice sunt dispozitive care transformă o mărime mecanică într-
o mărime electrică sau în variaţia unei mărimi electrice care poate apoi să fie înregistrată. Dintre
traductoarele mecanoelectrice fac parte traductoarele piezoelectrice care operează cu variaţii ale
152

unor mărimi mecanice şi fac parte din categoria traductoarelor dinamice. Asemenea traductoare
piezoelectrice pot fi utilizate atât pentru producerea cât şi pentru recepţionarea ultrasunetelor. În
cazul producerii ultrasunetelor o variaţie a unei mărimi electrice este tradusă în variaţia unei
mărimi mecanice, pe când în cazul recepţionării lor are loc procesul invers şi anume o mărime
mecanică este tradusă într-o mărime electrică. Funcţionarea traductoarelor piezoelectrice are la
bază proprietatea unor materiale naturale sau sintetice, cum ar fi unele cristale naturale (cuarţ,
sarea Seignette, titanatul de Pb etc.) sau sintetice (ex. niobatul de Li), unele materiale ceramice,
unii polimeri etc., de a efectua o traducere mecanoelectrică. Cristalele piezoelectrice, tăiate după
anumite plane geometrice, au capacitatea de a separa pe feţele opuse sarcini electrice în urma
unor solicitări mecanice exterioare (Fig. 1). Undele acustice din domeniul ultrasunetelor
determină vibraţii mecanice ale mediului piezoelectric şi acesta efectuează traducerea
mecanoelectrică, astfel încât pe feţele opuse ale cristalului se vor separa alternativ sarcini de
semn opus. Prin plasarea unor electrozi pe aceste feţe şi inserarea acestora într-un circuit
electric, se poate culege o tensiune electrică alternativă. Alternanţele sunt determinate de
frecvenţa ultrasunetelor, iar mărimea tensiunii electrice este direct proporţională cu presiunea
aplicată. Astfel se pot recepţiona ultrasunetele.

Fig. 1 Traductor piezoelectric: anumite cristale (cuarţ, sarea Seignette etc.), tăiate după anumite plane geometrice,
separă pe feţele opuse sarcini electrice în urma unor solicitări mecanice exterioare. Prin plasarea unor electrozi pe
cele două feţe opuse ale cristalului se poate culege o tensiune electrică alternativă, a cărei mărime este direct
proporţională cu presiunea aplicată.

În cazul în care pe cristalul piezoelectric se aplică o tensiune electrică alternativă, acesta


va vibra, generând unde acustice a căror frecvenţă depinde de frecvenţa curentului alternativ. În
acest fel sunt produse ultrasunetele.
Parametrii fizici ai ultrasunetelor
În medicină se folosesc ultrasunete cu frecvenţe cuprinse între 1 şi 13 MHz, la o putere
medie mică (~3-50 mW). Pentru ultrasunete în pulsuri, puterea maximă poate atinge însă valori
de ordinul 1 Watt. Presiunea maximă exercitată asupra ţesutului moale de un puls de ultrasunete
cu intensitatea I = 1 Watt/cm2 este de 1,8 atm:
p = 2ρ cI
unde ρ = densitatea ţesutului (≈ ρapa pentru ţesuturi moi), c = viteza de propagare a US în ţesut.
O caracteristică a mediului este impedanţa acustică
Z = ρc
Impedanţa acustică se măsoară în Rayl (Rayleigh) sau Ohmi acustici. 1 Rayl (1 Ohm acustic) =
1 kg/m2s.
La temperaturi între 22-37°C, c ≈ 1500 m/s şi Z ≈ 1,3-1,8 MRayl în ţesuturi moi, şi
c ≈ 4000 m/s, Z ~ 8 MRayl în os (1 MRayl = 106 Rayl).
Atenuarea ultrasunetelor
Atunci când un fascicul de ultrasunete traversează un mediu, o parte din energia US este
absorbită de atomii din mediul respectiv (prin excitări, ionizări, încălzire). Pe lângă procesele de
absorbţie, în mediu se produce şi împrăştierea undelor acustice, prin deflexii (schimbări ale
direcţiei) datorate reflexiilor interne pe diferite structuri neomeogene din material. În acest fel, o
153

parte din undele acustice incidente părăsesc direcţia de propagare a ultrasunetelor incidente (ies
din fascicul), fiind împrăştiate în ţesut. Reducerea intensităţii undelor acustice prin absorbţie şi
împrăştiere determină atenuarea fasciculului de ultrasunete.
Intensitatea unei unde acustice (I) reprezintă energia transportată de undă în unitatea de
timp prin unitatea de suprafaţă perpendiculară pe direcţia de propagare. Cu cât distanţa parcursă
în mediu este mai mare, cu atât intensitatea fasciculului va fi mai mică. Datorită proceselor de
atenuare, intensitatea fasciculului scade exponenţial cu distanţa în material, conform legii lui
Lambert:
I = I 0 e − µx
I0 = intensitatea la intrarea în mediu
I = intensitatea la adâncimea x
µ = coeficientul de atenuare al mediului. Acesta depinde de natura mediului (de tipul de
molecule din mediu) şi de frecvenţa ν a ultrasunetelor (µ este proporţional cu ν1,1). µ este mai
mare dacă mediul absoarbe mai multă energie.

