MULŢIMEA NUMERELOR NATURALE

Noţiunile şi teoriile matematice pot fi introduse constructiv sau

axiomatic.
Mulţimea numerelor naturale, la rândul ei, poate fi introdusă fie
constructiv, fie axiomatic.
Vom începe cu introducerea constructivă.
Presupunem fixată o mulţime U (un „univers”) şi orice mulţimi pe
care le considerăm presupunem că sunt elemente din U.
Fie A şi B două mulţimi din U. Spunem că mulţimile A şi B sunt
echipotente dacă există o funcţie bijectivă f : A  B. Scriem aceasta
„A~B ” şi citim „mulţimea A este echipotentă cu mulţimea B”.
Exemplu: Fie mulţimile A = {1, 2, 3, 4}, B = {a, b, c, d}. Aceste mulţimi
sunt echipotente (A ~ B), deoarece există (dar nu e unică)
funcţia f : A  B, dată prin f(1)= a, f(2) = b, f(3) = c, f(4) = d,
bijectivă.

f
1 a
2 b
3 c
4 d

1A a
B
2 b
3 c
Relaţia ,,” se numeşte relaţie
4 de echipotenţă şideste o relaţie de
echivalenţă pe universul U, deoarece :
1. – este reflexivă : A~A, () AU, pentru că () f=1A :AA,
definită astfel: () a A, 1A(a) =a; evident, 1A
este bijectivă.
2. – este simetrică : dacă A~B  B~A, () A, BU.
Din A~B deducem că () f : AB bijectivă,
deci () f –1 : BA bijectivă, adică B~A.

5
 3. – este tranzitivă : dacă A~B şi B~C A~C, () A, B, C U.
Din A~B şi B~C, deducem că () f:AB,
f bijectivă şi () g:BC, g bijectivă. Atunci
g◦f:AC, definită prin (g◦f)(x) = g(f(x)),
() x A este bijectivă.
Relaţia de echipotenţă, fiind o relaţie de echivalenţă, determină
împărţirea mulţimilor (elementelor) din U în clase disjuncte, numite clase
de echipotenţă.
Se numeşte număr cardinal (în universul U) o clasă de echivalenţă
determinată de relaţia de echipotenţă „~”.
Astfel spus, un număr cardinal este o clasă de echipotenţă.
Clasa de echipotenţă a unei mulţimi A se numeşte cardinalul mulţimii
A (în universul U) şi se notează A sau card(A).
Să remarcăm că alegerea lui U nu influenţează esenţial construcţia ce
urmează, însă este bine să fie pecizat pentru evitarea confuziilor sau
contradicţiilor.
Evident, A~B  A  B .
Pentru anumite mulţimi particulare (presupuse că sunt din U) apar
notaţii speciale, cum ar fi:  =0, {a} =1, {a, {a}} =2 etc.
Pentru a nu restrânge posibilitatea unor construcţii vom presupune că
U este „suficient de amplu”, adică pentru două elemente ale sale A şi B
presupunem că U conţine şi elementele A, B, AB, AB, P (A),
{f:BA}, unde:
- AB este reuniunea disjunctă a mulţimilor A şi B, definită prin
~ ~ ~
AB = A  B , unde A ={(x,A) | x A} este mulţimea
asociată cu A;
- AB ={(x,y) | x  A, yB} este produsul cartezian al mulţimilor
A şi B;
- P (A) este mulţimea părţilor mulţimii A.

Teoremă Dacă A1~A2 şi B1~B2 atunci:

~ ~ ~ ~
1. A1 ~ A 2 , B1 ~ B 2 .
2. A1B1 ~ A2B2.
3. A1B1 ~ A2B2.
4. {f : B1A1}~{g : B2A2}.

