CAPITOLUL I

NOŢIUNI PRELIMINARE

§ 1. MULŢlMI

Prin mulţime inţelegem o colecţie de obiecte care se numesc elementele mulţimii.

Vom nota cu litere mari mulţimile, cu litere mici elementele lor. Daca A este o
mulţime şi x un element al său, vom scrie xA şi vom citi ,,x aparţine lui A". Dacă x nu
se găseşte in A, atunci vom scrie xA si vom citi ,,x nu aparţine lui A".
Exista două moduri de definire (de determinare) a unei mulţimi:
i)Numind individual elementele sale. In acest caz, mulţimea se specifică scriind
intre acolade elementele sale {x, y, z,....}. De exemplu, A={0, 1, 2, 3}, adică mulţimea
formată din primele patru numere naturale; B = {a, b c, d, e} adică mulţimea formată din
primele cinci litere mici ale alfabetului latin.
ii)Specificând o proprietate pe care o au elementele sale si nu le au alte elemente.
Mai precis, dată o proprietate se poate vorbi de mulţimea acelor obiecte pentru care
proprietatea respectivă are loc. Mulţimile definite in acest mod se vor nota prin A = {x |
P(x)} adică mulţimea acelor obiecte x pentru care are loc P(x).
De exemplu să considerăm proprietatea: ,,a fi număr natural par"; in acest caz
mulţimea A va fi mulţimea numerelor naturale pare.
O mulţime care are un număr finit de elemente se zice finită. In caz contrar se
numeşte infinită.
Pentru câteva mulţimi care vor fi des utilizate avem notaţii speciale: cu N vom
nota mulţimea numerelor naturale, adică N={0, 1, 2, 3, ...}. Cu N* vom nota mulţimea
numerelor naturale nenule, adică N*={1, 2, 3,...}.
Cu Z vom nota mulţimea numerelor intregi, cu Q mulţimea numerelor raţionale,
cu R mulţimea numerelor reale, iar cu C mulţimea numerelor complexe.
In teoria mulţimilor se admite existenţa unei mulţimi care nu are nici un element,
aceasta se numeşte mulţimea vidă şi se notează cu simbolul .
Dacă A şi B sunt două mulţimi, vom spune că A este o submulţime a lui B (sau A
este conţinută in B) şi vom scrie A  B dacă orice element al mulţimii A este şi element
al mulţimii B. Simbolic scriem astfel:  x, x  A x B.
Mulţimea vidă este o submulţime a oricărei mulţimi. Intre mulţimile considerate
mai inainte avem incluziunile: N*  N  Z  Q  R  C.
Două mulţimi A şi B se zice că coincid sau sunt egale daca au aceleaşi elemente,
adică A=B  A  B şi B  A ( inseamnă ,,dacă şi numai dacă").
Relaţia de incluziune (resp. relaţia de egalitate) intre mulţimi are proprietăţile
următoare:
a) este reflexivă, adică A  A (resp. A=A);
 b) este antisimetrică, adică din A  B şi B A rezultă A =B (resp. este simetrică
adică A=B  B=A);
c) este tranzitivă, adică A  B şi B  C  A  C (resp. A =B şi B=C => A=C).

