GEOPOLITICA ÎN

SECOLUL 21

GAVRILESCU LAURENŢIU
GAVRILĂ DAN
CSIE, AN II, Seria C, Grupa 1033
 „Nu aşteptaţi nimic de la secolul XXI!
Nu veţi primi nimic, căci el aşteaptă totul de la voi!”
Gabriel Garcia Marquez

Suntem de ceva timp în secolul XXI, un secol deja marcat de evenimente unice in istoria
multimilenară a lumii. Ziua de 11 septembrie 2001 a rămas în istorie după ce două avioane deturnate
de terorişti au lovit în plin cele două turnuri ale complexului World Trade Center de la New York, un
alt avion a lovit Pentagonul şi o a patra aeronavă deturnată s-a prăbuşit în statul Pennsylvania. 2.973
de persoane şi-au pierdut . Evenimentele de la 11 septembrie au reprezentat şi începutul luptei
împotriva terorismului. Ca răspuns la atacuri, administraţia George W. Bush lansează la sfârşitul
anului 2001 războiul împotriva terorismului. În martie 2003, aceeaşi administraţie condusă de George
W. Bush decide invadarea Irakului lui Saddam Hussein, cu sprijinul aliaţilor britanici. Un alt eveniment
care a marcat primii 10 ani ai secolului este tsunami-ul produs în Indonezia pe 26 decembrie 2004
când un cutremur foarte puternic produs în largul Indoneziei duce la formarea unor valuri uriaşe.
Aproximativ 220.000 de persoane au murit. Pe 12 mai 2008 provincia chineză Sichuan este lovită de
un cutremur cu o magnitudine de 7,9 grade. 87.000 de persoane şi-au pierdut viaţa în seism,
milioane au rămas fără locuinţe, iar numeroase şcoli, spitale şi fabrici s-au prăbuşit. Sfârşitul anului
2008 este marcat de declanşarea crizei economice mondiale. Pe patru noiembrie 2008, Statele Unite
îşi alegeau primul preşedinte de culoare, Barack Obama. Muntenegru își câștiga independența,
Kosovo iși proclama independența fata de Kosovo, Uniunea Europeana se extinde cu încă 12 state,
Coreea de Nord efectuează primul sau test nuclear, moartea Papei Ioan Paul ai II-lea… sunt
evenimente cu un profund impact asupra întregii lumi și cu puternice efecte în stabilirea unei noi
ordini mondiale. Dar ce ne va rezerva în continuare acest secol cu debut tumultuos? André Malraux
susține ca „secolul XXI sau va fi religios, sau nu va mai fi deloc”, ecologiștii susţin că „ori va fi
ecologist, ori va fi ultimul”.
Din punct de vedere geopolitic, secolul XXI pare să fie prin excelență un secol de
multipolarism, consideră Christopher Williams. „Problema-cheie în secolul XXI va fi cum se vor
raporta Rusia şi Occidentul unul faţă de celălalt: vor fi adversari, parteneri sau aliaţi?”, continuă el.
Samuel Huntington recunoaşte poziţia detaşată a SUA în plutonul ţărilor avansate economic, dar de
aici nu putem conchide, precizează Huntington, că am trăi într-o lume unipolară. După încheierea
Războiului Rece, a existat un „moment de unipolaritate – evidenţiat cu deosebire de Războiul din
Golf –, dar astăzi lumea traversează unul sau două decenii de uni-multipolarism, înainte de a intra în
secolul XXI, care va fi, într-adevăr, multipolar“ .

