Capitolul 1

CONCEPŢIA ATOMISTĂ ASUPRA MATERIEI

1.1CONCEPŢIA ATOMISTĂ ÎN ANTICHITATE

Din cele mai vechi timpuri omul a fost preocupat de cunoaşterea structurii materiei.
Primele reprezentări asupra ei ne-au rămas de la filozofii Greciei antice.
Astfel, Parmenid prin anii 500-600 î.e.n. dezvolta filozofia sa prin trei idei importante:
- existenţa reală: ceea ce este caracterizat prin imobilitate şi indivizibilitate. Ea nu poate fi
generată sau distrusă.
- numele existenţă: este vidul.
- fenomenele particulare: el clasează în aceasta categorie tot ceea ce este schimbător, perisabil,
aparent şi nu poate conduce decât la opinii.
Intre 576-480 î.e.n. Heraclit dă definiţia următoare:
- existenţa: este “panta rei” (totul se scurge). Nimic nu este imuabil.
Această definiţie pare la prima vedere în completă contradicţie cu ideile dezvoltate de
Parmenid. Totuşi ideea unităţii lumii materiale a condus la importanta idee filozofică că lumea
materială, în întreaga ei diversitate este alcătuită dintr-un număr finit de entităţi. Astfel, prin anii
460 î.e.n. Leucip, fondatorul filozofiei atomiste, face o sinteză savantă a ideilor lui Parmenid şi
Heraclid. Ea se bazează pe următoarele trei axiome:
- vidul: vidul există; el permite mişcarea.
- existenţa (materia): împărţirea materiei până la o limită. În consecinţă, corpurile sunt compuse
din particule indivizibile numite atomi.
- atomii: ei sunt eterni, indestructibili, diferiţi ca formă, mişcare şi mărime. Ei se asociază şi se
disociază (ceea ce constituie la Heraclid “panta rei”).
De exemplu, Democrit (460-357 î.e.n.), elevul lui Leucip, scria “ Atomii sunt în număr
infinit şi infinit de variaţi ca formă. Varietatatea tuturor lucrurilor depinde de varietatea
atomilor constituienţi ca număr, dimensiune şi stare de mişcare”. Democrit a transformat
necesitatea exterioară în cel mai important principiu al atomismului. Deplasându-se iniţial în
toate direcţiile posibile, atomii se ciocnesc între ei formând vârtejuri, care dau naştere în vidul
infinit la nenumărate lumi. Mişcarea haotică în toate direcţiile a atomilor stă la baza a tot ceea ce
se întâmplă în lumea mare, ale cărei fenomene nu seamănă însă cu mişcarea atomilor în vid.
Ideea mişcării haotice a unor particule foarte mici stă la baza explicării statistice pe care fizica
clasică o dă fenomenelor din microunivers. La Democrit acestă idee străbate în cunoscuta
afirmaţie: “Numai în părerea generală există culoarea, în părere dulcele, în părere amarul...,
dar în realitate există doar atomi şi vid”.
Epicur (342-270 î.e.n.) a modificat substanţial teoria atomistă a lui Democrit. Celebra
“declinatio atomorum a via recta” (devierea atomilor de la direcţia dreaptă) introdusă de
Epicur, reprezintă o necesitate internă proprie atomilor. Aceasta după afirmaţia plină de adevăr a
lui Lucreţiu (95-55 î.e.n.), violează legile destinului, fatala necesitate a lui Democrit. Dacă la
Democrit vârtejurile de atomi, sau mişcarea de respingere este rezultatul necesităţii exterioare, la
Epicur în mişcarea de respingere sunt unite sintetic necesitatea exterioară cu cea interioară.
Astfel dacă este vorba să facem în general o analogie cu filozofia antică, atunci dezvoltarea fizicii
2

cuantice face un pas înainte de la Democrit la Epicur. Filozofii greci nu au fost singurii care au
avut o gândire surprinzător de avansată asupra structurii materiei. Spre exemplu, filozoful indian
Vasubandhu, a rezumat ideile sale într-o frază profetică “atomul, silaba, momentul, sunt limita
materiei, gândirii şi a timpului”.
Ideea naturii discrete a lumii materiale la filozofii antici este rezultatul însă al unor
speculaţii filozofice care nu sunt bazate pe experiment. Au fost necesare din păcate aproximativ
2000 de ani pentru ca doctrinele filozofilor antici să-şi găsească aplicaţii concrete, iar noţiunea
de atom să devină o relitate cotidiană. Explicaţia ar putea fi aceea că în acest timp, între
observaţie şi raţionament s-a intercalat experimentul.

1.2SCURT ISTORIC AL ATOMISMULUI DE LA RENAŞTERE PÂNĂ

LA SFÂRŞITUL SECOLULUI XIX

Speculaţiile lui Democrit şi ale şcolii Epicuriene, a căror filozofie se baza pe atomism, nu
au fost acceptate de filozofia Evului Mediu şi a Renaşterii. Concepţiile dominante erau cele ale
lui Aristotel şi ale şcolii stoice care postulau că spaţiul şi materia au structură continuă.
Istoria noţiunii de atom este de fapt asociată istoriei ştiinţelor naturii. Nu este deci de
mirare că au trebuit să treacă aproape 2000 de ani pentru a se trece de la limbajul filozofic la cel
ştiinţific cu toată rigoarea şi precizia ce îl caracterizează. Pentru a înţelege evoluţia ideilor este
necesară o prezentare cronologică a faptelor. Evidenţa experimentală necesară pentru a înclina
balanţa în favoarea concepţiei discrete despre lumea materială a întârziat până la începutul
secolului al XIX-lea, odată cu dezvoltarea chimiei cantitative. Cele mai importante descoperiri
care au dus la elaborarea teoriei atomiste ştiinţifice vor fi rezumate în cele ce urmează.

1.2.1Dovezi chimice ale concepţiei atomiste a materiei

1662: Boyle, în lucrarea sa "The sceptical chymist" introduce noţiunea modernă de

element chimic care distingea corpurile simple de cele compuse. Aceasta sugera deja
discontinuitatea materiei.
1789: Chimia cantitativă se leagă de numele lui Antoine Laurent de Lavoisier (chimist
francez, 1743-1794). Folosind balanţa în studiul produşilor de reacţie, el demonstrează legea
conservării materiei în reacţiile chimice, fundamentând noţiunea de element chimic ca ultim
punct pe care îl poate atinge o analiză chimică. Substanţele chimice care au proprietăţi
caracteristice, pot fi descompuse prin diferite metode de analiză chimică până se atinge o limită.
Aceste substanţe care nu mai pot fi descompuse în continuare se numesc elemente chimice.
1799: Folosindu-i metodele, Joseph Louis Proust (farmacist şi chimist francez, 1754-
1826), enunţă legea proporţiilor definite: “un anumit compus chimic conţine aceleaşi elemente
în aceiaşi proporţie de masă, indiferent de modul de preparare”.
1804: Principalul merit în fundamentarea teoriei atomice moderne îi revine însă lui John
Dalton (fizician şi chimist englez, 1766-1844). El stabileşte legea proporţiilor multiple: “dacă
substanţele A şi B se combină în două sau mai multe moduri, formând substanţele A’ şi B’...,
atuci dacă masa compusului A se menţine constantă, masele lui B în diverşii produşi vor fi între
ele în rapoarte de numere întregi”. Pentru a explica aceste legi Dalton reânvie ipoteza atomistă,
conform căreia fiecare element constă din particule foarte mici, indivizibile, numite atomi, a
căror masă şi dimensiune variază de la specie la specie. Numărul de specii de atomi distincţi,
adică numărul de elemente distincte este presupus finit. Legile amintite se explică atunci prin
3

faptul că într-un produs intră un număr întreg de atomi din elementele reactante. Varietatea lumii
materiale constă din posibilitatea combinării diferitelor elemente chimice în proporţii şi moduri
diferite.
1808: O lege importantă a fost enunţată de Luis Joseph Gay-Lussac (fizician francez,
1778-1850) referitoare la volumele de gaz ale produşilor care intră şi ies din reacţie: “În aceleaşi
condiţii de temperatură şi presiune, volumele de gaze care intră şi ies din recţie sunt în rapoarte
de numere întregi". Două exemple sunt reprezentate simbolic în figura1.1. Această lege ca şi
legea proporţiilor multiple implică faptul că substanţele care participă în aceste reacţii o fac în
cantităţi discrete. Legea Gay-Lussac este aparent în contradicţie cu legea Dalton. Conform
acesteia din urmă, ar fi trebuit să rezulte în ambele exemple, în ipoteza individualităţii atomilor,
doar câte un volum din produs, apă sau amoniac (vezi fig.1.1). Trebuie oare să se renunţe la
ipoteza indivizibilităţii atomilor, sau fiecare entitate în gaz este formată din mai mulţi atomi?

Figura 1.1.

1811: Răspunsul la această dilemă este dat de Amedeo di Quaregna Avogadro (chimist
italian, 1776-1856). El postulează existenţa moleculelor, grupări cu un anumit număr de atomi,
care reprezintă cele mai mici particule ale unui compus chimic care există în stare liberă şi care
păstreză proprietăţile sale chimice. Conform concepţiei sale, moleculele elementelor gazoase
conţin doi atomi. Rezultatele lui Dalton şi Gay-Lussac pot fi puse acum în acord, moleculele
produşilor din exemplele de mai sus fiind H2O, respectiv NH3. Existeţa moleculelor este astăzi
bine confirmată. Ipoteza lui Avogadro explică astăzi foarte bine reacţii între trei sau mai mulţi
reactanţi. El a mai formulat încă o lege foarte importantă, cunoscută sub numele de legea lui
Avogadro şi anume că: ”în aceleaşi condiţii de temperatură şi presiune, volume egale de gaz
conţin acelaşi număr de molecule”. Noţiunea de moleculă a fost întâmpinată cu răceală de mulţi
savanţi ai timpului, care nu puteau înţelege de ce de exemplu, tocmai doi atomi intră în
alcătuirea unei molecule gazoase şi nu mai mulţi. Răspunsul la acestă întrebare a fost dat cu
peste o sută de ani mai târziu de către mecanica cuantică. Ideile acestea noi au fost acceptate în
lumea chimiştilor de abia după 1860, datorită lucrărilor lui Cannizzaro, care a arătat că
multiplele inconsisteţe în datele chimice rezultă din interpretarea greşită a noţiunilor chimice
fundamentale: atomi, molecule, mase atomice, moleculare sau echivalente.
Legea lui Avogadro a permis elaborarea unor metode de determinare a maselor
moleculare. Era imposibilă în acel moment determinarea masei absolute a unei molecule, dar
determinarea maselor relative era destul de uşoară. Conform legii amintite, raportul greutăţilor a
două volume egale de gaze pure în condiţii identice de temperatură şi presiune este egal cu
4

raportul greutăţilor moleculelor individuale a celor două gaze considerate. Astfel s-a găsit că
molecula de hidrogen este cea mai uşoară moleculă, iar atomul de hidrogen este cel mai uşoar
atom. In 1815, W. Prout emite ipoteza că toate elementele sunt compuse dintr-un multiplu întreg
de atomi de hidrogen. Considerând atunci masa unui atom de H egală cu unitatea, masele
relative ale celorlalte molecule şi atomi trebuie să se exprime în numere întregi. Deşi datele
experimentale arată că acestă ipoteză nu este confirmată decât de cazuri accidentale, ideea
alegerii unei unităţi pentru exprimarea maselor atomilor şi moleculelor a fost extrem de utilă.
Scara maselor atomice şi moleculare se bazează pe atomul de carbon care se consideră că are 12
unităţi arbitrare de masă. Măsurând raportul maselor unor volume egale de carbon şi alte gaze s-
au determinat cu uşurinţă masele relative ale acestora. Termenul de masă atomică este folosit
pentru a reda masa relativă a atomilor unui anumit element, iar cel de masă moleculară pentru a
reda masa relativă a unei molecule. Masele atomice şi moleculare sunt mărimi adimensionale. In
chimie se defineşte mărimea kilogram-mol sau kilomol drept acea cantitate de substaţă egală în
kg cu greutatatea moleculară. Corespunzător, kilogram-atom este masa de substanţă egală în kg
cu greutatea atomică. Submultiplii ai acestor cantităţi sunt molecula-gram, respectiv atomul-
gram.
Conform legii lui Avogadro, volumul ocupat de un kilomol este o constantă. Măsurători
recente dau pentru acest volum molar la temperatura de 0o C şi presiunea atmosferică o valoare
de 22,415 m3. Numărul de molecule într-un kilomol este de asemenea o constantă universală,
numit numărul lui Avogadro-NA. Valoarea actuală este

NA = 6,0248 ± 0,00036.10 26 molecule/kilomol.

Acest număr a fost determinat pentru prima dată abia în anul 1915 de Loschmidt.
Cunoscând numărul lui Avogadro se poare determina masa unei molecule m ca fiind raportul
dintre masa unui kilomol şi numărul lui Avogadro. Masele moleculare şi atomice ale
substanţelor care nu se pot obţine în stare gazoasă pot fi deduse din măsurători asupra unor
compuşi chimici gazoşi.
1869: Una din cele mai importante descoperiri din toată chimia, pe lângă natura atomică
a materiei, a fost observarea periodicităţii proprietăţilor elementelor, sistematizate în tabloul
periodic al elementelor. Tabelul a fost propus independent de Mendeleev şi Mayer. Criteriul
ordonării elementelor a fost dispunerea lor atât în ordinea crescătoare a maselor, cât şi ţinând
cont de periodicitatea proprietăţilor fizico-chimice. Toate elementele având aceleaşi proprităţi
fizico-chimice sunt aranjate pe grupe verticale. Prima grupă conţine elementele alcaline, iar
ultima grupă gazele nobile. Unul din scopurile importante ale fizicii atomice va fi tocmai
explicarea acestui tabel periodic. Utilitatea tabloului periodic constă atât în regularităţile, cât şi
în neregularităţile sale. O neregularitate interesantă a fost faptul că pentru a avea în aceeaşi
coloană elemente cu proprietăţi fizico-chimice asemănătoare a fost necesar să se lase numeroase
poziţii neocupate. Medeleev a sugerat că aceste spaţii corespund unor elemente nedescoperite.
Folosindu-şi tabelul el a fost în stare să prezică cu destul de multă exactitate o seamă din
proprietăţile acestor elemente necunoscute. În timp destul de scurt, toate prezicerile sale au fost
confirmate. Poziţia ocupată de un element în tabloul periodic este o proprietate esenţială a sa.
Acest număr întreg, se numeşte număr atomic şi aşa cum se va vedea în capitolele următoare,
are o profundă semnificaţie fizică.

1.2.2Dovezi fizice ale concepţiei atomiste a materiei

5

1638: Galilei, în opera sa "Discorsi intorno a due nuove scienze" pune regulile doctrinei
ştiinţifice: fenomenele observabile trebuie să fie descrise prin cantităţi măsurabile.
1704: Newton introduce deterministmul in fizică. In opera sa "Opticks" admite că există
atracţie între corpuri microscopice şi că lumina este constituită din particule în mişcare.
1738: Bernoulli dă un impuls iniţial teoriei cinetice presupunând că un gaz este format
din particule punctuale ce se deplasează în vid. Această teorie dezvoltată apoi de Clausius,
Maxwell şi Boltzmann începând cu 1858 permite explicarea simplă a legii Boyle-Mariotte.
Teoria cinetică a gazelor permite de asemenea să arate că energia cinetică medie a particulelor
este proporţională cu temperatura.
1879: Stefan arată că densitatea de energie emisă de un corp negru este proporţională cu
temperatura.
1887: Hertz descoperă efectul fotoelctric.
1895: Perrin arată că razele catodice sunt formate din particule încărcate negativ.
Röntgen descoperă razele X studiind descărcarea unei bobine într-un tub Crookes.
1896: Zeeman demonstreză experimental influenţa unui câmp magnetic asupra unei
surse de lumină. Lorentz atribuie emisia de lumină mişcării electronilor în atomi. Becquerel
descoperă radioactivitatea naturală.
1897: J.J. Thomson arată că razele catodice din tuburile Crookes sunt electroni. El
determină sarcina specifică şi viteza electronilor.
1899: Rutherford anunţă că există cel puţin două feluri de radioactivitate pe care le
notează α şi β.
In concluzie la sfîrşitul secolului XIX existau două şcoli care se înfruntau.
Apărătorii teoriei continue a structurii materiei (W. Ostwald, P. Duhem, E. Mach)
aveau următoarele argumente:
- termodinamica răspundea totdeauna unei descrieri continue a materiei (şcoala energe-
ticienilor).
- optica era perfect descrisă de undele electromagnetice ale lui Maxwell.
- mecanica tratată cu ecuaţiile cu derivate parţiale pleca de la descrierea unui mediu continuu.
Pe de altă parte apărătorii structurii discontinue (Boltzmann, Perrin, Planck) aveau de
partea lor numeroase dovezi experimentale în favoarea lor.
- electroliza apei.
- descărcările în gaze.
- emisia fotoelectronică.
- emisia termo-electronică a filamentelor incandescente.
- radioactivitatea.

1.3CONCEPŢIA ATOMISTĂ ÎN FIZICA CLASICĂ

Atomistica lui Leucip şi Democrit a fost folosită şi dezvoltată în cadrul fizicii şi al

chimiei clasice. Sunt preluate pentru arsenalul ştiinţelor naturii ale secolelor XVII-XIX nu numai
ideile de bază ale unor particule fundamentale şi imuabile ale materiei care se mişcă în spaţiul
absolut. În teoriile ştiinţelor clasice ale naturii se întâlnesc şi unele noţiuni ale atomisticii antice
care apăreau ca naive chiar şi din punctul de vedere al acestor teorii (fără să mai vorbim de
ştiinţele moderne). Dacă de pildă atomii lui Democrit erau prevăzuţi cu mici cârlige prin
intermediul cărora trebuiau să se lege în corpuri perceptibile senzorial, aceeaşi idee într-o
variantă mai puţin modificată va fi susţinută şi de către Boltzmann, chiar dacă Lomonosov a
6

criticat teoriile timpului său pentru “ştiftuleţele, acele, cărligele, ineluţele, bulele şi celelalte părţi
ale particulelor, pe cât de numeroase, pe atât de fără nici o bază, create numai de imaginaţe”.
In ştiinţele clasice ale naturii, care după cum ştim deschid drumul unei cercetări
sistematice, ştiinţifice a naturii, idea atomismului a fost exprimată cu extremă pregnanţă şi destul
de complet încă de Newton. O imagine generală asupra atomisticii lui Newton ne-o putem face
din următorul pasaj foarte frecvent citat al celebrei probleme 31 cu care se încheie “Optica”: “...
mi se pare că Dumnezeu la început a format materia din particule solide, masive, dure,
inpenetrabile .... Aceste particule primitive, fiind solide sunt incomparabil mai dure decât
orice corp poros compus din ele. Chiar aşa de dure încât niciodată nu se uzează şi se sfarmă
în bucăţi, nici o putere obişnuită nu este în stare să dividă ceea ce însuşi Dumnezeu a făcut în
prima creaţie”.
La Newton, ca şi la atomiştii antici, materia este discretă. Spre deosebire de aceştia însă,
Newton avansează concepţia ierarhiei sistemelor în ordinea crescătoare a densităţii, care numai
pe nivelul cel mai profund conţine particule indestructibile, absolut dure. In plus, el adoptă în
locul concepţiei cinematice a filozofilor antici asupra ciocnirilor directe ca singură cauză a
modificării stării de mişcare a atomilor, o schemă dinamică: particulele în mişcarea lor prin vid
devin un fel de concentrare a forţelor care acţionează la distanţă. Aşadar, Newton ajunge la o
schemă ierarhică a structurii materiei. La baza ierarhiei se află particulele absolut dure şi
imuabile. Legându-se între ele prin forţe interne, ele dau naştere unor sisteme de dimensiuni
extrem de mici şi având rezistenţă foarte înaltă. Aceste sisteme fiind la rândul lor legate între ele
prin interacţiuni ceva mai slabe, dau naştere unor sisteme noi mai complicate, care sunt mai puţin
rezistente, dar cu dimensiuni mai mari ş.a.m.d., până inclusiv la corpurile cu care avem de aface
în experienţa cotidiană, ce pot fi relativ uşor sfărâmate. Atomismul fizicii clasice este constituit
pe baza schemei newtoniene asupra spaţiului, timpului şi materiei în mişcare. După Newton,
spaţiul şi timpul nu sunt legate intrinsec nici între ele, nici în mişcare. Aseastă teorie a structurii
materiei reprezintă punctul culminant care s-a dezvoltat în cadrul ştiinţelor clasice ale naturii. Ea
a explicat în concordanţă cu experienţa, o întregă clasă de fenomene mai ales din domeniul
căldurii, constituind tabloul mecanicist consecvent al structurii materiei.
În fizica clasică s-a dezvoltat alături de schema dinamică alui Newton şi totodată în
contradicţie cu ea, concepţia cinematică, care are la bază ideile fizice ale lui Huygens (eterul ca
mediu continuu, teoria ondulatorie a luminii). Contradicţiile dintre cele două concepţii ale fizicii
clasice, care prin dezvoltarea lor au condus la teoria câmpului electromagnetic a lui Faraday-
Maxwell, le-a rezolvat teoria relativităţii lui Einstein, ultima dintre teoriile fizicii clasice şi
totodată prima dintre teoriile fizicii neclasice. Ea a elaborat o nouă teorie a spaţiului, a timpului
şi a timpului în mişcare, în care aceste concepte au fost deposedate de independenţa lor clasică.
Din punct de vedere al ştiinţelor clasice ale naturii, pe toate treptele scării ierarhice
acţionează în cele din urmă aceleaşi şi numai aceleaşi legi ale mecanicii. Tocmai aceasta este
problema, ca toate fenomenele şi legile care sunt de natură nemecanică să fie explicate, sau
încadrate în legile mecanicii. De exemplu, Mendeleev nici nu se îndoia că procesele chimice vor
fi explicate pe baza legilor mecanicii lui Newton. Boltzmann şi Gibbs motivau necesitatea
introducerii noţiunilor statistice în fizică prin faptul că proprietăţile mecanice ale unui sistem
complex, format dintr-un număr imens de particule, este inaccesibil cunoaşterii datorită
sensibilităţii insuficiente ale organelor de simţ ale omului, aparaturii etc. Teoria
electromagnetismului lui Maxwell li s-a părut fizicienilor mult mai de neînţeles deoarece nu s-a
reuşit reducerea ei la mecanică.
După mecanica clasică, orice obiect material reprezintă un sistem dinamic care se supune
legilor dinamicii, adică unui sistem bine determinat în sensul determinismului laplacean. Teoria
relativităţii a lăsat neclintită baza mecanicismului. În perioada în care chimia se continua ca
ştiinţă, conceptul de element chimic, cu atomul ca cea mai mică părticică a sa, împreună cu legea
7

conservării masei, au legat într-un sistem unitar fenomenele chimice. Există însă o legătură între
sistemele chimice? Această problemă cristalizează în secolul XIX-lea, când au fost descoperite
un mare număr de elemente chimice. Sistemul periodic al elementelor chimice, elaborat de
Mendeleev şi Mayer a reunit într-un tot unitar toate elementele chimice, rămânând însă ca
fundamentarea completă şi riguroasă a legăturii dintre proprietăţile chimice să fie obţinută abia
în cadrul modelului nuclear al atomului tratat cuantic. Cu ajutorul acetuia s-a reuşit să se explice
din ce cauză tocmai elementele chimice, respectiv atomii sunt entităţi constructive elementare în
domeniul chimiei şi să se înţeleagă că proprietăţile chimice se datoresc configuraţiei
caracteristice învelişurilor electronice ale atomilor, determinată în ultimă instanţă de sarcina
electrică a nucleului. Modelul nuclear al atomului în forma sa iniţială sugerată de Rutherford a
avut în ştiinţă mai degrabă un rol investigator decât de teorie definitivă. Atomul considerat ca
sistem electromagnetic clasic nu poate să existe sub formă de configuraţie stabilă.
In fine, pentru ştiinţele clasice ale naturii este caracteristică tendinţa conform căreia, în
principiu, se poate calcula plecându-se de la proprietăţile particulelor şi deci cunoaşte sistemele
materiale de orice grad de complexitate am dori. AceastĂ tendinŢĂ clasicĂ mai dăinuie într-o
anumitĂ măsură şi în fizica modernă, atunci când se avansează ideea că plecând de la particulele
elementare şi de la legile lor de comportare se va reuşi să se explice proprietăţile şi comportarea
oricărui sistem material din univers. Dezvoltarea teoriei relativităţii şi a teoriei cuantice scot însă
în evidenţă tendinţa contrară, aceea de a explica proprităţile particulelor prin proprietăţile
sistemelor constituite din ele.

1.4SCURT ISTORIC AL ATOMISMULUI MODERN

1900: Planck, sfătuit de Boltmann, găseşte o soluţie definitivă problemei corpului negru.
Considerând că energia oscilatorului nu poate lua decât valori discrete, egal cu un număr întreg
de cuante de energie, el explică foarte bine fenomenul.
1901: Perrin propune modelul planetar al atomului.
1905: Einstein descrie radiaţiile luminoase ca fiind formate din fotoni de energie hν.
Aceasta permite o explicaţie simplă a efectului fotoelectric.
1909: Millikan determină experimental sarcina electronului.
1911: Rutherford şi elevii săi Geiger şi Marsden pun în evidenţă existenţa nucleului
atomic prin împrăştierea particulelor α pe foiţe subţiri de aur.
1912: Max Von Laue studiază difracţia razelor X pe cristale. El demonstreză şi
caracterul ondulatoriu al acestui tip de radiaţie.
1913: Bohr prezintă teoria sa simplificată a atomului.
1914: Franck şi Hertz confirmă existenţa nivelelor discrete de energie ale atomilor
postulate de modelul Bohr.
1916: Sommerfeld dezvoltă modelul Bohr şi calculează corecţiile relativiste ce permit
interpretarea structurii fine a nivelor de energie ale atomilor.
1917: Einstein publică un articol despre echilibrul radiativ. El precizează care este
probabilitatea de absorbţie sau emisie de radiaţie a unui atom.
1922: Compton observă variţia lungimii de undă a razelor X împrăştiate de electronii din
substanţe.
1923: L. De Broglie face o sinteză a fenomenelor ondulatorii şi corpusculare. El creează
mecanica ondulatorie şi generalizează dualitatea undă-foton la dualitatea undă- corpuscul.
1925: Uhlenbeck şi Goudsmit introduc noţiunea de "spin" ca o proprietate nouă a
electronului, masa şi sarcina lui nefiind suficiente pentru a explica fenomenele observate.
8

1926: Schrödinger stabileşte formalismul matematic al mecanicii ondulatorii.

1927: Davisson şi Germer descoperă experimental difracţia electronilor pe mono-cristale
şi evidenţiază incontestabil caracterul ondulatoriu al microparticulelor. Heisenberg introduce
principiul de incertitudine. Acest principiu contrazice noţiunea de traiectorie pentru
microparticule şi confirmă caracterul probabilistic al teoriei ondulatorii.
1929: Dirac construieşte mecanica cuantică ondulatorie relativistă în care noţiunea de
spin apare ca o consecinţă logică a teoriei.

1.5CONCEPŢIA ATOMISTĂ ÎN MECANICA CUANTICĂ

Fizica la fel ca filozofia a căutat întotdeauna să pătrundă desigur, pe căi proprii în legile
fundamentale ale naturii. Intemeietorii ei, Galilei şi Newton, ca şi fizicienii epocii clasice erau
convinşi că ştiinţa a reuşit să descopere legile care stau la baza întregului univers. Lagrange a
exprimat această particularitate a fizicii clasice numindu-l pe Newton cel mai fericit dintre
muritori, dat fiind că el a descoperit marile adevăruri care, conform expresiei sale, pot fi
descoperite o singură dată în viaţă. A descoperit oare într-adevăr fizica clasică legile
fundamentale ale naturii? Dezvoltaraea fizicii secolului XX a dat un răspuns la această întrebare
care, după cum este bine ştiut este foarte departe de răspunsul dat de Lagrange.
Problema cercetării legilor naturii care se află la baza tuturor fenomenelor fizice
cunoscute astăzi este rezolvată în parte de fizica cuantică. Ea a apărut şi s-a dezvoltat pe o vastă
bază empirică, baza sa experimentală. În aceasta constă forţa sa, cât şi garanţia faptului că
principiile şi conceptele sale, în ciuda îndepărtării lor de ideile şi teoriile "intuitive" ale fizicii
clasice nu reprezintă în nici un caz construcţii apriorice.
Teoria cuantică a rezolvat cu succes, chiar în primele sale forme istorice, într-un spirit ce
este drept cu totul diferit de cel clasic, multe din problemele în faţa cărora s-au oprit
neputincioase ştiinţele clasice ale naturii. Pricipiile teoriei cuantice aplicate forţelor de natură
electromagnetică prin care interacţionează atomii între ei au permis în plus, să se explice
diversele tipuri de legături între atomi, formarea moleculelor şi cristalelor. Datorită teoriei
cuantice, chimia a devenit o ştiinţă în adevăratul sens al cuvântului. Totodată s-a demonstrat că
legităţile chimice nu se reduc la legităţile mecanicii clasice aşa cum credeau savanţii secolului al
XIX-lea.
În acelaşi timp însă, în cadrul teoriei structurii materiei reformulată în concordanţă cu
legile cuantice, rămânea neschimbată într-o anumită măsură abordarea clasică a problemei
raportului dintre forţă şi câmp. În mecanica cuantică câmpurile continuă să rămână în continuare
clasice, pe când comportarea particulelor căpătase caracteristicile unei mişcări ondulatorii,
înrudind astfel substanţa cu câmpul. Această situaţie se reflectă şi în înţelegerea mecanicii
cuantice. Pe de o parte, mecanica cuantică a revizuit într-un mod radical conceptul de sistem fizic
(structură fizică) ca un sistem format din particule ce pot fi strict localizate, legate prin forţe între
ele şi a căror comportare se supune principiilor determinismului laplacean. Pe de altă parte,
mecanica cuantică a păstrat separarea clasică a substanţei de câmp, considerând în spiritul acestei
concepţii că speciile şi numărul de particule rămân neschimbate.
În ceea ce priveşte dimensiunea particulelor elementare, mecanica cuantică urmând
teoria relativităţii a introdus într-adevăr concepte noi faţă de mecanica clasică. Dacă conform
mecanicii clasice particulele fundamentale puteau fi considerate drept corpuscule rigide, după
teoria relativităţii astfel de corpuri nu există, din care cauză particulele elementare trebuie
considerate punctiforme, chiar dacă mecanica cuantică modifică situaţia şi elaborează problema
întinderii particulelor. Vom mai sublinia în plus că în mecanica cuantică particulele elementare
9

reprezintă formaţii stabile ale căror număr şi specii rămân neschimbate în procesul interacţiunii
lor.
Problema elementarităţii particulelor din cadrul fizicii cuantice a suferit o modificare
radicală o dată cu dezvoltarea fizicii cuantice a câmpurilor. Această ramură a fizicii cuantice
îmbină într-un tot unitar ideile mecanicii cuantice şi cele ale teoriei relativităţii, fiind de fapt o
teorie cuantică relativistă a particulelor elementare. Această teorie este departe de forma sa
generală încheiată, însă de acum ea a ajuns la unul din cele mai importante rezultate, ale căror
confirmări experimentale sunt astăzi deja bine cunoscute, iar importanţa filozofică a lor este greu
de subestimat. In teoria cuantică a câmpului particulele elementare sunt considerate în procesul
generării şi anihilării lor, al transformării lor reciproce în conformitate cu anumite principii şi
legi de conservare. În această teorie nu mai este valabilă condiţia ca numărul de particule să
rămână neschimbat. Particulele fundamentale sunt generate sau dispar în procesul interacţiunii
lor. Cu alte cuvinte atomismul dezvoltat pe tătâmul fizicii cuantice este ceva principial nou în
comparaţie cu cel al ştiinţelor clasice ale naturii.
O altă deosebire esenţială dintre noţiunea de particulă clasică şi cuantică este că în timp
ce noţiunile cuantice de particulă şi undă sunt în limitele teoriei lor relative, noţiunile respective
clasice sunt absolute. Aceasta înseamnă că în descrierea comportării unui microobiect trebuie
incluse şi mijloacele de observare de care nu mai putem face abstracţie, ca în cazul fizicii clasice.
Deosebirea menţionată se bazează pe recunoaşterea faptului că în teoria cuantică obiectele în
mişcarea lor sunt examinate din punctul de vedere al unităţii proprietăţilor lor contradictorii,
corpusculare şi ondulatorii. Din contră, în cadrul teoriei clasice, chiar dacă se admite unitatea
dintre unde şi particule, aceasta se referă numai la coexistenţa lor, sau la o existenţă paralelă într-
un model dat care ascultă de legile teoriei clasice. O astfel de unificare presupune că s-a născut o
teorie mult mai profundă decăt aceea în care apar numai contrariile absolute, o teorie având noi
noţiuni şi principii fundamentale. In cadrul acestei teorii contrariile reunite devin aspecte, faţete
ale noii noţiuni. Astfel noţiunea de particulă a mecanicii cuantice păstrează de la noţiunea clasică
de particulă elementul de caracter discret, însă îşi pierde caracterul de a se mişca pe o anumită
traiectorie cât şi proprietatea de individualizare. Aceste pierderi înseamnă în fond tocmai faptul
că, atunci când este vorba de obiectele mecanicii cuantice, proprietăţile ondulatorii sunt îmbinate
cu cele corpusculare. Expresia concretă în cadrul mecanicii cuantice a acestui fapt o reprezintă
relaţia de nedeterminare pentru impuls şi energie.
Cu acastă ocazie putem aminti că o personalitate atât de complexă cum a fost poetul,
dramaturgul şi filozoful Lucian Blaga s-a ocupat încă în jurul anilor 1930-1933 de pricipiile
fundamentale ale mecanicii cuantice şi în special de dualitatea undă-corpuscul, înglobându-le în
sistemul său filozofic. Este vorba de fapt despre o metodă interesantă a filozofiei lui Blaga pe
care el a numit-o metoda antinomiei transfigurate şi pe care el a aplicat-o la contradicţia
(antinomia) undă-corpuscul. Metoda antinomiei transfigurate a fost introdusă şi fundamentată
pentru prima dată de Blaga în lucrarea sa filozofică "Eonul dogmatic" apărută în 1931. Tot aici
este aplicată pentru unele domenii ale cunoaşterii, între altele la teoria cuantică a luminii,
subliniind în acelaşi timp, caracterul universal al metodei sale. In continuare, această
problematică mai este aplicată de Blaga în studiul său gnozeologic din 1933 întitulat
"Cunoaşterea luciferă" în care metoda antinomiei transfigurate este pusă în conexiune cu
noţiunea de minus-cunoaştere. După Blaga "minus-cunoaşterea" se referă la cunoaşterea acelor
fenomene cărora le este caracteristică prezenţa contrariilor, a antinomiei lor, a proprietăţilor care
se exclud reciproc. Pentru a ilustra esenţa metodei să aplicăm metoda antinomiei transfigurate la
dualitatea undă-corpuscul. Cele două proprietăţi contradictorii întâlnite aici sunt unda şi
corpusculul, formând în acest caz antinomia iniţială care, în urma transiguraţiei se scindează în
două proprietăţi solidare corespunzătoare celor iniţiale şi anume în "continuitate" şi "energie".
Contradicţia dintre acestea din urmă formează antinomia transfigurată. Astfel se poate sublinia
10

caracterul complementar al laturilor antinomiei transfigurate, ceea ce înseamnă că numai în

totalitatea lor, în plenitudinea lor cuprind proprietăţile caracteristice ale fenomenului respectiv.
Astfel se poate vedea că această metodă a lui Lucian Blaga se apropie foarte mult de proprietăţile
caracteristice ale complementarităţii lui Niels Bohr din fizica cuantică. Într-o oarecare măsură
am putea spune că de fapt ea reprezintă o formulare echivalentă a acesteia din urmă.
11

Capitolul 2

DETERMINAREA UNOR MĂRIMI CARACTERISTICE

ÎN FIZICA ATOMICĂ

1.6DETERMINAREA NUMĂRULUI LUI AVOGADRO

În capitolul anterior, cât şi în cele ce vor urma vom vedea cât de important este
determinarea numărului lui Avogadro.
Din 1875, Van der Waals, interpretând legea gazelor reale, a estimat prima valoare
pentru acest număr: 1023 < NA < 1024. De atunci, numeroase metode au permis determinarea
acestui număr.
Tehnica cea mai precisă foloseşte difracţia razelor X pe cristale, motiv pentru care o vom
expune în continuare. Să considerăm un monocristal de sare (clorură de sodiu: NaCl). Dacă ne
interesează structura sa microscopică, vom constata că este format dintr-un ansamblu regulat de
cristale identice, cele mai mici cu putinţă, numite celule unitate, o astfel de celulă fiind
reprezentată în figura 2.1:

Figura 2.1

Particularitatea importantă a acestui cristal este simetria sa cubică: atomii de clor şi de sodiu sunt
simetric repartizaţi în colţurile cubului. Fiecare cub conţine deci 8 atomi. Cristalul este constituit
dintr-un ansamblu de astfel de cuburi aşezaze unul lângă altul pe cele trei direcţii ale spaţiului.
Este atunci uşor de observat că un atom este comun la 8 astfel de cuburi. Se poate deduce deci că
volumul mediu ocupat de un atom este egal cu volumul cubului:

v = a3 (2.1)

O moleculă-gram de clorură de sodiu conţine NA molecule, adică 2NA atomi. Atunci

volumul ocupat de o moleculă-gram va fi:

V = 2 N Aa 3 (2.2)
12

În fine, dacă notăm cu ρ densitatea cristalului şi cu M masa unei molecule-gram, vom putea
scrie:

M
V = (2.3)
ρ
Combinând (2.2) şi (2.3) se obţine:

M
NA = (2.4)
2a 3 ρ

Se vede imediat că pentru a-l determina pe NA, trebuie să se cunoască masa molară M, densitatea
ρ şi latura cubului elementar a. Vom vedea în continuare cum este posibil să determinăm ultima
mărime folosind proprietăţile cristalelor şi ale razelor X.
Să considerăm un cristal perfect constituit dintr-un ansablu de celule elementare cubice.
În spaţiu, atomii de clor şi de sodiu sunt distribuiţi regulat (vezi figura 2.2). Se poate remarca
atunci că este posibil să aşezăm atomii în plane succesive (P1, P2, P3 ca în figura 2.2) numite
plane reticulare.

Figura 2.2

Să presupunem că trimitem pe cristalul perfect o undă plană monocromatică din

domeniul vizibil (spre exemplu linia roşie a hidrogenului λ=6543 Å). Se constată atunci că
suprafaţa cristalului se va comporta ca o oglindă pe care unda incidentă se va reflecta.
Să considerăm acum că trimitem o undă plană monocromatică invizibilă (spre exemplu
linia Kα a cuprului care face parte din domeniul de lungimi de undă al razelor X: λ=1,54 Å). Se
va remarca atunci că o mare parte din unda incidentă pătrunde în cristal şi va suferi fenomene de
interferenţă cu undele reemise de el însuşi (figura 2.3).
13

Figura 2.3

Primul care a dat o explicaţie teoretică fenomenului a fost W. Laurence Bragg în 1913.
El s-a gândit că razele X "se reflectă pe invelişurile atomice din cristal ca pe nişte oglinzi".
Vom considera atunci că undele plane monocromatice ce constituie fascicolul incident de raze X
se reflectă pe planele reticulare succesive ale clorurii de sodiu (vezi figura 2.4).

Figura 2.4

Razele (1) şi (2) sunt două raze particulare ale undei plane incidente. Σ1 reprezintă o suprafaţă de
undă pe care toate undele sunt în fază. Se remarcă imediat că raza (2) va fi în urma razei (1),
parcurgând diferenţa de drum:

HO'+O'H'=2HO'=2sinα (2.5)

Dacă vrem să existe la ieşire interferenţă constructivă între razele (1) şi (2), va trebui ca undele
emergente să fie în fază. Cu alte cuvinte Σ2 trebuie să fie o suprafaţă de undă. Dar Σ2 nu poate fi
o suprafaţă de undă decât dacă diferenţa de drum a razei (2) este egală cu un număr întreg de
lungimi de undă:

HO'+O'H'=nλ, unde n ∈ N (2.6)

Din (2.5) şi (2.6) deducem formula lui Bragg:

14

nλ=2asinα (2.7)

Se vede imediat că măsurarea lui α permite cunoaşterea lui λ şi deci determinarea laturii a a
cubului.
În practică, se poate utiliza dispozitivul experimental reprezentat în figura 2.5:

Figura 2.5

Plecând de la valoarea α=0, se roteşte lent cristalul astfel ca semnalul detectat să trecă printr-un
maxim. Atunci valoarea α1 corespunzătoare primului ordin de interferenţă va fi n1=1. Se
determină astfel a cunoscând pe λ. Se poate continua în aceeaşi manieră măsurând pe α2 ,α3, ...
correspunzând la ordinele n2=2, n3=3, ..., etc. Această metodă experimentală precisă dă pentru
latura cubului celulei unitate a cristalului de clorură de sodiu valoarea a=2,82 Å unde 1
-10
Angström= 1 Å =10 m. Astfel se găseşte că

NA=6,022.1023

1.7NATURA DISCRETĂ A ELECTRICITAŢII; DESCOPERIREA

ELECTRONULUI

Natura discretă a electricitaţii a fost descoperită ca o consecinţă a legilor electrolizei

formulate de Faraday (1834). La trecerea curentului electric prin electroliţi se depun la electrozi
cantităţi de substanţă a căror masă M este proporţională cu cantitatea de electricitate scursă prin
electrolit Q şi anume:

1 A
M= ⋅ Q (2.8)
F n

unde F - este o constantă de proporţionalitate numită Farad (F=96491 coulombi), A - masa

atomică a electrolitului, n -valenţa sa.
Prin urmare, pentru depunerea unui atom gram dintr-o substanţă monovalentă oarecare,
este necesar să tracă prin electrolit întotdeauna o aceeaşi cantitate de electricitate Q = 1F, pentru
depunerea unui atom gram de substanţă bivalentă Q = 2F, etc. Dacă admitem existenţa atomilor
şi că purtătorii de electricitate sunt de natură atomică, fiecare purtător având aceiaşi cantitate de
15

electricitate, ajungem la concluzia că electricitatea, atât cea negativă căt şi cea pozitivă este
transportată în cantităţi discrete.
Purtătorii de electricitate în electroliţi se numesc ioni, denumire introdusă de S.
Arrhenius (1887). Conform ipotezei acestuia, ionii se formează prin disocierea electroliţilor când
sunt dizolvaţi în apă. Sarcina electrică purtată de un asemenea ion poate fi calculată imediat,
ştiind că în fiecare atom gram de substantă există N0 atomi. Astfel, pentru un element monovalent
această sarcină este: e = 1,6 .10-19 coulombi, iar pentru elementele cu valenţe superioare sarcinile
sunt multiplii întregi ai valorii de mai sus şi anume: 2e, 3e, etc. Diferiţi ioni pot transporta deci
sarcini egale cu e, 2e, 3e,..., multiplii întregi ai unei cantităţi elementare şi nu se întâlnesc
niciodată ioni având sarcini fracţionare. Cantitatea de electricitate e este cea mai mică sarcină
electrică ce apare în natură, toate celelalte cantităţi de electricitate fiind multiplii întregi de e.
Aceasta este concluzia trasă de Stoney (1891) din analiza datelor experimentale ale electrolizei
prin prisma concepţiei atomiste a materiei. El denumeşte această cantitate de electricitate minimă
electron.
Pe lângă faptul că pun în evidenţă caracterul discontinuu al transportului de electricitate,
faptele enumerate mai sus au pentru fizica atomică şi o altă semnificaţie. Existenţa ionilor arată
că există posibilitatea ca dintr-un atom să se rupă un electron, lăsând restul atomului încarcat cu
sarcină egală şi de sens contrar. Pentru ca un asemenea proces de desprindere de electroni din
atomi să poate avea loc, trebuie admis că aceştia intră în alcătuirea atomilor. Atomii deci nu mai
pot fi priviţi ca nişte particule indivizibile, ca elementele finale ale descompunerii lumii materiale
în părţile ei constituente. Ei sunt sisteme complexe, formate din mai mulţi constituienţi, unul din
aceştia fiind electronul. Pătrundem astfel mai adânc în problema structurii materiei şi a atomilor.
Această imagine a atomului ca ansamblu de particule încărcate pozitiv şi negativ a fost susţinută
de experienţele de descărcare în gaze la presiuni relativ scăzute, începute de Crooks şi continuate
de J.J. Thomson.
Gazele au în condiţii obişnuite o conductibilitate electrică foarte mică. Dacă însă într-un
tub prevăzut cu doi electrozi (figura 2.6), în care se află un gaz la presiuni relativ scăzute se
aplică o diferenţă de poteţial suficient de mare, între electrozi apare o descărcare luminescentă şi
curentul trece prin tub. Deoarece acest fenomen apare şi în gaze foarte pure, rezultă că
electricitatea este purtată de molecule şi atomi transformaţi în ioni datorită proceselor care au loc
în tubul de descărcare. Pentru studierea purtătorilor de electricitate se folosesc tuburi cu electrozi
perforaţi, prin care purtătorii de electricitate de acelaşi semn trec într-o zonă cu presiune mult
mai joasă decât în regiunea de descărcare şi unde li se pot studia proprietăţile (figura 2.6).
Experimentarea cu un asemenea dispozitiv arată că electricităţile de semne contrarii în gaz sunt
transportate de purtători cu proprietăţi complet diferite. În zona de presiune coborâtă se află nişte
condensatori plani aşezaţi orizontal, care produc o deviere pe verticală a fascicolelor de particule
încărcate. Mărimea şi sensul deviaţiei depinde de mărimea şi semnul sarcinii purtătorului, de
masa şi viteza sa, cât şi de mărimea intensităţii câmpului electric dintre plăcile condensatorului.
Combinând asemenea devieri cu devieri în câmp magnetic constant, transversal pe direcţia
fascicolului incident, se obţin date asupra purtătorilor de electricitate. Cele mai importante
concluzii care se desprind din asemenea experienţe sunt:
- putătorii de electricitate negativă (razele catodice) au întotdeauna aceeaşi natură
independentă de natura gazului în care are loc descărcarea;
- purtătorii de electricitate pozitivă (razele canal) sunt mult mai grei decât cei de
electricitate negativă şi depind de natura gazului în vare a avut loc descărcarea.
16

Figura 2.6

Thomson a interpretat aceste două rezultate importante ale experienţelor descrise

spunând că razele catodice sunt un flux de electroni liberi formaţi prin ionizarea atomilor neutri
de gaz, iar razele canal sunt fluxuri de ioni pozitivi corespunzători, formaţi în acelaşi proces de
descărcare. Astfel, concepţia că atomul este un sistem complex în alcătuirea căruia intră şi
electroni a primit o fundamentare experimentală sigură.
Electronii liberi nu apar numai în tuburi de descărcare în gaz. Există multe alte fenomene
în care se produc electroni liberi. Amintim printre acestea emisia termo-electronică şi efectul
fotoelectric.
Primul efect constă în emisia de electroni de către un filament metalic adus la
incandescenţă. Este un fenomen bine cunoscut care a stat la baza funcţionării tuburilor
electronice şi poate fi observat cel mai uşor într-o diodă pe electrozii căreia se aplică tensiuni de
polarităţi corespunzătoare. Emisia termoelectronică se explică prin aceea că în metale există
electroni colectivizaţi care se mişcă într-un câmp electric intern pozitiv, creat de ionii pozitivi.
Prin creşterea temperaturii metalului creşte numărul acelor electroni care au energia suficient de
mare pentru a învinge bariera de potenţial creată de restul metalului şi care pot ieşi astfel din
metal devenind liberi. Numărul electronilor emişi de un astfel de filament este măsurat de
curentul de saturaţie al diodei, care depinde de temperatura T a filamentului conform legii lui
Richardson:

 W
I S = BT 2 exp  − (2.9)
 kT 

unde W este lucrul de extracţie caracteristic fiecărui metal, B o constantă independentă de natura
metalului, iar k - constanta lui Boltmann.
Un alt fenomen care atestă că electronul este un constituent universal al atomului este
efectul fotoelectronic. Efectul constă în emiterea de electroni în substanţe iradiate cu radiaţii
electromagnetice cu lungime de undă suficient de scurtă x, u.v., sau uneori vizibil. Efectul poate
fi observat în cele mai variate condiţii experimentale, atomi izolaţi ai diferitelor elemente, metale,
semiconductori şi în toate cazurile aceşti purtătoride sarcină negativă au aceeaşi masă şi sarcină.
17

Există deci un mare număr de fenomene în care atomii diferitelor elemente pun în
libertate electroni liberi sub influenţa unor agenţi exteriori. Toate acestea permit a afirma că
electronul este un constituient universal al materiei care intră în structura tuturor atomilor,
indiferent de natura lor, sau de condiţiile fizice în care se găsesc. Evident, pe lângă electroni
există şi sarcinile pozitive corespunzătoare, care fac ca în ansamblu atomul să fie neutru.
Aranjarea acestor sarcini în atomi, mişcarea lor constituie unul din obiectivele importante ale
fizicii atomice. Înainte de a trece la discutatea acestor probleme este necesar să se vadă care sunt
metodele de determinare ale proprietăţilor electronilor izolaţi.

1.8DETERMINAREA SARCINII ELECTRONULUI

După cum s-a amintit, o determinare a sarcinii electronului se poate face pe baza legilor
electrolizei folosind relaţia e=F/N0. Deoarece în jurul anului 1900 nu se determinase în mod
satisfăcător numărul lui Avogadro, s-a pus problema măsurării sarcinii electronului printr-o
metodă directă, ceea ce ar fi permis ulterior măsurarea masei electronului. Această măsurătoare a
fost făcută de Millikan (1909-1916), studiind mişcarea unor picături mici de ulei încărcate
electric în câmpul electrostatic al unui condensator plan.
Schiţa dispozitivului folosit este redată în figura 2.7.

Figura 2.7

Între plăcile P1 şi P2 ale unui condensator plan, se introduc prin pulverizare prin orificiu
picături mici de ulei. În decursul pulverizării, unele din picăturile formate se electrizează, aşa
încât ele ajung încărcate între plăcile condensatorului. Prin fereastra F1 se iluminează picăturile
cu un fascicol de lumină, fascicol ce iese prin fereastra F2 pentru a evita încălzirea neuniformă a
pereţilor, ceea ce ar fi dat naştere la curenţi de aer. Observarea se face cu o lunetă cu scară
gradată prin fereastra F3, perpendiculară pe direcţia fascicolului de lumină. Picătura apare în
câmpul vizual al microscopului sub forma unui punct luminos pe un fond întunecat. Mişcarea
picăturii are loc sub influenţa forţelor câmpurilor exterioare (gravitaţională şi electrică) şi a forţei
de frecare vâscoasă cu gazul din interiorul camerei de măsură. Aceasta din urmă este dată de
legea lui Stokes

Fs = 6π ⋅ η ⋅ av (2.10)
18

unde η este vâscozitatea gazului, a - raza picăturii, v - viteza sa de deplasare. Datorită valorilor
mici ale forţelor active se obţine foarte repede o situaţie în care picătura atinge o viteză limită,
mişcarea fiind în continuare o mişcare uniformă.
Două măsurători ale vitezelor de mişcare uniforme, în condiţii diferite permit
determinarea mărimilor necunoscute, raza a şi sarcina q a picăturii. Prima măsurătoare se poate
face spre exemplu, când picătura se află doar în câmp gravitaţional. Viteza mişcării uniforme vg
este dată de relaţia:

Ft = Fg − Fs − Fa = 0 (2.11)

unde Fg este greutatea picăturii, iar Fa forţa lui Arhimede. Dacă m este masa picăturii, σ -
densitatea ei, ρ - densitatea gazului în care se mişcă picătura, relaţia (2.11) devine:

4π 3
a ( σ − ρ ) g = 6 π ⋅ η ⋅ av g (2.12)
3

de unde se găseşte imediat că raza picăturii este:

3 η ⋅ vg
a= (2.13)
2 (σ − ρ)g

Aplicând o diferenţă de potenţial pe plăcile condensatorului, astfel ca placa superioară să

fie negativă, câmpul electric va face ca picătura să se mişte uniform în sus cu viteza vE. Condiţia
mişcării uniforme este dată de relaţia:

Ft = FE − Fg − Fs + Fa = 0 (2.14)

în care înlocuind expresiile forţelor se obţine:

4π 3
Eq − mg = 6 π ⋅ η ⋅ av E − a ρ⋅g (2.15)
3

Înlocuind în ecuaţia de mai sus mg din (2.12) se obţine:

6π η ⋅ a
q= (v g + v E ) (2.16)
E

Se poate schimba sarcina picăturii ionizînd-o prin iradiere cu raze X. Viteza picăturii în câmp
electric va fi v E ' , sarcina corespunzătoare fiind:

3
π ⋅ vg η
(v )
2
,
q = 9 2 1 g + v E, (2.17)
E( σ − ρ ) 2 g
19

Schimbându-i de mai multe ori sarcina, putem efectua cu aceeaşi picătură un număr mare de
măsurători.
Practic se determină din motive de comoditate sarcinile mai multor picături. Conform
( )
relaţiei (2.17) se observă că dacă mărimile v g v g + v E sunt multiplii întregi ai unei aceiaşi
mărimi, înseamnă că diferitele sarcini ale picăturilor sunt multiplii ai unei sarcini elementare.
Acest lucru a fost confirmat de experienţă, iar valoarea sarcinii elementare s-a obţinut
determinând cel mai mare divizor comun al tuturor sarcinilor măsurate sau a oricăror diferenţe
dintre ele.
Măsurătorile lui Millikan au dovedit în mod nemijlocit caracterul discret al sarcinilor
electrice şi au dat prima valoare precisă pentru cea mai mică cantitate de electricitate, sarcina
electronului. Valoarea determinată a fost de e=1,60207. 10-19 C, faţă de 1,60206.10 -19 C,
determinată mai târziu prin metode mai precise.
Valorile numerice ale lui e sunt acelaşi oricare ar fi mijlocul prin care electronii au fost
separaţi din atomul părinte şi indiferent de natura acestuia. Amintim doar ca mijloace de
ionizare, iradierile cu radiaţii α, β, γ, raze X, sau iradierea cu radiaţii ultraviolete, etc. Aceste
rezultate confirmă faptul că mărimea sarcinii elementare este o constantă universală.

1.9Determinarea sarcinii specifice

Masa electronului intervenind în ecuaţia de mişcare poate fi determinată dacă se află

traiectoria electronului în câmpuri electrice sau magnetice cunoscute. O asemenea traiectorie
însă, pentru o configuraţie dată de câmpuri este determinată nu numai de masa şi sarcina
electronului, ci şi de vitezele iniţiale ale acestora. Din acest motiv se poate afirma că traiectoria
unui electron este determinată, în câmpuri cunoscute, de trei parametri: masă, sarcină şi viteza
sa. De obicei, vitezele nu sunt cunoscute şi mai mult decât atât, nu sunt identice pentru toţi
electronii. De aceea trebuie eliminate din experienţă, lucru care se face determinând traiectoriile
electronilor în combinaţii de câmpuri electrice şi magnetice. Devierea finală faţă de ditecţia
iniţială este în acest caz funcţie numai de raportul e/m, raport numit sarcină specifică şi din care
cunoscând sarcina, se calculează uşor masa electronului.
Metodele experimentale de determinare a sarcinii specifice sunt simple. Ele folosesc cele
mai simple configuraţii de câmpuri electrice şi magnetice. Dinamica mişcarii sarcinilor electrice
în asemenea câmpuri uniforme este o problemă simplă de mecanică. Pe baza rezultatelor
respective se pot imagina mai multe metode care permit calculul sarcinii specifice. Calculele
făcute pentru aproximaţia nerelativistă sunt valabile doar pentru potenţiale foarte mici de
accelerare ale electronilor. Pentru potenţiale mai mari de 300 V, când v=3.10 7 m/s=0,1 c, această
aproximaţie nu se mai poate aplica în condiţii bune. Toate rezultatele trebuie deci privite cu
această rezervă.

1.9.1Metoda lui Thomson

Prima metodă de determinare a sarcinii specifice e/m a fost cea utilizată de J. J. Thomson
în studiul razelor canal. Ea foloseşte o combinaţie de două câmpuri, unul electric şi altul
magnetic, perpendiculare pe direcţia iniţială a electronilor şi reciproc paralele (figura 2.8).
20

Figura 2.8

Alegând axele de coordonate ca în fig. 2.3 adică Ox în lungul direcţiei de mişcare iniţiale
 
a electronilor şi Oy paralel cu − E şi − B , devierile produse de câmpurile electric şi magnetic
vor fi Y, respectiv Z. Ele pot fi observate pe ecranul fluorescent. Introducând sub o constantă
toate mărimile care depind de geometria câmpurilor şi a dispozitivului experimental, cele două
devieri devin:
e e
Y = A1 2
; Z = A2 (2.18)
mv mv

Electronii având viteze diferite vor ajunge pe ecran în puncte diferite. Locul geometric al acestor
puncte este o parabolă a cărei ecuaţie se află eliminând viteza între ecuaţiile (2.18):

A22 e
Z2 = Y (2.19)
A1 m

Determinând parametrii acestei parabole se poare calcula sarcina specifică. Metoda descrisă se
mai numeşte metoda parabolelor.
Este de remarcat că dacă împrăştierea electronilor după viteze este mică, sarcina specifică
poate fi determinată dintr-o singură deviere, fie în câmp electric, fie în câmp magnetic. Această
situaţie se întâlneşte dacă electronii emişi de un filament încălzit sunt acceleraţi sub o diferenţă
de poteţial suficient de mare (sute de volţi). În acest caz împrăştierea după viteze a majorităţii
electronilor este mult sub 1%. Dacă însă sursa de electroni este o descărcare în gaz, împrăştierea
lor după viteze este mult mai mare.
21

1.9.2Metoda lui Busch (câmp magnetic longitudinal)

Această metodă este legată de folosirea unui câmp magnetic longitudinal. Să studiem în
primul rând acţiunea câmpului magnetic asupra unui fascicol de electroni uşor divergent, care
plecă dintr-un punct considerat de origine a axelor de coordonate. Se alege axa Ox în lungul lui
 
B . Fie α unghiul pe care-l face B cu direcţia iniţială a electronilor. Forţa Lorentz cu care
 
( )
câmpul magnetic acţionează asupra electronilor F = − e v × B va avea doar o componentă în

planul perpendicular pe B , adică în planul yz egală cu:

F = ev ⊥ B = evB sin α (2.20)

Sub inflenţa acestei forţe electronul va descrie în planul yz un cerc a cărui rază se obţine din
condiţia
mv ⊥2
ev ⊥ B = (2.21)
R

Timpul necesar ca electronul să descrie un cerc complet este

2π
T=
e (2.22)
B
m

independent de raza traiectoriei descrise, adică independent de mărimea vitezei şi de direcţia ei.
Aşadar, dacă considerăm un fascicol divergent de electroni care ies în acelaşi timp dintr-un
punct, dar cu viteze v ⊥ diferite, aceşti electroni, după ce au descris cercuri de raze diferite în

planul perpendicular pe B , se vor întoarce în acelaşi timp în punctul iniţial. Acest lucru este
arătat în figura 2.9 dreapta.
Câmpul magnetic nu exercită nici o influenţă asupra componetei longitudinale a vitezei.

De aceea, în intervalul de timp T electronii vor înainta de-a lungul direcţiei lui B cu distanţa:

2π
l = v // T = v cos α
e (2.23)
B
m
22

Figura 2.9

Dacă unghiul α este mic, cosα ≅ 1 şi avem

2π
l= v
e (2.24)
B
m

adică toţi electronii fascicolului divergent, care au aceiaşi viteză absolută se deplasează în lungul
câmpului cu aceiaşi distanţă l în timpul în care proiecţiile acestor electroni pe planul
perpendicular pe câmpul magnetic descriu cercuri complete. De aici rezultă că un fascicol uşor
divergent de electroni sub influenţa unui câmp magnetic longitudinal este focalizat la distanţa l.
Schema dispozitivului experimental este redată în figura 2.9 stânga. Electronii care trec prin
diafragmele de colimare şi accelerare A sunt împrăştiaţi puţin în câmpul electric al
condensatorului C, pe armăturile căruia s-a aplicat o tensiune alternativă. Fascicolul astfel
obţinut intră în câmpul magnetic creat de un solenoid având axa paralelă cu direcţia iniţială a
electronilor înainte de împrăştiere. La o distanţă l de centrul condensatorului se află un ecran
fluorescent pe care sunt observaţi electronii incidenţi. Reglând intensitatea curentului prin
solenoid se poate obţine focalizarea fascicolului de electroni pe ecranul fluorescent. Cunoscând
că viteza electronilor este
2eU
v=
m

unde U este tensiunea de accelerare, se obţine pentru e/m urătoarea expresie:

e 8 π 2U
= (2.25)
m B 2l 2

Metoda lui Busch permite obţinerea unor valori foarte exacte a sarcinii specifice a
electronului şi reprezintă un proces foarte util de focalizare a lor în funcţie de viteză, fiind mult
utilizat în spectrometria radiaţiilor.
23

1.9.3Metoda timpului de zbor

Aşa cum arată şi numele, metoda se bazează pe măsurarea timpului în care electronii
parcurg o distanţă cunoscută. Deoarece vitezele electronilor sunt mari, sunt necesare metode
speciale de determinare a acestor durate de zbor.
Schiţa dispozitivului experimental este redată în figura 2.10. Electronii emişi de
filamentul K sunt acceleraţi de anodul A sub o diferenţă de potenţial U şi focalizaţi de acelaşi
electrod pe fanta de intrare D1. Electronii intră imediat în condensatorul C1 pe plăcile căruia se
aplică o diferenţă de potenţial alternativă de la un generator de înaltă frecvenţă G. La distanţa L
de prima fantă se află o a doua fantă D2 după care se află un alt condensator C2 alimentat de la
acelaşi generator în fază cu primul. Prin fanta D2 vor trece numai electronii care nu suferă o
împrăştiere în condensatorul C1, adică cei care trec prin acesta când tensiunea alternativă pe
plăcile sale se anulează. Aceşti electroni pot fi sau nu împrăştiaţi în câmpul electric al celui de-al
doilea condensator după cum trec prin acesta când tensiunea pe plăci este diferită sau egală cu
zero. Se reglează frecvenţa generatorului G astfel încât electronii să treacă prin cei doi
condensatori fără a fi împrăştiaţi, adică pe ecranul tubului să se obţină un singur spot central.

Figura 2.10

Timpul în care ei parcurg distanţa L este egal cu un număr întreg de semiperioade de

oscilaţii. Se poate scrie imediat că

T n L
n = =
2 2f v

Dacă potenţialul de accelerare al electronilor este U se obţine:

e 2 L2 f 2
= (2.26)
m Un 2
24

Această metodă a timpului de zbor, în diferite variante, se întâlneşte şi în alte domenii ale fizicii
nucleare.
Toate metodele de determinare a sarcinii specifice au arătat că raportul e/m este o
mărime ce nu depinde de modul cum sunt produşi electronii. Rezultă concluzia că toţi electronii,
indiferent de modul lor de obţinere au aceeaşi sarcină şi aceeaşi masă. Valorile acceptate sunt
e/m=1,759 1011 C/Kg. Cunoscând sarcina electronului, se găseşte că masa sa de repaus este
m=9,10 10-31 Kg. Amintindu-ne că masa atomului de hidrogen este mH=1,673 10-27 Kg se găseşte
că mH/m=1836.

1.10Variaţia masei electronului cu viteza

Electronul este cea mai uşoară particulă care are masa de repaos diferită de zero. Rezultă
că este particula ce poate fi cel mai uşor accelerată, viteza sa atingând repede valori apropiate de
viteza luminii. De aceea legile relativităţii restrânse pot fi verificate cel mai bine cu ajutorul
electronilor. Una din consecinţele cele mai directe ale teoriei relativităţii este variaţia masei cu
viteza conform legii:

m0
m= (2.27)
1− β 2

unde m0 este masa de repos, iar β=v/c. Pentru v=1.10 8 m/s, m este cu 6% mai mare decât m0, dar
pentru v=2,6.10 8 m/s masa se dubleză.
Verificarea experimentală a acestei variaţii s-a făcut măsurând sarcina specifică a unor
electroni cu viteze foarte mari. Asemenea electroni se găsesc spre exemplu în radiaţia β.
Experienţa corespunzătoare a fost efectuată de Kaufmann şi Bucherer. S-a utilizat metoda
parabolelor. Fasciculul de electroni rapizi era lăsat să treacă printr-o combinaţie de câmpuri
electric şi magnetic omogene şi paralele. Toţi electronii fasciculului vor fi deviaţi, astfel că în
funcţie de viteza lor vor atinge ecranul de-a lungul unor puncte aşezate pe arcul de parabolă a
cărei ecuaţie este dată de relaţia (2.19).

.
Figura 2.11
25

Pe acest arc de parabolă, electronii cu viteze mai mari ajung în puncte apropiate de originea
arcului, origine ce coincide cu punctul unde ar fi căzut fasciculul nedeviat, iar cei cu viteze mai
mici sunt deviaţi mai mult. Schimbând sensul câmpului electric şi lăsând pe cel magnetic
neschimbat, ar trebui să obţinem un arc de parabolă simetric faţă de axa Oz, având axa Oz drept
tangentă. În experienţa lui Kaufmann s-a folosit ca sursă de electroni rapizi un preparat de radiu
şi s-a observat că cele două arcuri de parabolă nu au aceeaşi tangentă, adică că în fond spre
porţiunile cu viteze mai mari curbele nu mai sunt parabole (figura 2.11).
Sarcina specifică a electronului scade evident cu viteza. Astfel la o viteză de 2,36.108
m/s, e/m este de 1,31.10 11 C/Kg, iar la o viteză de 2,83 10 8 m/s, e/m este de 0,63 10 11 C/Kg.
Aceste rezultate, în ipoteza constanţei sarcinilor electrice, demonstreză că masa creşte cu viteza.
Experienţe mai precise au fost efectuate de Tricker (focalizare în câmp magnetic longitudinal),
sau Zahn - Spees (filtru de viteze). Ele au confirmat că formula Lorentz-Einstein (2.27) pentru
variaţia masei cu viteza este cea exactă.