Relaţia de incluziune ne permite să definim mulţimea părţilor unei multimi T,

notată cu P(T), adică P(T) are ca elemente toate submulţimile mulţimii T.
Cu mulţimi se fac următoarele operaţii:
intersecţia a două mulţimi A şi B inseamnă mulţimea
A  B={x | x  A şi x  B} ;
reuniunea mulţimilor A şi B inseamnă mulţimea
A  B={x | x  A sau x  B}.
In cazul când A  B= , atunci spunem că mulţimile A şi B sunt disjuncte.
Operaţiile de intersecţie şi reuniune satisfac egalităţile
A  (B  C) = (A  B)  (A  C),
A  (B  C) = (A  B)  (A  C).
Prin diferenţa mulţimilor B şi A inţelegem mulţimea
B \ A= {x  B | x  A}.
Dacă A este o submulţime a lui B, atunci diferenţa B \ A se numeşte
complementara mulţimii A in B şi se notează cu CBA.
De exemplu CB = B iar CBB= .
Dacă A şi A' sunt două submulţimi ale mulţimii B au loc egalităţile:
CB (A A') = (CBA)  (CB A')
CB (A  A')= (CBA)  (CBA')
numite formulele lui de Morgan.
Fie A si B două mulţimi arbitrare. Dacă a  A şi b  B, atunci putem forma
perechea ordonată (cuplu) (a, b), adică perechea formată din elementele a şi b unde este
stabilită o anumită ordine in sensul că a este primul element iar b este al doilea element in
aceasta pereche.
Rezulta că două perechi (a1, b1) şi (a2 , b2) sunt egale dacă şi numai dacă a1 = a2 şi
b1 = b2.
Prin produsul cartezian al mulţimilor A şi B inţelegem mulţimea
A x B={(a, b) | a  A, b  B}.
Cind A = B, atunci notăm A2 = A x A.
Se observă că dacă una dintre mulţimile A sau B este mulţimea vidă, atunci A
x B= .
In plus, dacă A are m elemente iar B are n elemente, atunci mulţimea A x B are
mn elemente.
 § 2. FUNCŢII

Fiind date mulţimile A si B, prin funcţie (sau aplicaţie) definită pe mulţimea A, cu

valori in mulţimea B se inţelege o lege f, in baza căreia oricărui element a  A i se
asociază un unic element, notat f(a), din B.
Mulţimea A se numeşte domeniul de definiţie al funcţiei f, iar mulţimea B se
numeşte domeniul valorilor funcţiei f (sau codomeniul funcţiei f).
O funcţie f este perfect determinată cind se dă domeniul de definiţie şi codomeniul
sau şi modul cum acţionează f. O funcţie f definită pe mulţimea A cu valori in B se
notează f: A  B.
Dacă f: A  B este o funcţie şi A'  A este o submulţime a mulţimii A, notăm
f(A') ={f(a) | a  A'}
numită imaginea directă a lui A' prin funcţia f.
In cazul particular când A'=A, notăm f (A)=Im f şi se numeşte imaginea funcţiei.
Similar, dacă B'  B este o submulţime a lui B, atunci notăm cu
f -1(B') = {a  A | f(a)  B'}
care este o submulţime a lui A; această submulţime se numeşte imaginea inversă a lui B'
prin funcţia f.
O functie f:A  B se numeşte injectivă, dacă oricare ar fi a, a'  A cu a  a'
rezultă f(a)  f(a') sau, echivalent, din egalitatea f(a) = f(a') rezultă a = a'.
Funcţia f: A  B se numeşte surjectivă dacă oricare ar fi b  B există a  A astfel
incât f(a) = b sau, echivalent, Im f= B.
O funcţie care este injectivă şi surjectivă se numeşte bijectivă.
Dacă A şi B sunt două mulţimi oarecare, vom nota cu B A={f: AB}, adică
mulţimea tuturor funcţiilor definite pe A cu valori in B.
Dacă A este o mulţime oarecare, funcţia 1 A :A  A, unde 1A(a) = a oricare ar fi
aA se numeşte funcţia identică a mulţimii A.
Dacă A B este o submulţime a lui B, atunci funcţia i: A B, unde i(a) = a
oricare ar fi aA se numeşte funcţia incluziune a submulţimii A a lui B.
O funcţie f: A B se numeşte restricţia funcţiei g: A'B' dacă AA', BB' şi
f(a)=g(a), oricare ar fi aA. In această situaţie g se numeşte o extindere a lui f.
Fiind date funcţiile f: A B şi g: B  C, funcţia notată cu g of, unde g o f: A C
şi (g of)(a) =g(f(a)) oricare ar fi aA se numeşte compunerea funcţiilor f şi g.
Sunt evidente egalităţile: dacă f: A B este o funcţie, atunci
1Bof = f şi f o1A= f.
O proprietate importantă a compunerii funcţiilor este următoarea:

Teorema 2.1. Compunerea funcţiilor este asociativă, adică fiind date funcţiile
f: A B, g: BC şi h: C D are loc egalitatea
h o (g o f) = (h o g) o f.
 Demonstraţie. Intr-adevăr, se vede mai intâi că funcţiile h o (g o f) şi (h o g) o f au
domeniul de definiţie A iar codomeniul D. Fie acum a A ; avem

(h o (g o f))(a) = h((g of)(a)) =h(g(f(a)))

şi
((h o g) o f)(a) =(h o g)(f(a)) = h(g(f(a))

de unde rezultă că
h o (g o f)=(h o g) o f.

