Cronica de familie, vol. I-III, ESPLA, 1957 (reeditare, vol. I-III, Ed.

Fundației Culturale Române, 1993) Sau Editura

Litera 2009

"Cronica de familie" face parte dintre putinele romane fluviu ale literaturii romane. Nicolae Manolescu o situeaza in continuarea unor modele europene remarcabile: Balzac, Zola, Tolstoi, cu
virtuti semnificative pentru proza moderna, pe liniile analizate de R. M. Alberes in "Istoria romanului modern", dar si in seria marilor romane romanesti de familie: ciclul Comanestilor de Duiliu
Zamfirescu si ciclul Hallipa de Hortensia Papadat-Bengescu.

Cronica de familie este de fapt o cronica a familiei romanilor, pentru ca lipeste la un loc mai multe povesti ce au ca subiect comun societatea romaneasca, tratata atat
dintr-o perspectiva personala, cat si istorica. Traseul ne plimba din vremurile de demult si pana in perioada in care a fost scris (sau mai bine spus anul in care a
aparut), in 1957. La trei ani dupa aparitia acestui roman, Petru Dumitriu a fugit din tara si s-a stabilit in Germania. A revenit in Romania dupa 36 de ani.

Cartea a trecut granițele, inclusiv în Vest, fiind tradusă chiar în 1959, la Editura Seuil. Se pot compara, fără nici un fel de ezitare, talentul narativ, forța epică din
această capodoperă, cu scrisul lui Balzac. Este o carte de dimensiuni europene, o marcă a vitalității literelor românești.

Tema Cronicii de familie este identica aceleia din Ion si Morometii: pamantul. Numai ca, daca Rebreanu si Preda priveau problema proprietatii funciare din unghiul
taranului sarac si doritor de pamant, Petru Dumitriu o priveste mai ales din punctul de vedere al latifundiarului. Petru Dumitriu nu-si simpatizeaza sau justifica
personajele; le portretizeaza cu o umoare rece, rea, intr-o pasta intunecata, chiar neagra. Cronica de familie e si un inventar al formelor de iubire, fie aceasta legitima,
fie, mai ales, clandestina. Nu vecinatatea Orientului explica gratuitatea eleganta a perpetuului cadril amoros din Cronica Marilor familii, cum le-a numit Nicolae
Manolescu, ci sentimentul organic al sfarsitului.

„Cronica de familie”, textul emblematic al lui Petru Dumitriu, reprezintă, privită în ansamblu, nu doar o frescă, dar şi o meditaţie asupra sensului devenirii istorice şi
individuale şi, mai presus de aceasta, asupra condiţiei umane. Viaţa personajelor fictive este proiectată pe istoria propriu-zisă şi plasată într-o geografie
recognoscibilă, dar fictivă şi ea, memorabil conturată şi impusă prin nume, de la satele Dobrunu sau Vădastrele până la la orăşelul N., greu situabil pe o hartă reală,
dar foarte bine fixat pe cea imaginară şi, desigur, Bucureştiul, cu clădirile sale şi interioarele descrise cu voluptate şi minuţie proustiană.
Cronica lui Petru Dumitriu este, ca şi cea a lui Duiliu Zamfirescu, povestea unui declin al marii aristocraţii româneşti, proiectat pe un declin al civilizaţiei europene,
dar fără notele idilizante, fără poezia şi fără melancolia autorului „Vieţii la ţară”. Viziunea autorului este a unui mizantrop înclinat către caricatură şi grotesc. Viaţa e,
în ochii lui, atât la nivel individual cât şi la nivel colectiv, un spectacol lipsit de măreţie şi o tragedie lipsită de sublim. Personajele sale sunt, fără excepţie, nefericite,
sunt oameni care aspiră spre iubire şi ajung la ea niciodată, care caută adesea un sens al vieţii, dar nu-l găsesc. Sub acest raport, dacă exceptăm frazele de
circumstanţă care parazitează în multe locuri romanul, nici comunismul nu e altfel decât epocile anterioare.