1.11IZOTOPI. DETERMINAREA EXACTĂ A MASELOR ATOMICE

1.11.1Introducere

Spectroscopia de masă este un capitol al fizicii care se ocupă cu determinarea cât mai
exată a maselor atomice şi indirect a celor nucleare. Între masele atomice şi cele nucleare există o
legătură imediată. Pentru un atom cu Z electroni se poate scrie:

Matom=Mnucleu+Zm0 +B(Z) (2.28)

unde m0 este masa unui electron iar B(Z) este energia de legătură a celor Z electroni.
B(Z) creşte rapid cu Z şi este dat aproximativ de relaţia :

B(Z)=15,73 Z7/3 ev

În cele ce urmează vom vorbi de masele atomice afară de cazurile când se precizează
altfel.
Masele relative ale diferitelor elemente au fost determinate uşor, măsurând raportul
greutăţilor unor volume egale de gaz din diferiţi compuşi. Cunoscându-se formulele chimice, pe
baza legii lui Avogadro, se puteau stabili valorile relative, faţă de un element standard, a maselor
tuturor elementelor.
Istoric, masa atomului de H, cel mai uşor atom din natură, a fost primul standard folosit,
fiind luată egală cu unitatea. Apoi, toate masele au fost raportate la masa oxigenului (care putea
fi preparat pur mult mai uşor) considerată a fi egală cu 16 unităţi. În ultimul timp carbonul a
fost ales ca standard de masă. Masele absolute au fost calculate de abia după determinarea
numărului Avogadro NA , împărţind valoarea unui atom-gram din elementul respectiv la NA.
Mult timp, masele atomice au fost cunoscute numai din asemenea determinări chimice. În
ciuda faptului că erau destul de imprecise, aceste măsurători au arătat că masele relative, cu
foarte puţine excepţii, erau numere fracţionare. Rezultatul era în contradicţie cu ipoteza lui
Prout, conform căreia toate elementele erau formate dintr-un multiplu întreg de atomi de
hidrogen, caracteristic fiecărui element. Conform acestei ipoteze, masele relative ar fi trebuit să
fie numere întregi.
26

Un alt rezultat important al determinărilor chimice a maselor atomice a fost descoperirea

tabloului periodic al elementelor despre care s-a vorbit în capitolul 1.
O dată cu descoperirea razelor canal şi identificarea lor drept ioni pozitivi ai elementului
gazos în care are loc descărcarea, s-a început dezvoltarea metodelor fizice de determinare a
maselor atomice. Măsurătorilor de sarcină specifică executate de Crookes (1886) au arătat că
masele ionilor pozitivi sunt mult mai mari decât masa electronilor. În 1912 J.J.Thompson a
început o serie de experienţe de determinare exactă a sarcinilor specifice a ionilor diferitelor
elemente. Metoda sa se bazează pe mişcarea ionilor încărcaţi electric în diferite combinaţii de
cîmpuri electrice şi magnetice. Din sarcinile specifice determinate experimental se pot calcula
masele ionilor dacă se ştiu sarcinile q ale acestora. Masa atomului neutru este atunci :

Matom=Mion+ qm0
relaţie în care se neglijează energia de legătură a electronilor care neutralizează ionul, acesta
fiind suficient de mică (câţiva ev până la zeci de ev).
Mai târziu F.W.Aston (1914-1922) , folosind focalizarea fascicolelor de ioni determină
cu destul de mare exactitate masele unui număr foarte mare de elemente. Pentru lucrările sale,
Aston a primit în 1922 premiul Nobel pentru chimie.
Spectrografia de masă s-a dezvoltat apoi rapid. Necesităţile fizicii nucleare au făcut ca
precizia de măsură să fie tot mai mult îmbunătăţită. Astăzi, masele atomice se determină cu 4-5
zecimale exacte. În ultimii ani, însă, spectrografia de masă a devenit o metodă cu foarte multe
aplicaţii practice. Deoarece masa este o caracteristică precisă a fiecărei combinaţii moleculare, se
pot folosi spectrografele de masă la identificarea diferitelor molecule în compuşi şi amestecuri
complexe. Astfel, spectrografele de masă şi-au găsit o largă utilizare în studiul unor compuşi
chimici organici, în industria petrolului, în studiul unor reacţii chimice, sau a unor procese ce
apar la ciocnirile între diferitele molecule.
În practică există încă o metodă foarte precisă de determinare a maselor nucleare din
reacţiile nucleare. Folosind relaţia (2.28) se pot calcula apoi masele atomice. Utilizarea
combinată a celor două metode face ca astăzi să cunoaştem, cu o foarte mare precizie, masele
tuturor elementelor din natură.

1.11.2Izotopi-primele spectrografe de masă

În 1912 J.J. Thomson a aplicat metoda parabolelor folosită la determinarea sarcinii

specifice a electronului la studiul razelor canal ale unei decărcări într-o atmosferă rarefiată de
neon. Conform teoriei expuse (vezi paragraful 2.4) toţi ionii având aceeaşi sarcină specifică q/m
trebuie să atingă ecranul în puncte ce se aşează pe o parabolă dată de ecuaţia (2.19).
În experienţa lui Thomson, s-a obţinut pe ecranul receptor în loc de un singur arc de
parabolă, două arcuri de parabolă de intensităţi diferite (figura 2.12). Orice purificare a neonului
nu putea elimina una din aceste parabole, astfel că a trebuit să se accepte că neonul este în fond
un amestec de două specii atomice distincte, având aceleaşi proprietăţi chimice, dar cu mase
diferite. Într-adevăr, numai astfel, în ipoteza naturii discrete a electricităţii, se puteau obţine ioni
cu sarcini specifice diferite. Experimental, se puteau separa uşor urmele produse de ionii cu
sarcini duble sau triple de cei cu sarcina simplă. În cazul neonului s-a constatat că cele două
specii atomice distincte aveau masele de aproximativ 20, respectiv 22 u.a.m. (unităţi atomice de
masă).
27

Figura 2.12

Asemenea specii aomice distincte ale aceluiaşi element, care au aceleaşi proprietăţi chimice, au
acelaşi număr de ordine în tabelul periodic, dar au mase diferite se numesc izotopi. Elementele
chimice sunt în realitate un amestec de izotopi. Existenţa izotopilor fusese postulată încă din
1886 de Crookes în încercarea de a se pune în acord ipoteza lui Prout cu faptul experimental al
maselor fracţionare. Ei au fost observaţi experimental întâia oară în studiul produşilor din
dezintegrările radioactive. Thomson demonstreză însă universalitatea existenţei lor pentru toate
elementele, descoperindu-i şi în rândul elementelor stabile.
Masele izotopilor exprimate în unităţi relative sunt foarte apropiate de numere întregi.
Aceasta reactualizează ipoteza lui Prout. Masele elementelor determinate pe cale chimică sunt
atunci nişte valori medii ale maselor tuturor izotopilor lor. Se poate scrie că:

M element = ∑ xi M i (2.29)
i

unde Mi reprezintă masele diferiţilor izotopi, iar xi concentraţiile lor, însumarea fiind extinsă
asupra tuturor izotopilor elementului considerat. Se înţelege astfel uşor de ce în general aceste
mase chimice se abat de la valorile întregi.
Un izotop este caracterizat de numărul de ordine Z şi masa M. Deoarece, în general, M
este un număr ce diferă cu puţin de un număr întreg de unităţi atomice de masă, fiecărei mase i se
asociază numărul întreg cel mai apropiat A, numit număr de masă. Izotopul este astfel
caracterizat de perechea de numere (Z, A) care se notează alături de simbolul elementului,
respectiv sub forma unui indice inferior şi superior (de exemplu: 11 H ; 12 H ; 10
20 22
Ne; 10 Ne; etc).
Concomitent cu găsirea maselor izotopilor s-a pus şi problema determinării abundenţei
lor în compuşii din natură. În experienţa lui, Thomson măsurând intensităţile relative ale urmelor
celor două parabole a găsit că abundenţele relative ale celor doi izotopi ai neonului sunt practic
în raportul 9/1. (Mai precis: x20 = 90,51%, x22 = 9,21 %, existând şi x21 = 0,28 %).
Măsurarea abundenţelor relative ale diferiţilor izotopi constituie în special obiectul
spectrometriei de masă, în timp ce determinarea exactă a maselor se face cel mai des cu
spectrografele de masă. Deosebirea dintre un spectrometru şi un spectrograf de masă este doar la
înregistrarea ionilor diferiţilor izotopi, fapt ce face să fie discutate împreună.
Metoda lui Thomson nu permitea determinarea cu mare precizie a maselor izotopilor.
Urmele sub formă de parabolă erau groase, ceea ce micşora mult precizia măsurătorii. Pentru a
28

obţine rezultate precise, trebuiau folosite sisteme de focalizare. Primul care a folosit un asemenea
sistem a fost Aston, dispozitivul său fiind în fond primul spectrograf de masă. Noutatea adusă de
Aston este compararea împrăştierii particulelor datorită variaţiei vitezei, prin folosirea succesivă
a unui câmp analizor electric şi unul magnetic alese convenabil, astfel ca ele să focalizeze ionii
cu aceeaşi sarcină specifică pe o placă fotografică. Schiţa spectrografului este dată în figura 2.13.

Figura 2.13

Principiul de funcţionare este următorul. Fascicolul de ioni colimat prin trecerea prin
fantele B1 şi B2 intră în condensatorul P1P2 care produce o deviere de natură electrică. Particulele
mai uşoare sunt deviate mai mult, iar cele grele mai puţin. Fascicolul ionic suferă apoi acţiunea

unui câmp magnetic B , orientat perpendicular pe câmpul electric în care particulele sunt din
nou deviate, însă în sens opus faţă de prima dată, aşa încât toate particulele cu masă egală sunt
concentrate în acelaşi punct al unei plăci fotografice S. Într-adevăr, după cum se ştie din studiul
mişcării sarcinilor electrice în câmpuri electrice şi magnetice, deviaţia ionilor în condensator este
proporţională cu q/(mv2), iar raza de curbură a traiectoriei în câmp magnetic cu (mv)/q. De
aceea, particulele care vor fi mai mult deviate în câmp electric vor descrie în câmpul magnetic o
traiectorie cu raza de curbură mai mică. În cele din urmă, câmpul magnetic va concentra
fascicolul de ioni într-un focar comun. Să notăm cu dθ deschiderea unghiulară a fascicolului
deviat de câmpul electric care trece prin fanta B3. Dacă l este distanţa de la mijlocul
condensatorului pînă la centrul câmpului magnetic, iar r distanţa de la centrul câmpului
magnetic la placa foto, fascicolul împrăştiat de câpul electric ar avea la distanţa ( l+r) lărgimea
(l+r)dθ. Cîmpul magnetic provoacă însă o deviaţie în sens opus. Dacă dϕ este deschiderea
unghiulară pe care o primeşte fascicolul în urma deviaţiei în câmp magnetic, la distanţa r aceasta
va avea lărgimea rdϕ. Să scriem condiţia de focalizare, adică împrăştierea în câmp electric să fie
compensată de împrăştierea în câmp magnetic

(l+r)dθ= rdϕ (2.30)

Să presupunem mai întâi că particulele au aceeaşi masă şi sarcină. Se poate scrie

q
Y= 2
Ea 2
2mv

unde a este lungimea condensatorului. Pentru deviaţii θ mici rezultă

29

Y q
tgθ ≅ θ = = Ea
a 2mv 2
deci
1q
v 2θ = Ea = ct
2m
Derivând se obţine:
v 2 dθ + 2vθ dv = 0

dθ dv
= −2 (2.31)
θ v

În câmpul magnetic fascicolul se mişcă pe un cerc cu raza de curbură

mv
ρ =
qB

de unde deviaţia ϕ în câmp magnetic este:

L q
ϕ = = LB
ρ mv

unde L este drumul parcurs în câmp magnetic. La fel se obţine:

q
vϕ = LB = ct ; ϕ dv + vdϕ = 0
m

sau

dϕ dv
= − (2.32)
ϕ v

Înlocuind dθ şi dϕ din (2.31) şi (2.32) rezultă:

dv
[(ϕ − 2θ )r − 2lθ ] = 0
v

dv
Cum ≠ 0 trebuie să fie satisfăcută relaţia
v
( ϕ − 2θ ) r = 2 lθ (2.33)

Sensul geometric al acestei relaţii este redat în figura (2.14).

30

Figura 2.14

Aici O1 este centrul câmpului electric al condensatorului, O2 centrul câmpului magnetic,

iar F focarul în care se concentreză particulele de masă dată. Din triunghiul O1O2F se obţine

r l
= (2.34)
sin 2θ sin(ϕ − 2θ )

Se vede că pentru unghiuri mici (2.34) trece în (2.33). Dacă fascicolul este format din
ioni cu diferite sarcini specifice pe placă se vor dispune focarele pentru diferitele valori q/m.
Unghiul θ este determinat de poziţia fantei B3, iar l este o constantă. Notând ϕ-2θ=ψ , 2lθ=k
rezultă

k
r= (2.35)
ψ

adică se obţine o spirală hiperbolică. Ea are asimptota paralelă cu axa polară O2x situată la
distanţa k de aceasta. Dacă se aşează placa fotografică S astfel încât asimptota să fie situată în
planul ei, atunci toate focarele corespunzătoare unor unghiuri ψ mai mici decît o anumită
valoare se vor afla în planul placii fotografice, ceea ce face ca spectrul de masă să apară sub
forma unor linii.

1.11.3Privire generală asupra unui spectrograf de masă

Un spectrograf de masă conţine trei părţi distincte, fiecare având funcţional un rol
specific:
a) Sursa de ioni
b) Analizorul de mase
c) Colectorul şi înregitratorul
a) Sursa de ioni este partea în care în urma unor anumite procese se formează ionii
elementului studiat. În funcţie de natura acestui proces, de construcţia spectrografului, sau scopul
31

urmărit există o foarte bogată gamă de surse de ioni. Se vor trece în revistă căteva tipuri mai
obişnuite.
- Surse cu bombardament electronic. Ionizarea este produsă de electroni acceleraţi sub o
diferenţă de potenţial +V care ciocnesc atomii neutrii ai gazului de studiat. Ionii produşi sunt
extraşi din zona de ciocnire cu ajutorul unui potenţial -Va. Geometria unor astfel de surse poate fi
foarte dificilă. Schemele de principiu ale unor asemenea surse sunt date în figurile 2.15a şi
2.15b.

Figura 2.15a

Figura 2.15b
32

Avantajul sursei din figura 2.15b este că ionizarea are loc într-o zonă bine delimitată în
spaşiu, sub acţiunea unor ioni monoenergetici,dar de obicei intensitatea fascicolului ionic este
foarte mică.
- O altă sursă care permite obţinerea unor fascicole ionice mult mai intense este alcătuită
dintr-un tub de descărcare (înaltă frecvenţă, etc.), din care ionii pozitivi sunt extraşi cu ajutorul
unui potenţial negativ. Dezavantajul acestor surse este că împrăştierea energiilor ionilor extraşi
este mare.
Tipurile de surse amintite lucrează cu compuşi în stare gazoasă. Dacă asemenea compuşi
nu se pot obţine trebuie folosite surse solide. Pentru a obţine ioni dintr-o asemenea sursă trebuie
ca aceştia, sub acţiunea unui anumit agent (temperatură, bombardament cu electroni exteriori,
etc.) să se rupă din reţeaua cristalină a solidului. O dată formaţi, ei pot fi extraşi din sursă şi
îndreptaţi spre analizor cu ajutorul unor cămpuri electrice de accelerare (fante puse la poteţiale
negative).
Oricare ar fi tipul de surse, la ieşire se obţin ioni de mase diferite, uneori şi sarcini
diferite, avănd vitezele împrăştiate pe un anumit domeniu. O sursă este caracterizată şi apeciată
după următorii parametrii.
1) intensitatea curentului de ioni de caracteristici dorite care trebuie să fie căt mai mare.
2) împrăştierea după energii (viteze) a ionilor formaţi, care trebuie să fie căt mai mică
(să avem ioni cât mai monoenergetici).
De regulă, cele două deziderate sunt contradictorii, realizîndu-se practic un compromis.
Este de remarcat că mărind poteţialul de extracţie -Va şi localizând în spaţiu zona în care sunt
formaţi ionii, se pot obţine ioni cu o împrăştiere după energii foarte mică.
b) Fascicolul ionic heterogen astfel format intră în partea numită analizor, formată dintr-o
combinaţie de câmpuri electrice şi magnetice, în care este separat în mai multe fascicule, fiecare
fascicol având o anumită sarcină specifică. Se ştie însă că traiectoria descrisă de o particulă
încărcată depinde de q/M şi de viteza sa. De obicei viteza v nu poate fi controlată, astfel că pentru
a afla mărimea care ne interesează q/M, trebuie să determinăm traiectoria particulei în două
câmpuri, unul electric şi unul magnetic, din cele două ecuaţii de mişcare putând elimina viteza ca
un parametru nedorit.
Într-un câmp magnetic creat de un condensator cilindric, condiţia ca particula să descrie
un cerc este:

Mv 2
= qE
R

astfel că un asemenea câmp este un analizor de energii:

Mv 2 1
= qER (2.36)
2 2

În câmp magnetic transversal B , traiectoria descrisă este un cerc a cărei rază de curbură
depinde Mv, impulsul particulei:

Mv
R= (2.37)
qB
33

Un asemenea câmp este un analizor de impulsuri, deoarece separă fascicolul iniţial în fascicole
cu impulsuri diferite. Experimental, de obicei se foloseşte un sector magnetic avănd limitele până
la care câmpul magnetic este diferit de zero bine determinate (vezi figura 2.16).
In interiorul sectorului particula descrie cercul de rază R dat de relaţia (2.37), iar în
exterior se va mişca rectiliniu şi uniform dupî tangentele la traiectoria circulară interioară în
punctele de intrare, respectiv ieşire. Fie A fanta de ieşire a sursei de ioni şi AB fascicolul care
cade perpendicular pe sectorul magnetic OMN. Fie O centrul cercului de rază R descris de
particulele fascicolului şi A' punctul în care acest fascicol va intersecta dreapta OA. Dacă
particulele au un alt impuls, raza cercului descris va fi R', centrul cercului va fi O', iar punctul de
intersecţie cu dreapta OA va fi A''.

Figura 2.16

Separarea D (în planul perpendicular pe direcţia fascicolului) între cele două fascicole
este:

∆ ( Mv ) sin θ
D= (sin θ + sin γ )a (2.38)
Mv sin γ

unde ∆ ( Mv ) este diferenţa de impuls între cele două fascicule, a, θ şi γ fiind mărimile prezentate
în figura 2.16. D se numeşte dispersie după viteze. În cazul sectorului simetric θ =γ, deci:

D = 2 R ∆ (Mv
Mv )
(2.39)

Fascicolele incidente nu sunt însă sub forma unor raze infinit de înguste. Din fanta A ies
în fond fascicule divergente. Unghiul de divergenţă îl vom nota cu α şi-l vom considera mic. În
acest caz vom arăta că sectorul magnetic are proprietatea de a focaliza în primă aproximaţie, în
punctul A' (obţinut la intersecţia razei principale cu dreapta AO) toate particulele avănd acelaşi
moment şi sarcină. Focalizarea nu este perfectă. În aproximaţia a doua calculele arată că există o
împrăştiere a acestor particule. Această abatere de la imaginea perfectă a fantei se numeşte
aberaţie de sfericitate prin analogie cu aberaţia cu acelaşi nume din optică. Mîsurată în plan
perpendicular abaterea S este dată de:
34

a 2 sin 2 θ sin 2 γ
S= α ( + ) (2.40a)
2 sin γ sin θ

care în cazul sectorului simetric devine:

S = Rα 2 (2.40b)

Proprietăţi de focalizare asemănătoare posedă şi filtrul de energie al condensatorului

cilindric (figura 2.17). În acest caz fascicolul uşor divergent de particule avănd energia dată
(2.36) este focalizat după ce particulele descriu un unghi Φ=1270.

Figura 2.17

Uneori se folosesc
 aşa numitele analizoare de viteză. Particulele se mişcă după o direcţie
perpendiculară pe E şi B , care ele însele sunt perpendiculare între ele. Sensurile şi mărimile
acestor câmpuri pot fi alese astfel încât forţa electrică să fie egală şi de sens opus cu cea
magnetică. În acest caz trec nedeviate particulele avănd viteza:

E
v= (2.41)
B

c) Ultima parte a unui spectrograf este partea de înregistrare. În spectrografele de masă

colectorul este o placă fotografică care este impresionată de particulele care cad pe ea. Înnegrirea
plăcii fotografice este funcţie de numărul de ioni care cad în regiunea respectivă. Dacă curentul
este mic, timpul de răspundere trebuie să fie lung. Precauţii speciale trebuie luate pentru
stabilizarea părţilor electronice, care asigură şi stabilitatea traiectoriei ionilor în spectrograf. In
spectrometrele de masă ionii cu aceiaşi masă sunt colectaţi într-o cuşcă Faraday pusă în dreptul
unei fante fixe în dreptul căreia ajung ionii prin modificarea continuă a poteţialului de accelerare,
sau a intensităţii câmpului magnetic. Curenţii ionici astfel colectaţi sunt foarte mici. Ei trebuie
amplificaţi (vezi figura 2.18).
35

Figura 2.18

Dificultăţile realizării unui astfel de spectrometru sunt deosebite, fiind legate de

stabilitatea sistemelor electronice, atât în partea de accelerare şi obţinere a câmpului magnetic,
cât şi în partea de amplificare. Cu ajutorul spectrometrelor de masă se pot determina abundenţele
relative ale diferiţilor izotopi. Practic este mai uşor să se modifice poteţialul de accelerare. Pentru
acele tensiuni de accelerare pentru care traiectoria ionilor de o anumită masă cade pe fanta
colectorului, curentul ionic este diferit de zero, instrumentul indicator punându-l în evidenţă. O
spectrogramă de masă arată sub forma unor maxime într-o reprezentare a curentului ionic în
funcţie de tensiunea de accelerare (figura 2.19). Din tensiunile de accelerare la care apar aceste
maxime se pot calcula masele izotopilor, iar din intensităţile diferitelor maxime, abundenţele
izotopilor. În exemplul din figura 2.19 abundenţele celor doi izotopi sunt:

I1 I2
X1 = ; X2 =
I1 + I 2 I1 + I 2

Figura 2.19

Performanţele unui spectrograf de masă se apeciază în funcţie de puterea sa de rezoluţie

şi în funcţie de sensibilitatea sa .
36

Puterea de rezoluţie se defineşte prin raportul

M
Puterea de rezolutie = (2.42)
∆ M min

unde ∆Mmin este diferenţa maselor ionilor care mai pot fi încă separate.
Pentru a clarifica acest lucru să precizăm că lucrăm, de exemplu, cu un spectrometru de
masă. Pentru ca ioniiorespunzători la două mase diferite să fie separaţi trebuie ca urmele de pe
placa fotografică corespunzătoare celor doi ioni să fie suficient de depărtate pentru a fi observate
distinct. Separarea D între linii este funcţie de diferenţa de mase, iar lărgimea lor S, de aberaţiile
analizorului, sau de împrăştierea iniţială după energii a ionilor. Atât timp cât avem D >> S, cele
două linii pot fi observate distinct (figura 2.20a). Dacă D ajunge aproximativ egal cu S, cele
două linii nu mai pot fi observate distinct (figura 2.20b). Există deci o diferenţă de masă minimă
sub care liniile corespunzătoare apar confundate sub forma unei linii mai largi.

Figura 2.20.

Pentru mărirea puterii de rezoluţie trebuie eliminate cauzele care produc lărgimea liniilor.
Corecţii speciale aplicate analizoarelor elimină aberaţiile de sfericitate. În aceste condiţii,
lărgimea este determinată esenţial de împrăştierea iniţială a vitezelor. Combinând însă un filtru
electric cu unul magnetic s-au construit spectrografe cu puteri foarte mari de rezoluţie, până la
105.
Sensibilitatea unui spectrometru reprezintă curentul ionic minim care mai poate fi
detectat. Sensibilitatea depinde în special de sistemul de detecţie. Ea determină concentraţia
minimă dintr-un izotop care poate fi observată. Aceasta depinde însă şi de natura sursei folosite.
Este evident că folosind o sursă de curent intens de ioni, curenţii ionici colectaţi corespunzători
diferiţilor izotopi vor fi mai puternici decât cei din cazul unei surse mai slabe.

1.11.4Tipuri de spectrometre de masă

37

1.11.4.1Instrumente cu simplă focalizare

Dintre instrumentele cu focalizare simplă amintim spectrografele şi spectrometrele de tip

Dempster şi Nier. Ambele folosesc ca analizoare, sectoare magnetice în condiţii de focalizare.
Ionii produşi într-o sursă cu ionizare prin bombardament electronic au o împrăştiere mică a
energiilor iniţiale. Accelerându-i sub diferenţe de poteţial mai mari, mii de volţi, împrăştierea
relativă a vitezelor devine neglijabilă.
Spectrograful Dempster (figura 2.21) foloseşte un sector magnetic de 180 0. Ionii
acceleraţi sub diferenţa de potenţial U intră într-un câmp magnetic uniform şi omogen
semicircular de inducţie B. Ionii de masă M vor descrie în acest câmp o traiectorie circulară de
rază R. Instrumentul poate fi folosit şi ca spectrograf şi ca spectrometru de masă. Ca spectrograf
ionii sunt recepţionaţi pe o placă fotografică aşezată în zona de focalizare. Ca spectrometru ionii
diferiţilor izotopi trebuie aduşi în dreptul unei fante fixe faţă de cea de intrare. Aceasta poate fi
realizată modificând continuu tensiunea U.

Figura 2.21

Spectrometrul Nier foloseşte un sector magnetic cu unghi de 60 0 sau 90 0. Schema este

dată în figura 2.22.

Figura 2.22

În ambele instrumente se obţin rezoluţii de 104 relativ uşor, cu instrumente de dimensiuni

rezonabile (R=25cm). Aseasta face ca să fie mult utilizate, în special cele de tip Nier, la
38

măsurători curente de abundenţe izotopice sau analize. Deoarece toţi ionii care sunt extraşi din
sursă pătrund în spectrograf, aceste tipuri au o sensibilitate relativ ridicată. Pe lângă precauţiile
electronice şi constructive este important de amintit cerinţele de vid pe care trebuie să le
îndeplinească asemenea instrumente. În general, pentru ca traiectoria ionilor să nu fie perturbată
de cicnirile acestora cu moleculele din gazul rezidual, trebuie să avem un parcurs liber mediu
mai mare decât parcursul ionilor în spectrograf. Această condiţie determină presiunea la care
trebuie să lucrăm. În cazul spectrografelor de dimensiuni mari trebuie să avem în regiunea de
după sursă, presiuni sub 10-5-10-6 mm Hg. În acest timp în sursă trebuie menţinută o presiune
mult mai ridicată, pentru a avea un curent ionic suficient de intens.

1.11.4.2Spectrografe cu dublă focalizare

Spectrgrafele cu dublă focalizare sunt spectrografe de masă de foarte înaltă putere de

rezoluţie. Cu ajutorul focalizării succesive în două sectoare, unul electric şi unul magnetic, se
elimină împrăştierea iniţială a ionilor după viteze. Primul tip a fost construit de Mattauch în
1934. Prin eliminarea într-o primă aproximaţie a împrăştierilor după viteze, se pot obţine
rezoluţii de 105. Dubla focalizare însă micşorează mult intensitatea fascicolului ionic. În plus,
parcursul ionilor este mare, ceea ce ridică pretenţiile asupra vidului din incinta spectrografului.
Un asemenea spectrograf cu dublă focalizare tip Baibridge-Jordan este redat în figura 2.23. Ionii
din sursă trec succesiv printr-un sector electric (filtru de energie) cu focalizare la 1270 şi un
sector magnetic (filtru de impuls).

Figura 2.23

Instrumentele amintite mai sus pot fi folosite atât ca spectrografe, cât şi ca spectrometre.

1.11.4.3Spectrografe de masă speciale

39

Spectrografele convenţionale pe lângă multiplele calitaţi au ţi o serie de dezavantaje.

Printre acestea amintim: rezoluţia lor scade cu creşterea masei ionilor, sensibilitatea este mică
atunci când se fac măsurători precise, etc. Astfel, s-au construit noi tipuri de spectrografe în care
analizorul nu se încadrează în tipurile convenţionale descrise mai înainte.
Spectrograful cu timp de zbor elaborat de Goudsmit este deosebit de avantajos în
determinarea masei ionilor grei de la sfârşitul tabloului periodic. Se bazează pe faptul că timpul
necesar ca un ion să execute o rotaţie completă într-un câmp magnetic uniform este funcţie
numai de B şi sarcina specifică a ionului respectiv (vezi formula 2.22). În acest spectrograf ionii
sunt admişi sub forma unor pulsuri precis delimitate în timp. Se măsoară succesiunea şi timpul în
care ionii de diferite sarcini specifice descriu un număr finit de rotaţii complete. Metoda de
măsurare este împrumutată din tehnica radarului. Precizia este de 10-8 s. Fiincă T este
proporţional cu M, precizia de măsurare este aceiaşi în tot domeniul de mase şi este egală cu
aproximativ 10-3 u.a.m.
Un instrument bazat pe un principiu complet diferit este spectrograful de înaltă frecvenţă
a lui Bennet. În principiu constă dintr-un tub vidat în care între catod şi electrodul colector există
4 sau mai multe grile, pe care se aplică un potenţial de înaltă frecvenţă. Frecvenţa sa este aleasă
astfel încât numai ioni cu anumită sarcină specifică se mişcă în ritmul corect astfel că pot trece
prin grile în perioadele de accelerare şi ajung pe electrodul colector. Metoda este împrumutată de
la acceleratoarele lineare.
Bazat tot pe o metodă de rezonanţă funcţionează şi spectrometrul de masă omegation.
Este foarte des utilizat pentru analize de gaz. În principiu este un ciclotron foarte mic, cu o rază
de curbură a fascicoluli de aproximativ 1 cm. Ionii emişi dintr-o sursă S sunt acceleraţi sub o
anumită diferenţă de potenţial şi se mişcă într-un câmp magnetic transversal constant (fig. 2.24).
După descrierea unui arc de cerc de π radiani trec printre două grile G1 şi G2 între care există un
câmp electric transversal de înaltî frecvenţă (0,1 V/cm şi 10 6 Hz). Numai ionii care au sarcină
specifică astfel că perioada lor de rotaţie în câmpul magnetic respectiv T dată de (2.22) este un
număr întreg de perioade ale câmpului de înaltă frecvenţă sunt acceleraţi pe o spirală şi ajung pe
colectorul aşezat în apropierea peretelui camerei spectrometrului.

Figura 2.24

Ionii cu masă incorectă nu sunt acceleraţi şi nu ating colectorul. Puterea de rezolvare a

omegationului poate atinge 4.10 4 pentru mase mici şi se modifică invers proporţional cu masa
ionului.
Pe un proces similar de rezonanţă se bazează şi filtrul de mase dezvoltat de Paul.
Fascicolul de ioni se mişcă între şi în lungul a patru electrozi în formă de bare pe care se aplică o
tensiune de înaltă frecvenţă, astfel că permanent electrozii opuşi au aceiaşi paritate. Într-o
secţiune transversală aceşti electrozi apar a fi plasaţi în colţurile unui pătrat. Ei creeză un câmp
40

cuadrupolar. Calculul matematic arată că un asemenea filtru, atunci când se aplică o tensiune
alternativă potrivită de o anumită frecvenţă, lasă să treacă ioni care au mase într-un anumit
interval bine delimitat. Ionii cu masele mai mari sau mai mici sunt supuşi unor oscilaţii cu
amplitudine din ce în ce mai mare, încât în sfîrşit ajung pe electrozii în formă de bară. Datorită
formei speciale a câmpului, spectrometrul se numeşte şi spectrometru de masă cuadrupolar.

1.11.5Unitaţi, standarde

În spectrografia de masă masele se exprimă în unităţi relative. Aşa cum s-a mai prcizat, la
început s-a încercat folosirea hidrogenului apoi a oxigenului natural, a cărui masă convenţional a
fost luată egală cu 16. S-a găsit însă că oxigenul natural este un amestec din trei izotopi.
În ultimul timp etalon este considerat C12. Argumentul în favoarea ultimei alegeri este
observaţia că în această convenţie masele majorităţii izotopilor se exprimă prin numere foarte
apropiate de numere întregi.
1 u.a.m. = 1/12 M (C12)

Uneori este avantajos să se exprime masa în alte unităţi. Ţinând cont de echivalenţa

E=mc2

se poate exprima masa în unităţi de energie şi considerând c=1. Astfel în MeV avem:

1 u.a.m.= 931,141 MeV

În kilograme o unitate atomică de masă are:

1 u.a.m. = 1,658.10 -27 Kg

În prezent se cunosc 274 izotopi stabili. Este demn de remarcat faptul că în afara unor
puţine excepţii, abundenţa naturală a izotopilor este aceeaşi, indiferent de natura probei pe care s-
a făcut analiza. Probele pot să difere prin compoziţia chimică, starea de agregare, provenianţa din
diferite locuri ale pământului sau din meteoriţi, etc. Această constantă a abundenţelor naturale
alediferiţilor izotopi constituie un argument în favoarea unei origini comune pentru pământ şi
celelate corpuri cereşti.
Abaterile de la această observaţie sunt consecinţe ale unor procese fizice cunoscute.
Astfel, abundenţele relative ale izotopilot de Pb diferă în funcţie de zăcămintele radioactive
naturale. De asemenea, mici abateri de la constanţa abundenţelor relative se observă pentru unii
izotopi ai H, O, C în compuşi în care s-au petrecut anumite procese fizico-chimice ce au permis
o separare a izotopilor unii de alţii.
41

Capitolul 3

Structura atomului.

Metoda ciocnirilor

1.12MODELUL LUI THOMSON

Experimente ca ale lui Thomson şi Crooks au arătat că atomul neutru poate fi ionizat de
diferiţi agenţi cum ar fi razele X şi ciocnirile electronice, rămânând încărcat pozitiv sub forma unui
ion. Aceste experimente arată că atomul este format dintr-un ansamblu de sarcini pozitive şi
negative, în număr egal pentru a-i păstra neutralitatea. Prima problemă care se pune este cum sunt
distribuite aceste sarcini în atom.
Primul model atomic a fost elaborat de J. J. Thomson (1910). Conform acestui model,
electronii, încărcaţi negativ, sunt localizaţi în interiorul unei distribuţii continue, uniforme, de
sarcină pozitivă, de formă sferică, având o rază de aproximativ 1 0 − 1 0 m. Din cauza repulsiei
reciproce, electronii sunt distribuiţi în sfera pozitivă. Într-un atom în stare de energie minimă,
electronii sunt fixaţi în poziţiile de echilibru.
În atomii excitaţi (de exemplu, atomii dintr-un corp incandescent), electronii vibrează în
jurul poziţiilor de echilibru. Deoarece teoria electromagnetismului arată că sarcina accelerată
emite radiaţie electromagnetică, se poate întelege calitativ pe baza acestui model emisia unei
astfel de radiaţii de către atomii excităti.
Cantitativ însă, modelul este în totală contradicţie cu observaţiile experimentale. Astfel, fie un
electron deplasat la distanţa r de la centrul sferei (r mai mică decât raza sferei, încărcată uniform
cu sarcină pozitivă, de densitate de sarcină ρ. Conform legii lui Gauss, electronul se mişcă în
câmpul electric generat de sarcina conţinută în sfera de rază r, presupusă a fi concentrată în centru.
Forţa de atracţie ce acţionează asupra electronului este

4 πr 3
ρ e
1 3 ρe
F = − = − r
4 πε0 r2 3ε0

este de tip elastic. Frecvenţa de oscilaţie armonică simplă a electronului este

1 k 1 ρe
ν = =
2π m 2π 3m ε0

aceeşi cu frecvenţa radiaţiei ce ar fi emisă de atom. Deci atomul lui Thomson emite radiaţie de o
singură frecvenţă, pe care s-o numim radiaţie caracteristică. Valabilitatea acestui model a fost pusă
la îndoială din următoarele motive :
- stabilitatea atomului nu este asigurată;
42

- un asemenea atom ar emite doar radiaţia caracteristică, ceea ce intră în conflict cu

spectrele atomice experimentale care conţin un număr mare de linii;
- descoperirea de către Bequerel în 1895 a radioactivităţii naturale, adică a emisiei
spontane de fluxuri de particule şi radiaţii electromagnetice de mare energie, indică faptul că în
compoziţia atomului există mai multe particule şi în particular, că sarcinile pozitive sunt şi ele sub
formă discretă, ca şi sarcinile negative.
Elaborarea unui model realist al atomului a fost posibilă numai după efectuarea unor
experimente care localizau sarcinile pozitive în atom. Din cauza dimensiunilor foarte mici ale
atomului, o investigaţie directă a distribuţiei sarcinilor în atom este imposibilă. Cea mai potrivită
metodă pentru studiul structurii atomice constă în trimiterea de particule de un anumit tip asupra
unui atom şi observarea efectului produs. Aceste experimente sunt larg utilizate în fizica atomică
şi în fizica nucleară şi sunt denumite experimente de ciocniri (vezi Anexa 1).

1.13SONDAREA STRUCTURII ATOMILOR CU ELECTRONI

Primele experienţe de sondare a structurii atomilor au fost făcute cu electroni de către

Lenard (1903). Un fascicul de electroni colimat şi monoenergetic, de intensitate cunoscută, era
lăsat să cadă pe o ţintă. S-a măsurat atenuarea fasciculului în funcţie de grosimea ţintei. Există
două procese care contribuie la atenuarea fasciculului de electroni: împrăştierea şi oprirea
electronilor în ţintă ca urmare a pierderilor de energie suferite de electroni (ionizări, excitări).
Experimental, se puteau alege condiţii în care ultimul fenomen era neînsemnat, astfel că
atenuarea fasciculului nedeviat s-a datorat numai împrăştierii electronilor pe atomi.
Atenuarea fasciculului de electroni era de forma (4.4, Anexa 1), experimental
determinându-se uşor coeficientul de atenuare liniară µ (acesta depinde evident de densitatea
ţintei). O mărime care este independentă de densitatea, forma sau prepararea ţintei şi depinde
µ
numai de proprietăţile electronilor incidenţi este . Dacă însă, se determină acest raport pentru
ρ
diferite viteze ale electronilor, se obţine un rezultat surprinzător: pentru o viteză dată a
µ µ
electronilor, este independent de natura ţintei, fiind constant; mărind viteza, suferă o
ρ ρ
descreştere pronunţată. (vezi figura 3.1).
Primul rezultat confirmă că µ ρ este o măsură a secţiunii de împrăştiere totală a electronilor de
către atom. În modelul lui Thomson, această secţiune de împrăştiere ar trebui să rămână
constantă, indiferent ce viteză ar avea electronii. Din datele prezentate în figura 3.1 reiese că
pentru electroni cu viteze mari, atomii devin aproape transparenţi. Volumul real ocupat de
substanţă (electroni şi sarcini pozitive) este foarte mic. Experimentele lui Lenard nu au dus la
rezultate mai precise, deoarece electronul, având masa mică, era deviat chiar şi de cele mai slabe
interacţii, inclusiv de electronii atomului. Pentru a stabili distribuţia sarcinilor pozitive este
nevoie de particule - proiectil mult mai grele, a căror ciocnire cu electronii din atom să nu ducă
decât la împrăştieri foarte mici.
Rezultatele amintite s-au obţinut pentru electroni nu prea rapizi, dar nici prea lenţi. În
cazurile extreme intervin fenomene noi. Pentru electronii lenţi transparenţa atomilor aparent
scade mult ca urmare a fenomenelor de interferenţă pe atomi (efect Ramsauer). Dimpotrivă,
pentru electronii rapizi (107-1010 eV) apar procese foarte complicate legate de pierderile de
energie ale acestor electroni la trecerea lor prin substanţă (radiaţia de frânare).
43

Figura 3.1

1.14SONDAREA STRUCTURII ATOMILOR CU PARTICULE α.

EXPERIMENTUL RUTHERFORD

Până acum au fost stabilite următoarele fapte despre atomi:

1. Au o dimensiune de aproximativ 10-10 m.
2. Conţin electoni care sunt încărcaţi negativ şi care sunt mult mai uşori decât atomii.
3. Sunt neutri şi de aceea ei trebuie să conţină o sarcină pozitivă pentru a compensa
sarcina negativă a electronilor.
4. Această sarcină pozitivă trebuie să fie asociată practic cu masa atomului.
Pentru a putea progresa mai departe sunt necesare alte experimente. Fenomenul de
radioactivitate naturală a pus la îndemâna cercetătorilor particule încărcate, cu sarcină specifică
mult mai mică. Acestea erau particulele α. Utilizându-le, Rutherford şi colaboratorii au extins
metoda şi experimentele lui Lenard obţinând rezultate cantitative asupra structurii atomului.
Experimental, s-a arătat că particulele α sunt atomi de heliu dublu-ionizaţi. Ele sunt emise cu
viteze foarte mari (având energii de ordinul MeV-ilor) de unele substanţe radioactive precum
uraniul şi radiul şi au mase de ordinul a patru mase de atomi de hidrogen.

1.14.1Particulele α

Să precizăm faptele experimentale care dovedesc că particulele α sunt ioni de heliu dublu
ionizaţi:
44

1. Direcţia devierii lor în câmpuri electrice sau magnetice dovedeşte că ele sunt încărcate
pozitiv.
2. Comportarea lor în câmpuri electrice şi magnetice combinate conduc la o valoare a
sarcinii specifice care corespunde ionilor de heliu dublu ionizaţi.
3. O măsurătoare a sarcinilor arată că aceasta este în valoare absolută de aproximativ
două sarcini electronice. Aceasta se poate realiza prin măsurarea sarcinii unui număr foarte mare
de particule α ale unei surse foarte puternice, aşa cum se poate vedea din figurile 3.2. Astfel, în
figura 3.2a arată măsurarea numărului de dezintegrări pe secundă, iar figura 3.2b - măsurarea cu
electrometrul a sarcinii emise pe secundă. Prin împărţire se poate obţine sarcina particulei α.

a) b)

Figura 3.2

4. Ultima dovadă experimentală a fost făcută de Rutherford şi Royd (vezi figura 3.3).

Figura 3.3

Un gaz radioactiv a fost comprimat cu manometrul M1 În tubul A, ai cărui perţi au fost suficienţi
de subţiri pentru a permite particulelor α să pătrundă în tubul T. Tubul T a fost închis la bază
45

prin mercur, iar la capătul superior de un tub capilar V ce are la capete doi electrozi. După
câteva ore nivelul mercurului B a fost ridicat cu ajutorul manometrului M2, comprimând astfel
toate gazele din T în V. Cu ajutorul electrozilor din tubul V s-a realizat apoi o descărcare, iar
lumina din descărcare a pus ăn evidenţă liniile caracteristice ale heliului.
Un experiment asemănător a fost realizat cu deosebire că în locul gazului radioactiv s-a
pus heliu. În acest caz liniile heliului nu mai apar în spectrul de descărcare.

1.14.2Împrăştierea particulelor α în interpretarea modelului Thomson

Fiind mult mai grele decât electronii, particulele α nu sunt împrăştiate substanţial
datorită interacţiunii lor cu electronii din interiorul atomului. Singura cauză ce putea să modifice
esenţial parcursul lor este o interacţiune cu părţi din atom ce au mase comparabile cu masa
particulelor α.
Experimentele lui Rutherford au arătat cu precizie (1913) că în afară de un mic nucleu
masiv, spaţiul din interiorul atomului este aproape cu desăvârşire gol, rezultat care fusese obţinut
şi de Lenard. Experimentele constau în bombardarea unei foiţe metalice cu particulele α emise de
o sursă radioactivă (figura 3.4). Particulele traversează foiţa de aproximativ 1 µm grosime şi sunt
deviate în toate direcţiile. Se constată că aproape toate trec prin foiţă cu o foarte mică pierdere de
energie. De fapt majoritatea sunt găsite a fi deviate de la direcţia inţială cu mai puţin de un
grad. Câteva din ele suferă totuşi devieri mai mari, una din 10 4 fiind împrăştiate la 900 sau mai
mult. Faptul că particulele α trec direct prin foiţă înseamnă că ele trec şi prin atomi. De aceea ele
vor fi deviate de cămpul electric datorat sarcinilor din interiorul atomilor.

Figura 3.4

Să ne amintim că modelul Thomson al atomilor constă într-o sferă de sarcină pozitivă de

aproximativ 10-10 m, cu electronii distribuiţi în ea. Aceste sfere sunt una lângă alta, deci cum sfera
are 10-6 m grosime, particulele α vor trece prin aproximativ 10 4 atomi. De aceea, devierea finală
va fi suma devierilor în fiecare atom. Asestea nu vor fi totdeauna în acelaşi sens. Desigur, în
general, numărul devierilor va fi aproximativ acelaşi în toate direcţiile. De aceea problema va fi
una de ciocniri multiple şi noi va trebui să găsim un mod de estimare a unghiului mediu de
împrăştiere şi din aceasta, a împrăştierii medii.
Trebuie să subliniem că vom avea nevoie doar de estimarea aproximativă a mărimilor
implicate, pe care calculele ne conduc la o formulă ce poate fi aproximată în termeni de parametrii
măsurabili. Aceasta este caracteristică fenimenelor multiple, unde fiecare eveniment este de natură
46

asemănătoare. Rezultatul final este totdeauna dominat de probabilitatea statistică a modului în

care evenimentele se combină.
Vom face în continuare o estimare foarte crudă a devierii într-o singură ciocnire aşa cum se
ilustreză în figurile următoare.

Figura 3.5.

O deviere mică produsă de un singur atom este egală cu ∆p/p unde p este impulsul incident,iar ∆p
este variaţia transversală de impuls caracterizată de forţa F dintre particulele α şi atom, ce
acţionează în timpul ∆t cât acestea traversează atomul. Atunci cum

∆p
F=
∆t
rezultă
∆ p F∆ t
Φ = =
p p

2 Ze2
Forţa F este de ordinul . Timpul de traversare al atomului este de ordinul R/v. Atunci
4π ε 0 R 2
avem
2 Ze 2 2 Ze 2 Ze 2
Φ ≅ ≅ ≅ (3.1)
4 π ε 0 RvP 4 π ε 0 mv 2 R 4 π ε 0WR

unde m şi W sunt masa şi energia cinetică a particulelor α incidente, 2e sarcina sa, iar Ze-sarcina
nucleului.
Energia particulelor se măsoară de obicei în eV şi în cazul particulelor α este de ordinul
MeV. De aceea dacă în ecuaţia (3.1) punem Z=80, R=10 -10 m şi W=5 MeV (1MeV=1,6.10-13 J)
vom găsi:
Φ ≅ 2 ⋅ 10 − 4 radiani

Cănd vom combina un număr mare de asemenea devieri ce au loc întâmplător în trei
dimensiuni, pentru probabilitatea P(Φ)dΦ de împrăştiere între un unghi Φ şi Φ+dΦ, vom ajunge
la următoarea expresie:

2
Φ
−
1 2
(3.2)
P( Φ )dΦ = e 2Φ ⋅ 2 π Φ dΦ
2
2π Φ

unde Φ 2 este unghiul pătratic mediu de împrăţtiere ce este legat de unghiul de deviere Φ datorat
unui singur atom prin expresia:
47

Φ 2
= NΦ 2 (3.3)

Rutherford şi colaboratorii săi Geiger şi Marsden au verificat aceste rezultate în cazul

împrăştierii particulelor α pe nuclee de aur, prin observarea scintilaşiilor produse de aceste
particule pe un ecran de sulfură de zinc. Ei au găsit că între 00 şi 30 numărul de particule α
împrăştiate verifică formula (3.2) cu o valoare pentru Φ 2 ≅ 10 . Aceasta implică o deviere pe
atom de ordinul 1,5.10 -4 radiani pe ciocnire. Astfel în această regiune verificarea formulei este
excelentă. Cum s-a mai precizat însă, aproximativ 1 din 104 particule α suferă devieri de 900 sau
mai mari.
Deşi formulele de mai sus nu sunt exacte pentru unghiuri mari, ele pot fi folosite totuşi
pentru a estima probabilitatea pentru ca o deviere mare să aibă loc. Dacă în formula de mai sus
punem Φ 2 ≅ 10 , vom găsi că probabilitatea de împrăştiere la unghiuri mai mari decât 5 0 este de
3,8.10-6, iar pentru unghiri mai mari decât 900 este de 2.10 -22. De aceea vom ajunge la concluzia că
împrăştierile de launghiuri mici pot fi explicate de modelul Thomson, dar nu şi împrăştierile de la
unghiuri mari.
Mici modificări ale modelului Thomson nu pot fi făcute. Dacă spre exemplu se micşorează
dimensiunea sarcinii pozitive R, din ecuaţia (3.1) pentru Φ se poate observa că unghiul de
împrăştiere pentru o singură ciocnire creşte, dar radicalul unghiului pîtratic mediu de împrăştiere
este N Φ , unde N este numărul atomilor prin care trec particulele α. Totuşi reducerea razei R
va lăsa spaţii între sarcinile pozitive. Probabilitatea ca o particulă α să trecă printr-un atom este
evident proporţionalî cu aria acesteia. De aceea N ∝ R . Cum Φ este invers proporţional cu R,
ajungem la concluzia că N Φ nu depinde de R, ca de altfel şi Φ 2 . Astfel ajungem la concluyia
că ciocnirile multiple nu pot produce niciodată devierile mari observate. Dar N Φ este constant
numai dacă N >> 1. Pentru dimensiuni foarte mici ale lui R putem ave aînsă o singură împrăştiere,
ceea ce ar putea explica unghiurile foarte mari de împrăştiere. Pentru ca aseasta să fie peste 90 0
trebuie ca R în ecuaţia (3.1) să fie de aproximativ 10-14 m. Toate metodele de estimare a
dimensiunilor atomilor conduc însă la dimensiuni de ordinul 10-10 m. Este clar că este necesar alt
model decât al lui Thomson.

1.14.3Strucura nucleară a atomului

Existenţa unor cazuri de împrăştiere la unghiuri mari a condus la ideea că sarcina pozitivă
din atom trebuie să fie concentrată într-o regiune extrem de mică a acestuia. Probabilitatea
împrăştierii la unghiuri mari prin ciocniri succesive (aşa numita împrăştiere multiplă) este exclusă
datorită grosimii mici a foiţei metalice. De asemenea, influenţa electronilor este neglijabilă.
Rezultă că aproape toată masa atomului trebuie să fie concentrată în centrul atomului, ca şi
sarcina electrică pozitivă.
Rutherford a analizat în detaliu fenomenul de împrăştiere, folosind legile mecanicii clasice
şi teoria clasică a electricităţii, calculând distribuţia unghiulară ce permite evaluarea numărului de
particule deviate la un unghi dat, ceea ce face posibilă comparaţia cu experimentul. Împrăştierea
se datorează forţei coulombiene de repulsie dintre particula α încărcată pozitiv şi nucleul încărcat
tot pozitiv. De asemenea, calculul presupunea numai împrăştierea pe atomi grei, ceea ce face
acceptabilă ipoteza că pe durata ciocnirii, nucleul rămâne fixat în spaţiu. S-a presupus, de
asemenea, că particula α nu penetrează în regiunea nucleară, particula şi nucleul (considerate
48

punctiforme) actionând ca sarcini punctiforme. În sfârşit, calculul este nerelativist, deoarece

v α c ≈ 1 20 .
Traiectoria particulei în procesul de "ciocnire" este o ramură de hiperbolă, într-unul din
focarele acesteia aflându-se nucleul (vezi Anexa 2 şi figura 3.5).

Figura 3.6 Traiectoria hiperbolică a particulei α; a si b sunt semiaxele, iar ( este

distanta dintre centrul O şi focarul K, adică excentricitatea liniară a hiperbolei.

Să notăm cu R distanţa dintre nucleul K şi vârful hiperbolei; atunci

R = ε(1 + co s ϕ )
Se vede că
b
ε =
s in ϕ
deci,
b (1 + co s ϕ) ϕ
R = = b c tg (3.4)
s in ϕ 2
Semiaxa b, adică distanţa dintre nucleu şi asimptota hiperbolei, se numeşte parametru de
ciocnire; în absenţa respingerii, traiectoria particulei ar fi tocmai această asimptotă. În primul
rând vom căuta o relaţie între parametrul de ciocnire b şi unghiul de deviere θ.
49

Figura 3.7 . Traiectoria hiperbolică. Se văd coordonatele polare r si ϕ' .

Parametrii b şi D determină complet traiectoria, în particular unghiul de împrăştiere (şi

distanţa minimă faţă denucleu, R. Se vede că

θ = π − 2ϕ

Vom aplica particulei α legile de conservare. Să utilizăm mai întâi legea conservării
energiei: suma energiilor cinetică şi potenţială este constantă. La distanţe foarte mari de nucleu,
particula are numai energie cinetică; fie v α viteza acesteia. Egalând această energie cu energia
totală din momentul când particula α trece prin vârful hiperbolei, obţinem:

2
1 1 1 zZ e 1
m v ∞2 = m v 02 + : m v ∞2
2 2 4 πε0 R 2

Notăm
2 zZ e 2
D = (3.5)
4 π ε 0 m v ∞2

mărime care se dovedeşte a fi distanţa minimă de apropiere de nucleu în cazul ciocnirii frontale,
adică
1 zZ e 2
m v ∞2 = ( b = 0 ) (3.6)
2 4 πε0 D

Atunci,
v 02 D
1 = +
v ∞2 R
sau
50

v 02 D ϕ
1 = 2
+ tg
v∞ b 2

Mai departe, în virtutea legii conservării momentului cinetic, avem

m v∞b = m v0R
sau
v0 b
= = tg ϕ
v∞ R
ϕ D ϕ
1 = tg 2
+ tg
2 b 2
D ϕ
b = tg
2 2
Dar
π ϕ
θ = π − 2ϕ sau ϕ = −
2 2
Deci
D θ
b = c tg (3.7)
2 2

În calculele de mai sus am considerat centrul împrăştietor (nucleul) fix, adică având o
masă infinit de mare în compataţie cu masa particulei α. Aceasta este echivalent cu a considera în
calculele de mai sus, sau în Anexa 2 că s-a lucrat ăn sistemul centrului de masă. Legătura dintre
unghiul de împrăştiere θ din sistemul laboratorului L şi χ din sistemul centrului de masă C este:
Mα
ctgθ = ctgχ + cosecχ (3.8)
M

În cazul de faţă se studiază împrăştierea particulelor α pe nucleele grele de Au (M=197 u.a.m.). În

acest caz:

Mα
≅ 0 ,02
M

şi se poate neglija într+o bună aproximaţie diferenţa dintre sistemul L şi sistemul C, considerând
aproximativ valabile şi în sistemul L, rezultatele riguros deduse în sistemul C. Ori de câte ori
această ipoteză nu poate fi făcută, transcrierea rezultatelor în sistemul L este dificilă şi duce la
expresii complicate. În cele ce urmează vom considera că ea este îndeplinită, echivalând cu a
considera
θ ≅ χ
51

Relaţia (3.7) dă unghiul de deviere în funcţie de parametrul de ciocnire. Acum este uşor de
calculat câte particule dintr-un fascicul incident sunt deviate cu un anumit unghi. Din figura (3.7)
vedem că la împrăştierea unei particule de către un singur nucleu, dacă parametrul de ciocnire ia
valori în domeniul [b, b + db], atunci unghiul de împrăştiere ia valori în domeniul [θ, θ+ dθ]:

Figura 3.8

Se observă că b şi θ variază în sens invers (cresterea lui b determină scăderea unghiului de

împrăştire θ). Să considerăm un singur nucleu-ţintă aflat în calea unui fascicul de particule α. Vor
suferi împrăştieri cu unghiuri cuprinse între θ şi θ+dθ toate particulele α care străbat aria inelului
de rază interioară b şi raza exterioara b+db, trasat în jurul axei ce trece prin nucleu şi are direcţia
fasciculului iniţial. Aria inelului este

d σ = 2 πb d b (3.9)

Fie o foită de arie S, având densitatea superficială de nuclee n S = N S S , unde N S este

numărul de nuclee de pe suprafaţă. Trasăm câte un inel de raze b şi b+db în jurul fiecaruia dintre
nucleele de pe suprafaţa ţintei (figura 3.9)
Vor fi împrăştiate sub unghiuri cuprinse între θ şi θ+dθ toate particulele care vor trece prin inele
de raze b si b+db, centrate pe nucleele ţintei. Probabilitatea ca o particula să treacă printr-unul din
astfel de inele (este vorba de trecerea prin coroana circulară dintre cercurile de raze b şi b+db),
P(b)db, este egală cu aria totala a inelelor, "vazută" de particula α imprăştiată la aria totală a
foiţei:

N 2 πb d b
P (b ) db = S = n S 2 πb d b
S

Presupunem că foiţa este destul de subţire pentru a putea ignora suprapunerea inelelor .
Procesul implică o singură împrăştiere.
52

Figura 3.9. Înţelem că sunt mult mai multe inele decât cele trasate şi inelele sunt mult mai
mici decât cele din această figură.

Din relatia

D θ
b = c tg
2 2

rezultă
 − 1  d b
D  2
db =
2 s in 2 θ
2
θ
2 cos dθ
D 2 D 2 s in θ d θ
b db = - = −
8 s in 3 θ 1 6 s in 4 θ
2 2
π s in θ d θ
P (b ) db = - nS D 2
8 θ
s in 4
2
Dar -P(b) db este chiar probabilitatea ca particulele incidente să fie împrăştiate în intervalul
unghiular θ şi θ+dθ. Semnul minus provine din faptul că o descrestere a lui b, fie -db, corespunde
la o creştere a lui θ la θ +dθ . Dacă N este numărul de particule incidente pe foiţă şi N(θ) dθ este
numărul particulelor împrăştiate în intervalul unghiular θ şi θ +dθ, atunci

N (θ) d θ π s in θ d θ
= −P (b ) db = - nS D 2
N 0 8 θ
s in 4
2

Însă
2 zZ e 2
D =
4 π ε 0 m v ∞2
deci,
53

2
 1 z Z e 2  2 π s in θ d θ
N (θ) d θ = n S N 0   (3.10)
 4 π ε 0 2 m v ∞2  θ
s in 4
2

Aceasta este formula de împrăştiere Rutherford. Adesea, această formulă este exprimată în
funcţie de secţiunea eficace diferenţială dσ/dΩ. Această cantitate este definită astfel încât numărul
dN de particule împrăştiate în unghiul solid dΩ la unghiul de împrăştiere θ este

dσ
dN = N 0nS dΩ
dΩ

dacă N0 particule sunt incidente pe o ţintă tip foiţă ce conţine n S nuclee pe unitatea de suprafaţă.
Această definiţie este analogă definiţiei secţiunii eficace introdusă mai înainte.

N = σN 0nS

Unghiul solid este definit ca raportul dintre elementul de suprafaţă şi pătratul razei
(figura 3.10).

Figura 3.10.

În cazul experientelor Rutherford, împrăştierea este simetrică în raport cu direcţia

fasciculului incident. După cum se vede din figura 3.10,

2 π ( r s in θ )( r d θ )
dΩ = = 2 π s in θ d θ
r2
54

Folosind aceasta expresie în formula de împrăştiere Rutherford şi scriind

d N = N (θ) d θ
obţinem
2
 1 zZ e 2  dΩ
dN = nSN 0 2 
 4 π ε 0 2 m v ∞  s in 4 θ
2

Comparând cu definiţia, obţinem

2
dσ  1 zZ e 2  1
=  2  (3.11)
d Ω  4 πε 0 2 m v ∞  s in 4 θ
2

adică secţiunea eficace diferenţială de împrăştiere Rutherford .

În general, concordanţa dintre formulă şi rezultatele experimentale este extrem de bună.
Rutherford, împreună cu foştii săi studenti, Geiger şi Marsden au efectuat experimente de testare
detaliate, cu urmatoarele rezultate:

1) Dependenţa unghiulară a fost testată utilizând foiţe de Au şi Ag la unghiuri cuprinse

între 5 şi 150 0. Deşi N(θ)dθ variază în acest domeniu cu 5 ordine de mărime, rezultatele
0

experimentale păstreaza proporţionalitatea cu distribuţia unghiulară teoretică cu o eroare de

numai căteva procente.

2) Dependenţa de energia cinetică a particulelor a fost confirmată experimental, utilizând

mai multe surse radioactive, raportul dintre energia cinetică maximă şi energia cinetică minimă
fiind de aproximativ 3.

3) Teoria prezice că N(θ)dθ trebuie să fie proportional cu (Ze)2, pătratul sarcinii nucleare.
Deoarece sarcina şi masa particulelor α sunt cunoscute, iar energia cinetică poate fi
determinată din experienţe de deviere, formula Rutherford poate fi folosită pentru a obţine sarcina
Ze a nucleului. Experienţe precise efectuate de Chadwick în 1920 au permis măsurarea directă,
pentru prima dată, a sarcinii pozitive a nucleului. De exemplu, Chadwick a obţinut urmatoarele
valori pentru Z :

Pt Ag Cu
77,4 46,3 29,3

în timp ce, conform tabelului periodic

78 47 29

Excelenta concordanţă dintre cele două grupuri de cifre confirmă ipoteza fundamentală că
sarcină nucleului şi numărul atomic coincid.
55

4) Experimente de tip Rutherford sunt capabile să dea mărimea nucleului. S-au observat
neconcordanţe însemnate între teorie şi experiment numai în cazul ciocnirilor aproape centrale
(deviaţii de aproape 180 0) cu atomii uşori. Neconcordanţa se menţine şi după efectuarea
corecţiilor privind reculul nucleului-ţintă, deoarece în cazul atomilor uşori nu mai este valabilă
ipoteza masei nucleului-ţintă mult mai mare decât masa particulelor α.
Atomii uşori, având sarcina nucleului mică, permit particulei α să se apropie foarte mult
de nucleu. La distanţe foarte mici între particula α şi nucleul-ţintă îşi fac simţită prezenţa, alături
de forţele electrostatice, forţele de natură nucleară. Prezentăm datele experimentale obţinute de
grupul lui Rutherford la împrăştierea aproape centrala a particulelor α de diferite energii pe o ţintă
de Al (vezi figura 3.11).

Figura 3.11

Pe abscisă avem distanta minimă dintre particula α şi nucleul-ţintă la ciocnirea frontală,

calculată cu formula

1 zZ e 2
R 180 =
4 π ε 0  µ v ∞2 
 
 2 
mα M
unde µ = este masa redusă a sistemului.
mα + M
Pe ordonată avem raportul dintre numărul de particule împrăştiate şi observate
experimental şi numărul prezis de teoria Rutherford (corectat pentru masa finită a nucleului-ţintă).
Raza nucleară poate fi definită ca valoarea R180 la care se observă abateri de la teoria Rutherford.
Datele nucleare din grafic arată că raza nucleului de Al este rAl ≈ 10 − 14 m.

1.14.4Împrăştierile de la unghiuri mici

56

Se poate remarca că la unghiuri de împrăştiere foarte mici, probabilitatea de împrăştiere

devine mai mare decât şi desigur tinde la infinit când θ tinde la zero (vezi relaţia 3.10). Desigur
acest lucru este un nonsens şi contrazice experimenul. Motivul este că la unghiuri foarte mici sunt
violate ambele presupuneri făcute şi anume că s-a neglijat prezenşa electronilor şi că avem de
aface cu o singură ciocnire.
Efectul prezenţei electronilor (înafara faptului că ei cauzează ciocniri multiple) este acela
că ei ecranează nucleul astfel încât particulele α nu simt câmpul coulombian al întregului nucleu.
Deşi nu se cunoaşte distribuţia electronilor din jurul nucleului, se ştie că dimensiunea atomului
este de 10-10 m şi cum atomii sunt neutrii, ecranarea la această poate fi totală. În acest caz,
particulele α cu un parametru de ciocnire mai mare decât dimensiunea atomului nu vor fi
împrăştiate. Dacă numărul de atomi pe unitatea de arie a suprafeţei ţintei împrăştietoare este mică,
atunci probabilitatea de împrăştiere este mai mică decât unu. Acest lucru poate apare în ţinte
gazoase de un centimetru grosime la 10-2 tor care conţin 4.1014 atomi pe cm2 de suprafaţă.
În caz că num,ărul de atomi de pe unitatea de suprafaţă este mai mare şi parametrul de
ciocnire este foarte mare, avem de aface cu cioniri multiple. În această situaţie, probabilitatea
totală de împrăţtiere numai este egală cu cea corespunzătoare unei singure ămprăştieri. De aceea
pentru foiţe metalice subţiri, distribuţia particulelor α împrăştiate variză de la distribuţia
Rutherford la unghiuri mari, la o distribuţie o distribuţie de împrăştieri multiple la unghiuri mici,
în aşa fel încât probabilitatea totală de împrăştiere este egală sau mai mică decât 1.