O funcţie f: A B se numeşte inversabilă dacă există o funcţie g: B A astfel

incât g o f =lA şi fog = 1B. Următoarea teoremă caracterizează funcţiile inversabile.

Teorema 2.2. Dacă f: A B este o funcţie, atunci f este inversabilă dacă şi numai
dacă f este bijectivă.
Demonstraţie. Presupunem ca f este inversabilă. Atunci există funcţia g: BA
astfel incât g o f =1A şi f o g = 1B. Fie a, a’A astfel incât f(a) =f(a'). Atunci avem că
g(f(a)) ==g(f(a')) adică (g o f)(a)=(g o f)(a') de unde obţinem că 1A(a) =lA(a') şi deci a
= a'. Deci f este o funcţie injectivă.
Fie acum bB; punem a = g(b)A. Deci f(a) ==f(g(b)) =(f o g)(b)=1B(b) =b
ceea ce ne arată că f este şi surjectivă şi deci f este bijectivă. Invers, presupunem că f este
bijectivă. Fie bB un element oarecare. Cum f este surjectivă există elementul abA
astfel incât f(ab)=b. Cum f este injectivă, elementul ab este unic determinat de b. Atunci
definim funcfia g: B A astfel: g(b) = ab. Se verifică imediat că g o f=1A şi f o g = lB.

Să presupunem din nou că funcţia f: A  B este inversabilă. In acest caz funcţia

g: B  A cu proprietăţile g o f =1 A şi f o g =1B, este unic determinată. Intr-adevăr, să
presupunem ca mai există o funcţie g': B A astfel incât g' o f =1 A şi f o g' = 1 B. In acest
caz avem (g' o f) o g =1A o g= g. Cum (g' o f) o g = g' o (f o g) = g' o 1 B = g' rezulta g =g'.
Funcţia g fiind unică se notează cu f -1 şi se numeşte inversa funcţiei f.

Teorema 2.3.i) Dacă funcţia f: A B este inversabilă, atunci inversa sa f –1: BA
este inversabilă şi are loc egalitatea (f -1) -1 = f.
ii)Dacă funcţiile f: A B şi g :B C sunt inversabile, atunci funcţia g o f:
AC este inversabilă şi are loc egalitatea
(g o f) –1 = f –1 o g –1 .

Demonstraţie. i) Cum avem egalităţile f o f –1 =1B şi f –1 o f = l A rezultă că şi f -1

este inversabilă şi inversa sa este f, adică (f -1) –1= f .
ii) Calculăm
(g o f) o (f -1 o g -1) = g o(f o (f –1 o g –1))= g o ((f o f –1) o g –1) =g o (lA o g -1) =gog -1 =lC
şi
(f –1o g -1) o (g o f)=f –1 o (g –1 o (g o f))=f –1 o ((g –1 o g) o f)=f –1 o (1B o f) = f –1 o f = 1A.

Aceste egalităţi ne arată că g o f este inversabilă şi inversa sa este f -1 og-1,

adică (g o f) –1= f –1 o g -1.

Un rezultat important, foarte util in cele ce urmează este următorul.

Teorema 2.4. Fie A o mulţime finită şi f: A A o funcţie. Următoarele afirmaţii

sunt echivalente:
1) f este bijectivă: 2) f este injectivă; 3) f este surjectivă.