Reflexia la suprafaţa de separare a două medii cu impedanţe Z1 şi Z2 este caracterizată


prin coeficientul de reflexie R: R = Er/Ei, unde Er este energia undei reflectate, iar Ei energia
undei incidente, iar
R = ((Z1 – Z2)/(Z1 + Z2))2
La interfaţa aer/apă, R ≈ 1 (practic toată unda este reflectată înapoi aer), de aceea, în explorările
ultrasonografice, trebuie să fie evitat stratul de aer dintre sonda emiţătoare şi pielea pacientului
(de ex. prin ungerea pielii cu ulei de parafină prin care se poate realiza un contact bun).
Efectele ultrasunetelor
Efectele fizice ale US pot fi: mecanice (cavitaţie, omogenizare, precipitare, coagulare,
dispersie, microcurenţi de fluid), termice (încălzire), electrice (formarea dublului strat ionic la
suprafaţa de separare dintre două medii cu apariţia unor diferenţe de potenţial, ionizări) şi optice
(modificarea indicelui de refracţie al substanţei).
Pe măsură ce ultrasunetele sunt atenuate în ţesut, căldura absorbită este transformată în
căldură. Efectul este foarte puternic în oase, dând senzaţia de durere. Totuşi, la intensităţile
folosite în investigaţiile clinice, efectul de încălzire este neglijabil.
Un alt efect important al ultrasunetelor este procesul de cavitaţie. Variaţiile periodice ale
presiunii, induse sub acţiunea ultrasunetelor, induc apariţia unor bule (cavităţi) de vapori sau
gaze rarefiate, care se dilată şi se comprimă periodic. La o anumită rază a bulei se produce
fenomenul de rezonanţă (de exemplu 1,8 µm la 2 MHz), la care presiunea şi energia
înmagazinată în cavitate creşte foarte mult, ceea ce conduce la decompresie prin implozie. Şocul
imploziei poate duce la scindarea şi degradarea unor macromolecule sau a unor structuri aflate
în apropiere. Cavităţile au un timp de viaţă foarte scurt (10-6 s). În interiorul acestora se produc
excitări şi ionizări, care conduc la formarea de radicali liberi, la apariţia unor acumulări de
sarcini electrice în interior şi dezvoltarea unor diferenţe mari de potenţial electric. Ca urmare, se
pot produce descărcări electrice în gazele rarefiate din cavitate, însoţite de emisii de radiaţii
luminoase (ultrasonoluminescenţă).
Destinderea şi contracţia periodică a bulelor determină apariţia unor microcurenţi de
fluid pe o scală microscopică în vecinătatea cavităţilor. Microcurenţii pot produce importante
leziuni celulare. Pentru intensităţile folosite în investigaţiile clinice, fenomenul de cavitaţie şi
apariţia de microcurenţi sunt neglijabile.
Efectele chimice şi electrochimice ale US pot fi de oxidare, reducere, polimerizare,
depolimerizare, modificare a conductibilităţii electrice a lichidelor.
Efectele biologice ale ultrasunetelor sunt consecinţa efectelor fizico-chimice asupra
structurilor vii. În funcţie de intensitatea ultrasunetelor, există trei categorii de efecte:
154

a. Ultrasunetele de intensitate mică, < 0,5 W/cm2, produc modificări funcţionale.


b. Ultrasunetele de intensitate medie, 0,5 W/cm2 < I < 5 W/cm2, produc modificări structurale
reversibile.
c. Ultrasunetele de intensitate mare, > 5 W/cm2, produc modificări structurale ireversibile. Pot fi
utilizate la distrugerea bacteriilor, prepararea vaccinurilor şi distrugerea tumorilor.
Adâncimea de pătrundere a ultrasunetelor în ţesuturi este de 5-7 cm. Ultrasunetele de
înaltă frecvenţă sunt puternic absorbite şi produc efecte locale. Ultrasunetele de joasă frecvenţă
produc efecte generale. La doze moderate pielea are o permeabilitate mărită pentru substanţele
medicamentoase. Dozele mici produc vasodilataţie, cele mari vasoconstricţie. Ultrasunetele din
categoriile a şi b pot fi folosite în tratamentul stărilor reumatismale, afecţiunilor sistemului
nervos periferic, nevralgiilor, nevritelor (diatermie cu ultrasunete). Sunt spasmolitice, antialgice,
antiinflamatorii. Se pot folosi, de asemenea, în afecţiuni ale aparatului locomotor, nervilor
periferici, aparatului circulator, în tratamentul bolii ulceroase, spasme pilorice, intestinale etc.
Personalul care lucrează cu ultrasunete (16-25 kHz, 100 dB) poate să prezinte anumite
manifestări neurovegetative cum ar fi perturbarea funcţiilor de termoreglare şi a funcţiei
suprarenalei, tulburări psihice (halucinaţii), tulburări de echilibru, bulimie.