Gianluca Ansalone, în cartea sa "Noile Imperii. Harta geopolitica a secolului XXI’’, susține că
echilibrul geopolitic al secolului XXI se va decide tot pe baza barilului de petrol. Aurul negru pare
menit sa fie in continuare principala miză pe termen lung şi adevărat sursă a puterii in lume. El spune
că cei care anticipau că direcţia actuală este spre căutarea unor surse de energie alternativă, curată si
inepuizabilă, indispensabilă mai ales pentru marile puteri de mâine, vor trebui să-şi schimbe modul
de a gândi. Aşa că, cine va şti să-şi adjudece si sa gestioneze zăcămintele cele mai bune, va dobândi
un neîndoielnic avantaj pe scena politică mondială.
„Un scenariu internațional cu siguranță mai puţin liniar decât cel pe care l-a cunoscut lumea
in secolul al XX-lea unele zone ale planetei își vor pierde caracterul lor central, în timp ce altele vor
deveni «inima noilor imperii» sau vor fi ele însele nişte imperii”. În acest sens Ansalone susţine că, de
exemplu, regiunea geopolitică ce se întinde din Caucaz până la graniţele cu China, bazin cu uriaşe
bogăţii energetice naturale atât de râvnit de mulţi, dar şi obiectul unor dispute intre marile puteri, va
fi o zonă cheie în următoarele decenii. Miza aflată in joc o constituie, în cea mai mare măsura,
posibilitatea de a accede la vastele zăcăminte de hidrocarburi ale unor ţari din regiune precum
Kazahstanul, dar si Turkmenistanul si Uzbekistanul. Regiunea analizată cuprinde de asemenea ţări
importante pentru scenariul geopolitic al secolului XXI, cum ar fi Rusia, care încearcă să-şi

2
redefinească rolul de putere la nivel mondial, Turcia "Cal troian" intre Occident si Orient, „cu inima
îndoită între păstrarea valorile sale ancestrale” si valorile europene prin integrarea în Uniunea
Europeana, Romania si Bulgaria, piloni de stabilitate in zona, Armenia, Azerbaidjan si Georgia - state
caucaziene aflate pe drumul marilor trasee de resurse energetice - sau Ucraina, ţara împărţita între
tendinţe pro-occidentale si pro-ruse.
Sunt deja numeroase puterile, începând cu China, care manifestă interes pentru stabilirea
unor relaţii diplomatice şi comerciale foarte strânse cu ţările din zonă pentru a-şi garanta rezerva
energetica atât de esenţială pentru dezvoltarea lor economica. Rusia își are şi ea desigur propriile
interese, fiindcă printre ţările cele mai interesate să-şi asigure prezenţa in zonă este Statele Unite,
singura superputere a secolului XX, încercând să-i fie o contrapondere pentru a recupera terenul
pierdut şi a depăşi actualul dezechilibru.
De asemenea, factorul demografic va avea o influență uriașă în a transforma China si India in
doua noi mari imperii. China este definită drept imperiu al hardware-ului, nu întâmplător această
țară este considerată "fabrica lumii". India va fi la polul opus, un imperiu soft, care mizează pe
resursele umane, pe învățământ și pe tehnologie. Nu peste multă vreme India va fi cel mai populat
stat al lumii, el urmând să atingă la mijlocul secolului XXI circa 1,5 miliarde de locuitori, depăşind
China. Omenirea creşte anual cu 90 de milioane de persoane, ceea ce înseamnă populaţia Argentinei
şi Egiptului, cumulată. Potrivit evaluărilor făcute de organismele de specialitate ale ONU, populaţia
lumii va ajunge la 10 miliarde în jurul anului 2070, la 11,5 miliarde în 2150 şi se va stabiliza în jurul
anului 2200, când omenirea va număra 10,7-11 miliarde persoane.

Primele 20 de ţări cele mai populate ale lumii în 2050

Nr.
crt.
Ţara Nr. populaţie
1. India 1.528.853
2. China 1.477.730
3. SUA 349.318
4. Pakistan 345.484
5. Indonezia 311.857
6. Nigeria 244.311
7. Brazilia 244.230
8. Bangladesh 212.495
9. Etiopia 169.446
10. Congo 160.360
11. Mexic 146.645
12. Filipine 130.893
13. Vietnam 126.793
14. Rusia 121.256
15. Iran 114.947
16. Egipt 114.844
17. Japonia 104.921
18. Turcia 100.664
19. Tanzania 80.584
20. Thailanda 74.188

Sursa: ONU, Departamentul pentru Probleme Economice şi Sociale (http://www.un.org)