1.15MODELUL PLANETAR AL ATOMULUI

Studiile de împrăştiere a particulelor α pe foiţe metalice subţiri i-au permis lui Rutherford
să elaboreze un model al atomului. Conform acestui model, atomul este format dintr-un nucleu
încărcat pozitiv cu sarcina +Ze şi de dimensiuni de ordinul 10 -14 m. În acest nucleu este
concentrată aproape toată masa atomului. În jurul nucleului se găsesc Z electroni, ce neutralizează
din punct de vedere electric atomul ca un întreg. Pentru a asigura stabilitatea acestui ansamblu de
sarcini pozitive şi negative s-a presupus că electronii execută mişcări de rotaţie pe orbite închise în
jurul nucleului, asemenea mişcării planetelor în jurul Soarelui. S-a ajuns astfel la elaborarea
modelului planetar al atomului, model care părea absolut corect în cadrul mecanicii clasice.
Formula lui Rutherford permite, în pricipiu, determinarea sarcinii nucleului. Acest lucru a
fost realizat de către Chadwick. În formului lui Rutherford intervin mărimi cunoscute ( n, V, e) sau
mărimi accesibile măsurătorilor experimentale ( mα , v α2 ). Singura dificultate constă în
determinarea cu aceeaşi instalaţie a numărului de particule α din fasciculul iniţial şi a numărului
de particule α împrăştiate sub unghiul θ [N şi respectiv, dN ( θ ) ]. În experimente anterioare,
deoarece aceste două mărimi diferă foarte mult, erau măsurate cu instalaţii diferite, fapt ce
introducea erori mari. Chadwick a aranjat în aşa fel experimentul încât N şi dN ( θ ) au putut fi
măsurate cu acelaşi dispozitiv experimental. Sistemul experimental este prezentat în figura 3.12.
57

Figura 3.12

Foiţa împrăştietoare are forma unui inel AA', preparatul radioactiv S şi ecranul fluorescent
de sulfură de zinc E fiind aşezate la aceeaşi distanţă r de AA'. Se determină numărul particulelor
împrăţtiate sub un unghi θ, care pentru simplificarea calculelor este ales astfel încât să fie dublul
unghiului format de axa SE cu direcţia razelor care pleacă din S spre foiţă. În interiorul inelului
AA' este aşezat un ecran netransparent pentru particulele α. În acest aranjament experimental se
determină numărul dN de particule α împrăştiate de cître foiţa AA'. Acoperind acum cu un ecran
netransparent inelul AA' şi îndepărtând ecranul central, se putea determina numărul de particule
din fascicolul incident N. Deoarece numîrul lor era prea mare pentru a fi măsurat direct, s-a aşezat
în faţa ecranului E un disc rotitor cu o mică deschidre care micşora în mod corespunzător numărul
de particule α ce ajungeau pe ecran.
Astfel, s-a stabilit că sarcina nucleului are valoarea Ze, unde Z coincide cu numărul de
ordine din tabloul lui Mendeleev. Cu acest prilej, numărul de ordine a primit o interpretare fizică,
fiind egal cu sarcina nucleară şi cu numărul de electroni din atom.
La o analiză mai amănunţită a modelului planetar se constată că el este incompatibil cu
legile fizicii clasice. Conform mecanicii clasice, sistemul format din nucleu şi electroni nu poate fi
în echilibru decât cu condiţia ca electronii să se rotească în jurul nucleului pe orbite bine
determinate. Din puctul de vedere al electrodinamicii clasice un asemenea sistem este instabil,
deoarece în acest caz electronii ar avea o acceleraţie constantă (acceleraţia centripetă) şi ar radia
energie electromagnetică de spectru continuu, fapt ce ar micşora energia mecanică a electronilor.
Aceştia se vor mişca în spirală până ar cădea pe nucleu. Într-un timp de 1 0 − 1 2 s, atomul ar colapsa
ajungând la dimensiunea nucleului. Această instabilitate atomică contrazice însă faptele
experimentale care demonstrează stabilitatea materiei, formată din atomi şi molecule. Mai mult,
spectrul continuu al radiaţiei emise în acest proces este în discordanţă cu spectrele discrete
observate.
Concluzia este că modelul planetar elaborat de Rutherford nu se supune legilor fizicii
clasice şi că trebuie căutate legi noi care să descrie fenomenele la scară microscopică.
58

Capitolul 4

FOTONII

1.16Radiaţia termică

1.16.1Introducere

Radiaţia emisă de un corp ca urmare a încălzirii lui este numită radiaţie termică. Să ne
imaginăm o incintă ai cărei pereţi sunt încălziţi, printr-un mijloc oarecare, până la o anumită
temperatură T. Pereţii încălziţi emit energie de la unul la altul sub formă de radiaţie termică,
astfel încât în interiorul incintei apare un câmp de radiaţie. Acest câmp electromagnetic se poate
caracteriza prin densitatea de energie

W
u=
V

care, la echilibru, este aceeaşi în orice punct din interiorul incintei; să descompunem radiaţia în
componentele sale spectrale şi să notăm cu uυ densitatea spectrală de energie a componentelor
radiaţiei ale căror frecvenţe sunt cuprinse în intervalul dintre ν şi ν +dν

1 dWυ
uυ =
V dυ

În felul acesta, functia u υ se extinde peste toate frecvenţele, de la zero la infinit şi descrie
un spectru continuu. Emisia unui spectru continuu este proprie materiei în stare condensată (solid
sau lichid), descrisă de un număr infinit de sisteme care vibrează cu cele mai diferite frecvenţe.
Spectrele discrete, de linii, caracterizează atomii individuali în gaze rarefiate.
Există o lege a lui Kirchoff (1859) care afirmă că pentru radiaţia termică, raportul
dintre puterea de emisie şi puterea de absorbţie ale unui corp depinde numai de temperatura
corpului, nu şi de natura sa ; altfel nu ar putea exista un echilibru radiativ într-o cavitate care
conţine substanţe de diferite feluri.
Prin puterea de emisie I(T) se înţelege energia emisă de un corp în unitatea de timp prin
unitatea de suprafaţă, iar prin puterea de absorbţie se înţelege fracţiunea pe care o absoarbe un
corp din energia care cade pe o unitate din suprafaţa sa, în unitatea de timp. Exprimarea
matematică a puterii de emisie este

1 dW
I (T ) =
S dt
59

Între puterea de emisie şi densitatea de energie avem o relaţie simplă

c
I (T ) = u( T )
4

unde c este viteza luminii în vid.

În general vorbind, forma detaliată a spectrului radiaţiei termice emisă de un corp
fierbinte depinde întrucâtva de compoziţia corpului. Totuşi, experienţa arată că există o clasă de
corpuri fierbinţi care emit spectre termice cu un caracter universal.
Astfel, Wien (1895) a introdus notiunea de corp negru. Ce este corpul negru ? Se
defineşte ca fiind un corp care este capabil să absoarbă integral radiaţia luminoasă care cade pe
el. Cel mai bun mod de a-l realiza constă în a scobi o cavitate într-un bloc de material, a acoperi
peretele acesteia cu negru de fum şi de a nu lăsa să comunice cu exteriorul decât printr-un mic
orificiu (figura 4.1).

Figura 4.1.

Când se trimite într-o astfel de incintă un fascicul luminos prin orificiu, nu iese din
aceasta decât o fracţiune infimă din energia incidentă, ca urmare a absorbţiei cvasi-complete
după reflectări succesive pe suprafaţa interioară. Această incintă, încălzită, devine
incandescentă şi emite prin orificiu o lumina izotropă care are o intensitate şi o repartiţie
spectrală care depind numai de temperatura T a incintei şi nicidecum de natura pereţilor ei. Din
acest motiv, radiaţia corpului negru este denumită radiaţie de echilibru termodinamic. Un
cuptor incandescent, emiţând lumină printr-o mică deschidere, răspunde în mod practic
definiţiei corpului negru.
Rămânând în cadrul termodinamicii, putem enunţa două legi referitoare la modul în
care radiaţia corpului negru depinde de temperatura.
Legea Stefan (1879) - Boltzmann* (1884) afirmă că puterea de emisie este
proporţională cu puterea a patra a temperaturii corpului radiant; cu cât un corp este mai
fierbinte, cu atât radiază mai mult. Relaţia corespunzatoare este

I(T ) = σT 4

* *
Ludwig Boltzmann (1844-1906), fizician teoretician austriac, şi-a făcut studiile universitare la Linz şi
Viena. La 23 de ani a fost numit asistent la Institutul de fizică din Viena. Mai târziu devine profesor la Graz,
apoi la Munich şi în final, înapoi la Viena. Prima lui publicaţie tratează legea a doua a termodinamicii, urmată
fiind de numeroase lucrări asupra mişcării moleculare, vâscozităţii şi difuziei gazelor, asupra teoriei
electromagnetice a lui Maxwell, asupra experimentelor de electricitate ale lui Hertz şi asupra radiaţiei corpului
negru.
60

unde σ = 5 , 6 6 9 7 × 1 0 − 8 W ⋅ m ⋅ K ( constanta Stefan - Boltzmann).

Următorul pas a fost făcut Wien** ; el a descoperit legea de deplasare (1893) care îi
poartă numele şi care afirmă că distribuţia spectrală a densităţii de energie este dată de o
ecuaţie de forma

 ν
uν = ν 3 F  
 T

unde F este o funcţie care depinde numai de raportul dintre frecvenţă şi temperatură şi a cărei
formă explicită nu poate fi determinată prin metode termodinamice.
Aceste legi pot fi demonstrate dacă se consideră radiaţia termică drept fluidul de lucru
dintr-o maşină termică. Câmpul radiativ, având un impuls, exercită o presiune asupra unui piston
mobil cu suprafaţa perfect reflectătoare, efectuând un lucru mecanic. Datorită efectului Doppler
care se produce ca urmare a mişcării pistonului-oglindă, frecvenţa radiaţiei se modifică şi, odată
cu ea , energia totală a radiaţiei.
Se poate demonstra că legea lui Wien include şi legea Stefan-Boltzmann; pentru a o
deduce pe aceasta din uma, integrăm densitatea spectrală uν peste tot spectrul:

c c ∞ c ∞ υ 
I= u = ∫ uυ dυ = ∫ υ 3 F   dυ
4 4 0 4 0 T

Punând x = ν/T şi pe x ca noua variabilă de integrare,

c ∞
I(T ) = T ∫0 x 3 F ( x )d x = σT
4 4
4

Motivul pentru care legea lui Wien se numeşte legea de deplasare este următorul: s-a
constatat experimental că intensitatea radiaţiei unui corp incandescent variază în funcţie de
lungimea de undă ca una din curbele din figura 4.2 ( Wien -1895, Lummer şi Pringsheim -
1899). În regiunea lungimilor de undă foarte mici, ca şi în regiunea lungimilor de undă foarte
mari, intensitatea este extrem de mică; ea prezintă o valoare maximă pentru o anumită lungime
de undă λ max . Dacă modificăm temperatura corpului radiant, se modifică şi graficul intensităţii;
în particular, se deplasează şi poziţia maximului. În felul acesta s-a constatat experimental că
produsul dintre temperatură şi lungimea de undă corespunzatoare maximului de intensitate este
constant, adică

λm ax T = b

unde b=0,28978 cm.K.

* **
Wilhelm Wien (1864-1928), fizician german, cunoscut mai ales pentru importante descoperiri privind razele
catodice, razele canal şi radiaţia lumonoasă. A primit premiul Nobel în fizică în 1911 pentru descoperirea legii de
deplasare din teoria radiaţiei termice.
61

Figura 4.2.

Această relaţie rezultă imediat din legea lui Wien. Până acum ne-am referit la distribuţia
energiei ca la o funcţie de frecventa ν, uν reprezentând energia radiaţiei emise în intervalul de
frecventa [ν, ν+dν ] şi în unitatea de volum; legea de deplasare se referă la o reprezentare grafică
ce prezintă distribuţia intensităţii în functie de λ; prin urmare, uλ reprezintă densitatea energetică
emisă în intervalul de lungime de undă [λ, λ+dλ]. Trecerea de la uν la uλ este simplă. Evident,
din considerente de conservare a energiei, trebuie să avem uν dν = uλ dλ şi, deoarece λν=c,
relaţia dintre dν şi dλ este

dν dλ
=
ν λ

Deci, distribuţia spectrală a energiei în funcţie de lungimea de undă va avea forma

c4  c 
u λ = F  
λ5  λT 

Acum se poate găsi legea de deplasare, calculând lungimea de undă pentru care uλ este maximă.
Punând condiţia de maxim duλ dλ = 0 , se obţine o ecuaţie cu o singură variabilă c / λ T a cărei
soluţie are forma λT=const. Valoarea constantei nu poate fi determinată dacă nu se cunoaşte
forma explicită a funcţiei F. Termodinamica singură nu poate spune nimic despre această
funcţie; pentru a o determina trebuie să recurgem la un model concret. Din considerente
termodinamice rezultă că forma legii, determinată de F, nu poate să depindă de model.
62

1.16.2Teoria clasică a radiaţiei corpului negru

Pe baza unor presupuneri privind emisia şi absorbţia luminii, Wien a reuşit în 1896 să
deducă o relaţie cantitativă pentru densitatea spectrală:

bν
−
3
uν (T ) = aν e T

unde a şi b sunt constante. Această formulă prezintă o concordanţa destul de slabă cu

experimentul, fiind valabilă numai la frecvenţe înalte.
La începutul anului 1900, Rayleigh şi Jeans efectuează un calcul al densităţii de energie
a radiaţiei corpului negru care scoate în evidenţa un conflict serios dintre fizica clasică şi
rezultatele experimentale. Pentru a urmări etapele teoriei Rayleigh-Jeans, considerăm o cavitate
cu pereţi metalici, încălzită uniform la temperatura T. Pereţii emit radiaţie electromagnetică în
domeniul termic de frecvenţe. Aceasta se întâmplă din cauza mişcărilor accelerate ale
electronilor în pereţii metalici, ca urmare a agitaţiei termice. Totuşi, nu este necesar să studiem în
detaliu comportarea electronilor. În schimb, ne focalizăm atenţia asupra comportării undelor
electromagnetice în interiorul cavităţii. Mai întâi, Rayleigh şi Jeans au aplicat teoria
electromagnetică clasică pentru a arăta că radiaţia din cavitate trebuie să existe sub forma
undelor staţionare cu noduri pe suprafeţele metalice. Considerăm, pentru simplificare, că incinta
umplută cu radiaţie electromagnetică are forma unui cub cu latura a. Atunci, radiaţia reflectată
înainte şi înapoi între pereţi poate fi analizată prin intermediul celor trei componente, de-a lungul
celor trei direcţii reciproc perpendiculare, definite de muchiile cavităţii.
Analizăm problema stabilirii numărului undelor staţionare cu noduri pe suprafeţele
cavităţii, ale căror lungimi de undă sunt cuprinse în intervalul λ şi λ +dλ , corespunzător
intervalului de frecvenţă ν şi ν +dν . Vom trata mai întâi componenta x: considerăm cazul
simplificat al unei "cavităţi unidimensionale" de lungime a. Câmpul electric pentru undele
staţionare electromagnetice unidimensionale poate fi descris de funcţia

2 πx 
E (x,t) = E s i n   s in ( 2 πυ t )
0  λ 

Pentru a satisface cerinţa ca undele să aibă noduri pe ambele capete ale cavităţii uni-
dimensionale, alegem originea axei x la un capăt al cavităţii şi cerem ca

λ
n = a ( n = 1 ,2 ,3 , . . . )
2

Această condiţie determină un set de valori permise pentru λ. Pentru aceste valori, configuraţia
amplitudinilor undelor stationare arată ca în figura 4.3.
63

Figura 4.3.

Frecvenţele permise sunt:

cn
υ = (n = 1,2,3,... )
2a

Putem reprezenta aceste valori permise ale frecvenţei într-o diagramă constând dintr-o
axă pe care desenăm un punct pentru fiecare valoare întreagă a lui n. Pe astfel de diagramă,
valoarea frecvenţei permise ν, corespunzând unei valori particulare a lui n este egală cu c/2a ori
distanţa d de la origine până la punctul respectiv ( figura 4.4).

Figura 4.4.

O astfel de diagramă este utilă pentru calcularea numărului de valori permise în

intervalul de frecvenţă ν şi ν+dν , pe care îl vom numi N(ν). Pentru a evalua această cantitate,
numărăm pur şi simplu punctele de pe axa n care cad între două limite ce sunt construite astfel
încât să corespundă frecvenţelor ν şi ν+dν, respectiv. Deoarece punctele sunt distribuite uniform
de-a lungul axei n, este clar că numărul de puncte ce cad între cele două limite va fi proportional
cu dν, dar nu va depinde de n. De fapt, este usor de văzut că N(ν) = n'ν - nν = (2a/c)dν. Totuşi,
trebuie să-l înmulţim cu 2, deoarece pentru fiecare dintre frecvenţele permise corespund două
unde aferente celor două stări posibile de polarizare ale undelor electromagnetice. Atunci avem

4a
N (υ ) = dυ
c

Calculul de mai sus se extinde uşor la cazul cavităţii tridimensionale (figura 4.5).
64

Figura 4.5. Frecvenţele permise într-o cavitate cubică de latură a sunt determinate de
indicii nx , n y , nz ce pot lua numai valori întregi, pozitive. Pentru claritate, numai câteva din
mulţimea de puncte corespunzând seturilor acestor indici sunt arătate.

Numărul frecvenţelor permise în intervalul ν şi ν+dν este egal cu numărul de puncte conţinute
între sferele de raze corespunzătoare frecvenţelor ν şi ν+dν, respectiv. Acesta va fi proporţional
cu volumul conţinut între cele doua sfere, deoarece punctele sunt uniform distribuite:

3
1 1  2a 
N ( υ ) = 2 4 π n2 dn = 4 π   υ 2 dυ =
8 4  c
8π V
= 3 υ 2 dυ
c

unde V=a3 este volumul cavităţii. Cu acest rezultat al teoriei clasice a electromagnetismului s-a
calculat energia totală medie a acestor unde, când sistemul este în echilibru termic. Această
energie depinde numai de temperatură. Se poate arăta acest lucru printr-un calcul simplu, după
cum urmeaza. Conform teoremei lui Boltzmann, în stare de echilibru termodinamic, valoarea ε a
energiei oscilatorului apare cu o probabilitate relativă p(ε)=C exp(-ε/kT), deci se poate calcula
65

valoarea medie ε , mediind peste toate stările cu acest factor de pondere. Punând, pentru
simplificare β =1/kT, obţinem

∞ ∞ −βε
ε =
∫ 0 ε p(ε )dε = ∫ 0 ε e dε = −
d ∞
ln ∫ e − β ε dε =
∞ ∞ −βε dβ 0
∫ 0 p(ε )dε ∫ 0 e dε
d 1 1
= − ln = = kT (legea echipartiţiei energiei)
dβ β β

Numărul undelor staţionare din intervalul de frecvenţă, înmulţit cu energia medie a

undelor şi împărţit la volumul cavităţii, dă energia medie conţinută în unitatea de volum şi în
intervalul de frecvenţă [ν,ν+dν], adică mărimea căutată, densitatea energetică spectrală

N (ν)ε 8 πV ν2d ν
u υ (T ) = = kT
Vdν c 3V d ν

sau
8 πν2
u ν(T ) = kT
c3

Aceasta este formula Rayleigh-Jeans pentru radiaţia corpului negru.

Să comparăm acum rezultatele teoriilor clasice cu datele experimentale. Formula lui

Wien descrie destul de bine situaţia pentru frecvenţe mari, pe când formula Rayleigh-Jeans
descrie destul de bine situaţia pentru frecvenţe mici (figura 4.6).
Nici una dintre formule nu descrie bine întreaga comportare spectrală a emisiei corpului
negru. Să considerăm formula Rayleigh-Jeans. Este evident că aceasta nu este corectă, întrucât
dependenţa monoton crescătoare a densităţii spectrale de energie conduce la o densitate integrală
(pe întreg spectrul de frecvente 0 → ∞ ) infinită:

∞
u = ∫0 u ν d ν = ∞

rezultat denumit catastrofa ultravioletă. Experimental, această densitate de energie este finită şi
este dată de legea Stefan-Boltzmann.
66

Figura 4.6.

Mai mult, dacă ar fi corectă formula Rayleigh-Jeans, ar trebui ca sursele de radiaţie (dipolii
oscilanţi din pereţii cavităţii) să emită până când toată energia lor de vibraţie se transferă
câmpului, temperatura peretelui tinzând către 0K, ceea ce nu se întâmplă. În stare de echilibru,
toată energia ar trebui să fie conţinută în câmp. Ori, se poate arăta că densitatea energiei de
vibraţie (energie termică) a oscilatorilor din perete este de aproximativ 1014 ori mai mare decât
cea existentă în câmpul de radiaţie.

1.16.3Teoria Planck a radiaţiei

La 14 decembrie 1900, Profesorul Max Planck* prezenta în faţa membrilor Societăţii

Germane de Fizică din Berlin o demonstraţie a legii radiaţiei corpului negru. Această dată poate
fi privită ca ziua de naştere a teoriei cuantice.
Marea contribuţie a lui Planck a constat în faptul că a înţeles că toate dificultăţile legate
de teoria radiaţiei pot fi înlăturate postulând că energia este o variabilă discretă care se modifică
în porţii finite, în cuante de energie. Făcând această presupunere radicală, Planck s-a îndepărtat
de fizica clasică. Astfel, a considerat că valorile permise pentru energie sunt

ε = 0 , ε 0 , 2ε 0 , 3ε 0 , ...

unde ε 0 este un interval energetic constant (cuanta de energie).

*
Max Planck (1858-1947), fizician teoretician german, a studiat la Munich şi Berlin şi şi-a dedicat cea mai
mare parte a vieţii fizicii teoretice, în particular, termodinamicii. A publicat multe cărţi despre acest subiect şi este
numit părintele teoriei cuantice a radiaţiei. Pentru contribuţiile sale în teoria radiaţiei corpului negru i s- a
decernat premiul Nobel pentru fizică în 1918.
67

Punctul esenţial în teoria lui Planck este determinarea energiei medii a modurilor de
vibratie ε ; formal, calculul lui ε diferă de acela efectuat de Rayleigh şi Jeans numai prin
înlocuirea integralelor cu sume, deoarece acum sunt posibile numai valorile nε0 (n=0, 1, 2, ...)
ale energiei, ponderile cu care apar aceste valori individuale fiind date tot de factorul Boltzmann.
Deci, valoarea medie va fi

∞ nε 0 ∞
−
∑ nε 0 e kT
∑ nε 0 e − β nε 0
d ∞
ε = n= 0
nε 0
= n= 0
∞
= − ln ∑ e − β nε 0 =
∞ dβ n = 0
∑
−
∑ e kT e − β nε 0
n= 0 n= 0

d 1 ε 0e− β ε 0
= - ln =
dβ 1 − e − β ε 0 1 − e − β ε 0

sau
ε0
ε = ε0
e kT −1

Prin înlocuirea acestei expresii în formula densităţii spectrale, obţinem

8π ν 2 ε0
uν = ε0 (4.1)
c3
−1 e kT

Mai departe, Planck a înţeles că energia medie a oscilatorilor (deci şi a modurilor de

vibraţie) şi implicit ε 0 sunt funcţii de frecvenţă, afirmaţie care încalcă legea echipartiţiei energiei
din fizica clasică.
Pentru ca formula (4.1) să fie compatibilă cu legea de deplasare a lui Wien, care, fiind
dedusă numai din considerente termodinamice, este sigur valabilă, Planck a arătat că ε 0 trebuie
să aibă forma
ε 0 = hν

în care h este o constanta de proportionalitate.

Planck a găsit valoarea constantei h căutând cea mai bună fitare a datelor experimentale
cu teoria sa. Valoarea obţinută pe aceasta cale de către Planck, este cu numai cu 2,5% mai mică
decât cea mai bună valoare actuală. Această faimoasă constantă se numeşte astăzi constanta lui
Planck şi are valoarea

h=6,626 10-34 J.s .

În toată splendoarea ei, legea Planck a radiaţiei se scrie:

8 πν2 hν
uν = hν
c3
e kT − 1
68

Această formulă a radiaţiei este în concordanţă excelentă cu rezultatele experimentale.

Pentru frecvenţe joase, exponenţiala de la numitor poate fi dezvoltată în serie şi luând primii doi
termeni din dezvoltare, se obţine

8 πh ν3 1 8 πν2
ν u = = kT
c 3  1 + h ν + . . .  − 1 c3
 kT 
adică exact formula Rayleigh-Jeans.
În domeniul frecvenţelor înalte, exponenţiala de la numitor devine mult mai mare decât
unitatea, astfel că putem neglija 1 de la numitor:
hν
8 πh ν 3 − kT
uν = e
c3
adică legea Wien a radiaţiei, stabilită anterior.
De asemenea, formula lui Planck permite determinarea legii de deplasare a lui Wien# .
##
În forma în care exprimă distribuţia energiei radiante din unitatea de volum în funcţie de frecvenţă pentru un
corp la temperatura T, formula lui Planck:

8 π hv 3
dW = dν
(
c 3 e hν kT
−1 )
exprimată în funcţie de lungimea de undă, are forma

8 π hc
dW = dλ
3
c e ( hc λ kT
)
− 1 λ5
Maximul funcţie dW / dλ , notat cu λ max , se obţine anulând derivata în raport cu λ :

 
d 8 π hc − 5 1 e hc λ kT hc 
= 8 π hc + = 0
( )
dλ c 3 e hc λ kT − 1 λ 5
 (
 λ 6 e hc λ kT − 1 λ 5 hc λ kT
e ) −1 ( )
2
kTλ 2 


hc
Notând z = , se obţine
kTλ

8 π hc  ez ⋅ z 
 − 5 +  = 0
( )
ez − 1 λ 6  e z − 1
Pentru valori mari ale lui z, ceea ce se întâmplă de obicei, e z ≈ e z − 1 , încât ultima ecuaţie de mai sus are
soluţia z=5 şi deci

hc
= 5
kTλ max
sau
hc
T⋅λ max = = 2,9 ⋅ 10 − 3 m ⋅ K
5k
69

Să utilizăm distribuţia spectrală a intensităţii radiaţiei termice dată de formula lui

Planck, pentru câteva temperaturi. Ştiind că domeniul vizibil se întinde de la frecvenţa ν =4,4
×1014 Hz la ν =8 ×1014 Hz (sau, în lungimi de undă între 3800 Å şi 7000 Å, ochiul omenesc
având un maxim de sensibilitate în regiunea galben-verzui, λ= 5500 Å), se poate calcula
fracţiunea din energia radiată de un corp incandescent asimilat cu un corp negru, care revine
domeniului vizibil:

ν2
∫ν u ν(T )d ν
η v iz ib il = 1
∞
∫0 u ν ( T ) d ν
Temperatura necesară corpului negru pentru a emite cu randament maxim în vizibil este
6000K, adică tocmai temperatura Soarelui. La temperaturi mai mari, maximul emisiei spectrale
se deplasează tot mai mult în U.V., emisia în vizibil scăzând rapid (cazul stelelor numite "pitice
albe").
La temperaturi relativ scăzute, maximul se află în I.R. şi deci emisia în vizibil este
determinată doar de "coada" de la frecvenţe înalte a spectrului (cazul corpurilor utilizate pentru
încălzit 700K-1500K). Corpul puţin încălzit apare roşu, cel încălzit la 6000K apare alb, iar cel
puternic încălzit (peste 6000K), apare albastrui.

1.16.3.1Postulatul lui Planck

Orice entitate fizică cu un grad de libertate a cărui coordonată este o funcţie

sinusoidală de timp (adică execută oscilaţii armonice simple) poate avea numai energiile
totale care satisfac relaţia

ε = nhν, n = 0,1,2,3,...

unde ν este frecvenţa de oscilaţie.

70

Figura 4.7.
Cuvântul coordonată este utilizat în sens general întelegând prin aceasta orice cantitate care
descrie poziţia instantanee a entităţii fizice analizate (exemplu: lungimea unui resort, poziţia
unghiulară a unui pendul, etc).
O diagramă a nivelelor de energie, ca în figura 4.7, reprezintă o cale potrivită pentru a
ilustra comportarea entităţii fizice guvernate de acest postulat, în contrast cu comportarea prezisă
de teoria clasică. Într-o astfel de diagramă, indicăm fiecare dintre stările energetice posibile ale
entitătii fizice printr-o linie orizontală (nivel de energie). Distanţa de la linie la linia de energie
zero este proporţională cu energia totală care îi corespunde. Deoarece, conform fizicii clasice,
entitatea poate avea orice energie de la zero la infinit, diagrama clasica a nivelelor de energie
constă dintr-un continuum ce se întinde de la zero în sus. Totuşi, entitatea ce execută oscilaţii
armonice simple poate avea numai una dintre energiile totale discrete ε = 0, hν, 2hν, ..., dacă
ascultă de postulatul lui Planck. Acest lucru este indicat prin setul discret de linii în diagrama
nivelelor de enegie. Atunci se spune că energia este cuantificată, stările de energie permise
sunt stări cuantice şi numarul întreg n este numit număr cuantic.
Este de la sine înţeles că ipoteza lui Planck a întâmpinat la început cea mai puternică
opoziţie. Fizicienii nu voiau să creadă că legea radiaţiei nu poate fi dedusă decât prin
introducerea ipotezei cuantice; ei o priveau ca pe un artificiu matematic, care într-un fel sau altul
ar fi interpretat fără a depăşi sfera ideilor clasice. Însă toate încercările făcute pentru o astfel de
interpretare au eşuat. Planck însuşi a fost foarte circumspect în a accepta abaterea sa de la fizica
clasică şi, după marea sa descoperire, a încercat insistent mulţi ani să înteleagă fenomenul
radiaţiei corpului negru pe baze pur clasice, însă fără nici un fel de rezultat. Planck spunea mai
târziu, că numai datorită acestor eşecuri repetate a ajuns la convingerea finală că nu ar putea fi
găsită o explicaţie în cadrul fizicii clasice.
Einstein are meritul de a fi fost primul fizician care a semnalat că, în afara legii radiaţiei
termice, mai există şi alte fenomene, inexplicabile în cadrul fizicii clasice, dar explicabile în baza
ipotezei cuantice.

1.17EFECTUL FOTOELECTRIC

În timp ce Planck se mulţumise să afirme structura discontinuă a energiei luminoase

în momentul schimbului de energie dintre radiaţie si materie, Einstein a susţinut un punct de
vedere şi mai radical. În conformitate cu ipoteza cuantelor de lumina (a fotonilor), formulată de
el in 1905, lumina constă din cuante (corpusculi) de energie hν care "zboară" prin spaţiu, ca
o ploaie de alice, chiar cu viteza luminii. Oricât de îndrăzneaţă a părut această ipoteză, existau
totuşi o serie de experimente care par aproape imposibil de explicat pe baza teoriei ondulatorii,
dar care pot fi imediat înţelese dacă acceptăm ipoteza cuantelor de lumină. Dacă am porni de
la ipoteza că lumina incidentă reprezintă un câmp electromagnetic oscilant, deci o undă, atunci
putem deduce timpul necesar suprafeţei metalice pentru a acumula prin absorbţie de la acest
câmp o cantitate de energie suficientă pentru eliberarea unui electron. Acest timp poate să ajungă
la câteva secunde. Însă experimentele lui Meyer şi Gerlach (1914) au dovedit tocmai contrariul:
emisia fotoelectronilor are loc imediat după începerea iradierii, rezultat care, evident, nu poate fi
înţeles decât admiţând ipoteza că lumina este constituită dintr-un flux de fotoni care scot
electroni în procese individuale, în momentul când lovesc suprafaţa metalică.
71

1.17.1Descrierea experimentală

Vom descrie acum rezultatele unui experiment ce urmăreşte studiul efectului fotoelectric
(pe care Einstein însuşi l-a citat în sprijinul ipotezei sale).
Descoperit de Hertz (1887), efectul fotoelectric constă din emisia de electroni de către o
suprafaţă metalică pe care cade o radiaţie luminoasă. Deşi aceşti electroni nu diferă de ceilalţi
electroni, totuşi sunt numiţi în mod obişnuit fotoelectroni.
Dispozitivul experimental constă dintr-o celulă fotoelectrică formată dintr-o placă
metalică sensibilă la lumină, numită fotocatod şi un electrod filiform numit anod, destinat
colectării de electroni, ambii electrozi aflându-se într-un tub vidat. În cazul funcţionării normale
trebuie ca electrodul colector să fie la un potenţial V pozitiv în raport cu placa. Figura 8
concentrează toate rezultatele experimentale importante privitoare la funcţionarea acestei celule.

d) Tensiunea de stopare

b) Caracteristici I-V pentru o culoare dată e) Curentul de saturaţie ( ν fixată)

( ν fixată)
72

c) Caracteristici I-V pentru diverse culori f) Sensibilitate şi randament

Figura 4.8. Efectul fotoelectric.

Figura 4.8a prezintă montajul experimental utilizat pentru studiu. Se măsoară curentul I
care traversează celula în funcţie de tensiunea V a electrodului colector în raport cu cea a plăcii,
tensiune care poate fi şi negativă. Se trasează curbele caracteristice prezentate în figurile 4.8b şi
4.8c. Atât timp cât tensiunea este pozitivă şi suficient de ridicată, curentul I ia o valoare maximă
constantă IM care se numeşte curent de saturaţie. Pe măsură ce tensiunea V scade, apropiindu-
se de zero, curentul I scade, de asemenea, însă acesta nu se anulează când tensiunea se anulează;
se anulează numai pentru o anumită valoare negativă V0 a tensiunii. Modulul ei |V0| reprezintă
tensiunea de stopare şi este tensiunea pentru care nu mai trece curent prin diodă, deoarece
electrodul respinge toţi electronii.
Figura 4.8e arată dependenţa liniară a curentului de saturaţie de puterea P a fasciculului
luminos incident, fapt care permite utilizarea celului fotoelectrice pentru măsurarea unei
intensităţi luminoase.
Pentru înţelegerea în profunzime a fenomenului cea mai importantă mărime este
tensiunea de stopare |V0| . Aceasta ascultă de legi extrem de precise :
1) valoarea ei nu depinde decât de frecvenţa luminii utilizate (dacă se modifică puterea P
a fasciculului luminos incident la frecvenţă fixă, V0 nu se modifică - conform figurii 4.8b) ;
2) valoarea ei creşte cu frecvenţa ν luminii - conform figurii 4.8c; mai exact, este o
funcţie liniară de frecvenţă.
3) panta dreptei reprezintă o constantă independentă de toate condiţiile experimentale (în
particular, este independentă şi de materialul fotocatodului, cu toate că frecvenţa de prag depinde
de acesta).

1.17.2Ecuaţia Einstein a efectului fotoelectric

Dependenţa energiei cuantei de lumină de frecventă (postulată de Planck) i-a sugerat lui
Einstein explicaţia efectului fotoelectric: fotoefectul este rezultatul interacţiunii dintre o cuantă şi
un electron, actul de interacţie fiind individual. Atunci, ieşirea electronului din metal este legată
intrinsec de frecvenţa radiaţiei şi nu de intensitatea ei.
Legea conservării energiei a fost scrisă de Einstein astfel:
73

hν = Le + E c

Aceasta este ecuaţia Einstein a efectului fotoelectric. Primul termen, hν , reprezintă energia
totală a unei singure cuante din lumina incidentă pe suprafaţa metalului. Litera h este constanta
lui Planck, care are aceeaşi valoare, indiferent de frecvenţa ν a radiaţiilor electromagnetice. La
suprafaţa metalică sau sub aceasta, această cuantă de lumină, cunoscută mai ales sub numele de
foton, este complet absorbită şi dispărând, cedează întreaga energie unui singur electron. O parte
din această energie, numită lucru mecanic de extracţie, notat L e , este consumată pentru a elibera
electronul din atom şi pentru a-l scoate în exteriorul suprafeţei metalului; energia rămasă este
folosită pentru a da electronului energia cinetică E c .
Pentru a fixa ordinul de mărime, prezentăm lucrul de extracţie pentru câteva metale :

Metalul Cs Rb K Na Ca Mg Zn Fe Ni
L e (eV) 2,1 2,2 2,4 2,5 2,3 2,4 3,4 4,8 5,0

Efectul fotoelectric este imposibil de realizat pe electroni liberi (nelegaţi în atom); aceasta
rezultă din nesatisfacerea simultană a legilor de conservare a energiei şi a impulsului, în ipoteza
electronilor liberi. Astfel, pentru fotoefect este esenţială legătura electronului cu atomul, căruia i
se transfera o parte din impulsul fotonului. Cu cât este mai slabă legătura electronului cu atomul,
în comparaţie cu energia fotonului, cu atât este mai mică probabilitatea de realizare a efectului
fotoelectric.

1.17.3Frecvenţa de prag

Din figura 4.8d se observă că dreapta ce reprezintă tensiunea de stopare |V0| în funcţie de
ν intersectează axa frecvenţelor la valoare ν0 . Această frecvenţă, numită frecvenţă de prag (sau
pragul roşu) este definită ca frecvenţa luminii care, căzând pe suprafaţa metalică, este capabilă
doar să elibereze electroni, fără a le da energie cinetică. Sub această frecvenţă, efectul
fotoelectric nu mai are loc. Pentru astfel de frecvenţă, ecuaţia lui Einstein se scrie hν 0 = Le . Ca
urmare, în cazul general ecuaţia Eistein a efectului fotoelectric poate fi scrisă sub forma

1
hν = hν 0 + m v2
2

unde apare şi expresia clasică a energiei cinetice a fotoelectronului.

Se poate stabili uşor o legătură între tensiunea de prag V0 şi lungimea de undă λ 0
corespunzătoare pragului roşu:

c hc 1 12400 A
λ0 = = =
ν0 e V0 V0 ( volti)

Frecvenţa de prag pentru cele mai multe metale se află în domeniul ultraviolet (Zn, Fe, Ni).
Pentru metalele alcaline şi alcalino-pământoase frecvenţa de prag se află în vizibil sau în
infraroşu apropiat.
74

Efectul fotoelectric a fost utilizat de Millikan* pentru a determina constanta lui Planck.

1.18EFECTUL COMPTON

O descoperire importantă în domeniul razelor X, făcută de fizicianul Arthur Compton** ,

avea să aducă ipotezei lui Einstein o confirmare experimentală remarcabilă. Natura corpusculară
a luminii este dovedită în modul cel mai clar de legile de schimbare a frecvenţei la împrăştierea
radiaţiilor X.
Teoria clasică a împrăştierii radiaţiei electromagnetice pe electroni atomici arată că
radiaţia împrăştiată are totdeauna aceeaşi frecvenţa că şi radiaţia incidentă (împrăştierea
Thomson, observată experimental). Explicaţia este următoare: electronul vibrează cu aceeaşi
frecvenţă ca şi vectorul câmp electric al undei incidente şi, ca orice dipol oscilant, generează o
undă secundară de aceeaşi frecvenţă. În acest proces, starea atomului este perturbată doar
temporar, iar electronii nu sunt expulzaţi. Ne putem aştepta că îndeosebi electronii strâns legaţi
în atom vor da acest tip de împrăştiere. Unii electroni din atomi sunt însă foarte slab legaţi, cu
energii de legătură de ordinul a 10-100 eV şi este uşor de înţeles că astfel de electroni ar putea fi
smulşi din atom în procesul de ciocnire.
În experimentele lui Compton, razele X, generate de un tub de raze X cu anticatod de
molibden, care funcţiona la o tensiune de 50.000 de volţi, erau împrăştiate sub diferite unghiuri
de o ţintă de grafit. Drept radiaţie incidentă a fost aşa-numita radiatie Kα a Mo, de lungime de
unda de 0,7 Å, corespunzând unei energii de aproximativ 20.000 eV. Această energie este foarte
mare in comparaţie cu energia de a legătura a electronilor periferici ai atomului de carbon; de
fapt, este mare în comparaţie cu energia de legătură a tuturor electronilor carbonului.

*
*
Robert Andrews Millikan (1868-1953), fizician american, a studiat la Universitatea Columbia şi a fost, pentru
25 de ani, Profesor de fizică la Universitatea din Chicago şi , pentru 30 de ani, Preşedinte al Laboratorului
Norman Bridge al Institutului Tehnologic California (Caltech) din Pasadena. Contribuţiile principale în ştiinţă au
fost : măsurarea sarcinii electronului, determinarea energiei cuantei de lumină prin studiul efectului fotoelctric şi
studii precise ale radiaţiilor cosmice. I s-a decernat Premiul Nobel pentru fizică în 1923.
**
Arthur Compton ( 1892-1962 ), fizician american. A primit titlul de Doctor în fizică al Universităţii Princeton
în 1920. În 1923 descoperă schimbarea lungimii de undă a radiaţiilor X, atunci când ciocnesc o probă de carbon.
Drept recunoştiinţă pentru descoperirea sa, în 1927 a primit premiul Nobel pentru fizică, împreună cu fizicianul
englez C. T. R. Wilson.
75

Figura 4.9.

În aceste împrejurări, ne putem aştepta ca procesul de împrăştiere să decurgă într-o manieră

foarte asemănătoare situaţiei în care electronii nu sunt deloc legaţi. Compton a găsit că spectrul
radiaţiei împrăştiate conţine o a doua componentă cu o lungime de undă λ care depinde de
unghiul de împrăştiere θ (figura 4.10).

Figura 4.10. Spectre obţinute în experienţa de difuzie Compton

(Phys.Rev. 22,409,1923).

Fiecare curbă reprezintă variaţiile intensităţii în funcţie de lungimea de undă; vom compara cele
trei curbe inferioare corespunzătoare radiaţiei difuzate (împrăştiate) cu curba superioară ce
reprezintă spectrul radiaţiei incidente (radiaţia primară). Spectrul radiaţiei difuzate se compune
din două radiaţii: 1) o componentă la lungimea de undă incidentă λ 0 , pe care o identificăm ca
76

fiind componenta Thomson; 2) o componentă cu lungimea de undă diferită λ = λ 0 + ∆ λ ,

inexplicabilă cu teoria clasică şi pe care o numim componentă Compton. Măsurătorile efectuate
de Compton au arătat că :
a) abaterea (deplasarea) ∆ λ = λ − λ 0 este pozitivă: componenta Compton are întodeauna o
lungime de undă mai mare decât componenta Thomson;
b) abaterea ∆ λ este o funcţie crescătoare de unghiul θ dintre direcţia incidentă şi direcţia de
împrăştiere;
c) abaterea ∆ λ nu depinde decât de unghiul θ . Ea este absolut independentă de lungimea de
undă a radiaţiei incidente λ 0 şi de natura blocului de material utilizat ca ţintă# . Rămâne acum
să se explice de ce în radiaţia împrăştiată se observă pe lângă linia deplasată şi cea nedeplasată.
Una dintre ipotezele făcute a fost că electronul pe care are loc împrăştierea este liber, adică este
capabil să preia o parte din energia fotonului incident. Această presupunere este adevărată pentru
elemente uşoare şi pentru electroni periferici (energia de legătură este mică faţă de energia
fotonului incident). Electronii din interiorul atomului sunt puternic legaţi, în special la elemente
grele; prin ciocnire are loc un schimb de energie şi de impuls cu întregul atom. Masa atomului
fiind mare, conform legii de conservare a impulsului, fotonul nu cedează atomului energie şi deci
împrăştierea are loc fără modificarea lungimii de undă. Deci, este evident că cu cât Z este mai
mare, cu atât procesul ciocnirilor fără transfer de energie creşte. Putem evalua calitativ raportul
dintre intensitatea liniei deplasate şi cea a liniei nedeplasate în funcţie de masa atomului. Deci,
ne putem aştepta ca, în aceleaşi condiţii de observaţie, intensitatea liniei deplasate să scadă, iar a
liniei nedeplasate să crească, odată cu creşterea numărului atomic, fapt verificat experimental.
Rezultatul experienţei poate fi imediat explicat (Compton şi Debye au fost primii care au
făcut-o), considerând fotonul (cuanta de radiaţie) ca o particulă şi tratând problema de ciocnire
elastică dintre această particulă şi un electron.

1.18.1Analiza ciocnirii elastice foton-electron liber

Compton a interpretat împrăştierea cu schimbarea lungimii de undă ca pe un fenomen de

ciocniri elastice dintre fotoni şi electroni liberi. Se pot considera în această problemă electroni
liberi toţi electronii care sunt slab legaţi în atomi; este suficient ca energia lor de legătură să fie
neglijabilă în raport cu energia hν 0 a fotonilor incidenţi.
Atunci când se produce interacţia dintre foton şi electronul liber, pentru un timp foarte
scurt aceştia formează un sistem izolat în care se aplică legile generale de conservare a energiei şi
a impulsului.
Calculând consecinţele celor două legi în detaliu, nu vom epuiza descrierea fenomenului,
însă vom trage deja concluzii importante. Înainte de ciocnire fotonul are energia hν 0 = hc λ 0
şi impulsul hν 0 / c = h λ 0 , orientat de-a lungul axei Oz (vezi figura 4.11), iar electronul aflat
în repaus are energia m0 c2 (energia de repaus) şi impuls nul ; după ciocnire fotonul are energia
hν = hc λ şi impulsul de modul hν c = h λ , direcţia acestuia făcând un unghi θ cu axa Oz, iar

#
Dacă lungimea de undă λ a componentei Compton este independentă de lungimea de undă a radiaţiei incidente
λ 0 şi de natura materialului ţintei, dimpotrivă, intensitatea ei depinde de cei doi parametri. Raportând la
intensitatea componentei Thomson se observă că la lungimi de undă mari ( λ 0 > 1 Å, radiaţii X moi) componenta
Compton este foarte slabă şi practic neobservabilă, însă intersitatea ei ceşte rapid cu odată cu scăderea lungimii
de undă λ 0 , devenind dominantă în domeniul radiaţiilor X dure ( λ 0 ≈ 1 100 Å, hν ≈ 1 MeV .
77

electronul are energia mc2 = p2 c2 + m02 c4 (energia de mişcare) şi impuls de modul p ce face un
unghi ϕ cu axa Oz.

Figura 4.11.

Pentru a asigura conservarea impulsului, trebuie ca suma celor doi vectori impuls de
după ciocnire să fie egală cu singurul vector impuls dinainte de ciocnire. Va fi suficient să
proiectăm vectorii pe două axe: Oz şi Ox perpendiculară pe Oz în acest plan. Cu aceste notaţii
putem scrie ecuaţiile de conservare:

energie: hν 0 + m0 c2 = hν + p2c2 + m02c4

hν 0 hν
impuls proiectat pe Oz: = cos θ + p cos ϕ
c c
hν
impuls proiectat pe Ox: 0= sin θ + p sin ϕ
c

Am obţinut 3 ecuaţii ce leagă frecvenţa radiaţiei incidente ν 0 de 4 necunoscute ν, θ, p şi

ϕ. Problema nu este deci complet determinată, însă putem calcula 3 dintre necunoscute în funcţie
de a patra, aleasă ca parametru. Vom alege pe θ ca parametru, deoarece în timpul măsurătorilor i
se impun acestuia diverse valori particulare. Mai întâi, pentru a stabili o comparaţie cu datele
experimentale, suntem interesaţi să calculaăm frecvenţa ν a fotonului împrăştiat; trebuie să
eliminăm deci necunoscutele p şi ϕ ce privesc electronul.
Eliminăm pe ϕ rescriind cele două ecuaţii ale impulsului sub forma:

h
p cos ϕ = ( ν 0 − ν cos θ )
c

h
p sin ϕ = − ν sin θ
c

Ridicând la pătrat fiecare egalitate şi adunând membru cu membru, obţinem:

78

p2 =
c 2(
h2 2
ν 0 + ν 2 − 2 ν 0 ν cos θ )
Putem calcula mărimea p2 şi plecând de la ecuaţia de conservare a energiei, în care
izolăm radicalul în al doilea membru şi ridicăm la pătrat egalitatea astfel obţinută. Eliminăm
atunci pe p scriind cele două expresii găsite pentru cantitatea p2 c2 :

[ ] ( )
2
p2c2 = h( ν 0 − ν ) + m0 c2 − m02c4 = h2 ν 02 + ν 2 − 2 ν 0 ν cos θ

Această ultimă egalitate se simplifică considerabil. După împărţire cu m0 c2 se obţine:

h
ν0 − ν = ( 1 − cosθ ) ν 0 ν (4.1)
m0 c2

(În cazul în care ν este foarte apropiat de ν 0 , în prima aproximaţie se poate înlocui produsul
ν 0 ν din al doilea membru cu ν 02 şi se obţine astfel o valoare ce aproximează bine abaterea
ν 0 − ν ).
Pentru a compara cu experimentul, este mai comod să efectuăm calculele înlocuind
frecvenţele cu lungimile de undă, ceea ce se realizează într-o manieră foarte simplă, împărţind
egalitatea (4.1) la ν 0 ν :

1 1 h
− = ( 1 − cos θ )
ν ν 0 m0 c2
de unde:

h
∆λ = λ − λ0 = ( 1 − cosθ )
m0 c

Abaterea calculată ∆ λ are cele trei proprietăţi observate experimental:

a) ∆ λ este pozitiv. Aceasta este o consecinţă a conservării energiei: energia fotonului scade
pentru că o parte din energia lui este transformată în energie cinetică a electronului;
b) ∆ λ este o funcţie crescătoare cu unghiul θ, deoarece acesta nu variază decât în intervalul de
la 0 la π unde funcţia cosinus este monotonă. Se poate scrie:

θ
1 − cos θ = 2 sin 2
2

c) ∆ λ este în întregime determinată de cunoaşterea unghiului θ. Este independentă de natura

ţintei şi lungimea de undă a fotonului incident λ 0 . Acestă proprietate este caracteristică efectului
Compton : ∆ λ este o abatere absolută a lungimii de undă, care este determinată de fenomen.
Calculul acesteia se reduce la acela al constantei din faţa factorului ( 1 − cosθ ) , constantă ce are
dimensiunea unei lungimi şi care se numeşte
79

h
lungimea de undă Compton Λ = = 0 ,02426 Å
m0 c

Aceasta este lungimea de undă pentru care energia fotonilor este egală cu energia de
repaus a electronului : hν = hc Λ = m0 c2 = 0 ,511 MeV .
Concordanţa dintre valoarea teoretică şi cea experimentală ale lungimii de undă
Compton confirmă interpretarea fenomenului.

Electroni in miscare :::>>>> HELD, paragraf Compton

1.18.2Electronul Compton

Având rezultatele din paragraful precedent, este uşor să calculăm, în funcţie de θ,

caracteristicile electronului pus în mişcare de ciocnire:

hν 0
W − m0 c2 = h( ν 0 − ν ) =
Energia cinetică: m0 c2
1+
hν 0 ( 1 − cos θ )
θ
− sin θ − sin θ − ctg
2
Direcţia: tgϕ = ν 0 =
 
=
hν 0
− cos θ ( 1 − cos θ )  1 + hν 0  1+
ν  2
m0 c  m0 c2

Din analiza ultimelor două expresii se desprind următoarele concluzii:

- atât timp cât hν 0 < < m0 c2 , electronul nu preia decât o energie foarte mică din energia hν 0 a
fotonului;
- semnul minus din expresia lui tgϕ arată că fotonul împrăştiat şi electronul se deplasează de o
parte şi de alta a direcţiei de deplasare a fotonului incident;
- neglijând semnele, întrucât θ creşte de la 0 la π; adică θ / 2 creşte de la 0 la π / 2 , ϕ descreşte
de la π / 2 la 0; cum ϕ nu este niciodată mai mare decât π / 2 , rezultă că electronul edte
întodeauna împrăştiat înainte.
Pentru a efectua verificarea experimentală a acestor formule, Compton şi Simon (1925)
au introdus un fascicul de raze X într-o cameră Wilson şi au observat traiectoriile electronilor
puşi în mişcare de ciocniri. Se pot distinge electronii Compton de fotoelectroni, produşi cu
aceeaşi probabilitate de radiaţia X, deoarece fotoelectronii
 pornesc perpendicular pe direcţia de
propagare a fotonilor (paralel cu câmpul electric E al undei incidente). Traiectoria fotonului
împrăştiat nu poate fi materializată într-o cameră Wilson, însă se poate reconstitui în anumite
cazuri, pornind de la punctul de plecare (care este şi punctul de plecare al electronului Compton)
şi punctul lui de sosire, dacă acesta este şi punctul de plecare al unui fotoelectron; se poate astfel
măsura unghiul θ. Observarea electronilor Compton a fost efectuată simultan cu aceea a
fotonilor difuzaţi, cu ajutorul tehnicii măsurătorilor în coincidenţă, tehnică obişnuită în fizica
nucleară.
80

1.19PRODUCEREA DE RAZE X

Razele X, numite astfel de descoperitorul lor Roetgen (1895) din cauza naturii lor
necunoscute la acea vreme, sunt radiaţii electromagnetice cu lungimea de undă cuprinsă între 0,1
Å si 100 Å. Radiaţiile X apar atunci când un fascicul de electroni, acceleraţi la o diferenţă de
potential de câteva zeci de mii de de volţi, loveşte un anticatod metalic.

Figura 4.12.

Se poate analiza această radiaţie cu un spectrometru cu cristal monocromator. Un spectru

tipic (intensitate în funcţie de lungimea de undă a radiaţiei emise) este dat în figura 4.13.

Figura 4.13.
81

Spectrele obţinute se prezintă ca o suprapunere dintre un spectru continuu şi un spectru

de linii. Există două mecanisme diferite, responsabile de emisia de raze X. Crestele ascuţite
corespund radiaţiei numită radiaţie caracteristică, constituită din emisia atomilor care au fost
excitaţi ca urmare a ciocnirilor lor de către electronii din fasciculul incident. Spectrul continuu
este dat de frânarea electronilor în ţintă.

1.19.1Radiaţia unei sarcini accelerate

Conform teoriei electromagnetismului clasic, o particulă încărcată electric, care se mişcă

accelerat (acceleraţie pozitivă sau negativă) va radia energie, puterea totală fiind dată de formula
lui Larmor

2 q2 2
P= 3a
3 4π ε 0c

unde q este sarcina electrică, iar a este acceleraţia.

Dacă purtătorul punctiform de sarcină execută o mişcare oscilatorie armonică de-a
lungul axei fixe x, radiaţia rezultantă se numeşte radiaţia de dipol electric oscilant. Deplasarea
sarcinii în jurul originii axei este

x = A sin( ω t )

iar acceleraţia
a = − ω 2x
Înlocuind în formula Larmor, obţinem:

2 q2
3ω x
4 2
P=
3 4π ε 0c

Valoarea medie pentru x peste o perioadă de oscilaţie este:

1 T 2 A2
x = ∫ 0 x dt =
2
T 2
deci, puterea medie de radiaţie este

1 ( qA )2
P= ω 4
3 4π ε 0c3

Notând cu p= q A, valoarea maximă a momentului dipolar electric, avem:

82

1 p2
P= ω 4
3 4π ε 0c3

Aplicată la împrăştierea luminii Soarelui pe moleculele ce formează atmosfera terestră,

această ultimă relaţie s-ar putea numi legea cerului albastru (Lord Rayleigh). Sub acţiunea
razelor solare, moleculele devin mici oscilatori care radiază lumina. Raportul puterilor de
împrăştiere ce corespund luminii albastre şi roşii Palbastră / Proşie =(7/4)4 ≈10. Radiaţiile albastre
din lumina solară sunt de 10 ori mai puternic împrăştiate de moleculele aerului decât
radiaţiile roşii. Aceasta este explicaţia culorii albastru deschis a cerului senin, atunci când
Soarele este la zenit.

1.19.2Radiaţia de frânare (Bremsstrahlung)

Caracteristicile esenţiale ale unui spectru continuu sunt date în figura 4.14:

Figura 4.14 a) Spectre continue de emisie Figura 4.14 b) Spectre continue emise
obţinute bombardând cu electroni de aceeaşi de acelaşi anticatod de tungsten pentru
energie diverse ţinte. diverse valori ale tensiunii de accelerare
a electronilor.

Se observă că pentru o energie dată a electronilor, există o frecvenţă maximă ν max

(lungime de undă λ min ) care este absolut independentă de natura metalului din care este
constituit anticatodul.

Teoria electromagnetică clasică nu poate explica acest fapt, în cadrul acesteia negăsindu-
se nici o raţiune pentru care unde electromagnetice cu lungimea de undă mai mică decât o
valoare critică nu sunt emise de anticatod. Găsim însă o explicaţie dacă privim razele X ca
fotoni. Figura 4.15 arată procesul elementar responsabil pentru spectrul continuu de raze X.
83

Figura 4.15.

Un electron cu energia cinetica iniţială Ec este decelerat (frânat) în apropierea unui

nucleu greu, energia pierdută apărând sub formă de radiaţie (foton de raze X). Radiaţia generată
la frânarea unei particule încărcate la trecerea prin substanţă, cunoscută în lumea fizicienilor ca
bremsstrahlung (radiaţie de frânare - în limba germană). În cazul radiatiei X de frânare,
electronul interacţionează cu nucleul încărcat prin intermediul câmpului coulombian,
transferindu-i impuls. Frânarea corespunzătoare a electronului duce la emisia fotonică. Nucleul
ţintă se presupune suficient de masiv pentru ca energia pe care o primeşte pe durata coliziunii să
poată fi neglijată. Dacă Ec′ este energia cinetică a electronului după întâlnire, atunci energia
fotonului este
hc
= Ec − Ec′
λ

Electronii din fasciculul incident vor pierde energie în diferite cantităţi în asfel de întâlniri
şi un electron va avea o energie cinetică neglijabilă după un număr suficient de astfel de întâlniri.
Sunt emişi fotoni cu lungimea de undă cuprinsă între λ min şi ∞. Fotonul cu lungimea de undă
cea mai scurtă λ min este emis când un electron pierde întreaga lui energie cinetică într-un singur
proces de frânare; atunci E c′ =0 şi deci Ec = hc λ min . Dar Ec=eU, energia câştigată de electron
când este accelerat cu o diferenţă de potenţial U şi deci

hc
λ min =
eU

Ecuaţia arată clar că dacă h → 0, atunci λ min → 0 , rezultat prezis de teoria clasică.
Aceasta arată că existenţa lui λ min este un fenomen pur cuantic.

1.20 PRODUCEREA DE PERECHI

O a treia formă de interacţiune a cuantelor γ cu substanţa este procesul de formare de

perechi electron-pozitron (un pozitron este o particulă cu proprietăţi identice cu ale electronului,
cu excepţia semnului sarcinii - este un electron încărcat pozitiv). Producerea de perechi este un
exemplu excelent al conversiei energiei radiante în energie de repaus şi în energie radiantă -
"materializarea energiei radiante". Procesul de formare de perechi nu se poate produce în vid,
84

putând avea loc numai în vecinătatea unei a treia particule (nucleu, electron, etc.), pentru a
putea asigura respectarea simultană a legilor de conservare ale energiei şi impulsului.
În prezenţa unui nucleu sau a unui electron, procesul de formare de perechi din cuanta γ
este posibil, deoarece în acest caz energia şi impulsul cuantei se pot distribui între cele trei
particule, fără a încălca legile de conservare. Dacă procesul de formare a perechii electron-
pozitron are loc în câmpul coulombian al unui nucleu, atunci energia transferată nucleului de
recul este foarte mică şi se poate neglija. Balanţa energiei totale este

hν = E + + E − = (m 0c 2
+ T+) + (m 0c 2
+ T−) =
= 2m 0c 2
+ T+ + T−

Procesul este ilustrat schematic în figura 4.16:

−
γ + n u c le u → n u c le u + ( e +e+)

Figura 4.16.

Ambele particule au aceeasi masă de repaus. Din ecuaţia balanţei energetice rezultă că
energia minimă necesară unui foton să creeze o pereche e+ - e- este de 2 m 0 c sau 1,02 MeV.
2

La formarea perechii în câmpul coulombian al unui electron, energia de prag a cuantei γ

creşte la 4 m 0 c . Perechile e+ - e- pot să ia naştere şi sub acţiunea reciprocă a doi fotoni cu
2

energia totală mai mare de 2 m 0 c 2 , precum şi la ciocnirea a doi electroni, dacă energia totală a
electronilor în mişcare este mai mare sau egală cu 7 m 0 c 2 . Aceste rezultate se pot obţine
folosind invarianţa expresiei
E 2 − p 2 c 2 = in v a r ia n t

scrisă pentru energia de prag în sistemul laboratorului şi în sistemul centrului de masă. E şi p

reprezintă energia totală şi impulsul total ale particulelor ce interacţionează.
Perechile e+- e- sunt produse în natură de către fotoni din radiaţia cosmică, iar în
laborator de către fotonii radiaţiei de frânare din acceleratoarele de particule. Alte perechi de
particule, cum ar fi protonul şi antiprotonul, se produc dacă fotonul iniţial are suficientă energie.
Strâns legat de producerea de perechi este procesul invers numit anihilare de perechi.
Un electron şi un pozitron în repaus unul lânga altul, se unesc şi se anihilează reciproc. Materia
dispare şi în locul ei ramâne energie radiantă. Deoarece impulsul iniţial este zero, nu se poate
85

crea un singur foton pentru că nu s-ar conserva impulsul. Cel mai probabil proces este crearea a
doi fotoni care să se deplaseze în sensuri opuse cu impulsuri egale. Mai puţin probabil, dar
posibil, este procesul de creare a trei fotoni.
În procesul bi-fotonic, ilustrat în figura 4.17 legile de conservare arată că dacă e+ şi e- nu
au energie cinetică, sunt emişi doi fotoni în sensuri opuse cu aceeaşi energie
hν = m0 c2 = 0 ,51 MeV .

Figura 4.17.
Pozitronii sunt creaţi în procesul de formare de perechi. La trecerea prin materie, pozitronul
pierde energie prin ciocniri succesive până se cuplează cu un electron pentru a forma un sistem
legat numit pozitronium.
"Atomul" de pozitronium are un timp de viaţă de aproximativ 1 0 − 1 0 s. Se presupune că
electronul şi pozitronul se rotesc în jurul centrului de masă comun, ca într-un "dans al morţii",
înainte de anihilarea reciprocă şi crearea de fotoni.
Este foarte interesantă istoria descoperirii pozitroniului, descoperire legată de numele
lui Paul Adrien Maurice Dirac. În 1928 Dirac a obţinut ecuaţia cuantică relativistă a
electronului. Această ecuaţie a permis explicarea tuturor proprietăţilor de baza ale electronului.
O particularitate importantă a ecuaţiei lui Dirac s-a dovedit a fi aceea că din ea rezultă existenţa
a două domenii de valori pentru energia electronului de impuls dat p

E= ± p 2c2 + m02 c4

Aceste domenii sunt despărţite de un interval 2 m 0 c 2 , aşa că, pentru electron, valorile posibile ale
energiei sunt:

(
E > + m0 c2 ) (
şi E < -m0 c2 )
Primul domeniu corespunde electronului obişnuit, cu energia pozitivă, masa pozitivă şi sarcina
negativă. Al doilea domeniu corespunde unui fel de electron neobişnuit cu energia totală
( )
negativă E < − m0 c2 şi, prin urmare, cu masa negativa − m0 . Evident că un astfel de electron
neobişnuit ar fi trebuit să aibă proprietăti foarte stranii; de exemplu, fiind împins într-un sens, el
se va mişca în sens opus. Dificultatea problemei cu care s-a confruntat Dirac consta în aceea că
soluţia stranie obţinută nu poate fi înlăturată ca nefizică, deoreace ea decurgea dintr-o ecuaţie
corectă, confirmată experimental până atunci. Până la urma Dirac a arătat că a doua serie de
valori ale energiei electronului poate fi interpretată într-un mod natural, daca se presupune
existenţa unui electron cu masă şi sarcină pozitive. Evident că această presupunere satisface
86

raportul dintre sarcină şi masă pentru electronul de energie negativa, ( − e / − m0 ) = ( + e / + m0 ) .

Conform teoriei lui Dirac, nivele cu energie negativă există într- adevăr şi se pot umple cu
electroni, respectându-se principiul lui Pauli. În mod normal, toate nivele negative sunt ocupate
cu electroni care crează un fond complet uniform şi, prin urmare, neobservabil, supranumit
oceanul lui Dirac.

Figura 4.18.

Dacă totuşi unuia dintre aceşti electroni i se transmite o energie mai mare decât distanţa
energetică dintre domeniul energiilor pozitive şi domeniul energiilor negative (egala cu 2 m 0 c 2 ),
atunci el trece în domeniul energiilor pozitive şi se va comporta ca un electron obişnuit.
Simultan, în "oceanul" electronilor stranii se formează o "gaură" care, după legile conservării
impulsului şi sarcinii, trebuie să aibă impuls şi sarcină egale în modul cu impulsul şi sarcina
electronului obişnuit, dar de semne opuse, adică să apară ca un electron pozitiv. În anul
1932, un fizician american, Carl Anderson, studia urmele produse în camera cu ceaţă de
fasciculele de electroni de mare energie din radiaţia cosmică. Pentru a masura viteza acestor
electroni, el a plasat camera cu ceaţă într-un câmp magnetic intens şi, spre marea sa surprindere,
fotografiile au arătat că jumătate din electroni erau deviaţi într-o parte, în timp ce cealaltă
jumătate era deviată simetric în partea opusă. Deci, avea de-a face cu un amestec de 50%
electroni pozitivi şi 50% electroni negativi, toţi de aceeaşi masă. Electronii pozitivi erau, aşadar,
găurile din "oceanul lui Dirac". Astfel, previziunea fantastică a lui Dirac primea, după numai
patru ani o confirmare experimentală strălucită.

1.21SECŢIUNI EFICACE PENTRU ABSORBŢIA ŞI ÎMPRĂŞTIEREA

FOTONILOR

Considerăm un fascicul paralel de fotoni ce cade pe o foiţă de material (figura 4.19).

87

Figura 4.19.