5. Radioterapia
Radioterapia reprezintă tratamentul diferitelor afecţiuni, în special cancer, prin utilizarea
radiaţiilor ionizante. Pentru fiecare caz în parte trebuie stabilit tratamentul optim (tipul de
radiaţie, modul de iradiere – internă/externă); de asemenea trebuie calculate cu precizie doza de
radiaţie necesară şi rata (debitul) dozei, intensitatea şi diametrul fasciculului de radiaţii, astfel
încât tumora să primească doza corectă de radiaţii, iar ţesutul sănătos să fie iradiat cu doza
minimă posibil.
Radioterapia poate fi:
- teleradioterapie – iradierea este externă; se utilizează surse exterioare de radiaţii, care produc
fascicule ce pot fi proiectate din multiple direcţii asupra tumorii, în funcţie de localizarea
acesteia.
- brahiradioterapie – iradierea este internă; se introduce o sursă de radiaţii în interiorul
organismului.
Tipuri de radiaţii folosite în radioterapie:
Radiaţiile β pot fi produse prin:
‰ dezintegrarea β (a neutronului sau protonului), care poate fi:

• emisie β- a nucleelor care au prea mulţi neutroni, prin reacţia:


n → p + e– + ν ( ν = antineutrin)

Exemplu: în hipertiroidism, tiroida produce în exces hormonul tiroxină, care conţine iod.
Pacientul ingerează o doză de iod radioactiv (131I, timp de viaţă de 8 zile) care este
preluat de tiroidă. Nucleele 131I se dezintegrează β-, iar radiaţiile β- produse distrug o
parte din celulele tiroidiene care secretă tiroxina.

• emisie β+ a nucleelor care au prea mulţi protoni, prin reacţia:


p → n + e+ + ν (ν = neutrin)
22
Exemplu: Na → 22Ne + e+ + ν

‰ formare de perechi electron-pozitron (numai sub acţiunea unei radiaţii γ cu energia ≥ 1,04
MeV);
155

-
‰ emisie Auger (β );
-
‰ efect fotoelectric (β ).

În radioterapie, pentru iradiere externă cu radiaţie β- se foloseşte o sursă de electroni care


sunt acceleraţi într-un accelerator liniar sau circular (betatron). Se produc astfel fascicule de
electroni acceleraţi, care sunt apoi colimate şi focalizate pe zona de interes.
Protonii şi particulele α (alfa) apar prin:
- dezintegrări nucleare
- reacţii nucleare
- ionizări ale hidrogenului / heliului
Pentru tratamentele teleradioterapeutice, protonii, particulele α sau alţi ioni grei sunt
acceleraţi într-un accelerator liniar sau circular (ciclotron) la energii în jur de 100 MeV,
obţinându-se fascicule colimate care sunt focalizate pe zona de interes.
Radiaţiile X (Roentgen) se pot produce:
- prin frânarea unor electroni acceleraţi (în tuburile Coolidge)
- în urma ionizării atomilor (prin dezexcitarea radiativă a ionilor produşi care se află într-o stare
excitată)
Radiaţiile γ (gamma) apar prin:
- frânarea unor electroni acceleraţi (în sincrotron)
- procesul de anihilare electron-pozitron
- emisie radiativă a unui nucleu aflat în stare excitată:
60
Exemplu (Fig.2): nucleul 27 Co se dezintegrează β-. Nucleul de nichel rezultat este într-
o stare excitată cu timp de viaţă foarte mic. Nucleul se dezexcită trecând într-o altă stare
excitată care, de asemenea, are timp scurt de viaţă. La trecerea nucleului de nichel pe
nivelul energetic fundamental se emit deci doi fotoni. Radiaţia emisă în ambele procese
de dezexcitare este radiaţie γ. Timpul de înjumătăţire al unei surse de cobalt este de
5,26 ani, fiind practic determinat de probabilitatea ca un nucleu de cobalt să se
dezintegreze β-. Radiaţia γ este emisă de nucleele excitate de nichel, nu de nucleele de
cobalt.
60
5,26 ani
β–
27 Co

γ (1,173 MeV)

60
γ (1,332 MeV)
28 Ni

Fig. 2 Dezintegrarea radioactivă a nucleului de cobalt. Liniile orizontale reprezintă nivelele energetice ale celor
două nuclee atomice (de cobalt şi respectiv de nichel). Pentru nucleul de nichel, nivelul inferior reprezintă nivelul
energetic fundamental, iar nivelele superioare sunt nivelele energetice ale celor două stări excitate ale nucleului.
Săgeţile indică dezintegrări radioactive cu emisie de radiaţie β- şi respectiv radiaţie γ.