Chinezii par să aibă o raportare la timp diferită fata de europeni sau americani. China duce o
politică pe termen lung, care ar putea cuprinde doua stagii. In prima etapa, China trebuie să îşi creeze
o baza economică, să îşi multiplice resursele financiare pentru a se putea dezvolta strategic si afirma
politic. După aceea, China se poate manifesta ca o mare putere, la nivel regional si global. Prima
etapa este oricum departe de a fi încheiată. În planul relaţiilor internaţionale se vede deja o ofensiva

3
discreta a Chinei. Chinezii au investiţii in Africa si America Latina şi relaţii politice bune cu lideri din
aceste zone. Tenacitatea si perseverenţa chineză dau roade. Companiile chineze extrag petrol,
exportă sau construiesc fabrici si străzi in Angola, Gabon, Sudan, Africa de Sud. Politica chineză
include si pregătirea unei elite africane pregătite in China: 10.000 de studenţi africani studiază in
universităţi chineze in fiecare an. Din 15 miliarde de dolari investiţi in Africa anul trecut, aproape 1
miliard au fost investiţii chineze, China având relaţii diplomatice cu 47 din cele 53 de ţări de pe
continentul negru. Tot ce cere China este recunoaşterea drepturilor sale asupra Taiwanului si undă
verde pentru investiţii chineze si comerţ. Cum secolul XXI are mari şanse să fie o „bătălie pentru
continentul negru”, China pare să deţină un avantaj important. Apoi vor fi Brazilia, definită ”imperiul
verde-aur”, investește și in biocombustibili, alături de SUA producând 70% din etanolul mondial, dar
și Rusia, care în continuare se va distinge ca imperiu energetic.

Statele Unite un adevărat „imperiu fără imperiu”, vor rămâne puterea cu care vor trebui să se
confrunte celelalte țări, dar ele vor trebui să împartă sceptrul comenzii, monopolizat de la sfârșitul
războiului rece, sau de ce nu, sa și-l dispute cu celelalte imperii in curs de apariție si afirmare.
Conform predicţiilor Consiliului Naţional pentru Informaţii al Guvernului Statelor Unite, într-o
perioadă în care competiţia devine din ce în ce mai acerbă, puterea Americii se va diminua mult până
în 2025, iar forţa ei militară – singurul domeniu în care şi-a dovedit continuu superioritatea – va
pierde semnificativ din importanţă. Preşedintele rus Dmitri Medvedev consideră criza financiară din
2008 un semn că puterea Americii la nivel global se apropie de final. Conducătorul Partidului Liberal
de opoziţie al Canadei, Michael Ignatieff, sugerează că zilele de glorie ale Americii în ceea ce priveşte
puterea sunt numărate. În 2009, după preluarea mandatului de preşedinte, Barack Obama a declarat:
„Puterea noastră nu poate creşte decât dacă o vom folosi cu prudenţă; dreptatea cauzei pentru care
luptăm, forţa exemplului personal, faptul de a fi moderaţi şi umili ne vor asigura securitatea“. La scurt
timp după acest discurs, secretarul de stat Hillary Clinton a spus: „America nu-şi va rezolva
problemele acute pe cont propriu, iar restul lumii nu poate găsi o rezolvare la acestea fără America.
Trebuie să luăm în calcul conceptul de «smart power» şi toate uneltele pe care le avem la dispoziţie“.
În secolul XXI, puterea americană se confruntă aşadar cu aspecte care nu pot fi controlate nici de cel
mai puternic stat. Deşi măsurile militare şi de securitate ale SUA nu sunt de neglijat, se întâmplă încă
multe lucruri care nu pot fi preîntâmpinate. În era globalizării şi a revoluţiei informaţionale, politica
mondială se schimbă într-un mod care nu le dă SUA posibilitatea de a-şi atinge toate scopurile
propuse fără ajutor. De exemplu, stabilitatea financiară internaţională este vitală pentru
prosperitatea Americii, dar acest lucru implică cooperarea cu alte naţiuni. Schimbările climatice vor
afecta, de asemenea, calitatea vieţii, iar America nu va putea rezolva această problemă pe cont
propriu.