Demonstraţie. 1)  2) şi 1)  3) sunt evidente. 2)  1). Deoarece A este o

mulţime finită, atunci putem scrie că A=={a 1, a2, .... , an}. Cum f este injectivă, atunci
f(A)={f(a1), f(a2), ..., f(an)}, unde f(ai)  f(aj), oricarear fi ij. Deci f(A) are n elemente.
Cum f(A ) A rezultă neapărat că A =f(A) şi deci f este şi surjectivă, adică bijectivă.
3)  2). Fie bA şi notăm cu f –1(b) = {a  A | f(a) = b}. Evident că f –1(b) este o
submulţime a lui A. Cum f este surjectivă, atunci f –1(B)   oricare ar fi bA. Deoarece
A= bA f –1
(b) şi mulţimile f –1(b) sunt disjuncte două câte două, rezultă că f -1(b) are

un singur element, deoarece in caz contrar ar rezulta că –1

bA f (b) ar avea un număr
mai mare de elemente decât mulţimea A. Aceasta ne arată că f este neapărat o funcţie
injectivă.
.
Observaţie. Dacă A nu este finită, teorema 2.4 nu este adevarată. De exemplu, să
luăm A =N iar f: N N să fie funcţia f(n)=n + l. Se vede că f este injectivă dar nu este
surjectivă deoarece 0  Im f.

§ 3. PRODUS CARTEZIAN AL UNEI FAMILII DE MULŢIMI

Fie I  şi A o mulţime oarecare; o funcţie φ: I  A se mai numeşte şi mulţime

indexată de elemente din A după mulţimea de indici I (sau familie de elemente din A
indexată după I ). Se notează
φ = (ai)iI = (ai)i, unde ai = φ(i).
Dacă I = {1, 2, ,…, n}, atunci folosim notaţia (a i)iI =(a1, a2, … , an) şi (a1, a2, ..., an) se
mai numeşte n-cuplu.
Dacă elementele lui A sunt mulţimi (sau submulţimi ale unei mulţimi T) obţinem
noţiunea de familie de mulţimi (resp. familie de submulţimi a lui T). Fie (A i)iI o familie
de mulţimi, atunci mulţimile
 Ai ={x |  iI, x Ai}
iI
 Ai ={x |  iI, x Ai}
iI
se numesc reuniunea, respectiv intersecţia familiei (Ai)iI.
Fie (Ai)iI o familie de mulţimi. Mulţimea
X Ai={φ: I  Ai | φ(i)Ai,  i  I}
iI iI
se numeşte produs cartezian sau produs direct al familiei (Ai)iI.
Astfel, putem scrie:
X Ai ={(ai)iI | ai  Ai  iI}.
iI
Dacă Ai = A oricare ar fi iI, atunci produsul cartezian nu este altcineva decât mulţimea
AI = {φ : I  A}. Daca I ={1, 2, ..., n}, atunci notăm X iI = A1 x A2 x ... x An. Deci A1
x A2 x ... x An = {(a1, a2, ..., an ) | a1  A1, ..., an  An}. In cazul n = 2 obţinem produsul
cartezian a două mulţimi introdus in §1. Dacă A1 = A2 = … =An = A vom nota An = A1 X
A2 X ... X An.
Fie iI; funcţia pi : X Aj  Aj, definită prin egalitatea pi(φ)= φ(i)Ai, unde φ  X Aj,
jI jI
(sau pi((xj)jI) = xi) se numeşte i-proiecţia canonică a produsului cartezian pe mulţimea Ai.
In teoria mulţimilor se admite următoarea axiomă:

Axioma alegerii. Dacă (Ai)iI este o familie nevidă de mulţimi nevide, atunci
X Ai  .
iI
Echivalenţa cu axioma alegerii este următoarea afirmaţie: dacă S este o colecţie
nevidă de mulţimi nevide disjuncte două câte două, atunci există o mulţime A numită
mulţime selectivă, astfel incât A  X este formata dintr-un singur element oricare ar fi
X S.

