Sunteți pe pagina 1din 255

Capitolul 1

CONCEPŢIA ATOMISTĂ ASUPRA MATERIEI

1.1CONCEPŢIA ATOMISTĂ ÎN ANTICHITATE

Din cele mai vechi timpuri omul a fost preocupat de cunoaşterea structurii materiei. Primele reprezentări asupra ei ne-au rămas de la filozofii Greciei antice. Astfel, Parmenid prin anii 500-600 î.e.n. dezvolta filozofia sa prin trei idei importante:

- existenţa reală: ceea ce este caracterizat prin imobilitate şi indivizibilitate. Ea nu poate fi generată sau distrusă.

- numele existenţă: este vidul.

- fenomenele particulare: el clasează în aceasta categorie tot ceea ce este schimbător, perisabil, aparent şi nu poate conduce decât la opinii. Intre 576-480 î.e.n. Heraclit dă definiţia următoare:

- existenţa: este “panta rei” (totul se scurge). Nimic nu este imuabil. Această definiţie pare la prima vedere în completă contradicţie cu ideile dezvoltate de Parmenid. Totuşi ideea unităţii lumii materiale a condus la importanta idee filozofică că lumea materială, în întreaga ei diversitate este alcătuită dintr-un număr finit de entităţi. Astfel, prin anii 460 î.e.n. Leucip, fondatorul filozofiei atomiste, face o sinteză savantă a ideilor lui Parmenid şi Heraclid. Ea se bazează pe următoarele trei axiome:

- vidul: vidul există; el permite mişcarea.

- existenţa (materia): împărţirea materiei până la o limită. În consecinţă, corpurile sunt compuse din particule indivizibile numite atomi.

- atomii: ei sunt eterni, indestructibili, diferiţi ca formă, mişcare şi mărime. Ei se asociază şi se disociază (ceea ce constituie la Heraclid “panta rei”). De exemplu, Democrit (460-357 î.e.n.), elevul lui Leucip, scria “Atomii sunt în număr infinit şi infinit de variaţi ca formă. Varietatatea tuturor lucrurilor depinde de varietatea atomilor constituienţi ca număr, dimensiune şi stare de mişcare”. Democrit a transformat necesitatea exterioară în cel mai important principiu al atomismului. Deplasându-se iniţial în toate direcţiile posibile, atomii se ciocnesc între ei formând vârtejuri, care dau naştere în vidul infinit la nenumărate lumi. Mişcarea haotică în toate direcţiile a atomilor stă la baza a tot ceea ce se întâmplă în lumea mare, ale cărei fenomene nu seamănă însă cu mişcarea atomilor în vid. Ideea mişcării haotice a unor particule foarte mici stă la baza explicării statistice pe care fizica clasică o dă fenomenelor din microunivers. La Democrit acestă idee străbate în cunoscuta

afirmaţie: “Numai în părerea generală există culoarea, în părere dulcele, în părere amarul dar în realitate există doar atomi şi vid”.

Epicur (342-270 î.e.n.) a modificat substanţial teoria atomistă a lui Democrit. Celebra “declinatio atomorum a via recta” (devierea atomilor de la direcţia dreaptă) introdusă de Epicur, reprezintă o necesitate internă proprie atomilor. Aceasta după afirmaţia plină de adevăr a lui Lucreţiu (95-55 î.e.n.), violează legile destinului, fatala necesitate a lui Democrit. Dacă la Democrit vârtejurile de atomi, sau mişcarea de respingere este rezultatul necesităţii exterioare, la Epicur în mişcarea de respingere sunt unite sintetic necesitatea exterioară cu cea interioară. Astfel dacă este vorba să facem în general o analogie cu filozofia antică, atunci dezvoltarea fizicii

,

2

cuantice face un pas înainte de la Democrit la Epicur. Filozofii greci nu au fost singurii care au avut o gândire surprinzător de avansată asupra structurii materiei. Spre exemplu, filozoful indian Vasubandhu, a rezumat ideile sale într-o frază profetică “atomul, silaba, momentul, sunt limita materiei, gândirii şi a timpului”.

Ideea naturii discrete a lumii materiale la filozofii antici este rezultatul însă al unor speculaţii filozofice care nu sunt bazate pe experiment. Au fost necesare din păcate aproximativ 2000 de ani pentru ca doctrinele filozofilor antici să-şi găsească aplicaţii concrete, iar noţiunea de atom să devină o relitate cotidiană. Explicaţia ar putea fi aceea că în acest timp, între observaţie şi raţionament s-a intercalat experimentul.

1.2SCURT ISTORIC AL ATOMISMULUI DE LA RENAŞTERE PÂNĂ LA SFÂRŞITUL SECOLULUI XIX

Speculaţiile lui Democrit şi ale şcolii Epicuriene, a căror filozofie se baza pe atomism, nu au fost acceptate de filozofia Evului Mediu şi a Renaşterii. Concepţiile dominante erau cele ale lui Aristotel şi ale şcolii stoice care postulau că spaţiul şi materia au structură continuă. Istoria noţiunii de atom este de fapt asociată istoriei ştiinţelor naturii. Nu este deci de mirare că au trebuit să treacă aproape 2000 de ani pentru a se trece de la limbajul filozofic la cel ştiinţific cu toată rigoarea şi precizia ce îl caracterizează. Pentru a înţelege evoluţia ideilor este necesară o prezentare cronologică a faptelor. Evidenţa experimentală necesară pentru a înclina balanţa în favoarea concepţiei discrete despre lumea materială a întârziat până la începutul secolului al XIX-lea, odată cu dezvoltarea chimiei cantitative. Cele mai importante descoperiri care au dus la elaborarea teoriei atomiste ştiinţifice vor fi rezumate în cele ce urmează.

1.2.1Dovezi chimice ale concepţiei atomiste a materiei

1662: Boyle, în lucrarea sa "The sceptical chymist" introduce noţiunea modernă de element chimic care distingea corpurile simple de cele compuse. Aceasta sugera deja discontinuitatea materiei. 1789: Chimia cantitativă se leagă de numele lui Antoine Laurent de Lavoisier (chimist francez, 1743-1794). Folosind balanţa în studiul produşilor de reacţie, el demonstrează legea

conservării materiei în reacţiile chimice, fundamentând noţiunea de element chimic ca ultim punct pe care îl poate atinge o analiză chimică. Substanţele chimice care au proprietăţi caracteristice, pot fi descompuse prin diferite metode de analiză chimică până se atinge o limită. Aceste substanţe care nu mai pot fi descompuse în continuare se numesc elemente chimice. 1799: Folosindu-i metodele, Joseph Louis Proust (farmacist şi chimist francez, 1754- 1826), enunţă legea proporţiilor definite: “un anumit compus chimic conţine aceleaşi elemente în aceiaşi proporţie de masă, indiferent de modul de preparare”. 1804: Principalul merit în fundamentarea teoriei atomice moderne îi revine însă lui John Dalton (fizician şi chimist englez, 1766-1844). El stabileşte legea proporţiilor multiple: “dacă

, atuci dacă masa compusului A se menţine constantă, masele lui B în diverşii produşi vor fi între ele în rapoarte de numere întregi”. Pentru a explica aceste legi Dalton reânvie ipoteza atomistă, conform căreia fiecare element constă din particule foarte mici, indivizibile, numite atomi, a căror masă şi dimensiune variază de la specie la specie. Numărul de specii de atomi distincţi, adică numărul de elemente distincte este presupus finit. Legile amintite se explică atunci prin

substanţele A şi B se combină în două sau mai multe moduri, formând substanţele A’ şi B’

3

faptul că într-un produs intră un număr întreg de atomi din elementele reactante. Varietatea lumii materiale constă din posibilitatea combinării diferitelor elemente chimice în proporţii şi moduri diferite.

1808: O lege importantă a fost enunţată de Luis Joseph Gay-Lussac (fizician francez, 1778-1850) referitoare la volumele de gaz ale produşilor care intră şi ies din reacţie: “În aceleaşi condiţii de temperatură şi presiune, volumele de gaze care intră şi ies din recţie sunt în rapoarte de numere întregi". Două exemple sunt reprezentate simbolic în figura1.1. Această lege ca şi legea proporţiilor multiple implică faptul că substanţele care participă în aceste reacţii o fac în cantităţi discrete. Legea Gay-Lussac este aparent în contradicţie cu legea Dalton. Conform acesteia din urmă, ar fi trebuit să rezulte în ambele exemple, în ipoteza individualităţii atomilor, doar câte un volum din produs, apă sau amoniac (vezi fig.1.1). Trebuie oare să se renunţe la ipoteza indivizibilităţii atomilor, sau fiecare entitate în gaz este formată din mai mulţi atomi?

fiecare entitate în gaz este formată din mai mulţi atomi? Figura 1.1. 1811: Răspunsul la această

Figura 1.1.

1811: Răspunsul la această dilemă este dat de Amedeo di Quaregna Avogadro (chimist italian, 1776-1856). El postulează existenţa moleculelor, grupări cu un anumit număr de atomi, care reprezintă cele mai mici particule ale unui compus chimic care există în stare liberă şi care păstreză proprietăţile sale chimice. Conform concepţiei sale, moleculele elementelor gazoase conţin doi atomi. Rezultatele lui Dalton şi Gay-Lussac pot fi puse acum în acord, moleculele produşilor din exemplele de mai sus fiind H 2 O, respectiv NH 3 . Existeţa moleculelor este astăzi bine confirmată. Ipoteza lui Avogadro explică astăzi foarte bine reacţii între trei sau mai mulţi reactanţi. El a mai formulat încă o lege foarte importantă, cunoscută sub numele de legea lui Avogadro şi anume că: ”în aceleaşi condiţii de temperatură şi presiune, volume egale de gaz conţin acelaşi număr de molecule”. Noţiunea de moleculă a fost întâmpinată cu răceală de mulţi savanţi ai timpului, care nu puteau înţelege de ce de exemplu, tocmai doi atomi intră în alcătuirea unei molecule gazoase şi nu mai mulţi. Răspunsul la acestă întrebare a fost dat cu peste o sută de ani mai târziu de către mecanica cuantică. Ideile acestea noi au fost acceptate în lumea chimiştilor de abia după 1860, datorită lucrărilor lui Cannizzaro, care a arătat că multiplele inconsisteţe în datele chimice rezultă din interpretarea greşită a noţiunilor chimice fundamentale: atomi, molecule, mase atomice, moleculare sau echivalente. Legea lui Avogadro a permis elaborarea unor metode de determinare a maselor moleculare. Era imposibilă în acel moment determinarea masei absolute a unei molecule, dar determinarea maselor relative era destul de uşoară. Conform legii amintite, raportul greutăţilor a două volume egale de gaze pure în condiţii identice de temperatură şi presiune este egal cu

4

raportul greutăţilor moleculelor individuale a celor două gaze considerate. Astfel s-a găsit că molecula de hidrogen este cea mai uşoară moleculă, iar atomul de hidrogen este cel mai uşoar atom. In 1815, W. Prout emite ipoteza că toate elementele sunt compuse dintr-un multiplu întreg de atomi de hidrogen. Considerând atunci masa unui atom de H egală cu unitatea, masele relative ale celorlalte molecule şi atomi trebuie să se exprime în numere întregi. Deşi datele experimentale arată că acestă ipoteză nu este confirmată decât de cazuri accidentale, ideea alegerii unei unităţi pentru exprimarea maselor atomilor şi moleculelor a fost extrem de utilă. Scara maselor atomice şi moleculare se bazează pe atomul de carbon care se consideră că are 12 unităţi arbitrare de masă. Măsurând raportul maselor unor volume egale de carbon şi alte gaze s- au determinat cu uşurinţă masele relative ale acestora. Termenul de masă atomică este folosit pentru a reda masa relativă a atomilor unui anumit element, iar cel de masă moleculară pentru a reda masa relativă a unei molecule. Masele atomice şi moleculare sunt mărimi adimensionale. In chimie se defineşte mărimea kilogram-mol sau kilomol drept acea cantitate de substaţă egală în kg cu greutatatea moleculară. Corespunzător, kilogram-atom este masa de substanţă egală în kg cu greutatea atomică. Submultiplii ai acestor cantităţi sunt molecula-gram, respectiv atomul- gram.

Conform legii lui Avogadro, volumul ocupat de un kilomol este o constantă. Măsurători recente dau pentru acest volum molar la temperatura de 0 o C şi presiunea atmosferică o valoare de 22,415 m 3 . Numărul de molecule într-un kilomol este de asemenea o constantă universală, numit numărul lui Avogadro-N A . Valoarea actuală este

N A = 6,0248 ± 0,00036.10 26 molecule/kilomol.

Acest număr a fost determinat pentru prima dată abia în anul 1915 de Loschmidt. Cunoscând numărul lui Avogadro se poare determina masa unei molecule m ca fiind raportul dintre masa unui kilomol şi numărul lui Avogadro. Masele moleculare şi atomice ale substanţelor care nu se pot obţine în stare gazoasă pot fi deduse din măsurători asupra unor compuşi chimici gazoşi. 1869: Una din cele mai importante descoperiri din toată chimia, pe lângă natura atomică a materiei, a fost observarea periodicităţii proprietăţilor elementelor, sistematizate în tabloul periodic al elementelor. Tabelul a fost propus independent de Mendeleev şi Mayer. Criteriul ordonării elementelor a fost dispunerea lor atât în ordinea crescătoare a maselor, cât şi ţinând cont de periodicitatea proprietăţilor fizico-chimice. Toate elementele având aceleaşi proprităţi fizico-chimice sunt aranjate pe grupe verticale. Prima grupă conţine elementele alcaline, iar ultima grupă gazele nobile. Unul din scopurile importante ale fizicii atomice va fi tocmai explicarea acestui tabel periodic. Utilitatea tabloului periodic constă atât în regularităţile, cât şi în neregularităţile sale. O neregularitate interesantă a fost faptul că pentru a avea în aceeaşi coloană elemente cu proprietăţi fizico-chimice asemănătoare a fost necesar să se lase numeroase poziţii neocupate. Medeleev a sugerat că aceste spaţii corespund unor elemente nedescoperite. Folosindu-şi tabelul el a fost în stare să prezică cu destul de multă exactitate o seamă din proprietăţile acestor elemente necunoscute. În timp destul de scurt, toate prezicerile sale au fost confirmate. Poziţia ocupată de un element în tabloul periodic este o proprietate esenţială a sa. Acest număr întreg, se numeşte număr atomic şi aşa cum se va vedea în capitolele următoare, are o profundă semnificaţie fizică.

1.2.2Dovezi fizice ale concepţiei atomiste a materiei

5

1638: Galilei, în opera sa "Discorsi intorno a due nuove scienze" pune regulile doctrinei ştiinţifice: fenomenele observabile trebuie să fie descrise prin cantităţi măsurabile. 1704: Newton introduce deterministmul in fizică. In opera sa "Opticks" admite că există atracţie între corpuri microscopice şi că lumina este constituită din particule în mişcare. 1738: Bernoulli dă un impuls iniţial teoriei cinetice presupunând că un gaz este format din particule punctuale ce se deplasează în vid. Această teorie dezvoltată apoi de Clausius, Maxwell şi Boltzmann începând cu 1858 permite explicarea simplă a legii Boyle-Mariotte. Teoria cinetică a gazelor permite de asemenea să arate că energia cinetică medie a particulelor este proporţională cu temperatura. 1879: Stefan arată că densitatea de energie emisă de un corp negru este proporţională cu temperatura. 1887: Hertz descoperă efectul fotoelctric. 1895: Perrin arată că razele catodice sunt formate din particule încărcate negativ. Röntgen descoperă razele X studiind descărcarea unei bobine într-un tub Crookes. 1896: Zeeman demonstreză experimental influenţa unui câmp magnetic asupra unei surse de lumină. Lorentz atribuie emisia de lumină mişcării electronilor în atomi. Becquerel descoperă radioactivitatea naturală. 1897: J.J. Thomson arată că razele catodice din tuburile Crookes sunt electroni. El determină sarcina specifică şi viteza electronilor. 1899: Rutherford anunţă că există cel puţin două feluri de radioactivitate pe care le

notează

şi

. In concluzie la sfîrşitul secolului XIX existau două şcoli care se înfruntau.