Sunt autori care nu ezită să numească secolul XXI „un secol al Pacificului“, pornind tocmai de
la dezvoltarea vertiginoasă a multor state din zonă, de la boom-ul economic şi comercial pe care îl
înregistrează regiunea. Dacă secolul al XIX-lea a fost european, cel de-al XX-lea american, secolul XXI
urmează să aparţină acestei regiuni de puternică dezvoltare tehnologică şi economică. Japonia, ca a
doua cea mai mare economie, are de asemenea o infrastructura militară performantă şi înţelege că
interesele sau nevoile Statelor Unite se pot schimba. Ea ar putea deveni un actor major oricând şi-ar
dori să facă acest lucru. Turcia – a 17-a economie din lume şi cu o creştere economică de 5% pe an
se afirmă ca o mare pretendentă la statutul de mare putere. Turcia beneficiază de forţe armate bine
formate si excelent pregătite. Impactul turc încă se mai resimte în întregul spaţiu al vechiului Imperiu
Otoman. Relaţiile solide cu statele de zonă, poziţia geografică în apropierea unor zone strategice ale
lumii şi poziţia contra intereselor americane din regiune o transformă intr-un actor foarte important.
Polonia este una dintre cele mai stabile ţări din UE cu o economie într-o creştere extrem de
rapidă faţă de restul Europei. Ajutată de faptul că SUA îşi doreşte o Polonie puternică cu o orientare
„atlantica” pentru a limita pericolul ca UE, în special Germania, şi Rusia să se apropie, cu un sistem
social foarte bine pus la punct, ea poate avea un mare cuvânt de spus in structurile decizionale
regionale şi reprezintă o mare putere în devenire.

4
 Dar ce rol va juca UE intr-o lume multipolara? Probabil UE va fi o putere de eșalonul secund,
predispusă la crize interne, încercuita din punct de vedere geopolitic de puteri mai mari și predispusă
la dependență în raport cu vecinii mai puternici. Uniunea Europeana va fi supusă unei încercări de
fragmentare interna. De altfel, există numeroase proiecte strategice intre puterile mici si mijlocii din
interiorul proiectului european si marii actori geopolitici din afara (Statele Unite si Rusia). În ultimii
ani, Moscova a practicat o formă de constrângere bilaterală cu anumite țări din spațiul european,
prin crearea unor relații de dependență permanentă, uneori si asimetrică, care pot bloca într-un
viitor apropiat, dezvoltarea Uniunii Europene ca actor geopolitic unitar și vor slăbi din interior
proiectul european. Aceste acțiuni vor putea, la nevoie, submina acele politici europene comune care
lovesc interesele Moscovei. Problema Europei instituționalizate este și de natura structurala. Statele
membre au urmărit dintotdeauna să-și consolideze poziția in interiorul balanței În multipolaritatea
secolului XXI, UE are destule șanse pentru a deveni una dintre cele mai slabe mari puteri. Din punct
de vedere militar, UE cheltuiește doar 1,7% din PIB pentru apărare (fata de 3,6% in Rusia si 4% in
Statele Unite). Se estimează că in 2050 ponderea economiei UE va reprezenta numai 12% din
economia globala, fata de 20,3% cea a SUA sau 24% cea a Chinei. Rațiunea acestui potențial declin
geopolitic european este în mare măsura demografic: populația UE va scădea cu 30 de milioane, în
timp ce populația SUA va crește cu 116 milioane. Mai mult, deficitul său de "hard power" va limita
semnificativ potențialul de "soft power". Să ne imaginăm UE peste 10 ani, încercând să gestioneze de
una singura o problema majora globala. Dacă s-ar produce un cataclism într-o zonă a lumii, absența
capacităților expediționare ar bloca UE sa devina un actor relevant. Sau în cazul ipotetic al
nuclearizării unui stat, Bruxellesul nu ar putea declanșa politici de presiune suficient de credibile
pentru a intimida statul respectiv sau pentru a-l determina să-și modifice politicile regionale.