ROMANUL este, în ansamblu privind lucrurile, istoria familiei Cozianu proiectată pe istoria reală şi, cu deosebire, pusă în legătură cu câteva momente cruciale ale
acesteia: reformele lui Cuza, răscoalele ţărăneşti de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi din 1907, primul război mondial, epoca interbelică, ascensiunea
legionarismului, apariţia stângii şi impunerea ei după cel de-al doilea război, decăderea aristocraţiei şi moartea ei istorică şi, în sfârşit, într-o imagine deloc roză, deşi
împănată de unele consideraţii de circumstanţă, instaurarea comunismului.

Ca procedee, romancierul îmbină rezumatul cu naraţiunea detaliată, evocarea documentului sau discursul cu aer de cronică trimiţând la istoria reală şi vizând efectul
de autenticitate, cu ficţiunea în formula povestirii sau a romanului social, de dragoste, de formaţie, de război, politic şi chiar de senzaţie. Acţiunea începe la 1962, dar
naratorul evocă documentar evenimente anterioare, vorbind despre strămoşii Cozienilor şi evocând şi vremuri mult mai vechi: „În hârtii de vânzare şi cumpărare de
moşii din vremea principelui Constantin Brâncoveanu de iveşte întâia oară neamul unor Cozieni, numiţi aşa nu după Cozia de sub munte, unde e mănăstirea de pe
malul Oltului, ci după o Cozie din ţinutul dealurilor dintre Bucureşti şi Târgovişte. Cozia era moşia lor atunci; în hrisoavee vorba de o jupâniţă Davida, de un Mihail,
de un Grecea Cozianul şi apoi de alţii, urmaşi ai,lor, care au stăpânit Cozia, adăugându-şi mmoşia Gârla, moşia Slobozia veche, moşia Dârdori şi altele; nepoţii şi
strănepoţii acestora au cumpărat pământuri în câmpie, la Tătaru şi alte sate pe care le-au umplut cu ţărani bulgari”. Acesta e începutul primei povestiri (şi probabil
cea mai bună din întregul roman), „Davida”, emblematică atât pentru tehnica narativă cât şi pentru viziunea scriitorului. Urmează, rezumativ, prezentarea succesiunii
generaţiilor, cu „numele lor zgâriate cu litere colţuroase” de prin documente – Şerban Cozianu serdar, Alexandru Cozianu logofăt, Lascarache Cozianu iarăşi
logofăt, cu odraslele lor care erau încă de copii „mumbaşiri domneşti”, cu înrudirile diverse, e fixat destinul paharnicului Manolache Cozianu, pribeag după revoluţia
din 1848, apoi întors „dar cu frica de revoluţie şi de împărţire a moşiilor intrată în oase” – iată vocea supratextuală, a epocii, care induce aşa-numita perspectivă
falsă, ideologizată, inacceptabilă azi, într-o lectură, eventual, re-ideologizată, dintr-o perspectivă deloc dispusă să perceapă amploarea construcţiei, ea, perspectiva,
fiind obsedată de amănunte.