60
În cobaltoterapie se folosesc surse de cobalt 27 Co foarte intense, având o activitate
radioactivă de 370 TBq (terabecquereli), adică 3,7·1014 dezintegrări/secundă sau 10000 Curie.
Sursele sunt plasate în containere de plumb şi emit 200 Rontgeni/minut la o distanţă de 1 m de
sursă, ceea ce asigură cca. 3 Gy în mai puţin de două minute.
Neutronii sunt produşi prin:
- fisiune nucleară în reactoarele nucleare;
252
- fisiune spontană (de exemplu, nucleul de californiu 98 Cf );
156

- reacţii nucleare, în special cele de tipul (α, n).


De exemplu, se foloseşte o sursă de particule α (nuclee de heliu)
241 237 4
95 Am → 93 Np + 2 He
şi un mediu care conţine beriliu. Se produce reacţia cu emisie de neutroni:
9
Be+ 42 He→12 C + n + γ
- ciocniri între nuclee cu energie mare produse în acceleratoare, de exemplu:
2
H + 2H → 3H + n
(prin ciocnirea a două nuclee de deuteriu cu energie mare rezultă tritiu şi un neutron).

În brahiradioterapie (radioterapie de contact sau radioterapie de mică distanţă)


izotopii radioactivi se introduc în tumoră sau în imediata ei vecinătate sub formă ace (de 226Ra
sau 137Cs) care se lasă 3-7 zile în tumoră, sau sub formă de capsule implantate permanent în
tumoră. Capsulele sunt confecţionate din metale nobile, respectiv aur sau platină, astfel încât
este evitată dizolvarea izotopului în fluidele organismului. Aceste capsule conţin radioizotopi cu
viaţă scurtă, aşa cum sunt 222Rn (radon, T1/2 = 3,8 zile), 198Au (aur, T1/2 = 2,7 zile) sau 90Y (ytriu
cu T1/2 64 de ore; de fapt, capsula de ytriu conţine 90Sr (stronţiu) care prin dezintegrare produce
ytriu, a cărui radiaţie β de 2,27 MeV este lăsată să treacă prin pereţii capsulei, spre deosebire de
radiaţiile β de numai 0,54 MeV ale stronţiului). O altă formă de introducere a unui izotop
radioactiv în tumoră este aceea a injectării unei soluţii coloidale de 198Au. Brachiradioterapia are
avantajul că iradierea va afecta doar o zona bine localizată în interiorul organismului. Acest tip
de radioterapie se utilizează mai ales în cazul cancerelor cervical, de sân, prostată şi piele.
Însă, prin introducerea unor izotopi radioactivi în organism, pacienţii supuşi
brahiradioterapiei devin surse de iradiere pentru ceilalţi bolnavi, pentru familie şi pentru
personalul medical, ceea ce implică luarea unor măsuri de protecţie a persoanelor aflate în
apropierea acestor pacienţi. Este, deci, important ca după terminarea tratamentului capsulele sau
acele ce conţin izotopul radioactiv să fie înlăturate din corpul pacientului.
Traductoare pentru radiaţii ionizante
Traductoarele pentru radiaţii ionizante (sau detectoarele de radiaţii) sunt utilizate în
diferite tehnici medicale, în special în cele imagistice. În general, pentru detectarea radiaţiilor
ionizante, se utilizează fie proprietatea acestor radiaţii de a ioniza gazele prin care trec, fie
proprietatea de a produce luminescenţa unor substanţe solide sau lichide (scintilaţii).
Principiul de funcţionare a detectoarelor cu gaz este următorul: într-o incintă conţinând
un gaz se află doi electrozi cărora li se aplică o tensiune U constantă. Dacă prin această incintă
trece o particulă radioactivă, se produce ionizarea gazului cu formare de perechi de ioni. În
absenţa unui câmp electric ionii se recombină şi nu se va decela nici un efect. Dacă, însă,
electrozii sunt conectaţi la o anumită tensiune, ionii pozitivi şi negativi se vor deplasa către cei
doi electrozi şi vor modifica tensiunea la borne, generând un semnal electric. În funcţie de
tensiunea aplicată, se disting trei regimuri de funcţionare, respectiv trei tipuri de detectoare cu
gaz: camerele de ionizare, contoarele proporţionale şi contorul Geiger-Müller. Mai frecvent
utilzate sunt camerele de ionizare şi contorul Geiger-Müller.
În camera de ionizare (Fig. 3) se aplică o tensiune care permite culegerea de către
electrozi a tuturor ionilor formaţi la trecerea unei particule radioactive. Deoarece numărul de
ioni produşi de o particulă este mult prea mic pentru a produce o cantitate de electricitate
detectabilă, camera de ionizare se foloseşte pentru măsurarea dozei incidente într-un interval de
timp dat, prin măsurarea efectelor cumulate în acest interval de timp. Camerele de ionizare pot fi
utilizate, de exemplu, pentru măsurarea dozei adiministrate în radioterapie.
157