Suntem tentați să credem că America este opțiunea naturala a UE. Însa pârghiile pe care
Rusia le deține asupra unor state membre cheie ale UE pot slăbi ireversibil atlantismul ca orientare
strategică in Europa. De aceea, pentru multe state europene, Rusia devine mai atractiva. Motivul
este unul foarte simplu: resursele energetice de care Uniunea Europeana este dependentă și, de fapt,
șantajul energetic pe care Moscova îl deține răspund unor interese si nevoi imediate, mai urgente
decât nevoia de securitate militară furnizată de către Statele Unite. Un recent raport al Ministerului
suedez al Apărării considera ca, între 1992 si 2006, Moscova a folosit energia ca instrument politic de
55 de ori. În aceste condiții, in decembrie 2007, un raport al European Council on Foreign Relations
considera ca 16 dintre cele 27 de state membre ale UE formau un așa-numit grup informal pro-
Moscova. Balanța de putere pare să se incline în favoarea Rusiei: cele 16 state partenere care dețin
relații economice privilegiate cu Moscova controlează 211 voturi in Consiliul European (față de 134
deținute de cele 11 state atlantiste) si 463 de locuri (față de cele 269) in Parlamentul European. Din
acest grup face parte si Germania - cel mai important actor geopolitic european, cel mai mare
contribuitor la bugetul UE și cel mai bun prieten al Rusiei in interiorul proiectului comunitar. Astăzi,
Germania este cel mai mare partener comercial al Rusiei cea mai mare piață energetică si, de fapt,
fereastra prin care Rusia s-a infiltrat politic în procesul decizional al UE. Din punct de vedere
geopolitic, Europa unită s-ar putea transforma într-un pol de putere negaționist care, fără a respinge
obiectivele SUA, totuși nu va dori să-și asume riscuri semnificative pentru a le sprijini. Provocarea
pentru Statele Unite este o Europa mult prea slaba si dependenta de un actor din afara lumii euro-
atlantice. Totodată, pentru America miza pe termen lung este simpla: să se asigure că, atunci când va
exista o Europă unită, aceasta să reflecte interese euro-atlantice fundamentale. Prioritatea
administrației Obama va fi probabil cultivarea unui nucleu de state atlantiste capabile să influențeze
procesul decizional european.

Un rol extrem de important pentru secolul actual îl reprezintă societățile transnaționale. La

începutul secolului XXI, companiile transnaţionale sunt considerate ca una din cele mai mari
provocări pentru actuala ordine internaţională economică. Potrivit experţilor, 90% din acestea sunt
plasate în ţările dezvoltate din triada strategică : USA, Japonia, Uniunea Europeană - şi deţin pieţe
specializate precum industria de mașini, industriile de cercetare şi chimie sau industria de petrol. Unii
autori precum Martin Carnoy consideră ca deciziile companiilor transnaţionale influenţează într-o

5
măsură mare economiile naţionale, intenţionând să neglijeze conformarea cu politicile comerciale ale
statelor. În secolul al XXI–lea, STN-urile au devenit adevărate reţele comerciale private având
propriile lor reglementări, iar câteva din ele pot fi privite ca adevărate imperii private comerciale. In
această perioadă, societatea internaţionala este caracterizată de eterogenitate şi de afirmarea
subiectelor derivate de drept precum organizaţiile internaţionale interguvernamentale, dar şi alte
entităţi non-statale. Statele nu mai reprezintă unicii actori ai societăţii internaţionale. De asemenea
organizaţiile neguvernamentale își sporesc rolul în societatea actuală şi pot avea un cuvânt mare de
spus, putând lua faţa statului în conștiința colectivă. Aceşti mari doi actori nu trebuie deloc neglijați.

Există și previziuni care la prima vedere par destul de exagerate și controversate. De