6
Demonstraţie.
1. Din A1~A2, deducem că există funcţia bijectivă f : A1A2 şi,
~
pornind de la aceasta, construim aplicaţia f (a, A1) =(f(a), A2), care este
o bijecţie.
~ ~
1  B1 = şi A2 B2, deci
2. Presupunem A1B1, deci A
~ ~ ~ ~ ~ ~ ~
A 2  B 2 =. Cum există bijecţiile f : A1  A 2 şi ~
g : B1  B 2 ,
~ ~ ~ ~ ~
construim bijecţia F: A1  B1  A 2  B 2 astfel: F(a, A1)= f (a, A1) şi
F(b, B )= ~
1 g (b, B ).
1
3. Cum există bijecţiile f : A1A2 şi g : B1B2, construim bijecţia
F = fg : A1B1  A2B2 definită prin F ((a,b))=(fg)(a,b)= (f(a), g(b)).
4. Există bijecţiile f : A1  A2 şi g : B1B2. Fie o aplicaţie
h:B1A1. Atunci construim bijecţia F de la {h1 : B1 A1} la
{h2:B2A2}, prin F(h1)= f◦h1◦g-1=h2.
Fie a = A şi b = B . Atunci:
- numărul cardinal al mulţimii AB, notat a+b, se numeşte suma
numerelor cardinale a şi b;
- numărul cardinal al mulţimii AB, notat ab, se numeşte
produsul numerelor cardinale a şi b;
- numărul cardinal al mulţimii aplicaţiilor de la B la A, notat ab, se
numeşte puterea b a numărului cardinal a.
Din teorema demonstrată anterior rezultă imediat că numerele
cardinale a+b, ab şi ab nu depind de reprezentanţii A şi B ce se aleg
pentru numerele cardinale a, respectiv b.
Cu aceeaşi teoremă şi cu definiţiile sumei, produsului şi puterii pentru
numere cardinale, se demonstrează uşor teorema următoare.
Teoremă Pentru orice numere cardinale a, b şi c, avem:
1. a+(b+c) = (a+b)+c;
2. a+b = b+a;
3. a(b+c) = ab +ac;
4. a(bc) = (ab)c;
5. ab = ba;
6. ab  ac = ab+c;
7. ac  bc = (ab)c;
8. (ab)c = abc.

7
 Spunem că numărul cardinal a= A este mai mic sau egal decât
numărul cardinal b = B şi scriem a  b, dacă există o submulţime B' în B
asfel încât A~B'.
Dacă a b şi ab, scriem a < b şi citim „numărul cardinal a este strict
mai mic decât numărul cardinal b”.
Pe mulţimea U/~ a cardinalilor lui U am definit asfel relaţia binară
„  ”.
În cele ce urmează, enunţăm (fără a demonstra) următoarea teoremă.
Teorema lui Bernstein Fie a= A , b = B . Dacă ab şi ba, atunci
a=b.
Cum pentru relaţia binară „  ” avem:
- a  a (reflexivitatea);
- a  b şi b  a  a = b (antisimetria, asigurată de teorema lui
Bernstein);
- a  b şi b  c  a  c (tranzitivitatea),
deducem că „  ” este o relaţie de ordine (parţială) pe mulţimea
numerelor cardinale.
Mulţimile N, Z, Q au cardinalul  0 (se citeşte „alef zero”).
O mulţime nevidă M care conţine o submulţime proprie M'  M, cu
care M este echipotentă, se numeşte mulţime infinită (Dedekind).
Mulţimile cu cardinalul  0 sunt infinite. De exemplu, N conţine pe 2N
ca submulţime proprie cu care este echipotentă.
Cardinalul mulţimii numerelor reale se notează cu c: R =c.
De exemplu, ( 0,1 ) = R = c, deoarece există f : (0, 1)  R, definită
1  2x
prin f(x)= , bijectivă.
x (1  x )
Cantor a arătat că a < 2a, oricare ar fi numărul cardinal a.
a
Ca un corolar, avem că a < 2a < 2 2 < …
0
În particular,  0  2 0  2 2 < …
Se demonstrează că 2  0 = c.
Aceste noţiuni sumare privitoare la numerele cardinale îşi găsesc
aplicabilitatea chiar în definirea (constructivă) a mulţimii numerelor
naturale N. Ideea acestei construcţii a fost sugerată de Frege-Russell.