Fotonii pot interacţiona cu atomii probei prin patru procese diferite: efect fotoelectric,
împrăştiere Thomson, efect Compton şi formare de perechi. Foiţa se consideră suficient de
subţire astfel încât un foton suferă cel mult o interacţie. Probabilitatea ca un foton de energie dată
să sufere unul dintre procesele enunţate este exprimată prin secţiunea eficace a procesului, σ i

N u m a r in te r a c tii d e tip u l i
σi =
N u m a r p a r tic u le   D e n s ita te a s u p e r fic ia la 
  ×  
 in c id e n te   a a to m ilo r tin te i 
sau
∆N i
σi =
N 0n

Figura 4.20 prezintă secţiunile eficace măsurate pentru un atom de Pb ca funcţie de

energia hν a fotonilor.
88

Figura 4.20.

Ne atrag atenţia crestele secţiunii eficace a efectului fotoelectric ( vezi Muhin, vol. I, pag. 330).
Secţiunea totală este

σ total = σ fotoel + σ Compton + σ perechi + σ Thomson

Această mărime reprezintă probabilitatea ca un foton să sufere o interacţiune de orice tip cu

atomul. Observăm în figura 4.20 că domeniile în care fiecare dintre cele trei procese studiate în
acest capitol aduce cea mai importantă contribuţie la σ t o t a l sunt, pentru Pb :

Efectul fotoelectric: hν < 0.5 MeV

Efectul Compton: 0.5 MeV < hν < 5 MeV
Formarea de perechi: 5 MeV < hν
89

Capitolul 5

DOVEZI EXPERIMENTALE ALE STĂRILOR DISCRETE

DE ENERGIE ALE ATOMILOR

1.22SPECTRELE ATOMICE

Atomul a fost considerat multă vreme, aşa cum arată şi numele, ca o entitate indivizibilă,
constituentul de bază al materiei. Descoperirea faptului că atomul se poate descompune prin
metode fizice a marcat începutul fizicii atomice. Prima indicaţie referitoare la structura atomului a
fost oferită de experienţele de descărcare în gaze, prin care atomii neutri au fost descompuşi în
particule încărcate electric, electronii şi ionii. Pe de altă parte, dezvoltarea teoriei electromagnetice
de către Maxwell şi recunoaşterea faptului că lumina este o undă electromagnetică, au arătat că în
atom trebuie să existe "emiţători" ai acestor unde. O dovadă directă a existenţei sarcinilor electrice
în atom a constituit-o descoperirea electronului şi a radioactivităţii. Atomul, neutru din punct de
vedere electric, trebuie să conţină un număr egal de sarcini electrice pozitive şi negative, modul în
care sunt distribuite în atom fiind descris de modelele atomice.
Legătura dintre lumina emisă de corpuri şi structura internă a materiei a fost de mult
timp recunoscută. Chiar Newton scria în 1704 că lumina şi radiaţiile emise de corpurile încălzite
se datoresc unor mişcări de vibraţie ale părţilor lor constituente.
După formularea teoriei electromagnetice a luminii de către Maxwell (1873), a devenit
clar că emisia de radiaţie este rezultatul mişcării accelerate a sarcinilor electrice care intră în
alcătuirea corpurilor. Pentru atomii izolaţi era însă de aşteptat ca aceste sarcini să execute
mişcări care să poată fi descompuse în mişcări periodice caracterizate de o frecvenţă
fundamentală şi de armonicele acesteia. Spectrul de emisie al unui gaz monoatomic ar trebui
atunci sa fie format din serii de linii spectrale, fiecare serie având o linie corespunzatoare
frecvenţei fundamentale, iar celelalte linii corespunzătoare armonicelor ei. Observaţiile
experimentale arată că deşi spectrele de emisie ale gazelor monoatomice sunt spectre de linii,
frecvenţele nu pot fi în nici un caz grupate după o serie de fundamentale şi armonicele lor. Un
model al structurii atomilor trebuie să explice în primul rând aceste spectre atomice cu
regularităţile lor stabilite experimental.

1.22.1Lumina şi structura materiei

Un rol hotarâtor în studiul atomului l-a jucat spectroscopia atomică. Ea poate fi definită ca
ştiinţa care studiază compoziţia spectrală a luminii emise sau absorbite de sisteme atomice, având
drept scop descompunerea acestei lumini compuse în elementele sale simple (radiaţii
monocromatice), precum şi interpretarea rezultatului. Ca metodă, spectroscopia este una din
90

puţinele posibilităţi de a pătrunde în structura atomilor şi moleculelor, de a afla date asupra

alcătuirii sistemelor microscopice.
Un aparat tipic utilizat în spectroscopie este cel în care lumina ce provine de la o sursă şi
trece printr-o fantă, este dispersată de către o prismă, imaginile fantei, pentru diverse lungimi de
undă fiind înregistrate pe o placă fotografică. Lumina de la sursă este descompusă în radiaţii
monocromatice de către prismă, întrucât indicele de refracţie depinde de frecvenţă. Se spune că
prisma dispersează radiaţiile. In planul placii fotografice se formează "spectrul" constituit din
atâtea linii spectrale (imagini ale fantei) câte radiaţii diferite (câte frecvenţe diferite) sunt în
lumina de analizat. Un spectru poate fi definit ca o succesiune de linii spectrale ale căror
intensităţi şi poziţii relative prezintă anumite regularităţi. Datele spectroscopice sunt legate de
structura energetică a sistemelor microscopice. Spectroscopistul este interesat în întreg domeniul
de lungimi de undă în care se observă spectre atomice şi moleculare, domeniu extrem de larg,
care se întinde de la lungimi de unda de 10-10 cm la cele de câţiva metri. Acest domeniu este
împărţit în regiuni, fiecare din ele utilizând o tehnica specială de înregistrare şi studiu. În tabelul
5.1 sunt rezumate diferitele regiuni spectrale şi echipamentul spectroscopic şi de detecţie utilizat.

Regiunea Lungimea de undă Producerea Echipament spectroscopic Detectori

spectrală radiaţiilor de
radiaţie
Raze X 1 – 100 Å Tuburi de Spectrograf cu cristal 1, 2, 3, 4,
raze X 5
Ultraviolet în vid 100 – 1800 Å Reţea concavă în vid
,, λ>1,050 Å ,,
prismă de fluorită
Ultraviolet 1800 – 4000 Å Tuburi de Spectrograf cu reţea sau 5, 3, 4
(transparent prin descărcare cu prismă de cuarţ
cuarţ)
Vizibil 4000 – 7000 Å ,, Prismă de sticlă sau reţea 5, 3, 4 ,
11
Infraroşu apropiat 7000 – 10000 Å ,, ,, 6
fotografic
Infraroşu apropiat 1 – 5 µ ,, Prisme din NaCl sau 7, 10
bromură de taliu
Infraroşu mediu 5 – 40 µ ,, Reţele de difracţie ,,
Infraroşu 40 – 400 µ ,, ,, ,,
îndepărtat
Microunde şi 400 µ Klistroane şi Tehnici speciale pentru
radiofrecvenţă circuite frec-venţe radio şi de
acordate microunde, circuite
acordate, cavităţi
rezonante, metode de
modu-lare
1- camera de ionizare, 2 - contori Geiger, 3 - celulă fotoelectrică, 4 - fotomultiplicatori, 5 - placă
fotografică, 6 - placă fotosensibilă pentru infraroşu, 7 - celulă fotorezistivă, 8 - termocuplu, 9 -
bolometru, 10 - celulă Goley, 11 - ochiul uman.

Tabelul 5.1
91

Părţile esenţiale ale fiecărui spectrograf sunt însă aceleaşi. Le vom discuta pe scurt,
concretizându-le pentru regiunea vizibilă a spectrului electromagnetic. Un spectrograf se
compune din trei părţi : A) sursa şi colimatorul, B) partea dispersiva, C) partea de înregistrare.
În partea A se formează un fascicul paralel şi îngust din radiaţia compusă pe care o
studiem. Colimarea este realizată cu ajutorul unor serii de fante, ultima constituind obiect pentru
diferitele imagini formate din radiaţiile monocromatice, ca urmare a trecerii radiaţiei iniţiale
complexe prin spectrograf. Ca surse se utilizeaza diferite dispozitive, în funcţie de domeniul de
frecvenţă şi de natura spectrului studiat (tabelul 5.1).
Partea dispersivă a spectrografului separă fasciculul colimat şi complex în fascicule
monocromatice. Una dintre calităţile principale ale unui spectrograf, puterea de rezoluţie, adică
diferenţa minimă de lungime de undă a două radiaţii monocromatice care mai sunt separate,
depinde esenţial de această parte. Două fenomene fizice stau la baza dispozitivelor dispersive.
Unul este variaţia indicelui de refracţie cu frecvenţa şi constituie baza utilizării prismelor ca
elemente dispersive, iar al doilea este fenomenul de difracţie, care reprezintă principiul utilizării
reţelelor de difracţie pentru separarea radiaţiilor monocromatice. În funcţie de proprietăţile
radiaţiei de studiat şi de puterea de dispersie a dispozitivului folosit, se utilizează unul sau altul
din procedee. Astfel, mergând spre ultraviolet (UV), prismele de sticlă devin opace. Se utilizează
prisme de cuarţ, apoi de CaF2 (fluorită), iar pentru U.V. depărtat, datorită absorbţiei pronunţate
în aer, trebuie folosite spectrografe cu reţea în vid.
În general, reţeaua de difracţie poate fi folosită pentru orice domeniu, având grijă ca
întotdeauna constanta reţelei să fie de ordinul de mărime al lungimii de undă a radiaţiei studiate.
Aceasta ne obligă să folosim pentru razele X sau γ drept reţele de difracţie, reţele cristaline ale
diferitelor monocristale.
Partea de înregistrare depinde, de asemenea, foarte mult de domeniul de lungimi de undă
în care se fac măsuratorile. În esenţă, un detector de radiaţie transformă energia radiantă în alte
feluri de energie (energie electrică - celulele fotoelectrice, camera de ionizare, contorii, energie
chimică - placa fotografică sau energie termică - bolometrele, fotoelementele, etc.). Eficacitatea
unui detector este optimă în anumite domenii de infraroşu (IR), peste anumite limite putând să
fie complet ineficace. Aceasta face ca de la un domeniu spectral la altul metodica de detecţie să
fie complet schimbată.
După al doilea război mondial, datorită tehnicii radarului, s-a deschis cercetării ştiinţifice
un nou domeniu spectral - cel al undelor milimetrice şi centimetrice. Spectroscopia de microunde
este o spectroscopie de absorbţie. Un generator de foarte înaltă frecvenţă emite radiaţii
monocromatice având frecvenţa cunoscută şi în anumite domenii modificabilă electric sau
mecanic. Cei mai utilizaţi generatori în acest domeniu sunt klistroanele reflex. Radiaţia trece
printr-un tub de absorbţie, după ieşire fiind detectată, iar semnalul amplificat este dus la un
oscilograf. Sincronizând baza de timp a oscilografului cu un semnal de comandă care modulează
în frecvenţă semnalul de ieşire din klistron, se poate obţine pe oscilograf mărimea absorbţiei din
tub. Variind continuu frecvenţa klistronului se determină diferitele frecvenţe de absorbţie.
Tehnici particulare de modulare (Stark) permit obţinerea unor sensibilitaţi ridicate.
Un caz particular al spectroscopiei de microunde este rezonanţa paramagnetică
electronica (RPE). De asemenea, în studiul substanţelor feromagnetice se utilizează rezonanţa
feromagnetică. În domeniul de radiofrecvenţă există metodele de rezonanţă magnetică nucleară
(RMN), rezonanţa cuadrupolară nucleară (RQN), cât şi diferite combinaţii ale acestor metode
cunoscute sub numele de metode de dublă rezonanţă.
In prezent, spectroscopia din domeniile infraroşu, vizibil sau ultraviolet, datorită utilizării
laserului ca sursă de radiaţie s-a dezvoltat apreciabil, mai ales prin îmbunătăţirea puterii de
rezoluţie.
92

O prima clasificare a spectrelor deosebeşte două categorii: spectre de emisie şi spectre de

absorbţie. Spectrele de emisie, aşa cum le descrie numele, se datoresc emisiei de radiaţie cu
anumite lungimi de undă de către corpuri, la observare directă aparând sub forma unor linii
luminoase pe un fond întunecat. Ele se obţin în tuburi de descărcare, în scântei, la încălzirea
corpurilor, etc. Pentru ca aceste spectre să poată fi observate, atomii trebuie excitaţi. Pentru
excitarea atomilor se folosesc ciocnirile cu electroni, descărcările de înaltă frecvenţă, descărcări
în arc, excitare termică sau chiar excitare cu radiaţii de anumite lungimi de undă (spectre de
fluorescenţă).
Spectrul de absorbţie constă în absorbţia selectivă a unor radiaţii cu lungimi de undă
caracteristice la trecerea radiaţiei incidente cu un spectru continuu prin materialul studiat, aşezat
între sursa de radiaţii şi spectrograf. La observare directă, spectrul apare sub forma unor linii sau
benzi întunecate pe un fond luminos. Pentru observarea lui avem nevoie de o sursă care emite un
spectru continuu în domeniul spectral studiat (solid incandescent, arc electric - pentru vizibil).
După forma lor, spectrele se împart în spectre de linii, de benzi, ori continue. Spectrele de
linii sunt emise sau absorbite întotdeauna de atomi sau ioni izolaţi, în timp ce emiţătorii
spectrelor de benzi sunt moleculele. Clasificarea lor a fost iniţial formală (forma a determinat şi
denumirea lor), dar apoi s-a constatat că există o deosebire de esenţă în producerea lor. Spectrele
de linii se împart în spectre de arc şi spectre de scântei - produse de ioni. Spectrul continuu nu
poate fi clasificat numai în funcţie de provenienţa lui. Poate fi emis atât de atomi şi molecule, dar
pot să apară la frânarea electronilor în câmpul electrostatic al ionilor pozitivi (spectrul continuu
de frânare - Brehmstrahlung) cât şi de corpurile incandescente (radiaţia corpului negru).
Spectrele produse de sistemele atomice pot fi clasificate in:
(1) spectre de emisie continue (corpuri incandescente) ;
(2) spectre de emisie de linii (atomii izolaţi dintr-un gaz supus unei descarcari electrice);
(3) spectre de absorbţie de linii (trecerea luminii albe printr-un gaz);
(4) spectre de absorbţie continue (trecerea unui spectru continuu de emisie prin materie
condensată);
(5) spectre de bandă (molecule, număr mare de linii foarte apropiate).
Atât spectrele de linii, cât şi cele de benzi sunt caracteristice atomilor, respectiv
moleculelor care le emit. Acest fapt a făcut posibilă utilizarea spectroscopiei în scopuri analitice,
de identificare a elementelor şi compuşilor existenţi într-un amestec sau o substanţă compusă. Ea
însă mai subliniază şi faptul că ele sunt intim legate de structura fiecărui atom, respectiv
molecule.
O altă constatare importantă constă în marea asemănare a spectrelor de absorbţie cu cele
de emisie. Un număr foarte mare de linii în cele două tipuri de spectre coincid arătând că
procesele de emisie şi de absorbţie au loc între aceleaşi stări interne ale atomilor sau moleculelor.

1.22.2Regularităţi în spectrele atomice

Un studiu sistematic al spectrelor atomice pune în evidenţă o serie de regularităţi.

Stabilite întâi empiric, ele au constituit verificările categorice ale diferitelor modele atomice
propuse, fiind printre cele mai importante date care au condus pe fizicieni la înţelegerea structurii
atomilor şi la descoperirea şi formularea principiilor care guvernează mişcarea materiei la scară
atomică.
Vom începe prin a prezenta regularităţile spectrului celui mai simplu atom - atomul de
hidrogen (H). Deoarece în toate experimentele, atomul de hidrogen n-a putut fi ionizat mai mult
93

decât o dată, modelul unanim acceptat al structurii sale era cel format dintr-un electron cu
sarcina (-e) ce se mişcă în jurul nucleului cu sarcina (+e).
Cea mai evidentă caracteristică a spectrului optic al H constă din aranjarea liniilor
spectrale în serii, prima observată fiind în domeniul vizibil şi care poartă numele lui Balmer
(1885). Pentru lungimile de undă a liniilor din aceasta serie, Balmer a găsit o relaţie simplă şi
anume

n2
λ = K (5.1)
n2 − 4

1
care, dacă se foloseşte mărimea (introdusă de Rydberg, Kayser şi Runge) ν = numită număr
λ
de undă (măsurat în cm-1), devine

 1 1
ν = R 2 − 2 
2 n  (5.2)

Seria Balmer începe cu linia Hα având λ =6.564,66 Å şi fiind urmată de alte linii
(figura 5.l), având λ mai mic şi care se înghesuie treptat către o limită situată în UV apropiat.

Figura 5.1

Exactitatea formulei lui Balmer se vede din datele din tabelul 5.2 în care sunt trecute
lungimile de undă experimentale şi cele calculate cu ajutorul relaţiilor (5.1) şi (5.2), în care s-a
folosit valoarea experimentală a constantei R determinată din date spectroscopice (pentru
hidrogen)

RH = (109.677,576 ± 0,012) cm-1

Linia n λ măsurat λ calculat cu

în vid (Å) formula lui
Balmer (Å)
Hα 3 6.564,66 6.564,70
Hβ 4 4.862,68 4.862,74
Hγ 5 4.341,69 4.341,73
94

Hδ 6 4.102,89 4.102,93
H... 7 3.971,19 3.971,23

Tabelul 5.2

Constanta R se numeşte constanta lui Rydberg. Tabelul 5.2 ilustrează atât precizia
măsuratorilor spectroscopice, cât şi exactitatea formulei lui Balmer.
Balmer însuşi, apoi Rydberg şi alţi cercetători au întrezărit posibilitatea generalizării
formulei (5.2), scriind că pentru orice linie spectrală din spectrul hidrogenului, numărul de undă
poate fi scris sub forma

 1 1
ν = RH  2 − 2  , n=m+1, m+2, ... (5.3)
m n 

iar m = 1, 2, 3 ... . În momentul generalizării era cunoscută doar seria cu m = 2 (seria Balmer),
dar cercetări experimentale au pus în evidenţă existenţa şi a altor serii în spectrul hidrogenului,
situate în domenii spectrale diferite de cel vizibil. Astfel, s-au gasit seriile spectrale din tabelul
5.3.

m Formula seriei Numele seriei Domeniul spectral

 1 1
1 ν = RH  2 − 2  seria Lyman ultraviolet
1 n 
 1 1
2 ν = RH  2 − 2  ,, Balmer vizibil
2 n 
 1 1
3 ν = RH  2 − 2  ,, Paschen infraroşu
3 n 
 1 1
4 ν = RH  2 − 2  ,, Brackett infraroşu
4 n 
îndepărtat
 1 1
5 ν = RH  2 − 2  ,, Pfund ,,
5 n 

Tabelul 5.3.

Rydberg generalizează rezultatul obţinut pentru hidrogen, observând că fiecare linie

spectrală poate fi scrisă sub forma diferenţei a doi termeni, din care, în cadrul unei serii, unul e
fix şi celălalt variabil.

1
= υ np = Tn − Tp (5.4)
λ np

El stabileşte că şi spectrele metalelor alcaline pot fi scrise sub forma unei asemenea
diferenţe de doi termeni spectrali şi anume :
95

R R
ν = 2 − , n=m+1, m+2, ...
( m + a ) ( n + b) 2
unde R este o constantă diferită de la element la element, a şi b constante cu valori bine
precizate pentru o serie dată, m un numar întreg caracteristic seriei şi n un număr întreg variabil.
Astfel, spectrele de emisie ale metalelor alcaline pot fi grupate după seriile

R R
seria principală ν = − n=2, 3, ...
( 1 + s) 2
( n + p) 2
R R
seria fină ν = − n=2, 3, ...
( 2 + p) 2
( n + s) 2
R R
seria difuză ν = − n=3, 4, ...
( 2 + p) 2
( n + d) 2
R R
seria Bergmann ν = − n=4, 5, ...
( 3 + d) 2
(n+ f )2
Pentru tratarea teoretică s-a dovedit foarte utilă o reprezentare a termenilor spectrali în
diagrame. Fiecare termen este reprezentat printr-o linie orizontală, ele fiind aranjate în ordine
crescătoare a numărului n, care determină termenul spectral. Pentru hidrogen Tn este invers
proporţional cu n2, valoarea termenilor descreşte mergând de jos în sus. În figura 5.2 este redată
diagrama termenilor pentru atomul de hidrogen.
96

Figura 5.2

Convenţional, pentru motive care vor fi clare ceva mai târziu, se alege ca valoare zero,
valoarea termenului spectral T∞ pentru n = ∞ , valoare către care converge seria de termeni
spectrali. Liniile din seria Balmer se obţin ca diferenţa dintre T2 − Tn unde n > 2 .
Deocamdată s-a discutat doar despre un gen de regularitaţi în spectrele atomice. Se
observă însă că liniile spectrale nu au o structură simplă, ci sunt formate din grupuri de linii mai
mult sau mai puţin separate. Această structură numită structura de multiplet (dublet, triplet,
etc.) prezintă, la rândul ei, o serie de regularităţi care au contribuit foarte mult la întregirea
modelului atomic. În plus, câmpurile exterioare (magnetice sau electrice) au efecte asupra liniilor
spectrale care prezintă iarăşi foarte multe regularităţi. Explicarea acestor efecte, Zeeman,
respectiv Stark, a constituit de asemenea, o etapa importantă în întregirea modelului atomic.
Toate aceste regularităţi arată că în ciuda marii cantităţi şi diversităţi a datelor
experimentale, mecanismele de emisie şi absorbţie a radiaţiilor electromagnetice urmează legi
simple.

1.22.3Principiul de combinaţie şi ipotezele lui Bohr

97

Fizicianul danez Niels Bohr interpretează principiul de combinaţie exprimat prin relaţia
(5.4) utilizănd noţiunea de foton: de fapt numărul de undă ν np este proporţional cu frecvenţa ν şi
deci cu energia hνnp a fotonului :

hν np = hcν np = hcTn − hcTp (5.5)

Aceasta înseamnă că legea de combinaţie găsită pe cale empirică de spectroscopişti poate fi

interpretată energetic, hυnp fiind energia care poate fi emisă sau absorbită de atomi. Dacă spre
exemplu procesul de emisie se efectuează independent pentru fiecare atom izolat, atunci fiecare
foton este emis de un singur atom şi conform legii conservării energiei

hν np = Ei − E f (5.6)

Ei fiind energia stării iniţiale, iar Ef energia stării finale a atomului după emisia fotonului.
Comparaţia relaţiilor (5.5) şi (5.6) conduce la identificarea mărimilor hcTn şi hcTp.
Deoarece energia fotonului emis nu poate avea decât valori corespunzătoare a doi termeni
spectrali, se poate trage concluzia că atomul nu poate să aibă alte valori pentru energie decât cele
corespunzătoare termenilor spectrali.
Energia înmagazinată de un atom nu poate lua decât anumite valori discrete. Aceasta
este de fapt ipoteza lui Bohr necesară pentru a explica principiul de combinaţie al lui Ritz.
Stările atomice ce corespund la aceste valori discrete ale energiei sunt şi acum numite
nivele de energie ale atomilor. Undele electromagnetice corespunzătoare liniilor sapectrale sunt
atunci emise deoarece atomul efectuează o tranziţie între două nivele de energie.
Din motive pe care o să le discutăm în paragraful următor vom vedea că aceste nivele de
energie sunt negative:
En = − hcTn (5.7)

Atunci relaţia (5.6) poate fi scrisă

hν np = E p − En (5.8)

1.23EXPERIENŢE DE REZONANŢĂ OPTICĂ PE ATOMI ÎN STARE

FUNDAMENTALĂ

Fenomenul de rezonanţă optică a fost observat în 1905 de americanul Wood pe atomii de

sodiu, el putând fi făcut cu uşurinţă. Lămpile de descărcare conţinând sodiu se fabrică la scară
industrială şi sunt deseori folosite la iluminatul străzilor. Ele furnizează o lumină galben-
portocalie care este practic monocromatică. Spectrul unei astfel de lămpi se reduce practic la o
singură linie spectrală de lungime de undă λ=5893 Å (celelalte linii ale sodiului aparţinând
domeniului vizibil sunt în aceste condiţii experimentale de intensitate neglijabilă).
Această radiaţie se poate utiliza pentru a ilumuna un balon de sticlă ce conţine vapori de
sodiu. Vaporii sunt obţinuţi prin introducerea în balon a unei bucăţi de sodiu şi prin încălzirea
acestuia. În acest caz pot fi făcute următoarele observaţii (vezi figura 5.3):
98

Figura 5.3

1) Fasciculul de lumină care iese din balon după traversarea vaporilor este atenuat, o
parte din intensitatea sa fiind absorbită de vapori.
2) Vaporii care sunt traversaţi de fasciculul incident devin ei însuşi sursă de lumină. Ei
emit în toate direcţiile din spaţiu o lumină de aceeaşi lungime de undă, numită lumină de
fluorescenţă, sau mai precis lumină de rezonanţă.
Fenomenul de rezonanţă optică poate fi definit ca un caz particular de al fenomenului de
fluorescenţă. Termenul de fluorescenţă defineşte în general emisia de lumină a corpurilor,
provocată de iradierea simultană a acelor corpuri cu un fascicul luminos primar. In general
lumina emisă în fluorescenţă este de frecvenţă inferioară luminii fasciculului primar care
provoacă fenomenul. Strălucirea în "lumină neagră" spre exemplu, utilizează fenomenul de
fluorescenţă care produce lumina vizibilă sub acţiunea radiaţiei ultraviolete. Rezonanţa optică
este un caz particular de fluorescenţă, în care se emite o radiaţie de aceeaşi lungime de undă cu
cea primară. Această flurescenţă fără schimbare de frecvenţă se produce doar la câteva frecvenţe
particulare, caracteristice tipului de atom din care sunt constituiţi vaporii.
Se poate de altfel efectua acelaşi gen de experienţă pe alţi vapori monoatomici
(adică particulele case alcătuiesc vaporii sunt atomi izolaţi şi nu grupaţi în molecule). In acest
caz pot fi verificate următoarele legi generale:
1) Vaporii monoatomici pot absorbi puternic numai fasciculele luminoase care au o
frecvenţă ce coincide cu cea a unei linii spectrale a atomilor ce constituie vaporii.
2) Numai frecvenţele anumitor linii spectrale permit observarea acestor absorbţii intense
care sunt însoţite de o emisie fluorescentă de aceeşi frecvenţă. Liniile spectrale care se disting în
acest mod de celelalte se numesc linii de rezonanţă.
Trebuie remarcat că fenomenul de rezonanţă optică se distinge net de fenomenul de
difuzie, care se produce de asemenea fără schimabare de frecvenţă, prin două caracteristici
esenţiale: a) o intensitate mult mai puternică; b) o mare selectivitate în frecvenţă care este
caracteristică atomilor ce formează vaporii.
Interpretarea acestor fapte experimentale este uşor de făcut dacă se pleacă de la ipoteza
lui Bohr privind existenţa nivelelor discrete de energie ale atomilor.
1) Dacă schimul de energie între atomul izolat şi unda electromagnetică se face numai
sub formă de fotoni şi dacă energiile corepunzând stărilor posibile ale atomlui nu pot lua decât
valori discrete E1, E2, ..., En, ..., atomul poate să absoarbă numai fotonii care corespund energetic
la diferenţa între două stări posile En şi Ep. Aceşti fotoni permit ca atomul să sufere o tranziţie de
pe nivelul inferior En, pe unul superior Ep respectând legea lui Bohr dată de relaţia (5.8).
99

Se poate înţelege atunci de ce atomul nu poate absorbi decât acele unde având frecvenţa
unei linii spectrale proprii.
2) Rămâne de explicat de ce absorbţia se produce numai la acele frecvenţe care
corespund la anumite linii spectrale, excluzându-le pe altele. Se ştie ca o regulă generală, că
stările cele mai stabile ale unui sistem sunt cele pentru care energia este minimă. Deci este de
presupus că atomul este în mod normal într-o stare care corespunde la o energie minimă. Această
stare se numeşte starea fundamentală a atomului. Vaporii în mod normal vor conţine numai
atomi în stare fundamentală E1. Deci ei nu pot absorbi decât fotoni capabili să producă o tranziţie
ce pleacă de la această stare fundamentală, cu alte cuvinte, corespunzând numai la anumite linii
spectrale:

hν 1p = E p − E1

Se poate înţelege atunci de ce liniile spectrale de rezonanţă sunt mai puţine în raport cu
ansamblul liniilor spectrale ale atomului.
Această interpretare este confirmată dacă se consideră cei doi termeni spectrali
corespunzând la un număr de undă al unei linii spectrale de rezonanţă. În acest caz se verifică că
primul termen spectral rămâne acelaşi pentru toate liniile spectrale de rezonanţă ale atomului:
1
= T1 − Tp
λ 1p

Faptul că termanul spectral T1 comun diverselor linii spectrale de rezonanţă este cel mai
mare dintre termenii spectrali ai atomului contribuie la justificarea alegerii enrgiilor negative:
termenului maximal corespunde energiei minime a stării fundamentale E1=-hcT1.
In cazul atomului de hidrogen (vezi figura 5.1) liniile de rezonanţă sunt cele ale seriei
Lyman, toate situate în ultraviolet.
În definitiv, radiaţiile emise sau absorbite de un atom se explică perfect prin ipoteza
nivelelor de energie. Atomul rămâne în mod normal în starea fundamentală de energie
minimă E1. O cauză exterioră poate aduce atomul într-o stare de energie mai ridicată En.
Zicem că atomul este excitat, sau se află într-o stare de energie excitată. Atomul excitat tinde
să revină spontan spre stările de energie inferioră, redând energia excedentară sub forma
unui foton. El poate astfel efectua o tranziţie spre o altă stare excitată de energie inferioară,
sau direct spre starea fundamentală (emiţând atunci o frecvenţă de rezonanţă).
Experienţele din paragraful următor vor confirma această ipoteză analizând mecanismele
de excitare ale atomului prin cionire cu electroni.

1.24EXCITAREA ELECTRONICĂ A VAPORILOR ATOMICI

Când se provoacă o descărcare electrică în vapori monoatomici, se pot observa două

fenomene esenţiale:
1) Formarea printre atomii vaporilor a ionilor pozitivi ce pot fi identificaţi prin tehnica
spetrografiei de masă.
2) Emisia de lumină la frecvenţe spectrale caracteristice atomilor neutri, sau ale ionilor
pozitivi care se produc.
100

În ambele cazuri descărcarea electrică are rolul de a genera energia necesară fenomenelor
pe care le vom descrie în cele ce urmează.

1.24.1Potenţiale de ionizare

Primele experienţe de acest tip au fost realizate în 1902 de Lenard care a studiat
fenomenul de ionizare. Pentru a realiza o descărcare controlată Lenard a utilizat un dispozitiv de
trei electrozi care seamănă cu o triodă, dar care conţine în loc de vid, vapori sub presiune scăzută
(figura 5.4). Primul electrod este un filament incandescent care emite electroni la viteze care pot
fi considerate foarte mici. Al doilea electrod este o grilă. Dacă se stabileşte o diferenţă de
potenţial pozitivă Vg între grilă şi filament, electronii vor fi atraşi de grilă. Pentru că plecă cu o
viteză foarte mică, ei vor căpăta o energie cinetică de aproximativ eVg. Vom putea varia diferenţa
de potenţial Vg şi controla în acest fel energia cinetică a electronilor care traversează vaporii care
sunt deci susceptibili de a intra în coliziune cu atomii vaporilor.

Figura 5.4a.

Între grilă şi placa ce constituie al treilea electrod se aplică o diferenţă de potenţial

negativă Vp. În aest caz, această placă va respinge electronii şi nici unul nu va putea să ajungă pe
ea. Dacă însă se formează ioni pozitivi în vapori datorită ciocnirilor cu electronii, aceasta va
conduce la apatiţia unui curent ce va fi indicat de galvanometru. În absenţa ionilor pozitivi acest
curent va fi nul. Vom avea deci posibilitatea de a detecta ionii pozitivi.
Experienţa constă în a măsura curentul I în funcţie de tensiunea pe grilă Vg. Curba din
figura 5.4b indică rezultatele obţinute.
101

Figura 5.4b.

Cât timp tensiunea Vg este mică, curentul este nul. Un curent I nenul se obţine numai dacă
tensiunea Vg este superioră unei anumite valori Vi. În acest caz curentul creşte puternic cu
creşterea tensiunii Vg. Aceasta înseamnă că formarea ionilor pozitivi în vapori se produce numai
dacă Vg ≥ Vi , adică dacă electronii care se ciocnesc cu atomii posedă o energie cinetică
eVg ≥ eVi . Tensiunea Vi se numeşte potenţial de ionizare al atomilor corespunzători.
Se poate interpreta această experienţă utilizând noţiunea de lucru de extracţie Wi introdusă deja
în capitolul anterior cu ocazia studierii efectului fotoelectric.
Electronii acceleraţi de grilă pot să aibă energia necesară pentru a realiza coliziuni
inelastice cu atomii. Se numeşte ciocnire inelastică, o interacţie în care o parte din energia
cinetică se poate transforma într-o altă formă de energie.
Tabelul 5.4 prezintă valorile observate pentru potenţialele de ionizare ale atomilor unor
elemente. Ele sunt în acelaşi timp energiile de ionizare Wi corespunzătoare, măsurate în eV.

Număr Element Potenţial de Număr Element Potenţial de

atomic ionizare (eV) atomic ionizare (eV)
1 H 13,539 14 Si 7,39
2 He 24,45 15 P 10,3
3 Li 5,371 16 S 10,31
4 Be 9,50 17 Cl 12,96
5 B 8,34 18 Ar 15,70
6 C 11,217 19 K 4,32
7 N 14,474 20 Ca 6,09
8 O 13,565 21 Sc 6,57
9 F 18,6 22 Ti 6,81
10 Ne 21,482 23 Y 6,76
11 Na 5,116 24 Cr 6,74
12 Mg 7,61 25 Mn 7,40
13 Al 5,96 26 Fe 7,83

Tabelul 5.4.

Experienţele de bombardament electronic au furnizat primele măsurători ale energiei de

ionizare. Aceste măsurători sunt mai târziu confirmate de experienţele de fotoionizare.
102

1.24.2Ciocniri elastice şi inelastice

Interpretarea experienţelor de bombardament electronic este bazată pe conceptul de

ciocnire inelastică, adică a interacţiei momentane între două particule în cursul căreia o parte din
energia lor cinetică se transformă ireversibil în lucru mecanic. Aceste ciocniri inelastice se
deosebesc esenţial de cele elastice în care energia cinetică se conservă.
Pentru a utiliza rezultatele generale ale mecanici referitoare la ciocnirile amintite mai sus
trebuie să stabilim ordinele de mărime ale unor valori fizice. Vitezele de agitaţie termică ale
atomilor într-un gaz pot fi calculate pornind de la legile termodinamicii. Astfel viteza pătratică
medie v2 este funcţie de temperatura absolută: Mv2=3kT, unde k este constatnta lui Boltymann.
Se calculează astfel că această viteză pentru un atom de masă M este de aproximativ 100-1000
m/s. Aceste valori ar părea importante, dar calculând energia cinetică căpătată de electroni prin
aceelerae în câmp electric mv2/2=eVg, la un potenţial de accelerare Vg de 1 volt, găsim că viteza
electronului devine v=400 000 m/s. Astfel electronii acceleraţi la diferenţe de poteţial de câţiva
volţi vor avea o viteză mult mai mare decât atomii pe care îi vom putea consideră imobili în
raport cu electronii. Ciocnirile în cazul nostru vor putea fi considerate ca fiind între un
proiectil uşor (electronul accelerat de grilă) şi o bilă foarte grea şi aproape imobilă (atomul).
În aceste circumstanţe se demonstreză că atomul rămâne practic imobil după ciocnire şi
că energia lui cinetică după ciocnire rămâne aproape nulă. Această observaţie are două
consecinţe importante:
1) Dacă ciocnirea este elastică, electronul îşi va conserva energia cinetică,
modificându-se doar direcţia vitezei sale.
2) Dacă ciocnirea este inelastică, pierderea de energie cinetică a electronului va fi în
întregime transformată în energie potenţială.
De aceea în experienţa descrisă anterior putem considera că energia cinetică a
1
electronului corespunde energiei de ionizare a atomului: eVi = mv 2 = Wi . Aceste rezultate vor
2
fi folosite şi în descrierea experienţelor următoare.

1.24.3Potenţiale de rezonanţă. Experienţa Franck şi Hertz

O verificare a existenţei nivelelor discrete de energie în atomi a fost făcută de Franck şi

Hertz (1913) cu o metodică diferită de cea spectroscopică. Ei au folosit în acest scop ciocnirile
dintre electroni acceleraţi sub o diferenţă de potenţial controlabilă şi atomii elementului studiat
(gaz sau vapori). În principiu, în experienţa lor atomii izolaţi sunt bombardaţi cu un fascicul de
electroni având o energie cunoscută. Deoarece masa atomilor este mult mai mare decât a
electronilor, energia cinetică a acestora se modifică numai dacă în procesul ciocnirii se schimbă
energia internă a atomului, adică numai pentru ciocniri inelastice dintre electroni şi atomi.
Dacă atomii pot absorbi orice cantitate de energie, atunci energia electronilor incidenţi
este micşorată în orice condiţii şi s-ar observa o modificare monotonă a energiei lor. Dacă,
dimpotrivă, atomii pot absorbi energie doar cuantificat, corespunzător excitării electronilor lor
proprii de pe nivelul fundamental pe unul superior, ciocnirile inelastice au loc de preferinţă
atunci când energia electronilor incidenţi este egală cu cuanta de energie ce poate fi absorbită de
atomi. În acest caz măsurând energia electronilor după ciocnire în funcţie de energia lor iniţială
se observă scăderi bruşte ale energiei lor de după ciocniri, numai atunci când energia lor
incidentă ajunge egală cu diferenţa dintre nivelul fundamental şi unul excitat.
103

În experienţa lui Franck şi Hertz se determină energia electronilor după ciocnirile cu

atomii în funcţie de potenţialul lor de accelerare. Schiţa dispozitivului experimental este dată în
figura 5.5 şi este de fapt un montaj modificat al experimentului lui Lenard.

Figura 5.5.

Electronii emişi de catodul K sunt acceleraţi în spaţiu până la grila G sub o diferenţă de potenţial
reglabilă. În spaţiul de accelerare electronii ciocnesc atomii gazului din tub, în particular atomi
de mercur (Hg). Electronii trec de grila G şi ajung în regiunea dintre grilă şi anodul A unde se
aplică un potenţial de frânare de aproximativ 0,5 volţi. Dacă energia electronilor depăşeşte 0,5
V, ei ajung la A şi sunt colectaţi. Dacă însă electronii îşi pierd majoritatea energiei la ciocnirea
cu un atom de Hg, ei nu mai pot depăşi bariera de potenţial creată de tensiunea de frânare şi ca
urmare nu mai sunt colectaţi de anodul A. Neglijând potenţialul de contact şi distribuţia iniţială a
vitezelor electronilor, se obţine următorul rezultat. Dacă diferenţa de potenţial dintre K şi G
creşte până la 4,5 V, curentul colectat creşte continuu. Aceasta înseamnă că electronii având
asemenea energii ciocnesc încă elastic atomii de Hg. Când potenţialul de accelerare atinge
valoare Vr=4,9 V, curentul înregistrat scade brusc, arătând că mult mai puţini electroni ajung pe
colector. Aceasta arată că majoritatea electronilor având această energie şi-o pierd prin ciocniri
inelastice cu atomii de Hg. Dacă potenţialul de accelerare creşte în continuare, curentul începe să
crească până se atinge diferenţa de potenţial de 2Vr= 9,8 V. Aici curentul scade din nou. La
această diferenţă de potenţial se produc două excitări pe parcursul electronului. În figura 5.6 se
vede modificarea curentului colectat in funcţie de potenţialul de accelerare, care demonstrează
existenţa stărilor excitate discrete pentru atomii de Hg.
104

Figura 5.6

Repetarea fenomenului la 3Vr, 4Vr, etc se explică prin piederea prin ciocniri inelestice
succesive de energii cinetice 3Wr, 4Wr, etc.
În definitiv, explicaţia acestei experienţe este în acord deplin cu următoarea ipoteză:
atomul nu poate prelua de la electron decât cantităţi de energie bine determinate Wr.
Emisia de radiaţie electromagnetică în acord cu ipoteza lui Bohr.
În experienţele făcute pe vapori de mercur se pune în evidenţă existenţa unui potenţial Vr
de 4,9 volţi care este mult inferior potenţialului de ionizare Vi=10,5 volţi. Deci energia Wr
comunicată de electroni atomilor de mercur este mult inferioară energiei de ionizare. În
experienţa descrisă mai sus se poate constata că dacă tensiunea pe grilă este inferioară valorii Vr,
atunci nu se emite nici un fel de radiaţie. Dacă însă această tensiune este superiară valorii Vr,
vaporii devin sursă de radiaţie ultravioletă de lungime de undă λr= 2537 Å, corespunzănd unei
linii de rezonanţă a spectrului mercurului. Aceasta este în acord cu ipoteza lui Bohr ce susţine că
atomul prezintă stări discrete de energie. Astfel rezultă că în experienţa descrisă, atomii de
mercur sunt excitaţi de pe starea fundamentală de energie E1 pe o stare de energie superioră E2
astfel încât:
hc
= E2 − E1 = Wr = eVr
λr

Astfel se verifică ipoteza lui Bohr prin două metode experimetale complet diferite:
1) plecând de la măsurarea numerelor de undă în experienţele de spectroscopie
2) plecând de măsurarea poteţialelor de rezonanţă în experienţele de bombardare a
atomilor cu electroni.

1.24.4Potenţiale critice

În experienţele de spectroscopie am văzut că atomii se pot găsi în mai multe stări excitate
de energii diferite, pe când în experienţa Franck-Hertz s-a pus în evidenţă un singur nivel excitat.
Aceasta se poate explica în modul următor: electronii emişi de filamentul incandescent suferă
mai multe ciocniri cu atomii până să ajungă pe grilă. În consecinţă, ei nu vor căpăta energia
cinetică maximă eVg corespunzătoare potenţialului de accelerare Vg. Astfel elctronii nu vor reuşi
105

datorită ciocnirilor ineleastice multiple să aibă timp să capete o energie cinetică superioară celei
necesare pentru a excita atomii pe un nivel de energie superior celui mai de jos nivel excitat E2.
Pentru a observa tranziţiile atomice şi pe alte nivele excitate superioare, Frank şi
Einsporn au realizat un montaj experimental puţin modificat în raport cu experienţă descrisă
anterior care a adus îmbunătăţirea dorită. Se introduc două grile G 1 şi G2 (figura 5.7) puse 1a
acelaşi potenţial, ciocnirea având loc în acest spaţiu fără câmp electric accelerator.

Figura 5.7

Electronii sunt acceleraţi până la grila G1 şi prin reducerea presiunii se poate face ca în
această regiune ciocnirile cu atomii de gaz să fie minime. Cu acest dispozitiv s-au pus în evidenţă
noi potenţiale critice (figura 5.8).

Figura 5.8

În sfârşit, o ultimă variantă propusă de Hertz este redată schematic în figura 5.9.
106

Figura 5.9

Electronii emişi de catodul K sunt acceleraţi de un potenţial pozitiv reglabil aplicat pe

grila G1 şi pătrund în spaţiul R în care nu avem câmp. După numeroase ciocniri, electronii
difuzează prin ochiurile grilei G2 în spaţiul dintre aceasta şi cilindrul colector A. Se măsoară
curentul în absenţa şi în prezenţa unui câmp întârzietor dintre G2 şi A. În primul caz sunt
colectaţi toţi electronii care au difuzat prin grila G2, iar în al doilea doar cei care nu şi-au pierdut
energia cinetică în urma unor ciocniri inelastice. Diferenţa dintre cele două valori reprezintă o
măsură a electronilor care au suferit ciocniri inelastice şi trebuie să prezinte un maxim pentru
valoarea critică a potenţialului accelerator.
Pentru determinarea energiei electronilor care au suferit ciocniri cu moleculele de gaz se
poate folosi un selector de energii cu câmp electric. Schema instalaţiei este dată în figura 5.10.

Figura 5.10
107

Un fascicul de electroni monoenergetici a căror energie este mai mare decât cea mai
înaltă energie de excitare a atomului, pătrund într-o cameră de ciocnire. Prin ciocniri inelastice
îşi pierd din energie, corespunzător treptelor de excitare posibile în atom. O parte din electronii
care au suferit asemenea ciocniri intră într-un analizor de energii format dintr-un condensator
cilindric de 127 o. Variind tensiunea aplicată pe plăcile condensatorului, putem descompune
fasciculul de electroni în fascicule monoenergetice. Experimentul a fost făcut cu electroni de 50
eV, care ciocnesc atomii de He. În figura 5.11 este dată intensitatea curentului electronic colectat
în funcţie de energia respectivilor electroni.

Figura 5.11

În toate aceste experimente, diferenţele de potenţial măsurate trebuie să fie corelate ţinând
seama de potenţialul de contact.
108

Capitolul 7

PROPRIETĂŢILE ONDULATORII ALE PARTICULELOR

1.25INTRODUCERE
În capitolele precedente, tratarea teoretică a fenomenelor atomice s-a făcut cu ajutorul
unor modele atomice simple, guvernate de legile fizicii clasice. Pentru ca rezultatele obţinute
teoretic să dea o bună concordanţă cu observaţiile experimentale, acestor modele li s-au aplicat
într-un mod forţat din afară, condiţiile de cuantificare, aparent destul de arbitrare.
Cu toate succesele incontestabile ale acestei teorii în explicarea unor fenomene atomice
simple, ea se dovedeşte a fi nesatisfăcătoare în explicarea unor fenomene mai complicate, cum ar
fi atomul de heliu, legătura chimică, etc. În afară de aceasta, există o contradicţie esenţială, între
natura în salturi a cuantificării, exprimată prin şirul discret de numere cuantice şi mişcarea
continuă descrisă de legile fizicii clasice.
Din aceste motive, în jurul anilor 1923-1924 a devenit clar că teoria lui Bohr şi vechea
teorie a cuantelor este numai o etapă intermediară între reprezentările clasice şi o teorie cu totul
nouă în care ideile cuantice să stea chiar la temelia noii teorii şi care să conţină ca un caz
particular vechea teorie atomică.
Pentru construirea acestei teorii trebuie să se pornească de la o serie de fapte
experimentale noi pe lângă existenţa stărilor discrete de energie. Într-adevăr, întreaga structură a
vechii teorii atomice a fost construită astfel încât să dea o bună concordanţă între valorile
calculate şi cele obţinute experimental ale energiei stărilor staţionare a termenilor spectrali
respectivi (întrucât aceste mărimi sunt singurele care pot fi măsurate experimental). Întreaga
teorie atomică veche era privită ca ceva artificial, singura bază experimentală reală fiind doar
energia stărilor staţionare.
Realizările acestui program au început aproape concomitent şi pe două căi complet
diferite, de către Schrödinger (1926) - care s-a bazat pe lucrările lui de Broglie (1923) - şi de
către Heisenberg (1935). În felul acesta au apărut mecanica ondulatorie şi mecanica matriceală.
Deşi atât ipotezele iniţiale, cât şi tratarea matematică a acestor două teorii sunt complet diferite,
curând după apariţia lor s-a dovedit că ele sunt în esenţă identice, fiecare conţinând traducerea
celeilalte într-un alt limbaj. Aceste teorii au fost ulterior dezvoltate şi completate pentru a lua în
considerare şi existenţa spinului electronic, a teoriei relativităţii şi a interacţiunii cu radiaţiile,
într-o serie de lucrări ale lui Heisenberg, Jordan, Pauli şi Dirac. În acest capitol se vor prezenta
numai teoriile iniţiale, completările ulterioare urmând să fie făcute în cadrul cursului de
mecanică cuantică.
Deşi mecanica cuantică cere calcule mai complicate, ea este construită mult mai raţional
decât vechea teorie cuantică. Ea a înlăturat complet inconsistenţele vechii teorii atomice şi a
condus la multe rezultate noi care au fost confirmate de experienţă. În felul acesta a fost
înlăturată complet concepţia aparent evidentă că fenomenele microscopice trebuie descrise cu
aceleaşi legi ca şi fenomenele la scară macroscopică. Din acest motiv, privită din punct de vedere
clasic, mecanica cuantică poate apare oarecum stranie. Totuşi succesele ei incontestabile arată că
vechile reprezentări trebuie depăşite şi înlocuite cu altele noi, care duc la o îmbogăţire
considerabilă a cunoştinţelor noastre asupra lumii.
109

1.26PREZICERILE MECANICII ONDULATORII. DUALISMUL

CORPUSCUL-UNDĂ. IPOTEZA LUI DE BROGLIE
Fenomene ca efectul Compton şi efectul fotoelectric, au arătat că lumina are proprietăţi
de particulă şi poate transfera energie şi impuls electronilor pe care îi ciocneşte exact ca nişte
particule. În felul acesta s-a dovedit că, pe lângă o serie de proprietăţi care dovedesc natura ei
ondulatorie (de exemplu: interferenţa sau difracţia), lumina are şi o serie de proprietăţi care
dovedesc natura ei corpusculară şi care se evidenţiază în procesele elementare. Din acest motiv,
trebuie admis faptul că lumina are un caracter dual, de undă şi de particulă şi pentru descrierea
tuturor proprietăţilor ei trebuie să se ţină seama de ambele laturi ale acestui dualism.
În anii 1923-1924, Louis de Broglie a emis ipoteza că dualismul între unde şi particule
este un fenomen general în natură şi pentru prima dată a atribuit calităţi ondulatorii
particulelor elementare. Încercând să explice esenţa dualismului undă-particulă, el şi-a pus
întrebarea dacă acest dualism nu se manifestă peste tot acolo unde apare constanta lui Planck.
Aşa cum până la Planck şi Einstein reprezentarea corpusculară a luminii fusese neglijată, el
consideră că şi în cazul microparticulelor până în acel moment, reprezentarea ondulatorie fusese
în mod arbitrar exclusă. Faptul că proprietăţile electronului în stările staţionare ale atomului se
descriu cu ajutorul constantei de acţiune 1-a condus la atribuirea de proprietăţi ondulatorii
acestuia. Această ipoteză a fost considerată ca foarte îndrăzneaţă, întrucât până atunci electronul
era reprezentat ca un punct material încărcat de electricitate care se supunea legilor dinamicii
clasice. În acel moment nu existau nici un fel de experienţe în care electronii să manifeste
proprietăţi ondulatorii. În sprijinul ipotezei sale, de Broglie a luat analogia stabilită de Hamilton
şi Jacobi între optica geometrică şi mecanica punctelor materiale. Această analogie era de ordin
formal şi se referea la faptul că legile fundamentale ale mecanicii analitice şi cele ale opticii
geometrice se pot reprezenta prin legi matematice identice. Astfel, principiul lui Maupertuis din
mecanică este asemănător cu principiul lui Fermat din optică. Identitatea între cele două legi se
obţine atunci cînd în relaţia ce exprimă principiul lui Maupertuis viteza v a particulei este
înlocuită prin inversul vitezei de propagare (deci a vitezei de fază) a razei luminoase. Într-adevăr,
principiul lui Maupertuis referitor la traiectoria unei particule se scrie

∫ E − U dl = minim (7.1)

unde E este energia particulei, iar U energie potenţială, sau întrucât viteza particulei este

2
v= (E − U)
m
relaţia (7.1) devine
∫ v⋅ dl = minim

Principiul lui Fermat pentru propagarea razelor de lumină este:

dl
∫ v = minim
Cum se vede, cu observaţia făcută mai sus, cele două principii sunt formal identice. În felul
acesta se poate stabili o analogie strânsă între mecanica clasică şi optica geometrică. Dar se ştie
că atât optica geometrică cât şi mecanica clasică au un caracter limitat. Optica geometrică nu
110

poate explica o serie de fenomene ca interferenţa şi difracţia; pentru aceasta trebuie să se recurgă
la optica ondulatorie. Optica geometrică se arată a fi numai un caz limită, pentru lungimi de
undă extrem de mici, a opticii ondulatorii. Mecanica clasică este şi ea limitată la corpuri de
dimensiuni macroscopice şi nu poate fi aplicată la studiul atomilor. Luis de Broglie a propus
extinderea paralelismului între optică şi mecanică în aşa fel încât opticii ondulatorii să-i
corespundă o mecanică ondulatorie, care să poată fi aplicată şi sistemelor atomice şi să conţină
ca un caz particular mecanica clasică. Un alt fapt în sprijinul ipotezei lui de Broglie a fost acela
că stările staţionare ale atomului se pot descrie cu ajutorul unor numere întregi. Astfel de numere
întregi apar în diferite domenii ale fizicii (acustică, optică, teoria elasticităţii) la descrierea
undelor staţionare, interferenţei sau rezonanţei. Din acest motiv pare normal să privim condiţiile
de cuantificare ca o urmare a naturii ondulantorii a electronilor în interiorul atomului. Se pune
acum problema modului în care se face legătura între proprietăţile corpusculare şi ondulatorii ale
unei particule. Evident că această legătură trebuie realizată tot prin intermediul constantei de
acţiune a lui Planck, h. În reprezentarea corpusculară, o particulă se caracterizează prin energia
E şi impulsul p; în reprezentarea ondulatorie, caracteristice sunt frecvenţa ν şi lungimea de undă
λ. Pornind de la relaţiile cunoscute pentru fotoni

E = hν

hν h
p = mc = =
c λ

de Broglie a arătat pentru orice particulă de masă m şi viteză v există relaţiile:

E  
ν = , p = k (7.2)
h
 2π
unde k = şi se numeşte vector de undă.
λ
Aceste relaţii permit o interpretare fizică a condiţiilor de cuantificare a orbitelor atomului de
hidrogen. În cazul mişcării circulare momentul cinetic este

h
mva = n
2π
Conform relaţiei (7.2) rezultă că
h h
a= n
λ 2π
sau
2 π a = nλ

Aceasta înseamnă că lungimea orbitei circulare trebuie să fie egală cu un număr întreg de
lungimi de undă; ca urmare se formează o serie de unde staţionare. Prin urmare, condiţiile de
cuantificare a orbitelor sunt condiţii de staţionaritate a undelor ataşate electronilor în atom.
Faptul că electronul în atom poate fi privit atunci ca un sistem independent staţionar în timp,
poate explica de ce electronul nu radiază decât la trecerea dintr-o stare în alta.
111

1.27CONFIRMAREA EXPERIMENTALĂ A IPOTEZEI LUI DE

BROGLIE
Ipoteza lui de Broglie a primit curând o confirmare strălucită prin lucrările de
interferenţă şi difracţie a electronilor. Rezultatele obţinute sunt asemănătoare cu cele date de
studiul razelor X. Lungimea de undă de Broglie a unor electroni acceleraţi sub o diferenţă de
potenţial V se poate obţine cu ajutorul relaţiilor:
m v 2 eV
=
2 300
şi
h
λ =
mv

Eliminând pe v între aceste două relaţii, se obţine

12 ,25
λ = [A] (7.3)
V

V fiind exprimat în volţi. În cazul unui potenţial de 150 V de exemplu, lungimea undei de
Broglie este egală cu 1 , care este ordinul de mărime al razelor X moi. La o diferenţă de
potenţial de 10.000 V, λ=0,12 ceea ce corespunde razelor X dure.
În cazul când viteza particulei este mare, trebuie să se ţină seama de corecţia relativistă a
masei. Întrucât masa apare la numitor, lungimea de undă este ceva mai mică:

λ =
12 ,25
(1 − 0 ,489 ⋅ 10 −6
)
V [A]
V

De asemenea, din formula lui λ se vede că, cu cât masa particulei considerate este mai mare, λ
este mai mic.
Întrucât în cazul electronilor lungimea de undă este asemănătoare cu cea a razelor X,
pentru studiul fenomenelor ondulatorii datorită electronilor este normal să se folosească aceleaşi
metode de studiu ca şi în cazul razelor X. Aici trebuie să se ţină seama de faptul că razele X sunt
foarte penetrante pe când electronii nu sunt. Din acest motiv sînt recomandate studiile de reflexie
interferenţială pe cristale.
Experienţele de difracţie şi reflexie interţerenţială a electronilor pe cristale conduc la
rezultate asemănătoare cu cele obţinute de Bragg, von Laue sau Debye-Scherrer la studiul
reflexiei interferenţiale sau difracţiei razelor X.
Încă înainte de enunţarea ipotezei lui de Broglie, Davisson şi Kensmann au obţinut la
difuzia electronilor pe o foiţă de nichel o variaţie pronunţată a intensităţii cu unghiul de difuzie.
Aspectul diagramei polare obţinute este foarte complicat şi depinde de starea cristalină a foiţei de
nichel. În figura 7.l se arată diagrama polară a intensităţii difuziei electronilor pentru două
unghiuri de incidenţă diferite în cazul unei foiţe de nichel înainte (figura 7.l,a) şi după
recristalizare (figura 7.l,b)
Interpretarea acestor fenomene a fost dată abia mai târziu, arătându-se că este vorba de
fenomene de reflexie interferenţială. Sunt interesante faptele legate de aceste experienţe.
Davisson şi Kensmann studiau în fond emisia secundară a electronilor atunci când electrozii
112

metalici erau bombardaţi cu alţi electroni în prealabil aeceleraţi. Într-una dintre experienţe, tubul
în care avea loc bombardarea s-a spart, iar electrodul metalic s-a oxidat. Pentru a reduce oxidul,
ei au încălzit la temperatură mare electrodul sub vid. Repetând experienţa cu noul electrod
rezultatele erau cu totul noi; se obţinea o variaţie unghiulară pronunţată, care nu era prezentă în
cazul electrozilor netrataţi. S-a stabilit uşor apoi că aceste modificări sunt legate de schimbarea
structurii cristaline a electrodului ţintă, acesta în procesul de reducere cristalizându-se. Se
obţineau diagrame polare cu variaţie pronunţată a intensităţii fasciculului electronic captat doar
pentru electrozi metalici.

1a

1b

Figura 7.1.

Experienţe mai precise au efectuat în anul 1927 Davisson şi Germer. Cu ajutorul unui
tun electronic s-a obţinut un fascicul paralel de electroni care era dirijat asupra unui monocristal
de nichel. Electronii reflectaţi de cristalul de nichel au fost colectaţi cu ajutorul unui colector
mobil. Intensitatea fasciculului reflectat funcţie de unghiul de reflexie se poate reprezenta cu
ajutorul unei diagrame polare. Se constată că această diagramă prezintă un maxim selectiv foarte
pronunţat, corespunzător unui unghi de reflexie egal cu unghiul de incidenţă.
113

Figura 7.2.

Dispozitivul lor experimental este prezentat în figura 7.2, iar diagrama polară a
intensităţii fasciculului reflectat de electroni are forma:

Figura 7.3.

În cazul când plăcuţa de nichel este policristalină nu se observă nici un fel de selectivitate
a reflexiei. Experienţa lui Davisson şi Germer este analoagă cu metoda lui Bragg de reflexie
interferenţială din cazul razelor X. Maximele de interferenţă se obţin pentru acele direcţii ale
electronilor împrăştiaţi, care satisfac atât condiţia de reflexie optică pe planele reticulare ale
cristalului cât şi relaţia lui Bragg:

nλ = 2 d sin ϕ (7.4)

unde ϕ este unghiul format de direcţia incidentă a fasciculului electronic şi planul reticular pe
care are loc reflexia optică, iar d este distanţa dintre două plane reticulare. Această relaţie se
114

poate verifica în două moduri: fie menţinând pe λ constant şi variind pe ϕ, fie invers. În primul
caz, fenomenul de interferenţă are loc numai pentru anumite unghiuri ϕ date de

 nλ 
ϕ = arcsin 
 2d 

În cazul electronilor este mai convenabil să se menţină ϕ constant şi să se varieze λ prin

modificarea diferenţei de potenţial aplicată fasciculului de electroni în tunul electronic. Din
relaţia (7.4) rezultă

2d
λ = sin ϕ
n

Pe de altă parte, folosind relaţia (7.3)

n
V = 12 ,25
2 d sin ϕ

Această relaţie arată că pentru anumite valori ale lui V se obţin maxime de intensitate pentru
fasciculul reflectat. Curba experimentală obţinută este de forma:

Figura 7.4.

Concordanţa cea mai bună între valorile experimentale şi teorie se obţine în cazul valorilor mari
ale lui V . În cazul când V este mic, trebuie să se ţină seama şi de alte fenomene, cum ar fi
refracţia electronilor la intrarea în mediul considerat (în plăcuţa de nichel).
La pătrunderea în interiorul metalului, datorită câmpului cristalin pozitiv creat de ionii
metalului, impulsul electronilor suferă o modificare bruscă. Fără a intra în amănunte, vom
aproxima acest câmp interior cu un potenţial mediu V0 . Energia potenţială a electronilor în acest
câmp este
U = − eV0

Dacă notăm cu indicele "e", respectiv "i" mărimile în exteriorul şi în interiorul metalului,
impulsurile electronului în cele două situaţii vor fi:
115

pe = 2 mE
pi = 2 m( E − U )

La străbaterea suprafeţei de separare, componentele tangenţiale ale impulsului rămân

neschimbate, astfel că

sin θ e pi E− U V + V0
= = =
sin θ i pe E V

unde θ e şi θ i sunt unghiurile făcute de direcţiile de mişcare cu normala la suprafaţa metalului,

iar V este potenţialul sub care a fost accelerat electronul. Relaţia de mai sus defineşte tocmai
indicele de refracţie al mediului cristalin metalic

V + V0 V0
µ = = 1+ (7.5)
V V

observându-se că acesta scade asimptotic spre 1 atunci când potenţialul de accelerare creşte
continuu.
Formula lui Bragg se modifică în mod corespunzător. În figura 7.5 este redată construcţia
parcursurilor razelor ţinînd cont de refracţia undelor electronice.

Figura 7.5. Deducerea formulei Wulf-Bragg, luând în consideraţie indicele de refracţie.

Diferenţa de drum este:

∆ = 2 d cos θ i = 2 d 1 − sin 2 θ i
Dar
sin θ e
sin θ i =
µ
Deci, condiţia lui Bragg devine
150
2 d µ 2 − sin θ e2 = nλ e = n (7.6)
V
unde
λ e = µλ i
116

Din (7.6) determinăm valorile lui V pentru care se produc maxime de interferenţă în lungul
direcţiei θ e . Se pot calcula astfel valorile indicilor de refracţie ai diferitelor metale. Avem
imediat:

( )
4 d 2 µ 2 − sin 2 θ e = n 2
150
V

şi ţinând cont de (7.5) se obţine:

150
V0 = n 2 − V ⋅ sin 2 θ e
4d 2

În tabelul 7.I sunt date câteva valori obţinute ]n acest mod pentru poteţialul interior mediu V0.

Metalul V [volţi] λ e [Å] µ V0 [volţi]

67 1,44 1,12 17
Ni 142 1,03 1,08 16
218 0,83 1,03 14
Pb 65 1,52 1,10 14
125 1,05 1,06 15
Hg 48 1,77 1,15 15
166 0,95 1,04 13

Tabelul 7.I

Cu aceste corecţii, experienţele lui Davisson şi Germer au fost verificate în cele mai mici
amănunte, demonstrând proprietăţile ondulatorii ale fasciculelor de electroni. Davisson şi
Germer au realizat, de asemenea, şi o experienţă analoagă celei a lui von Laue. Pentru aceasta au
folosit un monocristal cubic de nichel, iar colectorul avea posibilitatea să se deplaseze atât după
unghiul polar cât şi după cel azimutal. Menţinând unghiul polar constant şi variind unghiul
azimutal, ei au constatat că curentul în colector variază în mod periodic. Fixând apoi un unghi
azimutal pentru care se obţine un maxim şi variind unghiul polar (menţinând tot timpul
potenţialul constant) s-a obţinut o diagramă polară analoagă cu cea din figura 7.3. Variind apoi
lungimea de undă a electronilor cu ajutorul potenţialului de accelerare se obţin maximele arătate
în figura 7.4.
Figuri de difracţie prin transmisie prin foiţe metale subţiri au fost obţinute de G. P.
Thomson (1928). Experienţele sale sunt o transpunere a experienţelor de tip Debay-Scherrer
pentru razele X. Raze catodice (potenţial de accelerare 10-60 KV) sunt lăsate să cadă pe foiţe
metalice de grosimi de aproximativ 250 Å. În spatele foiţei este aşezat un ecran fotosensibil.
După o expunere suficientă, pe ecran apar inele de difracţie asemănătoare celor din experienţele
de raze X (figura 7.6).
117

Raze X Electroni

Figura 7.6.

Maximele de impresionare a plăcii fotografice corespund unei intensităţi mari de

electroni şi minimele unor fluxuri foarte slabe de electroni. Înseamnă că prin trecerea electronilor
prin foiţele policristaline se obţine o distribuire a electronilor după direcţiile de mişcare în spaţiu,
fenomen cu totul inexplicabil dacă electronii ar avea numai proprietăţi corpusculare.
Dacă se admite existenţa proprietăţilor ondulatorii ale electronilor aceste rezultate se
explică imediat. În foiţa metalică policristalină există toate orientările posibile ale planelor
reticulare ale cristalitelor individuale. Implicit există şi orientările care satisfac relaţia Bragg
pentru lungimea de undă dată a electronilor incidenţi. Toate cristalitele care au o anumită
orientare Bragg ϕ n faţă de direcţia incidentă a electronilor produc reflexii interferenţiale maxime
pentru electronii care se reflectă optic pe ele, adică pentru electronii ale căror direcţii de mişcare
formează unghiuri 2ϕ n faţă de direcţia incidentă. Toate aceste fascicule de electroni formează
un con cu unghiul la vârf de 2ϕ n , lăsând pe placa fotosensibilă urma unui cerc de rază rn . Dacă
D este distanţa de la foiţa difuzantă la ecran, ( D > > rn ) , avem:

rn
sin ϕ n =
D
iar din relaţia Bragg
λ
sin ϕ n = n
2D
Deci
rn  D
= n  = ct .
λ  2d 
adică
rn V = ct .