Apărătorii teoriei continue a structurii materiei (W. Ostwald, P. Duhem, E. Mach) aveau următoarele argumente:

- termodinamica răspundea totdeauna

ticienilor).

- optica era perfect descrisă de undele electromagnetice ale lui Maxwell.

- mecanica tratată cu ecuaţiile cu derivate parţiale pleca de la descrierea unui mediu continuu.

Pe de altă parte apărătorii structurii discontinue (Boltzmann, Perrin, Planck) aveau de partea lor numeroase dovezi experimentale în favoarea lor.

- electroliza apei.

- descărcările în gaze.

- emisia fotoelectronică.

- emisia termo-electronică a filamentelor incandescente.

- radioactivitatea.

materiei (şcoala energe-

unei descrieri continue a

1.3CONCEPŢIA ATOMISTĂ ÎN FIZICA CLASICĂ

Atomistica lui Leucip şi Democrit a fost folosită şi dezvoltată în cadrul fizicii şi al chimiei clasice. Sunt preluate pentru arsenalul ştiinţelor naturii ale secolelor XVII-XIX nu numai ideile de bază ale unor particule fundamentale şi imuabile ale materiei care se mişcă în spaţiul absolut. În teoriile ştiinţelor clasice ale naturii se întâlnesc şi unele noţiuni ale atomisticii antice care apăreau ca naive chiar şi din punctul de vedere al acestor teorii (fără să mai vorbim de ştiinţele moderne). Dacă de pildă atomii lui Democrit erau prevăzuţi cu mici cârlige prin intermediul cărora trebuiau să se lege în corpuri perceptibile senzorial, aceeaşi idee într-o variantă mai puţin modificată va fi susţinută şi de către Boltzmann, chiar dacă Lomonosov a

6

criticat teoriile timpului său pentru “ştiftuleţele, acele, cărligele, ineluţele, bulele şi celelalte părţi ale particulelor, pe cât de numeroase, pe atât de fără nici o bază, create numai de imaginaţe”. In ştiinţele clasice ale naturii, care după cum ştim deschid drumul unei cercetări sistematice, ştiinţifice a naturii, idea atomismului a fost exprimată cu extremă pregnanţă şi destul de complet încă de Newton. O imagine generală asupra atomisticii lui Newton ne-o putem face din următorul pasaj foarte frecvent citat al celebrei probleme 31 cu care se încheie “Optica”: “ mi se pare că Dumnezeu la început a format materia din particule solide, masive, dure,

inpenetrabile

Aceste particule primitive, fiind solide sunt incomparabil mai dure decât

orice corp poros compus din ele. Chiar aşa de dure încât niciodată nu se uzează şi se sfarmă în bucăţi, nici o putere obişnuită nu este în stare să dividă ceea ce însuşi Dumnezeu a făcut în prima creaţie”.

La Newton, ca şi la atomiştii antici, materia este discretă. Spre deosebire de aceştia însă, Newton avansează concepţia ierarhiei sistemelor în ordinea crescătoare a densităţii, care numai pe nivelul cel mai profund conţine particule indestructibile, absolut dure. In plus, el adoptă în locul concepţiei cinematice a filozofilor antici asupra ciocnirilor directe ca singură cauză a modificării stării de mişcare a atomilor, o schemă dinamică: particulele în mişcarea lor prin vid devin un fel de concentrare a forţelor care acţionează la distanţă. Aşadar, Newton ajunge la o schemă ierarhică a structurii materiei. La baza ierarhiei se află particulele absolut dure şi imuabile. Legându-se între ele prin forţe interne, ele dau naştere unor sisteme de dimensiuni extrem de mici şi având rezistenţă foarte înaltă. Aceste sisteme fiind la rândul lor legate între ele prin interacţiuni ceva mai slabe, dau naştere unor sisteme noi mai complicate, care sunt mai puţin rezistente, dar cu dimensiuni mai mari ş.a.m.d., până inclusiv la corpurile cu care avem de aface în experienţa cotidiană, ce pot fi relativ uşor sfărâmate. Atomismul fizicii clasice este constituit pe baza schemei newtoniene asupra spaţiului, timpului şi materiei în mişcare. După Newton,

spaţiul şi timpul nu sunt legate intrinsec nici între ele, nici în mişcare. Aseastă teorie a structurii materiei reprezintă punctul culminant care s-a dezvoltat în cadrul ştiinţelor clasice ale naturii. Ea

a explicat în concordanţă cu experienţa, o întregă clasă de fenomene mai ales din domeniul

căldurii, constituind tabloul mecanicist consecvent al structurii materiei. În fizica clasică s-a dezvoltat alături de schema dinamică alui Newton şi totodată în contradicţie cu ea, concepţia cinematică, care are la bază ideile fizice ale lui Huygens (eterul ca

mediu continuu, teoria ondulatorie a luminii). Contradicţiile dintre cele două concepţii ale fizicii clasice, care prin dezvoltarea lor au condus la teoria câmpului electromagnetic a lui Faraday- Maxwell, le-a rezolvat teoria relativităţii lui Einstein, ultima dintre teoriile fizicii clasice şi totodată prima dintre teoriile fizicii neclasice. Ea a elaborat o nouă teorie a spaţiului, a timpului

şi a timpului în mişcare, în care aceste concepte au fost deposedate de independenţa lor clasică.

Din punct de vedere al ştiinţelor clasice ale naturii, pe toate treptele scării ierarhice acţionează în cele din urmă aceleaşi şi numai aceleaşi legi ale mecanicii. Tocmai aceasta este problema, ca toate fenomenele şi legile care sunt de natură nemecanică să fie explicate, sau încadrate în legile mecanicii. De exemplu, Mendeleev nici nu se îndoia că procesele chimice vor fi explicate pe baza legilor mecanicii lui Newton. Boltzmann şi Gibbs motivau necesitatea introducerii noţiunilor statistice în fizică prin faptul că proprietăţile mecanice ale unui sistem complex, format dintr-un număr imens de particule, este inaccesibil cunoaşterii datorită sensibilităţii insuficiente ale organelor de simţ ale omului, aparaturii etc. Teoria electromagnetismului lui Maxwell li s-a părut fizicienilor mult mai de neînţeles deoarece nu s-a

reuşit reducerea ei la mecanică. După mecanica clasică, orice obiect material reprezintă un sistem dinamic care se supune legilor dinamicii, adică unui sistem bine determinat în sensul determinismului laplacean. Teoria relativităţii a lăsat neclintită baza mecanicismului. În perioada în care chimia se continua ca ştiinţă, conceptul de element chimic, cu atomul ca cea mai mică părticică a sa, împreună cu legea

7

conservării masei, au legat într-un sistem unitar fenomenele chimice. Există însă o legătură între sistemele chimice? Această problemă cristalizează în secolul XIX-lea, când au fost descoperite un mare număr de elemente chimice. Sistemul periodic al elementelor chimice, elaborat de Mendeleev şi Mayer a reunit într-un tot unitar toate elementele chimice, rămânând însă ca fundamentarea completă şi riguroasă a legăturii dintre proprietăţile chimice să fie obţinută abia în cadrul modelului nuclear al atomului tratat cuantic. Cu ajutorul acetuia s-a reuşit să se explice din ce cauză tocmai elementele chimice, respectiv atomii sunt entităţi constructive elementare în domeniul chimiei şi să se înţeleagă că proprietăţile chimice se datoresc configuraţiei caracteristice învelişurilor electronice ale atomilor, determinată în ultimă instanţă de sarcina electrică a nucleului. Modelul nuclear al atomului în forma sa iniţială sugerată de Rutherford a avut în ştiinţă mai degrabă un rol investigator decât de teorie definitivă. Atomul considerat ca sistem electromagnetic clasic nu poate să existe sub formă de configuraţie stabilă. In fine, pentru ştiinţele clasice ale naturii este caracteristică tendinţa conform căreia, în principiu, se poate calcula plecându-se de la proprietăţile particulelor şi deci cunoaşte sistemele materiale de orice grad de complexitate am dori. AceastĂ tendinŢĂ clasicĂ mai dăinuie într-o anumitĂ măsură şi în fizica modernă, atunci când se avansează ideea că plecând de la particulele elementare şi de la legile lor de comportare se va reuşi să se explice proprietăţile şi comportarea oricărui sistem material din univers. Dezvoltarea teoriei relativităţii şi a teoriei cuantice scot însă în evidenţă tendinţa contrară, aceea de a explica proprităţile particulelor prin proprietăţile sistemelor constituite din ele.

1.4SCURT ISTORIC AL ATOMISMULUI MODERN

1900: Planck, sfătuit de Boltmann, găseşte o soluţie definitivă problemei corpului negru. Considerând că energia oscilatorului nu poate lua decât valori discrete, egal cu un număr întreg de cuante de energie, el explică foarte bine fenomenul. 1901: Perrin propune modelul planetar al atomului. 1905: Einstein descrie radiaţiile luminoase ca fiind formate din fotoni de energie h . Aceasta permite o explicaţie simplă a efectului fotoelectric. 1909: Millikan determină experimental sarcina electronului. 1911: Rutherford şi elevii săi Geiger şi Marsden pun în evidenţă existenţa nucleului atomic prin împrăştierea particulelor pe foiţe subţiri de aur. 1912: Max Von Laue studiază difracţia razelor X pe cristale. El demonstreză şi caracterul ondulatoriu al acestui tip de radiaţie. 1913: Bohr prezintă teoria sa simplificată a atomului. 1914: Franck şi Hertz confirmă existenţa nivelelor discrete de energie ale atomilor postulate de modelul Bohr. 1916: Sommerfeld dezvoltă modelul Bohr şi calculează corecţiile relativiste ce permit interpretarea structurii fine a nivelor de energie ale atomilor. 1917: Einstein publică un articol despre echilibrul radiativ. El precizează care este probabilitatea de absorbţie sau emisie de radiaţie a unui atom. 1922: Compton observă variţia lungimii de undă a razelor X împrăştiate de electronii din substanţe. 1923: L. De Broglie face o sinteză a fenomenelor ondulatorii şi corpusculare. El creează mecanica ondulatorie şi generalizează dualitatea undă-foton la dualitatea undă- corpuscul. 1925: Uhlenbeck şi Goudsmit introduc noţiunea de "spin" ca o proprietate nouă a electronului, masa şi sarcina lui nefiind suficiente pentru a explica fenomenele observate.

8

1926: Schrödinger stabileşte formalismul matematic al mecanicii ondulatorii. 1927: Davisson şi Germer descoperă experimental difracţia electronilor pe mono-cristale şi evidenţiază incontestabil caracterul ondulatoriu al microparticulelor. Heisenberg introduce principiul de incertitudine. Acest principiu contrazice noţiunea de traiectorie pentru microparticule şi confirmă caracterul probabilistic al teoriei ondulatorii. 1929: Dirac construieşte mecanica cuantică ondulatorie relativistă în care noţiunea de spin apare ca o consecinţă logică a teoriei.

1.5CONCEPŢIA ATOMISTĂ ÎN MECANICA CUANTICĂ

Fizica la fel ca filozofia a căutat întotdeauna să pătrundă desigur, pe căi proprii în legile fundamentale ale naturii. Intemeietorii ei, Galilei şi Newton, ca şi fizicienii epocii clasice erau convinşi că ştiinţa a reuşit să descopere legile care stau la baza întregului univers. Lagrange a exprimat această particularitate a fizicii clasice numindu-l pe Newton cel mai fericit dintre muritori, dat fiind că el a descoperit marile adevăruri care, conform expresiei sale, pot fi descoperite o singură dată în viaţă. A descoperit oare într-adevăr fizica clasică legile fundamentale ale naturii? Dezvoltaraea fizicii secolului XX a dat un răspuns la această întrebare care, după cum este bine ştiut este foarte departe de răspunsul dat de Lagrange. Problema cercetării legilor naturii care se află la baza tuturor fenomenelor fizice cunoscute astăzi este rezolvată în parte de fizica cuantică. Ea a apărut şi s-a dezvoltat pe o vastă bază empirică, baza sa experimentală. În aceasta constă forţa sa, cât şi garanţia faptului că principiile şi conceptele sale, în ciuda îndepărtării lor de ideile şi teoriile "intuitive" ale fizicii clasice nu reprezintă în nici un caz construcţii apriorice. Teoria cuantică a rezolvat cu succes, chiar în primele sale forme istorice, într-un spirit ce este drept cu totul diferit de cel clasic, multe din problemele în faţa cărora s-au oprit neputincioase ştiinţele clasice ale naturii. Pricipiile teoriei cuantice aplicate forţelor de natură electromagnetică prin care interacţionează atomii între ei au permis în plus, să se explice diversele tipuri de legături între atomi, formarea moleculelor şi cristalelor. Datorită teoriei cuantice, chimia a devenit o ştiinţă în adevăratul sens al cuvântului. Totodată s-a demonstrat că legităţile chimice nu se reduc la legităţile mecanicii clasice aşa cum credeau savanţii secolului al XIX-lea. În acelaşi timp însă, în cadrul teoriei structurii materiei reformulată în concordanţă cu legile cuantice, rămânea neschimbată într-o anumită măsură abordarea clasică a problemei raportului dintre forţă şi câmp. În mecanica cuantică câmpurile continuă să rămână în continuare clasice, pe când comportarea particulelor căpătase caracteristicile unei mişcări ondulatorii, înrudind astfel substanţa cu câmpul. Această situaţie se reflectă şi în înţelegerea mecanicii cuantice. Pe de o parte, mecanica cuantică a revizuit într-un mod radical conceptul de sistem fizic (structură fizică) ca un sistem format din particule ce pot fi strict localizate, legate prin forţe între ele şi a căror comportare se supune principiilor determinismului laplacean. Pe de altă parte, mecanica cuantică a păstrat separarea clasică a substanţei de câmp, considerând în spiritul acestei concepţii că speciile şi numărul de particule rămân neschimbate. În ceea ce priveşte dimensiunea particulelor elementare, mecanica cuantică urmând teoria relativităţii a introdus într-adevăr concepte noi faţă de mecanica clasică. Dacă conform mecanicii clasice particulele fundamentale puteau fi considerate drept corpuscule rigide, după teoria relativităţii astfel de corpuri nu există, din care cauză particulele elementare trebuie considerate punctiforme, chiar dacă mecanica cuantică modifică situaţia şi elaborează problema întinderii particulelor. Vom mai sublinia în plus că în mecanica cuantică particulele elementare

9

reprezintă formaţii stabile ale căror număr şi specii rămân neschimbate în procesul interacţiunii lor.

