Tema: Piaţa.

Concurenţa şi preţul

1. Piaţa şi infrastructura pieţei

2. Cererea. Factorii și legea cererii. Elasticitatea cererii
3. Oferta. Factorii şi legea ofertei. Elasticitatea ofertei
4. Concurenţa şi rolul ei în economia de piaţă
5. Preţul: concept, funcţii şi tipuri

1.Piaţa şi infrastructura pieţei

Piaţa a apărut încă în Antichitate, adică cu zeci sau poate cu sute de mii de ani în urmă. Ea
este rezultatul evoluţiei schimbului de mărfuri. Piaţa este astăzi instituţia centrală a economiei de
piaţă, nucleul acesteia, instituţie în cadrul căreia se încheagă toata activitatea economică.
Există o mulţime de definiţii ale pieţei. Cea mai simplă esle următoarea:
Piaţa constituie totalitatea relaţiilor de vînzare-cumpăram dintr~un anumit spaţiu geografic.
Formele concrete ale pieţei sînt foarte variate, de la tîrgurile şi halele publice din Antichitate
pînă la forme mai complexe şi sofisticate, cum ar fi, în prezent, magazinele specializate şi
universale, staţiile del alimentare auto, barurile şi bursele de tot felul, casele de schimb valutar etc.
În sens îngust, piaţa poate fi definită drept locul unde sel confruntă cererea şi oferta de
bunuri, servicii şi capitaluri.
Fiind una din cele mai vechi instituţii ale activităţii economice, piaţa a exercitat o influenţă
enormă asupra acesteia, îndeplinind pe parcurs uni şir de funcţii, principalele dintre ele fiind:
1. Funcţia de intermediere. Piaţa îi pune faţă în faţă pe producători şi pe consumatori, pe
vînzători şi pe cumpărători, făcînd astfel posibil schimbul. Ea oferă consumatorului posibilitatea de
a-și alege producătorul optim din punctul de vedere al preţului, calitaţii, modelului ales etc. Aceeaşi
posibilitate de alegere i se oferă şi vînzătorului.
2. Funcţia de reglementare. Apărută iniţial ca o punte de legătură între producători şi
consumatori, treptat, piaţa devine principaIul mecanism de reglementare a vieţii economice. Ea
îndeplinește rolul unei ,„ mîini invizibile", care, după cum spunea A. Smith, îi „împinge" pe agenţii
economici individuali să acţioneze în conformitate cu interesul general, determinînd producătorii să
confecţioneze bunurile şi serviciile de care are nevoie societatea la momentul dat.
3. Funcţia de formare a preţului. Deşi cheltuielile individuale pentru producerea şi desfacerea
aceluiaşi bun sînt diferite, piaţa stabileşte un preţ unic, preţ care corespunde cheltuielilor
socialmente necesare pentru confecţionarea bunului.