Această relaţie este verificată experimental. Inelele de difracţie se datoresc electronilor şi nu unor
raze X ce ar putea apare în urma frânării electronilor în foiţele metalice. Aceasta se verifică
punând între foită şi placa fotografică un magnet. Forţele Lorentz acţionează asupra electronilor
şi produc deformarea figurii de pe ecran, deformare ce nu s-ar observa dacă am avea de a face cu
raze X. Relaţia Wulff-Bragg permite calculul constantelor reţelelor cristaline cu ajutorul
experienţelor de interferenţă a fasciculelor electronice. Aceasta constituie a nouă metodă de
studiu al cristalelor (electronografia). Se pot compara constantele reţelelor cristaline obţinute pe
118

cale electronografică cu valorile obţinute cu alte metode. În tabelul 7.II sunt date asemenea
valori, pentru câteva metale cu reţea cubică.

Metalul Metoda Alte

electronografică metode
Al 4,035 4,068
Au 3,99 - 4,20 4,06
Pt 3,89 3,91
Fe 2,85 2,68

Tabelul 7.II

Relaţia lui de Broglie arată posibilitatea atribuirii unor proprietăţi ondulatorii oricaror
particule materiale, indiferent de natura lor. Pentru a verifica experimental această afirmaţie, s-au
efectuat studii de interferenţă cu fascicule moleculare. Ele au fost efectuate de Frisch, Stern şi
Estermann. De la început trebuie subliniată dificultatea mult mai mare de realizare a unor
1
asemenea experienţe. Dificultăţile sunt de două feluri. O dată, deoarece λ ~ , lungimile de
M
undă ale undelor asociate moleculelor şi atomilor sunt mult mai mici decât pentru electroni. Din
acest motiv, figurile de difracţie sunt mai puţin evidente. O altă dificultate este legată de
obţinerea unor fascicule monoenergetice de atomi sau molecule. Doar după punerea la punct a
tehnicii fasciculelor moleculare asemenea experienţe au putut fi făcute. În figura 7.7 este redată
schema unei asemenea experienţe de difracţie.

Figura 7.7.

Dintr-un cuptor se obţine fasciculul de atomi sau molecule pe care dorim să le studiem.
Fasciculul este colimat şi din el sunt selectate prin diferite metode de timp de zbor atomi sau
molecule având o anumită energie. Fasciculul astfel format cade pe un cristal de LiF, iar cu
ajutorul unui manometru sensibil se studiază distribuţia unghiulară a fasciculului reflectat. Dacă
nu ar avea loc fenomenu1 de reflexie interferenţială, intensitatea fasciculului reflectat ar trebui să
scadă monoton cu cât ne depărtăm de la unghiul de reflexie optică. În realitate se obţin şi de o
parte şi de alta a fasciculului direct, maxime de interferenţă ale căror poziţii coincid bine cu cele
calculate cu relaţia Bragg pentru o anumită energie a particulelor incidente. În figura 7.8 este
dată o asemenea curbă de difracţie a atomilor de He pe LiF.
119

Figura 7.8. Difracţia atomilor de heliu pe cristale de florură de litiu.

Fenomenul de difracţie a neutronilor are astăzi o utilizare mare. O aplicaţie importantă

este monocromatorul de neutroni. Monocromatorul de neutroni constă dintr-un cristal de calcită
(CaCO3) pe care cade un fascicul de neutroni heterogen. În funcţie de vitezele lor neutronii
suferă reflexii interferenţiale şi în anumite direcţii se pot obţine fluxuri intense de neutroni
monocinetici. Cristalul se poate roti şi astfel prin modificări de orientare şi poziţie se pot obţine în
detectori (detectori speciali cu trifluorură de bor) neutroni având anumite energii. Un asemenea
ansamblu se numeşte monocromator de neutroni.
Au fost realizate şi alte tipuri de experienţe de difracţie şi interferenţă cu fascicule de
electroni. Astfel, o experienţă similară cu biprismele lui Fresnel din optică a fost efectuată de
Möllenstedt şi Düker, sau Faget şi Fest. Schema sa este redată în figura 7.9. În drumul
electronilor emişi de tunul electronic se aşează un fir F, la tensiune pozitivă. Electronii sunt atraşi
de fir, modificarea traiectoriei lor depinzând de punctul de apropiere de filament. Electronii ce
sosesc într-un punct oarecare M pot proveni atât din fasciculul din dreapta filamentului FF, cât şi
din cel de la stânga. Electronii având energii foarte mari, devierile produse de firul F sunt mici.
În aceste condiţii se poate arăta că unghiul de deviere β dintre direcţia iniţială de mişcare şi cea
finală este practic acelaşi, indiferent de poziţia fasciculului de electroni.
120

Figura 7.9.

π eE0 r0
Un calcul de mecanică dă pentru β valoarea β ≅ , unde E0 este câmpul electric normal la
mv02
fir, iar r0 este raza firului. Aparent toţi electronii ce trec prin stânga firului F par a fi produşi de o
sursă S1, iar cei care trec prin dreapta firului - de o sursă S2, simetric aşezate faţă de S.
Distanţa dintre ele este S1S2 =2aβ. În modul acesta sursa iniţială este dedublată în două surse
apropiate, la fel ca şi în experienţa cu biprismele lui Fresnel. Asociind o undă Ψ traiectoriei
electronilor, în punctul M trebuie calculată intensitatea unei unde rezultate din suprapunerea
undelor Ψ1 şi Ψ2 emise de sursele S1, respectiv S2. Intensitatea undei rezultante este funcţie de
defazajul dintre Ψ1 şi Ψ2 şi depinde sinusoidal de distanţa x. Distanţa dintre două maxime
consecutive se calculează imediat şi se obţine

z z
δx = λ = λ
S1 S 2 2aβ

unde z este distanţa de la fante la ecranul receptor.

121

Pe ecranul receptor se obţin o serie de maxime şi minime interferenţiale ce depind de

tensiunea aplicată pe firul F. Cu cât această tensiune este mai mare, cu atât β creşte, iar distanţa
dintre două maxime succesive se micşorează, crescând însă domeniul pe care se pot observa
aceste maxime. Din nou analogia cu experienţa cu biprismele lui Fresnel este evidentă. Grosimea
firului trebuie să fie foarte mică, lucru ce se realizează cu ajutorul unor fire de cuarţ metalizate.
Această experienţă arată că, deşi electronii se propagă unul câte unul prin instalaţie şi sosesc
izolat pe ecran, distribuţia lor poate fi descrisă în termenii ondulatorii prin luarea în consideraţie
a diferitelor procese de interferenţă.
Experienţe similare au mai fost făcute. Astfel s-a observat fenomenul de difracţie Fresnel
la marginea unui ecran (Boersch) şi o experienţă de interferometrie cu două unde (Marton). În
ultima experienţă, divizarea amplitudinii undei incidente a fost obţinută cu o lamă cristalină
subţire care are acelaşi rol ca şi oglinda semi-transparentă în optica interferenţială.

1.28PACHETUL DE UNDE
La stabilirea dualismului particulă-undă apar însă o serie de dificultăţi esenţiale. Cea mai
importantă dintre acestea este contradicţia dintre caracterul limitat spaţial al particulei şi
extinderea infinită a undelor monocromatice. Faptul că nicăieri în natură nu se întâlnesc unde
perfect moncromatice (adică unde cu frecvenţă strict precizată), sugerează că nici în cazul acesta
nu poate fi vorba de unde asociate perfect monocromatice. Din acest motiv s-a făcut încercarea
unei analogii între particulă şi un pachet de unde. Acest pachet de unde se obţine prin
compunerea mai multor unde cu frecvenţele cuprinse într-un domeniu limitat în jurul frecvenţei
corespunzătoare undei de Broglie asociate. Pachetul de unde are amplitudinea diferită de zero
numai într-o regiune limitată a spaţiului şi dacă acest pachet nu-şi modifică forma în diferite
medii, se poate face o analogie între el şi particulă.
Cum se ştie din mecanică şi acustică, ecuaţia unei unde plane este

u( x ,t ) = a ⋅ ei ( ω t − kx )

2π
unde ω este pulsaţia, iar k = este mărimea vectorului de undă. Pentru a obţine un pachet de
λ
unde cu extindere spaţială limitată, trebuie suprapuse un număr foarte mare de unde ai căror
vectori de undă variază continuu în domeniul limitat ( k 0 − ∆ k ,k0 + ∆ k ) . Unda rezultată poate fi
atunci scrisă:
k0 + ∆ k
U ( x ,t ) = ∫ a( k ) e
i ( ω t − kx )
dk (7.7)
k0 − ∆ k

Pulsaţia ω ( k ) poate fi dezvoltată în serie Taylor în jurul valorii ω ( k0 ) . Reţinând primii termeni
se obţine:

 dω 
ω ( k ) = ω ( k 0 ) + ( k − k0 )   + ... (7.8)
 dk  k = k0

Înlocuind (7.8) în (7.7) şi efectuând calcule simple de integrare se obţine:

122

  dω  
k + ∆ k i [ ω ( k0 ) t − k0 x ] + i ( k − k0 )    − x
U ( x ,t ) = a ( k0 )   dk  
∫
k = k0
e dk
k− ∆ k

  dω  
sin ∆ k    t− x

  dk  
U ( x ,t ) = 2a ( k0 ) e[ iω 0t − k0 x ]
k = k0

 dω 
  t− x
 dk  k = k0

Notând
  dω  
ξ = ∆ k  t  − x (7.9)
  dk  k = k0 
relaţia precedentă devine:

sin ξ [ iω 0t − k0 x ]
U ( x ,t ) = 2a ( k 0 ) ∆ k e (7.10)
ξ

Unda rezultantă U ( x ,t ) poate fi interpretată ca produsul dintre amplitudinea 2a şi doi

factori: un factor e i ( ω 0t − k0 x ) care reprezintă o undă plană cu pulsaţia ω 0 şi numărul de undă k 0 şi
sin ξ
un factor de modulare a amplitudinii . În funcţie de variaţia argumentului, acest factor de
ξ
sin ξ sin ξ
modulare poate lua valorile la limită lim = 1 şi lim = 0 . Când ξ creşte mai departe,
ξ→ 0 ξ ξ→ ± π ξ
sin ξ
se obţin periodic valori ale lui diferite de zero, dar tot mai mici în comparaţie cu valoarea
ξ
1, putând fi neglijate. Prin urmare, funcţia U din (7.10) reprezintă un grup de unde, cu factorul
de fază ( ω 0 t − k 0 x ) şi cu amplitudinea diferită de zero numai într-o regiune limitată a spaţiului.
sin ξ
În această regiune, amplitudinea variază 1a fel ca . O imagine instantanee a unui astfel de
ξ
pachet de unde este arătată în figura 7.10.
123

Figura 7.10.

În cazul pachetului de unde se pot defini două feluri de viteze: viteza de deplasare a unei
anumite faze (viteza de fază) şi viteza de deplasare a unei anumite amplitudini. Această ultimă
viteză coincide cu viteza de deplasare a pachetului grupului şi din această cauză se numeşte
viteză de grup. Viteza de fază se calculează considerând o fază oarecare constantă
ω 0 t − k 0 x = cons tan t şi calculând apoi pe x avem

dx ω 0
v f = x = = = ν 0λ 0
dt k0

Pentru a calcula viteza de grup trebuie calculată viteza de deplasare a unei amplitudini constante.
Conform relaţiei de definiţie (7.9)

 dω 
  t − x = cons tan t
 dk  k = k0
de unde
 dω 
x=   t − cons tan t
 dk  k = k0
şi
dx  dω 
vg = =  
dt  dk  k = k0

Într-un mediu nedispersiv, adică atunci când viteza de fază a undelor armonice care
formează pachetul nu depinde de k, viteza de grup este egală cu viteza de fază:

vg =
dω
=
dk dk
d
(
vf k = vf) (7.11)

În cazul unui mediu cu dispersie

124

d vf
vg =
d
dk
( )
vf k = vf + k
dk

Dar
−1
d vf d v f  dk  − 1 d v f  d  2π   λ2 d vf
=   =   = −
dk dλ  dλ  dλ  dλ  λ   2 π dλ

deci
d vf
vg = v f − λ
dλ

prin urmare, viteza de grup diferă de viteza de fază.

Deşi în factorul de fază al funcţiei U ( x ,t ) din ecuaţia (7.10) intră valori ω 0 şi k0 bine
determinate, funcţia U reprezintă un proces complicat, căruia nu i se poate atribui o singură
lungime de undă. Cum s-a arătat la început, pachetul de unde se formează prin suprapunerea
unor unde al căror număr de undă k variază continuu într-un domeniu ∆ k . Se poate arăta de
asemenea că, pentru ca pachetul de undă să aibă o anumită extindere ∆ x , intervalul ∆ k nu
poate fi mai mic decât o anumită valoare. Pentru aceasta se consideră pachetul de undă într-un
moment t=0. În cazul acesta forma pachetului este determinată de factorul de modulare a
sin ( 2π ∆ k ⋅ x ) sin ξ
amplitudinii = . Acest factor are valoarea maximă când ξ 0 = 0 şi se anulează
2π ∆ k ⋅ x ξ
ξ 0 = ± π . Considerând originea coordonatelor în punctul zero şi lărgimea pachetului egală cu
∆x ∆x
∆ x , rezultă că pachetul se anulează pentru punctele ± , deci ± 2 π ∆ k ≅ ± π , de unde
2 2
rezultă că

∆k⋅∆x≅ 1 (7.12)

Relaţia (7.12) a fost stabilită pentru cazul când pachetul se propagă în lungul axei x. În cazul
pachetului de unde ce se propagă în spaţiu, se pot scrie relaţii similare pentru proiecţiile pe cele
trei axe de coordonate:

∆ x ⋅ ∆ k x ≅ 1 , ∆ y ⋅ ∆ k y ≅ 1 şi ∆ z ⋅ ∆ k z ≅ 1

Rămâne acum de stabilit legătura dintre propagarea particulei de energie E şi impuls p şi

propagarea pachetului de undă asociat, care are frecvenţa medie ν . Pornind de la expresia
dω p2
vitezei de grup v g = şi ţinând seama că E = hν = şi lungimea de undă de Broglie este
dk 2m
h h
dată de λ = = , rezultă succesiv
mv p
125

−1
2 π dE 2 π dE  d  2π   λ 2 dE
vg = =   = −
h dk h dλ  dλ  λ  h dλ
(7.13)
λ 2 d  p2  λ2 h2 d  1  h p
= −  = −  2 = = = v
h dλ  2 m  h 2m dλ  λ  mλ m

Relaţia (7.13) arată că viteza de grup este în cazul acesta egală cu viteza particulei. Aceasta
înseamnă că particula, în timpul mişcării, rămâne legată cu pachetul de unde asociat.
Toate consideraţiile de mai sus au fost valabile pentru particule care se mişcă liber. În
cazul când particula se mişcă într-un câmp de forţe, problema este mult mai complicată.
Rezolvarea ei a fost dată în anul 1926 de către Erwin Schrödinger.
Într-un mediu dispersiv v f = v f ( λ ) , iar pachetul de undă se destramă. Prin aceasta
înţelegem faptul că extinderea sa spaţială creşte în timp. Din acest motiv, chiar dacă iniţial
pachetul era atât de localizat încât reprezenta o particulă, după un timp particula nu mai este
localizată. Acest exemplu ilustrează insuficienţa acestui model simplu pentru microparticule.

1.29STABILIREA RELAŢIILOR LUI DE BROGLIE

Se va arăta acum cum se pot deduce ipotezele lui de Broglie, bazându-ne pe analogia
dintre legile fundamentale ale opticii geometrice şi cele ale mecanicii (principiul lui Fermat şi
principiul lui Maupertus).
Între reprezentările fundamentale ale mecanicii şi opticii geometrice există o analogie
adîncă. Se pot găsi mărimile echivalente care să ne permită să traducem orice afirmaţie sau lege
mecanică în una optică şi invers. Aceste echivalente sunt date în tabelul 7.III.

NOŢIUNE MECANICĂ NOŢIUNE OPTICA

Punct material Pachet de undă
Traiectorie Rază de lumină
Viteza particulei Viteza de grup
- Viteza de fază
Energia potenţială (funcţie de coordonate) Indice de refracţie (funcţie de coordonate)
Energia E(v); în medii dispersive E = E ( ω ) Frecvenţa ν sau pulsaţia ω
Traiectoria reală este aceea de-alungul căreia Raza de lumină va fi astfel încât
∫ E − U ds = min im ∫ n ⋅ ds = min im
(principiul lui Maupertus). (principiul lui Fermat)

N.B. Acest principiu conduce la legile lui Newton. N.B. Acest principiu conduce la legile reflecţiei şi
refracţiei.

Tabelul 7.III.

1
Din identitatea celor două principii trebuie ca ~ E − U . Pentru simplitate presupunem că
vf
avem o mişcare rectilinie, adică avem
126

1
= f ( ω ) E( ω ) − U ( x) (7.14)
vf

unde forma funcţiilor f ( ω ) şi E ( ω ) urmează să fie determinate din condiţia ca viteza de grup a
pachetului de undă să coincidă cu viteza particulei materiale

v = vg (7.15)
Din
2( E - U )
v= (7.16)
m

−1
dω  d  ω  
vg = =   (7.17)
dk  dω  v f  

Introducând (7.15) în relaţiile (7.16), (7.14) şi (7.17) se obţine

m
=
d
2( E − U ) dω
[
ω ⋅ f ( ω ) E( ω ) − U ]
dE
=
d
[ω ⋅ f ( ω )] E( ω ) − U + ω ⋅ f ( ω ) dω
dω 2 E( ω ) − U
Deoarece U ( x ) este independent de ω şi o asemenea expresie trebuie să fie valabilă pentru orice
formă a energiei potenţială U ( x ) , trebuie ca acei coeficienţii ai aceloraşi puteri ale lui E − U
să fie identici. Avem :
d
[ω ⋅ f ( ω )] = 0
dω
adică

ω ⋅ f ( ω ) = constant

şi
m ω ⋅ f ( ω ) dE dE ( ω )
= ⇒ = constant = 
2 2 dω dω
Rezultă imediat

E ( ω ) = ω (7.18)

Atunci
2m
f (ω ) =
ω
şi viteza de fază devine
127

ω 1
vf =
2m ω − U ( x )
iar viteza de grup ia forma
2
vg = ω − U ( x )
m

Lungimea de undă a undei asociate particulei se calculează imediat

vf vf 
λ = = 2π = 2π
ν ω 2m( E − U )

şi ţinând seama de expresia impulsului mecanic, avem

h
λ = (7.19)
p
unde h = 2π  .
Se vede imediat că relaţiile (7.18) şi (7.19) sunt tocmai relaţiile lui de Broglie, care leagă
caracteristicile mecanice de cele ondulatorii.

1.30INTERPRETAREA STATISTICĂ A FUNCŢIEI DE UNDĂ;

RELAŢIILE DE INCERTITUDINE
Experienţele lui Davisson-Germer, Thomson, Estermann, Frisch şi Stern, etc. au arătat că
microobiectele se supun unor legi cu caractere ondulatorii. Existenţa proprietăţilor corpusculare,
cât şi a celor ondulatorii arată fără nici o îndoială că microobiectele nu se supun legilor clasice
(ale mecanicii şi ale electromagnetismului) în care cele două caracteristici corpuscular şi
ondulatoriu se exclud reciproc. Legile microobiectelor, ale microcosmosului, au un caracter
principial nou.
Trebuie să atragem atenţia că prin unda ataşată unei particule nu înţelegem o undă legată
în sensul simplist al cuvîntului de o particulă. Semnificaţia acestei afirmaţii este aceea că legile
care guvernează mişcarea microparticulei au un caracter ondulatoriu, adică aparent particula s-ar
comporta ca şi o undă.
Ce efect are acest fapt asupra mărimilor caracteristice microobiectului, asupra mecanicii
lor? Pentru a răspunde la această intrebare, să vedem mai întâi care sunt aceste mărimi şi cum
pot fi măsurate. Acceptând că legile proprii microobiectelor sunt diferite de cele clasice, atunci şi
mărimile dinamice caracteristice pot fi diferite de cele clasice. Pentru observatorul macroscopic
însă cunoaşterea mişcării microobiectului înseamnă posibilitatea stabilirii mărimilor dinamice
clasice pe care le ataşează acestuia. Din interacţiunea unor microobiecte pur cuantice nu putem
afla nici un răspuns asupra unor mărimi cu caracter clasic. Deci pentru a afla informaţii
traductibile în termeni inteligibili, măsurătorile trebuie să se reducă la interacţiunile obiectelor
cuantice cu obiecte care se supun într-o bună aproximaţie (ar depinde de condiţiile concrete ale
experimentului) legilor clasice. Orice asemenea interacţiune duce la modificarea stării obiectului
"clasic" din care tragem concluzii asupra celui cuantic. Un asemenea obiect clasic constituie
atunci un aparat, iar interacţiunea este o măsurare. Este foarte important de subliniat că fiecare
interacţiune de acest fel modifică starea microobiectului. Cu cât interacţiunea este mai puternică,
128

deci permite determinarea cu mai mare exactitate a unei mărimi, cu atât modificarea stării
microobiectului este mai puternică. Acest lucru a fost subliniat de Bohr.
De aici rezultă că pentru verificarea legilor microcosmosului trebuie să folosim ansamble
de microobiecte identice pe care să le punem să repete aceeaşi experienţă. Numai astfel vom
putea vedea ceea ce se repetă cu necesitate, deci are un caracter legic.
Pentru a preciza mai bine noţiunile, să efectuăm o aceeaşi experienţă imaginară cu
particule care se supun legilor macroscopice - clasice (vom numi asemenea particule bile) cu
unde şi în final cu microparticule. Experienţa imaginară constă în a lăsa să treacă particulele prin
sistemul de fante din figura 7.11, fante care pot fi închise după dorinţă. Rezultatul experimentării
cu bile poate fi descris astfel: trecând prin fantele înguste, bilele suferă interacţiuni necontrolabile
cu pereţii fantelor, astfel că după ce trec prin fante direcţiile lor de mişcare au o distribuţie
haotică. În această situaţie nu se poate spune în ce punct al ecranului va ajunge o anumită bilă.
Un detector mobil arată sosirea dezordonată a bilelor una câte una sub forma unor entităţi
distircte. Pentru a descrie rezultatele experienţei trebuie folosită o metodă statistică. Se defineşte
probabilitatea ca o bilă să ajungă într-un punct al ecranului P(x) prin relaţia
N ( x)
P ( x ) = lim
N→ ∞ N

unde N este numărul de bile ce trec prin aparat, iar N ( x ) este numărul de bile ce ajung în
punctul x. Dacă este deschisă doar fanta 1, probabilitatea are forma lui P1 ( x ) (figura 7.11).

Figura 7.11.

În mod identic, dacă este deschisă doar fanta 2 dependenţa probabilităţii de x este dată de P2 ( x ) .
În cazul în care ambele fante sunt deschise, probabilitatea este P12 ( x ) , care se obţine
experimental că este de forma

P12 ( x ) = P1 ( x ) + P2 ( x )

În cuvinte, acest rezultat înseamnă că probabilitatea fenomenului compus este suma

probabilităţilor fenomenelor individuale. Se spune că în acest caz nu avem interferenţă.
Rezultatul experienţei similare cu unde este redat schematic în figura 7.12:
129

Figura 7.12.

Din sursa S' se produc unde sferice care întâlnesc paravanul cu cele două fante. Fiecare fantă
devine o sursă independentă de unde sferice, în spaţiul dintre cele două ecrane având loc
interferenţa undelor de la cele două surse. Un detector înregistrează intensitatea undei rezultante,
intensitate ce se modifică în mod continuu în funcţie de amplitudinea undei. Intensitatea undei
sferice este '
a2
I= 2
r

unde a este amplitudinea undei, iar r distanţa de la sursă. Reamintând că o undă sferică este de
forma

a i ( ω t − kr )
Ψ = e
r

şi că în cazul cu interferenţă undele se adună

Ψ = Ψ1+ Ψ2

calcule simple, cunoscute din optica fizică, dau pentru intensitatea undei rezultante expresia:

I 12 = I 1 + I 2 + 2 I 1 I 2 cos δ
  
unde δ = k ( r1 − r2 ) este diferenţa de fază dintre undele ce provin de la cele două surse.
În acest caz, intensitatea undei rezultante I 12 ( x ) , când ambele fante sunt deschise diferă de suma
intensităţilor când câte o singură fantă este deschisă, I 1 şi respectiv I 2 . I 12 variază periodic
între ( I 1 − I 2 ) 2 şi ( I 1 + I 2 ) 2 , care în cazul că I 1 = I 2 dau pentru extremele lui I 12 valorile 0 şi
2I1 .
Existenţa interferenţei este, într-o asemenea experienţă, o dovadă certă a naturii
ondulatorii a fenomenului.
130

Să efectuăm aceeaşi experienţă cu electroni. Rezultatele sunt redate schematic în figura

7.13:

Figura 7.13.

Detectorul va înregistra electronii care sosesc unul câte unul pe ecran. Această comportare indică
o natură corpusculară a microparticulelor. Sosirea lor pe ecran este însă dezordonată, ceea ce ne
impune din nou, ca şi în cazul bilelor clasice, să folosim o descriere statistică. Mărimea ce va
caracteriza experienţa este probabilitatea P ( x ) de sosire într-un anumit punct al ecranului,
probabilitate ce poate fi determinată experimenal lăsând să treacă prin aparat un număr suficient
de mare de electroni în condiţii identice. În cazul că avem doar câte una din fante deschisă
probabilităţile au forma lui P1 ( x ) , respectiv P2 ( x ) (figura 7.13). Dacă se deschid ambele fante
P12 ( x ) diferă de suma P1 ( x ) + P2 ( x ) . Această arată că electronii nu se comportă ca nişte
particule clasice, pentru care egalitatea era satisfăcută. Mai mult, forma curbei lui P12 ( x )
sugerează posibilitatea descrierii comportării electronilor în termeni ondulatorii. Într-adevăr,
dacă se admite că probabilitatea de a găsi electronul într-un anumit punct este proporţională cu
intensitatea unei unde Ψ , rezultatele experimentale pot fi descrise ca exprimând interferenţa
undelor care provin de la cele două fante.
Cantitativ, cele anterioare pot fi exprimate astfel: densitatea de probabilitate este egală cu
pătratul amplitudinii undei de probabilitate.

P( x ) = Ψ * ⋅ Ψ = Ψ
2

Atunci
P12 ( x ) = Ψ 1 + Ψ 2 = P1 + P2 + 2 P1 P2 cos δ
2

ultimul rezultat explicând dependenţa experimentală a lui P12 ( x ) redată în figura 7.13.
În concluzie, rezultatele acestor experienţe pot fi rezumate astfel: pentru descrierea
comportării rnicroparticulelor, trebuie să folosim o metodă statistică, evoluţia unei
microparticule nefiind bine definită. Probabilităţile astfel introduse au o comportare care
aminteşte de comportarea undelor şi deci pot fi exprimate prin amplitudinile unor asemenea
unde. Datorită comportării statistice, pentru a obţine rezultate reproductibile în măsurători,
experienţa trebuie efectuată de un număr foarte mare de ori, în aceleaşi condiţii. Numai în acest
mod se poate stabili comportarea medie. Aceasta impune a lucra cu un ansamblu de particule
131

identice, care în aceleaşi condiţii pot fiecare în mod îndependent de celelalte să efectueze
experienţa. Conform celor discutate anterior, unda de probabilitate descrie un asemenea
ansamblu. În acelaşi timp, unda de probablilitate descrie comportarea fiecărei particule a
ansamblului, ilustrând că într-adevăr comportarea cuantică a microobiectelor este complet
diferită de cea a macroobiectelor. Această concluzie poate fi trasă din următoarea experienţă,
efectuată de Fabrikant, Biberman, Suşkin pentru fotoni (şi fotonii sunt tot microparticule). Într-
un dispozitiv identic cu cel descris în experienţele precedente, era introdus un fascicul foarte
puţin intens de microparticule. La asemenea intensităţi slabe, într-un moment dat există în aparat
doar o singură particulă (se poate lucra la astfel de intensităţi încât raportul între timpul de
tranzit al unei particule şi timpul mediu scurs între trecerile a două particule succesive să fie de
ordinul a 1:104). Dacă particulele ar avea o natură corpusculară, atunci ele ar trece statistic prin
câte una dintre fante. Închiderea succesivă a fantelor astfel ca în fiecare moment să nu fie
deschisă decât una din fante nu ar trebui să influenţeze comportarea particulei ce ar trece prin
fanta deschisă. Singurul efect posibil ar fi o diminuare a intensităţii totale a fasciculului transmis,
ca urmare a eventualei opriri a particulelor ce ar cădea tocmai pe fanta închisă. Din punct de
vedere clasic, la asemenea intensităţi, efectuarea experienţei cu ambele fante deschise sau
alternativ cu una deschisă şi cealaltă închisă nu ar trebui să modifice cu nimic figura de pe
ecranul receptor.
Experienţa arată însă că pentru microparticule rezultatele obţinute în cele două cazuri
diferă fundamental. În cazul când sunt deschise ambele fante, distribuţia probabilităţii este
P12 ( x ) , iar când este deschisă pentru moment doar o fantă, probabilitatea de distribuţie a
microparticulelor este suma probabilităţilor de trecere prin fiecare fantă în parte, fără nici un
termen de interferenţă.
P12' = P1 ( x ) + P2 ( x )

Înseamnă că microparticulele se supun unor legi diferite de legile particulelor clasice şi că

descrierea statistică cuantică este proprie descrierii comportării fiecărei microparticule în parte.
Doar verificarea experimentală impune folosirea ansamblului de particule identice şi
independente.
Această interpretare a comportării ondulatorii a microparticulelor a fost dată de Max
Born. Unda de probabilitate este denumită funcţie de undă şi, conform celor spuse,
caracterizează statistic particula, în sensul că permite calcularea mărimilor necesare pentru o
descriere statistică, adică a densităţii de probabilitate, prin relaţia

  2
P( r ) = Ψ ( r )

Atunci probabilitatea de a găsi o microparticulă în elementul de volum dv este

2
dP = Ψ dv (7.20)

Funcţia de undă este, în general, o mărime complexă, astfel că în definirea probabilităţii, care
2
este o mărime reală, a fost nevoie să se utilizeze produsul Ψ * ⋅ Ψ ≡ Ψ . Deoarece
microparticula se găseşte cu certitudine undeva în spaţiu, însumarea tuturor probabilitărilor de
poziţie pe întregul spaţiu trebuie să fie egală cu certitudinea, adică
132

2
∫ dP = ∫ Ψ dv= 1 (7.21)

Această condiţie, cunoscută sub numele de condiţie de integrare, impune anumite limitări
asupra funcţiei de undă. Astfel, funcţia de undă trebuie să scadă suficient de repede la infinit
astfel ca integrala (7.21) să fie convergentă.
Merită să subliniem că şi fizica clasică foloseşte noţiunea de probabilitate în descrierea
anumitor fenomene. Deci, nu descrierea statistică a fenomenelor constituie deosebirea esenţială
dintre descrierea clasică şi cea cuantică, ci necesitatea exprimării probabilităţii prin funcţia de
undă cu proprietăţi ondulatorii, fenomenele de interferenţă putând fi exprimate numai în acest
mod.
Proprietăţile funcţiei de stare Ψ pot fi deduse pe baza unui principiu fundamental al
mecanicii cuantice, aşa numitul principiu al suprapunerii, care afirmă că dacă condiţiile fizice
permit microparticulei să se găsească în mai multe stări posibile Ψ i , ea se poate afla şi în starea
Ψ = ∑ ci Ψ i
i
unde ci sunt numere complexe ce depind de problema particulară pusă. Pentru a vedea utilitatea
acestui principiu să analizăm în lumina principiului suprapunerii experienţa de mai înainte. Dacă
notăm cu Ψ 1 şi Ψ 2 funcţiile de undă ale electronului care a trecut prin fanta 1, respectiv prin
fanta 2, atunci funcţia de undă a electronului care poate să treacă atât prin 1, cât şi prin 2 este
Ψ = Ψ1+ Ψ2

Atunci densitatea de probabilitate în experienţa complexă este

2 2
P= Ψ = Ψ 1 + Ψ 2 ≠ P1 + P2

adică prezintă fenomenul de interferenţă.

Un alt fapt demn de remarcat este acela că trecerea de la comportarea cuantică la cea
clasică se face continuu. Dacă ne referim la figura 7.13, observăm că medierea curbei de
interferenţă conduce la o curbă netedă ce are un maxim la mijlocul distanţei dintre cele două
fante. Din optică se ştie că cu cât lungimea de undă este mai mică, cu atât franjele de interferenţă
sunt mai apropiate. Dar, conform relaţiei lui de Broglie, unei lungimi de undă scurte îi
corespunde un impuls mare care, pentru aceeaşi viteză a particulei corespunde la o masă mai
mare. Cu cât creşte masa, cu atât figura de interferenţă cuprinde tot mai multe franje şi tot mai
dese. Pentru obiecte macroscopice, franjele din figura de inteferenţă sunt atât de multe încât nu se
mai observă decât a curbă netedă care coincide cu probabilitatea clasică.
Faptul că microparticulele manifestă proprietăţi ondulatorii conduce în mod firesc la o
serie de limitări în folosirea noţiunilor ce caracterizează punctele materiale în mecanica clasică
pentru descrierea lor. În mecanica clasică fiecare particulă ocupă la un moment dat o poziţie bine
determinată şi are un impuls bine determinat, starea unui sistem de particule fiind complet
caracterizată prin ansamblul tuturor coordonatelor şi al tuturor impulsurilor corespunzătoare.
În mecanica cuantică situaţia este alta. Să presupunem că poziţia unei particule pe axa x
se poate măsura cu o precizie ∆ x . Aceasta înseamnă că amplitudinea funcţiei de undă asociate
este diferită de zero numai într-un interval aproximativ egal cu ∆ x . O asemenea funcţie de undă
nu se poate obţine cu ajutorul unei singure unde monocromatice cu ω şi k bine determinate.
Trebuie să se formeze un pachet de unde cu întinderea ∆ x . Un astfel de pachet de unde se obţine
prin suprapunerea unui mare număr de unde monocromatice al căror vector de undă variază
133

continuu la trecerea de la o undă la alta, variaţia aceasta fiind cuprinsă într-un interval ∆ k .
Relaţia dintre ∆ x şi ∆ k este, după cum s-a văzut:

∆ x⋅ ∆ k ≥ 1

Înmulţind cu h şi ţinând seama de relaţia lui de Broglie k x = p x , se obţine

∆ x ⋅ ∆ px ≥ 

Relaţii similare se pot scrie şi pentru celălalte coordonate:

∆ y ⋅ ∆ py ≥ 
∆ z ⋅ ∆ pz ≥ 

Aceste inegalităţi sunt relaţiile de incertitudine ale lui Heinseberg. Ele arată că poziţia şi
impulsul unei microparticule nu pot fi determinate simultan cu orice precizie; cu cât creşte
precizia în determinarea poziţiei, cu atât scade precizia în determinarea impulsului şi invers.
Aceste relaţii limitează aplicarea noţiunilor mecanicii clasice la microparticule.
Aceste relaţii de nedeterminare sunt o consecinţă directă a proprietăţii ondulatorii în
sensul că nu se poate construi un câmp de unde cu o dimensiune finită şi care să reprezinte în
acelaşi timp o undă cu o valoare bine determinată a lui λ (sau k). Pentru verificarea acestor
relaţii se poate imagina o experienţă ideală, care să permită determinarea cu orice precizie a
poziţiei electronilor sau a impulsului lor.

Figura 7.14.
134

Fie un dispozitiv constând dintr-o diafragmă AB şi un ecran sensibil E. Dacă asupra

diafragmei se îndreaptă un fascicul paralel de electroni monocinetici, pe ecran apar cunoscutele
inele de difracţie. Să considerăm un electron din fascicul. Poziţia electronului în momentul
trecerii prin fantă este cunoscută cu o imprecizie ∆ x egală cu lărgimea fantei. Îngustând fanta, se
poate determina poziţia electronului cu o precizie tot mai mare. În stânga fantei, electronii au o
valoare bine precizată a impulsului p, în direcţia axei y. Figura de difracţie arată că majoritatea
electronilor îşi păstrează impulsul, întrucât lovesc în porţiunea centrală a ecranului. Există însă şi
electroni care suferă o modificare importantă a impulsului şi aceştia sunt cei care conduc la
apariţia imaginii de difracţie. Figura de difracţie se obţine şi când electronii trec prin fanta AB, la
intervale mari de timp unul de altul.
Schimbarea direcţei unor electroni la trecerea prin fantă se poate explica numai prin
aceea că ei primesc un impuls suplimentar în direcţia axei x şi anume ∆ px . Se poate spune deci
că în momentul trecerii prin fantă, poziţia electronilor se cunoaşte cu o imprecizie ∆ x , iar
impulsul lor cu o imprecizie ∆ px . Îngustarea fantei, pentru a da o precizie mai mare determinării
lui x, conduce la o modificare a figurii de difracţie care corespunde unei creşteri a impreciziei
∆ px . Din figură rezultă că

h
∆ px = p ⋅ sin α = sin α
λ

O estimare a unghiului α , care permite stabilirea ordinului de mărime este cea care consideră
unghiul α egal cu cel cuprins între axa y şi direcţia spre primul minim de difracţie. Poziţia
acestui minim se determină din condiţia ca diferenţa de drum dintre undele difractate la marginea
superioară şi la cea inferioară a fantei să fie egală cu λ , deci

BC ≅ ∆ x ⋅ sinα = λ
şi
λ h
∆ x ⋅ ∆ px = ⋅ sin α = h
sin α λ

Asemenea relaţii de incertitudine se găsesc pentru toate mărimile canonic conjugate. Ele se
numesc mărimi complementare; cunoaşterea uneia implică o incertitudine în mărimea
complementară corespunzătoare. Acest rezultat este cunoscut sub numele de principiul de
incertitudine al lui Heisenberg.
Pe lângă poziţie şi impuls, există şi alte mărimi complementare pentru care putem scrie
relaţii tip Heisenberg. Astfel:

∆E⋅∆t ≥ 
şi
∆ ϕ ⋅ ∆ Mϕ ≥ 

unde ϕ este unghiul de rotaţie, iar Mϕ momentul unghiular asociat.

De remarcat că relaţiile de incertitudine se referă la dispersia mărimilor canonic
conjugate la acelaşi moment. De exemplu, nu ar fi corect să se scrie relaţia lui Heisenberg între
∆ px înainte de fantă şi ∆ x după trecerea prin fantă.
Rezultatul cuantic exact pentru o pereche de mărimi canonic conjugate q şi p este:
135


∆ q⋅ ∆ p≥
2

Relaţiile de incertitudine au o serie de consecinţe, dintre care amintim pe cele mai

importante. Astfel din cauza incertitudinii în cunoaşterea simultană a impulsului şi a poziţiei,
noţiunea de traiectorie îşi pierde sensul. Într-adevăr, traiectoria clasică se baza pe faptul că în
fiecare punct al traiectoriei se putea cunoaşte exact direcţia vitezei corpului, care ducea mobilul
în punctul imediat vecin, traiectoria construindu-se astfel din aproape în aproape. În fizica
cuantică, cunoaşterea exactă a poziţiei face complet nedeterminată mărimea şi direcţia
impulsului, astfel că o asemenea construire a traiectoriei este imposibilă. Din acest motiv, în
mecanica cuantică nu se vorbeşte de traiectorie şi de toate modelele bazate pe traiectorie
(modelul Bohr-Sommerfeld) sunt false. Lipsa traiectoriei conduce imediat la imposibilitatea
urmăririi mişcării microparticulelor, cu consecinţe dramatice în comportarea particulelor
identice. Fie două particule diferite 1 şi 2 care se ciocnesc. Situaţia în sistemul centrului de masă
este arătată în figura 7.15.
Se pot întâmpla două cazuri: în detectorul D ajunge sau particula 1 sau particula 2. Fie
Φ 1 funcţia de undă a particulei 1 care ajunge 1a detector şi Φ 2 funcţia de undă a particulei 2
2
care ajunge la detector. Probabilitatea de a găsi pe 1 in detector este P1 = Φ 1
, iar probabilitatea
2
de a găsi pe 2 in detector este P2 = Φ 2
.
136

Figura 7.15.

Dacă nu ne interesează ce particulă ajunge în detector, atunci probabilitatea ca o particulă

oarecare să ajungă în detector este P = P1 + P2 . Dacă particulele ar fi identice, lipsind traiectoria,
este imposibil să determinăm ce particulă intră în detector. Atunci funcţia de undă care descrie
sistemul trebuie să fie o compunere a celor două funcţii de undă Φ 1 şi Φ 2 , şi anume
Φ = Φ 1 + Φ 2 . Probabilitatea totală este atunci P' = Φ 1 + Φ 2 2 ≠ P . Se observă că în acest caz
există interferenţă. Fie cazul împrăştierii în unghi drept. Atunci Φ 1 = Φ 2 = Φ , iar dacă
2 2 2
particulele ar putea fi identificate, probabilitatea ar fi P = P1 + P2 = Φ 1 + Φ 2 = 2 Φ . În
2 2 2
realitate se constată că P' = Φ 1 + Φ 2 = 2Φ = 4 Φ . Comportarea cuantică dă, în acest caz, o
probabilitate de două ori mai mare decât ar da un raţionament clasic. Numeroase experienţe de
împrăştiere confirmă cu exactitate comportarea cuantică.
O altă consecinţă a relaţiilor de incertitudine este lărgimea naturală a liniilor spectrale.
Atomii stau într-o stare excitată în medie un anumit τ , denumit timp mediu de viaţă, care diferă
de la stare excitată la alta. Energia stării excitate poate fi măsurată doar în acest interval finit de
timp. Atunci, conform relaţiei lui Heisenberg, aplicată mărimilor canonic conjugate E şi τ ,
rezultă o imprecizie în valoarea energiei ∆ E legată de durata măsurătorii ∆ t


∆E⋅∆t ≥
2

Considerând
∆t= τ

se găseşte pentru lărgimea naturală a liniei spectrale expresia


∆E=
2τ

În final, o ultimă consecinţă a principiului de incertitudine este existenţa aşa numitei energii de
zero a oscilatorului. În mecanica cuantică veche s-a găsit pentru energia oscilatorului expresia

En = nhν

Pentru n=0 rezultă E0 = 0 . Dar energia totală este suma valorilor medii ale energiei potenţiale şi
cinetice şi anularea sa atrage anularea simultană a energiei potenţiale şi a celei cinetice. Aceasta
înseamnă însă atât o poziţie bine precizată, cât şi un impuls bine precizat pentru oscilator - în
contradicţie cu principiul de incertitudine. Înseamnă că energia oscilatorului nu poate fi nici la
1
temperatura de 0 K egală cu zero. Mecanica cuantică găseşte că energia de zero este hν ,
2
energia totală a oscilatorului cuantificat fiind

 1
En = hν  n + 
 2
137

O atenţie deosebită trebuie dată interpretării acestor relaţii. Ele exprimă, în fond, limitarea
posibilităţii utilizării noţiunilor clasice în descrierea fenomenelor şi proceselor cuantice, limitare
care îşi are originea în faptul că legile la scară microscopică sunt diferite de cele clasice.
Natura diferită a acestor legi afectează mult conţinutul unor categorii filozofice generale.
Dintre acestea, noţiunea de determinism este cel mai adesea legată de relaţiile de incertitudine.
Natura legilor cuantice impun o descriere statistică şi deci un determinism statistic. Cunoaşterea
proceselor microscopice nu poate fi identică, evident, cu cea macroscopică, dar poate fi făcută tot
mai exactă. Relaţiile de incertitudine nu trebuie privite ca o limită a posibilităţilor de cunoaştere,
ci ca o limitare a utilizării descrierii macroscopice în lumea microparticulelor. Nu este cazul să
se vorbească de o precizie mai mare sau mai mică a descrierii clasice sau cuantice. Într-adevăr,
comportarea cuantică afirmă că nu putem cunoaşte poziţia electronului pe ecran decât cu o
anumită probabilitate, dar această afirmaţie este suficientă şi perfect logică şi determinată.
Caracterul logic şi determinat se relevă în faptul că la repetarea experienţei în condiţii identice,
dar în orice alt loc şi la oricare alt timp se obţine aceeaşi figură de interferenţă şi aceeaşi valoare
a probabilităţii.

Capitolul 8

FORMALISMUL MECANICII CUANTICE

1.31FORMULĂRILE MECANICII CUANTICE

La început, mecanica cuantică a fost abordată în două moduri complet diferite.

Schrödinger (1926), gândind că mişcarea electronilor putea fi tratată ondulatoriu, a dezvoltat
mecanica cuantică ondulatorie. În acel moment el dispunea de o mare cantitate de informaţii din
fizica clasică sau semiclasică despre mişcarea ondulatorie aplicată electronilor, sau atomilor şi
moleculelor (vezi capitolul anterior). Mai târziu, un întreg formalism matematic asociat metodei
Schrödinger lega observabilele fizice de anumite operaţii matematice. Werner Heisenberg,
independent şi chiar puţin mai înainte (1925) a folosit proprietăţile matricilor pentru a ajunge la
acelaşi rezultat ca Schrödinger. Această abordare a mecanicii cuantice părea foarte diferită, dar
puţin mai târziu, M. Born şi P. Jordan arătau că de fapt ele erau echivalente.
Puţin mai târziu (1929), P.A.M. Dirac şi J. von Neumann demonstrau că abordările lui
Schrödinger şi Heisenberg erau cazuri particulare ale unei teorii mai generale.
În aplicaţiile sale în fizică şi chimie se găsesc multe variate ale acestor formulări. De
regulă ecuaţia Schrödinger (vezi paragraful următor) este dată ad hoc cu precizarea că soluţiile
tuturor problemelor din fizica atomului şi moleculei sunt cele ale acestei ecuaţii. Desigur,
studenţii doresc să ştie de unde provine ecuaţia Schrödinger şi de ce soluţiile acestei ecuaţii dau
138

răspunsul pentru orice problemă la scara atomului şi moleculei. Un răspuns justificativ la aceste
întrebări este dat într-o oarecare măsură în capitolul anterior. Totuşi răspunsul corect va fi dat în
cele ce urmeză. Astfel, există o formulare a mecanicii cuantice în cadrul metodei Schrödinger ce
poate fi folosită în mod consistent într-un curs introductiv. Această abordare tratează mecanica
cuantică ca o nouă teorie, cu setul său de postulate, analog într-un fel cu modul în care este
formulată spre exemplu geometria euclidiană. Ideile de bază ale mecanicii cuantice sunt
introduse ca postulate, iar aceste postulate sunt justificate în parte, prin faptul că rezultatele
ce pot fi obţinute cu ajutorul lor sunt în acord cu rezultatele experimentale . In fond este
aceeaşi procedură folosită să zicem în termodinamica clasică. Cele trei legi ale termodinamicii
sunt postulate, iar ele se justifică prin aceea că rezultatele obţinute în urma aplicării lor sunt în
acord cu datele experimentale de care dispunem.

1.32POSTULATELE MECANICII CUANTICE

Postulatele oricărei teorii sunt un set de formulări pe care studentul este nevoit să le
creadă şi să tragă concluziile necesare. Aceste concluzii trebuie testate prin experiment, iar dacă
ele sunt confirmate, încrederea în postulate este justificată. Postulatele nu pot fi explicate în
termenii unor concepte fundamentale deoarece conceptele fundamentale sunt folosite ca
postulate. Din acest motiv studentul nu ar trebui poate să înţeleagă postulatele. O a doua
problemă care trebuie avută în vedere este că uşurinţa cu care un postulat poate să apară
rezonabil depinde de modul în care el se leagă de experienţa zilnică. În mecanica cuantică
postulatele se referă la fenomenele de la scară atomică, iar acestea sunt, în general, foarte
depărtate de experienţa de zi cu zi. În consecinţă, posulatele mecanicii cuantice pot fi în acest
sens "greu de înţeles". Singurele lucruri care ar trebui deci avute în vedere sunt acelea că
postulatele se justifică numai prin posibilitatea de a prezice şi corela fapte experimentale,
precum şi prin aplicabilitatea lor cât mai generală.
Înainte de a trece la postulatele proprizise, este necesar să înţegem sensul unor termeni ca
variabilă dinamică sau observabilă. Orice proprietate de interes a unui sistem este numită

variabilă dinamică. Astfel poziţia r , energia E, componenta px a impulsului, etc., sunt variabile
dinamice, chiar dacă pentru un sistem dat, unele din ele pot fi constante. În general, orice
cantitate de interes în mecanica clasică este o variabilă dinamică. O observabilă este orice
variabilă dinamică ce poate fi măsurată. În mecanica clasică toate variabilele dinamice sunt
observabile, dar aşa cum se ştie deja, în lumea atomilor există anumite restricţii în ceea ce
priveşte măsurarea simultană a unor mărimi. Să cităm spre exemplu cazul măsurării
componentelor impulsului pe care o particulă le are într-un punct. Pentru aceasta este necesar să
efectuăm o măsurătoare simultană a poziţiei şi impulsului particulei. După cum se ştie în
mecanica cuantică există relaţii de nedeterminare ce corespund la o asemenea măsurare
simultană pe microparticule şi în consecinţă variabila dinamică "impulsul într-un punct" nu este
observabilă. Cu aceste observaţii să precizăm postulatele de bază ale mecanicii cuantice.

Posulatul I
a) Orice stare a unui sistem dinamic de N particule este descrisă complet de o funcţie
Ψ ( q1, q2 ,  , q3N , t ) astfel că
b) cantitatea Ψ *Ψ dτ este proporţională cu a-l găsi pe q1 între q1 + dq1 , pe q2 între
q2 + dq2 , ⋅ ⋅ ⋅ şi pe q3N între q3N + dq3N la un anumit moment de timp t.
139

Ceea ce spune acest postulat este că toată informaţia despre proprietăţile unui sistem este
conţinută în funcţia Ψ (numită în mod obişnuit funcţie de undă) care este o funcţie numai de
coordonatele celor N particule şi de timp. Dacă funcţia de undă conţine în mod explicit timpul,
ea este numită funcţie de undă dependentă de timp. Dacă proprietăţile observabile ale sistemului
nu se schimbă în timp, se spune că sistemul este într-o stare staţionară. O funcţie Ψ care descrie
o astfel de stare se numeşte funcţie de undă de stare staţionară. În acest caz dependenţa de timp a
funcţiei poate fi separată. Partea a doua a postulatului corespunde unei interpretări fizice a
funcţiei Ψ . Aceasta interpretare este uşor să se imagineze pentru un sistem ce conţine o singură
particulă obligată să se mişte într-o dimensiune. Cantitatea Ψ *Ψ dx este atunci chiar
probabilitatea de a găsi particula între x şi x+dx la momentul de timp t. O funcţie Ψ poate fi
complexă deoarece densitatea de probabilitate Ψ *Ψ este un produs al lui Ψ cu complex
conjugatul lui Ψ*.
Pentru ca aceste funcţii să fie în acord cu realitatea fizică, ele trebuie supuse la anumite
restricţii. Acestea sunt următoarele:
1. Funcţia trebuie să fie continuă. Aceasta implică că şi prima şi a doua derivată să fie
continue.
2. Funcţia trebuie să fie unic determinată.
3. Funcţia trebuie să fie integrabilă în modul pătrat. Aceasta poate să însemne că funcţia
este peste tot finită şi tinde la zero la infinit.
Spre exemplu funcţia eα x ( − ∞ < x < ∞ ; α > 0) poate fi o funcţie de undă, dar eα x nu,
pentru că nu este integrabilă în modul pătrat; sau funcţia

Φ=A e imϕ (8.1)

poate fi funcţie de undă numai dacă m este număr întreg. Dacă m nu este număr întreg,
Φ ( ϕ ) ≠ Φ ( ϕ + 2π ) şi atunci această funcţie nu este unic determinată, adică are două valori
diferite în acelaşi punct. Aceasta deoarece e2π im = 1 numai dacă m este un număr întreg.
Toate aceste restricţii provin din postulatul că Ψ * Ψ dτ reprezintă o probabilitate. De fapt
restricţia de integrabilitate în modul pătrat provine din necesitatea ca probabilitatea de a găsi
sistemul undeva în spaţiu să fie finită. Un caz special al acestei cerinţe este ca integrala

∫ tot spatiul Ψ * Ψ dτ = 1 (8.2)

Dacă această relaţie este îndeplinită, se spune că funcţia Ψ este normată. Semnificaţia
fizică a acestei relaţii pentru un sistem uniparticulă este aceea că probabilitatea de a găsi
particula undeva în spaţiu trebuie să fie 1. De aceea se utilizează de regulă numai funcţii de undă
( )
−1
normate. Spre exemplu constanta de normare A a funcţiei (8.1) este A = 2π .
Postulatul II
Fiecărei observabile proprie sistemului îi corespunde un operator hermitic linear, iar
proprietăţile fizice ale observabilei pot fi deduse din proprietăţile matematice ale
operatorului asociat respectiv.

Un operator hermitic este definit prin relaţia:

140

∫ Ψ i Ω Ψ j dτ = ∫ Ψ j Ω
* *
Ψ i*dτ (8.3)

unde Ψ i , Ψ j sunt două funcţii care îndeplinesc restricţiile precizate mai sus, iar Ω este un
operator hermitic. Se poate atăta spre exemplu că operatorul d/dx nu este hermitic, în timp ce
operatorul i(d/dx) este hermitic.
În acest moment este convenabil să introducem o nouă notaţie pentru integralele de tipul
(8.3) prin folosirea parantezelor unghiulare. Astfel integrala pe tot spaţiul mai poate fi scrisă în
această notaţie numită notaţia "bracket" a lui Dirac:

∫ Ψ i Ω Ψ j dτ
*
= Ψ i Ω Ψ j (8.4)
în timp ce integrala (8.2) devine
Ψ Ψ 〉 =1
Relaţia (8.3) mai poate scrisă:
*
Ψ i Ω Ψ j = Ψ j Ω Ψ i

Să amintim acum noţiunea de ecuaţie cu funcţii şi valori proprii. Spunem că funcţia f

este o funcţie proprie a operatorului Ω dacă satisface ecuaţia

Ω f = ω f (8.5)

unde ω este un număr (un număr înmulţeşte de un număr de ori operatorul identitate) pe care îl
numim valoare proprie a funcţiei respective. Spre exemplu eax este o funcţie proprie a
operatorului d/dx deoarece ( d / dx ) eax = aeax ; dar eax nu este funcţie proprie a lui d/dx
2

deoarece ( d / dx ) eax = 2ax( eax ) , rezultat care nu multiplică de un număr de ori funcţia
2 2

respectivă.
O proprietate importantă a funcţiilor proprii este accea că ele constitue un set complet de
funcţii fn şi deci atunci orice funcţie gm poate fi dezvoltată în serie după acest set:

gm = ∑ cmn f n (8.6)
n
Atunci ţinând cont de (8.5) şi (8.6) acţiunea unui operator asupra unei funcţii oarecare se poate
scrie:
Ω gm = ∑ cmnω n f n (8.7)
n

Pentru a justifica de ce observabilelor trebuie să le asociem opratori hermitici să amintim

principalele proprietăţi ale acestor operatori.

1) Valorile proprii ale operatorilor hermitici sunt reale

2) Funcţiile proprii corespunzând la valori proprii diferite sunt ortogonale.

3) Dacă doi operatori hermitici comută, ei admit un sistem comun de funcţii proprii.
141

Definim operatorul comutator (care este şi el un operator hermitic) a doi operatori hermitici:

[ Ω A
]
, Ω B ≡ Ω AΩ B − Ω BΩ A ≡ iΩ C (8.8)
Dacă acţiunea acestui operator asupra oricărei funcţii este nulă, spunem că operatorii Ω A şi Ω B
comută. Dacă prima proprietate justifică evident alegerea făcută pentru postulatul II, ultima
proprietate va fi mult folosită în aplicaţiile mecanicii cuantice. (Spre exemplu ea este utilizată în
stabilirea relaţiilor de nedeterminare: dacă operatorii asociaţi la două variabile dinamice diferite
nu comută, atunci ele nu pot fi determinate simultan).
O problemă importantă este desigur cum alegem operatorii asociaţi diferitelor
observabile. Un mod riguros este acela de a lega comutatorul a doi operatori de o mărime clasică
numită paranteză Poisson, dar aici vom preciza următoarea reţetă:
- în primul rând, expresiile clasice ale observabilelor de interes pot fi scrise funcţie de
coordonate, impulsuri şi timp.
- în al doilea rând, acestea din urmă sunt înlocuite în felul următor:
a) Timpul şi toate coordonatele sunt lăsate aşa cum sunt.
b) Coordonatele carteziane ale impulsului pq sunt înlocuite prin operatorul diferenţial:

 d
p q = − i  (8.9)
 dq 

Un exemplu de aplicare a acestei reţete este construirea operatorului pentru energia

cinetică T. Expresia clasică a energiei cinetice în coordonate cartesiene este

T=
1
2m
(
px2 + p 2y + pz2 )
Folosind reţeta şi expresia (8.9) se obţine imediat:

2  ∂ 2 ∂2 ∂2  2
T = −  2 + +  = − ∇ 2
(8.10)
2m  ∂ x ∂ y2 ∂ z2  2m

unde ∇ 2este operatorul laplacian.

Probabil cel mai important operator în aplicaţiile mecanicii cuantice este cel asociat
energiei E a sistemului. Expresia clasică a energiei totale este funcţia Hamilton, de aceea
operatorul ataşat se numeşte hamiltonian. Expresia hamiltonianului pentru un sistem uniparticulă
este
H = T + V

Cum T este dat de (8.10), iar V este funcţie numai de coordonate, folosind reţeta obţinem:

2 2 
H = − ∇ +V (8.11)
2m
142

De fapt principalul merit al lui Schrödinger a fost tocmai stabilirea operatorului hamiltonian. Un
alt exemplu important este stabilirea operatorilor corespunzători momentului cinetic (vezi
capitolul 10).

Postulatul III
(a) Dacă funcţia de undă a sistemului Ψm este o funcţie proprie a operatorului
corespunzător observabilei Ω, rezulatatul experimental al determinării lui Ω va conduce la o
singură valoare, iar acesta va fi valoarea proprie a operatorului Ω corespunzătoare funcţiei
proprii Ψm.
(b) Dacă Ψm nu este funcţie proprie a operatorului mai sus amintit, probabilitatea de
*
a găsi valoarea proprie ωn va fi egală cu cmn cmn , unde cmn este coeficientul dezvoltării
funcţiei Ψm în serie de funcţii proprii Φ n ale lui Ω .

Postulatul IIIa este foarte clar şi el spune că dacă sistemul este preparat în starea Ψm care
este în acelaşi timp funcţie proprie a operatorului corespunzător proprietăţii pe care vrem să o
măsurăm, adică satisface ecuaţia

Ω Ψ m = ω m Ψ m (8.12)

atunci rezultatul experimental va fi fără dubiu ωm. Să presupunem spre exemplu că suntem
interesaţi în calcularea energiilor permise ale unui sistem atomic sau molecular şi în compararea
lor cu rezulatatele experimentale. Postulatul IIIa stabileşte că, pentru ca măsurarea energiei pe
sisteme identice să fie exact reproductibilă (adică precisă), starea sistemului trebuie să fie
descrisă de o funţie Ψ care să fie funcţie proprie a operatorului corespunzând energiei totale a
sistemului, adică hamiltonianului. Problema este de a calcula energiile permise, adică de a găsi
Ψn şi En ce satisfac ecuaţia cu valori proprii:

H Ψ n = En Ψ n (8.13a)

Substituind (8.11) în (8.13a) pentru un sistem uniparticulă se obţine:

2 2
− ∇ Ψ + VΨ = EΨ (8.13b)
2m

Această ecuaţie este ecuaţia Schrödinger a unei particule în cazul staţionar.

Postulatul IIIb tratează situaţia în care sistemul nu este preparat într-o stare a cărei
funcţie de undă să satisfacă relaţia (8.12). În această situaţie pentru a prezice rezultatul
experimental, vom dezvolta mai întâi pe Ψm în termeni de funcţii proprii ale operatorului
corespunzător proprietăţii pe care vrem să o măsurăm:

Ψm= ∑ cmnΦ n (8.14)

n

unde Φ n satisface ecuaţia

Ω Φ n = ω nΦ n (8.15)
143

Ω este proprietatea pe care vrem să o măsurăm şi atunci aplicăm operatorul Ω ecuaţiei (8.13):

Ω Ψ m = ∑ cmn ω n Φ n (8.16)
n
Acum multiplicând această ecuaţie la stânga cu Ψ m* pe care o dezvoltăm în serie asemănător cu
ecuaţia (8.14) şi integrând pe tot spaţiul se obţine:

cmn ∫ Ψ m* Ω * Φ n dτ = ∑ cmp cmn ∫ Φ p ω n Φ n dτ

∫ Ψ mΩ Ψ mdτ = ∑n
* *
*
n, p

Cum Φp şi Φn sunt presupuse a fi ortogonale şi folosind notaţia bracket se obţine:

Ψ m Ω Ψ m = = ∑ cmp cmn ω n δ ∑
* *
pn = cmn cmn ω n (8.17)
n, p n

unde δnp este simbolul Kronecker. Postulatul IIIb poate acum fi interpretat cu aceasta ultimă
ecuaţie în minte. Un experiment poate da doar un rezultat. O serie de experimente pot conduce la
o varietate de rezultate. Postulatul acesta spune că rezultatul care se obţine la o măsurare a
proprietăţii Ω va fi totdeauna una din valorile proprii corespunzătoare operatorului asociat, dar
dacă funcţia ce descrie starea sistemului nu este funcţie proprie a acestui operator, atunci la
diferite momente de timp, sau în diferite experimente vor fi măsurate oricare din valorile proprii
ale operatorului cu o pondere ce va obţinută cu ajutorul coeficienţilor cmn ce apar în relaţia
2
(8.17). Astfel coeficientul cmn din membrul drept al ecuaţiei (8.16) reprezintă probabilitatea
ca la o măsurătoare să găsim una din valorile proprii ale observabilei, iar temenul din stanga
reprezintă valoarea medie a măsurătorii respective. Dacă Ψm este o funcţie proprie a
operatorului ataşat observabilei, atunci relaţia (8.17) devine

Ψ m Ω Ψ m = ω m Ψ m Ψ m〉 = ω m
(8.18)

adică la orice măsurătoare vom găsi cu certitudine acelaşi rezultat: valoare proprie
corespunzătoare funcţiei proprii respective (adică tocmai postulatul IIIa).
Multe fenomene din fizica atomului şi a moleculei au de aface cu fenomene dependente
de timp. În acest caz problema este de a şti funcţia de stare Ψ(q,t). Atunci trebuie introdus
postulatul IV.

Postulatul IV

Evoluţia funcţiei de stare Ψ(q,t) în timp este dată de ecuaţia

∂Ψ
i = H Ψ (8.19)
∂t

unde H este hamiltonianul sistemului.

144

Aceasta înseamnă că energiei i se asociază operatorul

 ∂
E = − (8.20)
i ∂t

Ecuaţia (8.19) se numeşte ecuaţia Schrödinger dependentă de timp şi ea postulează că

acţiunea operatorilor daţi de ecuaţiile (8.11) şi (8.20) asupra aceleeaşi funcţii este aceeaşi.