Problema elementarităţii particulelor din cadrul fizicii cuantice a suferit o modificare radicală o dată cu dezvoltarea fizicii cuantice a câmpurilor. Această ramură a fizicii cuantice îmbină într-un tot unitar ideile mecanicii cuantice şi cele ale teoriei relativităţii, fiind de fapt o teorie cuantică relativistă a particulelor elementare. Această teorie este departe de forma sa generală încheiată, însă de acum ea a ajuns la unul din cele mai importante rezultate, ale căror confirmări experimentale sunt astăzi deja bine cunoscute, iar importanţa filozofică a lor este greu de subestimat. In teoria cuantică a câmpului particulele elementare sunt considerate în procesul generării şi anihilării lor, al transformării lor reciproce în conformitate cu anumite principii şi legi de conservare. În această teorie nu mai este valabilă condiţia ca numărul de particule să rămână neschimbat. Particulele fundamentale sunt generate sau dispar în procesul interacţiunii lor. Cu alte cuvinte atomismul dezvoltat pe tătâmul fizicii cuantice este ceva principial nou în comparaţie cu cel al ştiinţelor clasice ale naturii. O altă deosebire esenţială dintre noţiunea de particulă clasică şi cuantică este că în timp ce noţiunile cuantice de particulă şi undă sunt în limitele teoriei lor relative, noţiunile respective clasice sunt absolute. Aceasta înseamnă că în descrierea comportării unui microobiect trebuie incluse şi mijloacele de observare de care nu mai putem face abstracţie, ca în cazul fizicii clasice. Deosebirea menţionată se bazează pe recunoaşterea faptului că în teoria cuantică obiectele în mişcarea lor sunt examinate din punctul de vedere al unităţii proprietăţilor lor contradictorii, corpusculare şi ondulatorii. Din contră, în cadrul teoriei clasice, chiar dacă se admite unitatea dintre unde şi particule, aceasta se referă numai la coexistenţa lor, sau la o existenţă paralelă într- un model dat care ascultă de legile teoriei clasice. O astfel de unificare presupune că s-a născut o teorie mult mai profundă decăt aceea în care apar numai contrariile absolute, o teorie având noi noţiuni şi principii fundamentale. In cadrul acestei teorii contrariile reunite devin aspecte, faţete ale noii noţiuni. Astfel noţiunea de particulă a mecanicii cuantice păstrează de la noţiunea clasică de particulă elementul de caracter discret, însă îşi pierde caracterul de a se mişca pe o anumită traiectorie cât şi proprietatea de individualizare. Aceste pierderi înseamnă în fond tocmai faptul că, atunci când este vorba de obiectele mecanicii cuantice, proprietăţile ondulatorii sunt îmbinate cu cele corpusculare. Expresia concretă în cadrul mecanicii cuantice a acestui fapt o reprezintă relaţia de nedeterminare pentru impuls şi energie. Cu acastă ocazie putem aminti că o personalitate atât de complexă cum a fost poetul, dramaturgul şi filozoful Lucian Blaga s-a ocupat încă în jurul anilor 1930-1933 de pricipiile fundamentale ale mecanicii cuantice şi în special de dualitatea undă-corpuscul, înglobându-le în sistemul său filozofic. Este vorba de fapt despre o metodă interesantă a filozofiei lui Blaga pe care el a numit-o metoda antinomiei transfigurate şi pe care el a aplicat-o la contradicţia (antinomia) undă-corpuscul. Metoda antinomiei transfigurate a fost introdusă şi fundamentată pentru prima dată de Blaga în lucrarea sa filozofică "Eonul dogmatic" apărută în 1931. Tot aici este aplicată pentru unele domenii ale cunoaşterii, între altele la teoria cuantică a luminii, subliniind în acelaşi timp, caracterul universal al metodei sale. In continuare, această problematică mai este aplicată de Blaga în studiul său gnozeologic din 1933 întitulat "Cunoaşterea luciferă" în care metoda antinomiei transfigurate este pusă în conexiune cu noţiunea de minus-cunoaştere. După Blaga "minus-cunoaşterea" se referă la cunoaşterea acelor fenomene cărora le este caracteristică prezenţa contrariilor, a antinomiei lor, a proprietăţilor care se exclud reciproc. Pentru a ilustra esenţa metodei să aplicăm metoda antinomiei transfigurate la dualitatea undă-corpuscul. Cele două proprietăţi contradictorii întâlnite aici sunt unda şi corpusculul, formând în acest caz antinomia iniţială care, în urma transiguraţiei se scindează în două proprietăţi solidare corespunzătoare celor iniţiale şi anume în "continuitate" şi "energie". Contradicţia dintre acestea din urmă formează antinomia transfigurată. Astfel se poate sublinia

10

caracterul complementar al laturilor antinomiei transfigurate, ceea ce înseamnă că numai în totalitatea lor, în plenitudinea lor cuprind proprietăţile caracteristice ale fenomenului respectiv. Astfel se poate vedea că această metodă a lui Lucian Blaga se apropie foarte mult de proprietăţile caracteristice ale complementarităţii lui Niels Bohr din fizica cuantică. Într-o oarecare măsură am putea spune că de fapt ea reprezintă o formulare echivalentă a acesteia din urmă.

11

Capitolul 2

DETERMINAREA UNOR MĂRIMI CARACTERISTICE ÎN FIZICA ATOMICĂ

1.6DETERMINAREA NUMĂRULUI LUI AVOGADRO

În capitolul anterior, cât şi în cele ce vor urma vom vedea cât de important este determinarea numărului lui Avogadro. Din 1875, Van der Waals, interpretând legea gazelor reale, a estimat prima valoare pentru acest număr: 10 23 < N A < 10 24 . De atunci, numeroase metode au permis determinarea acestui număr. Tehnica cea mai precisă foloseşte difracţia razelor X pe cristale, motiv pentru care o vom expune în continuare. Să considerăm un monocristal de sare (clorură de sodiu: NaCl). Dacă ne interesează structura sa microscopică, vom constata că este format dintr-un ansamblu regulat de cristale identice, cele mai mici cu putinţă, numite celule unitate, o astfel de celulă fiind reprezentată în figura 2.1:

o astfel de celulă fiind reprezentată în figura 2.1: Figura 2.1 Particularitatea importantă a acestui cristal

Figura 2.1

Particularitatea importantă a acestui cristal este simetria sa cubică: atomii de clor şi de sodiu sunt simetric repartizaţi în colţurile cubului. Fiecare cub conţine deci 8 atomi. Cristalul este constituit dintr-un ansamblu de astfel de cuburi aşezaze unul lângă altul pe cele trei direcţii ale spaţiului. Este atunci uşor de observat că un atom este comun la 8 astfel de cuburi. Se poate deduce deci că volumul mediu ocupat de un atom este egal cu volumul cubului:

v = a 3

(2.1)

O moleculă-gram de clorură de sodiu conţine N A molecule, adică 2N A atomi. Atunci volumul ocupat de o moleculă-gram va fi:

V

= 2

N

A

a

3

(2.2)

12

În fine, dacă notăm cu scrie:

densitatea cristalului şi cu M masa unei molecule-gram, vom putea

V =

M

Combinând (2.2) şi (2.3) se obţine:

N

A =

M

2

a

3

(2.3)

(2.4)

Se vede imediat că pentru a-l determina pe N A , trebuie să se cunoască masa molară M, densitatea şi latura cubului elementar a. Vom vedea în continuare cum este posibil să determinăm ultima mărime folosind proprietăţile cristalelor şi ale razelor X. Să considerăm un cristal perfect constituit dintr-un ansablu de celule elementare cubice. În spaţiu, atomii de clor şi de sodiu sunt distribuiţi regulat (vezi figura 2.2). Se poate remarca atunci că este posibil să aşezăm atomii în plane succesive (P 1, P 2 , P 3 ca în figura 2.2) numite plane reticulare.

2 , P 3 ca în figura 2.2) numite plane reticulare. Figura 2.2 Să presupunem că

Figura 2.2

Să presupunem că trimitem pe cristalul perfect o undă plană monocromatică din

domeniul vizibil (spre exemplu linia roşie a hidrogenului =6543 Å). Se constată atunci că suprafaţa cristalului se va comporta ca o oglindă pe care unda incidentă se va reflecta. Să considerăm acum că trimitem o undă plană monocromatică invizibilă (spre exemplu

linia K

a cuprului care face parte din domeniul de lungimi de undă al razelor X: =1,54 Å ). Se

va remarca atunci că o mare parte din unda incidentă pătrunde în cristal şi va suferi fenomene de interferenţă cu undele reemise de el însuşi (figura 2.3).

13

13 Figura 2.3 Primul care a dat o explicaţie teoretică fenomenului a fost W. Laurence Bragg

Figura 2.3

Primul care a dat o explicaţie teoretică fenomenului a fost W. Laurence Bragg în 1913.

El s-a gândit că razele X "se reflectă pe invelişurile atomice din cristal ca pe nişte oglinzi". Vom considera atunci că undele plane monocromatice ce constituie fascicolul incident de raze X

se reflectă pe planele reticulare succesive ale clorurii de sodiu (vezi figura 2.4).

succesive ale clorurii de sodiu (vezi figura 2.4). Figura 2.4 Razele (1) şi (2) sunt două

Figura 2.4

Razele (1) şi (2) sunt două raze particulare ale undei plane incidente. 1 reprezintă o suprafaţă de undă pe care toate undele sunt în fază. Se remarcă imediat că raza (2) va fi în urma razei (1), parcurgând diferenţa de drum:

HO'+O'H'=2HO'=2sin

(2.5)

Dacă vrem să existe la ieşire interferenţă constructivă între razele (1) şi (2), va trebui ca undele emergente să fie în fază. Cu alte cuvinte 2 trebuie să fie o suprafaţă de undă. Dar 2 nu poate fi

o suprafaţă de undă decât dacă diferenţa de drum a razei (2) este egală cu un număr întreg de lungimi de undă:

HO'+O'H'=n , unde n N

Din (2.5) şi (2.6) deducem formula lui Bragg:

(2.6)

14

n =2asin

(2.7)

Se vede imediat că măsurarea lui

cubului. În practică, se poate utiliza dispozitivul experimental reprezentat în figura 2.5:

permite cunoaşterea lui

şi deci determinarea laturii a a

permite cunoaşterea lui şi deci determinarea laturii a a Figura 2.5 Plecând de la valoarea =0,

Figura 2.5

Plecând de la valoarea =0, se roteşte lent cristalul astfel ca semnalul detectat să trecă printr-un maxim. Atunci valoarea 1 corespunzătoare primului ordin de interferenţă va fi n 1 =1. Se determină astfel a cunoscând pe . Se poate continua în aceeaşi manieră măsurând pe 2 , 3 ,

correspunzând la ordinele n 2 =2, n 3 =3,

, etc. Această metodă experimentală precisă dă pentru

latura cubului celulei unitate a cristalului de clorură de sodiu valoarea a=2,82 Å unde 1

Angströ m= 1 Å =10 -10 m. Astfel se găseşte că

N A =6,022.10 23

1.7NATURA DISCRETĂ A ELECTRICITAŢII; DESCOPERIREA ELECTRONULUI

Natura discretă a electricitaţii a fost descoperită ca o consecinţă a legilor electrolizei formulate de Faraday (1834). La trecerea curentului electric prin electroliţi se depun la electrozi cantităţi de substanţă a căror masă M este proporţională cu cantitatea de electricitate scursă prin electrolit Q şi anume:

M =

1

F

A

n

Q

(2.8)

unde F - este o constantă de proporţionalitate numită Farad (F=96491 coulombi), A - masa atomică a electrolitului, n -valenţa sa. Prin urmare, pentru depunerea unui atom gram dintr-o substanţă monovalentă oarecare, este necesar să tracă prin electrolit întotdeauna o aceeaşi cantitate de electricitate Q = 1F, pentru depunerea unui atom gram de substanţă bivalentă Q = 2F, etc. Dacă admitem existenţa atomilor şi că purtătorii de electricitate sunt de natură atomică, fiecare purtător având aceiaşi cantitate de

15

electricitate, ajungem la concluzia că electricitatea, atât cea negativă căt şi cea pozitivă este transportată în cantităţi discrete. Purtătorii de electricitate în electroliţi se numesc ioni, denumire introdusă de S. Arrhenius (1887). Conform ipotezei acestuia, ionii se formează prin disocierea electroliţilor când sunt dizolvaţi în apă. Sarcina electrică purtată de un asemenea ion poate fi calculată imediat, ştiind că în fiecare atom gram de substantă există N 0 atomi. Astfel, pentru un element monovalent

această sarcină este: e = 1,6 .10 -19 coulombi, iar pentru elementele cu valenţe superioare sarcinile sunt multiplii întregi ai valorii de mai sus şi anume: 2e, 3e, etc. Diferiţi ioni pot transporta deci

, niciodată ioni având sarcini fracţionare. Cantitatea de electricitate e este cea mai mică sarcină electrică ce apare în natură, toate celelalte cantităţi de electricitate fiind multiplii întregi de e. Aceasta este concluzia trasă de Stoney (1891) din analiza datelor experimentale ale electrolizei prin prisma concepţiei atomiste a materiei. El denumeşte această cantitate de electricitate minimă electron.

Pe lângă faptul că pun în evidenţă caracterul discontinuu al transportului de electricitate, faptele enumerate mai sus au pentru fizica atomică şi o altă semnificaţie. Existenţa ionilor arată că există posibilitatea ca dintr-un atom să se rupă un electron, lăsând restul atomului încarcat cu sarcină egală şi de sens contrar. Pentru ca un asemenea proces de desprindere de electroni din atomi să poate avea loc, trebuie admis că aceştia intră în alcătuirea atomilor. Atomii deci nu mai pot fi priviţi ca nişte particule indivizibile, ca elementele finale ale descompunerii lumii materiale în părţile ei constituente. Ei sunt sisteme complexe, formate din mai mulţi constituienţi, unul din aceştia fiind electronul. Pătrundem astfel mai adânc în problema structurii materiei şi a atomilor. Această imagine a atomului ca ansamblu de particule încărcate pozitiv şi negativ a fost susţinută de experienţele de descărcare în gaze la presiuni relativ scăzute, începute de Crooks şi continuate de J.J. Thomson. Gazele au în condiţii obişnuite o conductibilitate electrică foarte mică. Dacă însă într-un tub prevăzut cu doi electrozi (figura 2.6), în care se află un gaz la presiuni relativ scăzute se aplică o diferenţă de poteţial suficient de mare, între electrozi apare o descărcare luminescentă şi curentul trece prin tub. Deoarece acest fenomen apare şi în gaze foarte pure, rezultă că electricitatea este purtată de molecule şi atomi transformaţi în ioni datorită proceselor care au loc în tubul de descărcare. Pentru studierea purtătorilor de electricitate se folosesc tuburi cu electrozi perforaţi, prin care purtătorii de electricitate de acelaşi semn trec într-o zonă cu presiune mult mai joasă decât în regiunea de descărcare şi unde li se pot studia proprietăţile (figura 2.6). Experimentarea cu un asemenea dispozitiv arată că electricităţile de semne contrarii în gaz sunt transportate de purtători cu proprietăţi complet diferite. În zona de presiune coborâtă se află nişte condensatori plani aşezaţi orizontal, care produc o deviere pe verticală a fascicolelor de particule încărcate. Mărimea şi sensul deviaţiei depinde de mărimea şi semnul sarcinii purtătorului, de masa şi viteza sa, cât şi de mărimea intensităţii câmpului electric dintre plăcile condensatorului. Combinând asemenea devieri cu devieri în câmp magnetic constant, transversal pe direcţia fascicolului incident, se obţin date asupra purtătorilor de electricitate. Cele mai importante concluzii care se desprind din asemenea experienţe sunt:

- putătorii de electricitate negativă (razele catodice) au întotdeauna aceeaşi natură independentă de natura gazului în care are loc descărcarea;

- purtătorii de electricitate pozitivă (razele canal) sunt mult mai grei decât cei de electricitate negativă şi depind de natura gazului în vare a avut loc descărcarea.

multiplii întregi ai unei cantităţi elementare şi nu se întâlnesc

sarcini egale cu e, 2e, 3e,

16

16 Figura 2.6 Thomson a interpretat aceste două rezultate importante ale experienţelor descrise spunând că razele

Figura 2.6

Thomson a interpretat aceste două rezultate importante ale experienţelor descrise spunând că razele catodice sunt un flux de electroni liberi formaţi prin ionizarea atomilor neutri de gaz, iar razele canal sunt fluxuri de ioni pozitivi corespunzători, formaţi în acelaşi proces de descărcare. Astfel, concepţia că atomul este un sistem complex în alcătuirea căruia intră şi electroni a primit o fundamentare experimentală sigură. Electronii liberi nu apar numai în tuburi de descărcare în gaz. Există multe alte fenomene în care se produc electroni liberi. Amintim printre acestea emisia termo-electronică şi efectul fotoelectric. Primul efect constă în emisia de electroni de către un filament metalic adus la incandescenţă. Este un fenomen bine cunoscut care a stat la baza funcţionării tuburilor electronice şi poate fi observat cel mai uşor într-o diodă pe electrozii căreia se aplică tensiuni de polarităţi corespunzătoare. Emisia termoelectronică se explică prin aceea că în metale există electroni colectivizaţi care se mişcă într-un câmp electric intern pozitiv, creat de ionii pozitivi. Prin creşterea temperaturii metalului creşte numărul acelor electroni care au energia suficient de mare pentru a învinge bariera de potenţial creată de restul metalului şi care pot ieşi astfel din metal devenind liberi. Numărul electronilor emişi de un astfel de filament este măsurat de curentul de saturaţie al diodei, care depinde de temperatura T a filamentului conform legii lui Richardson:

I

S =

BT 2 exp

W

kT

(2.9)

unde W este lucrul de extracţie caracteristic fiecărui metal, B o constantă independentă de natura metalului, iar k - constanta lui Boltmann. Un alt fenomen care atestă că electronul este un constituent universal al atomului este efectul fotoelectronic. Efectul constă în emiterea de electroni în substanţe iradiate cu radiaţii electromagnetice cu lungime de undă suficient de scurtă x, u.v., sau uneori vizibil. Efectul poate fi observat în cele mai variate condiţii experimentale, atomi izolaţi ai diferitelor elemente, metale, semiconductori şi în toate cazurile aceşti purtătoride sarcină negativă au aceeaşi masă şi sarcină.