Fig. 3 Schema camerei de ionizare (adaptat după Wikipedia)

În contorul Geiger-Müller, tensiunea aplicată electrozilor este suficient de mare pentru ca


ionii produşi prin ionizarea primară (rezultatul direct al trecerii radiaţiei ionizante) să capete
energia necesară pentru a smulge la rândul lor alţi electroni ai atomilor gazului prin care trec şi a
produce astfel o ionizare secundară.

Fig. 4 Schema unui contor Geiger-Müller cu numărător incorporat (adaptat după Wikipedia):

Detectorul Geiger- Müller este un tub cilindric ce conţine un amestec de gaze la presiune
scăzută, izolat de aerul atmosferic. Peretele cilindrului este metalic sau metalizat şi constituie
electrodul negativ. Un fir metalic central alcătuieşte electrodul pozitiv. Între cei doi electrozi se
stabileşte o diferenţă de potenţial de ordinul sutelor de V. În urma pătrunderii în cilindru a unei
radiaţii ionizante, corpusculare (radiaţie β sau α) sau electromagnetice (foton X sau γ) se vor
forma perechi de ioni, rezultaţi din smulgerea unui electron aparţinând unei molecule de gaz.
Ionii pozitivi formaţi sunt atraşi de catod iar cei negativi de anod şi se mişcă accelerat înspre
aceştia, ciocnind alte molecule de gaz pe care le ionizează. Apar astfel ioni secundari care se
dirijează la rândul lor înspre electrozi, producându-se o ionizare în avalanşă. Prin neutralizarea
unor sarcini electrice de pe cei doi electrozi de către ionii de semn contrar se produce o cădere
bruscă de tensiune în circuit. Această cădere de tensiune poate fi înregistrată ca un puls de
tensiune sesizat de către un numărător de impulsuri, iar acesta poate afişa rezultatul pe un ecran.
158

Pulsul de tensiune poate fi şi auzit printr-un poicnet într-un difuzor (Fig. 4). Numărul de
impulsuri este proporţional cu doza incidentă.
Detectoarele cu scintilaţie sunt, în momentul de faţă, cel mai frecvent utilizate
detectoare de radiaţii în aparatura biomedicală. În tehnicile imagistice ele sunt întâlnite, de
exemplu, la instalaţiile de tomografie computerizată cu radiaţii X sau cu emisie de pozitroni ori
la cele scintigrafice. Părţile principale ale unui detector cu scintilaţie sunt cristalul scintilator şi
fotomultiplicatorul (Fig. 5). Cristalul scintilator este, de regulă, un cristal de NaI, activat cu
thaliu. În urma interacţiunii radiaţiei incidente cu cristalul, în acesta au loc ionizări şi excitări ale
moleculelor sale. Moleculele excitate revin pe nivelul fundamental emiţând radiaţii luminoase
(scintilaţii) vizibile sau în UV apropiat. Radiaţiile luminoase cad pe fotocatodul
fotomultiplicatorului şi acesta emite electroni care sunt amplificaţi de către dinode. La anod se
culege un puls electric care poate fi înregistrat într-un dispozitiv electronic (numărător de
impulsuri).

Fig. 5 Secţiune longitudinală printr-un detector cu scintilaţie cu dispozitiv de înregistrare


(adaptat după Wikipedia).

Există şi scintilatori lichizi care se folosesc în cazul în care proba urmărită este un
emiţător de radiaţii β foarte slab. În acest caz, proba se amestecă cu lichidul de scintilaţie şi
nivelul luminescenţei acestuia va fi proporţional cu numărul de radiaţii β (electroni) emise.
Pentru supravegherea expunerii la radiaţii a personalului din unităţile nucleare, se
utilizează dozimetre bazate fie pe gradul voalării unui film fotografic (fotodozimetru), fie pe
apropierea foiţelor unui electroscop miniaturizat, încărcat în prealabil (stilodozimetru), ambele
dozimetre fiind la purtător şi cercetate periodic pentru notarea dozei de radiaţie încasate.