1.33ECUAŢIA SCHRÖDINGER

În paragraful anterior cu ajutorul postulatelor mecanicii cuantice au fost stabilite

ecuaţiile Schrödinger staţionare (8.13b) şi dependente de timp (8.19). De fapt aşa cum vom arăta
imediat, prima ecuaţie este un caz particular al celei dea doua. Să nu fim însă miraţi dacă aceste
ecuaţii nu surprind toate proprietăţile cuanto-mecanice importante ale sistemelor. Spre exemplu
ele sunt valabile numai în caz nerelativist. Astfel în cazul de faţă se presupune că

∂
∂ t ∫ tot
Ψ * Ψ dτ = 0 (8.21)
spatiul

Această restricţie nu este însă totdeauna satisfăcută, pentru că se ştie că în mecanica cuantică
relativistă este permisă dispariţia şi apariţia de particule şi în consecinţă numărul lor nu este
necesar să fie constant. În concluzie folosirea ecuaţiei Schrödinger este permisă pentru particule
ale căror viteze sunt mult mai mici decât viteza luminii.
Un alt lucru care trebuie avut în vedere este că trebuie să fim atenţi când numim ecuaţia
Schrödinger ecuaţie de undă, deşi adesea ea este astfel numită. Asta pentru simplul fapt că
ecuaţia (8.19) nu este o ecuaţie de undă. Ea este mai degrabă o ecuaţie de difuzie. Să ne amintim
că o ecuaţie de undă trebuie să conţină derivata a doua în raport cu timpul şi nu prima derivată.
Soluţia ecuaţiei Schrödinger este o funcţie de undă proprizisă dacă integrala în modul pătrat a ei
este constantă în timp, dar aşa cum am mai precizat, această condiţie nu este totdeauna
satisfăcută# .
Motivul pentru care deseori ecuaţia Schrödinger este numită ecuaţie de undă este mai
degrabă istoric, dar şi datorită faptului că forma sa independentă de timp (8.13b) este aceeaşi cu
cea a undelor staţionare. Pentru a observa aceasta să considerăm cazul unidimensional, pentru
care ecuaţia Schrödinger (8.19) pentru o particulă de masă m devine:

2  ∂ 2  ∂
−  2 Ψ  + V ( x ) Ψ = i Ψ (8.22)
2m  ∂ x  ∂t

#
În legătură cu aceasta să facem precizarea că în teoria relativităţii coordonatele spaţiale şi de timp
#

trebuie tratate simetric. Ecuaţia (8.19) ne arată că această cerinţă nu este satisfăcută. O modalitate de a
îndeplini o asemenea cerinţă ar fi aceea ca ecuaţia respectivă să conţină derivata a doua în raport cu
timpul, în loc de prima derivată. În acest caz însă se obţ ine o ecuaţie în care probabilitatea totală nu se
conservă. În legătură cu această observaţie să amintim că la viteze relativiste numărul de particule nu se
conservă. Astfel de considerente conduc la una din ecuaţiile Klein-Gordon. Dimpotrivă, restricţia ca
ecuaţia să conţină derivate spaţiale de ordinul întâi conduce la ecuaţia Dirac.
145

unde am presupus că potenţialul este independent de timp. Presupunerea cea mai simplă pe o
putem face este ca soluţia pentru aceasta ecuaţie să poate fi factorizată în două funcţii, una care
să depindă numai de x, iar cealaltă numai de t, adică

Ψ ( x, t ) = ψ ( x) θ ( t ) (8.23)

Introducând (8.23) în (8.22) se obţine

  2 d ψ ( x)  i dθ ( t )
2
− + V ( x ) − = 0 (8.24)
 2mψ ( x ) dx  θ ( t ) dt
2

Să considerăm acum efectul modificării variabilei x. În acest caz numai termenul din paranteză
din membrul stâng al ecuaţiei se modifică, deoarece celălalt nu depinde de x. Suma celor doi
termeni este însă constantă, adică 0. În consecinţă ambii termeni trebuie să fie constanţi. Să
notăm această constantă cu E. Atunci:

 2 d ψ ( x)
2
− + V ( x ) ψ ( x ) = Eψ ( x )
2m dx 2
(8.25)
dθ ( t )
i = Eθ ( t )
dt

A doua ecuaţie de mai sus are soluţia

Et
−i
θ ( t ) = Ce  (8.26)

astfel că soluţia funcţiei de undă va fi scrisă:

Et
−i
ψ ( x , t ) = Cψ ( x ) e  (8.27)

Prima ecuaţie (8.25) este forma unidimensională a ecuaţiei Schrödinger staţionare, iar ea
are forma ecuaţiei undelor staţionare. Se vede că E trebuie să aibă dimensiune de energie întrucât
mărimea Et /  de la exponent în ecuaţia (8.27) trebuie să fie adimensională. Soluţia (8.27)
conduce pentru modulul pătrat al ei ψ * ( x , t ) ψ ( x , t ) la o valoare independentă de timp. De
subliniat că dacă ecuaţia Schrödinger ar fi o adevărată ecuaţie de undă, atunci ar fi permise
soluţii dependente de timp de forma sin( Et ) , sau cos( Et ) , care de asemenea vor conduce la
expresii pentru ψ * ( x , t ) ψ ( x , t ) dependente de timp.
În majoritatea cazurilor, de interes pentru fizica atomului şi moleculei este ecuaţia
Schrödinger dependentă de timp (8.13b) care mai poate fi scrisă:

2m
∇ 2Ψ + ( E − V)Ψ = 0 (8.28)
2
146

De ramarcat că un ghid de interpretare a ecuaţiei Schrödinger este că aceasta reprezintă o

ecuaţie a curburii funcţiei Ψ, deoarece curbura este ∂ 2 Ψ ∂ q 2 , q = x , y , z . Aceasta conduce la
o analogie optică. Dacă energia totală E a sistemului devine mai mare, E-V devine mare, astfel
că valoarea absolută a curburii funcţiei Ψ devine şi ea mare [vezi ecuaţia (8.28)]. Când funcţia
Ψ este pozitivă şi E este mai mare decât V, curbura are semn negativ astfel încât valoarea lui Ψ
coboară spre zero dacă x creşte. Dacă Ψ devine negativ curbura sa va deveni pozitivă dacă E se
menţine mai mare decât V. Atunci funcţia Ψ va tinde către valori pozitive şi când va deveni din
nou pozitivă curbura ei se va schima iar ciclul se va repeta. Dacă diferenţa dintre E şi V creşte,
funcţia va varia între valori pozitive şi negative din ce în ce mai repede. Cu alte cuvinte lungimea
de undă a lui Ψ se va micşora pe măsură ce E creşte. Diferenţa dintre E şi V este din punct de
vedere clasic energia cinetică a particulei. Aceasta este pe deplin în acord cu relaţia de Broglie
care arată că lungimea de undă asociată particulei se micşorează dacă impulsul creşte. Acest
lucru este ilustrat în figura 8.1.

Figura 8.1

Analogia optică este acum evidentă: ştim că viteza luminii este micşorată într-un mediu
în care indicele de refracţie este mai mare decât unu şi cum frecvenţa rămâne constantă,
lungimea de undă trebuie să scadă conform cu relaţia λ =c/nν. Astfel diagrama din figura 8.1 ar
putea să corespundă unei unde luminoase în două medii suprapuse cu indici de refracţie diferiţi.
Concomitent ne-am putea aştepta să prezicem calitativ cel puţin calculul cuanto-mecanic, dacă
am putea selecta situaţia optică corespunzătoare şi dacă i-am cunoaşte proprietăţile. Analogia de
bază constă în echivalenţa dintre efectul schimbării indicelui de refracţie a luminii şi efectul
modificării potenţialului funcţiei Ψ.
Cu această analogie în minte putem imediat vedea că figura de mai sus trebuie să fie
incompletă dacă funcţia de undă ar reprezenta o particulă trecând de la stânga la dreapta, dinspre
o regiune cu potenţial ridicat spre una cu potenţial mai scăzut, într-un sistem în care potenţialul
suferă schimbări bruşte de la o valoare constantă la alta. Din experienţa optică care este de fapt
intuitivă, ştim că reflexia are loc la suprafaţa de separare între două medii cu indici de refracţie
diferiţi. Ne-am putea deci aştepta să observăm reflexia unei particule într-o regiune de modificare
rapidă a potenţialului? Ne-am putea desigur aştepta, deşi gândind clasic acest lucru nu ar putea fi
prezis.
Analogia dintre optică şi mecanică devine din ce în ce mai evidentă, iar acest lucru îl
putem dovedi chiar mai mult. Se ştie că lumina se propagă de-a lungul acelei părţi care conduce
la un minim pentru diferenţa de fază dintre sursă şi destinaţie. Dacă indicele de refracţie al
sistemului variază, atunci drumul optic poate fi redus dacă acesta se curbează. Faza funcţiei Ψ
147

poate fi schimbată dacă ea se deplasazează către regiuni cu potenţial mai ridicat, fapt care
conduce la o lungime de undă mai mare şi o energie cinetică mai mică (vezi figura 8.1). Deci
drumul particulei se va curba dacă potenţialul nu este constant, sau drumul se va schimba dacă
gradientul potenţialului nu este zero. Dar gradientul potenţialului este forţa (cu semn opus) şi
deci ne aşteptăm ca particula să fie deviată de o forţă ce acţionează asupra ei. Relaţia cu
principiul minimei acţiuni ne permite să putem răspunde la întrebarea pusă în cazul optic: cum
ştie particula care este drumul pe care trebuie să-l urmeze pâna la destinaţie urmând principiul
minimei acţiuni? Răspunsul este acelaşi ca în cazul optic: funcţia de undă va urma numai acele
drumuri care corespund la un minim al fazei.

Proprietăţiile soluţiilor

Vom investiga acum cum poate ecuaţia Schrödinger să conducă la cuantificare. Aceasta
va fi făcută pe baza restricţiilor care au fost deja introduse drept consecinţe ale interpretării
probabilistice a lui Ψ *Ψ , împreună cu altă restricţie, ca gradientul funcţiei Ψ să fie de asemenea
continuu. Dacă nu ar fi aşa, consecinţa ar fi că a doua derivată nu ar fi definită, iar ecuaţia
Schrödinger ar înceta să fie utilizabilă.
Semnul curburii lui Ψ depinde de semul ei şi de mărimile relative ale lui E şi V. Putem
astfel alcătui următorul tabel:
(1) Presupunând că Ψ(x) este pozitivă în x, atunci dacă
V(x) > E curbura lui Ψ în x este pozitivă.
V(x) < E curbura lui Ψ în x este negativă.
(2) Presupunând că Ψ(x) este negativă în x, atunci dacă
V(x) > E curbura lui Ψ în x este negativă.
V(x) < E curbura lui Ψ în x este pozitivă.
Să considerăm acum un sistem în care potenţialul arată ca în figura 8.2 şi o particulă de energie
E.
148

Figura 8.2

Funcţia Ψ poate fi definită oriunde dacă valoarea sa şi prima derivată într-un punct
particular sunt specificate, deoarece ecuaţia Schrödinger este o ecuaţie diferenţială de ordinul
doi. Să considerăm punctul x'', care este mai mic decât x' (unde E-V se schimbă de la valori
pozitive, la valori negative). Să selectăm în x'' funcţia pe care o vom numi Ψ1. În x'', Ψ1 este
pozitivă şi V < E, deci curbura este negativă (concavă spre axa x). Ψ1 în punctul x' este încă
pozitivă dar după acest punct V > E, aşa încât curbura sa devine negativă, iar funcţia începe să se
depărteze de axa x mergând spre infinit când x tinde spre infinit. Această funcţie este deci clar o
soluţie inadmisibilă a ecuaţiei Schrödinger. Cu această observaţie în minte, să alegem o altă
funcţie Ψ2 care în x'' are aceeaşi valoare ca Ψ1 şi tot o curbură negativă dar diferită, astfel încât
în x' curbura, din aceleaşi motive ca în cazul anterior îşi va schimba semnul. Acestă schimbare
nu va fi însă suficientă să determine funcţia să nu intersecteze axa x. După intersectarea axei Ψ2
devine negativă, aşa incât curbura ei îşi va schima din nou semnul. Din această cauză, acestă
funcţie va tinde negativ la infinit dacă x tinde la infinit. Drept urmare, nici acestă funcţie nu va fi
o soluţie acceptabilă. De aceea vom alege în x'' o a treia fucţie Ψ3 care să aibă o curbură cuprinsă
între valorile curburilor celor două funcţii anterioare astfel încât în x' să se schimbe de o aşa
manieră ca ea să nu mai intersecteze axa x şi nici să nu mai aibă o comportare asimptotică
nedorită (vezi figura 8.2).
O asemenea funcţie are o comportare dorită. Astfel ne vom da seama că pentru un
potenţial ca cel din figura 8.2, definit numai pentru regiunea pozitivă a axei x, vom putea găsi
149

pentru orice valoare a lui E o soluţie a ecuaţiei Schrödinger care să satisfacă restricţiile impuse
de semnificaţia fizică necesară. În concluzie energia unui astfel de sistem nu va fi cuantificată.
Să presupunem acum un potenţial reprezentat în figura 8.3 care este definit pe tot
domeniul axei x, adică atât pentru valori pozitive, dar şi pentru valori negative al lui x. În acest
caz soluţia Ψ3 găsită în exemplul anterior îşi va schimba curbura şi în punctul x''', unde V > E.
Aceasta va face ca acestă soluţie să aibă şi ea o compotare asimptotică nedorită (vezi figura 8.3).

Figura 8.3

De fapt, acum devine imposibil de a găsi pentru o valoare E oarecare o soluţie acceptabilă.
Aceast lucru devine posibil numai pentru anumite valori ale E, să zicem E' pentru care putem
găsi o soluţie acceptabilă Ψ4. Aceasta conduce la cunatificarea energiei. Este o concluzie
importantă, pentru că în consecinţă, cuantificarea energiei este un rezultat al impunerii
condiţiilor la limită. O anumită analogie poate fi făcută cu acustica. Sunetele pe care toate
instrumemntele unei orchestre le produc sunt guvernate de o ecuaţie de undă care este aceeaşi
pentru fiecare instrument (exceptând parametrii care depind de material). Totuşi ele produc
sunete caracteristice deoarece condiţiile la limită pentru soluţiile de undă pentru fiecare
instrument sunt diferite, pentru că ele sunt determinate de forma instrumentului.
În figura 8.4 este prezentat efectul condiţiei la limită, determinat de forma potenţialului,
asupra cuantificării energiei unei particule: se poate vedea că această cuantificare apare numai
dacă particula este constrânsă să se mişte înt-o regiune a spaţiului şi că pe măsură ce domeniul de
libertate creşte, separarea dintre nivelele cuantificate se reduce. Când domeniul de libertate
devine infinit sau semi-infinit (extins pe o jumătate din univers) numai există cuantificare.
150

Figura 8.4.

În fine, înainte de a trece la câteva aplicaţii ale rezolvării ecuaţiei Schrödinger, să facem
remarca evidenţiată în figura 8.3 că funcţia de undă este nenulă chiar în regiunea unde V > E,
adică unde clasic energia cinetică este negativă. Apelând la analogia cu optica, să ne amintim că
ne putem aştepta la un asemenea efect. Când lumina se reflectă pe o suprafaţă metalică ea
penetreză puţin suprafaţa metalului înainte ca intensitatea câmpului electric să fie atenuată de
electronii mobili din metal. Adâncimea de penetrare a luminii descreşte cu creşterea
conductivităţii metalului, deoarece electronii sunt mult mai mobili într-un mediu de
conductibilitate ridicată şi atenuează câmpul mult mai eficient. Deci lumina penetreză o
suprafaţă pe care ne aşteptăm să se reflecte şi nu vom fi surprinşi să descoperim că particulele pot
penetra regiuni în care potenţialul le comprimă. Totuşi nu există o dificulate reală privitoare la
energia cinetică negativă. Nu putem comprima particula într-o regiune unde ea să aibă energie
negativă. Cauza este principiul de nedeterminare care nu ne va permite să ştim cu suficientă
acurateţe unde este particula şi ce energie cinetică are pentru a putea spune că în această regiune
energia cinetică este negativă. De fapt energia cinetică a unei particule este o medie a ei pe tot
domeniul disponibil particulei, iar această medie nu este niciodată negativă.

ATOMUL DE HIDROGEN ÎN TEORIA CUANTICĂ

1. Ecuaţia Schrödinger a sistemului

Se consideră un atom de hidrogen constituit dintr-un nucleu (proton) şi un electron. Se

presupune că nucleul este imobil şi că electronul se găseşte la o distanţă r de nucleu. Energia
totală a sistemului electron-proton se scrie:
151

E = E c+ E p (1)

unde: E c este energia cinetică a electronului, dacă protonul este imobil, iar E p = V este energia
potenţială de interacţie electron-proton (se adoptă în general notaţia V pentru a desemna această
energie). Energia totală a sistemului devine:

p2 (2)
E= +V
2m

e02
Energia potenţială de interacţie electron-proton fiind deja calculată [ E p = − , vezi relaţia
r
(6.3)], se scrie:

p2 e02
E= − (3)
2m r

Energia potenţială fiind independentă de timp, se scrie ecuaţia Schrödinger sub forma:

H Ψ e ( x , y , z) = E Ψ e ( x , y , z) (4)

Rămâne de determinat hamiltonianul sistemului plecând de la expresiile pentru operatorul

impuls:

∂
p x = − i
∂ x
∂
p y = − i (5)
∂ y
∂
p z = − i
∂ z
Scriind:

p 2 = px2 + p y2 + pz2 (6)

şi ţinând cont de (5), aceasta devine operatorial:

2  ∂ 2
2 ∂ 2 ∂ 2
p = −   2 + + 
(7)
 ∂ x ∂ y 2
∂ z2 

sau, hamiltonianul se deduce din energie scriind:

152

p 2 e02
H= − (8)
2m r

şi se obţine:

2  ∂ 2 ∂ 2 ∂ 2  e02
H= −  2+ + − (9)
2m  ∂ x ∂ y 2 ∂ z 2  r

Ecuaţia Schrödinger (4) devine atunci:

 2  ∂ 2 Ψ e ∂ 2 Ψ e ∂ 2 Ψ e  e02
−  + + − Ψe = EΨe (10)
2m  ∂ x 2 ∂ y2 ∂ z 2  r

sau

∂ 2Ψ e ∂ 2Ψ e ∂ 2Ψ e 2m  e02 
+ + +  E + Ψe = 0 (11)
∂ x2 ∂ y2 ∂ z2  2  r 

şi, notând cu

2 2 2
∂ ∂ ∂
∆ = + + (12)
∂ x2 ∂ y2 ∂ z2

operatorul laplace, relaţia (11) devine:

2m  e02  (13)
∆Ψe+  E + Ψe = 0
 2  r 

Ne rămâne deci de rezolvat ecuaţia Schrödinger (13) pentru a determina stările de energie E ale
sistemului şi funcţia de undă Ψ e ( x , y, z ) asociată.

2. Studierea stărilor <<s.>>

2.1. Ecuaţia Schrödinger pentru funcţiile de undă dependente doar de r

Ţinând cont de geometria sistemului (nucleul se află în origine, vezi figura 1), se va ţine
cont că anumite soluţii nu vor depinde decât de distanţa electron-nucleu (simetrie sferică).
153

Fig.1

Soluţiile se vor scrie:

Ψ e ( x, y, z ) = Ψ e ( r ) (14)

Laplaceianul din relaţia (13) trebuie exprimat în funcţie de r. Pentru aceasta, plecând de la
notaţia (12), avem:

∂ 2Ψ e ∂ 2Ψ e ∂ 2Ψ e
∆Ψe = + + (15)
∂ x2 ∂ y2 ∂ z2

Scrierea laplaceianului în funcţie de r înseamnă să exprimăm fiecare din derivatele din relaţia
(15) în funcţie de r; se remarcă atunci că:

∂ Ψe ∂ Ψe ∂ r
=
∂ x ∂ r ∂ x
∂ Ψe ∂ Ψe ∂ r
= (16)
∂ y ∂ r ∂ y
∂ Ψe ∂ Ψe ∂ r
=
∂ z ∂ r ∂ z

şi deoarece:
r2 = x2 + y2 + z2 (17)
se obţine:

∂ r x
=
∂ x r
∂ r y
= (18)
∂ y r
∂ r z
=
∂ z r

ceea ce ne permite să scriem relaţiile (16) sub forma:

∂ Ψe x ∂ Ψe
=
∂ x r ∂ r
∂ Ψe y ∂ Ψe
= (19)
∂ y r ∂ r
∂ Ψe z ∂ Ψe
=
∂ z r ∂ r
154

Ţinând cont de (18), ecuaţiile (19) devin după derivare:

∂ 2Ψ e 1 ∂ Ψ e x 2 ∂ Ψ e x 2 ∂ 2Ψ e
= − 3 + 2 (20)
∂ x2 r ∂ r r ∂ r r ∂ r2
∂ 2Ψ e 1 ∂ Ψ e y 2 ∂ Ψ e y 2 ∂ 2Ψ e
= − 3 + 2 (21)
∂ y2 r ∂ r r ∂ r r ∂ r2
∂ 2Ψ e 1 ∂ Ψ e z 2 ∂ Ψ e z 2 ∂ 2Ψ e
= − 3 + 2 (22)
∂ z2 r ∂ r r ∂ r r ∂ r2

Adunând (20), (21) şi (22), laplaceianul (15) devine:

2 ∂ Ψ e ∂ 2Ψ e
∆Ψe = + (23)
r ∂ r ∂ r2

Pentru aceste soluţii Ψ e ( r ) la simetria sferică, ecuaţia Schrödinger (13) se scrie:

∂ 2Ψ e 2 ∂ Ψ e 2m  e02 
+ + 2  E +  Ψe = 0 (24)
∂ r2 r ∂ r   r 

Această ecuaţie ne indică faptul că fiecare valoare a energiei E corespunde unei soluţii Ψ e ( r )
unice. Se spune, atunci, că nivelele de energie corespunzătoare stărilor <<s>> nu sunt
degenerate.

2.2. Studierea soluţiilor

2.2.1. Prima soluţie

Prima soluţie (cea mai simplă) a ecuaţiei (24) se scrie:

r
Ψ e1( r ) = A e a (25)

şi vom numi E1 energia corespunzătoare acestei soluţii. Se calculează:

∂ Ψ e1 1
= − Ψ e1
∂ r a
(26)
∂ 2Ψ e1 1
= 2 Ψ e1
∂ r2 a

şi, substituind în (24), obţinem:

155

1 2 2m  e02 
2
− +  1E +  = 0 (27)
a ar  2  r 

Se grupează termenii constanţi şi cei care sunt proporţionali cu 1/r:

 1 2 m  1  2 me0 2 
2
 a 2  2 1  r   2 − a  = 0
+ E + (28)
 

Această ecuaţie nu este verificată pentru toate valorile lui r decât dacă:

1 2m
2
+ E1 = 0 (29)
a 2
2me02 2
− = 0 30)
2 a

şi din relaţia (30) se obţine:

2
a= (31)
me02

Recunoaştem că această constantă a este tocmai raza Bohr:

r=a=0.53 Å (32)

şi înlocuind (31) în (29) obţinem:

me04
E1 = − (33)
2 2

Recunoaştem că E1 este primul nivel de energie al atomului de hidrogen (starea fundamentală),

iar valoarea sa este:

E1= -13.6 eV

2.2.2. A doua soluţie. Generalizare

A doua soluţie a ecuaţiei (24) se scrie:

− r 2b  r
Ψ e2 ( r ) = B e  2-  (34)
 b

şi vom numi E2 energia corespunzătoare acestei soluţii. Derivând şi substituând în ecuaţia (24),
cu ajutorul unui raţionament identic celui din paragraful anterior se obţine:
156

2
b= a= (35)
meo2
1 me04 1
E2 = − = E1 (36)
2 2 2 2 2 2

E2 reprezintă al doilea nivel de energie al atomului de hidrogen (prima stare excitată). De

asemenea, se poate continua cu scrierea soluţiilor din ce în ce mai complicate, notate:

Ψ e3( r ) , Ψ e4 ( r ) , ... , Ψ en ( r ) , ...

şi se constată că energia corespunzătoare soluţiei Ψ en ( r) se scrie:

1
En = E1 (37)
n2

Astfel se regăsesc previziunile teoriei lui Bohr!

2.3. Normarea funcţiilor de undă

Am văzut că funcţiilede undă trebuie să fie normate, ceea ce revine la a scrie:

∫ΨΨ
*
dτ = 1
v

Elementul de volum sferic se scrie:

dτ = r 2 sin θ dr dθ dϕ (38)

iar condiţia de normare devine:

∫∫∫ Ψ e Ψ e r
* 2
sin θ dr dθ dϕ = 1 (39)

0≤ r ≤ ∞
cu: 0≤ θ ≤ π
0 ≤ ϕ ≤ 2π
Soluţiile de aici fiind radiale (independente de θ ,ϕ), se poate scrie imediat:

∞ π 2π

∫ Ψ eΨ e r dr ∫ sin θ dθ ∫ dϕ
* 2
=1 (40)
0 0 0

şi se obţine:
157

∫ Ψ eΨ e r
* 2
4π dr = 1 (41)
0

Pentru prima soluţie, pătratul amplitudinii funcţiei de undă se scrie:

- 2r a
Ψ e Ψ e* = Ψ e21 = A2 e (42)

de unde se obţine:

∞
- 2r a
∫
2
4π A e r 2 dr = 1 (43)
0

După două integrări prin părţi, integrala (43) se scrie:

∞
a3
∫
-2r a
e r 2 dr = (44)
0
4

de unde, înlocuind în (43), se obţine:

1
A2 = (45)
π a3

ceea ce ne permite să scriem prima soluţie (25) sub forma:

1
Ψ e1 ( r ) = e-r a
(π a )
3 12 (46)

În acelaşi mod se realizează normarea celei de-a doua soluţii (34). Se obţine:

1
B2 = (47)
32π a 3

ceea ce ne permite să scriem relaţia (34) sub forma:

1  r  -r 2a
Ψ e2 ( r ) =  2-  e
(
4 2π a 3 12
)  a (48)

2.4. Determinarea soluţiilor complete

158

Funcţiile de undă Ψ en ( r ) pe care le vom studia sunt soluţiile ecuaţiei Schrödinger

independente de timp. Pentru a obţine soluţiile complete trebuie să multiplicăm rezultatele
obţinute cu temenul temporal:

Ψ ( x, y , z ) = Ψ e ( x , y , z ) e-i E t 
Prima soluţie se va scrie:

Ψ 1( r , t ) = Ψ e1( r ) e-i E1t 

(49)

şi, ţinând cont de relaţia (46), va deveni:

1
Ψ 1( r , t ) = e-r a e-i E1t 

(π a ) 3 12 (50)

A doua soluţie se va scrie asemănător:

Ψ 2 ( r , t ) = Ψ e2 ( r ) e-i E 2 t 
(51)

şi, ţinând cont de relaţia (48), va deveni:

1  r  -r 2a -i E 21t
Ψ 2 ( r, t ) =  2-  e e 

(
4 2π a )
3 12  a (52)

2.5. Interpretarea fizică

Deoarece soluţiile complete sunt determinate, ne rămâne să interpretăm rezultatele

obţinute. Pentru aceasta, vom studia probabilitatea de prezenţă a unui electron într-un punct dat
din spaţiu.
Condiţia de normare a funcţiei de undă este:

∫ΨΨ
*
dτ = 1
v

Această condiţie ne indică faptul că pătratul amplitudinii undei asociate Ψ Ψ * are dimensiuni de
invers de volum. Se deduce deci că Ψ Ψ * , care reprezintă probabilitatea ca un corpuscul să se
găsească într-un punct dat din spaţiu, este o "densitate de probabilitate" (probabilitatea pe
unitatea de volum).
Scriem condiţia de normare pentru funcţiile de undă radiale (41):

∫ΨΨ
* 2
4π r dr = 1
0
159

Scriem că densitatea de probabilitate radială P(r) de a găsi un electron într-un punct al spaţiului
este normată (ceea ce revine la a spune că este sigură găsirea electronului în întreg spaţiul):

∫ P( r ) dr = 1 (53)
0

Comparând relaţiile (41) şi (53) se obţine:

P( r ) = 4π r 2 Ψ e Ψ e* (54)

Pentru prima soluţie radială (50):

1
Ψ 1( r, t ) = e-r a e-i E1t 

(π a )
3 12

se găseşte că densitatea de probabilitate este:

r2
P1 ( r ) = 4 3
e − 2r a (55)
a

Figura 2 reprezintă variaţia lui P1(r) în funcţie de r/a.

Fig.2

Se observă că probabilitatea are un maxim pentru:

r= a (56)

adică pentru o distanţă electron-nucleu egală cu raza Bohr!

Să înţelegem semnificaţia fizică a acestui rezultat:
ţinând cont de forma lui P1(r) (figura 2), observăm că electronul se poate găsi la o distanţă
oarecare de nucleu (contrar teoriei lui Bohr care prezicea că aceste distanţe sunt cuantificate);
dintre toate aceste distanţe posibile, cea mai probabilă este cea care corespunde razei lui Bohr.
Pentru a doua soluţie radială (52) se găseşte că densitatea de probabilitate este:

2
1 r2  r −
P2 ( r ) =  2-  e
r a
(57)
8 a  a
3

Figura 3 reprezintă variaţia lui P2(r) în funcţie de r/a.

160

Fig.3

Se observă că probabilitatea trece prin două maxime pentru:

( 5) a
r = 3−
(58)
r = ( 3 + 5) a

Acest rezultat înseamnă că electronul se găseşte în mod preferenţial la distanţa r = 3 + ( )

5 a de

nucleu; totuşi, există o şansă neneglijabilă de a-l găsi la distanţa r = 3 − ( )

5 a de nucleu.
Constatăm, de asemenea, că electronul se poate găsi şi la alte distanţe, în afară de r = 0 şi r = 2
pentru care probabilitatea este nulă.
Este evident că raţionamentele dezvoltate aici pentru primele două relaţii radiale sunt
aplicabile şi soluţiilor mai complicate, notate:

Ψ 3 ( r , t ) , Ψ 4 ( r , t ) , ..., Ψ n ( r , t )

3. Studierea stărilor <<p>>

3.1. Ecuaţia Schrödinger pentru funcţiile de undăcele mai simple dependente de r, θ, ϕ

Vom studia soluţiile radiale ale ecuaţiei Schrödinger. Se găseşte că aceste soluţii, care
sunt cele mai simple, nu sunt unice. Există şi altele care ne conduc la stările <<p>> şi care
depind simultan de r, θ şi ϕ. Aceste soluţii se scriu:

Ψ ex ( r , θ , ϕ ) = x f ( r )
Ψ ey ( r , θ , ϕ ) = y f ( r ) (59)
Ψ ez ( r , θ , ϕ ) = z f ( r )

unde x, y, z sunt definite în coordonate sferice;

x = r sin θ cos ϕ
y = r sin θ sin ϕ (60)
z = r cos θ

Vom scrie ecuaţia Schrödinger (13) pentru soluţia notată Ψ ex ( r, θ , ϕ ) . Trebiue deci să exprimăm
laplaceianul (15) în funcţie de r, θ şi ϕ:
161

∂ 2Ψ ∂ 2Ψ ∂ 2Ψ
∆Ψ = + +
∂ x2 ∂ y2 ∂ z2

Scrierea laplaceianului în funcţie de r, θ, ϕ înseamnă exprimarea fiecărei derivate a soluţiei

Ψ ex ( r, θ , ϕ ) în funcţie de r, θ, ϕ. Derivând în raport cu x obţinem:

∂ Ψ ex ∂ f ∂ f ∂ r
= f ( r) + x = f ( r) + x (61)
∂ x ∂ x ∂ r ∂ x

∂ r
şi înlocuind cu valoarea sa din (18) se obţine:
∂ x

∂ Ψ ex x2 ∂ f
= f ( r) + (62)
∂ x r ∂ r

Derivata a doua în raport cu x se scrie:

∂ 2 Ψ ex ∂ f ∂  x2  ∂ f x2 ∂  ∂ f 
= +   +   (63)
∂ x2 ∂ x ∂ x  r  ∂ r r ∂ x  ∂ r

ceea ce devine:

∂ 2 Ψ ex ∂ f ∂ r 1  x3  ∂ f x2 ∂  ∂ f  ∂ r
= + 2  2 xr −  +   (64)
∂ x2 ∂ r ∂ x r  r  ∂ r r ∂ r  ∂ r  ∂ x

şi, ţinând cont de (18), se obţine în final:

∂ 2 Ψ ex x ∂ f x 3 ∂ f x3 ∂ 2
= 3 − + (65)
∂ x2 r ∂ r r3 ∂ r r2 ∂ r2

Rămâne acum să exprimăm derivatele secunde în raport cu y şi z. În raport cu y:

∂ Ψ ex ∂ f ∂ f ∂ r
= x = x (66)
∂ y ∂ y ∂ r ∂ y

şi, ţinând cont de relaţia (18), vom avea:

∂ Ψ ex xy ∂ f
= (67)
∂ y r ∂ r

Derivata a doua în raport cu y se scrie atunci:

162

∂ 2 Ψ ex ∂  xy  ∂ f xy ∂  ∂ f
= +   (68)
∂ y2 ∂ y  r  ∂ r r ∂ y  ∂ r

şi ţinând cont de (18), devine:

∂ 2 Ψ ex x ∂ f xy 2 ∂ f xy 2 ∂ 2 f
= − + (69)
∂ y2 r ∂ r r3 ∂ r r2 ∂ r2

Înlocuind y cu z în relaţia (69) se obţine derivata a doua în raport cu z:

∂ 2 Ψ ex x ∂ f xz 2 ∂ f xz 2 ∂ 2 f
= − + (70)
∂ z2 r ∂ r r3 ∂ r r2 ∂ r2

Adunând relaţiile (65), (69) şi (70), laplaceianul (15) devine:

∂ 2f x ∂ f
∆ Ψ ex = x + 4 (71)
∂ r 2 r ∂ r

Dacă refacem calculele precedente pentru soluţiile Ψ ey ( r, θ , ϕ ) şi Ψ ez ( r, θ , ϕ ) , se obţin :

∂ 2f y ∂ f
∆ Ψ ey = y +4 (72)
∂ r 2 r ∂ r

∂ 2f z ∂ f
∆ Ψ ez = z +4 (73)
∂ r 2 r ∂ r

Ecuaţia Schrödinger se va scrie:

-pentru soluţia Ψ ex ( r,θ , ϕ ) :

∂ 2f x ∂ f 2m  e02 
x + 4 +  E +  x f ( r) = 0 (74)
∂ r2 r ∂ r 2  r 

-pentru soluţia Ψ ey ( r, θ , ϕ ) :

∂ 2f y ∂ f 2m  e02 
y + 4 +  E +  y f ( r) = 0 (75)
∂ r2 r ∂ r  2  r 

-pentru soluţia Ψ ez ( r, θ , ϕ ) :
163

∂ 2f z ∂ f 2m  e02 
z + 4 +  E +  z f ( r) = 0 (76)
∂ r 2 r ∂ r 2  r 

Remarcăm că fiecare ecuaţie se poate simplifica, cu x prima, cu y a doua şi cu z cea de-a treia.
Constatăm atunci că ecuaţia Schrödinger se scrie sub aceeaşi formă pentru cele trei soluţii:

∂ 2 f 4 ∂ f 2m  e02 
+ +  E +  f ( r) = 0 (77)
∂ r 2 r ∂ r  2  r 

Această ecuaţie ne indică faptul că fiecarei valori E îi corespunde o soluţie f(r) unică. Ori, cele
trei funcţii de undă (59) sunt înmulţite cu f(r):

Ψ ex ( r , θ , ϕ ) = x f ( r )
Ψ ey ( r , θ , ϕ ) = y f ( r )
Ψ ez ( r , θ , ϕ ) = z f ( r )

Se deduce deci că fiecărei valori E îi corespund trei soluţii notate Ψ ex , Ψ ey şi Ψ ez . Se spune

atunci că nivelele de energie corespunzătoare stărilor <<p>> sunt degenerate de ordinul trei.

3.2. Studiul soluţiilor

Prima soluţie (cea mai simplă) a ecuaţiei (77) se scrie:

f ( r ) = C e- r c
(78)

şi vom numi E2 energia corespunzătoare acestei soluţii. Se calculează:

∂ f 1
= − f ( r)
∂ r c
(79)
∂ 2f 1
= f ( r)
∂ r2 c2

şi, substituind în ecuaţia (77), obţinem:

1 4 2m  q2 
+ +  E2 +  = 0 (80)
c 2 cr  2  r 
Se grupează termenii constanţi şi cei proporţionali cu 1/r:
164

 1  2 mq 4
2
 1 2m
 2 + 2
E 2 +  2 −  = 0 (81)
c   r   c 

Această ecuaţie nu este verificată pentru toate volorile lui r, decât dacă:
1 2m
+ E2 = 0 (82)
c2 2

2mq 2 4
2
− = 0 (83)
 c

Plecând de la relaţia (83) se obţine:

2
c= 2 (84)
mq 2

şi recunoaştem în constanta c dublul razei lui Bohr:

Capitolul 10

MOMENTE CINETICE ŞI MOMENTE MAGNETICE

165

1.34MOMENTUL CINETIC

1.34.1Valoare proprie şi funcţie proprie

În acest capitol ne propunem să studiem semnificaţia numerelor cuantice l şi ml. Reluăm

scrierea ecuaţiei Schrödinger independentă de timp:

H Ψ e ( x , y, z ) = E Ψ e ( x , y, z )

Remarcăm că H este un operator (hamiltonian) ataşat funcţiei de undă Ψ e ( x , y , z) a sistemului.

Membrul drept al ecuaţiei este produsul dintre o mărime scalară E şi aceeaşi funcţie de undă
Ψ e ( x , y , z) . Se spune că mărimea fizică E este asociată operatorului H . Constatăm că
"observabila" H nu perturbă starea sistemului (deoarece regăsim aceeaşi funcţie de undă
Ψ e ( x , y , z) după "observaţie" în membrul drept): "valoarea proprie" a lui H este deci E.
Să recapitulăm acum regulile definite anterior (vezi capitolul 8) pentru un sistem
staţionar:
- se caută valoarea proprie a mărimii fizice "energie";
 
- se spune că energia este funcţie de impulsul p şi de poziţia r şi se notează E(p,r);
 
- în expresia energiei se înlocuiesc p şi r cu operatorii asociaţi:

∂
p x = − i
∂x
(10.1)
x = x

şi alte expresii similare pentru p y , p z , y , respectiv z

care definesc operatorul hamiltonian H asociat mărimii fizice energie;
- se acţionează cu operatorul hamiltonian asupra funcţiei de undă Ψe ;
- dacă Ψe este o "funcţie proprie" a sistemului, rezultatul "observaţiei" hamiltonianului asociat
mărimii fizice energie are pentru energie valoarea proprie E, căci procesul de măsurare
(observare) a lui H nu perturbă sistemul; se obţine atunci ecuaţia Schrödinger staţionară.
Putem generaliza acest rezultat pentru cazul unei mărimi fizice oarecare A. Se pot, de
asemenea, defini regulile următoare:
- se caută valoarea proprie a mărimii A;
- această mărime fizică poate depinde de impuls şi de poziţie şi o notăm A(p,r);
- în expresia lui A înlocuim p şi r cu operatorii asociaţi (10.1), ceea ce defineşte operatorul Â
asociat mărimii fizice A;
- se aplică operatorul  asupra funcţiei de undă a sistemului;
- dacă Ψ este o funcţie proprie a sistemului, rezultatul "observării" operatorului  asociat
mărimii fizice A este valoarea proprie a, deoarece procesul de măsură (observaţie) Â nu perturbă
sistemul; se scrie atunci, în forma generală:

A Ψ = a Ψ (10.2)
166

- dacă Ψ nu este funcţie proprie a sistemului, operatorul  perturbă sistemul şi măsura modifică
starea sistemului; se scrie atunci, în forma generală:

A Ψ = ϕ (10.3)

şi nu există valoare proprie asociată lui Â.

1.34.2Operatorii momentului cinetic

Am observat în capitolul precedent că există mai multe stări posibile pentru un acelaşi
nivel de energie. În plus, pentru fiecare stare, pot exista mai multe soluţii. Ne rămâne deci să
determinăm ce semnifică aceste stări şi aceste soluţii pe care le-am reperat prin numerele cuantice
l şi ml. Vom vedea că aceste stări diferite şi soluţiile corespunzătoare au valori particulare ale
momentului cinetic al electronului.
Ecuaţia Schrödinger independentă de timp nu ne furnizează decât valorilor posibile ale
energiei sistemului atomic şi poziţiile în spaţiu ale electronului. Ori, într-un sistem izolat, nu se
produce doar conservarea energiei, ci şi a momentului cinetic L . Vom pleca deci de la
consideraţiile generale din paragraful precedent, pentru a construi un operator al momentului
cinetic şi a calcula valorile proprii ale acestei mărimi. Să scriem expresia clasică a momentului
cinetic:
  
L= r × p (10.4)

Acesta poate fi exprimat şi sub forma unui determinant:

  
i j k

L= x y z (10.5)
px py pz

şi efectuând:
  y z  x z  x y
L= i − j + k (10.6)
py pz px pz px py

de unde:
   
L = i Lx + j Ly + k Lz (10.7)
cu:
Lx = ypz − zp y
(10.8)

şi alte două expresii similare pentru L y şi Lz obţinute prin permutări circulare.


Scriem atunci operatorii moment cinetic asociaţi mărimii fizice L , înlocuind x, y, z, px ,
p y , pz cu operatorii asociaţi (10.1). Vom avea:
167

 ∂ ∂ 
L x = − i  y − z 
 ∂z ∂ y (10.9)

şi alte două expresii similare pentru L y şi L z obţinute prin permutări circulare.

1.34.3Valorile proprii ale momentului cinetic

1.34.3.1Stările s

Aceste stări depind în mod unic de distanţa r electron-nucleu: Ψe(r); aplicăm operatorul

Lx asupra lui Ψe(r):
 ∂ ∂ 
L x Ψ e ( r ) = − i  y − z  Ψ e ( r ) (10.10)
 ∂z ∂ y

ceea ce se mai poate scrie astfel:

 ∂ Ψ e ∂r ∂ Ψ e ∂r
L x Ψ e ( r ) = − i  y − z (10.11)
 ∂r ∂z ∂ r ∂ y 

Aplicând L y şi L z asupra funcţiei Ψe(r) şi ţinând cont de relaţiile (9.16), se obţine:

L x Ψ e ( r ) = 0
L y Ψ e ( r ) = 0 (10.12)
L z Ψ e ( r ) = 0

Se deduce de aici că momentul cinetic al electronului are o valoare proprie nulă în stările s.

1.34.3.2Stările p

Am văzut, în capitolul precedent, că există trei soluţii, notate:

Ψ 2 1 0 = Ψ 2 pz = Ψ z

Ψ 2 l 1
= Ψ 2 p+ =
1
2
(
Ψ x + iΨ y ) (10.13)

Ψ 2 l −1
= Ψ 2 p- =
1
2
(
Ψ x − iΨ y )
care se mai pot scrie, pentru soluţia dependentă de poziţie şi ţinând cont de relaţia (9.54) din
capitolul anterior:
168

Ψ e2 p z = z f ( r )
1
Ψ e 2 p+ = ( x + i y) f ( r ) (10.14)
2
1
Ψ 2 p- = ( x − i y) f ( r )
2

- Să aplicăm operatorul L x asupra funcţiei Ψ e2 p z :

 ∂ ∂ 
L x Ψ e2 pz = − i  y − z  z f ( r ) (10.15)
 ∂z ∂ y

relaţie care se mai poate scrie:

 ∂f ∂r ∂f ∂r
L x Ψ e2 pz = − i  y f ( r ) + yz − z2 (10.16)
 ∂r ∂z ∂ r ∂ y 

şi care devine, ţinând cont de relaţia (9.16) din capitolul precedent:

L x Ψ e2 pz = − i y f ( r ) (10.17)

Ori, se observă că:

Ψ e2 pz ≠ y f ( r ) (10.18)

şi atunci se deduce că (10.17) este de forma (10.3):

A Ψ = ϕ

deci nu există valoare poprie a lui L x pentru soluţia Ψ e2 p z .

Se arată în mod asemănător că, aplicând operatorul L x asupra soluţiilor Ψ e2 p+ şi
Ψ e2 p- , nu există valoare proprie pentru acest operator.
- Să aplicăm operatorul L y :
Când se aplică L y asupra soluţiilor Ψ e2 p z , Ψ e2 p+ , Ψ e2 p- , se arată la fel că nu există valoare
proprie pentru L , iar rezultatul "observaţiei" are ca efect modificarea funcţiei de undă.
y

- Să aplicăm operatorul L z :
-pentru Ψ e2 p z :
 ∂ ∂ 
L z Ψ e 2 pz = − i  x − y  z f ( r ) (10.19)
 ∂y ∂ x

relaţie care se mai poate scrie:

169

 ∂f ∂r ∂f ∂r
L z Ψ e 2 pz = − i  xz − yz (10.20)
 ∂r ∂y ∂ r ∂ x 

şi care devine, ţinând cont de relaţia (9.16) din capitolul precedent:

L z Ψ e 2 pz = 0 (10.21)

Ψ e2 p z este deci funcţie proprie pentru operatorul L z , având valoarea proprie 0.

-pentru Ψ e2 p+ :
 ∂ ∂  1
L z Ψ e 2 p+ = − i  x − y  ( x + iy) f ( r ) (10.22)
 ∂y ∂ x 2

relaţie care se mai poate scrie:

i  2 ∂ f ∂ r ∂f ∂r
L z Ψ e 2 p+ = −  x ∂ r ∂ y + ix f ( r ) + ixy ∂ r ∂ y −
2 
(10.23)
∂f ∂r ∂f ∂r
-y f ( r ) − xy − iy 2
∂r ∂x ∂ r ∂ x 

şi care devine, ţinând cont de relaţia (9.16) din capitolul precedent:

i  x 2 y ∂ f xy 2 ∂ f

Lz Ψ e 2 p+ = −  + ix f ( r ) + i −
2  r ∂r r ∂r
(10.24)
x2 y ∂ f xy 2 ∂ f 
-y f ( r ) − −i 
r ∂r r ∂r
Astfel, se obţine:
i
L z Ψ e 2 p+ = −
2
[ ix f ( r ) − y f ( r ) ] (10.25)
de unde:

L z Ψ e 2 p+ = [ x + iy] f ( r ) (10.26)
2

şi, ţinând cont de relaţia (10.14):

L z Ψ e 2 p+ =  Ψ e 2 p+ (10.27)

Ψ e2 p+ este deci funcţie proprie a operatorului L z cu valoarea proprie +  .

Aplicând operatorul L z asupra soluţiei Ψ e 2 p− , se arată în mod asemănător că Ψ e 2 p− este
funcţie proprie a operatorului L cu valoarea proprie −  , adică:
z
170

L z Ψ e 2 p− = −  Ψ e2 p− (10.28)

1.34.3.3Stările d

Când se face calculul, pentru stările d, se arată că nu există valoare proprie pentru
operatorii Lx şi L y . Dimpotrivă, se găsesc următoarele valori proprii asociate operatorului L z :

− 2 , -  , 0 , +  , + 2

1.34.4Cuantificarea spaţială

În tabelul 10.1 sunt recapitulate toate rezultatele:

Stări Soluţii L x L y L z
s Ψ els 0 0 0
Ψ e 2 p+ +
p Ψ e 2 pz fără valoare definită 0
Ψ e 2 p− −
Ψ e 3d2 + 2
Ψ e 3d1 +
d Ψ e 3d0 fără valoare definită 0
Ψ e3d − 1 −
Ψ e3d − 2 − 2

Tabelul 10.1.

Remarcăm că fiecare soluţie este caracterizată de o valoare proprie a operatorului

moment cinetic L z . Aceasta înseamnă că fiecare soluţie corespunde unei valori proprii
particulare a proiecţiei momentului cinetic în lungul axei Oz: se constată că această proiecţie a
momentului cinetic este cuantificată.
Să scriem, la modul general, ecuaţia cu valori propri a operatorului L z sub forma:

L z Ψ e = ml  Ψ e (10.29)

unde ml este un întreg definit prin:

Stări s l = 0 şi ml = 0
Stări p l = 1 şi ml = -1, 0, +1
171

Stări d l = 2 şi ml = -2, -1, 0, +1, +2

Se deduce deci că:

− l ≤ ml ≤ + l (10.30)

Înţelegem acum semnificaţia numărului cuantic ml asociat fiecărei soluţii: cantitatea

ml  reprezintă valoarea proprie a proiecţiei momentului cinetic pe axa z pentru soluţia
considerată. Recapitulând rezultatele observăm că:

n: caracterizează nivelul de energie.

0 ≤ l ≤ n − 1 : caracterizează starea.
− l ≤ ml ≤ + l : caracterizează soluţia.

Tabelul 10.2 regrupează toate rezultatele privitoare la aceste numere.

Pentru o stare dată (l=constant) există (2l + 1) soluţii (adică − l ≤ ml ≤ + l ).
Pentru un nivel dat, numărul total de soluţii se scrie:

n− 1
∑ ( 2l + 1) = n2 (10.31)
l= 0

deoarece, pentru fiecare valoare a lui n, l ia valori de la 0 la (n - 1).

n l ml Starea Număr de soluţii

1 0 0 1s 1
2 0 0 2s 1
2 1 +1 2p+ 1
2 1 0 2pz 1
2 1 -1 2p- 1

Tabelul 10.2.

Ne rămâne în final să dăm o interpretare fizică numărului cuantic l. Aşa cum am definit
operatorii L x , L y , L z , vom defini operatorul:

L2 = L2x + L2y + L2z (10.32)

şi scriem ecuaţia cu valori propri a lui L2 (vezi anexa A3):

L2 Ψ e = l ( l + 1)  2 Ψ e (10.33)
172

Vedem acum că numărul cuantic l, care defineşte o stare, este legat în mod direct de modulul
momentului cinetic prin relaţia (10.33). Fiecare stare este deci caracterizată de modulul
momentului cinetic care îi este asociat.
Se ridică întrebarea de ce valoarea proprie a lui L2 este l ( l + 1)  2 şi nu l 2  2 . Pentru a
ne convinge este suficient să privim ce se întâmplă când ml ia valoarea sa maximă l; relaţia
(10.33) se scrie atunci, substituind (10.29):

( L
2
x )
+ L2y Ψ e = l  2 Ψ e (10.34)

pentru ml = l. Acest rezultat ne arată că L2x şi L y nu sunt determinaţi şi că nu există valoare

2

proprie pentru L şi L (dacă am lua ca valoare proprie a lui L2 cantitatea l 2  2 , rezultatul
x y

(10.34) ar fi nul, ceea ce ar însemna că L x şi L y au valoarea proprie bine determinată şi egală cu

zero !).

1.35MOMENTUL MAGNETIC DIPOLAR


Fie un circuit electric închis ca cel din figura 10.1 în care n este vectorul unitate al
normalei la suprafaţa de mărime S.

Figura 10.1.

Vectorul moment magnetic corespunzător acestui circuit se defineşte cu formula

 
µ = I Sn

Prin definiţie intensitatea curentului este

dQ
I=
dt

În cazul mişcării orbitale a electronului, aceasta fiind periodică (de perioadă T), dacă
dt=T, atunci dQ=q (-e). Deci
q
I=
T
173

Având în vedere că traiectoria este plană, în coordonate polare aria S este

1
∫ 2r
2
S= dϕ

dϕ
În aceleaşi coordonate modulul momentului cinetic este l = mr 2 (vezi anexa A2).
dt
Atunci
dt lT
S = l∫ =
2m 2

Având în vedere că vectorul moment cinetic şi vectorul suprafaţă sunt paraleli rezultă
imediat că
 q 
µ = l
2m
sau
 
µ = γ L⋅l (10.35)

q
unde am notat cu γ L = , mărime care se numeşte raport giromagnetic. Valoarea acestui
2m
raport, corespunde mişcării orbitale. În cazul general, raportul giromagnetic se defineşte ca
raportul dintre momentul magnetic şi momentul cinetic. Pentru un electron ( q = − e ) care se
mişcă într-un câmp central
e
γL = −
2m
Notăm cu

e
µ B = (10.36)
2m

mărimea pozitivă numită magnetonul Bohr (mărime dedusă concomitent şi independent de Niels
Bohr şi de savantul român Stefan Procopiu). Ca urmare, momentul magnetic orbital al
electronului se scrie
 µ 
µL= − Bl (10.37)


Magnetonul Bohr este o constantă universală şi reprezintă unitatea naturală în care se

exprimă momentele magnetice de natură electronică, în acelaşi mod în care  este unitatea
naturală a momentelor cinetice. Plecând de la constantele fundamentale se calculează

µ B = 9 ,273 ⋅ 10 − 24 A/m 2

Generalizând, pentru orice particulă încărcată electric sau pentru orice sistem de particule
încărcate electric, care se află în mişcare localizată în spaţiu, se poate defini operatorul momentul
moment magnetic dipolar, proporţional cu operatorul moment cinetic orbital. Pentru aceasta, este
174

comod de exprimat raportul giromagnetic în funcţie de valoarea normală ( q / 2 m ) , calculată în

mişcarea orbitală, punând :

q
γ = g (10.38)
2m

Numărul fără dimensiuni g se numeşte factorul lui Landé (sau numai factorul g). El reprezintă
câtul dintre raportul giromagnetic al atomului şi raportul giromagnetic orbital. Experienţa arată
că cel mai adesea factorul lui Landé este un număr fracţionar simplu (spre exemplu, 3/2).
Factorul g este legat de magnetonul Bohr prin relaţia :

γ ⋅= g⋅µ B

1.36EXPERIMENTUL STERN - GERLACH

Experimentul realizat de Stern şi Gerlach în 1922 pentru măsurarea valorilor posibile

ale momentului magnetic dipolar, constituie unul dintre experimentele fundamentale ale fizicii
atomice. În acest experiment, un fascicul de atomi de Ag trece printr-un câmp magnetic
neomogen. Forma câmpului este astfel aleasă încât asigură un gradient în lungul axei Oz (figura
12.2).

Dacă atomii posedă un moment magnetic µ , ei interacţionează cu câmpul magnetic
neomogen, energia de interacţie fiind:
 
U = − µ ⋅ B = − µ z ⋅ B( z) (10.39)

 Forţa care acţionează asupra acestor atomi va fi dirijată după axa Oz (deoarece s-a ales
B după axa Oz):

 dB( z) 
F = −∇U = µ z ⋅k (10.40)
dz

( k este versorul axei Oz, orientată vertical în sus).
175

Figura 10.2. Dispozitivul Stern-Gerlach. Câmpul magnetic dintre cei doi poli este
indicat prin liniile de câmp.

Pe ecran se observă devierea fasciculului cu mărimea :

µ zdB  l 
z= ⋅
⋅ l⋅  + d  (10.41)
( Mv ) dz  2
2 

unde M este masa atomului, v este viteza lui de deplasare în lungul axei Oy (dacă fasciculul nu
este monocromatizat, v reprezintă viteza cea mai probabilă sau viteza medie a distribuţiei
Maxwell). Calculul acestei deviaţii este similar celui corespunzător deviaţiei sub acţiunea unei
forţe transversale constante a unui fascicul de electroni ce se deplasează între armăturile unui
condensator plan. Se demonstrează în teoria cinetică a gazelor că viteza cea mai probabilă în jet
este egală cu viteza pătratică medie în vapori.
Deci
M v 2 3 kT
=
2 2
unde T este temperatura din cuptor.
Fiecare atom este deviat la trecerea prin câmpul magnetic cu o cantitate care este
proportională cu µ z . Deci, fasciculul este separat în componente după diferitele valori ale lui µ z
. Dacă vectorul moment magnetic orbital al atomului are mărimea µ l , atunci, conform fizicii
clasice, componenta µ l z poate avea orice valoare între - µ l şi + µ l . Conform mecanicii
cuantice, µ l z poate avea numai valori cuantificate (discrete)

µ lz = − g l ⋅ µ B ⋅m l (10.42a)
unde
m l = -l, -l+1, ..., 0, ..., l-1, l (10.42b)
176

Astfel, fizica clasică prezice că fasciculul deviat se împrăştie într-o bandă continuă,
corespunzătoare distribuţiei continue a valorilor lui µ l z de la un atom la altul. Mecanica
cuantică prezice că fasciculul deviat va fi despicat în mai multe componente discrete. Mai mult,
mecanica cuantică prezice că acest lucru se întâmplă pentru toate orientările magnetului,
deoarece magnetul este în esenţă un dispozitiv de măsură care investighează cuantificarea
componentei momentului magnetic dipolar de-a lungul axei Oz, care este definită prin direcţia în
care câmpul lui magnetic creşte în intensitate. Întrucât µ lz va fi cuantificat pentru orice alegere a
direcţiei Oz (pentru că lz este cuantificat pentru orice alegere a acestei direcţii, se vor obţine
aceleaşi rezultate pentru toate poziţiile magnetului ce creează câmpul magnetic neomogen.
Stern şi Gerlach au găsit că fasciculul de atomi de argint este despicat în două
componente discrete (figura 10.3).

Figura 10.3. Configuraţia de deflexie

înregistrată pe un detector plan, într-
un experiment Stern-Gerlach.
Maximum de deviaţie se observă la
centrul fasciculului, deoarece atomii
respectivi trec prin regiunea cu
gradient maxim de câmp. Observat Previziunea clasică

Ei au găsit, de asemenea, că rezultatele nu depind de alegerea direcţiei Oz. Rezultatele

reprezentau calitativ, o demonstraţie experimentală foarte convingătoare a cuantificării
componentei z a momentelor magnetice dipolare ale atomilor şi, implicit, a cuantificării
momentelor lor cinetice. Cu alte cuvinte, experimentul a arătat că orientarea în spaţiu a
atomilor este cuantificată. Fenomenul se numeşte cuantificare spaţială şi a fost întâlnit în
10.1.4. Dar cantitativ, experimentul nu era în acord cu ecuaţiile (10.42a) şi (10.42b), ecuaţii ce
conţin previziunile teoriei cuantice a momentelor cinetice. Conform acestor ecuaţii, numărul
valorilor posibile ale lui µ l z este egal cu numărul valorilor posibile ale lui m l , număr care este
2l+1. Deoarece l este un număr întreg pozitiv, 2l+1 valori va fi întodeauna un număr impar. De
asemenea, pentru orice valoare a lui l, una dintre valorile posibile pentru m este zero
(componenta nedeviată). Faptul că fasciculul de atomi de argint este despicat în numai două
componente, ambele deviate, arată că ori ceva era greşit în teorie, ori teoria nu este completă.
Aşa cum s-a dovedit mai târziu, teoria cuantica (astăzi cunoscută ca teoria cuantică veche) era
incompletă.
Experimentul a fost reluat pentru un fascicul de atomi de hidrogen. Acest experiment
este semnificativ deoarece atomii de H conţin un singur electron, eliminând astfel ambiguităţile.
Deoarece atomii din fascicul sunt în stare fundamentală, temperatura din cuptor fiind relativ
scazută (câteva sute de grade K), teoria prezicea că numărul cuantic l este nul. Deci, există o
singură valoare posibilă pentru ml , anume ml =0 şi ne-am astepta ca fasciculul să nu fie deviat,
µ l z fiind nul. Totuşi, s-a găsit că fasciculul este despicat simetric în două componente. Rezultă cu
certitudine că există un anumit moment magnetic dipolar pe care nu l-am luat în consideraţie. O
posibilitate este existenţa unui moment magnetic dipolar asociat mişcării sarcinilor în nucleu.
177

e
Mărimea unui astfel de moment magnetic ar fi de ordinul , unde M este masa protonului.
2M
Dar momentul magnetic dedus din mărimea despicării este de ordinul unui magneton Bohr
e
electronic , unde m este masa electronului. Deci, sursa momentului magnetic observat
2m
trebuie să fie electronul.

1.36.1Spinul electronului

Aceste fapte conduc la anumite presupuneri rezonabile. Astfel, s-a atribuit electronului

un moment magnetic dipolar intrinsec µ S , numit moment magnetic de spin şi un moment cinetic

intrinsec S , numit moment cinetic de spin sau, pe scurt, spin. Într-o viziune clasică, se
consideră că electronul creează un câmp magnetic exterior echivalent unui dipol magnetic, ca
urmare a rotaţiei în jurul axei proprii# . Această imagine nu are nici un sens la scară cuantică şi
considerăm pur şi simplu spinul electronului ca o caracteristică a acestuia, ca şi masa sau
sarcina. Mărimea S şi componenta Sz a momentului cinetic de spin au valorile

S =  s( s + 1)

Sz = ms ⋅ 

unde s şi ms sunt numere cuantice (de notat că S x şi S y nu sunt cuantificate şi nici Lx şi L y ).

Relaţia dintre momentul magnetic de spin şi momentul cinetic de spin are aceeaşi formă ca şi în
cazul mişcării orbitale, adică
 g µ 
µS = − s B S


µ Sz = − g s µ B ms

Mărimea g s se numeşte factor g de spin.

Din experiment rezultă că fasciculul de atomi de hidrogen este despicat simetric în două
componente, deci µ S z are două valori egale, dar de sens opus. Rezultă că m s ia valorile

m s = -1/2 , +1/2
şi s are valoarea
s = 1/2

Forţa care se exercită asupra atomilor ce au doar moment magnetic de spin capătă forma:

 dB( z ) 
F = − gsµ B ms ⋅ k
dz

#
În limba engleză, to spin = a se roti.
178

În funcţie de valoarea lui m s , forţa ia valorile:

1  1 dB( z) 
ms = − , F− 1/ 2 = g s µ B k (atomii cu electronii ce au spinul antiparalel în
2 2 dt
raport cu câmpul magnetic sunt deviaţi în sensul acestuia);
1  1 dB( z) 
ms = , F1/ 2 = − g s µ B k (atomii cu electronii ce au spinul paralel în raport
2 2 dt
cu câmpul magnetic sunt deviaţi în sens opus acestuia).
Măsurând despicarea fasciculului de atomi de hidrogen s-a găsit că g s = 2 .
În urma îmbunătăţirii aparaturii de analiză spectrală s-a observat că liniile spectrale au o
"structură fină" , adică nivelele atomice se dedublează (figura 10.4).

Figura 10.4.

Numerele cuantice n, l şi ml nu permiteau explicarea acestui fenomen.

Rezultatul experimentului Stern-Gerlach, cât şi datele legate de spectrele atomice, i-au
determinat pe tinerii cercetători Uhlenbeck şi Goudsmit să postuleze în 1925 existenţa
momentului cinetic de spin al electronului. Acest mod de introducere a spinului se bazează pe
date experimentale. Existenţa lui este postulată în mecanica cuantică nerelativistă, fiind
considerat o caracteristică fundamentală a electronului (alături de masă şi sarcină).
Este demn de remarcat faptul că din teoria cuantică relativistă dezvoltată de Dirac în
1929, spinul electronului rezultă direct, fără nici un postulat suplimentar, dovedindu-se astfel că
acesta (spinul) este intim legat de relativitate. Valoarea pentru factorul g de spin, dată de această
teorie este g s = 2.0023. Experimente rafinate au certificat aceasta valoare.

1.36.1.1Tratarea cuantică a spinului electronic

Admitem
  în continuare că electronul este caracterizat de două momente cinetice pe care
le notăm L şi S :

- L rezultă din mişcarea lui în jurul nucleului;

- S este momentul cinetic propriu.
Există mai multe modalităţi de descriere cuantică a spinului. Vom alege pe cea mai
simplă, corespunzătoare teoriei lui Pauli. Fie ecuaţiile cu valori proprii ale momentului cinetic
cinetic:
179

Lz Ψ e = ml Ψ e

L2 Ψ e = l( l + 1)  2 Ψ e
cu:

− l ≤ ml ≤ + l

unde Lz şi L2 sunt operatori ce acţionează asupra funcţiilor de undă proprii spaţiale Ψ e ( r ) . Se
scriu, prin analogie, ecuaţiile cu valori proprii ale momentului cinetic de spin:

Sz Ψ s = msΨ s

S 2 Ψ s = s( s + 1)  2 Ψ s
cu:
− s ≤ ms ≤ + s

unde Sz şi S 2 sunt operatori ce acţionează asupra funcţiilor de undă proprii de spin Ψ s ( ms ) ; ms
este valoarea proprie asociată proiecţiei spinului pe axa Oz, numărul cuantic s reprezintă
modulul spinului. Pentru un moment cinetic orbital dat (l fixat), există (2l+1) valori posibile ale
proiecţiei lui ml , adică (2l+1) soluţii. La fel, pentru un moment cinetic de spin dat (s fixat),
există (2s+1) valori posibile ale proiecţiei lui ms , adică (2s+1) soluţii. Ţinând seama de cele
două momente cinetice, numărul total de soluţii este egal cu (2l+1)(2s+1). Existenţa unei
"structuri fine" în spectrele atomice denotă o dedublare a nivelelor de energie, fiind necesară o
multiplicare cu 2 a numărului de soluţii dependente de l, ceea ce se reduce a scrie:

2s + 1 = 2

de unde deducem că:

s = 1/ 2

În consecinţă, ms va lua valorile semi-întregi − 1 / 2 şi + 1 / 2 .

Soluţia completă, ţinând seama de cele două momente cinetice ale electronului se scrie:

Ψ es = Ψ e ⋅ Ψ s

1.37cuplarea momentelor cinetice

 
Tocmai am văzut că electronul are un moment cinetic orbital L şi un spin S . Suma

celor două momente defineşte momentul cinetic total J :
  
J = L+ S (10.43)

Proiectând momentul cinetic total pe axa Oz, se defineşte operatorul proiecţie a momentului
cinetic total după Oz:
180

Jz = Lz + Sz

Se scriu, la fel ca pentru Lz şi Sz , valorile proprii ale lui Jz :

Jz Ψ es = m j Ψ es (10.44)

J 2 Ψ es = j( j + 1)  2 Ψ es
cu:
− j ≤ mj ≤ + j

unde m j este valoarea proprie asociată proiecţiei după Oz a momentului cinetic total şi j este
numărul cuantic asociat modulului momentului cinetic total. Căutăm o relaţie între m j şi
numerele cuantice ml şi ms . Putem rescrie (10.44):

Jz Ψ es = Lz Ψ es + Sz Ψ es

şi ţinând seama de (10.29):

ml Ψ es + msΨ es = m j Ψ es

de unde:
m j = ml + ms

Căutăm acum o relaţie între j şinumerele

 cuantice l şi s. Pentru aceasta, considerăm următoarea
problemă clasică: fie 2 vectori L şi S a căror sumă este definită în (10.43):
  
Ce relaţie există între modulul lui J , notat J şi modulele vectorilor L şi S , notate L şi S ?
Plecând de la (10.43), se obţine, după ridicarea la pătrat:
 
J 2 = L2 + S 2 + 2 L ⋅ S
   
Ori, produsul L ⋅ S este cuprins între două valori extreme, una pentru care L şi S sunt paraleli
 
şi una pentru care L şi S sunt antiparaleli:
 
− LS ≤ L ⋅ S ≤ LS

Rezultă că J 2 este cuprins în intervalul:

L2 + S 2 − 2 LS ≤ J 2 ≤ L2 + S 2 + 2 LS

ceea ce se mai poate scrie:

L− S ≤ J ≤ L+ S
181
 
Modulul vectorului sumă este cuprins deci între diferenţa şi suma modulelor vectorilor L şi S .
În teoria cuantică se arată, de asemenea, că numerele cuantice j, l şi s, care sunt asociate
modulului momentelor cinetice J 2 , L2 şi S 2 sunt legate prin inegalitatea:

l− s ≤ j≤ l+ s

Recapitulând principalele rezultate, avem:

Jz Ψ es = m j Ψ es

J 2 Ψ es = j( j + 1)  2 Ψ es
cu:
− j ≤ mj ≤ + j (10.45)
şi:
1 1
l− ≤ j≤ l+ (10.46)
2 2

Starea cuantică a atomului de hidrogen nu va mai fi definită prin numerele cuantice n, l,

ml, ci prin numerele cuantice n, l, s, j, mj. Până să intervină spinul, existau ( 2l + 1) soluţii pentru
o stare dată, deoarece:
− l ≤ ml ≤ + l

Luând în calcul spinul electronului, există ( 2 j + 1) soluţii pentru o stare dată, deoarece

− j ≤ mj ≤ + j
cu
1 1
l− ≤ j≤ l+
2 2

Să determinăm numărul de soluţii în funcţie de l în cazul cu spin:

1  1
j= l− 2j +1 = 2 l -  + 1 = 2l soluţii
2  2
1  1
j= l+ 2j +1 = 2 l +  + 1 = 2l + 2 soluţii
2  2

deci în total 2( 2l + 1) soluţii. Se vede că s-a dublat numărul iniţial de soluţii ca urmare a
introducerii spinului electronic.
Cele două valori extreme din inegalitatea (10.46) pot fi interpretate în modul următor,
pentru momentul cinetic orbital l şi spinul s:
1
- dacă j = l − se spune că acest caz corespunde unei alinieri antiparalele;
2
182

1
- dacă j = l + se spune că acest caz corespunde unei alinieri paralele (figura 10.5).
2

Figura 10.5

Vom încheia acest paragraf printr-un exemplu ilustrativ. Presupunem că atomul de

hidrogen se găseşte într-o stare p (l=1). Ţinând seama de (10.45) şi (10.46):

− j ≤ mj ≤ + j

1 1
l− ≤ j≤ l+
2 2

putem completa tabloul următor pentru l=1 (starea p).