1
 4. Funcţia de informare. Prin jocul liber al ratei profitului şi al ratei dobînzii, piaţa oferă
agenţilor economici informaţia necesară despre mersul afacerilor în diferite domenii de activitate.
Piaţa „trimite" semnale producătorilor despre produsele ce urmează a fi confecţionate, despre
calitatea şi volumul lor, despre profiturile ce pot fi obţinute.
5. Funcţia de diferenţiere a producătorilor. Piaţa îi îmbogăţeşte pe învingătorii în lupta de
concurenţă şi, în acelaşi timp, penalizează, pînă la falimentare, întreprinderile necompetitive. În
acest fel, piaţa stimulează reducerea cheltuielilor de producţie, aplicarea noilor maşini şi tehnologii,
sporirea eficienţei producţiei. Impuse de concurenţă, întreprinderile îşi îmbunătăţesc activitatea fără
încetare, iar în posturile de răspundere sînt puse persoanele cele mai competente.
Avînd o istorie atît de îndelungată şi o importanţă atît de mare în dezolarea economică, piaţa
rămîne a fi un fenomen mai mult sau mai puâin eterogen, care poate fi clasificat după mai multe
criterii.
1. Din punctul de vedere al nivelului de maturitate, al modului de acces la piaţă, există:
a) piaţă nedezvoltată, cu relaţii accidentale şi cu o pondere însemnată a relaţiilor de barter
(troc), adică de schimb după schema: marfă - marfă;
b) piaţă liberă (clasică), la care are acces orice vînzător şi cumpârător. Această piaţă
întruneşte următoarele trăsături: existenţa unui număr însemnat de participanţi la relaţiile de schimb,
atît consumatori, cît şi producători, mobilitatea absolută a factorilor de producţie; stabilirea
preţurilor în mod spontan; lipsa monopolului și a altor forme de dominaţie a vieţii economice;
c) piaţă reglementată, caracteristică, de regulă, economiilor mixta unde statul intervine în
scopul „corijării" unor deficienţe ale pieţei, programînd dezvoltarea economică şi redistribuind o
parte importantă a produsului intern brut în conformitate cu anumite obiective sociale, politice şi
economice. Accesul la o asemenea piaţă necesită deţinerea unor autorizaţii speciale, eliberate de
autorităţile statului (autorizaţie pentru a deschide orice tip de magazine, pentru a comercializa
medicamente, pentru a presta servicii medicale, juridice etc).
2. Din punctul de vedere al obiectului tranzacţiilor, pieţele pot fi:
• piaţa bunurilor de consum;
• piaţa capitalului;
• piaţa muncii (a forţei de muncă);
• piaţa pămîntului şi a resurselor naturale;
• piaţa hîrtiilor de valoare şi a valutei;
• piaţa resurselor informaţionale;
• piaţa produselor cultural-artistice;
• piaţa tehnologiilor şi patentelor;

2
 • piaţa monetară şi de credit.
3. După criteriul extinderii geografice, piaţa poate fi:
• locală;
• regională (în cadrul unei ţări sau al unui grup de ţări);
• naţională;
• mondială.
3. După măsura în care se manifestă concurenţa, piaţa se împarte în:
 piaţă cu concurenţă perfectă şi pură;
 piaţă de monopol;
 piaţă cu concurenţă imperfectă;
 piaţă mixtă.
De remarcat că toate tipurile de pieţe menţionate mai sus se împart, la rîndul lor, în segmente
mai mici, specializate. Astfel, piaţa bunurilor de consum se împarte în piaţa produselor alimentare,
piaţa produselor manufacturiere, piaţa locuinţelor etc. Această piaţă este segmentată şi după nivelul
veniturilor şi mărimea familiei, după nivelul de instruire, după componenţa naţională, după sex şi
vîrstă etc.
În fine, se cere de menţionat faptul că toate pieţele se află într-o interdependenţă
multifuncţională şi permanentă. Schimbările intervenite pe o piaţă se răsfrîng rapid asupra celorlalte
pieţe. De exemplu, schimbarea cursului monedei naţionale în raport cu valutele altor ţări (deci
schimbările de pe piaţa valutară) influenţează nemijlocit cererea de pe piaţa bunurilor materiale şi a
serviciilor etc.
Termenul „infrastructură" este folosit pentru a desemna două noţiuni diferite: „infrastructura
economiei naţionale" şi „infrastructura pieţei" Infrastructura economiei naţionale constituie
totalitatea elementelor materiale, organizaţionale şi informaţionale cu ajutorul cărora sînt asigurate
legăturile dintre ramurile şi regiunile economiei şi care permit o funcţionare normală a vieţii
economice.
Din infrastructura economiei naţionale fac parte: drumurile auto şi caile ferate, aeroporturile,
şcolile, spitalele, hotelurile, reţelele informaţionale etc, create, de obicei, din mijloacele organelor
puterii centrale sau locale.
Infrastructura pieţei constituie ansamblul de instituţii, servicii, întreprinderi specializate,
generate de înseşi relaţiile de piaţă, care, la rtndul lor, asigură o funcţionare civilizată jj eficientă a
pieţei
În lumea contemporană, elementele-cheie ale infrastructurii pieţei sînt:

3
 • sistemul comercial (bursele de mărfuri şi ale hîrtiilor de valoare, licitaţiile şi iarmaroacele,
camerele de comerţ, complexele de expoziţii);
• sistemul bancar (băncile comerciale şi sistemul de credit, băncile de emisie);
• sistemul publicitar (agenţii publicitare, centre informaţionale);
• sistemul de consulting şi audit (servicii ce acordă consultaţii în probleme economice şi
juridice, precum şi serviciile care efectuează controlul (revizia) activităţii financiar-economice a
întreprinderii);
• sistemul de asigurare (a riscurilor, a proprietăţii, a vieţii etc);
• sistemul de învăţămînt economic (mediu şi superior).
În economia de piaţă, instituţia principală în jurul căreia se organizează şi se desfăşoară
activitatea economică este piaţa. Altfel spus, piaţa se află în centrul vieţii economice. La rîndul său,
nucleul pieţei este constituit din patru elemente de baza, care sînt: 1) cererea, 2) oferta, 3) preţul şi
4) concurenţa. Interdependenţa şi interacţiunea cererii, ofertei şi preţului formează conţinutul
mecanismului pieţei. Atît cererea, cît şi oferta sînt legate în modul cel mai direct de mărimea şi
dinamica preţurilor. In acelaşi timp, cererea şi oferta se influenţează reciproc fără încetare. Cu alte
cuvinte, cererea influenţează oferta, iar oferta, la rîndul ei, modifică cererea. In urma confruntării
permanente dintre cerere şi ofertă se stabileşte preţul de echilibru.
Concurenţa, care este o formă de rivalitate între subiecţii relaţiilor de piaţă cu privire la
obţinerea unor condiţii mai bune de producere, cumpărare şi vînzare a mărfurilor, influenţează, la
rîndul ei, celelalte trei elemente ale nucleului pieţei - cererea, oferta şi preţul.
2. Cererea. Factorii și legea cererii. Elasticitatea cererii.

Cererea reprezintă cantitatea dintr-un anumit bun pe care consumatorul doreşte şi poate să o
cumpere într-un anumit interval de timp, la un anumit nivel al preţului.
Cererea presupune nu numai o dorinţă, o nevoie, ci şi capacitate a consumatorului de a procura
o cantitate dintr-un anumit bun într-o anumită perioadă de timp. În acest caz, se mai vorbeşte despre
cererea solvabilă, adică o cerere reală, deoarece se presupune ca agenţii economici dispun de venituri
băneşti suficiente pentru a cumpăra produsele dorite.În acest sens, nu poate fi calificată drept cerere
nevoia unei persoane lipsite de mijloacele respective de a-şi procura un apartament sau o bicicletă.
Cererea îşi are originea în nevoile umane, care, după cum s-a spus, sînt nelimitate şi mereu
schimbătoare, dar ea este nemijlocit condiţiona tă de voinţa de cumpărare a consumatorului, de
preferinţele personalei ale acestuia, precum şi de resursele băneşti de care dispune. în prezent! în
Republica Moldova cererea solvabilă este mică, deoarece veniturile | băneşti ale populaţiei sînt
reduse.

4
 Asemeni bunurilor care se împart în bunuri substituibile, complementare sau derivate, cererea,
la rîndul ei, poate fi:
a) cerere pentru bunuri substituibile, adică cererea pentru bunuri care satisfac aceleaşi nevoi
(de exemplu, untul şi margarina, hainele de bumbac şi hainele de mătase);
b) cerere pentru bunuri complementare, cu alte cuvinte, cererea pentru bunuri care se folosesc
în consum împreună (de exemplu, autoturismele şi benzina, hainele şi încălţămintea);
c) cererea derivată (de exemplu, cererea pentru făină este determinată de cererea pentru pîine).
Cererea poate fi:
a) individuală (cantitatea dintr-un bun pe care un consumator este decis să o cumpere,
dispunînd şi de mijloacele băneştii corespunzătoare);
b) totală sau de piaţă (suma cererii tuturor cumpărătorilor de pe piaţa bunului respectiv).
Cererea este o mărime variabilă, care poate să crească sau să scadă în funcţie de mai mulţi
factori (denumiţi, adeseori, „condiţiile cererii”)
Condiţia principală care determină modificarea cererii este schimbarea preţului la bunul
respectiv. Relaţiile de cauzalitate dintre cerere şi preţ formează conţinutul legii cererii.
Legea cererii exprimă raportul de interdependenţă dintre modificarea preţului unitar al unui
produs şi schimbarea cantităţii cerute. O dată cu creşterea preţului la un bun, cantitatea cerută de
consumator tinde să scadă, şi invers, o scădere a preţului generează tendinţa de sporire a cantităţii
cerute.
Curba cererii constituie o reprezentare grafica a relaţiei dintre preţul unui bun şi cantitatea din
acel bun cerută de cumpărători.
Factorii (condiţiile) cererii
Cererea este o mărime variabilă, ce se modifică în funcţie de schimbarea preţului. Există însă
un şir de alţi factori care pot afecta comportamentul consumatorilor şi deci mărimea cererii.
Factorii care condiţionează creşterea sau reducerea cererii sînt:
1. Modificarea veniturilor băneşti ale consumatorilor;
2. Schimbarea preferinţelor consumatorilor sub influenţa modei saul a publicităţii;
3. Modificarea preţului la bunurile substituibile şi la cele complementare;
4. Schimbarea anticipaţiilor consumatorilor privind evoluţia pieţei;!
5. Modificarea numărului şi a structurii consumatorilor. De exem-l piu, reducerea natalităţii
determină o reducere a cererii de îmbrăcăminte pentru copii, iar îmbatrînirea populaţiei sporeşte
cererea de medicamente şi asistenţă socială.