6. Fototerapia
Expunerea corpului la radiaţii electromagnetice neionizante (radiaţii infraroşii, vizibile şi
ultraviolete), efectuată în aşa numitele băi de soare sau băi de lumină (naturală sau artificială)
are efecte terapeutice în unele afecţiuni generale (de exemplu afecţiuni dermatologice). În cursul
de fotobiologie au fost menţionate câteva efecte biologice ale radiaţiilor ultraviolete care
justifică utilizarea procedurilor terapeutice de expunere la aceste radiaţii, fie ca atare, fie după o
administrare prealabilă de substanţe fotosensibilizatoare.
159

TERAPIA CU RADIAŢIE LASER


Un laser („Light Amplification by Stimulated Emission of Radiation”) este o sursă
optică ce emite fotoni într-un fascicul coerent de radiaţii electromagnetice. Fasciculul este
aproape monocromatic (cu o bună aproximaţie, toţi fotonii au aceeaşi lungime de undă), foarte
intens (rata de emisie raportată la suprafaţă este foarte mare) şi îngust, practic unidirecţional
(fotonii au aceeaşi direcţie, iar extinderea laterală a fasciculului este foarte mică). Radiaţia laser
este polarizată.
Spre deosebire de lasere, sursele obişnuite de lumină emit în toate direcţiile radiaţie
necoerentă, nepolarizată şi cu un spectru larg de lungimi de undă.

Fig. 6 Componentele unei surse laser: 1. mediu laser activ; 2. sursa de pompaj; 3. oglindă; 4. oglindă parţială; 5.
fascicul laser emergent. (Adaptare după Wikimedia Commons)

Mediul laser activ (Fig. 6) este un material care produce amplificare optică. Aceasta se
realizează prin emisie stimulată: o mare parte din moleculele sau atomii materialului sunt
stimulaţi de sursa de pompaj să treacă pe un nivel superior de energie, E1. După un anumit timp,
atomii aflaţi în stare excitată încep să emită fotoni, revenind astfel pe nivelul energetic E0
corespunzător stării fundamentale. Acest proces se numeşte emisie spontană. Oricare din aceşti
fotoni emişi spontan poate să fie absorbit de un atom rămas în stare fundamentală sau poate să
perturbe un atom excitat, fără însă a-i ceda energie. Deoarece o stare excitată este instabilă,
această perturbare determină tranziţia atomului excitat la starea fundamentală (care este stabilă),
prin emisia unui foton având aceeaşi energie, direcţie şi fază ca şi fotonul incident. Aceasta este
emisia stimulată.
O parte din fotonii emişi de atomii materialului sunt reflectaţi în interiorul mediului laser
activ printr-un sistem special de oglinzi, putând stimula emisia altor fotoni. În acest fel, sunt
emişi din ce în ce mai mulţi fotoni, realizându-se amplificarea optică. Sistemul de oglinzi în
dispozitivul laser formează o cavitate optică rezonantă: geometria sistemului de oglinzi este
realizată astfel încât să fie amplificate undele electromagnetice de o anumită frecvenţă
(frecvenţa de rezonanţă a cavităţii). Acestea se reflectă de mai multe ori pe suprafaţa oglinzilor,
iar prin compunerea tuturor undelor respective în interiorul materialului laser se obţine o undă
rezultantă cu aceeaşi frecvenţă, dar de intensitate mult mai mare. În interiorul cavităţii optice
rezonante, orice undă care se propagă perpendicular pe oglinzi şi are frecvenţa egală cu
frecvenţa de rezonanţă a cavităţii intră în rezonanţă cu cavitatea şi va fi amplificată. Fotonii
emişi spontan au direcţii aleatoare. Undele care nu se propagă paralel cu axa longitudinală a
cavităţii rezonante nu sunt amplificate şi nu sunt transmise în fasciculul laser. De aceea,
fasciculul laser este bine colimat. În plus, datorită proprietăţilor emisiei stimulate, toate undele
electromagnetice emise vor avea acelaşi plan de polarizare, deci radiaţia laser este total
polarizată. Oglinda parţială aflată la ieşire reflectă doar o parte din fotoni (între 20% şi 60%, în
funcţie de tipul laserului). Fotonii reflectaţi revin în mediul laser, contribuind la amplificarea
optică. Restul fotonilor sunt emişi printr-o apertură a oglinzii, formând fasciculul laser.
160

Mediul laser poate produce amplificare optică numai dacă numărul atomilor în stare
excitată (N1) din material este mai mare decât numărul atomilor în stare fundamentală (N0). În
acest caz spunem că în mediu s-a produs o inversie de populaţii. Dacă însă N0 > N1, rata de
absorbţie este mai mare decât rata de emisie a fotonilor, astfel încât emisia de radiaţie se
atenuează. Dacă N0 = N1, nu există o rată netă de emisie. În acest caz mediul laser se numeşte
optic transparent.
Aceste informatii sunt suplimentare
Exemple de medii laser:
- anumite cristale dopate cu ioni ale pământurilor rare (neodimiu, iterbiu) sau ale unor metale (titan, crom). Cele
mai des utilizate cristale: granat de ytriu şi aluminiu (YAG), ortovanadat de ytriu (YVO4), rubin sau safir;
- sticle dopate cu ioni laser-activi;
- gaze: amestecuri de heliu şi neon (He-Ne), azot, argon, monoxid de carbon, dioxid de carbon sau vapori ale unor
metale (cupru, argint);
- excimeri (dimeri excitaţi): F2, ArF, XeCl, XeF;
- semiconductori: galiu-arseniu (GaAs), indiu-galiu-arseniu (InGaAs), galiu-azot (GaN).