Se poate remarca atunci, în această stare p că avem:
- pentru j=1/2 , degenerare de ordinul 2;
- pentru j=3/2 , degenerare de ordinul 4.

j 1/2 3/2
-3/2
mj -1/2 -1/2
1/2 1/2
3/2

în total, o degenerare de ordinul 6 (am găsit o degenerare de ordinul 3, fără spin).

1.37.1Modelul vectorial al atomului

În modelul vectorial atomul şi, împreuna cu el, toţi vectorii ataşaţi (momente cinetice,
momente magnetice) sunt priviţi ca fiind într-o continua mişcare de precesie în jurul direcţiei
privilegiate date de momentul cinetic total; prin urmare, orice vector care nu are această direcţie
se roteşte în jurul ei.
Se poate arăta că în cazul atomilor cu un singur electron periferic, frecvenţa mişcării de
precesie este de ordinul despicării dubletului galben al sodiului, adică aproximativ 5 ⋅ 1011 Hz.
183

Din cauza înaltei frecvenţe a mişcării de precesie, pentru mărimi care variază lent în comparaţie
cu această frecvenţă este suficient să considerăm numai mediile în timp ale acestora.
Deşi nu oferă o reprezentare completă a realităţii, modelul vectorial are o importanţă
practică deosebită întrucât permite atât descrierea structurii fine a termenilor spectrali şi a liniilor
spectrale, cât şi despicarea acestora în câmpul magnetic, în perfectă concordanţă cu experienţa.
Rezultatele acestui model se regăsesc la o tratare cuantică riguroasă!
În modelul vectorial, operatorii momente cinetice sunt reprezentaţi prin vectori; astfel,

operatorului J i se asociază un vector de mărime J ( J + 1 )  .

Fie cazul unui atom cu un singur electron, având momentul cinetic orbital l şi momentul

cinetic de spin s . Momentul cinetic total este :

  
operatorial: j= l+ s
  
vectorial: j = l + s
  
unde j este un vector de mărime j(j + 1) , l este un vector de mărime l(l + 1) , s este un
vector de mărime s(s +1) .

Figura 10.6.
   
Vectorii l şi s se compun după regula paralelogramului, rezultând j . Însă vectorul j
este o caracteristică a stării atomice (fiind o constantă a mişcării), deci nici un plan privilegiat,
   
definit de s şi l nu poate să existe. În acest caz, ne vom imagina că l şi s efectuează o mişcare

de precesie în jurul rezultantei lor, j .
  
Componentele vectorilor l şi s , perpendiculare pe axa vectorului j , se anulează la
mediere, mediile în timp ale celor doi vectori fiind egale cu proiecţiile acestora pe axa de rotaţie.
 
Unghiul dintre l şi s se calculează utilizând produsul scalar:
  
j = l + s
2 2 2     
j = l + s + 2l s = l 2 + s 2 + 2 l ⋅ s cosθ
184

2 2 2
j −l − s j( j + 1 ) − l( l + 1 ) − s( s + 1 )
cos θ =   = (10.47)
2l ⋅ s 2 l( l + 1 ) ⋅ s( s + 1 )

1.38InteracŢia spin-orbitĂ

Vom studia interacţia dintre momentul magnetic de spin al unui electron şi câmpul
magnetic intern al unui atom uni-electronic. Deoarece acest câmp este legat de momentul cinetic
orbital al electronului, această interacţie se numeşte interacţie spin-orbită. Este o interacţie
relativ slabă, parţial responsabilă pentru structura fină a stărilor excitate ale atomilor uni-
electronici.
Interacţia spin-orbită are loc şi în atomii multielectronici, dar în astfel de atomi este
bineînţeles mai tare din cauza câmpurilor magnetice interne intense.
Originea câmpului magnetic intern "simţit" de electron (câmp în care se mişcă
electronul) este uşor de înţeles dacă vom considera mişcarea nucleului din "punctul de vedere" al
electronului. Într-un sistem de referinţă legat de electron, nucleul încărcat electric se mişcă în
jurul electronului şi deci, electronul este fixat în interiorul unei bucle închise de curent, circulară,
care produce câmp magnetic. Argumentul este ilustrat calitativ în figura 10.8.

Figura 10.8. Stânga: mişcarea

electronului "văzută" de nucleu;
dreapta: aceeaşi mişcare
"văzută" de electron.

  
Nucleul încărcat electric se mişcă cu viteza - v creând densitatea de curent j = - Z e v .
Conform legii Biot-Savart, acest curent produce un câmp magnetic, care în locul unde se află
electronul este

 µ 0 j xr  
Zeµ 0 v xr
B= = −
4π r 3 4π r 3

Conform legii lui Coulomb, câmpul electric ce acţionează asupra electronului este

 
Ze r
E=
4π ε 0 r 3

Ultimele două ecuaţii conduc la

185

 1  
B= − 2v× E
c

Energia potenţială de interacţie dintre momentul magnetic de spin al electronului şi acest câmp
magnetic este
 
∆E = −µ s⋅ B

sau, în funcţie de momentul cinetic de spin al electronului

g sµ B  
∆E = s ⋅B


Câmpul electric se poate exprima şi astfel:

 
1  1 dV (r) r
E = − F =
e e dr r

unde V(r) este potenţialul electric central în care se află electronul, iar vectorul r este orientat
spre electron. Deci,
 1 1 dV (r )  
B= − 2 v× r
ec r dr

Dar momentul cinetic orbital se poate scrie astfel

    
l = r × mv = − mv × r

Aşadar
 1 1 dV (r) 
B = 2 l
em c r dr

Atunci, energia de interacţie devine

g sµ B 1 d V (r )  
∆E = l ⋅s
em c 2r dr

Dar g s = 2 şi µ B = e / 2m , astfel că

1 1 dV (r)  
∆E = l ⋅s
m 2c 2
r dr

Expresia aceasta trebuie corectată. Aşa cum a arătat Thomas (1926), evaluarea
consecvent relativistă corectează ultima expresie cu un factor 1/2 (rezultatul corect se obţine şi
din ecuaţia relativistă a lui Dirac).
Calculul precedent se generalizează uşor pentru cazul câmpului necentral, înlocuind
dV / dr cu derivata parţială a lui V în raport cu r. În final, expresia generală corectă a energiei
de interacţie spin-orbită se scrie
186

1 1 ∂V (r )  
∆E = l ⋅s (10.48a)
2 m 2c 2
r ∂r
sau
 
∆ E = a( r ) l ⋅ s (10.48b)

1.39Structura fină a spectrelor atomilor de hidrogen

Rezultatele spectroscopice prezentate până acum referitoare la atomul de hidrogen sunt în

acord destul de bun cu bine cunoscuta expresie pentru stările energetice staţionare (6.2).
Amintim că ea a fost găsită mai întâi pe cale empirică de spectroscopişti. Mai apoi ea a fost
justificată în cadrul modelului Bohr-Sommerfeld (vezi capitolul 6). Aceeaşi expresie a fost
obţinută apoi şi în cadrul mecanicii cuantice (vezi capitolul anterior). Ar rezulta de aici că, cel
puţin pentru atomul de hidrogen nu am putea decela între valabilitatea modelelor semiclasice şi
aceea a mecanicii cuantice. Totuşi, la o anliză mai atentă a liniilor spectrale s-a constatat că
acestea prezintă de regulă o structură de multiplet care nu poate fi explicată cu expresia mai sus
amintită. O asemenea structură numită fină şi hiperfină a fost observată cu ajutorul
spectrografelor de mare putere de rezoluţie, chiar şi pentru atomul de hidrogen. Să încercăm să
explicăm în cele ce urmează structura fină a spectrelor atomilor de hidrogen.
O primă încercare s-a făcut în cadrul modelului Bohr-Sommerfeld. Aşa cum am precizat în
capitolul 6, o explicaţie ar putea fi căutată prin considerarea efectului relativist. În cadrul acetui
model semiclasic rezulatul care se obţine cu o bună aproximaţie este

RhcZ 2  α 2 Z 2  1 3 
EnB,−l S = −  1 +  −  + .... (10.49)
n2  n  l + 1 4n  

unde constanta adimensională α=1/137 este numită constatntă de structură fină (vezi formula
6.29).
În cadrul mecanicii cuantice considerarea efectului relativist a fost corect introdusă de Dirac
prin obţinerea ecuaţiei care îi poartă numele. Aceasta conduce la o soluţie exactă pentru nivelele
energetice ale atomului de hidrogen şi ionii hidrogenoizi. Având în vedere valoarea foarte mică a
constantei de structură fină, expresia pentru nivelele energetice respective devine într-o foarte
bună aproximaţie:

   

2 2 2  
RhcZ α Z 1 3
EnDirac
,j = −  1 +  −  + .... (10.50)
n2  n  j + 1 4n  
  2  

De remarcat că în ecuaţia lui Dirac efectul relativist nu este un rezulat numai al variaţiei
masei cu viteza. Însuşi spinul electronului este introdus ca o consecinţă a efectului relativist. El
este considerat în această tratare ca un grad de libertate intern al particulei. Orice încercare de a
se explica clasic această proprietate a eşuat. Spre exemplu este imposibil de calculat în vreo
variantă clasică (presupunând că electronul se roteşte în jurul unei axe) valoarea de 2,0023
pentru factorul giromagnetic al electronului. În consecinţă ecuaţia Dirac ţine cont automat de
187

interacţia spin-orbită. Aceasta face ca degenarea după numărul cuantic j să fie ridicată.
Degenerarea după l se păstreză în continuare datorită formei particulare a potenţialui de
interacţie pur coulombian al atomului cu un singur electron. Ea în fapt este ridicată de un alt
efect datorat interacţiei cu vidul şi care poate fi tratat în electrodimamica cuantică (deplasarea
Lamb), care este foarte mică, dar perfect măsurabilă astăzi. Datorită interacţiei-spin orbită,
 
momentele cinetice orbital l şi de spin s al electronului se cuplează la un moment cinetic total

j (vezi paragrafele anterioare). Numerele cuantice l, s şi j vor cuantifica modulele momentelor
cinetice respective. Deoarece este vorba de un atom cu un singur electron s = 1/2. În consecinţă,
datorită regulei de cuplare a momentelor cinetice descrisă în paragraful 10.4, j pentru un l dat ia
valorile date de formula (10.46). Să studiem spre exemplu structura fină a primei linii spectrale
din seria Lyman a atomului de hidrogen. În modelul Bohr-Sommerfeld schema de nivele
energetice respectivă, corespunzătoare formulei (10.49) este redată în figura 10.9.

Figura 10.9

Aceeaşi schemă obţinută cu expresia (10.50) este redată de figura 10.10. Aici s-au folosit
notaţiile spectroscopice consacrate (vezi capitolul următor)

n2 s + 1 X j

Figura 10.10
188

Pentru a studia tranziţiile între nivele energetice ale atomului trebuie să ţinem cont de regulile de
selecţie:
∆ l = ± 1; ∆ j = ± 1

Ele au fost găsite pe cale empirică de spectroscopişti şi au fost deduse în cadrul mecanicii
cuantice.
Conform modelului Bohr-Sommerfeld, ţinând cont de regulile de selecţie de mai sus,
prima linie din seria Lyman ar trebui să fie nedespicată (vezi figura 10.9). Dimpotrivă, conform
previziunii ecuaţiei Dirac relativiste, această tranziţie ar trebui să fie despicată, corespunzând
unui dublet (vezi figura 10.10). Experienţa confirmă pe deplin atât calitativ cât şi cantitativ
aseastă previziune. În concluzie, chiar şi în cazul atomului şi ionilor hidrogenoizi, modelele
semiclasice sunt infirmate de experienţă. O structură fină asemănătoare de dubleţi prezintă şi
spectrele metalelor alcaline, datorită asemănării destul de mare, deşi aceşti atomi au mai mulţi
electroni (vezi capitolul următor), cu atomul de hidrogen. Aceste spectre sunt descrise pe larg în
anexa A4. De fapt, structură de dubleţi a spectrelor respective este una din dovezile
experimentale incontestabile ale existenţei spinului electronului.
189

Capitolul 11

ATOMI CU MAI MULŢI ELECTRONI

1.40INTRODUCERE
În cele ce urmează ne vom ocupa, pe scurt, de teoria atomilor care conţin mai mult
decât un electron. Modul în care spectroscopiştii obişnuiesc să descrie spectrele atomilor
cu mai mulţi electroni este bazat pe ideea că electronii sunt priviţi ca mişcându-se într-un
câmp central şi nu interacţionând unii cu alţii. Acesta este punctul de plecare în calcul,
interacţiile reale fiind tratate ca o perturbaţie. Importanţa relativă a diferitelor feluri de
interacţii variază de la element la element, ceea ce explică comportarea chimică şi
spectroscopică deosebită pentru diferite elemente. Pentru toţi atomii vor exista termeni în
hamiltonian care vor reprezenta interacţia coulombiană de repulsie între electroni sau
interacţia magnetică dintre mişcarea orbitală şi cea de spin. Până în prezent, nu există o
teorie satisfăcătoare care să ia în considerare efectele relativiste, ca în cazul unui singur
electron, dar aceste efecte sunt în general mici, aşa încât în cele ce urmează se va face
abstracţie de ele. De asemenea, se vor studia câteva trăsături specifice atomilor cu mai
mulţi electroni, trăsături ce îşi au originea în faptul că toţi electronii sunt consideraţi
echivalenţi din punct de vedere dinamic. Acest fapt explică una din regulile empirice
cunoscute sub denumirea de principiul de excluziune al lui Pauli, principiu care face
posibilă o bună înţelegere a tabelului periodic al elementelor.

1.41HAMILTONIANUL PENTRU ATOMII CU MAI MULŢI

ELECTRONI

Hamiltonianul aproximativ al unui atom cu mai mulţi electroni în care s-au

neglijat efectele relativiste este:
Ĥ = Ĥ 0 + Ĥ 1 + Ĥ 2 (11.1)
unde
N  pi2 Ze02 
H 0 = ∑  2 m − r  (11.2)
i= 1 i

reprezintă energia cinetică şi potenţială în câmpul nucleului iar e02 este dat de relaţia
(6.3).
190

N
e02
H 1 = ∑ r (11.3)
j = 1 ij
i〉 j

reprezintă repulsia coulombiană între electroni şi

N  
Ĥ 2 = ∑ a( ri )li ⋅ si (11.4)
i= 1

reprezintă interacţia spin-orbită (vezi capitolul anterior).

Efectele relativiste ale lui Ĥ 1 şi Ĥ 2 depind de numărul atomic Z. Pentru atomi cu
Z mic, Ĥ 1 este termenul dominant în comparaţie cu Ĥ 2 care poate fi astfel tratat ca o
perturbaţie, în timp ce pentru Z mare, Ĥ 2 este termenul dominant, iar Ĥ 1 poate fi tratat
ca o perturbaţie. Este util să considerăm două cazuri limită: unul pentru Z mic cu
hamiltonianul în aproximaţia de ordinul zero de forma:
Ĥ I = Ĥ 0 + Ĥ 1 (11.5)
iar altul - pentru Z mare cu hamiltonianul de forma:
Ĥ II = Ĥ 0 + Ĥ 2 (11.6)

Deşi Ĥ I nu comută cu li , care este operatorul moment cinetic al electronului i , se

poate arăta că Ĥ I comută cu L , unde:
 
L = ∑ li (11.7)
i

adică
[ Ĥ , L ] = 0
I (11.8)

Absenţa operatorilor de spin din Ĥ I ne duce la concluzia:


[
Ĥ I , S = 0 ] (11.9)
cu
 
S= ∑ si (11.10)
i

Observaţie: Se face convenţia de a se nota cu litere mici atât operatorii unielectronici, cât şi numerele
cuantice corespunzătoare, iar cu litere mari operatorii şi numerele cuantice corespunzătoare întregului
sistem de electroni.
Având în vedere relaţiile de comutare (11.8) şi (11.9) rezultă

[
Ĥ , J = 0 ] (11.11)
unde
  
J = L+ S (11.12)
191
      
În cazul lui Ĥ II , li şi si nu comută cu li ⋅ si , dar produsul scalar respectiv comută cu ji = li + si
şi atunci
[ ] 
Ĥ II , J = 0 (11.13)
unde:
  
J = ∑ ji , j = l + s (11.14)
i i i
i
 
dar Ĥ II nu comută cu L şi S . Avem astfel două sisteme de cuplaj.

1.41.1Cuplajul LS (Russel-Saunders)

Acest cuplaj este folosit atunci când energia de repulsie electronică este mult mai mare
decât interacţia spin-orbită, astfel încât momentele cinetice orbitale şi de spin se conservă separat.
   
L = ∑ li , S = ∑ si şi J = L + S
i i
În acest caz, numerele cuantice L şi S pot fi considerate "bune", adică stările electronice
ale atomilor pot fi caracterizate de aceste numere cuantice.
Interpretarea spectrelor arată că pentru majoritatea atomilor, mai ales pentru cei uşori,
interacţia dintre momentele cinetice orbitale individuale, ca şi interacţia dintre momentele
cinetice de spin sunt mai puternice decât interacţia dintre momentul cinetic orbital şi momentul
cinetic de spin ale unui electron.

1.41.1.1Cuplajul Russel-Saunders în reprezentarea vectorială

Să analizăm un atom cu doi electroni periferici în reprezentarea vectorială. Ceilalţi

electroni, plasaţi în pături, sau sub-pături complete, formează un nor electronic inert din punct
de vedere spectral de momente cinetice totale nule (vezi paragraful 11.5). În acest caz avem
   
vectorii l1 ,l2 ,s1 ,s2 ce corespund momentelor cinetice ale celor doi electroni periferici (optici).
În lipsa unor câmpuri externe sau când acestea sunt foarte slabe, cei patru vectori se

combină între ei, dând un vector moment cinetic J pentru întregul atom. Problema este de a şti
cum se combină cei patru vectori.
e2  
În cazul când 0 > al ⋅ s , adică energia de interacţie electrostatică (repulsie) dintre cei
r12
doi electroni este mai mare decât energia de interacţie spin-orbită, avem de-a face cu cuplajul L-S

sau, după numele descoperitorilor, cuplajul Russel-Saunders. În acest cuplaj, l1 se cuplează cu

l2 pentru a da
  
l1 + l2 = L
şi, asemănător,
  
s1 + s2 = S
 
La rândul lor, vectorii L şi S se cuplează dând momentul cinetic total al atomului
192
  
L + S = J

Cuplajul acesta se mai numeşte cuplaj normal, deoarece este întâlnit în majoritatea
cazurilor, mai ales la atomii uşori. Reprezentarea grafică a cuplajului cu modelul vectorial al
atomului cu doi electroni periferici este dată in figura următoare:

Fig. 11.1

Pentru a examina compunerea vectorilor amintiţi, ne vom ocupa de mărimea şi orientarea

 
lor, ambele fiind cuantificate. Mărimile vectorilor l1 şi l2 sunt
 
l1 =  l1 ( l1 + 1 ) , l2 =  l2 (l2 + 1 )


Suma lor dă un vector total L de mărime

L =  L (L + 1)

Valorile distincte pe care le poate lua L sunt

L = l1 + l2 , l1 + l2 − 1 , ... , l1 − l2
 
Pentru spini, proiecţiile lui s1 şi s2 pot lua numai câte două valori ± 1 / 2  iar cei doi
vectori au mărimea
 
s1 = s2 =  s(s + 1) , s = 1 / 2
193

Momentul cinetic total de spin are mărimea


S =  S (S + 1)
1 1 1 1
iar S = + = 1 sau S = − = 0 .
2 2 2 2
  
Adunând acum pe L cu S se obţine vectorul J de mărime

J =  J ( J + 1)

valorile permise pentru numărul cuantic J putând fi

J = L + S , L + S - 1 , ... , L -S .

În cuplajul L-S, un nivel de energie (care se mai numeşte termen) se notează astfel
χ
[ litera simbolică pentru L]
unde χ = min ( 2S + 1, 2L + 1 )
Litera simbolică pentru L caracterizează valoarea acestuia

valoarea lui 0 1 2 3 4
L
Notaţia S P D F G

Exponentul χ se numeşte multiplicitate de spin şi reprezintă numărul orientarilor

 
posibile ale momentului cinetic total de spin S în raport cu momentul cinetic orbital total L sau
în raport cu un câmp magnetic extern ce marchează o direcţie privilegiată în spaţiu. Mărimea

multiplicităţii de spin indică numarul maxim al valorilor pe care le ia momentul cinetic total J ,
la L şi S date, deci indică numărul maxim de stări energetice care rezultă din cuplajul L-S.
1 1
Exemplu: Fie doi electroni cu l1 = 1 şi s1 = , respectiv l2 = 1 şş s2 = . În cazul cuplajului LS, L poate
2 2
lua valorile L = 2 ,1,0 , S = 1,0 şi deci J = 3,2 ,1,0.

1.41.2Cuplajul j-j

Acest cuplaj apare în cazul când interacţia spin-orbită este mai mare decât repulsia
e02  
coulombiană dintre electroni ( < al ⋅ s ), caz în care spinul fiecărui electron se cuplează cu
rij
momentul orbital propriu, iar momentele cinetice totale ale electronilor se combină pentru a da
momentul cinetic total al atomului. Cuplajul j-j este întâlnit la atomi uşori aflaţi în stări puternic
excitate şi atomi grei.
În cazul acestui cuplaj, despicarea de repulsie inter-electronică apare ca o structură fină a
stărilor rezultate din interacşia spin-orbită. Momentele cinetice se combină astfel:
194
  
ji = l i + si
 
J= ∑ ji
i

1.41.2.1Cuplajul j-j în modelul vectorial

Fie, spre exemplu, situaţia atomilor grei cu doi electroni periferici pentru care avem
  
j1 = l1 + s1
  
j2 = l2 + s2
şi
  
J = j1 + j2

Utilizând reprezentarea vectorială a momentelelor cinetice, schema cuplajului j-j este

Figura 11.2.

În cuplajul j-j, un nivel de energie se noteaza astfel:


( j1 j2 )J
Să reluam cazul configuratiei np 2 ( Pb ):
195

1 3 1
l1 = l2 = 1 , s1 = s2 = , j1 = l1 + s1 si l1 − s1 = si
2 2 2
şi la fel pentru j2 .
La stabilirea nivelelor, se ţine seama de principiul lui Pauli şi de indiscernabilitatea
electronilor. De observat că numărul final al nivelelor dintr-un multiplet nu depinde de faptul că
 
se cuplează întâi momentele orbitale între ele şi cele de spin între ele şi apoi L şi S pentru a da
     
J , sau dimpotrivă, se cupleaza întâi li cu si şi apoi j1 cu j2 pentru a-l forma pe J . Distribuţia
nivelelor în scara energiilor poate fi însă mult diferită în cele două cuplaje.

1.42APROXIMAŢIA CÂMPULUI CENTRAL

Dificultatea de bază în rezolvarea ecuaţiei Schrödinger provine din aceea că

repulsia electronică reprezintă un efect prea puternic pentru a putea fi tratat ca o
perturbaţie. Există totuşi, o ieşire din acest impas şi anume că repulsia inter-electronică
conţine o parte mare cu simetrie sferică. Cu alte cuvinte, ne imaginăm că în atom
electronii sunt repartizaţi cât mai uniform în jurul nucleului, astfel că interacţiile pe care
le suferă un electron individual din atom provin de la un nor de electroni ce are ca centru
tocmai poziţia nucleului. Se ştie că acţiunea unei distribuţii de sarcini cu simetrie sferică
este egală cu aceea a unei singure sarcini plasate în centrul sferei şi egală cu sarcina totală
a distribuţiei. Cu alte cuvinte, electronii, în loc să fie priviţi ca interacţionând unii cu alţii,
ei sunt priviţi ca mişcându-se fiecare independent în câte un câmp central. Deci, dacă din
energia de repulsie inter-electronică extragem această parte mare, simetrică, atunci ceea
ce rămâne ar putea fi într-adevăr tratată ca o perturbaţie. Ne imaginăm astfel că putem
construi o funcţie de energie potenţială V ( ri ) uni-electronică, cu simetrie sferică şi care să
reprezinte o bună aproximaţie pentru energia potenţială reală a electronului i în câmpul
nucleului şi al celorlalţi N − 1 electroni.
Observaţie: Funcţia potenţială V ( ri ) depinde de poziţia electronului i. Pentru alt electron, funcţia are
aceeaşi simetrie sferică, dar poate avea altă expresie matematică.

În această situaţie, Ĥ I poate fi scris

N  pi2 Ze02  N N
e02 N
e02 N N
e02
H 1 = ∑  2 m − r  + ∑ ∑ r +∑
r
− ∑ ∑ r (11.15)
i= 1 i i= 1 i 〉 j ij i〉 j ij i= 1 i 〉 j ij
i i

N N
e02
adunând şi scăzând aceeaţi cantitate ∑ ∑ r ce reprezintă interacţia repulsivă medie
i= 1 i 〉 j ij i
pe care o "simte" electronul i în poziţia ri . Putem grupa termenii sub forma:
N  pi2 
H 0' = ∑  2 m + V (ri ) (11.16)
i= 1
196

unde
N
Ze02 e02
V ( ri ) =
ri
− ∑ r (11.17)
i 〉 j ij i

Acest V(ri) este mare şi, în plus, conţine numai operatori uni-electronici. Termenii rămaşi
pot fi grupaţi sub forma:
N N N
e02 e02
H 1' = ∑ rij
− ∑ ∑ r (11.18)
i〉 j i= 1 i 〉 j ij i

Ĥ 1' este mic în comparaţie cu Ĥ 0' şi poate fi tratat ca o perturbaţie.

Ecuaţia Schrödinger
 N  p2 
H0 Φ =  ∑  i + V ( ri )  Φ = EΦ
 '
(11.19)
 i = 1  2 m  

pentru funcţia de undă totală se poate separa în N ecuaţii de forma:

 pi2 
 + V ( ri ) ϕ ( ri ) = ε iϕ ( ri ) (11.20)
 2m 
După cum se ştie de la câmpul central de forţe, această ecuaţie se scindează în
două, una depinzând de r şi alta de θ şi ϕ. Ecuaţia unghiulară ne dă armonicele sferice
Ylml ( θ ,ϕ ) . Ecuaţia radială îl conţine pe V ( ri ) care este până acum necunoscut. Soluţia
ecuaţiei radiale va fi o funcţie radială Rnl , dar care nu va fi funcţia radială a atomilor
hidrogenoizi, ci în funcţie de expresia lui V ( ri ) , o funcţie în general mai complicată.
Soluţia generală pentru Φ este un produs de funcţii uni-electronice:

N N
Φ = ∏ ϕ nlml ( ri , θ i , ϕ i ) = ∏ Rnl ( ri )Ylml ( θ i , ϕ i ) (11.21)
i= 1 i= 1

1.42.1Orbitali atomici

Funcţiile uni-electronice ϕ nlml ( ri ,θ i , ϕ i ) se numesc orbitalii câmpului central.

Notaţii:
1)
Valorea lui l 0 1 2 3 4 ...
Notaţia s p d f g ...
197

2) 2 p − 1 ≡ 2 ,1,− 1 indică stările cu n=2, l=1, m l=-1.

Observaţie: Orbitalii hidrogenoizi sunt cazuri particulare de orbitali ai câmpului central, când acesta din
Ze02
urmă are forma − .
rij
În acest caz, soluţiile sunt tratate în capitolul 9 şi anexa A3

Zr
na L2 l + 1 2 Zr 
−
l
Rnl ( r ) = Nr e n+ l  
 na 
 2 4π ε 0
unde N este o constantă de normare, a ≡ 2
n = 1,2 ,3,... , iar l ≤ n − 1 . L2nl++l1 sunt polinoame
µl
Laguerre asociate, a căror putere maximă pentru r este n-l-1. Valoarea proprie este:

RhcZ 2
En = −
n2

Interesant este faptul că, deşi ecuaţia radială depinde de l, ca de altfel şi funcţiile radiale, energia nu
depinde de l în cazul atomului de hidrogen sau a ionilor hidrogenoizi. Aceasta este o degenerare
C
accidentală şi se datorează formei particulare a potenţialului de tip . Pentru orice alt potenţial de tip
r
central, degenerarea este ridicată. În schimb, pentru orice potenţial central, există degenerarea energiei în
raport cu numărul cuantic m. Acest lucru este o consecinţă a simetriei sferice.
Vom numi, în general, funcţiile spaţiale uni-electronice orbitali. Când aceşti
orbitali vor fi înmulţiţi cu o funcţie de spin, îi vom numi spinori orbitali sau orbitali de
spin. Spinorul orbital (uni-electronic) în câmp central va fi:

Ψ nlml ms ( r , ms ) = ϕ nlml ξ ( ms ) = Rnl ( r )Ylml ( θ , ϕ ) ξ ( ms ) (11.22)

 1  1
unde ξ   = α şi ξ  −  = β .
 2  2
Acest spinor orbital este caracterizat de patru numere cuantice n, l, m l şi m s cu n=1, 2, 3,
... ; l=0,1,2, ..., n-1; m l =-l, ..., l; m s=±1/2.
O trăsătură caracteristică atomilor cu mai mulţi electroni îşi are originea în faptul
că toţi electronii sunt echivalenţi din punct de vedere dinamic. Deci, hamiltonianul
atomului cu N electroni trebuie să fie invariant la schimbarea coordonatelor spaţiale şi de
spin ale oricărei perechi de electroni. Acest fapt explică una din regulile empirice
cunoscute sub denumirea de principiul de excluziune al lui Pauli.

1.43PRINCIPIUL DE EXCLUZIUNE AL LUI PAULI

Un electron dintr-un atom este caracterizat de patru numere cuantice: n - numarul cuantic
principal; l -numarul cuantic ce defineşte momentul cinetic orbital; ml - defineşte componenta
198

momentului cinetic orbital pe axa de cuantificare; ms= ± 1/2, defineşte componentele spinului
electronic.
Principiul lui Pauli este o consecinţă a indiscernabilităţii electronilor şi se enunţă astfel :

Într-un atom, stările cuantice ale electronilor individuali trebuie să fie diferite una de
alta şi doi electroni nu pot să aibă valori identice pentru ansamblul celor patru numere
cuantice ( n, l, ml , ms ).

Într-o exprimare mai generală, principiul lui Pauli spune că pentru un sistem de
fermioni, cum sunt electronii, funcţia totală trebuie să fie antisimetrică în raport cu orice
schimbare a două particule. Un simplu produs de spinori orbitali nu ar satisface principiul lui
Pauli. O funcţie care să satisfacă principiul lui Pauli poate fi scrisă sub forma unuia sau mai
multor determinanţi Slater şi anume:

ψ 1( λ 1 ) ψ 2(λ 1) ... ψ N (λ 1)
1 ψ 1( λ 2 ) ψ 2(λ 2 ) ... ψ N (λ 2 )
Ψ ( λ 1 , λ 2 ,...,λ N )= (11.23)
N! ... ... ... ...
ψ 1 ( λ N ) ψ 2 ( λ N ) ... ψ N ( λ N )

unde ψ i λ ( j) sunt spinori orbitali. Aici i înseamnă o alegere particulară a celor patru numere
cuantice n, l, ml, ms, în timp ce λ j reprezintă coordonatele spaţiale şi de spin ale electronului. Se
vede că dacă doi electroni ar avea aceleaşi numere cuantice n, l, ml, ms, atunci două coloane din
determinant ar fi identice şi determinantul s-ar anula. Astfel, principiul lui Pauli impune restricţii
severe pentru distribuirea electronilor pe diferiţi orbitali. În starea fundamentală, electronii vor
ocupa acei orbitali permişi de principiul lui Pauli şi care dau energia totală cea mai mică.
Acest principiu va permite să precizăm numărul maxim de electroni ce aparţin unei
pături sau unei sub-pături.
a) Cazul unei sub-pături. Căutam numărul maxim al electronilor ce au simultan
aceleaşi valori pentru n şi l. Electronii de pe orbitalii cu acelaşi n şi l se numesc echivalenţi.
Această denumire provine din faptul că energia uni-electronică ε din ecuaţia lui Schrödinger
uni-electronică depinde numai de n şi l şi dacă luăm în considerare numai hamiltonianul Ĥ 0'
electronii echivalenţi au aceeaşi energie. Aceşti electroni trebuie să difere, fie prin valoarea lui
ml (care poate să fie una dintre cele 2l+1 valori întregi, cuprinse între -l si +l), fie prin ms (care
poate lua una dintre cele două valori +1/2 şi -1/2). Există deci, 2(2l+1) stări cuantice distincte
ce corespund aceloraşi valori pentru n şi l şi putem să avem 2(2l+1) electroni pe sub-pătura cu
numarul cuantic l. Numărul maxim de electroni echivalenţi pentru o anumită valoare a lui l este
tocmai produsul degenerărilor orbitale şi de spin.

Exemplu:

l număr maxim
0 (electroni s) 2
1 (electroni p) 6
2 (electroni d) 10
3 (electroni f) 14
199

Un ansamblu de 2(2l+1) electroni echivalenţi se numeste sub-patură electronică închisă

(completă). Electronii din afara sub-păturii închise, aflaţi în număr insuficient pentru a forma o
sub-patură se numesc electroni de valenţă.
b) Cazul unei pături. Determinăm acum numărul maxim al electronilor ce pot să aibă
acelaşi n, dar numerele cuantice l, ml , ms diferite. Ştim că

l = 0, 1, 2, ..., n-1.

Trebuie să sumăm numerele maxime de electroni din fiecare sub-pătură :

l=0 l=1 l=2 l=oarecare l=n-1

2 + 6 + 10 + 2(2l+1) + ... + 2[2(n-1)+1]

sau
n−1 n−1
(n − 1)n
∑ 2(2l + 1) = 2n + 4 ∑ l = 2n + 4
2
= 2n 2

l=0 l=0

Deci, numărul maxim de electroni cu acelaşi n este 2n2.

Exemplu: Vom găsi, într-o configuraţie electronică, maximum 2 electroni cu n = 1, 8 electroni cu n = 2, 18

electroni cu n = 3, etc.

O pătură cu 2n2 electroni se numeste pătură completă .

1.44CONFIGURATII ELECTRONICE, TERMENI

Distribuţia electronilor în raport cu n şi l se numeşte configuraţie electronică.

Un atom este caracterizat de un anumit număr de electroni, egal cu numărul atomic Z.
Starea fundamentală a edificiului atomic este descrisă de o configuraţie electronică a acestora,
pentru care energia totală este minimă.
Numărul de electroni din fiecare sub-pătură (stare) este indicat cu un indice superior
dreapta (exemplu : 1s2 , 3p5, 4d7 ).
Deoarece pentru fiecare valoare a lui n nu pot fi mai mulţi decăt 2 electroni s, 6 electroni
p, 10 electroni d, etc., avem ca paturi complete 1s, 2p, 4d, în timp ce 2s, 3p, 3d reprezintă sub-
pături parţial umplute (incomplete). Astfel, starea fundamentală a hidrogenului are configuraţia
1s1 ; He (Z = 2) - 1s2 ; Li (Z = 3) - 1s2 2s1 .
Regulă: Pentru un n dat, sub-pătura exterioară cu cel mai mic l are energia cea mai
mică. Pentru un l dat, pătura exterioara cu cel mai mic n are energia cea mai mică.
Principiul lui Pauli explică astfel structura internă a elementelor în funcţie de modul în
care sunt umplute păturile electronice consecutive. De asemenea, principiul subliniază identitatea
externă sau chimică a unui atom, ca şi periodicitatea proprietăţilor chimice în şirul speciilor
atomice din sistemul periodic al elementelor. Aceste caracteristici sunt determinate de numărul
electronilor de pe pătura externă, electroni care intră în contact atunci cănd atomii se ciocnesc. Să
remarcăm importanţa principiului de excluziune: dacă nu ar fi respectat, toţi electronii unui
atom ar fi în starea 1s, de energie minimă. Atunci, toţi atomii ar fi foarte asemănători gazelor
200

nobile şi nu ar mai forma molecule. Astfel, Universul ar fi cu totul altul dacă electronii nu ar
asculta de principiul de excluziune al lui Pauli!
Atât timp cât ne mărginim la aproximaţia câmpului central, caracterizată de
hamiltonianul Ĥ 0' , energia atomului este complet determinată de configuraţia electronică.
Energia totală a atomului este, în acest caz, suma energiilor uni-electronice. Acest lucru nu mai
este valabil atunci când luăm în considerare hamiltonianul Ĥ 1' . În acest caz este posibil ca
electronii dintr-o configuraţie dată sa aibă diferite energii depinzând de orientările reciproce ale
momentelor orbitale şi de spin ale electronilor individuali. Interacţia Ĥ 1' produce o despicare a
energiei configuraţiei. Energia configuraţiei este astfel împărţită în sub-nivele de energie numite
termeni cărora li se asociază anumite valori pentru L şi S.
Un termen se noteaza astfel

χ
[ litera simbolica pentru L]
unde χ = m i n ( 2 S + 1 , 2 L + 1 )
Litera simbolică pentru L caracterizează valoarea acestuia

valoarea lui L 0 1 2 3 4
Notaţia S P D F G

Exponentul χ se numeşte multiplicitate de spin şi reprezintă numărul orientărilor

 
posibile ale momentului cinetic total de spin S în raport cu momentul cinetic orbital total L sau
în raport cu un câmp magnetic extern ce marchează o direcţie privilegiată în spaţiu. Mărimea

multiplicităţii de spin indică numarul maxim al valorilor pe care le ia momentul cinetic total J ,
la L şi S date, deci indică numărul maxim de stări energetice care rezultă din cuplajul L-S.

1
Exemplu: S , 2P

Dacă se aplică mai departe interacţia spin-orbită Ĥ 2 există o despicare suplimentară în nivele
caracterizate de valorile permise ale lui J. Această despicare se mai numeşte structură fină. Un
nivel de structură fină se notează

χ
[ litera simbolica pentru L] J
Valorile permise pentru numărul cuantic J sunt
J = L + S , L + S - 1 , ... , L - S .

Exemplu:
1) S=0 , L=1 , χ = m in ( 2 S + 1 , 2 L + 1 ) = 1 : 1D2
2) S=1/2 , L=1 , χ =2 : 2P3 / 2 , 2P1 / 2
3) S=2 , L=1 , χ =3 : 3P3 , 3P2 , 3P1
201

Nivelele de structură fină pot fi la rândul lor despicate datorită interacţiei magnetice
dintre electroni şi spinul nuclear (dacă este diferit de zero), interacţie care dă naştre structurii
hiperfine.

LS

nl

Denumire Configuraţie Termen Nivel Despicare

hiperfină

Notaţie nl 2S + 1
L 2S + 1
LJ

Degenerare 2(2l+1) (2L+1)(2S+1) 2J+1 2F+1

  
( F = J + I , unde

I este spinul
nuclear)

Figura 11.3

e02
Dacă n-ar exista interacţia inter-electronică exprimată prin termenul şi interacţia
r12

spin-orbită al s , unei configuraţii electronice i-ar corespunde un singur nivel energetic. Existenţa
interacţei inter-electronice duce la despicarea acestui nivel (prin ridicarea degenerării lui).
Determinarea acestor nivele, în aproximaţii succesive, se efectuează ţinând seama de principiul
lui Pauli, de regulile lui Hund şi de indiscernabilitatea electronilor.
Într-o tratare riguroasă, hamiltonienii Ĥ 0 şi Ĥ 1 , ca de altfel şi Ĥ 01 şi Ĥ 11 comută cu
L2 , S 2 , J 2 , Lz , S z şi J z , dar Ĥ 2 nu comută cu Lz şi S z . De aceea, pentru a trata mai uşor
problema, este indicat să folosim funcţiile de bază α LSJM J în reprezentarea cuplată. Aici α
caracterizează configuraţia, adică n şi l. Energia totală a atomului se va compune din suma
energiilor uni-electronice ε nl şi din valoarea medie a hamiltonienilor Ĥ 11 şi Ĥ 2 pe stările
202

α LSJM J . În această bază, operatorii Ĥ 11 şi Ĥ 2 sunt diagonali. Interacţia coulombiană nu are

cuplu de forţă şi atunci momentul cinetic total trebuie să se conserve, deci valoarea medie a lui
Ĥ 11 nu va depinde de J şi MJ.
Valorile S şi L pentru o configuraţie dată se determină prin procedeul obişnuit, întâi
cuplându-se momentele orbitale şi de spin pentru doi spini, pe urmă cu ale unui al treilea, etc.
Principiul de excluziune restrânge însă mulţimea de valori pentru L şi S. Cum însă ML şi MS iau
valori între L şi -L, respectiv între S şi -S, valorile maxime pe care le pot lua ML şi MS pentru o
anumită configuraţie sunt valorile maxime pe care le pot lua L şi S. M şi M sunt însă ∑ mli şi
L S
i

respectiv, ∑ msi cu respectarea principiului lui Pauli. Astfel, în cazul unei sub-pături închise,
i
toţi electronii vor fi caracterizaţi de aceleaşi numere cuantice n şi l şi deci, fiecare dintre ei
trebuie să ia câte un set de valori distincte pentru ml şi ms. Cum în cazul unei sub-pături închise
m şi m , conform principiului lui Pauli, iau toate valorile posibile, ∑ mli = 0 şi ∑ msi = 0 .
l s
i i
Deci, L şi S iau valoarea zero pentru o sub-pătură închisă şi acestea nu contribuie la momentele
cinetice orbitale, de spin sau totale ale atomului. Din acest motiv, atomii metalelor alcaline
având configuraţii electronice în care un singur electron se află pe o pătură incompletă se
aseamănă într-o măsură destul de mare cu atomul de hidrogen (vezi anexa A4).
Starea fundamentală a unui atom, pentru o anumită configuraţie, va corespunde atunci la
1 
acele valori ale lui L, S şi J care dau cele mai mici valori pentru H 1 şi H 2 . Acest lucru se
poate obţine cu regulile lui Hund.

1.44.1Regulile lui Hund

Regula I: Nivelul de energie minimă a unei configuraţii date corespunde celei mai mari
valori posibile pentru S; pentru această valoare a lui S, nivelul respectiv corespunde celei
mai mari valori posibile pentru L .
1
Cu alte cuvinte, H 1 este minim pentru Smaxim, cu respectarea principiului lui Pauli. La Smaxim
1
dat, H 1 este minim pentru Lmaxim.

Regula a II-a: Nivelul de energie minimă corespunde numărului cuantic J dat de:
a) suma J=L+S, dacă starea (sub-pătura) este umplută mai mult de jumatate;
b) diferenţa J = L − S , dacă starea (sub-pătura) este umplută mai puţin de jumatate;
c) J=S, dacă sub-pătura este umplută pe jumatate (L=0).

Altfel spus, H 2 este diagonal în baza α LSJM J şi depinde J având valoarea

H 2 = W [ J ( J + 1) − L( L + 1) − S ( S + 1) ]

Dacă sub-pătura este mai puţin de jumătate plină, atunci W>0 şi H 2 este minim pentru

J=minim, adică J min im = L − S . Pentru sub-pături umplute mai mult de jumătate W<0 şi H 2
este minim pentru J max im = L + S .
203

Aplicând regulile lui Hund, se poate determina termenul fundamental (nivelul de energie
minimă).

Exemple:

1) C (Z=6), având configuraţia electronică 1s2 2s2 2p2

2s
1s 2 p1 2 p0 2p-1
s

Există doi electroni de valenţă cu l=1, deci ml=-1, 0, 1. Pentru a aplica mai uşor regulile lui
Hund, completăm urmatoarea diagramă a numerelor cuantice ml şi ms corespunzătoare
electronilor de valenţă:

ml 1 0 -1
ms
1/2 ↑ ↑
-1/2

Proiecţiile spinilor electronici iau astfel de valori încât S să fie maxim; atunci spinii sunt paraleli
şi Smax=1/2 +1/2=1 . Pentru Smax, L trebuie să fie maxim: Lmax=1+0=1. Sub-pătura are maximul
6 electroni, deci în acest caz este mai puţin de jumătate umplută şi atunci J=1-1=0. Notaţia stării
fundamentale este 3 P0 .
2) 26 Fe 2+
Configuraţia electronică este 1s2 2s2 2p6 3s2 3p6 3d6 , cu următoarea distribuire pe stări a
electronilor:

3 d6
6
3p

3 s2

2 p6

2 s2

1 s2
204

Diagrama numerelor cuantice ml şi ms corespunzătoare electronilor de valenţă este:

ml 2 1 0 -1 -2
ms
1/2 ↑ ↑ ↑ ↑ ↑
-1/2 ↓

Smax=5(1/2)+(-1/2)=2
Lmax=2+1+0+(-1)+(-2)+2=2 (D)
Jmax= Smax+ Lmax=4

Rezultă că starea fundamentală este 5

D4 .

Capitolul 12

EFECTUL ZEEMAN
205

1.45PRECESIA LARMOR

Am văzut că electronul
 este caracterizat de un moment magnetic. Dacă se plasează un
atom într-un câmp magnetic B , apar forţe care tind să modifice traiectoria electronilor atomici.
Să considerăm cazul unui atom cu un singur electron (figura 12.1).

Figura 12.1.

Forţa Lorentz care se exercită asupra electronului se scrie:

  
F = − e v× B (12.1)

iar momentul forţei în raport cu nucleul, prin definiţie, este:

  
M= r× F (12.2)

care devine:
  
M= µ j× B (12.3)

Din motive de simplificare, vom neglija momentul magnetic de spin al electronului (vezi ecuaţia
10.48):
 
µ j = µl (12.4)
adică

 e 
µ j = − L (12.5)
2m

Scriem momentul forţei aplicate în raport cu nucleul în funcţie de momentul cinetic L (teorema
de variaţie a momentului cinetic):

 dL
M= (12.6)
dt

Comparând (12.3) cu (12.6) rezultă:

206


dL  
= µ j× B (12.7)
dt

 − e / 2m şi ţinând
Înmulţind ambii termeni ai ecuaţiei (12.7) cu seama de (12.4) şi (12.5), avem:
dµ l e  
= − µl× B (12.8)
dt 2m

care se mai poate scrie:


dµ l e  
= B× µ l (12.9)
dt 2m

Notăm:

 eB
ωL= (12.10)
2m

mărimea numită pulsaţia Larmor.

Ecuaţia (12.9) se scrie:

dµ l  
= ω L× µl (12.11)
dt

Din definiţia produsului vectorial rezultă că vectorul dµ L dt este întodeauna perpendicular pe
 
planul definit de vectorii ω L şi µ l . Obţinem imediat:

dµ l 
perpendicular pe µ l (12.12)
dt
 
Condiţia (12.12) este respectată decât dacă modulul vectorului µ l rămâne constant în timp: µ l
 
este deci un vector care se roteşte în jurul axei câmpului magnetic B cu viteza unghiulară ω L :
aceasta este precesia Larmor. Orbita electronică fiind întodeauna perpendiculară pe vectorul

moment magnetic µ l , rezultă că planul acestei orbite efectuează o mişcare de rotaţie cu viteza

unghiulară ω L (figura 12.2).
207

Figura 12.2.

1.46EFECTUL ZEEMAN IN CÂMP SLAB

1.46.1Descrierea experimentală

În 1896, Zeeman a descoperit că, atunci când o sursă luminoasă care emite radiaţii cu un
spectru de linii este plasată într-un câmp magnetic extern, liniile emise sunt despicate în mai
multe componente. Pentru câmpuri magnetice mai slabe decât un tesla, despicarea este
proporţională cu intensitatea câmpului. Despicarea Zeeman în astfel de câmpuri este mai mică
decât despicarea de structură fină, care este proporţională cu intensitatea câmpurilor mai intense
din atom.

Figura 12.3. Reprezentările unor plăci fotografice ce prezintă despicarea mai multor
linii spectrale în efectul Zeeman normal şi în efectul Zeeman anomal. Săgeţile indică
despicările prezise de teoria clasică a lui Lorentz.

În mod clar, efectul Zeeman indică faptul că nivelele de energie ale atomului se despică
în mai multe componente în prezenţa câmpului magnetic extern. În anumite cazuri speciale, pe
care le numim normale, aceste despicări de nivele energetice pot fi înţelese cu teoria clasică
dezvoltată de Lorentz, cazuri în care avem de a face cu efectul Zeeman normal. În cazul general
însă, caz pe care îl numim anormal (deoarece a părut straniu la momentul descoperirii), nu a
208

putut dată nici măcar o explicaţie calitativă a despicărilor observate fără utilizarea mecanicii
cuanticii şi a introducerii spinului electronic. În figura 12.3 sunt prezentate exemple de efect
Zeeman. 
Acţiunea câmpului magnetic B asupra atomilor ce emit lumină depinde de direcţia de
observaţie în raport cu acest câmp. În cazul efectului Zeeman normal, dacă se observă dintr-o
direcţie perpendiculară pe direcţia câmpului magnetic, fiecare linie spectrală se descompune în
trei componente, cea din mijloc ocupând poziţia liniei emise în absenţa câmpului, celălalte două
fiind situate simetric de o parte şi de alta a primei linii. Componenta nedeplasată (componenta π
) este polarizată cu vibraţiile paralele cu direcţia câmpului magnetic, iar componentele extreme
(componentele σ − şi σ + ) sunt polarizate cu vibraţiile perpendiculare pe această direcţie. Dacă
fenomenul este observat în direcţia câmpului magnetic, componenta π dispare, iar componentele
σ sunt polarizate circular în sensuri opuse (figura 12.4).

Figura 12.4.

1.46.2Descrierea cu modelul vectorial

Începem să studiem efectul Zeeman cu ajutorul modelului vectorial al atomului. Este

interesant de remarcat că studiul cuantic conduce la aceleaşi rezultate. Am văzut că în absenţa
 
câmpului magnetic, în cazul cuplajului L-S, vectorul L (moment cinetic orbital) şi vectorul S
209

(moment cinetic de spin) ale atomului efectuează o mişcare de precesie în jurul rezultantei
    
comune J . După aplicarea unui câmp magnetic B , apare cuplajul lui L cu B şi cuplajul lui S

cu B . În cazul în care câmpul magnetic este slab, energia de cuplaj dintre momentul cinetic
orbital şi momentul cinetic de spin este mult mai mare decât cea care corespunde cuplajului
acestor momente cu câmpul. În aceste condiţii, admitem că :
   
- prezenta câmpului nu perturbă cuplajul dintre L ş S . Figura formată de vectorii J , L

şi S este nedeformabilă ;

 - interacţia cu câmpul magnetic

 se traduce prin precesia figurii precedente - reperată prin
J - în jurul câmpului magnetic B (figura 12.5).

Figura 12.5.

1.46.2.1 Calculul factorului Landé

Să examinăm situaţia relativă a momentelor magnetice:


- momentul magnetic orbital este un vector coliniar cu momentul cinetic orbital L :
 µ 
µL= − BL ( gL = 1 ) (12.13)


- momentul magnetic de spin este un vector coliniar cu momentul cinetic de spin S :
 µ 
µS = − BS ( g S = 2) (12.14)

 
Ca urmare a diferenţei dintre factorii giromagnetici, triunghiul ce are ca laturi vectorii µ L şi µ S
  
nu este asemănător cu triunghiul ce are ca laturi vectorii L şi S şi astfel rezultanta µ J a

momentului magnetic nu este coliniară cu momentul cinetic rezultant J . Cu modelul vectorial
obtinem urmatoarea reprezentare (figura 12.6):
210

Figura 12.6.
    
µ J va precesa în jurul lui J cu viteza unghiulară de precesie a lui L şi S în jurul lui J
   
, viteză mult mai mare decât cea de precesie a lui J în jurul lui B . Unghiul ( µ J , B ) variază
 
( )
constant în timp, dar valoarea lui medie rămâne egală cu unghiul J , B . Scriem, deci, că energia
 
de interacţie dintre µ J şi B este:
 
∆ E = − < µ J > ⋅B (12.15)
  
unde < µ J > reprezintă vectorul proiecţie a lui µ J pe direcţia vectorului J (altfel spus,
  
reprezinta media in timp a lui µ J ); notând cu u un vector unitate orientat după J , atunci :
     
< µ J > = (proiecţia µ L pe J + proiecţia µ S pe J ) ⋅ u

     
J   µB J    

< µ J >= −µ
 B
L

J
 + 2µ
J
B
S

 ⋅u= −
J 

 J2
L ⋅ J(+ 2 S ⋅ J)

Însă
  
          J 2 + L2 − S 2
S = J − L; S 2 = J 2 + L2 − 2 J ⋅ L rezultând: L⋅ J =
2
 2  2 2
          J + S − L
L= J− S; L2 = J 2 + S 2 − 2 J ⋅ S ; S⋅ J =
2

Deci,
  
 µ  3 J 2 + S 2 − L2
B
< µ J >= − J  (12.16)
 2J 2
211
  
reieşind că µ J este coliniar cu J . După ce înlocuim în (12.16) pe J 2 cu J ( J + 1)  2 , etc.,
ecuaţia (12.15) devine:
 
 J  J 
∆ E = −  − gµ B  ⋅ B = + gµ B ⋅ B = gµ B BmJ (12.17)
  

cu

J ( J + 1) + S ( S + 1) − L( L + 1)
g = 1+
2 J ( J + 1)

adică tocmai factorul Landé calculat cuantic în capitolul 10.

1.46.3Descrierea cuantică

1.46.3.1Subnivele Zeeman
Cu ajutorul mecanicii cuantice, atât despicările Zeeman normale, cât şi cele anomale pot
fi uşor înţelese. Cu excepţia cazului în care se găseşte într-o stare 1S0 , un atom are un moment

magnetic dipolar total µ J , sumă a momentelor magnetice dipolare orbital şi de spin ale
electronilor optic activi. (Ceilalţi electroni sunt pe sub-stări umplute complet care nu au un
moment magnetic
 dipolar net). Când un astfel de atom este plasat într-un câmp magnetic uniform
de inducţie B , acesta va avea energia potenţială de interacţie:

1   1

( )
W = − µ B B L + 2 S = − µ B B ( Lz + 2 S z )

(12.18a)
sau
 
W = −µ J⋅B= −µ Jz ⋅ B = − g ⋅ mJ ⋅ µ B ⋅B (12.18b)

unde am ales axa Oz paralelă cu direcţia câmpului. Momentul cinetic total are mărimea
 J ( J + 1) ( J - întreg sau semi-întreg, pozitiv), iar proiecţia lui pe axa Oz ia valorile
mJ ⋅  , unde mJ = - J, -J+1, ..., 0, ..., J-1, J (deci, în total 2J+1 valori ).
Fie E0 energia corespunzătoare stării atomului izolat; după aplicarea câmpului
magnetic, energia atomului devine

Em J = E 0 − g ⋅ µ B⋅ B ⋅ mJ (12.19)

Valoarea iniţială este înlocuită prin mai multe valori EmJ distincte; se spune că nivelul
de energie E0 este divizat în mai multe sub-nivele. În această despicare a nivelelor de energie în
câmp magnetic constă efectul Zeeman. În figura 12.7 sunt date două exemple:
212

Figura 12.7. a) J şi mJ sunt întregi; b) J şi mJ sunt semiîntregi.

Numărul subnivelelor Zeeman ce corespund aceluiaşi nivel initial E0 este egal cu

numărul valorilor posibile ale lui mJ , adică 2J+1, unde J este numărul cuantic al momentului
cinetic corespunzător nivelului E0 . Subnivelele Zeeman sunt echidistante :

Em J + 1 − E mJ = g ⋅ µ B ⋅B ( independent de mJ ) (12.20)

Cele 2J+1 subnivele Zeeman corespund unor stări distincte ale atomului: ele diferă prin
orientarea vectorilor moment magnetic şi moment cinetic în raport cu B, adică prin valorile
diferite ale componentelor longitudinale µ z şi J z . În cazul când câmpul magnetic este nul (B =
0), cele 2J+1 stări ale atomului au exact aceeaşi energie; se spune că nivelul de energie E0 ce
corespunde la 2J+1 stări distincte este de 2J+1 ori degenerat. Aplicarea câmpului magnetic
ridică degenerarea nivelului de energie E0 .

1.46.3.2Efectul Zeeman normal

Efectul Zeeman normal constă din descompunerea unei linii spectrale în trei
componente, în prezenţa câmpului magnetic. Linia din mijloc are frecvenţa liniei emise în
absenţa câmpului, iar celălalte două sunt aşezate simetric faţă de ea. Acest efect apare la atomii
ce au un număr par de electroni ai căror spini sunt opuşi doi câte doi, astfel că efectul spinului
dispare şi numai momentul cinetic orbital este implicat:

S = 0, J = L, g = 1

Deplasarea nivelelor în câmpul magnetic este

∆ E = µ B BmL (12.21)

Energiile stărilor între care are loc tranziţia sunt:

E1 = E10 + µ B BmL (1) (12.22a)

213

E2 = E20 + µ B BmL ( 2) (12.22b)

Frecvenţa radiaţiei emise la tranziţia între cele două stări este:

hν = E2 − E1 = E20 − E10 + µ B B( mL ( 2 ) − m(L1) ) (12.23)

sau, notând variaţia numărului cuantic orbital (m(L2 ) − m(L1) ) prin ∆ mL

µ BB
ν = ν0+ ⋅ ∆ mL (12.24)
h

Teoria cuantică prezice următoarea regulă de selecţie, verificată experimental:

∆ mL = 0,± 1 (12.25)
Se obţin frecvenţele :

µ BB µ BB
ν0− , ν 0, ν0+
h h

Să exemplificăm analizând efectul Zeeman în cazul liniei roşii de 6438 Å a cadmiului

( 48 Cd : [ ...] 5s2 1
S0 ). Spinii celor doi electroni periferici sunt antiparaleli, astfel că spinul
rezultant este nul; tranziţia studiată are loc între nivelele singlet D şi P. În prezenţa câmpului
magnetic are loc orientarea momentului cinetic orbital, astfel încât proiecţiile lui pe direcţia
câmpului sunt :
- în cazul stării 6 1D2 ( L = 2 )
mL = -2, -1, 0, +1, +2
- în cazul stării 5 1 P1 ( L = 1 )
mL = -1, 0, +1.

Corespunzător, nivelele energetice se vor despica în subnivele Zeeman, conform figurii

12.8:
214

Figura 12.8. Spectrul este prezentat în figura 12.3 stânga jos.

Distanţa dintre sub-stările magnetice este aceeaşi pentru nivelele superioare şi inferioare,
aşa cum rezultă din (12.22) şi din regula de selecţie pentru ∆ mL . De aceea, frecvenţele tuturor
tranziţiilor cu ∆ mL = + 1 concid , dând linia ν 0 + ∆ ν ; la fel, cele cu ∆ mL = -1 vor da linia
ν 0 − ∆ ν . În cazul ∆ mL = 0 apare o situaţie specială, deoarece una dintre cele trei tranziţii (între
sub-stările cu mL = 0) este interzisă de teoria cuantică.

1.46.3.3Efectul Zeeman anomal

Măsuratorile spectroscopice de înaltă rezoluţie au arătat că în cazul unor elemente, cum
ar fi sodiul, despicarea în câmp magnetic conduce la un spectru cu un număr de linii mai mare
decât trei; efectul a fost numit efect Zeeman anomal, nefiind înţeles la momentul descoperirii lui.
După descoperirea spinului electronic, efectul Zeeman anomal a putut fi explicat uşor, din
punctul de vedere al interpretării fizice nefiind nimic anormal în producerea fenomenului.
Efectul Zeeman anomal apare în cazul atomilor ale căror stări au spinul total diferit de
zero, astfel că fiecare stare este caracterizată prin momentul cinetic orbital, de spin şi total. Acest
fapt determină un număr mai mare de stări energetice şi deci, un număr mai mare de linii
spectrale.
În prezenţa câmpului magnetic, nivelele energetice se determină  ca şi în cazul efectului
Zeeman normal, cu diferenţa că în locul momentului cinetic orbital L , apare momentul cinetic

total J ; prin urmare, în deplasarea nivelelor energetice la aplicarea câmpului intervine factorul
Landé g , calculat în subparagraful 12.2.2.1 :

∆ E = gµ B BmJ , mJ = -J, -J+1, ..., 0, ..., J-1, J.

215

Reluând raţionamentul de la efectul Zeeman normal, deducem frecvenţele componentelor

Zeeman:

µ B
ν = ν 0 + ( g ( ) m(J2) − g ( ) m(J1) ) B
2 1
(12.26)
h

unde indicii superiori (1), (2) indică nivelele superioare şi respectiv inferioare, între care se
produc tranziţiile.
Tranziţiile respectă regula de selecţie :

∆ mJ = 0,± 1

O consecinţă interesantă a ecuaţiei (12.26) este dependenţa frecvenţei liniilor deplasate

de numerele cuantice L, S şi J; aceasta oferă o metodă de determinare experimentală a numerelor
cuantice ale stărilor atomice.

2
Figura 12.9. Despicările Zeeman ale nivelelor P1/ 2,3/ 2 ale primei stări excitate a
sodiului şi ale nivelului stării fundamentale 2 S1/ 2 . Sunt arătate tranziţiile permise de regulile
de selecţie. Spectrul este prezentat în figura 12.3 dreapta jos.

În figura 12.9 este analizat efectul Zeeman anomal în cazul "dubletului galben" al
sodiului. Să calculăm factorii Landé ai celor trei nivele implicate:

1 1
( + 1) − 0 (0 + 1)
2 3 2 2
g ( S1/ 2 ) = + = 2
2 1 1
2 ( + 1)
2 2
216

1 1
( + 1) − 1(1 + 1)
2 3 2 2 2
g ( P1/ 2 ) = + =
2 1 1 3
2 ( + 1)
2 2

1 1
( + 1) − 1(1 + 1)
2 3 2 2 4
g ( P3 / 2 ) = + =
2 3 3 3
2 ( + 1)
2 2

1.47EFECTUL ZEEMAN IN CÂMP MAGNETIC INTENS (Efectul

Paschen - Back)

1.47.1Descriere cu modelul vectorial

În ipoteza câmpului magnetic intens, energia de cuplaj dintre momentele magnetice şi

câmpul magnetic aplicat este mult mai mare decât energia de cuplare între ele a momentelor
magnetice. În această ipoteză, utilizând modelul vectorial, admitem că:
 
- vectorul L , cuplat numai cu câmpul magnetic B , efectuează o mişcare de precesie în jurul
direcţiei acestui câmp cu viteza unghiulară ω L (vezi figura 12.10) ;
 
- vectorul S , cuplat numai cu câmpul magnetic B , efectuează o mişcare de precesie în jurul
direcţiei acestui câmp cu viteza unghiulara ω S ;

Figura 12.10.
217

Cum ω S ≠ ω L , vectorul rezultant J va avea o lungime şi o direcţie care vor varia constant în
timp şi nu va fi posibil să definim numerele cuantice J şi mJ . Deci nu putem să utilizăm J
 
deoarece nu mai are sens. Vectorii L şi S îşi păstrează semnificaţia şi îi vom utiliza pentru
determinarea condiţiilor de cuantificare:
 
- proiecţia lui L pe B ia o valoare întreagă mL , astfel încât:

− L ≤ mL ≤ L
 
- proiecţia lui S pe B ia o valoare întreagă sau semi-întreagă mS , astfel încât:

− S ≤ mS ≤ S

Să evaluăm energia atomului într-un câmp magnetic intens. La energia E0 a atomului în

absenţa câmpului, trebuie să adăugăm:
 
- energia ∆ E LB de cuplare a lui L cu câmpul B ;
 
- energia ∆ ESB de cuplare a lui S cu câmpul B ;
- energia ∆ E LS de cuplaj spin-orbită care, conform ipotezelor, trebuie să fie un termen
foarte mic în comparaţie cu ∆ E LB şi ∆ ESB .
Primii doi termeni pot fi evaluaţi fără dificultate:

q  
∆ E LB = − L ⋅ B = µ B BmL
m
q  
∆ E LB = − S ⋅ B = 2µ B BmS
m
 
Se ştie că energia de cuplaj dintre L şi S este (A. Messiah, Mécanique quantique, p.603):
 
∆ E LS = AL ⋅ S
 
  
( )
însă L şi S precesează independent în jurul lui B , iar unghiul L, S variază constant în timp.
Folosind noţiuni de trigonometrie sferică, putem evalua valoarea medie a acestui unghi:
     
( ) ( )
cos L, S = cos L, B ⋅ cos S , B ( )
 
Notând cu u vectorul unitate dirijat după direcţia câmpului B , scriem:
   
( )( )
∆ E LS = a L ⋅ u ⋅ S ⋅ u = AmLmS

Energia subnivelelor Zeeman se va obţine atunci adăugând la energia E0 , corespunzătoare

absenţei câmpului magnetic, cantitatea:
218

∆ E = ∆ E LB + ∆ ESB + ∆ E LS = ( mL + 2mS ) µ B B + AmLmS (12.27)

1.47.2Descriere cuantică

Când un atom caracterizat de un moment cinetic total orbital L şi un moment cinetic total de spin
 
S este plasat într-un câmp magnetic uniform de inducţie B , acesta va avea energia potenţială
de interacţie:

1   1

( )
H = µ B B L + 2 S = µ B B ( Lz + 2 S z )

(12.28)

axa Oz fiind axa câmpului magnetic.