5
 3. Oferta. Factorii şi legea ofertei. Elasticitatea ofertei

Oferta reprezintă cantitatea de produse pe care vînzâtorii sînt dispuşi să o vîndă, într-o
perioada de timp, la un anumit nivel al preţului.
Vom remarca aici că, de obicei, cantitatea de bunuri vîndută este mai mică decît cantitatea de
bunuri oferită pe piaţă.
Spre deosebire de cerere, dependenţa ofertei de preţ este directă, altfel spus, cu cît preţul este
mai ridicat, cu atît este mai mare cantitatea de bunuri oferită.
Interdependenţa dintre schimbarea preţului şi modificarea cantităţii de bunuri oferite constituie
conţinutul legii ofertei. Creşterea preţului condiţionează creşterea cantităţii oferite şi invers.
Oferta poate fi: a) individuală (cantitatea de bunuri pe care un producător este dispus să o vîndă
la un preţ anumit) şi b) totală sau de piață (totalitatea ofertelor individuale).
Factorul principal care determină schimbarea ofertei este preţul. Cu cît preţul unui bun creşte
mai mult, cu atît cantitatea de bunuri oferită este mai mare.
După cum am văzut, factorul principal care condiţionează modificarea ofertei este preţul. Însă
dimensiunile ofertei sînt influenţate şi de factori (alte condiţii). Aceştia sînt:
I) Costul de producţie, care, de exemplu, poate fi redus în urma utilizării unor noi tehnologii. El
poate şi să crească din cauza sporirii preţului la resursele limitate. Dacă costul de producţie se reduce,
atunci oferta pentru bunurile respective se va mări. Şi invers, cînd costul de producţie va creşte,
oferta se va reduce.
2) Numărul de ofertanţi, adică numărul firmelor care produc acelaşi bun. Ieşirea pe piaţă a
noilor firme va contribui la creşterea ofertei, indiferent de preţ.
3) Schimbarea preţului la alte bunuri, fapt care va condiţiona trecerea resurselor la alte domenii
de activitate prin plecarea unor firme din ramura dată, ceea ce va contribui la reducerea ofertei.
4) Politica fiscală şi subsidiile. Majorarea impozitului pe profit şi a altor taxe provoacă o
reducere a ofertei, şi invers, micşorarea lor contribuie la sporirea ofertei. În cazul în care statul acordă
unor firme şi industrii anumite subsidii, acestea încurajează creşterea ofertei.
5) Condiţiile naturale şi social-politice. Calamităţile naturale, cum ar fi inundaţiile, seceta,
cutremurele de pămînt, îngheţurile etc, condiţionează, de obicei, reducerea ofertei. Condiţiile social-
politice pot fi favorabile creşterii ofertei (stabilitatea politică, de exemplu) sau defavorabile
(schimbarea frecventă a guvernelor şi a regulilor de joc etc).