Se reţin detalii despre averea sa imensă ( „cinci mii de pogoane la Cozia, trei mii la Gârla, opt mii la Dârdori şi aşa mai departe”), se face precizarea că fiul său,
Alexandru, a dărâmat casele vechi şi a zidit o alta, „potrivită cu marea lui avere”. Apoi iarăşi aspecte documentare şi chiar trimiterea la realitate, dublată de plăcerea
evocării şi a reconstituirii balzaciene cu adieri mateine, printr-o fină glisare din prezent în trecut, marcată, însă, din nou, de mica inflexiune supratextuală, care spune
despre trufia devenită congenitală a acestei familii (şi, de fapt, a acestei clase): „Casa aceasta, care există şi azi, era în fundul unei curţi pietruite, cu zăbrele înalte
de tuci, încoronate cu vârfuri aurite în chip de suliţă. De o parte şi de alta a fiecăreia din cele două porţi cu grilaj de fier forjat erau felinare mari, împodobite cu
frunze şi flori, de asemenea de fier. Trăsurile intrau pe o poartă şi ieşeau pe cealaltă; se opreau la peron, la piciorul scării ovale cu multe trepte, care ducea sus, la
unicul cat al clădirii. Înăuntru era o anticameră, iarăşi trepte şi un salon mare cu ferestrele de la podea până la tavan, împărţite în multe ochiuri pătrate şi
încoronate cu arcade à la française; într-o latură, două saloane mai mici, o sufragerie şi o bibliotecă în cealaltă, căci Alexandru Cozianu era un om citit, care
învăţase la Paris şi supsese din cărţi o trufie la fel de mare ca zgârcenia lui taică-său; această trufie înşirase pe pereţi portrete apocrife ale serdarilor, logofeţilor şi
episcopilor din neamul lui, pictate de Theodor Aman; această trufie înşirase în salon canapele şi fotolii din tapiserie de Aubusson, cu picioarele răsucite, acoperite
de trandafiri şi ghirlande cioplite în lemnul suflat apoi cu aur din ducaţi şi ludovici. Aceeaşi trufie lipise pe pereţi scrinuri pântecoase din lemn de trandafir,
încrustate cu flori şi figuri din alte esenţe scumpe, atârnase trei policandre uriaşe de cristal în salonul mare şi pusese într-un colţ o harfă şi un pian dreptunghiular
ca o ladă pe două picioare în chip de X, un pian de o formă ciudată, care apoi n-a mai fost repetată de fabricantul cu numele gravat sub capac: Caveau, fournisseur
de S. M. l'Empereur. Pereţii erau căptuşiţi cu mătase cu flori în salonul cel mare, cu catifele în cele mici, cu cărţi în bibliotecă şi cu stejar în sufragerie, unde
mâncarea venea pe tăvi din bucătăria aflată jos, în curte, în casele slugilor, alături de grajduri şi de remiza trăsurilor, clădiri văruite şi cu acoperişuri strâmbe din
şindrilă, rămase încă de la casele vechi”.

De aici, lunecarea în ficţiune, fixarea pe un moment situat temporal, în stil de asemenea balzacian (ca la Filimon, Bolintineanu, Ion Marin Sadoveanu ori Călinescu):
„Într-o seară de la începutul primăverii lui 1862, câteva echipaje, dintre care două aveau steme pictate pe lacul negru al uşilor, aşteptau pe partea cealaltă a
străzii Culmea Veche. Caii ciocăneau cu copitele caldarâmul; vizitiii beau vin fiert la bucătărie; ferestrele cele înalte străluceau; se întrevedeau prin perdele
roiurile de lumini ale candelabrelor. Afară cerul era roşu la orizont, iar la zenit albastru închis, cu câteva stele. Bătea un vânt subţire şi rece prin crengile seci ale
copacilor din stradă. Înăuntru însă era cald; sobele dogoreau, şi cucoanele erau în rochii decoltate – din întâmplare nu erau decât aproape numai cucoane, care
veniseră în vizită în seara aceea la Sofia Cozianu”.

La mai mulţi comentatori, dar şi la autorul însuşi, ideea „înnegririi” intenţionate a imaginii aristocraţiei naţionale şi, mai ales, a politicienilor care au făcut România
modernă. Manolescu se indignează chiar că Petru Dumitriu aduce „o viziune tendenţioasă asupra statului român şi a burgheziei naţionale”, că, în acest spirit,
„aristocraţia românească este o adunătură de detracaţi, melancolilci, sumbri (...), bilioşi, hulpavi, beţivi, curvari” şi că el nu părăseşte, de fapt, nici o clipă, metoda
realismului socialist, „fixând pentru decenii bune o imagine neadevărată şi tendenţioasă, inspirată de ideologia comunistă, a unuia dintre cele mai importante secole
– în care s-a născut România modernă – din toată istoria noastră”.