§ 4. RELAŢII DE ECHIVALENŢĂ

Fie A şi B două mulţimi; o submulţime ρ  A x B se numeşte relaţie binară intre A

si B. Dacă elementul (a, b) ρ, unde aA şi bB, spunem că a este in relaţia ρ cu b şi
notăm a ρ b. Când scriem a  ρ b inseamnă că elementele aA şi bB nu sunt in relaţia ρ.
De exemplu dacă f: A  B este o funcţie, atunci mulţimea (f) = {(a, b) | aA, bB şi
b = f(a)} este relaţie binară intre A şi B. Mulţimea (f) se numeşte graficul funcţiei f.
Invers, daca G  A x B este o relaţie intre A şi B cu proprietatea că oricare ar fi
aA există un unic bB astfel incât (a, b)G, atunci putem defini funcţia f :A  B aşa
incât f(a)=b. Se observă imediat că (f)=G.
Când B=A o relaţie binară ρ intre A şi A se numeşte simplu relaţie binară pe
mulţimea A. Relaţia binară pe o mulţime se notează de regulă cu unul din simbolurile: ρ,
~, , , etc.

Exemple. 1) Fie A o mulţime oarecare ; mulţimea A= {(a, a) | a  A} se numeşte

diagonala mulţimii A şi este o relaţie binară pe A.
2) Dacă A este o mulţime de numere naturale, atunci mulţimea
< = {(m, n)A x A | m < n}
este o relaţie binară pe A. In particular, dacă A={1,2,3,4), atunci < ={(1, 2), (1,3), (1,4),
(2,3), (2,4), (3,4)}.

Definiţia 4.1. O relaţie binară notată ,,~" pe A se numeşte relaţie de echivalenţă

dacă următoarele condiţii sunt verificate pentru orice a, b, c  A:
i) a ~ a (reflexivitatea);
ii) a ~ b  b ~ a (simetria);
iii) a ~ b şi b ~ c  a ~ c (tranzitivitatea).

De exemplu, dacă considerăm Z şi n > 0 un număr natural, atunci relaţia binară

notată „" (mod n) (congruenţa modulo n):
ab (mod n)  n | a - b
este o relaţie de echivalenţă pe Z.
Sau dacă considerăm mulţimea R a numerelor reale, relaţia ,,~":
a~ba-bZ
este o relaţie de echivalenţă pe Z.
Dată o relaţie de echivalenţă ,,~" pe A atunci pentru orice aA definim mulţimea:
ā = [b  A | b ~ a}
care se numeşte clasa de echivalenţă a elementului a.
Clasa de echivalenţă a elementului a se mai notează, de la caz la caz, şi astfel: a, â,
ã, á, Ca, [a], etc.

Teorema 4.2. Fie A o mulţime nevidă şi „ ~ " o relaţie de echivalenţă pe A. Atunci

clasele de echivalenţă determinate de „ ~ " pe A au proprietăţile:
1) a  [a] oricare ar fi aA. In particular [a]  .
2) [a] = [b]  a ~ b.
3) Dacă [a] şi [b] sunt două clase de echivalenţă, atunci
[a] = [b] sau [a]  [b] = .
4) Reuniunea tuturor claselor de echivalenţă este egală cu A.
 Demonstraţie. 1) Deoarece a ~ a rezultă că [a] .
2) Daca [a] = [b] cum a  A, atunci a  [b] şi deci a ~ b. Invers, presupunem că
a ~ b. Fie x  [a]; deci x ~ a şi ,,~" este tranzitivă; obţinem că x ~ b adică x  [b]. Deci
[a]  [b]. Similar, rezultă incluziunea [b]  [a] şi deci avem egalitatea [a] = [b].
3) Presupunem că [a]  [b]  . Deci există un x  [a]  [b]. Atunci x ~ a şi
x ~ b. Cum „~" este simetrică avem a ~ x şi deci a ~ b. Din afirmaţia 2) rezulta că [a]=[b].
4) Rezulta din 1).

Dată relaţia de echivalenţă „~" pe A, atunci mulţimea claselor de echivalenţă

determinate de ,,~" se notează cu A/~ şi se numeşte mulţimea factor (sau cât) a lui A prin
relaţia ,,~". Funcţia p: A A/~, p(a) = [a] este o funcţie surjectivă şi se numeşte surjecţia
canonică.