În mediul laser activ inversia populaţiilor se realizează prin pompaj optic. Sursa de
energie pentru pompajul optic poate fi un curent electric (de exemplu în semiconductori sau
gaze, prin descărcări electrice la tensiuni înalte), lumina produsă de lămpi cu descărcare în gaz
sau de un alt laser, reacţii chimice (cazul laserelor chimice, de ex. laserul cu fluorură de
hidrogen: hidrogenul gazos reacţionează cu produşii de combustie ai etilenei în trifluorura de
azot), fisiune nucleară (lasere cu pompaj nuclear), sau fascicule de electroni de mare energie.

INTERACŢIILE RADIAŢIEI LASER CU ŢESUTUL:


a) Procese termice
- coagulare
- vaporizare
b) Procese netermice
- efecte fotomecanice
- efecte fotochimice
Efecte termice
În condiţii normale, temperatura corpului este de 37ºC. O încălzire de scurtă durată a
unui ţesut la o temperatură < 60ºC nu produce nici o modificare semnificativă în ţesut. La
temperaturi care depăşesc 60ºC, apare coagularea: proteinele se denaturează, suferind
transformări ireversibile. În sânge, eritrocitele afectate determină formarea trombusurilor
(cheaguri de sânge). Prin denaturare, fibrele de colagen se scurtează ireversibil.
La 100ºC apa începe să se evapore, distrugând membrana plasmatică a celulelor (prin
explozie). Temperatura în ţesut rămâne la 100ºC până când se evaporă toată apa. Deoarece apa
necesită multă energie pentru vaporizare, procesul de evaporare este relativ lent. Practic,
temperatura nu creşte peste 100ºC un timp destul de mare, chiar dacă ţesutul rămâne în
continuare sub acţiunea fasciculului laser. Dacă emisia continuă, temperatura poate atinge
400ºC. Se produce carbonizarea ţesutului.
Efecte fotomecanice:
- tensiuni elastice
- ruperi prin vaporizare explozivă
- unde de şoc
În ţesut, toate efectele fotomecanice conduc la fotoablaţie fie prin inactivarea celulelor
(ceea ce împiedică ţesutul să îşi desfăşoare procesele fiziologice normale), fie prin eliminarea
fizică a celulelor.
161

Pulsurile laser cu energie mică pot avea o intensitate extrem de mare atunci când
fasciculul este foarte îngust.
Aceste informatii sunt suplimentare
De exemplu, un puls laser cu durata de 0,1 ns, diametrul de 50 µm şi energia de 3 mJ are intensitatea:
3 × 10 −3 J
I= = 1,5 × 1016 W/m 2
π × (25 × 10 − 6 m) 2 × 0,1 × 10 −9 s

În astfel de cazuri se produce o undă de şoc mecanic, datorată numărului extrem de mare
de fotoni împrăştiaţi în ţesut, care produc o încălzire rapidă a ţesutului expus radiaţiei laser. Apar
întinderi elastice ale ţesutului şi procese de recul în urma ejecţiei materialului distrus. Toate
aceste procese generează o undă de şoc care se propagă în ţesut cu viteza sunetului (sau mai
mare), ducând la tensiuni foarte mari şi la distrugerea ţesutului. Datorită acestor efecte sunt
utilizate în tratamentul unor afecţiuni oculare (cataractă, remodelarea corneei), în cardiologie
(angioplastie, aritmii), chirurgie ortopedică (ablaţie de cartilaj sau os – genunchi, articulaţii),
stomatologie (perforaţii în carii, gingii).
Efecte fotochimice
Radiaţiile UV pot rupe unele legături chimice ale moleculelor. Polimerii sunt scindaţi în
molecule mici care, nemaifiind legate, difuzează în ţesut. Laserele cu excimeri produc radiaţie
ultravioletă şi sunt extrem de performante, având o rezoluţie spaţială < 1 µm. Un puls laser de
acest tip poate îndepărta extrem de precis secţiuni foarte fine (0,25 µm de ţesut). Procedurile
medicale care utilizează lasere cu excimeri au o mare acurateţe, acestea fiind utilizate în special
în corectarea defectelor de formă ale corneei.

ANGIOPLASTIA CU LASER
Este o procedură prin care se elimină placa ateromatoasă coronariană într-o zonă în care
placa blochează fluxul sanguin. Un cateter cu laser este introdus în arteră, traversând zona de
blocaj (Fig.7A).
A.  B.  C. 