Davida, fiica Sofiei şi a lui Alexandru, îl iubeşte în taină pe oratorul redutabil (pe care e limpede că naratorul nu-l prea agreează), care luptă cu susţinătorii reformei
agrare. Va descoperi, prin intermediul guvernantei, Herminie Marchand, adulterul mamei sale şi îl va urî (deşi va continua, adolescentin, să-l iubească) pe Vogoride,
determinând asasinarea acestuia de către „carbonarul” Anghel Popescu. O revoltă ţărănească urmăreşte, ca şi întregul episod al „carbonarilor”, să insinueze ideea
dragă epocii (care va domina multe secvenţe ale romanului) că masele fac istoria . Sub raport epic, unsurosul Lascaruş, care cunoaşte implicarea Davidei în
asasinarea lui Vogoride, o va sili pe aceasta să-l accepte ca soţ. Finalul, în stil documentar, evocă două fotografii ale Davidei, contrastante – una din 1860, a fetei de
optsprezece ani, care „îşi ţine capul sus, cu o mândrie feroce” şi ai cărei ochi „mari şi negri privesc ca spre o soartă eroică şi spre o lume în care fiinţa aceasta are
toate drepturile şi va stăpâni totul şi pe toţi, după bunul ei plac şi poftele ei”, alta din 1889, la un an înainte de moarte, înfăţişând chipul „unei femei trecute de
patruzeci de ani, colţuroasă, slabă, cu gura suptă şi ochii încercănaţi; pare încăpăţânată, uscată şi dură, iar privirea ei e pustie, plină de deznădejdea ostenită a unui
om care nu înţelege, n-a înţeles şi nu va înţelege niciodată”.

EXISTĂ, dincolo de toate păcatele, în această vastă construcţie, un suflu de viaţă, pastă multă (chiar dacă vituperantă), dar mai ales figurile, care se reţin –
Alexandru Cozianu, Sofia, soţia sa, M-lle Marchand, franţuzoaica rătăcită pe meleaguri valahe, Lăscăruş Lascari, libarca verzuie şi lipsită de scrupule, dar cu
deosebire Davida, adolescenta cu destin deturnat, Bonifaciu Cozianu, Şerban Romano, superficialul simpatic Titel Negruzzi, Eustaţiu Cozianu, pasionatul de
astrologie care înţelege eronat prevestirile uciderii sale de către ţărani, senzuala lui soţie Cleopatra, Elvira şi alţii, mulţi, umbre pe pânza vremii, care intră în lumină
şi ies, ritualic, din ea, dispar şi revin, ca într-un joc etern, plin de înţelesuri şi, totodată, lipsit de sens, fascinant şi absurd, comic şi tragic, caraghios, grotesc şi
zadarnic.
Sfârşitul unui personaj nu este şi sfârşitul prezenţei sale în roman. Autorul realizează, întrucâtva proustian, numeroase întoarceri în timp, astfel încât Davida va fi
regăsită în partea a doua (dar şi în cea de-a treia şi a patra). E un fel de interludiu. Libarca soioasă, Lăscăruş, se degradează până într-atât încât îşi dă el însuşi seama
de asta (dar nu reacţionează). „Ajunsese de o lenevie extremă”, dar rămăsese un gurmand, un ins al plăcerilor cărnii şi al lenei.

Un episod remarcabil este „Datoria”, unde un colonel Duca, scoborâtor din Domnul Gheorghe Duca, soţ al Olgăi, sora lui Manole Cozianu, fiu al Cleopatrei şi al lui
Eustaţiu Cozianu, fuge, în timpul primului război, la inamic, prin sectorul locotenentului Sterie, un ofiţer model, care va fi executat pilduitor, deşi era absolut
nevinovat. Sfârşitul nuvelei consemnează cronicăresc epilogul: reabilitarea postumă a ofiţerului executat. Cu ceva dostoievskian în analiza trăirilor umane în faţa
morţii iminente, „Datoria” este un text excepţional. Dar şi o parte componentă a viziunii asupra vieţii şi morţii, pusă sub semnul absurdului şi al lipsei de sens.

Întreaga operă a lui Petru Dumitriu este expresia unei drame a aspiraţiei spre realizarea de sine, intelectuală şi socială, dar mai ales a indeciziei opţiunii. La fel e şi
existenţa sa, care şi-a pus, din nefericire, o prea mare amprentă pe tot ce a scris. Este şi motivul pentru care acest înzestrat scriitor cu viziunea parazitată, chiar şi în
alcătuirile sale cele mai de preţ, de ezitările omului, este un înfrînt (nu lipsit, însă, de măreţie) atât în viaţă, cât şi în creaţie.

Între cele două versiuni ale Cronicii de familie, prefer varianta scurtă, cea din 1955, cu numai patru capitole mari, reluate
(cum spuneam) în varianta lungă din 1956, în trei volume şi douăzeci şi patru capitole, amplificată mecanic, redundant şi cu
un scop politic din ce în ce mai clar în ultimele părţi.