17

Există deci un mare număr de fenomene în care atomii diferitelor elemente pun în libertate electroni liberi sub influenţa unor agenţi exteriori. Toate acestea permit a afirma că electronul este un constituient universal al materiei care intră în structura tuturor atomilor, indiferent de natura lor, sau de condiţiile fizice în care se găsesc. Evident, pe lângă electroni există şi sarcinile pozitive corespunzătoare, care fac ca în ansamblu atomul să fie neutru. Aranjarea acestor sarcini în atomi, mişcarea lor constituie unul din obiectivele importante ale fizicii atomice. Înainte de a trece la discutatea acestor probleme este necesar să se vadă care sunt metodele de determinare ale proprietăţilor electronilor izolaţi.

1.8DETERMINAREA SARCINII ELECTRONULUI

După cum s-a amintit, o determinare a sarcinii electronului se poate face pe baza legilor electrolizei folosind relaţia e=F/N 0 . Deoarece în jurul anului 1900 nu se determinase în mod satisfăcător numărul lui Avogadro, s-a pus problema măsurării sarcinii electronului printr-o metodă directă, ceea ce ar fi permis ulterior măsurarea masei electronului. Această măsurătoare a fost făcută de Millikan (1909-1916), studiind mişcarea unor picături mici de ulei încărcate electric în câmpul electrostatic al unui condensator plan. Schiţa dispozitivului folosit este redată în figura 2.7.

Schiţa dispozitivului folosit este redată în figura 2.7. Figura 2.7 Între plăcile P 1 şi P

Figura 2.7

Între plăcile P 1 şi P 2 ale unui condensator plan, se introduc prin pulverizare prin orificiu picături mici de ulei. În decursul pulverizării, unele din picăturile formate se electrizează, aşa încât ele ajung încărcate între plăcile condensatorului. Prin fereastra F 1 se iluminează picăturile cu un fascicol de lumină, fascicol ce iese prin fereastra F 2 pentru a evita încălzirea neuniformă a pereţilor, ceea ce ar fi dat naştere la curenţi de aer. Observarea se face cu o lunetă cu scară gradată prin fereastra F 3, perpendiculară pe direcţia fascicolului de lumină. Picătura apare în câmpul vizual al microscopului sub forma unui punct luminos pe un fond întunecat. Mişcarea picăturii are loc sub influenţa forţelor câmpurilor exterioare (gravitaţională şi electrică) şi a forţei de frecare vâscoasă cu gazul din interiorul camerei de măsură. Aceasta din urmă este dată de legea lui Stokes

F

s

=

6

av

(2.10)

18

unde este vâscozitatea gazului, a - raza picăturii, v - viteza sa de deplasare. Datorită valorilor mici ale forţelor active se obţine foarte repede o situaţie în care picătura atinge o viteză limită, mişcarea fiind în continuare o mişcare uniformă. Două măsurători ale vitezelor de mişcare uniforme, în condiţii diferite permit determinarea mărimilor necunoscute, raza a şi sarcina q a picăturii. Prima măsurătoare se poate face spre exemplu, când picătura se află doar în câmp gravitaţional. Viteza mişcării uniforme v g este dată de relaţia:

F

t

=

F

g

F

s

F

a

= 0

(2.11)

unde F g este greutatea picăturii, iar F a forţa lui Arhimede. Dacă m este masa picăturii, - densitatea ei, - densitatea gazului în care se mişcă picătura, relaţia (2.11) devine:

4

3

a

3

(

)

g

=

6

av g

de unde se găseşte imediat că raza picăturii este:

a =

3 ◊ v g 2 ( ) g
3
◊ v
g
2
(
)
g

(2.12)

(2.13)

Aplicând o diferenţă de potenţial pe plăcile condensatorului, astfel ca placa superioară să fie negativă, câmpul electric va face ca picătura să se mişte uniform în sus cu viteza v E. Condiţia mişcării uniforme este dată de relaţia:

F

t

=

F

E

F

g

F

s

+

F

a

= 0

în care înlocuind expresiile forţelor se obţine:

Eq

mg

= 6

av

E

4

3

a

3

g

(2.14)

(2.15)

Înlocuind în ecuaţia de mai sus mg din (2.12) se obţine:

q =

6

a

E

( v

g

+

v

E

)

(2.16)

Se poate schimba sarcina picăturii ionizînd-o prin iradiere cu raze X. Viteza picăturii în câmp

electric va fi v E ' , sarcina

corespunzătoare fiind: ◊ v 3 2 g q , = 9 2 ( E (
corespunzătoare fiind:
v
3 2
g
q ,
= 9
2
(
E
(
)
1 2
g

v

g

+

v

,

E

)

(2.17)

19

Schimbându-i de mai multe ori sarcina, putem efectua cu aceeaşi picătură un număr mare de măsurători. Practic se determină din motive de comoditate sarcinile mai multor picături. Conform

relaţiei (2.17) se observă că dacă mărimile

mărimi, înseamnă că diferitele sarcini ale picăturilor sunt multiplii ai unei sarcini elementare. Acest lucru a fost confirmat de experienţă, iar valoarea sarcinii elementare s-a obţinut determinând cel mai mare divizor comun al tuturor sarcinilor măsurate sau a oricăror diferenţe dintre ele. Măsurătorile lui Millikan au dovedit în mod nemijlocit caracterul discret al sarcinilor electrice şi au dat prima valoare precisă pentru cea mai mică cantitate de electricitate, sarcina electronului. Valoarea determinată a fost de e=1,60207. 10 -19 C, faţă de 1,60206.10 -19 C, determinată mai târziu prin metode mai precise. Valorile numerice ale lui e sunt acelaşi oricare ar fi mijlocul prin care electronii au fost separaţi din atomul părinte şi indiferent de natura acestuia. Amintim doar ca mijloace de ionizare, iradierile cu radiaţii , , , raze X, sau iradierea cu radiaţii ultraviolete, etc. Aceste rezultate confirmă faptul că mărimea sarcinii elementare este o constantă universală.

sunt multiplii întregi ai unei aceiaşi

v ( g
v
(
g

v

g

+ v

E

)

1.9Determinarea sarcinii specifice

Masa electronului intervenind în ecuaţia de mişcare poate fi determinată dacă se află traiectoria electronului în câmpuri electrice sau magnetice cunoscute. O asemenea traiectorie însă, pentru o configuraţie dată de câmpuri este determinată nu numai de masa şi sarcina electronului, ci şi de vitezele iniţiale ale acestora. Din acest motiv se poate afirma că traiectoria unui electron este determinată, în câmpuri cunoscute, de trei parametri: masă, sarcină şi viteza sa. De obicei, vitezele nu sunt cunoscute şi mai mult decât atât, nu sunt identice pentru toţi electronii. De aceea trebuie eliminate din experienţă, lucru care se face determinând traiectoriile electronilor în combinaţii de câmpuri electrice şi magnetice. Devierea finală faţă de ditecţia iniţială este în acest caz funcţie numai de raportul e/m, raport numit sarcină specifică şi din care cunoscând sarcina, se calculează uşor masa electronului. Metodele experimentale de determinare a sarcinii specifice sunt simple. Ele folosesc cele mai simple configuraţii de câmpuri electrice şi magnetice. Dinamica mişcarii sarcinilor electrice în asemenea câmpuri uniforme este o problemă simplă de mecanică. Pe baza rezultatelor respective se pot imagina mai multe metode care permit calculul sarcinii specifice. Calculele făcute pentru aproximaţia nerelativistă sunt valabile doar pentru potenţiale foarte mici de accelerare ale electronilor. Pentru potenţiale mai mari de 300 V, când v=3.10 7 m/s=0,1 c, această aproximaţie nu se mai poate aplica în condiţii bune. Toate rezultatele trebuie deci privite cu această rezervă.

1.9.1Metoda lui Thomson

Prima metodă de determinare a sarcinii specifice e/m a fost cea utilizată de J. J. Thomson în studiul razelor canal. Ea foloseşte o combinaţie de două câmpuri, unul electric şi altul magnetic, perpendiculare pe direcţia iniţială a electronilor şi reciproc paralele (figura 2.8).

20

20 Figura 2.8 Alegând axele de coordonate ca în fig. 2.3 adică Ox în lungul direcţiei

Figura 2.8

Alegând axele de coordonate ca în fig. 2.3 adică Ox în lungul direcţiei de mişcare iniţiale

a electronilor şi Oy paralel cu

vor fi Y, respectiv Z. Ele pot fi observate pe ecranul fluorescent. Introducând sub o constantă toate mărimile care depind de geometria câmpurilor şi a dispozitivului experimental, cele două devieri devin:

E şi

B , devierile produse de câmpurile electric şi magnetic

Y

=

A

1

e

2

mv

;

Z

=

A

2

e

mv

(2.18)

Electronii având viteze diferite vor ajunge pe ecran în puncte diferite. Locul geometric al acestor puncte este o parabolă a cărei ecuaţie se află eliminând viteza între ecuaţiile (2.18):

Z

2

=

A

2

2

e

A

1

m

Y

(2.19)

Determinând parametrii acestei parabole se poare calcula sarcina specifică. Metoda descrisă se mai numeşte metoda parabolelor. Este de remarcat că dacă împrăştierea electronilor după viteze este mică, sarcina specifică poate fi determinată dintr-o singură deviere, fie în câmp electric, fie în câmp magnetic. Această situaţie se întâlneşte dacă electronii emişi de un filament încălzit sunt acceleraţi sub o diferenţă de poteţial suficient de mare (sute de volţi). În acest caz împrăştierea după viteze a majorităţii electronilor este mult sub 1%. Dacă însă sursa de electroni este o descărcare în gaz, împrăştierea lor după viteze este mult mai mare.

21

1.9.2Metoda lui Busch (câmp magnetic longitudinal)

Această metodă este legată de folosirea unui câmp magnetic longitudinal. Să studiem în primul rând acţiunea câmpului magnetic asupra unui fascicol de electroni uşor divergent, care plecă dintr-un punct considerat de origine a axelor de coordonate. Se alege axa Ox în lungul lui

B . Fie

unghiul pe care-l face

B cu direcţia iniţială a electronilor. Forţa Lorentz cu care

va avea doar o componentă în

câmpul magnetic acţionează asupra electronilor

F =

(

B

)

e v

planul perpendicular pe B , adică în planul yz egală cu:

F

= ev

B = evB sin

(2.20)

Sub inflenţa acestei forţe electronul va descrie în planul yz un cerc a cărui rază se obţine din condiţia

(2.21)

2

mv

R

ev

B =

Timpul necesar ca electronul să descrie un cerc complet este

T =

2

e

m

B

(2.22)

independent de raza traiectoriei descrise, adică independent de mărimea vitezei şi de direcţia ei. Aşadar, dacă considerăm un fascicol divergent de electroni care ies în acelaşi timp dintr-un punct, dar cu viteze v diferite, aceşti electroni, după ce au descris cercuri de raze diferite în

planul perpendicular pe

B , se vor întoarce în acelaşi timp în punctul iniţial. Acest lucru este

arătat în figura 2.9 dreapta. Câmpul magnetic nu exercită nici o influenţă asupra componetei longitudinale a vitezei. De aceea, în intervalul de timp T electronii vor înainta de-a lungul direcţiei lui B cu distanţa:

l

=

v

//

T

=

2

e

m

B

v cos

(2.23)

22

22 Dacă unghiul este mic, cos Figura 2.9 1 şi avem l = 2 e m

Dacă unghiul este mic, cos

Figura 2.9

1 şi avem

l =

2

e

m

B

v

(2.24)

adică toţi electronii fascicolului divergent, care au aceiaşi viteză absolută se deplasează în lungul câmpului cu aceiaşi distanţă l în timpul în care proiecţiile acestor electroni pe planul perpendicular pe câmpul magnetic descriu cercuri complete. De aici rezultă că un fascicol uşor divergent de electroni sub influenţa unui câmp magnetic longitudinal este focalizat la distanţa l. Schema dispozitivului experimental este redată în figura 2.9 stânga. Electronii care trec prin diafragmele de colimare şi accelerare A sunt împrăştiaţi puţin în câmpul electric al condensatorului C, pe armăturile căruia s-a aplicat o tensiune alternativă. Fascicolul astfel obţinut intră în câmpul magnetic creat de un solenoid având axa paralelă cu direcţia iniţială a electronilor înainte de împrăştiere. La o distanţă l de centrul condensatorului se află un ecran fluorescent pe care sunt observaţi electronii incidenţi. Reglând intensitatea curentului prin solenoid se poate obţine focalizarea fascicolului de electroni pe ecranul fluorescent. Cunoscând că viteza electronilor este

v =

2 eU m
2
eU
m

unde U este tensiunea de accelerare, se obţine pentru e/m urătoarea expresie:

e

= 8

2

U

m

B

2

l

2

(2.25)

Metoda lui Busch permite obţinerea unor valori foarte exacte a sarcinii specifice a electronului şi reprezintă un proces foarte util de focalizare a lor în funcţie de viteză, fiind mult utilizat în spectrometria radiaţiilor.

23

1.9.3Metoda timpului de zbor

Aşa cum arată şi numele, metoda se bazează pe măsurarea timpului în care electronii parcurg o distanţă cunoscută. Deoarece vitezele electronilor sunt mari, sunt necesare metode speciale de determinare a acestor durate de zbor. Schiţa dispozitivului experimental este redată în figura 2.10. Electronii emişi de filamentul K sunt acceleraţi de anodul A sub o diferenţă de potenţial U şi focalizaţi de acelaşi electrod pe fanta de intrare D 1 . Electronii intră imediat în condensatorul C 1 pe plăcile căruia se aplică o diferenţă de potenţial alternativă de la un generator de înaltă frecvenţă G. La distanţa L de prima fantă se află o a doua fantă D 2 după care se află un alt condensator C 2 alimentat de la acelaşi generator în fază cu primul. Prin fanta D 2 vor trece numai electronii care nu suferă o împrăştiere în condensatorul C 1 , adică cei care trec prin acesta când tensiunea alternativă pe plăcile sale se anulează. Aceşti electroni pot fi sau nu împrăştiaţi în câmpul electric al celui de-al doilea condensator după cum trec prin acesta când tensiunea pe plăci este diferită sau egală cu zero. Se reglează frecvenţa generatorului G astfel încât electronii să treacă prin cei doi condensatori fără a fi împrăştiaţi, adică pe ecranul tubului să se obţină un singur spot central.

pe ecranul tubului să se obţină un singur spot central. Figura 2.10 Timpul în care ei

Figura 2.10

Timpul în care ei parcurg distanţa L este egal cu un număr întreg de semiperioade de oscilaţii. Se poate scrie imediat că

n T

=

n

L

=

2

2

f

v

Dacă potenţialul de accelerare al electronilor este U se obţine:

e

2

2 L f

2

=

m

Un

2

(2.26)

24

Această metodă a timpului de zbor, în diferite variante, se întâlneşte şi în alte domenii ale fizicii nucleare. Toate metodele de determinare a sarcinii specifice au arătat că raportul e/m este o mărime ce nu depinde de modul cum sunt produşi electronii. Rezultă concluzia că toţi electronii, indiferent de modul lor de obţinere au aceeaşi sarcină şi aceeaşi masă. Valorile acceptate sunt e/m=1,759 10 11 C/Kg. Cunoscând sarcina electronului, se găseşte că masa sa de repaus este m=9,10 10 -31 Kg. Amintindu-ne că masa atomului de hidrogen este m H =1,673 10 -27 Kg se găseşte că m H /m=1836.