Fig. 7 A. Cateter cu laser introdus în placa de aterom pentru vaporizarea acesteia şi repermeabilizarea vasului.
B. Cateter cu un balon (dezumflat) introdus în lumenul redeschis. C. Restabilirea geometriei vasului prin
umflarea balonului (şi eventual montarea unei plase-stent pentru menţinerea acestuia. (Adaptare după
http://www.globalpatientservice.com/ (A) şi Wikimedia Commons (B,C))

Cateterul conţine fibre optice multiple, subţiri şi foarte flexibile, care facilitează
înaintarea şi poziţionarea laserului în arteră. Se utilizează un laser excimer care emite radiaţie
UV, în regim de pulsuri. Pulsurile laser vaporizează placa în straturi succesive, pulverizând-o în
molecule şi fragmente microscopice. Pe durata operării laserului, cateterul înaintează în zona de
blocaj, redeschizând artera. Dacă există blocaje multiple, cateterul este poziţionat la următorul
blocaj şi faza de ablaţie se repetă. După eliberarea blocajelor, cateterul este retras. Pentru
evaluarea rezultatelor se efectuează o radiografie cu contrast, în care este vizualizat fluxul
sanguin în arteră (se injectează intravenos o substanţă de contrast, apoi se efectuează radiografia
cu raze X). Dacă este necesar, se procedează la angioplastia cu balon. Se reintroduce un cateter
având ataşat în partea terminală un balon (Fig.7B). În zona afectată a arterei balonul este
162

expandat, netezind pereţii arteriali şi lărgind artera (Fig.7C). Cateterul este apoi retras şi
circulaţia sanguină restabilită.

LITOTRIPSIA CU LASER

Calculii renali sunt pulverizaţi utilizând pulsuri foarte scurte (250 µs) repetitive de
radiaţie laser în domeniul infraroşu. Radiaţia laser este transmisă printr-un endoscop cu fibre
optice, care se introduce în lumenul obstruat de calcul (ureter, etc.).

OPERAŢII CU LASER ALE TUMORILOR


În general, terapia cu laser se aplică pentru a reduce sau distruge tumorile superficiale,
prin efecte termice, dar şi în chirurgia paliativă, pentru a reduce sângerările sau pentru a elibera
obstrucţiile traheei sau esofagului. Laserul poate fi de asemenea folosit în extracţia polipilor sau
tumorilor care blochează colonul sau stomacul. Terapia cu laser poate fi aplicată ca atare, dar în
majoritatea cazurilor este combinată cu alte tratamente (chirurgie, chimioterapie, radioterapie).
În unele cazuri se utilizează laserul pentru cauterizarea terminaţiilor nervoase, cu scopul de a
diminua durerile post-operatorii, sau pentru fotocoagularea vaselor de sânge care hrănesc
tumora, limitând creşterea şi expansiunea celulelor tumorale. În general, radiaţia laser este
administrată ţesutului prin intermediul unui endoscop flexibil, la care sunt ataşate fibrele optice
de transmisie.
În terapia cancerului se utilizează în special trei tipuri de laser: laserul cu dioxid de
carbon, laserul cu argon şi laserul Nd:YAG. Laserele cu argon şi CO2 sunt utilizate în special în
terapia cancerului de piele, deoarece au o distanţă mică de atenuare. Laserul Nd:YAG este
folosit în special în tratamentul tumorilor unor organe interne (uter, colon, esofag, trahee, vezică
urinară). Laserul cu argon este utilizat de asemenea în terapia fotodinamică pentru activarea
substanţei fotosensibilizatoare care distruge celulele tumorale.
Terapia cu laser a melanomului intraocular
Irisul, corpul ciliar şi coroida conţin melanocite, celule pigmentare. Când acestea devin
canceroase, cancerul se numeşte melanom. Laserul se utilizează în terapia melanomului
coroidal. Tumorile coroidale apar în partea posterioară a ochiului. Laserul este utilizat frecvent
în tratarea tumorilor coroidale de dimensiuni mici (< 3 mm), fie prin termoterapie, fie prin
fotocoagulare.
Tratamentul prin termoterapie constă în injectarea unui colorant special în tumoră, după
care fasciculul laser este focalizat pe tumoră (transpupilar, fără a utiliza fibre optice). Moleculele
colorantului sunt supraîncălzite de radiaţia laser, devenind toxice pentru celulele canceroase.
Prin termoterapie tumora este distrusă în mod direct.
Tratamentul prin fotocoagulare distruge tumora în mod indirect. Laserul este aplicat
pentru a coagula vasele de sânge tumorale, blocând fluxul sanguin spre tumoră.
În cazul tumorilor coroidale cu dimensiuni mai mari de 3 mm, tratamentul cu laser (prin
termoterapie sau fotocoagulare) se efectuează numai după un tratament de radioterapie internă.