6
 4. Concurenţa şi rolul ei în economia de piaţă.

Concurenţa constituie unul din elementele-cheie ale mecanismului pieţei, numită chiar
„sufletul" acestui mecanism, fiindcă anume prin concurenţă este pus în mişcare tot sistemul de
legături economice între agenţii economici. Concurenţa reprezintă un tip, un model deosebit de
comportament al agenţilor economici. Fiind o competiţie, o luptă, o întrecere între participanţii la
procesul de producţie, ea îi împarte pe aceştia în învingători şi învinşi, impunîndu-i pe toţi să lupte
pentru a obţine acces la cele mai avantajoase condiţii de producere şi desfacere a mărfurilor. În acest
sens, concurenţa este motorul dezvoltării economice, motorul progresului.
Concurenţa este, astfel, o rivalitate, o luptă, o confruntare permanentă dintre agenţii economici
pentru atragerea de partea lor a clienţilor și obţinerea, pe această cale, a unui profit cît mai mare
posibil.
Fiind un fenomen complex, concurenţa exercită asupra dezvoltării economice atît o influenţă
pozitivă, cît şi una negativă, efectele pozitive tottuşi depăşindu-le cu mult pe cele negative.
Care sînt efectele pozitive ale concurenţei? Să le enumerăm pe cele mai importante:
1) Concurenţa oferă tuturor agenţilor economici şanse egale în desfăşurarea activităţii
economice şi obţinerea celui mai mare profiţi posibil. Ea contribuie la creşterea volumului şi la
îmbunătăţirii calităţii bunurilor produse.
2) Concurenţa stimulează promovarea şi introducerea în producţie a ultimelor realizări ale
ştiinţei şi tehnicii, perfecţionarea în permanenţă a tehnicii şi tehnologiilor folosite, a formelor de
organizare a activităţii economice. Aflaţi în competiţie permanentă, agenții economici sînt stimulaţi
să inoveze, devin creativi, îşi dezvoltă spiritul de economisire.
3) Favorizează reducerea costului de producţie şi a preţurilor de vînzare.
4) Stimulează inventarea noi l or produse şi ri di c a re a în permanență a calităţii acestora.
5) Prin diferenţierea agenţilor economici, concurenţa îi avantajează pe cei mai instruiţi şi abili
dintre ei, pe cei care produc ma ibine şi mai ieftin.
6) Contribuind la creşterea eficienţei producţiei, concurenţa asigură progresul individual şi
general.
După cum am remarcat deja, concurenţa poate genera şi unele efecte negative, nedorite, care
trebuie cunoscute pentru a fi contracarate, prevenite şi minimalizate. Principalele efecte negative ale
concurenţei sînt:
1) Concurenţa generează conflicte şi ciocniri de interese, care se manifestă adeseori prin
înlăturarea fizică a concurenţilor, prin şantaje, omoruri etc.
2) Provoacă risipirea resurselor prin distrugerea bunurilor materiale ale concurenţilor. Adeseori