1.10Variaţia masei electronului cu viteza

Electronul este cea mai uşoară particulă care are masa de repaos diferită de zero. Rezultă că este particula ce poate fi cel mai uşor accelerată, viteza sa atingând repede valori apropiate de viteza luminii. De aceea legile relativităţii restrânse pot fi verificate cel mai bine cu ajutorul electronilor. Una din consecinţele cele mai directe ale teoriei relativităţii este variaţia masei cu viteza conform legii:

m 0 m = 2 1
m
0
m =
2
1

(2.27)

unde m 0 este masa de repos, iar =v/c. Pentru v=1.10 8 m/s, m este cu 6% mai mare decât m 0 , dar pentru v=2,6.10 8 m/s masa se dubleză. Verificarea experimentală a acestei variaţii s-a făcut măsurând sarcina specifică a unor electroni cu viteze foarte mari. Asemenea electroni se găsesc spre exemplu în radiaţia . Experienţa corespunzătoare a fost efectuată de Kaufmann şi Bucherer. S-a utilizat metoda parabolelor. Fasciculul de electroni rapizi era lăsat să treacă printr-o combinaţie de câmpuri electric şi magnetic omogene şi paralele. Toţi electronii fasciculului vor fi deviaţi, astfel că în funcţie de viteza lor vor atinge ecranul de-a lungul unor puncte aşezate pe arcul de parabolă a cărei ecuaţie este dată de relaţia (2.19).

.
.

Figura 2.11

25

Pe acest arc de parabolă, electronii cu viteze mai mari ajung în puncte apropiate de originea arcului, origine ce coincide cu punctul unde ar fi căzut fasciculul nedeviat, iar cei cu viteze mai mici sunt deviaţi mai mult. Schimbând sensul câmpului electric şi lăsând pe cel magnetic neschimbat, ar trebui să obţinem un arc de parabolă simetric faţă de axa Oz, având axa Oz drept tangentă. În experienţa lui Kaufmann s-a folosit ca sursă de electroni rapizi un preparat de radiu şi s-a observat că cele două arcuri de parabolă nu au aceeaşi tangentă, adică că în fond spre porţiunile cu viteze mai mari curbele nu mai sunt parabole (figura 2.11). Sarcina specifică a electronului scade evident cu viteza. Astfel la o viteză de 2,36.10 8 m/s, e/m este de 1,31.10 11 C/Kg, iar la o viteză de 2,83 10 8 m/s, e/m este de 0,63 10 11 C/Kg. Aceste rezultate, în ipoteza constanţei sarcinilor electrice, demonstreză că masa creşte cu viteza. Experienţe mai precise au fost efectuate de Tricker (focalizare în câmp magnetic longitudinal), sau Zahn - Spees (filtru de viteze). Ele au confirmat că formula Lorentz-Einstein (2.27) pentru variaţia masei cu viteza este cea exactă.

1.11IZOTOPI. DETERMINAREA EXACTĂ A MASELOR ATOMICE

1.11.1Introducere

Spectroscopia de masă este un capitol al fizicii care se ocupă cu determinarea cât mai exată a maselor atomice şi indirect a celor nucleare. Între masele atomice şi cele nucleare există o legătură imediată. Pentru un atom cu Z electroni se poate scrie:

M atom =M nucleu +Zm 0 +B(Z)

(2.28)

unde m 0 este masa unui electron iar B(Z) este energia de legătură a celor Z electroni. B(Z) creşte rapid cu Z şi este dat aproximativ de relaţia :

B(Z)=15,73 Z 7/3 ev

În cele ce urmează vom vorbi de masele atomice afară de cazurile când se precizează

altfel.

Masele relative ale diferitelor elemente au fost determinate uşor, măsurând raportul greutăţilor unor volume egale de gaz din diferiţi compuşi. Cunoscându-se formulele chimice, pe baza legii lui Avogadro, se puteau stabili valorile relative, faţă de un element standard, a maselor tuturor elementelor. Istoric, masa atomului de H, cel mai uşor atom din natură, a fost primul standard folosit, fiind luată egală cu unitatea. Apoi, toate masele au fost raportate la masa oxigenului (care putea fi preparat pur mult mai uşor) considerată a fi egală cu 16 unităţi. În ultimul timp carbonul a fost ales ca standard de masă. Masele absolute au fost calculate de abia după determinarea numărului Avogadro N A , împărţind valoarea unui atom-gram din elementul respectiv la N A . Mult timp, masele atomice au fost cunoscute numai din asemenea determinări chimice. În ciuda faptului că erau destul de imprecise, aceste măsurători au arătat că masele relative, cu foarte puţine excepţii, erau numere fracţionare. Rezultatul era în contradicţie cu ipoteza lui Prout, conform căreia toate elementele erau formate dintr-un multiplu întreg de atomi de hidrogen, caracteristic fiecărui element. Conform acestei ipoteze, masele relative ar fi trebuit să fie numere întregi.

26

Un alt rezultat important al determinărilor chimice a maselor atomice a fost descoperirea tabloului periodic al elementelor despre care s-a vorbit în capitolul 1. O dată cu descoperirea razelor canal şi identificarea lor drept ioni pozitivi ai elementului gazos în care are loc descărcarea, s-a început dezvoltarea metodelor fizice de determinare a maselor atomice. Măsurătorilor de sarcină specifică executate de Crookes (1886) au arătat că masele ionilor pozitivi sunt mult mai mari decât masa electronilor. În 1912 J.J.Thompson a început o serie de experienţe de determinare exactă a sarcinilor specifice a ionilor diferitelor elemente. Metoda sa se bazează pe mişcarea ionilor încărcaţi electric în diferite combinaţii de cîmpuri electrice şi magnetice. Din sarcinile specifice determinate experimental se pot calcula masele ionilor dacă se ştiu sarcinile q ale acestora. Masa atomului neutru este atunci :

M atom =M ion + qm 0

relaţie în care se neglijează energia de legătură a electronilor care neutralizează ionul, acesta fiind suficient de mică (câţiva ev până la zeci de ev). Mai târziu F.W.Aston (1914-1922) , folosind focalizarea fascicolelor de ioni determină cu destul de mare exactitate masele unui număr foarte mare de elemente. Pentru lucrările sale, Aston a primit în 1922 premiul Nobel pentru chimie. Spectrografia de masă s-a dezvoltat apoi rapid. Necesităţile fizicii nucleare au făcut ca precizia de măsură să fie tot mai mult îmbunătăţită. Astăzi, masele atomice se determină cu 4-5 zecimale exacte. În ultimii ani, însă, spectrografia de masă a devenit o metodă cu foarte multe aplicaţii practice. Deoarece masa este o caracteristică precisă a fiecărei combinaţii moleculare, se pot folosi spectrografele de masă la identificarea diferitelor molecule în compuşi şi amestecuri complexe. Astfel, spectrografele de masă şi-au găsit o largă utilizare în studiul unor compuşi chimici organici, în industria petrolului, în studiul unor reacţii chimice, sau a unor procese ce apar la ciocnirile între diferitele molecule. În practică există încă o metodă foarte precisă de determinare a maselor nucleare din reacţiile nucleare. Folosind relaţia (2.28) se pot calcula apoi masele atomice. Utilizarea combinată a celor două metode face ca astăzi să cunoaştem, cu o foarte mare precizie, masele tuturor elementelor din natură.

1.11.2Izotopi-primele spectrografe de masă

În 1912 J.J. Thomson a aplicat metoda parabolelor folosită la determinarea sarcinii specifice a electronului la studiul razelor canal ale unei decărcări într-o atmosferă rarefiată de neon. Conform teoriei expuse (vezi paragraful 2.4) toţi ionii având aceeaşi sarcină specifică q/m trebuie să atingă ecranul în puncte ce se aşează pe o parabolă dată de ecuaţia (2.19). În experienţa lui Thomson, s-a obţinut pe ecranul receptor în loc de un singur arc de parabolă, două arcuri de parabolă de intensităţi diferite (figura 2.12). Orice purificare a neonului nu putea elimina una din aceste parabole, astfel că a trebuit să se accepte că neonul este în fond un amestec de două specii atomice distincte, având aceleaşi proprietăţi chimice, dar cu mase diferite. Într-adevăr, numai astfel, în ipoteza naturii discrete a electricităţii, se puteau obţine ioni cu sarcini specifice diferite. Experimental, se puteau separa uşor urmele produse de ionii cu sarcini duble sau triple de cei cu sarcina simplă. În cazul neonului s-a constatat că cele două specii atomice distincte aveau masele de aproximativ 20, respectiv 22 u.a.m. (unităţi atomice de masă).

27

27 Figura 2.12 Asemenea specii aomice distincte ale aceluiaşi element, care au aceleaşi proprietăţi chimice, au

Figura 2.12

Asemenea specii aomice distincte ale aceluiaşi element, care au aceleaşi proprietăţi chimice, au acelaşi număr de ordine în tabelul periodic, dar au mase diferite se numesc izotopi. Elementele chimice sunt în realitate un amestec de izotopi. Existenţa izotopilor fusese postulată încă din 1886 de Crookes în încercarea de a se pune în acord ipoteza lui Prout cu faptul experimental al maselor fracţionare. Ei au fost observaţi experimental întâia oară în studiul produşilor din dezintegrările radioactive. Thomson demonstreză însă universalitatea existenţei lor pentru toate elementele, descoperindu-i şi în rândul elementelor stabile. Masele izotopilor exprimate în unităţi relative sunt foarte apropiate de numere întregi. Aceasta reactualizează ipoteza lui Prout. Masele elementelor determinate pe cale chimică sunt atunci nişte valori medii ale maselor tuturor izotopilor lor. Se poate scrie că:

M

element

=

i

x M

i

i

(2.29)

unde M i reprezintă masele diferiţilor izotopi, iar x i concentraţiile lor, însumarea fiind extinsă asupra tuturor izotopilor elementului considerat. Se înţelege astfel uşor de ce în general aceste mase chimice se abat de la valorile întregi. Un izotop este caracterizat de numărul de ordine Z şi masa M. Deoarece, în general, M este un număr ce diferă cu puţin de un număr întreg de unităţi atomice de masă, fiecărei mase i se asociază numărul întreg cel mai apropiat A, numit număr de masă. Izotopul este astfel caracterizat de perechea de numere (Z, A) care se notează alături de simbolul elementului,

respectiv sub forma unui indice inferior şi superior (de exemplu: 1

Concomitent cu găsirea maselor izotopilor s-a pus şi problema determinării abundenţei lor în compuşii din natură. În experienţa lui, Thomson măsurând intensităţile relative ale urmelor celor două parabole a găsit că abundenţele relative ale celor doi izotopi ai neonului sunt practic în raportul 9/1. (Mai precis: x 20 = 90,51%, x 22 = 9,21 %, existând şi x 21 = 0,28 %). Măsurarea abundenţelor relative ale diferiţilor izotopi constituie în special obiectul spectrometriei de masă, în timp ce determinarea exactă a maselor se face cel mai des cu spectrografele de masă. Deosebirea dintre un spectrometru şi un spectrograf de masă este doar la înregistrarea ionilor diferiţilor izotopi, fapt ce face să fie discutate împreună. Metoda lui Thomson nu permitea determinarea cu mare precizie a maselor izotopilor. Urmele sub formă de parabolă erau groase, ceea ce micşora mult precizia măsurătorii. Pentru a

1

H;

2

1

H;

20

10

Ne;

22

10

Ne; etc).

28

obţine rezultate precise, trebuiau folosite sisteme de focalizare. Primul care a folosit un asemenea sistem a fost Aston, dispozitivul său fiind în fond primul spectrograf de masă. Noutatea adusă de Aston este compararea împrăştierii particulelor datorită variaţiei vitezei, prin folosirea succesivă a unui câmp analizor electric şi unul magnetic alese convenabil, astfel ca ele să focalizeze ionii cu aceeaşi sarcină specifică pe o placă fotografică. Schiţa spectrografului este dată în figura 2.13.

Schiţa spectrografului este dată în figura 2.13. Figura 2.13 Principiul de funcţionare este următorul.

Figura 2.13

Principiul de funcţionare este următorul. Fascicolul de ioni colimat prin trecerea prin fantele B 1 şi B 2 intră în condensatorul P 1 P 2 care produce o deviere de natură electrică. Particulele mai uşoare sunt deviate mai mult, iar cele grele mai puţin. Fascicolul ionic suferă apoi acţiunea

unui câmp magnetic

nou deviate, însă în sens opus faţă de prima dată, aşa încât toate particulele cu masă egală sunt concentrate în acelaşi punct al unei plăci fotografice S. Într-adevăr, după cum se ştie din studiul mişcării sarcinilor electrice în câmpuri electrice şi magnetice, deviaţia ionilor în condensator este proporţională cu q/(mv 2 ), iar raza de curbură a traiectoriei în câmp magnetic cu (mv)/q. De aceea, particulele care vor fi mai mult deviate în câmp electric vor descrie în câmpul magnetic o traiectorie cu raza de curbură mai mică. În cele din urmă, câmpul magnetic va concentra fascicolul de ioni într-un focar comun. Să notăm cu d deschiderea unghiulară a fascicolului deviat de câmpul electric care trece prin fanta B 3 . Dacă l este distanţa de la mijlocul condensatorului pînă la centrul câmpului magnetic, iar r distanţa de la centrul câmpului magnetic la placa foto, fascicolul împrăştiat de câpul electric ar avea la distanţa (l+r) lărgimea (l+r)d . Cîmpul magnetic provoacă însă o deviaţie în sens opus. Dacă d este deschiderea unghiulară pe care o primeşte fascicolul în urma deviaţiei în câmp magnetic, la distanţa r aceasta va avea lărgimea rd . Să scriem condiţia de focalizare, adică împrăştierea în câmp electric să fie compensată de împrăştierea în câmp magnetic

B , orientat perpendicular pe câmpul electric în care particulele sunt din

(l+r)d = rd

Să presupunem mai întâi că particulele au aceeaşi masă şi sarcină. Se poate scrie

q

Y =

Ea

2

2 mv

2

(2.30)

unde a este lungimea condensatorului. Pentru deviaţii mici rezultă

29

deci

Derivând se obţine:

tg

 

=

Y

=

 

q

Ea

2

 

a

1

q

2 mv

2

v

 

=

Ea

=

ct

v

2 d

 

2 m

+ 2

v

dv

= 0

 

d

dv

 

=

2

 
 

v

În câmpul magnetic fascicolul se mişcă pe un cerc cu raza de curbură

=

mv

qB

de unde deviaţia în câmp magnetic este:

=

L

q

=

mv

LB

unde L este drumul parcurs în câmp magnetic. La fel se obţine:

sau

v

=

q

m

LB = ct;

dv + vd

 

d

dv

 

=

 

v

= 0

Înlocuind d şi d din (2.31) şi (2.32) rezultă:

Cum dv

v

π 0

dv

v

[(

2 )r

2l ] = 0

trebuie să fie satisfăcută relaţia

(

2 )r = 2l

(2.31)

(2.32)

(2.33)

Sensul geometric al acestei relaţii este redat în figura (2.14).

30

30 Figura 2.14 Aici O 1 este centrul câmpului electric al condensatorului, O 2 centrul câmpului

Figura 2.14

Aici O 1 este centrul câmpului electric al condensatorului, O 2 centrul câmpului magnetic, iar F focarul în care se concentreză particulele de masă dată. Din triunghiul O 1 O 2 F se obţine

r

l

=

sin 2

sin(

2 )

(2.34)

Se vede că pentru unghiuri mici (2.34) trece în (2.33). Dacă fascicolul este format din ioni cu diferite sarcini specifice pe placă se vor dispune focarele pentru diferitele valori q/m. Unghiul este determinat de poziţia fantei B 3 , iar l este o constantă. Notând -2 = , 2l =k rezultă

 

k

r

=

(2.35)

adică se obţine o spirală hiperbolică. Ea are asimptota paralelă cu axa polară O 2 x situată la distanţa k de aceasta. Dacă se aşează placa fotografică S astfel încât asimptota să fie situată în planul ei, atunci toate focarele corespunzătoare unor unghiuri mai mici decît o anumită valoare se vor afla în planul placii fotografice, ceea ce face ca spectrul de masă să apară sub forma unor linii.