exemplu, analistul politic George Friedman din cadrul serviciului american de analiză "Stratfor Inc" a
oferit o revizuire a previziunilor geopolitice pentru secolul XXI. Friedman a subliniat că în viitorul
apropiat terorismul global va dispărea. Începând chiar cu sfârşitul acestui an previziunile analistului
american spun că adepţii Jihadului încep să abandoneze cauza pentru care luptă - construirea unui
imperiu musulman în Europa şi Asia. Abandonarea acestui deziderat nu se va produce din cauza unor
convingeri politice şi religioase ci, datorită problemelor de finanţare. Friedman începe partea dură a
previziunilor cu scăderea fertilităţii în SUA. Aproximativ în 2030, acesta susţine că în SUA va
predomina rasa latino americană, rezultat al scăderii fertilităţii americanilor, dar şi ca urmare a
exploziei fluxului de imigranţi din Mexic. Nici China nu este văzută mai bine, "imperiul galben" fiind
ameninţat de o iminentă prăbuşire ca urmare a conflictelor dintre regiuni, dar şi din cauza presiunii
exercitate de recesiunea economică. Imediat după ce China se va sparge în bucăţi, prin 2050, Japonia
şi Turcia ameninţă lumea ca puteri dominante în partea euroasiatică a mapamondului. Practic, ele îşi
vor recâştiga statutul pierdut în diferite perioade, de superputeri mondiale. 2015 este anul în care
Uniunea Sovietică va reveni pe harta planetei, odată cu ea reinventându-se şi războiul rece dintre
Uniunea Sovietică şi SUA. La aproape 40 de ani după ce am intrat în secolul XXI, șirul nenorocirilor va
continua cu un război mondial, provocat de ţări din lumea a treia. Acesta va fi pretextul unui nou
"Pearl Harbour" pentru SUA, dar venit din spaţiu. Mai precis, Japonia va da ordinul de atac din spaţiu
împotriva SUA. Momentan, totul sună a scenariu SF.

În lumea în care trăim, modelul după care se face distribuţia puterii seamănă cu un joc de şah
tridimensional. În partea superioară a careului se află puterea militară, unipolară – judecând din
acest unghi, şansele ca Statele Unite să rămână singura super-putere din lume sunt mari. În partea de
mijloc se află puterea economică, multi-polară de mai bine de un deceniu, cu Statele Unite, Japonia şi
China – pioni principali, dar şi cu alte ţări care continuă să câștige teren. Cât despre partea inferioară,
aici se poziţionează afacerile care nu pot fi controlate la nivel guvernamental, dezvoltate de actori
neimplicaţi în activităţile statului, cum ar fi bancherii care transferă electronic sume mai mari decât
aproape toate bugetele naţionale sau, la polul opus, teroriştii care tranzacţionează arme şi hacker-ii
care ameninţă securitatea cibernetică. Nu în ultimul rând, se poate vorbi şi de pandemii sau de
schimbări climatice. Puterea este aşadar dispersată, o funcție cu milioane de variabile aleatoare, fiind
foarte dificil să vorbim despre unipolaritate, multipolaritate sau hegemonie. Chiar şi după ce criza
financiară se va fi terminat, ritmul haotic al schimbărilor tehnologice va duce, cu siguranţă, la noi
provocări la nivel global şi transnaţional. Într-o lume în care graniţele nu mai pot limita răspândirea
drogurilor, a bolilor şi a terorismului, amenințărilor climatice, întreaga lume trebuie să contribuie la
formarea unor coaliţii şi la înfiinţarea unor instituţii care să vină în întâmpinarea acestor ameninţări şi
provocări. Puterea este, aşadar, o miză puternică. Dar nu puterea asupra altora. Puterea trebuie
folosită pentru a atinge scopurile propuse. În multe probleme transnaţionale, să le conferi puterea
altora nu poate fi decât de ajutor. În lumea în care vom trăi, colaborarea între naţiuni trebuie sa fie o
sursă de putere.

6
Bibliografie

• Bonda, Penny. The 21st Century NGO : http://www.greenatworkmag.com,

2009.
• Friedman, Geroge. Următorii 100 de ani - Previziuni pentru secolul XXI .
București: Litera, 2009.
• Fykuyama, Francisc. Construcția statelor. Ordinea mondiala in secolul XXI.
București: Antet, 2005.
• Mitchell, Wes. Perhapsburg - What the European Union Is and Isn’t :
http://www.the-american-interest.com, 2008.
• Nye, Joseph. American Power in the Twenty-First Century : www.project-
syndicate.org, 2009 .
• Noile imperii, si harta geopolitica a lumii in secolul XXI :
http://www.financiarul.ro, 2008.
• http://www.un.org .