Definiţia 4.3. Fie A o mulţime nevidă şi ,,~" o relaţie de echivalenţă pe A. Familia

de elemente din A, (ai)iI, se numeşte un sistem de reprezentanţi relativ la relaţia de
echivalenţă ~ , dacă are următoarele proprietăţi:
i) Oricare ar fi i  j, ai  ~ aj .
ii) Oricare ar fi a A, există iI astfel incât a ~ ai.

Se observă că i) şi ii) pot fi formulate concentrat astfel: oricare ar fi a  A există un unic

iI astfel incât a ~ ai .
Fiind dată o relaţie de echivalenţă ,,~" pe mulţimea nevidă A există intotdeauna un
sistem de reprezentanţi asociat relaţiei „~". Intr-adevăr, fie (Ci)iI mulţimea tuturor
claselor de echivalenţă asociate relaţiei „~". Cum Ci   oricare ar fi iI, conform
axiomei alegerii, există o familie de elemente (ai)iI astfel incit ai  Ci, oricare ar fi iI.
Evident că (ai)iI este un sistem de reprezentanţi pentru relaţia ,,~". Trebuie să observăm
că acest sistem de reprezentanţi nu este unic.
Daca (ai)iI este un sistem de reprezentanţi relativ la relaţia ,~" din teorema 4.2
rezulta că A =  [ai] iar mulţimile [ai], i I, sunt disjuncte doua câte două.
iI

Exemplu. Pe mulţimea Z a numerelor intregi considerăm relaţia ,,~": a ~ b 

|a|= |b|. Se observă imediat că ~ este o relaţie de echivalenţă pe Z. Daca aZ avem
[a] = {a, -a} ,dacă a  0 şi [a]={0} dacă a = 0.
Un sistem de reprezentanţi poate fi considerat sistemul de numere: 0,1,2,3,... adică
mulţimea numerelor naturale N.
Un alt sistem de reprezentanti poate fi considerat şi sistemul de numere 0, –1, -2,
-3,..., adică mulţimea numerelor intregi negative.
 § 5. MULŢIMI ORDONATE. LATICI

Definiţia 5.1. Fie A o mulţime nevidă; o relaţie binara  pe A se numeşte de

ordine dacă următoarele condiţii sunt verificate pentru orice a, b ,c  A:
i) a  a (reflexivitatea).
ii) a  b şi b  a  a = b (antisimetria).
iii) a  b şi b  c  a  c (tranzitivitatea).

O mulţime A pe care s-a definit o relaţie de ordine „  " se numeşte mulţime ordonată
şi se notează (A, ). Fiind dată o relaţie de ordine „" pe mulţimea A, i se asociază relaţia
„<" definita prin a < b  a  b şi a  b, care este o relaţie tranzitivă.
Dacă pentru orice a, b  A avem a  b sau b  a, mulţimea (A, ) se numeşte total
ordonată sau lanţ. Daca A'  A este o submulţime a mulţimii ordonate (A, ), atunci A' cu
relaţia de ordine indusă de  pe A' este o mulţime ordonată.

Exemplu. Dacă T este o mulţime, pe mulţimea părţilor P(T) a lui T, relaţia de

incluziune „  " este o relaţie de ordine. Dacă T are cel puţin două elemente, atunci
(P(T),  ) nu este o mulţime total ordonată.

Fie (A,  ) o mulţime ordonată. Un element a  A se numeşte prim element (resp.

ultim element) al lui A dacă a  x (resp. x  a) oricare ar fi x A. Elementul a  A se zice
maximal (resp. minimal) dacă din a  x (resp. x  a) rezultă a = x. Fie B  A; un element
a  A se zice majorant (resp. minorant) al lui B dacă x  a (resp. a  x) oricare ar fi x 
B.
Elementul a  A se numeşte superiorul (resp. inferiorul) mulţimii B, dacă x  a
oricare ar fi x  B şi dacă există un a'  A cu proprietatea ca x  a', atunci a  a' (resp.
a  x  xB şi dacă a'  x x  B, atunci a'  a). Elementul a (dacă există) se notează
cu sup(B) (resp. inf (B)).
O mulţime (A,  ) se zice inductivă dacă orice submulţime a lui A care este un lanţ
are un majorant. Foarte important este următorul rezultat:

Lema lui Zorn. Orice mulţime ordonată nevidă care este inductivă are cel puţin un
element maximal.