1.11.3Privire generală asupra unui spectrograf de masă

Un spectrograf de masă conţine trei părţi distincte, fiecare având funcţional un rol specific:

a) Sursa de ioni

b) Analizorul de mase

c) Colectorul şi înregitratorul

a) Sursa de ioni este partea în care în urma unor anumite procese se formează ionii

elementului studiat. În funcţie de natura acestui proces, de construcţia spectrografului, sau scopul

31

urmărit există o foarte bogată gamă de surse de ioni. Se vor trece în revistă căteva tipuri mai obişnuite. - Surse cu bombardament electronic. Ionizarea este produsă de electroni acceleraţi sub o diferenţă de potenţial +V care ciocnesc atomii neutrii ai gazului de studiat. Ionii produşi sunt extraşi din zona de ciocnire cu ajutorul unui potenţial -V a . Geometria unor astfel de surse poate fi foarte dificilă. Schemele de principiu ale unor asemenea surse sunt date în figurile 2.15a şi

2.15b.

dificilă. Schemele de principiu ale unor asemenea surse sunt date în figurile 2.15a şi 2.15b. Figura

Figura 2.15a

dificilă. Schemele de principiu ale unor asemenea surse sunt date în figurile 2.15a şi 2.15b. Figura

Figura 2.15b

32

Avantajul sursei din figura 2.15b este că ionizarea are loc într-o zonă bine delimitată în spaşiu, sub acţiunea unor ioni monoenergetici,dar de obicei intensitatea fascicolului ionic este foarte mică. - O altă sursă care permite obţinerea unor fascicole ionice mult mai intense este alcătuită dintr-un tub de descărcare (înaltă frecvenţă, etc.), din care ionii pozitivi sunt extraşi cu ajutorul unui potenţial negativ. Dezavantajul acestor surse este că împrăştierea energiilor ionilor extraşi este mare. Tipurile de surse amintite lucrează cu compuşi în stare gazoasă. Dacă asemenea compuşi nu se pot obţine trebuie folosite surse solide. Pentru a obţine ioni dintr-o asemenea sursă trebuie ca aceştia, sub acţiunea unui anumit agent (temperatură, bombardament cu electroni exteriori, etc.) să se rupă din reţeaua cristalină a solidului. O dată formaţi, ei pot fi extraşi din sursă şi îndreptaţi spre analizor cu ajutorul unor cămpuri electrice de accelerare (fante puse la poteţiale negative). Oricare ar fi tipul de surse, la ieşire se obţin ioni de mase diferite, uneori şi sarcini diferite, avănd vitezele împrăştiate pe un anumit domeniu. O sursă este caracterizată şi apeciată după următorii parametrii.

1)

intensitatea curentului de ioni de caracteristici dorite care trebuie să fie căt mai mare.

2)

împrăştierea după energii (viteze) a ionilor formaţi, care trebuie să fie căt mai mică

(să avem ioni cât mai monoenergetici). De regulă, cele două deziderate sunt contradictorii, realizîndu-se practic un compromis. Este de remarcat că mărind poteţialul de extracţie -V a şi localizând în spaţiu zona în care sunt formaţi ionii, se pot obţine ioni cu o împrăştiere după energii foarte mică.

b) Fascicolul ionic heterogen astfel format intră în partea numită analizor, formată dintr-o

combinaţie de câmpuri electrice şi magnetice, în care este separat în mai multe fascicule, fiecare fascicol având o anumită sarcină specifică. Se ştie însă că traiectoria descrisă de o particulă încărcată depinde de q/M şi de viteza sa. De obicei viteza v nu poate fi controlată, astfel că pentru a afla mărimea care ne interesează q/M, trebuie să determinăm traiectoria particulei în două câmpuri, unul electric şi unul magnetic, din cele două ecuaţii de mişcare putând elimina viteza ca un parametru nedorit. Într-un câmp magnetic creat de un condensator cilindric, condiţia ca particula să descrie un cerc este:

Mv

2

R

=

qE

astfel că un asemenea câmp este un analizor de energii:

În câmp magnetic transversal depinde Mv, impulsul particulei:

Mv

2

1

=

2

2

qER

(2.36)

B , traiectoria descrisă este un cerc a cărei rază de curbură

R =

Mv

qB

(2.37)

33

Un asemenea câmp este un analizor de impulsuri, deoarece separă fascicolul iniţial în fascicole cu impulsuri diferite. Experimental, de obicei se foloseşte un sector magnetic avănd limitele până la care câmpul magnetic este diferit de zero bine determinate (vezi figura 2.16). In interiorul sectorului particula descrie cercul de rază R dat de relaţia (2.37), iar în exterior se va mişca rectiliniu şi uniform dupî tangentele la traiectoria circulară interioară în punctele de intrare, respectiv ieşire. Fie A fanta de ieşire a sursei de ioni şi AB fascicolul care cade perpendicular pe sectorul magnetic OMN. Fie O centrul cercului de rază R descris de particulele fascicolului şi A' punctul în care acest fascicol va intersecta dreapta OA. Dacă particulele au un alt impuls, raza cercului descris va fi R', centrul cercului va fi O', iar punctul de intersecţie cu dreapta OA va fi A''.

iar punctul de intersecţie cu dreapta OA va fi A''. Figura 2.16 Separarea D (în planul

Figura 2.16

Separarea D (în planul perpendicular pe direcţia fascicolului) între cele două fascicole

este:

D =

(

Mv

) sin

Mv sin

(sin

+

sin

)

a

(2.38)

unde ( Mv) este diferenţa de impuls între cele două fascicule, a, şi fiind mărimile prezentate în figura 2.16. D se numeşte dispersie după viteze. În cazul sectorului simetric = , deci:

D

=

2

R

(

Mv

)

Mv

(2.39)

Fascicolele incidente nu sunt însă sub forma unor raze infinit de înguste. Din fanta A ies în fond fascicule divergente. Unghiul de divergenţă îl vom nota cu şi-l vom considera mic. În acest caz vom arăta că sectorul magnetic are proprietatea de a focaliza în primă aproximaţie, în punctul A' (obţinut la intersecţia razei principale cu dreapta AO) toate particulele avănd acelaşi moment şi sarcină. Focalizarea nu este perfectă. În aproximaţia a doua calculele arată că există o împrăştiere a acestor particule. Această abatere de la imaginea perfectă a fantei se numeşte aberaţie de sfericitate prin analogie cu aberaţia cu acelaşi nume din optică. Mîsurată în plan perpendicular abaterea S este dată de:

34

S =

a

2

2

2

( sin

sin

+

sin

2

sin

)

care în cazul sectorului simetric devine:

S =

R

2

(2.40a)

(2.40b)

Proprietăţi de focalizare asemănătoare posedă şi filtrul de energie al condensatorului cilindric (figura 2.17). În acest caz fascicolul uşor divergent de particule avănd energia dată (2.36) este focalizat după ce particulele descriu un unghi =127 0 .

după ce particulele descriu un unghi =127 0 . Figura 2.17 Uneori se folosesc aşa numitele

Figura 2.17

Uneori se folosesc aşa numitele analizoare de viteză. Particulele se mişcă după o direcţie

B , care ele însele sunt perpendiculare între ele. Sensurile şi mărimile

acestor câmpuri pot fi alese astfel încât forţa electrică să fie egală şi de sens opus cu cea magnetică. În acest caz trec nedeviate particulele avănd viteza:

perpendiculară pe

E

şi

v =

E

B

(2.41)

c) Ultima parte a unui spectrograf este partea de înregistrare. În spectrografele de masă colectorul este o placă fotografică care este impresionată de particulele care cad pe ea. Înnegrirea plăcii fotografice este funcţie de numărul de ioni care cad în regiunea respectivă. Dacă curentul este mic, timpul de răspundere trebuie să fie lung. Precauţii speciale trebuie luate pentru stabilizarea părţilor electronice, care asigură şi stabilitatea traiectoriei ionilor în spectrograf. In spectrometrele de masă ionii cu aceiaşi masă sunt colectaţi într-o cuşcă Faraday pusă în dreptul unei fante fixe în dreptul căreia ajung ionii prin modificarea continuă a poteţialului de accelerare, sau a intensităţii câmpului magnetic. Curenţii ionici astfel colectaţi sunt foarte mici. Ei trebuie amplificaţi (vezi figura 2.18).

35

35 Figura 2.18 Dificultăţile realizării unui astfel de spectrometru sunt deosebite, fiind legate de stabilitatea

Figura 2.18

Dificultăţile realizării unui astfel de spectrometru sunt deosebite, fiind legate de stabilitatea sistemelor electronice, atât în partea de accelerare şi obţinere a câmpului magnetic, cât şi în partea de amplificare. Cu ajutorul spectrometrelor de masă se pot determina abundenţele relative ale diferiţilor izotopi. Practic este mai uşor să se modifice poteţialul de accelerare. Pentru acele tensiuni de accelerare pentru care traiectoria ionilor de o anumită masă cade pe fanta colectorului, curentul ionic este diferit de zero, instrumentul indicator punându-l în evidenţă. O spectrogramă de masă arată sub forma unor maxime într-o reprezentare a curentului ionic în funcţie de tensiunea de accelerare (figura 2.19). Din tensiunile de accelerare la care apar aceste maxime se pot calcula masele izotopilor, iar din intensităţile diferitelor maxime, abundenţele izotopilor. În exemplul din figura 2.19 abundenţele celor doi izotopi sunt:

I

X 1

1

=

I

1

+

I

2

;

X

2

=

I

2

I

1

+

I

2

doi izotopi sunt: I X 1 1 = I 1 + I 2 ; X 2

Figura 2.19

Performanţele unui spectrograf de masă se apeciază în funcţie de puterea sa de rezoluţie şi în funcţie de sensibilitatea sa .

36

Puterea de rezoluţie se defineşte prin raportul

Puterea

de

rezolutie =

M

M min

(2.42)

unde M min este diferenţa maselor ionilor care mai pot fi încă separate. Pentru a clarifica acest lucru să precizăm că lucrăm, de exemplu, cu un spectrometru de masă. Pentru ca ioniiorespunzători la două mase diferite să fie separaţi trebuie ca urmele de pe placa fotografică corespunzătoare celor doi ioni să fie suficient de depărtate pentru a fi observate distinct. Separarea D între linii este funcţie de diferenţa de mase, iar lărgimea lor S, de aberaţiile analizorului, sau de împrăştierea iniţială după energii a ionilor. Atât timp cât avem D >> S, cele două linii pot fi observate distinct (figura 2.20a). Dacă D ajunge aproximativ egal cu S, cele două linii nu mai pot fi observate distinct (figura 2.20b). Există deci o diferenţă de masă minimă sub care liniile corespunzătoare apar confundate sub forma unei linii mai largi.

apar confundate sub forma unei linii mai largi. Figura 2.20. Pentru mărirea puterii de rezoluţie trebuie

Figura 2.20.

Pentru mărirea puterii de rezoluţie trebuie eliminate cauzele care produc lărgimea liniilor. Corecţii speciale aplicate analizoarelor elimină aberaţiile de sfericitate. În aceste condiţii, lărgimea este determinată esenţial de împrăştierea iniţială a vitezelor. Combinând însă un filtru electric cu unul magnetic s-au construit spectrografe cu puteri foarte mari de rezoluţie, până la

10 5 .

Sensibilitatea unui spectrometru reprezintă curentul ionic minim care mai poate fi detectat. Sensibilitatea depinde în special de sistemul de detecţie. Ea determină concentraţia minimă dintr-un izotop care poate fi observată. Aceasta depinde însă şi de natura sursei folosite. Este evident că folosind o sursă de curent intens de ioni, curenţii ionici colectaţi corespunzători diferiţilor izotopi vor fi mai puternici decât cei din cazul unei surse mai slabe.

1.11.4Tipuri de spectrometre de masă

37

1.11.4.1Instrumente cu simplă focalizare

Dintre instrumentele cu focalizare simplă amintim spectrografele şi spectrometrele de tip Dempster şi Nier. Ambele folosesc ca analizoare, sectoare magnetice în condiţii de focalizare. Ionii produşi într-o sursă cu ionizare prin bombardament electronic au o împrăştiere mică a energiilor iniţiale. Accelerându-i sub diferenţe de poteţial mai mari, mii de volţi, împrăştierea relativă a vitezelor devine neglijabilă. Spectrograful Dempster (figura 2.21) foloseşte un sector magnetic de 180 0 . Ionii acceleraţi sub diferenţa de potenţial U intră într-un câmp magnetic uniform şi omogen semicircular de inducţie B. Ionii de masă M vor descrie în acest câmp o traiectorie circulară de rază R. Instrumentul poate fi folosit şi ca spectrograf şi ca spectrometru de masă. Ca spectrograf ionii sunt recepţionaţi pe o placă fotografică aşezată în zona de focalizare. Ca spectrometru ionii diferiţilor izotopi trebuie aduşi în dreptul unei fante fixe faţă de cea de intrare. Aceasta poate fi realizată modificând continuu tensiunea U.

poate fi realizată modificând continuu tensiunea U. Figura 2.21 Spectrometrul Nier foloseşte un sector magnetic

Figura 2.21

Spectrometrul Nier foloseşte un sector magnetic cu unghi de 60 0 sau 90 0 . Schema este dată în figura 2.22.

60 0 sau 90 0 . Schema este dată în figura 2.22. Figura 2.22 În ambele

Figura 2.22

În ambele instrumente se obţin rezoluţii de 10 4 relativ uşor, cu instrumente de dimensiuni rezonabile (R=25cm). Aseasta face ca să fie mult utilizate, în special cele de tip Nier, la

38

măsurători curente de abundenţe izotopice sau analize. Deoarece toţi ionii care sunt extraşi din sursă pătrund în spectrograf, aceste tipuri au o sensibilitate relativ ridicată. Pe lângă precauţiile electronice şi constructive este important de amintit cerinţele de vid pe care trebuie să le îndeplinească asemenea instrumente. În general, pentru ca traiectoria ionilor să nu fie perturbată de cicnirile acestora cu moleculele din gazul rezidual, trebuie să avem un parcurs liber mediu mai mare decât parcursul ionilor în spectrograf. Această condiţie determină presiunea la care trebuie să lucrăm. În cazul spectrografelor de dimensiuni mari trebuie să avem în regiunea de după sursă, presiuni sub 10 -5 -10 -6 mm Hg. În acest timp în sursă trebuie menţinută o presiune mult mai ridicată, pentru a avea un curent ionic suficient de intens.

1.11.4.2Spectrografe cu dublă focalizare

Spectrgrafele cu dublă focalizare sunt spectrografe de masă de foarte înaltă putere de rezoluţie. Cu ajutorul focalizării succesive în două sectoare, unul electric şi unul magnetic, se elimină împrăştierea iniţială a ionilor după viteze. Primul tip a fost construit de Mattauch în 1934. Prin eliminarea într-o primă aproximaţie a împrăştierilor după viteze, se pot obţine rezoluţii de 10 5 . Dubla focalizare însă micşorează mult intensitatea fascicolului ionic. În plus, parcursul ionilor este mare, ceea ce ridică pretenţiile asupra vidului din incinta spectrografului. Un asemenea spectrograf cu dublă focalizare tip Baibridge-Jordan este redat în figura 2.23. Ionii din sursă trec succesiv printr-un sector electric (filtru de energie) cu focalizare la 127 0 şi un sector magnetic (filtru de impuls).

la 127 0 şi un sector magnetic (filtru de impuls). Figura 2.23 Instrumentele amintite mai sus

Figura 2.23

Instrumentele amintite mai sus pot fi folosite atât ca spectrografe, cât şi ca spectrometre.