7
firmele concurente sînt aruncate în aer, incendiate, distruse, discreditate etc.
3) În unele cazuri, reducerea costurilor se face prin folosirea unor produse dăunătoare sănătăţii,
prin poluarea mediului ambiant, fapt ce-i defavorizează pe consumatori.
Instrumentele luptei de concurenţă pot fi atît economice, cît şi extraeconomice. În funcţie de
instrumentele folosite, de respectarea legislaţiei şi a normelor morale, concurenţa poate fi:
a) loială; b) neloiali
Concurenţa loială sau corecta se desfăşoară într-un cadru legal, deschis, în conformitate cu
legislaţia în vigoare şi în acord cu normele morale acceptate de societate.
Concurenţa loială permite accesul liber la piaţă al tuturor agenţilor economici. În cazul
concurenţei loiale, sînt folosite în principal aslfel de instrumente economice precum: reducerea
costurilor, ridicarea calităţii produselor, reducerea preţurilor de vînzare pe piaţă, diversificarea şi
reînnoirea sortimentului prin lansarea pe piaţă a unor produse noi, acordarea unor facilităţi
cumpărătorilor, publicitatea.
Concurenţa neloială sau incorectă există atunci cînd se încalcă legistaţia în vigoare sau
normele morale ale societăţii.
Concurenţa neloială, considerată nelegală, se caracterizează, în general, prin folosirea unor
instrumente extraeconomice, cum ar fi: înlăturarea fizică a concurentului; şantajul şi mita; obţinerea
pe căi ilegale a unor privilegii, a unor condiţii excepţionale de desfăşurare a activităţii economice,
ceea ce se mai numeşte „traficul de influenţă"; spionajul economic; obţinerea de informaţii
confidenţiale privind activitatea concurenţilor; evaziunea fiscală; discreditarea persoanei
întreprinzătorului concurent sau a produselor oferite de întreprinderea acestuia.
În funcţie de principalele instrumente folosite, concurenţa se poate realiza:
a} prin preţ;
b) prin produs;
c) prin calitate;
d) prin forme de vînzare şi serviciile prestate după vînzare.
Existenţa mai multor tipuri de concurenţă este condiţionată de un şir întreg de factori, cum ar fi:
numărul şi puterea economică a vînzătorilor şi cumpărătorilor participanţi la schimb; gradul de
mobilitate al factorilor de producţie şi de transparenţă al pieţei; dinamismul sau rigiditatea preţurilor;
nivelul general de dezvoltare a ţării, precum şi de funcţionalitate a pieţei; presiunea exercitată de
agenţii economici asupra cererii şi ofertei etc. În funcţie de factorii enumeraţi mai sus, există două
tipuri de concurenţă, şi anume:
a) concurenţa perfectă (pură);
b) concurenţa imperfectă.

8
 În funcţie de forma concurenţei, se disting două tipuri de pieţe concurenţiale:
1) Piaţa cu concurenţă perfectă;
2) Piaţa cu concurenţă imperfectă.
Piaţa cu concurenţă imperfectă, care corespunde cel mai mult realităţilor economice, se prezintă
sub următoarele forme: monopolistică, de oligopol, de oligopson, de monopol absolut, de monopson.
Concurenţa perfectă, denumită şi „pură", există pe o piaţă care reunește simultan următoarele
cinci trăsături:
• Atomicitatea pieţei sau atomicitatea participanţilor la actul de vînzare-cumpăra re. Această
condiţie presupune existenţa unui număr mare de vînzători şi cumpărători pe piaţă, astfel încît nici
unul din ei, în mod individual, nu dispune de puterea de a exercita o oarecare influenţă asupra
preţului.
• Omogenitatea bunurilor. Această condiţie presupune faptul că întreprinderile livrează
produse pe care cumpărătorii le consideră relativ identice, standardizate şi substituibile. În acest caz,
cumpărătorul nu este motivat sa prefere acelaşi produs de la un alt vînzător. (De exemplu, o anumită
marcă de automobil ar trebui să aibă exact aceeaşi calitate, indiferent de întreprinderea care o
produce.)
• Libera intrare pe piaţă sau fluiditatea pieţei, care presupune că piaţa este liberă şi oricine
poate să intre şi să iasă de pe ea fără nici un fel de restricţii, fie aceştia cumpărători sau producători.
• Mobilitatea factorilor de producţie, prin care se înţelege posibilitatea acestora de a se deplasa
liber şi în orice moment de pe piaţa unui produs pe piaţa altuia, iar producătorii pot găsi liber şi neli-
mitat capital şi forţă de muncă pentru a efectua această trecere.
• Transparenţa pieţei, care presupune că atît producătorii, cît şi consumatorii dispun de toată
informaţia cu privire la cerere, ofertă şi preţuri. Numai în asemenea caz cumpărătorul poate obţine cel
mai bun produs la cel mai bun preţ.
Concurenţa perfectă este doar un model teoretic, întîlnit, de regulă, doar în manualele
universitare.
Pentru concurenţa imperfectă este caracteristică existenţa unui număr mai redus de firme, fapt
care permite unui întreprinzători sau unui grup de întreprinzători să influenţeze cererea, oferta şi
nivelul preţurilor şi să obţină un profit mai mare.
Cele mai răspîndite situaţii de concurenţă imperfectă sînt: a) monopolul; b) concurenţa
oligopolistică; c) concurenţa monopolistică.