O mulţime ordonată (A,  ) se zice bine ordonată dacă orice submulţime nevidă a sa
are un prim element. Evident, orice mulţime bine ordonată este total ordonată. In plus, se
vede uşor că (A,  ) este bine ordonata daca si numai daca (A,  ) este total ordonată şi
orice lanţ descendent de elemente al lui A este staţionar.
Un exemplu de mulţime bine ordonată este mulţimea N cu relaţia de ordine obişnuită.
In teoria mulţimilor se demonstrează
 Teorema lui Zermelo. Dacă A este o mulţime nevidă, atunci există o relaţie de
ordine ,,  " astfel incât (A,  ) este o mulţime bine ordonată.

De asemenea, se demonstrează că: Axioma alegerii, Lema lui Zorn si Teorema lui
Zermelo sunt afirmaţii echivalente.
O mulţime ordonată (A,  ) se numeşte latice dacă pentru orice doua elemente a, b 
A există superiorul si inferiorul.
Vom nota cu a  b = sup{a, b} si a  b = inf{a, b}.
Evident că o mulţime total ordonată este o latice.
O latice A se zice completă dacă orice submulţime nevidă a lui A are superior şi
inferior in A.
O latice (A,  ) se numeşte modulară dacă pentru orice a,b,c  A cu proprietatea b a
să avem egalitatea a  (b  c) = b  (a  c).
Daca (A,  ) şi (B,  ) sunt două latici, o funcţie f: A  B se numeşte omomorfism
de latici (sau simplu morfism) daca pentru orice a, b  A
f(a  b) = f(a)  f(b) şi f(a  b) = f(a)  f(b).
Este clar că orice morfism de latici este o aplicaţie crescătoare. Un morfism de latici care
este bijectiv se numeşte izomorfism de latici.

§ 6. NUMERE CARDINALE

Două mulţimi A şi B se zic cardinal echivalente sau echipotente dacă există o

bijecţie de la A la B. Această relaţie este o relaţie de echivalenţă in clasa tuturor
mulţimilor. Clasele de echivalenţă se numesc numere cardinale. Cardinalul mulţimii A se
notează cu card A sau | A |. Numerele cardinale se notează cu literele m, n, p,... .
Dacă A este o mulţime finită având n elemente, atunci o mulţime B este cardinal
echivalentă cu A dacă şi numai dacă B are n elemente. Deci numărul cardinal | A | este
perfect determinat de numărul de elemente al mulţimii A. Din aceste motive | A | se
identifică cu numărul de elemente din A, adică | A |= n. Vom nota |  | = 0. Dacă A şi B
sunt două mulţimi, atunci vom scrie că : | A |  | B | dacă A este cardinal echivalenta cu o
submulţime a lui B. Relaţia ,, "este independentă de alegerea reprezentanţilor A şi B şi
se verifică faptul că este o relaţie de ordine totală in clasa tuturor numerelor cardinale.
Se notează | N | =  (alef zero). Orice mulţime cardinal echivalentă cu N se
numeşte numărabilă. Dacă mulţimea A este finită (resp. infinită) cardinalul sau | A | se
zice finit (resp. infinit).
Dacă (mi)iI este o familie de numere cardinale cu mi = | Ai |, atunci se definesc
operaţiile aritmetice:
 mi = |  (Ai x {i}) | ,  mi = | X Ai | , mn = | AB | ,
iI iI iI iI
unde m = | A | şi n = | B |. Este bine ştiut că operaţiile definite nu depind de alegerea
reprezentanţilor. Dacă I = {l, 2, ... , n} scriem
 mi = m1 +m2 + ... + mn şi  mi = m1m2…mn.
iI iI

Exerciţiu. Fie m,n,p trei numere cardinale. Atunci au loc relaţiile:

1) Dacă m este infinit, atunci m + n = sup (m,n);
2) Dacă m este infinit şi n  0, atunci mn = sup(m,n);
3) Dacă n  2, atunci m < nm;
4) (mn)p = mnp şi (mn)p = mp np.