1.11.4.3Spectrografe de masă speciale

39

Spectrografele convenţionale pe lângă multiplele calitaţi au ţi o serie de dezavantaje. Printre acestea amintim: rezoluţia lor scade cu creşterea masei ionilor, sensibilitatea este mică atunci când se fac măsurători precise, etc. Astfel, s-au construit noi tipuri de spectrografe în care analizorul nu se încadrează în tipurile convenţionale descrise mai înainte. Spectrograful cu timp de zbor elaborat de Goudsmit este deosebit de avantajos în determinarea masei ionilor grei de la sfârşitul tabloului periodic. Se bazează pe faptul că timpul necesar ca un ion să execute o rotaţie completă într-un câmp magnetic uniform este funcţie numai de B şi sarcina specifică a ionului respectiv (vezi formula 2.22). În acest spectrograf ionii sunt admişi sub forma unor pulsuri precis delimitate în timp. Se măsoară succesiunea şi timpul în care ionii de diferite sarcini specifice descriu un număr finit de rotaţii complete. Metoda de măsurare este împrumutată din tehnica radarului. Precizia este de 10 -8 s. Fiincă T este proporţional cu M, precizia de măsurare este aceiaşi în tot domeniul de mase şi este egală cu aproximativ 10 -3 u.a.m. Un instrument bazat pe un principiu complet diferit este spectrograful de înaltă frecvenţă a lui Bennet. În principiu constă dintr-un tub vidat în care între catod şi electrodul colector există 4 sau mai multe grile, pe care se aplică un potenţial de înaltă frecvenţă. Frecvenţa sa este aleasă astfel încât numai ioni cu anumită sarcină specifică se mişcă în ritmul corect astfel că pot trece prin grile în perioadele de accelerare şi ajung pe electrodul colector. Metoda este împrumutată de la acceleratoarele lineare. Bazat tot pe o metodă de rezonanţă funcţionează şi spectrometrul de masă omegation. Este foarte des utilizat pentru analize de gaz. În principiu este un ciclotron foarte mic, cu o rază de curbură a fascicoluli de aproximativ 1 cm. Ionii emişi dintr-o sursă S sunt acceleraţi sub o anumită diferenţă de potenţial şi se mişcă într-un câmp magnetic transversal constant (fig. 2.24). După descrierea unui arc de cerc de radiani trec printre două grile G 1 şi G 2 între care există un câmp electric transversal de înaltî frecvenţă (0,1 V/cm şi 10 6 Hz). Numai ionii care au sarcină specifică astfel că perioada lor de rotaţie în câmpul magnetic respectiv T dată de (2.22) este un număr întreg de perioade ale câmpului de înaltă frecvenţă sunt acceleraţi pe o spirală şi ajung pe colectorul aşezat în apropierea peretelui camerei spectrometrului.

aşezat în apropierea peretelui camerei spectrometrului. Figura 2.24 Ionii cu masă incorectă nu sunt acceleraţi

Figura 2.24

Ionii cu masă incorectă nu sunt acceleraţi şi nu ating colectorul. Puterea de rezolvare a omegationului poate atinge 4.10 4 pentru mase mici şi se modifică invers proporţional cu masa ionului.

Pe un proces similar de rezonanţă se bazează şi filtrul de mase dezvoltat de Paul. Fascicolul de ioni se mişcă între şi în lungul a patru electrozi în formă de bare pe care se aplică o tensiune de înaltă frecvenţă, astfel că permanent electrozii opuşi au aceiaşi paritate. Într-o secţiune transversală aceşti electrozi apar a fi plasaţi în colţurile unui pătrat. Ei creeză un câmp

40

cuadrupolar. Calculul matematic arată că un asemenea filtru, atunci când se aplică o tensiune alternativă potrivită de o anumită frecvenţă, lasă să treacă ioni care au mase într-un anumit interval bine delimitat. Ionii cu masele mai mari sau mai mici sunt supuşi unor oscilaţii cu amplitudine din ce în ce mai mare, încât în sfîrşit ajung pe electrozii în formă de bară. Datorită formei speciale a câmpului, spectrometrul se numeşte şi spectrometru de masă cuadrupolar.

1.11.5Unitaţi, standarde

În spectrografia de masă masele se exprimă în unităţi relative. Aşa cum s-a mai prcizat, la început s-a încercat folosirea hidrogenului apoi a oxigenului natural, a cărui masă convenţional a fost luată egală cu 16. S-a găsit însă că oxigenul natural este un amestec din trei izotopi. În ultimul timp etalon este considerat C 12 . Argumentul în favoarea ultimei alegeri este observaţia că în această convenţie masele majorităţii izotopilor se exprimă prin numere foarte apropiate de numere întregi. 1 u.a.m. = 1/12 M (C 12 )

Uneori este avantajos să se exprime masa în alte unităţi. Ţinând cont de echivalenţa

E=mc 2

se poate exprima masa în unităţi de energie şi considerând c=1. Astfel în MeV avem:

1 u.a.m.= 931,141 MeV

În kilograme o unitate atomică de masă are:

1 u.a.m. = 1,658.10 -27 Kg

În prezent se cunosc 274 izotopi stabili. Este demn de remarcat faptul că în afara unor puţine excepţii, abundenţa naturală a izotopilor este aceeaşi, indiferent de natura probei pe care s-

a făcut analiza. Probele pot să difere prin compoziţia chimică, starea de agregare, provenianţa din diferite locuri ale pământului sau din meteoriţi, etc. Această constantă a abundenţelor naturale alediferiţilor izotopi constituie un argument în favoarea unei origini comune pentru pământ şi celelate corpuri cereşti. Abaterile de la această observaţie sunt consecinţe ale unor procese fizice cunoscute. Astfel, abundenţele relative ale izotopilot de Pb diferă în funcţie de zăcămintele radioactive naturale. De asemenea, mici abateri de la constanţa abundenţelor relative se observă pentru unii izotopi ai H, O, C în compuşi în care s-au petrecut anumite procese fizico-chimice ce au permis

o separare a izotopilor unii de alţii.

41

Capitolul 3

Structura atomului.

Metoda ciocnirilor

1.12MODELUL LUI THOMSON

Experimente ca ale lui Thomson şi Crooks au arătat că atomul neutru poate fi ionizat de diferiţi agenţi cum ar fi razele X şi ciocnirile electronice, rămânând încărcat pozitiv sub forma unui ion. Aceste experimente arată că atomul este format dintr-un ansamblu de sarcini pozitive şi negative, în număr egal pentru a-i păstra neutralitatea. Prima problemă care se pune este cum sunt distribuite aceste sarcini în atom. Primul model atomic a fost elaborat de J. J. Thomson (1910). Conform acestui model, electronii, încărcaţi negativ, sunt localizaţi în interiorul unei distribuţii continue, uniforme, de sarcină pozitivă, de formă sferică, având o rază de aproximativ 1 0 1 0 m. Din cauza repulsiei reciproce, electronii sunt distribuiţi în sfera pozitivă. Într-un atom în stare de energie minimă, electronii sunt fixaţi în poziţiile de echilibru. În atomii excitaţi (de exemplu, atomii dintr-un corp incandescent), electronii vibrează în jurul poziţiilor de echilibru. Deoarece teoria electromagnetismului arată că sarcina accelerată emite radiaţie electromagnetică, se poate întelege calitativ pe baza acestui model emisia unei astfel de radiaţii de către atomii excităti. Cantitativ însă, modelul este în totală contradicţie cu observaţiile experimentale. Astfel, fie un electron deplasat la distanţa r de la centrul sferei (r mai mică decât raza sferei, încărcată uniform cu sarcină pozitivă, de densitate de sarcină . Conform legii lui Gauss, electronul se mişcă în câmpul electric generat de sarcina conţinută în sfera de rază r, presupusă a fi concentrată în centru. Forţa de atracţie ce acţionează asupra electronului este

F

=

1

4

r

3

3

e

4

0

r

2

=

e

3

0

r

este de tip elastic. Frecvenţa de oscilaţie armonică simplă a electronului este

1 k 1 e = = 2 m 2 3 m 0
1
k
1
e
=
=
2
m
2
3
m
0

aceeşi cu frecvenţa radiaţiei ce ar fi emisă de atom. Deci atomul lui Thomson emite radiaţie de o singură frecvenţă, pe care s-o numim radiaţie caracteristică. Valabilitatea acestui model a fost pusă la îndoială din următoarele motive :

- stabilitatea atomului nu este asigurată;

42

- un asemenea atom ar emite doar radiaţia caracteristică, ceea ce intră în conflict cu spectrele atomice experimentale care conţin un număr mare de linii;

- descoperirea de către Bequerel în 1895 a radioactivităţii naturale, adică a emisiei

spontane de fluxuri de particule şi radiaţii electromagnetice de mare energie, indică faptul că în compoziţia atomului există mai multe particule şi în particular, că sarcinile pozitive sunt şi ele sub formă discretă, ca şi sarcinile negative. Elaborarea unui model realist al atomului a fost posibilă numai după efectuarea unor experimente care localizau sarcinile pozitive în atom. Din cauza dimensiunilor foarte mici ale atomului, o investigaţie directă a distribuţiei sarcinilor în atom este imposibilă. Cea mai potrivită metodă pentru studiul structurii atomice constă în trimiterea de particule de un anumit tip asupra unui atom şi observarea efectului produs. Aceste experimente sunt larg utilizate în fizica atomică

şi în fizica nucleară şi sunt denumite experimente de ciocniri (vezi Anexa 1).

1.13SONDAREA STRUCTURII ATOMILOR CU ELECTRONI

Primele experienţe de sondare a structurii atomilor au fost făcute cu electroni de către Lenard (1903). Un fascicul de electroni colimat şi monoenergetic, de intensitate cunoscută, era lăsat să cadă pe o ţintă. S-a măsurat atenuarea fasciculului în funcţie de grosimea ţintei. Există două procese care contribuie la atenuarea fasciculului de electroni: împrăştierea şi oprirea electronilor în ţintă ca urmare a pierderilor de energie suferite de electroni (ionizări, excitări). Experimental, se puteau alege condiţii în care ultimul fenomen era neînsemnat, astfel că atenuarea fasciculului nedeviat s-a datorat numai împrăştierii electronilor pe atomi. Atenuarea fasciculului de electroni era de forma (4.4, Anexa 1), experimental determinându-se uşor coeficientul de atenuare liniară (acesta depinde evident de densitatea ţintei). O mărime care este independentă de densitatea, forma sau prepararea ţintei şi depinde

numai de proprietăţile electronilor incidenţi este

diferite viteze ale electronilor, se obţine un rezultat surprinzător: pentru o viteză dată a

. Dacă însă, se determină acest raport pentru

electronilor, este independent de natura ţintei, fiind constant; mărind viteza, suferă o
electronilor,
este independent de natura ţintei, fiind constant; mărind viteza,
suferă o

descreştere pronunţată. (vezi figura 3.1). Primul rezultat confirmă că este o măsură a secţiunii de împrăştiere totală a electronilor de către atom. În modelul lui Thomson, această secţiune de împrăştiere ar trebui să rămână constantă, indiferent ce viteză ar avea electronii. Din datele prezentate în figura 3.1 reiese că pentru electroni cu viteze mari, atomii devin aproape transparenţi. Volumul real ocupat de substanţă (electroni şi sarcini pozitive) este foarte mic. Experimentele lui Lenard nu au dus la rezultate mai precise, deoarece electronul, având masa mică, era deviat chiar şi de cele mai slabe interacţii, inclusiv de electronii atomului. Pentru a stabili distribuţia sarcinilor pozitive este nevoie de particule - proiectil mult mai grele, a căror ciocnire cu electronii din atom să nu ducă decât la împrăştieri foarte mici. Rezultatele amintite s-au obţinut pentru electroni nu prea rapizi, dar nici prea lenţi. În cazurile extreme intervin fenomene noi. Pentru electronii lenţi transparenţa atomilor aparent scade mult ca urmare a fenomenelor de interferenţă pe atomi (efect Ramsauer). Dimpotrivă, pentru electronii rapizi (10 7 -10 10 eV) apar procese foarte complicate legate de pierderile de energie ale acestor electroni la trecerea lor prin substanţă (radiaţia de frânare).

complicate legate de pierderile de energie ale acestor electroni la trecerea lor prin substanţă (radiaţia de

43

43 Figura 3.1 1.14SONDAREA STRUCTURII ATOMILOR CU PARTICULE . EXPERIMENTUL RUTHERFORD Până acum au fost stabilite

Figura 3.1

1.14SONDAREA STRUCTURII ATOMILOR CU PARTICULE . EXPERIMENTUL RUTHERFORD

Până acum au fost stabilite următoarele fapte despre atomi:

1. Au o dimensiune de aproximativ 10 -10 m.

2. Conţin electoni care sunt încărcaţi negativ şi care sunt mult mai uşori decât atomii.

3. Sunt neutri şi de aceea ei trebuie să conţină o sarcină pozitivă pentru a compensa sarcina negativă a electronilor. 4. Această sarcină pozitivă trebuie să fie asociată practic cu masa atomului. Pentru a putea progresa mai departe sunt necesare alte experimente. Fenomenul de radioactivitate naturală a pus la îndemâna cercetătorilor particule încărcate, cu sarcină specifică

mult mai mică. Acestea erau particulele . Utilizându-le, Rutherford şi colaboratorii au extins metoda şi experimentele lui Lenard obţinând rezultate cantitative asupra structurii atomului. Experimental, s-a arătat că particulele sunt atomi de heliu dublu-ionizaţi. Ele sunt emise cu viteze foarte mari (având energii de ordinul MeV-ilor) de unele substanţe radioactive precum uraniul şi radiul şi au mase de ordinul a patru mase de atomi de hidrogen.

1.14.1Particulele

Să precizăm faptele experimentale care dovedesc că particulele sunt ioni de heliu dublu ionizaţi:

44

1. Direcţia devierii lor în câmpuri electrice sau magnetice dovedeşte că ele sunt încărcate

pozitiv.

2. Comportarea lor în câmpuri electrice şi magnetice combinate conduc la o valoare a

sarcinii specifice care corespunde ionilor de heliu dublu ionizaţi.

3. O măsurătoare a sarcinilor arată că aceasta este în valoare absolută de aproximativ

două sarcini electronice. Aceasta se poate realiza prin măsurarea sarcinii unui număr foarte mare

de particule

ale unei surse foarte puternice, aşa cum se poate vedea din figurile 3.2. Astfel, în

figura 3.2a arată măsurarea numărului de dezintegrări pe secundă, iar figura 3.2b - măsurarea cu

electrometrul a sarcinii emise pe secundă. Prin împărţire se poate obţine sarcina particulei .

Prin împărţire se poate obţine sarcina particulei . a) b) Figura 3.2 4. Ultima dovadă experimentală

a)

împărţire se poate obţine sarcina particulei . a) b) Figura 3.2 4. Ultima dovadă experimentală a

b)

Figura 3.2

4. Ultima dovadă experimentală a fost făcută de Rutherford şi Royd (vezi figura 3.3).

a fost făcută de Rutherford şi Royd (vezi figura 3.3). Figura 3.3 Un gaz radioactiv a

Figura 3.3

Un gaz radioactiv a fost comprimat cu manometrul M 1 În tubul A, ai cărui perţi au fost suficienţi de subţiri pentru a permite particulelor să pătrundă în tubul T. Tubul T a fost închis la bază

45

prin mercur, iar la capătul superior de un tub capilar V ce are la capete doi electrozi. După câteva ore nivelul mercurului B a fost ridicat cu ajutorul manometrului M 2 , comprimând astfel toate gazele din T în V. Cu ajutorul electrozilor din tubul V s-a realizat apoi o descărcare, iar lumina din descărcare a pus ăn evidenţă liniile caracteristice ale heliului. Un experiment asemănător a fost realizat cu deosebire că în locul gazului radioactiv s-a pus heliu. În acest caz liniile heliului nu mai apar în spectrul de descărcare.