Condiţiile de câmp intens sunt realizate dacă separarea produsă de câmpul magnetic între
subnivele devine clar mai mare decât separările energetice date de cupaljul spin-orbită.
Dacă neglijăm, în prima etapă, cuplajul spin-orbită, în absenţa câmpului un nivel de
 
energie E0 corespunzător valorilor determinate de momentele cinetice L şi S este de
( 2 L + 1)( 2S + 1) ori degenerat. Vom utiliza deci în continuare ca bază de reprezentare baza
 
definită de de vectorii L şi S pe care o notăm E0 LSmLmS . Remarcăm imediat că Lz şi S z au
forma diagonală în această reprezentare, elementele lor de matrice scriindu-se:

E0 LSmLmS Lz E0 LSm'LmS' = mLδ m '

L mL

E0 LSmLmS S z E0 LSm'LmS' = mS δ m '

S mS

şi ca urmare deplasarea Zeeman este:

∆ E = E0 LSmLmS W E0 LSmLmS = µ B B( mL + 2mS ) (12.29)

Energiile a două nivele deplasate în câmp magnetic intens sunt :

E1 = E10 + µ B B( m(L1) + 2mS(1) )

(12.30)
E2 = E20 + µ B B(m(L2 ) + 2mS( 2 ) )

( g L = 1, gS = 2)

Luând acum în calcul şi interacţia (cuplajul) spin-orbită, termenul corespunzător unui atom cu
mai mulţi electroni optic activi se scrie:
 
WLS = ∑ ai li ⋅ si
i
Se arată că în cazul cuplajului L-S (A. Messiah, Mécanique quantique, p.603) putem scrie:
219
 
WLS = AL ⋅ S

Acesta aduce în ecuaţiile (12.30) un termen de corecţie de forma A ⋅ mS ⋅ mL .

Frecvenţa radiaţiei emise la tranziţia între cele două stări este :

µ BB
[ ∆ mL + 2∆ mS ] + A m(L ) mS( ) − m(L ) mS( ) 
1 1 2 2
ν = ν0+
h 
 

Crescând câmpul magnetic suficient de mult, tranziţiile optice observate tind către
tripletul Zeeman normal. Figura 12.11 prezintă despicarea nivelelor 2 S1/2 , 2 P3/ 2 şi 2 P1/2 ale

atomului de sodiu în funcţie de intensitatea câmpului magnetic B . Zona I corespunde efectului
Zeeman în câmp slab, iar zona a III-a corespunde efectului Paschen-Back.
Efectul poartă numele de efect Paschen - Back şi a fost descoperit în 1912.

Figura 12.11
220

Anexa 1

1.48

Metoda ciocnirilor

în fizica atomică şi fizica nucleară

Experimental, în metoda ciocnirilor se determină modificările pe care le suferă particulele

incidente la interacţiunea cu sistemele atomice studiate. Amintim câteva dintre acestea :
- modificarea direcţiei de mişcare a particulelor incidente cu conservarea energiei
(împrăştierea elastică);
- modificarea direcţiei de mişcare însoţită de o schimbare a energiei interne a particulelor
care participă la ciocnire (împrăştierea inelastică);
- dispariţia unor particule ca urmare a captării lor de către sistemul bombardat. O
asemenea captură este urmată adesea de emisia altor particule (reacţie nucleară);
- oprirea particulelor în volumul ţintei ca urmare a pierderii complete de energie şi a
blocării particulei în reţeaua ţintei;
Metodica de observare diferă de la caz la caz. Vom exemplifica principiile generale ale
metodei ciocnirilor în cazul când putem presupune că avem doar ciocniri elastice. Aceasta este
situaţia în care interacţiunea cu sistemele microscopice duce doar la împrăştierea fascicolului
iniţial.
Există două variante distincte de a observa această împrăştiere.

1.49A1.1 SECŢIUNEA EFICACE DIFERENŢIALĂ DE ÎMPRÎŞTIERE

O primă metodă constă în determinarea numărului de particule împrăştiate într-o

anumită direcţie. Schema de principiu este dată în figura A1.1

Figura A1.1
221

Fasciculul colimat, format din particule monoenergetice, cade pe o ţintă subţire S. Grosimea ∆ x
a ţintei este aleasă astfel încât probabilitatea ca o particulă să sufere două ciocniri în
interiorul ţintei să poată fi neglijată. Astfel, toate ciocnirile pot fi considerate ca rezultând
din interacţia unei particule cu un centru de împrăştiere. De asemenea, numărul de centri de
împrăştiere trebuie să fie suficient de mic pentru ca numărul de particule ce trec prin ţintă să
nu se schimbe esenţial. La o distanţă suficientă se aşează un detector, după o direcţie ce
formează unghiul θ cu direcţia fascicului incident. Acest detector înregistrează particulele
împrăştiate sub unghiul θ, ale căror direcţii sunt cuprinse în unghiul solid δΩ sub care este văzut
detectorul din locul în care se află ţinta. Numărul de particule δN, înregistrate de detector în
unitatea de timp, este proporţional cu fluxul incident Φ, cu numărul de centri împrăştietori din
ţintă nV şi cu unghiul solid δΩ, adică

δ N = σ ( θ , ϕ ) ⋅ Φ ⋅ nV ⋅ δ Ω (A1.1)

unde σ ( θ , ϕ ) este denumită secţiune eficace diferenţială şi are următoarea semnificaţie :

σ ( θ , ϕ ) δ Ω este numeric egală cu probabilitatea de a avea o împrăştiere în unghiul solid δΩ
sub unghiurile θ şiϕ faţă de direcţia iniţială, atunci când pe ţinta formată dintr-un singur
atom împrăştietor cade un flux de o particulă/m2 sec.
Adesea împrăştierea depinde numai de unghiul θ, deoarece ţintele sunt de regulă
omogene şi izotrope, astfel că σ = σ ( θ ) .
Secţiunea eficace diferenţială este calculabilă teoretic dacă se adoptă un model pentru
interacţiunea particulei incidente cu centrul de împrăştiere. Ea face deci legătura dintre
mărimile macroscopice măsurabile ca în figura A1.1 şi cele microscopice legate de structura
centrului împrăştietor. Asemenea calcule se fac întâi în sistemul de referinţă al centrului de
masă. Apoi cu ajutorul relaţiilor de transformare se transcriu în sistemul laboratorului, sistem în
care se fac măsurătorile experimentale.

1.50A1.2 Secţiunea totală de împrăştiere

O a doua modalitate experimentală constă în a măsura numărul total de particule

împrăştiate de ţinta subţire sub toate unghiurile. Acesta este egal cu scăderea intensităţii
fasciculului incident, adică

− ΔN = Φ nV ∫ σ ( θ ) dΩ (A1.2)

Mărimea σ = ∫ σ ( θ ) dΩ se numeşte secţiune eficace totală de împrăştiere. Ea caracterizează

global împrăştierea particulelor pe centrii împrăştietori consideraţi. Dimensiunea secţiunii eficace
este cea a unei suprafeţe şi se exprimă în m2. Deoarece pentru secţiunile eficace reale această
unitate este mult prea mare, s-a introdus o unitate specială numită barn, a cărei mărime este:
1 barn = 10 -24 cm 2 = 10 − 28 m 2

Experimental se poate determina direct din alt gen de experienţe. Schema de principiu
este redată în figura A1.2.
222

Figura A1.2.

Pe o ţintă S de grosime variabilă cade un fascicul coerent de particule cu proprietăţi bine

definite. Particulele suferă împrăştieri care le scot din fasciculul incident. Cu ajutorul unei
diafragme D se pot selecţiona unele particule care nu au suferit nici o ciocnire. Experimental se
observă că intensitatea acestui fascicul nedeviat scade exponenţial cu grosimea ţintei:

I = I0 e − µ x (A1.3)

Experimental se determină din dependenţa liniară:

ln I = ln I 0 − µ x

În ipoteza că împrăştierea fiecărei particule este rezultatul interacţiunii cu un singur centru

împrăştietor şi că nu avem ciocniri multiple, putem considera că atenuarea totală în ţinta de
grosime x este rezultatul atenuărilor succesive pe strate subţiri din ţintă de grosime dx. Pentru
fiecare asemenea strat de grosime dx se poate scrie o relaţie de tipul:

− dN = φ n dV ∫ σ ( θ ) dΩ

N
Deoarece dV = S dx , iar φ = , se obţine imediat:
S

− dN = σ Nn dx

În această relaţie N - numărul de particule incidente pe strat - este variabil în grosimea ţintei.
Prin integrare directă se obţine:
N = N 0 e - σ nx

Notând µ = σ n , se obţine legea de atenuare (A1.3) observată experimental. Ţinând seama că

N
n = ρ A , unde NA este numărul lui Avogadro, iar M - masa atomică, se găseşte imediat că
M
mărimea

µ N
µm= = σ a (A1.4)
ρ M
223

este independentă de starea materialului şi depinde numai de natura procesului de împrăştiere

(prin intermediul lui σ). Această mărime se numeşte coeficient masic de împrăştiere, se exprimă
în cm2g-1 şi se determină experimental. Legea de atenuare devine:

N = N 0 e -µ m ρ x (A1.5)

În această expresie ρ x este numeric egală cu masa cilindrului din ţintă cu suprafaţa de 1 cm2.
În cazurile reale atenuarea fasciculului nedeviat se datorează atât imprăştierilor, cât şi
capturilor. În acest caz coeficientul µ este o sumă:

µ = µs+µa

unde µ s este coeficientul de împrăştiere, iar µ a - cel de absorbţie. În acest caz µ este denumit
coeficient de atenuare.
224

Anexa 2

MIŞCAREA ÎN CÂMP CENTRAL

1.51A1.1 TRATARE GENERALĂ

Se înţelege printr-o mişcare în câmp central, mişcarea care are loc sub acţiunea unor forţe
(forţe centrale) dirijate permanent în lungul direcţiei de legătură între mobil şi centrul câmpului
de forţe. Alegând acest centru drept origine a sistemului de coordonate, avem :

  
r
F(r ) = F(r)
r

O proprietate generală a acestor mişcări se obţine calculând momentul cinetic

d    
( r × p) = r × F = 0 (A2.1)
dt
adică:
  
L = r × p = cons tan t (A2.2)

Momentul cinetic total fiind un vector constant, rezultă că mişcarea este plană, ea având loc în
planul perpendicular pe acest vector. Relaţia (A2.2) se scrie într-o formă cunoscută, introducând
viteza areolară
 1  
A = ( r × v)
2
de unde:
 
L = 2 mA (A2.3)

În multe probleme este suficientă cunoaşterea mişcării în plan. Pentru aceasta se introduc
coordonatele polare ( r , ϕ ) în acest plan. Avem:
  
v = rr0 + rϕ t

de unde mărimea momentului cinetic total este:

L = mr 2ϕ (A2.4)

De asemenea, se obţine imediat energia cinetică

T= (
m 2
2
r + r 2ϕ 2 ) (A2.5)
225

şi energia totală
E= T+U (A2.6)

Este evident că U depinde numai de mărimea r deoarece numai în acest mod se obţine o forţă

centrală F = − ∇ U , adică:
 
∂U r
F= −
∂r r

Cu ajutorul relaţiei (A4) energia totală se scrie:

m  2 L2  mr 2
E= r + 2 2  + U ( r ) = + U ef ( r ) (A2.7)
2  m r  2

de unde rezultă:
1/ 2
 2 L2  
r =   E − U ( r ) −  (A2.8)
 2 mr 2  
 m 

Ecuaţia traiectoriei se obţine atunci imediat:

dr
t= ∫ 1/ 2
+ t0
2  L2   (A2.9)
  E − U (r) − 
 m  2mr 2  

şi folosind relaţia (A2.7)

L
dr
mr 2
ϕ = ∫ 1/ 2
+ ϕ0
(A2.10)
2  L2  
  E − U ( r ) − 
 m  2 mr 2  

Din relaţia (A2.10), pentru cazuri particulare de câmpuri de forţe centrale, se poate calcula
traiectoria descrisă de o particulă cu momentul unghiular şi energia date. Câteva rezultate
generale se pot obţine şi fără precizarea formei energiei potenţiale discutând expresia (A2.8).
Ne vom rezuma la câmpuri de forţe ce variază monoton şi care la distanţe foarte mari se
d |U ( r ) |
anulează. Deci < 0 . În acest caz, un câmp de atracţie corespunde lui U ( r ) < 0 şi unul
dr
de respingere - lui U ( r ) > 0 . De asemenea, presupunem că lim r ⋅ U ( r ) este finită. Cu aceste
2
r→ ∞
ipoteze putem reprezenta grafic U ef ( r ) dată de (A2.7) pentru ambele cazuri amintite (figura
A2.1). Pentru o mişcare reală, cantitatea de sub radical din (A2.8) trebuie să fie pozitivă.
Semnul acestei expresii depinde de semnele lui E şi U ef şi de mărimile lor. În toată discuţia,
226

esenţiale sunt zerourile expresiei de sub radical, care se pot afla din intersecţia dreptei
E = cons tan t cu U ef ( r ) .

(a) U(r) < 0

(b) U(r) > 0

Figura A2.1.
227

Aceste rădăcini pot fi găsite grafic sau analitic dacă se cunoaşte U ( r ) . După cum se vede din
figura A2.1(a), dacă U ( r ) < 0 avem trei posibilităţi, în funcţie de semnul şi mărimea lui E. Dacă
E > 0 , mişcarea are loc între un rm' şi ∞, deci este o mişcare pe o traiectorie deschisă, în rm'
( ) min
existând un punct de întoarcere. Dacă E < 0 , E > U ef şi există două puncte de intersecţie,
mişcarea reală având loc în domeniul valorilor lui r cuprinse între rm şi rM . Mişcarea are loc
( )
într-o regiune finită a spaţiului. Dacă E < U ef min mişcarea nu este posibilă.
În figura A2.1(b) este redat cazul U ( r ) > 0 . Se vede imediat că mişcarea este posibilă
numai dacă E > 0 şi se petrece între infinit şi un punct rm , de apropiere maximă de centrul
câmpului repulsiv de forţe.
Este de menţionat (vezi Landau şi Lifşiţ, Mecanica) că în cazul unei mişcări finite,
1
traiectoria nu este întodeauna închisă. Ea se închide numai pentru cazul U ( r ) ~ (mişcarea în
r
câmp coulombian) sau U ( r ) ~ r (mişcarea armonică). În toate celălalte cazuri mişcarea nu este
2

periodică.
În continuare se vor dezvolta calculele pentru un caz particular de câmp de forţe centrale,
cele care derivă dintr-un potenţial coulombian. Rezultatele diferă după cum avem un câmp de
respingere sau de atracţie.

1.52A2.2 Câmp coulombian de respingere

În acest caz
k
U (r) = (A2.11)
r

Vom studia mişcarea unei particule de energie E > 0 care pătrunde în câmpul de forţe repulsive
creat de un centru situat în vecinătatea sistemului de coordonate. Traiectoria descrisă de particulă
depinde de distanţa momentană de la particulă la centrul câmpului de forţe. Pentru a preciza
această mărime (vezi figura A2.2) se prelungeşte direcţia de mişcare a particulei la intrarea în
câmpul de forţe, MM' şi se duce o dreaptă paralelă cu RR' care trece prin centrul câmpului de
forţe. Distanţa dintre cele două drepte b determină traiectoria particulei şi se numeşte parametru
de ciocnire. Se obţine imediat

p2
L = mvb ; E= (A2.12)
2 mb 2

Particula, după ce trece prin punctul A de apropiere minimă (OA=rm) se îndepărtează de centrul
câmpului de forţe, mergând spre infinit în lungul tangentei O'N. Deoarece sensul mişcării poate fi
inversat, particula descriind aceeaşi traiectorie, OO' trebuie să fie o axă de simetrie de reflexie
pentru traiectoria particulei, adică este o bisectoare a unghiului MO'N. Cu notaţiile din figura
A2.2 avem
228

χ = π − 2ϕ 0 (A2.13)
Ecuaţia traiectoriei se calculează din (A2.10). Putem scrie

Figura A2.2.

L
r2
ϕ = ∫ 2  1/ 2
dr
2 mk L
 2 mE − − 2
 r r 
L
Notând = ρ , se obţine
r
dρ
ϕ = −∫ 1/ 2
+ ϕ′
 2mk 2 (A2.14)
 2 mE − L ρ − ρ 

integrală ce se efectuează rapid prin cuadraturi. Se izolează pătratul perfect al mărimii

mk m2 k 2 dx
ρ+ = x şi notând 2 mE + = A 2
, (A2.14) devine ϕ = − ∫ 2 2
+ ϕ′
L 2 A − x
L
integrală care se efectuează imediat :

x
ϕ = − arccos + ϕ′ (A2.15)
A

Înlocuind pe x cu A, se obţine
229

L mk
+
ϕ = − arccos r L + ϕ′
 2 2  1/ 2
 2mE + m k 
 L2 


Introducând notaţiile
1/ 2
L2  2 EL2 
p= ; ε = 1+  (A2.16)
mk  mk 2 
se găseşte
p
= ε ⋅ cos( ϕ − ϕ ′ ) − 1 (A2.17)
r

care este ecuaţia unei conice faţă de focar, în care ε este excentricitatea conicei. Deoarece ε > 1 ,
conica este o hiperbolă, având vârful la distanţa rm de originea sistemului de coordonate, unghiul
dintre asimptotele hiperbolei fiind 2ϕ 0 . Aceste mărimi sunt importante, iar valorile lor se
calculează uşor. Din

k L2
E− − = 0
r 2 mr 2
rezultă
k L2
r2 − r− = 0
E 2 mE
de unde

k  2 L2 E  k
rm = 1± 1+  = (1 + ε ) (A2.18)
2E 
 mk 2  2 E

(soluţia cu semnul minus în faţa radicalului nu are sens fizic).

 p r + 1
Deoarece ϕ − ϕ ′ = arccos  , putem alege pe ϕ ′ astfel ca ϕ = 0 când r = rm .
 ε 
Calcule algebrice simple dau ϕ ′ = arccos 1 sau ϕ ′ = 0 . Deci, dacă unghiurile se măsoară de la
dreapta OO', ecuaţia traiectoriei este:

p
= ε cos ϕ − 1 (A2.17')
r

Unghiul ϕ 0 se obţine imediat, ϕ = ϕ 0 ; r → ∞ . Avem

1
cos ϕ 0 = (A2.19)
ε
230

Relaţia (A2.19) ne permite să găsim o legătura între unghiul ϕ 0 şi parametrul de ciocnire b.

Avem imediat :
2 EL2
2
= tg 2 ϕ 0
mk
şi folosind (A2.12) şi (A2.13) avem :

χ mv 2b
ctg = (A2.20)
2 k

1.53 A2.3 Câmp coulombian de atracţie

Energia potenţială este

k
U ( r) = − (A2.21)
r

Toate calculele efectuate anterior se reproduc cu deosebire că k → − k . Traiectoria se obţine prin

integrarea relaţiei

dρ
ϕ = −∫ 1/ 2
+ ϕ′
 2mk 2
 2 mE + L ρ − ρ 

mk m2 k 2
Notând ρ − = x şi 2 mE +
2
= A2 se obţine aceeaşi integrală care ne conduce la
L L
L mk
−
ϕ = − arccos r L + ϕ′
1/ 2
 2 2 
 2mE + m k 
 L2 


Cu notaţiile (A2.16), ecuaţia traiectoriei în acest caz devine :

p
= 1 + ε ⋅ cos( ϕ − ϕ ′ ) (A2.22)
r

care este ecuaţia unei elipse faţă de focarul ei, deoarece excentricitatea ε < 1 .
Originea unghiurilor se măsoară de la direcţia în care r este în extrem, de exemplu
r = rm . Ecuaţia traiectoriei devine

p
= 1 + ε cos ϕ (A2.23)
r

Se obţine imediat că
231

rm = a( 1 − ε )
rM = a( 1 + ε ) (A2.24)

unde a este semiaxa mare. Ţinând seama de proprietăţile elipsei, se poate arăta imediat că
b2
2
= 1− ε 2
a

Din (A2.23) şi (A2.24) se obţine, pentru ϕ = 0

p
= 1+ ε
a( 1 − ε )
adică
p
a=
1− ε 2

Înlocuind aici expresiile lui p şi ε , găsim :

k
a= − (A2.25)
2E

Din (A2.25) şi (A2.16) se obţine pentru energia totală a particulei pe elipsă următoarea expresie

E= −
k
2a
= −
mk 2
2L2
(
1− ε 2 ) (A2.26)
232

Anexa 3

1.54

atomul de hidrogen în mecanica cuantică (completări)

1.55A3.1 Ecuaţia cu valori propri a hamiltonianului pentru atomul de

hidrogen

Ecuaţia cu valori propri a hamiltonianului atomului de hidrogen se scrie:

 2 e02 
 − ∆ r −  Ψ = EΨ
 2µ r 
mM
unde masa electronului m a fost înlocuită cu masa redusă µ = , prin trecerea din sistemul
m+ M
laboratorului în sistemul centrului de masă.

Luând ca origine protonul (vezi Figura A3.1), căutăm să exprimăm laplaceianul în

coordonate sferice:

0≤ θ ≤ π
0 ≤ ϕ ≤ 2π

Figura A3.1

1. Se scrie diferenţiala totală a lui Ψ(x,y,z). Se deduc expresiile ∂Ψ/∂x, ∂Ψ/∂y şi ∂Ψ/∂z în
funcţie de r, θ, ϕ.
2. Se determină laplaceianul în coordonate sferice.
3. Se calculeză momentului cinetic al electronului în coordonate sferice.
4. Se exprimă laplaceianul în funcţie de momentul cinetic.
5. Se scrie ecuaţia cu valori propri, introducând laplaceianul calculat la punctul 4.

1. Se scrie diferenţiala totală a funcţiei Ψ(x,y,z):

233

∂Ψ ∂Ψ ∂Ψ
dΨ = dx + dy + dz
∂x ∂y ∂z

şi se exprimă derivatele componentelor carteziene utilizând relaţiile:

x = r sinθ cosϕ y = r sinθ sinϕ z = r cosθ

Înlocuind dx, dy, dz în relaţia diferenţialei totale, se găseşte:

 ∂Ψ ∂Ψ ∂Ψ 
dΨ =  sinθ cosϕ + sinθ sinϕ + cosθ dr +
 ∂x ∂y ∂ z 
 ∂Ψ ∂Ψ ∂Ψ 
+  r cosθ cosϕ + r cosθ sinϕ − r sinθ  dθ +
 ∂x ∂y ∂z 
 ∂Ψ ∂Ψ 
+  -r sinθ sinϕ + r sinθ cosϕ dϕ
 ∂x ∂ y 

Să scriem acum diferenţiala totală a funcţiei Ψ(r,θ,ϕ):

∂Ψ ∂Ψ ∂Ψ
dΨ = dr + dθ + dϕ
∂r ∂θ ∂ϕ

Identificând termen cu termen, se obţine:

∂Ψ ∂Ψ ∂Ψ ∂Ψ
= sinθ cosϕ + sinθ sinϕ + cosθ
∂r ∂x ∂y ∂z
∂Ψ ∂Ψ ∂Ψ ∂Ψ
= r cosθ cosϕ + r cosθ sinϕ − r sinθ
∂θ ∂x ∂y ∂z
∂Ψ ∂Ψ ∂Ψ
= -r sinθ sinϕ + r sinθ cosϕ
∂ϕ ∂x ∂y

Rezolvând acest sistem se găsesc operatorii:

∂ ∂ 1 ∂ 1 sinθ ∂
= sinθ cosϕ + cosθ cosϕ −
∂x ∂r r ∂θ r sinϕ ∂ ϕ
∂ ∂ 1 ∂ 1 cosϕ ∂
= sinθ sinϕ + cosθ sinϕ +
∂y ∂r r ∂θ r sinθ ∂ ϕ
∂ ∂ 1 ∂
= cosθ − sinθ
∂z ∂r r ∂θ

∂2 ∂2 ∂2
2. Laplaceianul se scrie: ∆r= + +
∂ x2 ∂ y2 ∂ z2
234

∂2 ∂ ∂
Se exprimă fiecare operator, ştiind că: 2
=
∂x ∂x ∂x

Fiecare derivată secundă conduce la o expresie care conţine derivate prime şi secunde de
combinaţii de r, θ, ϕ. Operatorii după x şi y conţin 11 termeni, în timp ce operatorul după z are 5
termeni. Se deduce că laplaceianul este:

∂2 2 ∂ 1  ∂2 1 ∂2 ∂ 
∆r= 2
+ + 2  2+ + ctgθ  (A3.1)
∂r r ∂r r  ∂ θ sin 2 θ ∂ ϕ 2 ∂ θ 

   
3. Prin definiţie, momentul cinetic clasic se scrie: L = r x p , unde p este impulsul
  
electronului. Notând cu i , j, k vectorii unitari ai axelor x, y, z, se găseşte că:

 
( ) ( )
 
L = ypz − zpy i + ( zpx − xpz ) j + xp y − ypx k

Se deduc componentele operatorului moment cinetic (reguli de cuantificare):

 ∂ ∂   ∂ ∂   ∂ ∂ 
Lx = i  z − y  L y = i  x − z  Lz = i  y − x 
 ∂y ∂ z  ∂z ∂ x  ∂x ∂ y

Exprimând coordonatele carteziene în funcţie de r, θ, ϕ (vezi punctul 1), se obţine:

 ∂ cosϕ ∂   ∂ sinϕ ∂  ∂
Lx = i  sinϕ + , Ly = i  - cosϕ + , Lz = i
 ∂θ tgθ ∂ ϕ   ∂θ tgθ ∂ ϕ  ∂ϕ
(A3.2)

Se calculează pătratul momentului cinetic: L2 = L2x + L2y + L2z

Se găseşte că:
 ∂2 1 ∂ 1 ∂2 
L2 = −  2  2 + +  (A3.3)
 ∂ θ tgθ ∂ θ sin2 θ ∂ ϕ 2 

4. Comparând laplaceianul obţinut la punctul 2 cu pătratul momentului cinetic, se

observă că se poate scrie:
∂2 2 ∂ L2
∆r= + − (A3.4)
∂ r 2 r ∂ r 2r 2

5. Ecuaţia cu valori propri a hamiltonianului devine:

 2 ∂ 2 2 ∂ L2 e02 
 − − + −  Ψ =EΨ
 2µ ∂ r
2 µ r ∂ r 2µ r 2 r 
235

adică:
 ∂2 2 ∂ L2 2µ  e2  
 2+ − 2 2+ 2  E + 0   Ψ ( r , θ , ϕ ) = 0 (A3.5)
 ∂ r r ∂r  r   r  

1.56A3.2 Separarea ecuaţiei cu valori propri a hamiltonianului atomului de

hidrogen (părţile radială şi unghiulară)

În ecuaţia (A3.5) se separă variabilele radiale şi unghiulare, punând:

Ψ ( r , θ , ϕ ) = R( r ) Y ( θ , ϕ ) (A3.6)

1. Se arătă că ecuaţia cu valori propri se separă în două ecuaţii care se scriu:

r2  ∂2 2 ∂ 2µ  e2   1
 2+ + 2  E + 0   R( r ) = λ 2 ; L2 Y ( θ , ϕ ) = λ 2
R( r )  ∂ r r ∂r   r    Y( θ , ϕ )
2

Se găseşte semnificaţia constantei λ.

2. Se pune: Y ( θ , ϕ ) = T ( θ ) F ( ϕ )
2.1. Se arată că această ecuaţie se descompune în două, fiecare fiind funcţie de o singură
variabilă:

sin 2 θ  ∂2 1 ∂  1 ∂ 2F
 T ( θ ) + λ sin θ = m
2 2 2
 2+ − = m2
T( θ )  ∂ θ tgθ ∂ θ  F( ϕ ) ∂ ϕ 2

unde m este o constantă. Ne reamintim că (paragraful anterior):

 ∂2 1 ∂ 1 ∂2 
L2 = −  2  2 + + 
 ∂ θ tgθ ∂ θ sin2 θ ∂ ϕ 2 

2.2. Se determină soluţia generală F(ϕ) ştiind că probabilitatea de prezenţă a electronului

este neschimbată dacă ϕ variază cu 2π (r şi θ fiind constante, electronul revine în acelaşi
loc). De aici rezultă că m poate lua numai valori întregi pozitive sau negative.
3. Pentru calcularea soluţiei T(θ) se face schimbarea de variabilă: u = cos θ.
3.1. Se deduce ecuaţia pentru care T(u) este soluţie.
3.2. Această ecuaţie nu are soluţii decât dacă:

λ 2 = l ( l + 1) , cu − l ≤ m ≤ + l

unde l este un întreg. Se scrie ecuaţia cu valori propri a lui L2.

236

4. Plecând de la ecuaţia cu valori propri a hamiltonianului, se determină ecuaţia radială a

atomului de hidrogen.

1. Înlocuind Ψ(r,θ,ϕ) cu expresia sa din ecuaţia cu valori propri, se obţine:

r2  ∂2 2 ∂ 2µ  e2   1
 2+ + 2  E + 0   R( r ) = 2 L2 Y ( θ , ϕ ) = λ 2
R( r )  ∂ r r ∂r   r    Y( θ ,ϕ )

Termenul radial este egal cu termenul unghiular şi fiecare ecuaţie este egală cu aceeaşi
constantă. λ reprezintă modulul momentului cinetic. Cele două ecuaţii se scriu:

∂ 2 R 2 ∂ R  2µ  e2  λ 2 
+ +  E + 0  − 2  R( r ) = 0 (A3.7)
∂ r 2 r ∂ r   2  r  r 

L2 Y ( θ , ϕ ) =  2 λ 2 Y ( θ , ϕ ) (A3.8)

2.1. Se exprimă operatorul moment cinetic:

 ∂2 1 ∂ 1 ∂2 
 2 + + 2
T( θ ) F ( ϕ ) = − λ 2 T( θ ) F ( ϕ )
∂θ tgθ ∂ θ 2
sin θ ∂ ϕ 

Divizând relaţia de mai sus cu T(θ) F(ϕ) şi multiplicând-o cu sin2θ, se obţine:

sin 2 θ  ∂ 2 1 ∂  1 ∂ 2F
 +  T ( θ ) + λ 2
sin 2
θ = − = m2
T ( θ )  ∂ θ 2 tgθ ∂ θ  F( ϕ ) ∂ ϕ 2

Ecuaţiile în θ şi ϕ sunt egale cu o constantă; ele se pot pune sub forma:

 ∂2 1 ∂   2 m2 
 2 +  T ( θ ) +  λ −  T( θ ) = 0 (A3.9)
 ∂θ tgθ ∂ θ   sin 2 θ 

∂ 2F
2
+ m2 F ( ϕ ) = 0 (A3.10)
∂ϕ

2.2. Soluţia generală F(ϕ) se scrie:

F ( ϕ ) = A1 eimϕ + B1 e − imϕ , dacă m ≠ 0

F ( ϕ ) = A2 + B2 ϕ , dacă m = 0

Probabilitatea P(r,θ,ϕ) de prezenţă e electronului este dată de:

237

P( r , θ , ϕ ) = Ψ *
( r,θ ,ϕ ) Ψ ( r,θ ,ϕ )
Când se fixează r şi θ, probabilitatea rămâne neschimbată la o rotaţie de 2π a unghiului ϕ:

P ( r ,θ , ϕ ) = P ( r ,θ , ϕ + 2π )

Prin definiţie avem: Ψ ( r , θ , ϕ ) = R( r ) Y ( θ , ϕ ) . Funcţiile R(r) şi T(θ) rămân constante în aceste

condiţii (r şi θ constante). Probabilitatea rămâne neschimbată dacă electronul revine în acelaşi
loc. Se scrie:
F ( ϕ ) = F ( ϕ + 2 π ) , cu r, θ = constante (A3.11)

Dacă m ≠ 0, se deduce că: A1 e

imϕ
[ ] [ ]
1 − eim 2 π + B1 e − imϕ 1 − e − im 2 π = 0 . Această egalitate nu
este verificată dacă m este un întreg.
Plecând de la soluţia obţinută pentru m = 0, se găseşte: A2 + B2 ϕ = A2 + B2 ( ϕ + 2 π ) , ceea ce
nu este posibil decât dacă B2 = 0. Se regrupează aceste rezultate punând:

F ( ϕ ) = A eimϕ (A3.12)

unde m este un întreg pozitiv, negativ sau nul.

3.1. Ecuaţia a cărei soluţie este T(θ) se scrie:

∂ 2T 1 ∂T  2 m2 
+ + λ −  T( θ ) = 0
∂ θ 2 tgθ ∂ θ  sin 2 θ 

Făcând schimbarea de variabilă, se obţine:

d 2T 2
dT
( ) dT
( 2 d T
) dT
12
= − 1 − u2 = − 1 − u − u
dθ du dθ 2
du 2
du

S-au trecut derivate drepte deoarece T nu este funcţie decât de o variabilă. Ecuaţia precedentă
devine:
d 2T dT  2 m2 
1 − u2( du 2
− 2)u +
du 
 λ −  T ( u) = 0
1 − u2 

3.2. Se reia ecuaţia unghiulară rezultată din separarea variabilelor (vezi punctul 1):

L2 Y ( θ , ϕ ) =  2 λ 2 Y ( θ , ϕ ) , cu λ 2 = l ( l + 1) , de unde:

L2 Y ( θ , ϕ ) =  2 l ( l + 1) Y ( θ , ϕ ) (A3.13)

4. Ecuaţia cu valori propri se scrie:

238

 ∂2 2 ∂ L2 2µ  e2  
 2 + − +  E + 0   Ψ ( r , θ , ϕ ) = 0 (A3.14)
 ∂ r r ∂ r 2r 2 2  r  

Se remarcă faptul că această ecuaţie nu depinde decât de distanţa electron-proton r şi de

momentul cinetic. Ecuaţia cu valori propri a lui L2 se mai poate pune sub forma (A3.13).
Dezvoltând ecuaţia hamiltonianului, se obţine:

∂ 2 Ψ 2 ∂ Ψ l ( l + 1) 2µ  eo2 
+ − Ψ + 
 E +  Ψ =0
∂ r2 r ∂ r r2 2  r 

Cum derivatele nu conţin decât pe r, se poate simplifica, de unde:

∂ 2 R 2 ∂ R l ( l + 1) 2µ  e2 
2
+ − R( r ) + 2  E + 0  R( r ) = 0
∂r r ∂r r 2
  r

ceea ce se mai poate scrie, ţinând cont de faptul că ecuaţia nu depinde decât de r:

d 2 R 2 dR  2µ  e02  l ( l + 1) 
+ +  2  E +  −  R( r ) = 0 (A3.15)
dr 2 r dr    r  r 2 

1.57A3.3 Rezolvarea ecuaţiei radiale a atomului de hidrogen

Ecuaţia radială a atomului de hidrogen este (A3.15). Pentru a simplifica această ecuaţie
punem: R(r) = u(r) / r.

1. Se determină ecuaţia a cărei soluţie este u(r).

2.Se exprimă această ecuaţie în funcţie de variabile adimensionale: ρ = r/a , λ 2 = -E /EI,
unde a =  2/µ e02 şi EI = µ e04 /2  2.
3. Se caută soluţiile din vecinătatea lui ρ = 0. Se scrie ecuaţia pentru care u0(ρ) este soluţie.
Se arată că u0(ρ) = A ρν este soluţia acestei ecuaţii. Se determină valorile posibile ale lui ν
din restricţii fizice pentru soluţii.
4. Se caută soluţii din vecinătatea lui ρ = ∞. Se scrie ecuaţia pentru care u∞ (ρ) este soluţie.
Se determină u∞ (ρ) în funcţie de restricţiile fizice.
5. După calcularea soluţiei generale a ecuaţiei radiale, se pune: u(ρ) = u∞ (ρ) ν(ρ). Se
exprimă noua formă a acestei ecuaţii. Se impune restricţia asupra lui ν(ρ).
6. Se scrie ν(ρ) sub forma unei serii de intregi:
∞
ν ( ρ ) = u0 ( ρ ) ∑ bν ρ ν
ν=0
6.1. Se exprimă bν în funcţie de bν -1, adică se găseşte relaţia de recurenţă între coeficienţii
dezvoltării în serie de mai sus.
239

6.2. Scriind că toţi termenii de rang egal sau superior lui ν = k sunt nuli, se arată că energia
este cuantificată. Se explică necesitatea acestei ipotezei, respectiv de retezare a seiei de mai
sus.
6.3. Se exprimă bν în funcţie de b0, utilizând rezultatul precedent.
7. Se scrie soluţia R(r) a ecuaţiei radiale în funcţie de b 0. Se notează numărul cuantic
principal: n = k + l. De aici se găseşte domeniul de variaţie al lui l.

1. Se calculează:
dR 1 du d 2 R 1 d 2 u 2 du 2u
= , = − +
du r dr du 2 r dr 2 r 2 dr r 3
Ecuaţia radială devine:
d 2u  2µ  q 2  l( l + 1) 
+  2 E+  −  u( r ) = 0
dr 2    r  r 2 

2. Făcând schimbarea de variabilă se găseşte:

d 2 u l( l + 1) u 2
− + u − λ 2u = 0
dρ 2
ρ 2
ρ

3. Dacă ρ tinde la zero, ecuaţia precedentă se scrie:

d 2 u l( l + 1) u
− =0
dρ 2 ρ2

Notând cu u0(ρ) această soluţie, se obţine:

ρν
ν ( ν − 1) A ρ ν − 2 − l( l − 1) A = 0
ρ2

Simplificând, vom avea:

ν 2 - ν − l( l − 1) = 0

Soluţiile sunt date de: ν = [1 ± (2l+1)] /2. Se găseşte:

ν1 = l + 1 şi ν2 = - l

Deoarece u0(ρ) trebuie să aibă o valoare finită, a doua soluţie este nedorită (ea tinde la infinit
pentru ρ = 0). Se scrie:
u0(ρ) = A ρl+1.

4. Dacă ρ tinde către infinit, ecuaţia radială devine:

240

d 2u
2
− λ 2u = 0
dρ

Soluţia generală este dată de:

u∞(ρ) = B eλ ρ + C e-λ ρ

Soluţia exponenţială pozitivă nu convine deoarece acest termen devine infinit cu ρ. Probabilitatea
fiind întotdeauna finită, se obţine:

u∞(ρ) = C e-λ ρ.

5. În ecuaţia radială se înlocuieşte u(ρ) cu expresia: u(ρ) = ν(ρ) e-λ ρ, cu precizarea că

constanta C este conţinută în expresia lui ν(ρ). Expresia radială se scrie:

d 2ν dν  2 l( l + 1) 
− 2λ + −  ν ( ρ ) = 0 , cu condiţia ca ν(0) = 0,
dρ 2
dρ  ρ ρ2 

deoarece probabilitatea trebuie să aibă o valoare finită în oricare punct al spaţiului.

6.1. Cunoscând u0(ρ), se pune
∞
ν ( ρ ) = A ρ l+1 ∑ bν ρ ν
ν=0
de unde:
∞ ∞
dν d 2ν
dρ
= A ∑ ( ν + l + 1) bν ρ ν + 1 ,
dρ 2
= A ∑ ( ν + l + 1) ( ν + l) bν ρ ν + l− 1
ν=0 ν=0

Înlocuind în ecuaţia radială şi regrupând termenii, se găseşte:

∞ ∞
∑ [ ( ν + l + 1) ( ν + l) − l( l + 1) ] bν ρ ν + l− 1
− ∑ [ 2λ ( ν + l + 1) − 2] bν ρ ν+1 = 0
ν=0 ν=0

Pentru ca eceastă ecuaţie să fie verificată pentru toate valorile nenule ale lui ρ trebuie ca toţi
coeficienţii lui ρ la aceeşi putere să fie nuli. Se scrie termenul general al acestor coeficienţi
(puterea ν+l-1 a lui ρ).

[ ( ν + l + 1) ( ν + l) − l( l + 1) ] bν = 2 [ ( ν + l) λ − 1] bν − 1

de unde obţinem relaţia de recurenţă a coeficienţilor:

2 [ ( ν + l) λ − 1]
bν = bν − 1
ν ( ν + 2l + 1)

6.2. Toţi termenii acestei serii întregi fiind diferiţi de zero, soluţia ν(ρ) nu este finită în
vecinătatea lui ρ infinit. Trebuie deci să tăiem seria la un anumit rang, ceea ce asigură ca
241

probabilitatea să fie normată. Se consideră atunci că toţi termenii egali cu rangul ν = k sau
superiori acestui rang sunt nuli:
2 ( k + l) λ − 1 [
bk − 1 = 0
]
k ( k + 2l + 1)

Această condiţie impune ca: bk = bk+1 = bk+2 = ... = 0, şi pentru ca ea să fie verificată trebuie ca:

(k+l) λ - 1 = 0 (A3.16)

Ceea ce însemnă că energia este cuantificată, ţinând cont de definiţia lui λ:

E = -EI /(k+l)2
unde k şi λ sunt numere întregi.
6.3. Se utilizează condiţia: λ = 1/(k+ l) pe care o înlocuim în expresia lui bν:

2 (k − ν)
bν = − bν − 1 (A3.17)
ν ( k + l) ( ν + 2l + 1)

Calculând succesiv termenii bν-1, bν-2, ..., b0, se găseşte:

bν = ( − )
ν  2 
ν
( k − 1) ! ( 2l + 1) !
  b0 (A3.18)
 k + l (k− ν − 1) ! ν ! ( ν + 2l + 1) !

∞
7. Soluţia ecuaţiei radiale se scrie: R(r) = u(r) /r, cu u(ρ) = ν(ρ) e -λ ρ
şi ν ( ρ ) = A ρ
l+1
∑ bν ρ ν ,
ν=0
iar λ = 1/(k+ l) = 1/n. De aici rezultă că:

e − r na  r 
l+ 1 k − 1
 2 
ν
( k − 1) ! ( 2l + 1) !  r
ν
R( r ) = ∑ (− )
ν
      b0' (A3.19)
r  a ν=0
 k + l (k − ν − 1) ! ν ! ( ν + 2l + 1) !  a

unde b0' = A b0 . Suma este limitată la (k-1) deoarece coeficienţii de rang superior sau egal cu k
sunt nuli. Nivelele de energie corespunzătoare devin:

E = -EI / n2 (A3.20)

unde n = k + l; n este un întreg (k şi l sunt întregi)care satisface condiţia: n ≥ 1. Valoarea n = 0

este exclusă deoarece corespunde unei energii absolute infinite! Modulul momentului cinetic l
este un întrg care poate fi nul; se deduce de aici că: k ≥ 1.
În general, acestea sunt numerele cuantice n şi l care se utilizează. Plecând de la
rezultatele precedente se notează că:
0 ≤ l ≤ n-1 (A3.21)

Rezultă că, dacă k = n, l este nul. Dacă k = 1 (cea mai mică valoare posibilă), l = n-1.
242

1.58A3.4 Soluţiile radiale ale atomului de hidrogen şi cuantificarea energiei

Soluţiile radiale ale atomului de hidrogen sunt (A3.19). Se înlocuieşte : n = k + l .

1. Se exprimă Rnl ( r ) în funcţie de n şi de l.
2. Ştiind că este valabilă condiţia 0 ≤ l ≤ n − 1 , se determină expresiile soluţiilor radiale R1l ,
R2l , R3l pentru diferite valori posibile ale lui l.
∞
3. Normarea părţii radiale se scrie: ∫0 r 2 Rnl
*
( r ) Rnl ( r ) dr = 1 . Se calculeză constanta de
normare în fiecare din cazurile precedente. Se cunoaşte relaţia:

∞ n!
∫0 r ne − cr dr = n+ 1
c
1 µ e04
4. Energia corespunzătoare soluţiilor se scrie: En = − şi se stabileşte gradul de
n2 22
degenerare al acestor nivele.

1. Se obţine:

e − r / na  r 
l + 1 n− l − 1 ν
(n−l − 1) !( 2l + 1) ! ν
( − 1)    r
ν 2
Rnl ( r ) = b0
r  a
  ∑ n
 
( n − l − ν − 1) ! ν !( ν + 2l + 1) !  a 
ν=0

2. Pentru primul nivel:

n=1; l=0 b0 − r / a
R10 = e
a

Pentru al doilea nivel:

n=2; l=0 b0  r  − r / 2a
R20 =  1− e
a 2a 

n=2; l=1 b0 − r / 2a
R21 = re
a2

Pentru al treilea nivel:

n=3; l=0 b0  2r 1  2 r   − r / 3 a
2
R30 =  1 − +   e
a  3a 6  3a  

n=3; l=1 b0  r  − r / 3a
R31 = r 1−
2  e
a 6a 
243

n=3; l=2 b0 2 − r / 3a
R32 = r e
a3

3. Se normează partea radială în fiecare caz.

Pentru primul nivel:

n=1; l=0 2 e− r / a
b0 = R10 = 2
a 1/ 2 a 3/ 2

Pentru al doilea nivel:

n=2; l=0 1 1  r  − r / 2a
b0 = R20 =  1− e
( 2 a ) 1/ 2 ( 2a )
3 1/ 2  2a 

n=2; l=1 1 1 r − r / 2a
b0 = R21 = e
2( 6 a )
1/ 2
( )
2 6a 3 1/ 2 a

Pentru al treilea nivel:

n=3; l=0 2 2  2r 1  2r   − r / 3 a
2
b0 = R30 =  1 − +   e
3( 3a ) ( )  3a  
1/ 2 1/ 2 3a 6
3 3a 3  

n=3; l=1 4  2
1/ 2
4  2 
1/ 2
r r  − r / 3a
b0 =   R31 =    1− e
27  3a  27  3a 3  a 6a 

n=3; l=2 2 2 
1/ 2
2  2 
1/ 2

2
r  − r / 3a
b0 =   R32 =     e
81  15a  81  15a 3   a

Se înlocuieşte: ρ = r / a , rezultând soluţiile:

1  ρ  − ρ /2 1
a 3 / 2 R10 = 2e − ρ a 3 / 2 R20 =  1−  e a 3 / 2 R21 = ρ e− ρ / 2
( 2)  2 2( 6 )
1/ 2 1/ 2

3/2 2  2ρ 1  2   − ρ / 3
2
4  2
1/ 2
 ρ
a R30 = 1− +  ρ e a 3 / 2 R31 =   ρ  1 −  e− ρ / 3
3( 3)
1/ 2
 3 6  3   27  3   6

1/ 2
2  2
a 3 / 2 R32 =   ρ 2e− ρ / 3
81  15 
244

Se trasează a 3 / 2 Rnl în funcţie de ρ (figura A3.2). Soluţiile R31 ( r ) şi R32 ( r ) nu sunt

reprezentate deoarece au amplitudinea prea mică.

Figura A3.2

4. Pentru primul nivel: E1 = − µ e04 2  2 , cu o singură soluţie R10 ( r ) : acest nivel nu este
degenerat.
1 µ e04
Pentru al doilea nivel: E2 = − , cu două soluţii R20 ( r ) şi R21 ( r ) : acest nivel este
4 22
degenerat (pentru a calcula gradul de degenerare, trebuie ţinut seama de partea unghiulară a
funcţiei de undă).
1 µ e04
Pentru al treilea nivel: E2 = − , cu trei soluţii R30 ( r ) , R31 ( r ) şi R32 ( r ) : acest nivel este
9 22
degenerat (pentru a calcula gradul de degenerare, trebuie ţinut seama de partea unghiulară a
funcţiei de undă).

1.59A3.5 Soluţiile radiale şi unghiulare ale atomului de hidrogen

Se cunoaşte că soluţiile ecuaţiei unghiulare a atomului de hidrogen (vezi paragraful

A3.2) sunt:
1/ 2
m ( 2l + 1) ( l − m) !
Yl m
( θ , ϕ ) = ( − 1)   Plm ( u) eimϕ m≥ 0
 4π ( l + m) !

1/ 2
 ( 2l + 1) ( l − m) !
Yl ( θ , ϕ ) = 
m
 Plm ( u) eimϕ m< 0
 4π ( l + m) !
cu:

Plm ( u) =
(1 − u )
2 m/ 2
d l+ m 2
(
u −1
l
)
l+ m
2l l ! du
245

şi:
u = cosθ
1. Se determină soluţiile unghiulare ale primelor două nivele. Se amintesc condiţiile:

0≤ l≤ n− 1 - l ≤ m ≤ +l

2. Se dau funcţiile de undă, soluţii ale ecuaţiei cu valori proprii a atomului de hidrogen,
adică:
Ψ nlm ( r , θ , ϕ ) = Rnl ( r ) Ylm ( θ , ϕ )

3. Se deduce, când nu se ţine seama de spinul electronului, gradul de degenerare al primelor

două nivele.
4. Plecând de la rezultatele precedente, se verifică condiţia de normare a soluţiei unghiulare:

2π π
∫ 0 ∫ 0 Yl ( θ , ϕ ) Yl ( θ , ϕ ) sin θ dθ
*
m m
= 1

1.Pentru primul nivel:

n=1; l=0; m=0 1

Y00 ( θ , ϕ ) =
4π

Al doilea nivel:

n=2; l=0; m=0 1

Y00 ( θ , ϕ ) =
4π

n=2; l=1; m=-1 3

Y1− 1 ( θ , ϕ ) = sin θ e − iϕ
8π

n=2; l=1; m=0 3

Y10 ( θ , ϕ ) = cos θ
4π

n=2; l=1; m=+1 3

Y1+ 1 ( θ , ϕ ) = − sin θ eiϕ
8π

1 1  r  − r / 2a
Ψ 100 = e− r / a Ψ 200 =  1− e
2. Se obţine:
(πa )3 1/ 2
( 8π a )3 1/ 2  2a 

1 r − r / 2a 1 r − r / 2a
Ψ 21− 1 = e sin θ e − iϕ Ψ 21 = e cos θ
( )
8 πa 3 1/ 2 a
(
4 2π a )
3 1/ 2 a
246

1 r − r / 2a
Ψ 21− 1 = − e sin θ eiϕ
( )
8 πa 3 1/ 2 a

3. Primul nivel nu este degenerat, deoarece numai o funcţie de undă corespunde unei
valori a energiei. Al doilea nivel este de patru ori degenerat, deoarece Ψ 200 , Ψ 21− 1 , Ψ 210 şi
Ψ 211 corespund aceleiaşi valori a energiei.
4. Pentru primul nivel, avem:

2π π 2 1 2π π
∫0 dϕ ∫ Y00 sin θ dθ = 1 şi fie încă:
0 4µ ∫0 dϕ ∫ sin θ dθ = 1
0

Normarea se verifică.
2π π −12
Pentru al doilea nivel, trebuie verificat că ∫0 dϕ ∫ 0 Y1 sin θ dθ = 1

2π π 2 2π π 2
∫0 dϕ ∫ Y10 sin θ dθ = 1
0 ∫0 dϕ ∫ Y11 sin θ dθ = 1
0

ţinând seama că:

3 2π π 3 2π π
∫0 dϕ ∫ sin θ 3dθ = 1 ∫0 ∫ 0 sin θ cos
2
dϕ θ dθ = 1
8π 0 4π

deaorece modulele lui Y11 şi Y1− 1 sunt normate. Calculând aceste integrale, se arată că
egalităţile de mai sus se verifică. Probabilitatea de a găsi un electron între θ şi θ+dθ este
proporţională cu Ylm ( θ , ϕ ) Ylm ( θ , ϕ ) sin θ dθ . Aceste valori pot fi reprezentate grafic pentru
*

funcţiile de tip s (l=0), p (l=1), d (l=2) şi f (l=3) în figura A3.3.

( )
Observaţie: Soluţiile ecuaţiei radiale (A3.8), adică armonicele sferice Ylm θ , ϕ sunt aceleaşi pentru orive
potenţial central V(r), potenţialul pur coulombian ce caracterizează atomul de hidrogen fiind un caz
particular al acestuia. În situaţia generală a câmpului central, în funcţia de undă, partea unghiulară este
aceeaşi indiferent de forma particulară a potenţialului. Aceste soluţii generale se mai numesc şi orbitalii
câmpului central (vezi capitolul 11). Aceştia vor avea deci aceeaşi distribuţie unghiulară, indiferent de
forma concretă a potenţialului respectiv şi deci, aceeaşi distribuţie unghiulară cu a atomilor şi ionilor
hidrogenoizi.
247

Figura A3.3

1.60A3.6 Soluţiile stărilor d ale atomului de hidrogen

Se caută soluţiile corespunzătoare stărilor d ale atomului de hidrogen. Se ţine seama de

mişcarea nucleului înlocuind masa electronului cu masa redusă µ .

1. Se caută soluţiile de forma:

Ψ xz ( r , θ , ϕ ) = xz f ( r ) Ψ yz ( r , θ , ϕ ) = yz f ( r )

Se arată că aceste două expresii conduc la o singură ecuaţie a cărei soluţie este f ( r ) .
2. Se înlocuieşte: f ( r ) = Ae− r /3a .
Se determină energia corespunzătoare în funcţie de a şi de A. Se deduc cele două soluţii. Se
cunoaşte:

π 2( n − 2) ! ∞ n!
∫0 sinn − 1 x cosn − 2 x dx = ∫0 r ne− cr dr =
( 2n − 3) !! c n+ 1

cu:
248

n! = 1 × 2 × 3× ...× n ( 2n − 3) !! = 1 × 3 × 5× ...× ( 2n − 3)

∂ 2Ψ ∂ 2Ψ ∂ 2Ψ
1. Se calculează: ∆ Ψ = + +
∂ x2 ∂ y2 ∂ z2

cu: Ψ xz = xz f ( r ) , Ψ yz = yz f ( r ) . Notând că : r 2 = x 2 + y 2 + z 2 , se găseşte pentru cele două

soluţii ale ecuaţiei Schrödinger sunt soluţii ale ecuaţiei:

∂ 2 f 6 ∂ f 2µ  e2 
+ +  E + 0  f ( r ) = 0
∂ r 2 r ∂ r 2  r

3. Înlocuind f ( r ) în ecuaţia precedentă, se obţine:

1 2 2µ  e2 
2
− +  E + 0  = 0
9a ar  2  r

Regrupând termenii:
 1 2µ E   2 2µ e02  1
 2 + 2  +  − +  = 0
 9a    a 2  r

de unde:
2 1 µ e04
a= , E= −
µ e02 9 2 2

Constanta A este calculată utilizând normarea funcţiei de undă:

∫VΨ
*
Ψ dτ = 1

Se scrie:
2π π ∞ 2
∫0 dϕ ∫ sin θ dθ ∫ r 2 Ψ ( r , θ , ϕ ) dr = 1
0 0
Notând că:
x = r sin θ cos ϕ , y = r sin θ sin ϕ , z = r cosθ

avem pentru soluţia Ψ xz :

2π π ∞
∫0 cos2 ϕ dϕ ∫ sin3 θ cos2 θ dθ ∫ r 6 f 2 ( r ) dr = 1
0 0

pentru Ψ yz :
249

2π π ∞
∫0 sin 2 ϕ dϕ ∫ 0 sin
3
θ cos2 θ dθ ∫ r 6 f 2 ( r ) dr = 1
0

Se găseşte, în cele două cazuri:

4π 2 ∞ 6 − 2r / 3a
15 ∫ 0
A r e dr = 1
După integrare, avem:
1/ 2
1 2  1
A=  
81  π a 3  a2
Soluţiile se scriu:
1/ 2 2
1 2   r  − r / 3a
Ψ xz ( r , θ , ϕ ) =     e sin θ cos θ cos ϕ
81  π a 3   a

1/ 2 2
1 2   r  − r / 3a
Ψ yz ( r , θ , ϕ ) =     e sin θ cos θ sin ϕ
81  π a 3   a
250

Anexa 4

STRUCTURA ELECTRONICĂ ŞI SPECTRELE

ATOMILOR METALELOR ALCALINE

1.61A4.1 STRUCTURA ELECTRONICĂ ŞI NIVELELE ENERGETICE

Dintre atomii cu mai mulţi electroni, atomii metalelor alcaline au cea mai simplă
structură electronică, astfel încât nivelele energetice sunt cel mai uşor de calculat, iar spectrele
lor cel mai simplu de interpretat. Configuraţia electronică a acestor elemente constă din sub-
pături închise plus un electron de valenţă (electron optic) ale cărui tranziţii determină liniile
spectrale. Electronul de valenţă se află într-un orbital ns în afara miezului format de ceilalţi
electroni: Li (2s1), Na (3s1), K (4s1), Rb (5s1) şi Cs (6s1). O sub-pătură închisă având
momentul cinetic total nul, momentele cinetice ale atomului alcalin sunt date numai de
momentele cinetice orbitale l, de spin s şi total j ale electronului periferic. Din acest punst de
vedere atomii metalelor alcaline se aseamănă destul de mult cu atomul de hidrogen. Dacă modele
semiclasice Bohr-Sommerfeld ar fi valabile, singurul electron de valenţă ar trebui să se mişte pe
o orbită exterioară miezului format din ceilalţi electroni care împreună cu nucleul ar forma o
sarcină efectivă +e. Deci din acest punct de vedere spectrele acestor atomi ar trebui să fie practic
identice cu ale atomului de hidrogen. Totuşi, în mecanica cuantică, noţiunea de traiectorie ne mai
având sens, efectul electronilor din miez asupra spectrului va fi indirect foarte important. Astfel,
în aproximaţia uni-electronică (vezi capitolul 11) electronul de valenţă se va mişca în câmpul
e2
"efectiv" format de ceilalţi Z-1 electroni din miez. Acest câmp "efectiv" este de forma − 0 la
r
2
Ze
distanţe foarte mari de nucleu şi − 0 + C la distanţe foarte mici, unde C este un potenţial
r
constant în origine datorat electronilor din păturile închise. Contribuţia la momentul cinetic total
al miezului format din electronii din păturile închise este nulă. Cum numărul cuantic orbital al
miezului este zero, câmpul "efectiv" corespunzător va fi la orice distanţă, într-o foarte bună
aproximaţie un câmp central: V=V(r). Atunci ecuaţia Schrödinger unghiulară va vi aceeşi ca la
atomul de hidrogen, în timp ce ecuaţia Schrödinger radială va deveni [vezi formula (A3.15) din
anexa A3]:

d 2 R 2 dR  2µ l ( l + 1) 
+ + 
dr 2 r dr   2
( E − V ( r ) ) −
r2 
 R( r ) = 0 (A4.1)

e02
unde − a fost înlocuit cu potenţialul central V(r). Acesta poate fi dezvoltat în primă
r
aproximaţie în serie sub forma
251

e02 u
V ( r) = − + + ⋅⋅⋅ (A4.2)
r r2

Neglijând termenii superiori ai dezvoltării în serie, formal, ecuaţia (A4.1) devine identică cu
ecuaţia (A3.15) pentru atomul de hidrogen dacă scriem:

l ′ ( l ′ + 1) = l ( l + 1) − u (A4.3)

unde l' va fi un număr cuantic orbital "efectiv", nu neapărat întreg.

În continuare putem proceda cu rezolavarea ecuaţiei Schrödinger radiale (A4.1) în mod
identic cu cazul atomului de hidrogen (vezi paragraful A3). Astfel, punând condiţia de retezare a
seriei, se înlocuie numărul cuantic principal cu numărul "efectiv":

n* = n − ∆ l (A4.4)

unde
∆ l = l − l′ (A4.5)

se numeşte "defect cuantic" şi care aşa cum se vede din (A4.3) nu depinde de n, dar depinde
puternic de l, el fiind cu atât mai mare cu cât l este mai mic. Astfel pentru atomul de sodiu
∆ l = 0 = 1,375; ∆ l = 1 = 0,887; ∆ l = 2 = 0,04; etc. Expresia, într-o primă aproximaţie pentru nivele
energetice va fi asemănătoare cu aceea a atomului de hidrogen:

Rhc
En,l = − + ⋅⋅⋅
( ) (A4.6)
2
n*
Aşa cum am mai precizat, principala diferenţă dintre nivele energetice unielectronice ale
atomui de hidrogen şi cele ale atomilor metalelor alcaline este aceea că la acestea din urmă este
ridicată degenerarea după numărul cuantic orbital l. Astfel, pentru orice câmp central, cum ar fi
în particular acela dat de de expresia (A4.2), expresiile pentru nivele energetice, atâta timp cât se
neglinează interacţiile spin-orbită, trebuie să depindă de n şi de l. Zicem că în cazul atomului de
hidrogen avem de aface cu o degenerare accidentală după l, datorată formei particulare a
potenţialului pur coulombian de forma -k/r.
Se observă că cu cât n şi l sunt mai mari, cu atât diferenţa dintre numărul cuantic
principal şi cel efectiv este mai mică. Aceasta se explică fizic în felul următor. Cu cât electronul
se găseşte mai departe de nucleu, cu atăt potenţialul (A4.2) este mai asemănător cu cel pur
coulombian. Probabilitatea cea mai mare de a găsi electronul în apropierea nucleului este pentru
electronii s (l=0). Pentru aceşti electroni probabilitatea respectivă este nenulă în origine, pe când
pentru toţi ceilalţi ea este nulă. De asemenea ea scade cu creşterea lui n (vezi anexa 3).

1.62A4.2 INTERACŢIA SPIN-ORBITĂ ŞI SPECTRELE ATOMILOR

METALELOR ALCALINE

Teoria interacţiei fine explică spectrele atomului de H (1 s1) şi ale metalelor alcaline.

În expresia energiei spin-orbită apare produsul l ⋅ s pe care îl calculam astfel:
252

  
j = l + s
    
( j )2 = (l )2 + (s )2 + 2l ⋅s
 
  ( j ) 2 − ( l ) 2 − ( s ) 2
l ⋅s =
2

Utilizând expresiile valorilor proprii ale operatorilor reprezentaţi prin pătratul

momentelor cinetice (lungimea vectorilor în modelul vectorial), obţinem:

  j( j + 1 ) − l)l + 1 ) − s(s + 1 )
l ⋅s =
2

Atunci, energia cuplajului spin-orbită se scrie :

j( j + 1) − l)l + 1 ) − s(s + 1 )
∆E = a (l,n )
2

2 ∂V
cu a (l,n ) =
2 m c r ∂r
2 2

a(n,l) depinde de numerele cuantice n şi l prin intermediul valorii medii a lui r şi a lui V(r).
Pentru valori n şi l date ( l ≠ 0 ) avem două valori pentru j şi deci, două valori pentru ∆ E . Să
luăm ca exemplu cazul când l=1 :

( 3 / 2 )( 5 / 2 ) − 1 ⋅ 2 − (1 / 2 )(3 / 2 )
1) l = 1, j = 3 / 2, ⇒ ∆E 2 = a (1,n )
2
a (1,n )
=
2
(1 / 2 )(3 / 2 ) − 1 ⋅ 2 − (1 / 2 )(3 / 2 )
2) l = 1, j = 1 / 2, ⇒ ∆E 1 = a (1,n )
2
= − a (1,n )

şi putem continua pentru alte numere cuantice.

Dacă E0 este energia unui nivel, determinată ţinând seama doar de interacţia
coulumbiană, interacţia fină (spin-orbită) despică acest nivel, rezultând două sub-nivele de
energii :

E 1 = E 0 + ∆E 1
E 2 = E 0 + ∆E 2

În cazul metalelor alcaline, toate nivelele sunt dedublate de interacţia fină, cu

excepţia nivelului cu l=0 (vezi figura A4.1).
253

Figura A4.1.

Liniile spectrale ale metalelor alcaline au fost clasificate de Paschen, Runge şi Rydberg în
următoarele serii:

Seria principală (np - 3s)

Seria fină (ns - 3p)

Seria difuză (nd - 3p)

Seria fundamentala (nf - 3d)

Mai corect, seriile spectrale sunt denumite după nivelele energetice care le generează: S
(sharp, adică fină), P (principală), D (difuză), F (fundamentală).
În figura A4.2 este prezentată schema de nivele energetice a sodiului.
De remarcat că principala caracteristică a spectrului sodiului este dedublarea liniilor
spectrale (dubleţii sodiului). Aceasta se datorează regulilor de selecţie ∆ l = ± 1 şi ∆ j = 0,± 1 , cât şi
faptului că interacţia spin-orbită este cu atât mai mică cu cât l şi n sunt mai mari. Astfel, spectrele
metalelor alcaline sunt un alt fapt experimental care atestă existenţa spinului electronului,
precum şi că numărul cuantic ce îl caracterizează este 1/2.
254

Figura A4.2. Nivelele energetice şi seriile spectrale ale sodiului. Pe ordonată este
exprimată energia în eV, iar lungimile de undă ce corespund diverselor tranziţii sunt
exprimate în Å.
255

BIBLIOGRAFIE
Born, M. (), Fizica atomica, ;
Cagnac, E. and Pebay-Peyroula, J.C. (1971), Physique atomique, Dunod, Paris;
Eisberg, and Resnick, ( );
Marica, F. (1995), Fizica atomică (Note de curs), Biblioteca Facultăţii de fizică,
Bucureşti;
Muhin, ( ), Fizica nucleară experimentală, vol. I, Bucureşti ;
White, H. E. (1964), Introduction to Atomic and Nuclear Physics, D. Van Nostrand
Co., Princeton;