1.14.2Împrăştierea particulelor

în interpretarea modelului Thomson

Fiind mult mai grele decât electronii, particulele nu sunt împrăştiate substanţial datorită interacţiunii lor cu electronii din interiorul atomului. Singura cauză ce putea să modifice esenţial parcursul lor este o interacţiune cu părţi din atom ce au mase comparabile cu masa particulelor . Experimentele lui Rutherford au arătat cu precizie (1913) că în afară de un mic nucleu masiv, spaţiul din interiorul atomului este aproape cu desăvârşire gol, rezultat care fusese obţinut

şi

de Lenard. Experimentele constau în bombardarea unei foiţe metalice cu particulele emise de

o

sursă radioactivă (figura 3.4). Particulele traversează foiţa de aproximativ 1 m grosime şi sunt

deviate în toate direcţiile. Se constată că aproape toate trec prin foiţă cu o foarte mică pierdere de

energie. De fapt majoritatea sunt găsite a fi deviate de la direcţia inţială cu mai puţin de un grad. Câteva din ele suferă totuşi devieri mai mari, una din 10 4 fiind împrăştiate la 90 0 sau mai

trec direct prin foiţă înseamnă că ele trec şi prin atomi. De aceea ele

vor fi deviate de cămpul electric datorat sarcinilor din interiorul atomilor.

mult. Faptul că particulele

din interiorul atomilor. mult. Faptul că particulele Figura 3.4 Să ne amintim că modelul Thomson al

Figura 3.4

Să ne amintim că modelul Thomson al atomilor constă într-o sferă de sarcină pozitivă de aproximativ 10 -10 m, cu electronii distribuiţi în ea. Aceste sfere sunt una lângă alta, deci cum sfera are 10 -6 m grosime, particulele vor trece prin aproximativ 10 4 atomi. De aceea, devierea finală va fi suma devierilor în fiecare atom. Asestea nu vor fi totdeauna în acelaşi sens. Desigur, în general, numărul devierilor va fi aproximativ acelaşi în toate direcţiile. De aceea problema va fi una de ciocniri multiple şi noi va trebui să găsim un mod de estimare a unghiului mediu de împrăştiere şi din aceasta, a împrăştierii medii. Trebuie să subliniem că vom avea nevoie doar de estimarea aproximativă a mărimilor implicate, pe care calculele ne conduc la o formulă ce poate fi aproximată în termeni de parametrii măsurabili. Aceasta este caracteristică fenimenelor multiple, unde fiecare eveniment este de natură

46

asemănătoare. Rezultatul final este totdeauna dominat de probabilitatea statistică a modului în care evenimentele se combină. Vom face în continuare o estimare foarte crudă a devierii într-o singură ciocnire aşa cum se ilustreză în figurile următoare.

ciocnire aşa cum se ilustreză în figurile următoare. Figura 3.5. O deviere mică produsă de un

Figura 3.5.

O deviere mică produsă de un singur atom este egală cu p/p unde p este impulsul incident,iar p

este variaţia transversală de impuls caracterizată de forţa F dintre particulele şi atom, ce

acţionează în timpul t cât acestea traversează atomul. Atunci cum

p F = t rezultă p F t = = p p 2 2 Ze
p
F =
t
rezultă
p
F
t
=
=
p
p
2
2
Ze
Forţa F este de ordinul
. Timpul de traversare al atomului este de ordinul R/v. Atunci
2
4
0 R

avem

2 Ze

2

2 Ze

2

Ze

2

4

0

RvP

4

0

2

mv R

4

0

WR

(3.1)

unde m şi W sunt masa şi energia cinetică a particulelor

nucleului. Energia particulelor se măsoară de obicei în eV şi în cazul particulelor

MeV. De aceea dacă în ecuaţia (3.1) punem Z=80, R=10 -10 m şi W=5 MeV (1MeV=1,6.10 -13 J)

incidente, 2e sarcina sa, iar Ze-sarcina

este de ordinul

vom găsi:

2

10 4 radiani

Cănd vom combina un număr mare de asemenea devieri ce au loc întâmplător în trei

de împrăştiere între un unghi şi +d , vom ajunge

dimensiuni, pentru

la următoarea expresie:

probabilitatea P( )d

P(

)d

=

1

2

2

e

2

2

2

2

d

(3.2)

unde 2 este unghiul pătratic mediu de împrăţtiere ce este legat de unghiul de deviere unui singur atom prin expresia:

datorat

47

2

=

N

2

(3.3)

Rutherford şi colaboratorii săi Geiger şi Marsden au verificat aceste rezultate în cazul împrăştierii particulelor pe nuclee de aur, prin observarea scintilaşiilor produse de aceste particule pe un ecran de sulfură de zinc. Ei au găsit că între 0 0 şi 3 0 numărul de particule

împrăştiate verifică formula (3.2) cu o valoare pentru 2

atom de ordinul 1,5.10 -4 radiani pe ciocnire. Astfel în această regiune verificarea formulei este

excelentă. Cum s-a mai precizat însă, aproximativ 1 din 10 4 particule

mai mari. Deşi formulele de mai sus nu sunt exacte pentru unghiuri mari, ele pot fi folosite totuşi pentru a estima probabilitatea pentru ca o deviere mare să aibă loc. Dacă în formula de mai sus

0 , vom găsi că probabilitatea de împrăştiere la unghiuri mai mari decât 5 0 este de

3,8.10 -6 , iar pentru unghiri mai mari decât 90 0 este de 2.10 -22 . De aceea vom ajunge la concluzia că împrăştierile de launghiuri mici pot fi explicate de modelul Thomson, dar nu şi împrăştierile de la unghiuri mari. Mici modificări ale modelului Thomson nu pot fi făcute. Dacă spre exemplu se micşorează

dimensiunea sarcinii pozitive R, din ecuaţia (3.1) pentru se poate observa că unghiul de împrăştiere pentru o singură ciocnire creşte, dar radicalul unghiului pîtratic mediu de împrăştiere

este

va lăsa spaţii între sarcinile pozitive. Probabilitatea ca o particulă

evident proporţionalî cu aria acesteia. De aceea

ajungem la concluzia că

că ciocnirile multiple nu pot produce niciodată devierile mari observate. Dar N este constant numai dacă N >> 1. Pentru dimensiuni foarte mici ale lui R putem ave aînsă o singură împrăştiere, ceea ce ar putea explica unghiurile foarte mari de împrăştiere. Pentru ca aseasta să fie peste 90 0 trebuie ca R în ecuaţia (3.1) să fie de aproximativ 10 -14 m. Toate metodele de estimare a dimensiunilor atomilor conduc însă la dimensiuni de ordinul 10 -10 m. Este clar că este necesar alt model decât al lui Thomson.

nu depinde de R, ca de altfel şi 2 . Astfel ajungem la concluyia

, unde N este numărul atomilor prin care trec particulele . Totuşi reducerea razei R

să trecă printr-un atom este este invers proporţional cu R,

punem 2

suferă devieri de 90 0 sau

0 . Aceasta implică o deviere pe

devieri de 90 0 sau 0 . Aceasta implică o deviere pe 1 1 N N

1

devieri de 90 0 sau 0 . Aceasta implică o deviere pe 1 1 N N

1

N
N
de 90 0 sau 0 . Aceasta implică o deviere pe 1 1 N N µ

N µ

R . Cum

N
N
. Aceasta implică o deviere pe 1 1 N N µ R . Cum N 1.14.3Strucura

1.14.3Strucura nucleară a atomului

Existenţa unor cazuri de împrăştiere la unghiuri mari a condus la ideea că sarcina pozitivă din atom trebuie să fie concentrată într-o regiune extrem de mică a acestuia. Probabilitatea împrăştierii la unghiuri mari prin ciocniri succesive (aşa numita împrăştiere multiplă) este exclusă datorită grosimii mici a foiţei metalice. De asemenea, influenţa electronilor este neglijabilă. Rezultă că aproape toată masa atomului trebuie să fie concentrată în centrul atomului, ca şi sarcina electrică pozitivă. Rutherford a analizat în detaliu fenomenul de împrăştiere, folosind legile mecanicii clasice şi teoria clasică a electricităţii, calculând distribuţia unghiulară ce permite evaluarea numărului de particule deviate la un unghi dat, ceea ce face posibilă comparaţia cu experimentul. Împrăştierea se datorează forţei coulombiene de repulsie dintre particula încărcată pozitiv şi nucleul încărcat tot pozitiv. De asemenea, calculul presupunea numai împrăştierea pe atomi grei, ceea ce face acceptabilă ipoteza că pe durata ciocnirii, nucleul rămâne fixat în spaţiu. S-a presupus, de asemenea, că particula nu penetrează în regiunea nucleară, particula şi nucleul (considerate

48

punctiforme) actionând ca sarcini punctiforme. În sfârşit, calculul este nerelativist, deoarece

v

c 1 20 .
c
1 20 .

Traiectoria particulei în procesul de "ciocnire" este o ramură de hiperbolă, într-unul din focarele acesteia aflându-se nucleul (vezi Anexa 2 şi figura 3.5).

acesteia aflându-se nucleul (vezi Anexa 2 şi figura 3.5). Figura 3 .6 Traiectoria hiperbolică a particulei

Figura 3.6 Traiectoria hiperbolică

a particulei ; a si b sunt semiaxele, iar ( este

distanta dintre centrul O şi focarul K, adică excentricitatea liniară a hiperbolei.

Să notăm cu R distanţa dintre nucleul K şi vârful hiperbolei; atunci

Se vede că

R

=

( 1

=

+

c o

b

s

s in

)

deci,

(3.4)

Semiaxa b, adică distanţa dintre nucleu şi asimptota hiperbolei, se numeşte parametru de ciocnire; în absenţa respingerii, traiectoria particulei ar fi tocmai această asimptotă. În primul rând vom căuta o relaţie între parametrul de ciocnire b şi unghiul de deviere .

b

(

1

+

c o

s

)

R

=

s in

=

b

c tg

2

49

49 Figura 3.7 . Traiectoria hiperbolică. Se văd coordonatele polare r si ' . Parametrii b

Figura 3.7 . Traiectoria hiperbolică. Se văd coordonatele polare r si ' .

Parametrii b şi D determină complet traiectoria, în particular unghiul de împrăştiere (şi distanţa minimă faţă denucleu, R. Se vede că

=

2

Vom aplica particulei legile de conservare. Să utilizăm mai întâi legea conservării energiei: suma energiilor cinetică şi potenţială este constantă. La distanţe foarte mari de nucleu, particula are numai energie cinetică; fie v viteza acesteia. Egalând această energie cu energia totală din momentul când particula trece prin vârful hiperbolei, obţinem:

1

2

m

v

2

=

1

2

m

v

2

0

+

1

4

0

z Z

e

2

R

1 : 2
1
:
2

m

v

2

Notăm

D

=

2

z Z

e

2

4

0

m

v

2

(3.5)

mărime care se dovedeşte a fi distanţa minimă de apropiere de nucleu în cazul ciocnirii frontale, adică

e

(3.6)

1

2

z Z

2

2

m

v

=

4

0

D

(

b

=

0

)

Atunci,

 

1

=

sau

v

2

0

D

+

R

v

2

50

1

=

v

2

0

D

v

2

b

2

+

tg

Mai departe, în virtutea legii conservării momentului cinetic, avem

sau Dar = Deci
sau
Dar
=
Deci
 

m

v

b

=

m

v

0

R

v

0

=

b

=

tg

v

R

1

=

tg

2

2

+

D

b

tg

2

b

=

D

2

tg

2

 

2

 
 

sau

 

=

2

 

b

=

D

2

c tg

2

2

(3.7)

(nucleul) fix, adică având o

masă infinit de mare în compataţie cu masa particulei . Aceasta este echivalent cu a considera în calculele de mai sus, sau în Anexa 2 că s-a lucrat ăn sistemul centrului de masă. Legătura dintre unghiul de împrăştiere din sistemul laboratorului L şi din sistemul centrului de masă C este:

(3.8)

În calculele de mai sus

am considerat centrul împrăştietor

+

M

M

cosec

ctg

=

ctg

În cazul de faţă se studiază împrăştierea particulelor pe nucleele grele de Au (M=197 u.a.m.). În acest caz:

M

M

0,02

şi se poate neglija într+o bună aproximaţie diferenţa dintre sistemul L şi sistemul C, considerând aproximativ valabile şi în sistemul L, rezultatele riguros deduse în sistemul C. Ori de câte ori această ipoteză nu poate fi făcută, transcrierea rezultatelor în sistemul L este dificilă şi duce la expresii complicate. În cele ce urmează vom considera că ea este îndeplinită, echivalând cu a considera

51

Relaţia (3.7) dă unghiul de deviere în funcţie de parametrul de ciocnire. Acum este uşor de calculat câte particule dintr-un fascicul incident sunt deviate cu un anumit unghi. Din figura (3.7) vedem că la împrăştierea unei particule de către un singur nucleu, dacă parametrul de ciocnire ia valori în domeniul [b, b + db], atunci unghiul de împrăştiere ia valori în domeniul [ , + d ]:

împrăştiere ia valori în domeniul [ , + d ]: Figura 3.8 Se observă că b

Figura 3.8

Se observă că b şi variază în sens invers (cresterea lui b determină scăderea unghiului de împrăştire ). Să considerăm un singur nucleu-ţintă aflat în calea unui fascicul de particule . Vor suferi împrăştieri cu unghiuri cuprinse între şi +d toate particulele care străbat aria inelului de rază interioară b şi raza exterioara b+db, trasat în jurul axei ce trece prin nucleu şi are direcţia fasciculului iniţial. Aria inelului este

d

=

2

b

d b

(3.9)

este

numărul de nuclee de pe suprafaţă. Trasăm câte un inel de raze b şi b+db în jurul fiecaruia dintre

nucleele de pe suprafaţa ţintei (figura 3.9)

Vor fi împrăştiate sub unghiuri cuprinse între şi +d toate particulele care vor trece prin inele de raze b si b+db, centrate pe nucleele ţintei. Probabilitatea ca o particula să treacă printr-unul din astfel de inele (este vorba de trecerea prin coroana circulară dintre cercurile de raze b şi b+db),

imprăştiată la aria totală a

P(b)db, este egală cu aria totala a inelelor, "vazută" de particula foiţei:

Fie o foită de arie S, având densitatea superficială de nuclee n

S

= N

S

S
S

, unde

N S

P

(

b

)

d b

=

N

S

2

b

d b

S

=

n

S

2

b

d b

Presupunem că foiţa este destul de subţire pentru a putea ignora suprapunerea inelelor . Procesul implică o singură împrăştiere.

52

52 Figura 3.9. Înţelem că sunt mult mai multe inele decât cele trasate şi inelele sunt

Figura 3.9. Înţelem că sunt mult mai multe inele decât cele trasate şi inelele sunt mult mai mici decât cele din această figură.

Din relatia

rezultă

b

D

= c tg 2 2 1 d b D 2 d b = 2 2
=
c tg
2
2
1
d b
D
2
d b
=
2
2
s in
2
2
c o
s
d
2
D
D
s in
d
2
b d b
=
-
=
8
3
1
6
4
s in
s in
2
2
s in
d
2
P
(
b
)
d
b
=
-
n
D
S
8
4
s in

2

Dar -P(b) db este chiar probabilitatea ca particulele incidente să fie împrăştiate în intervalul unghiular şi +d . Semnul minus provine din faptul că o descrestere a lui b, fie -db, corespunde la o creştere a lui la +d . Dacă N este numărul de particule incidente pe foiţă şi N( ) d este numărul particulelor împrăştiate în intervalul unghiular şi +d , atunci

Însă

deci,

N

(

)

d

N

0

=

D

P

(

=

b

)

d b

=

-

8

n

 

2

z Z

e

2

 

4

 

2

 

0

m

v

S

D

2

s in

d

s in 4

2

53

N

(

)

d

=

n

S

N

0

2 2 1 z Z e 2 s in d 2 4 2 m v
2
2
1
z Z
e
2
s in
d
2
4
2
m
v
4
0
s in
2

(3.10)

Aceasta este formula de împrăştiere Rutherford. Adesea, această formulă este exprimată în funcţie de secţiunea eficace diferenţială d /d . Această cantitate este definită astfel încât numărul dN de particule împrăştiate în unghiul solid d la unghiul de împrăştiere este

d N

=

d

d

N

0

n S

d

dacă N 0 particule sunt incidente pe o ţintă tip foiţă ce conţine n S nuclee pe unitatea de suprafaţă. Această definiţie este analogă definiţiei secţiunii eficace introdusă mai înainte.

N

=

N

0

n S

Unghiul solid este definit ca raportul dintre elementul de suprafaţă şi pătratul razei (figura 3.10).

elementul de suprafaţă şi pătratul razei (figura 3.10). Figura 3.10. În cazul experientelor Rutherford,

Figura 3.10.

În cazul experientelor Rutherford, împrăştierea este simetrică în raport cu direcţia fasciculului incident. După cum se vede din figura 3.10,

d

=

2

(

r

s in

)(

r

d

)

=

2

2

r

s in

d

54

Folosind aceasta expresie în formula de împrăştiere Rutherford şi scriind

obţinem

d N

=

n

S

N

Comparând cu definiţia, obţinem

d

d

d N = N ( ) d 2 2 1 z Z e d 0
d N
=
N
(
)
d
2
2
1
z
Z
e
d
0
2
4
2
m
v
4
0
s
in
2
2
2
1
z
Z
e
1
=
2
4
2
m
v
4
0