8
 Pornind de la faptul că pentru orice mulţime A, are loc   A, se
remarcă faptul că mulţimea vidă este unică. Pornind de la unicitatea
mulţimii vide, se construieşte şirul:
, {}, {,{}}, {, {},{,{}}}, …, în care, începând cu al
doilea termen, fiecare termen al şirului este mulţimea care are ca
elemente toţi termenii precedenţi ai şirului.
Se numesc numere naturale, numerele cardinale ale mulţimilor şirului
astfel construit.
Numerele naturale se notează cu 0, 1, 2, …
Aşa cum am văzut, mulţimea numerelor naturale se notează cu N.
Din modul în care este construit şirul, rezultă că
n = card({0, 1,…, n-1}).
Mulţimile de cardinal n sunt finite; mulţimile de cardinal  0 sunt
numărabile. Cum, conform relaţiei de ordine între numere cardinale,
avem că 0<n< 0 , deducem că N nu e finită şi că orice element n  N
este mai mic decât N .
Relaţia de ordine pe N (determinată de ordinea între numerele
cardinale) este echivalentă cu relaţia de ordine dată de succesiunea din
şirul construit anterior. Astfel, două numere naturale n şi n', care sunt
numerele cardinale a doi termeni succesivi ai şirului construit anterior, se
numesc succesive, iar n' se numeşte succesorul lui n. Din modul de
construcţie, rezultă:
- între n şi n' (succesorul lui n) nu există alte numere naturale;
- dacă n este dat şi este din N, succesorul său n’ este unic determinat
şi este din N.
Operaţiile cu numere cardinale induc operaţiile în mulţimea N.
Cum ordonarea numerelor cardinale este bună (adică dacă a şi b sunt
numere cardinale, atunci a  b sau b  a), se deduce că (N, ) este o
mulţime bine ordonată. Se arată că operaţiile de adunare şi de înmulţire
în N sunt compatibile cu structura de bine ordonare a lui N. Folosind
proprietăţi ale numerelor cardinale şi faptul că produsul cartezian a două
mulţimi este vid atunci şi numai atunci când cel puţin una dintre mulţimi
este mulţimea vidă, se deduce că () m,n, p  N:
m+(n+p)=(m+n)+p;
m+0=m;
m+n = n+m;
m(np) = (mn)p;

9
 m1= m;
mn = nm;
(m+n)p = mp+np;
mn = 0  (m=0 sau n=0).
Deci (N, +, ) este un semidomeniu de integritate.
Nu insistăm asupra operaţiilor cu numere naturale şi a construcţiilor ce
urmează acestei abordări, deoarece, pe de o parte, vom reveni detaliat
asupra lor, iar pe de altă parte, indiferent de modul în care s-a introdus
mulţimea numerelor naturale N (constructiv sau axiomatic), proprietăţile
operaţiilor, regulile de calcul, aspectele legate de divizibilitate sunt
aceleaşi.
Prezentăm în continuare introducerea mulţimii numerelor naturale N
axiomatic.
Pentru aceasta, prezentăm câteva aspecte generale legate de sistemele
axiomatice.
Un sistem deductiv este dat de:
- un sistem de noţiuni {Na} şi de relaţii {Rb};
- un sistem de propoziţii corect construite {Pc}, exprimate cu
noţiunile Na şi relaţiile Rb;
- un sistem de reguli de deducţie {Ds};
- subsistemul propoziţiilor adevărate {Ad} Pc, astfel încât:
1. {Pc} este stabil în raport cu {Ls}, adică orice consecinţă a
propoziţiilor corect construite obţinută utilizând regulile de deducţie este
de asemenea o propoziţie corect construită;
2. {Ad} este stabil în raport cu {Ls}, adică orice consecinţă a
propoziţiilor adevărate obţinută utilizând regulile de deducţie este de
asemenea o propoziţie adevărată.
O teorie axiomatică este un sistem deductiv pentru care:
- sunt date subsistemele {Na'} Na, {Rb'}{Rb}, pe care le
numim noţiuni primare, respectiv relaţii primare (sau fundamentale),
astfel încât celelalte noţiuni (din {Na} \ {Na'}) şi celelalte relaţii (din
{Rb} \ {Rb'}) să poată fi deduse (logic) din cele fundamentale;
- este dat un subsistem {Ad'}  {Ad} de propoziţii adevărate,
numite axiome, încât celelalte propoziţii adevărate (din {Ad} \ {Ad'}) să
poată fi deduse (logic) din axiome.
Acele noţiuni şi relaţii care nu sunt primare (fundamentale) se numesc
noţiuni şi relaţii derivate; propoziţiile adevărate din {Ad} care nu sunt
axiome, se numesc teoreme.

10
 Dacă pentru o teorie axiomatică s-a făcut o alegere a noţiunilor şi
relaţiilor primare şi a axiomelor, spunem că s-a realizat o axiomatizare,
că s-a dat un sistem de axiome. Evident, în cazul în care s-au ales două
sisteme de axiome, se pune problema echivalenţei acestora.
Teoriile axiomatice sunt:
- formalizate, când termenii ce dau sistemul deductiv sunt
consideraţi ca nişte entităţi pur formale, ca simboluri date a priori, fără a
fi definiţi, făcându-se abstracţie de realitatea din care provin;
- neformalizată, când noţiunile şi relaţiile primare sunt
determinate de anumite obiecte materiale, cunoscute pe cale intuitiv –
descriptivă, iar axiomele sunt propoziţii care exprimă proprietăţi ale
obiectelor materiale considerate, al căror adevăr este neîndoielnic în baza
logicii bunului simţ matematic;
- semiformalizată, dacă partea legată de noţiuni, relaţii şi axiome
este formalizată, iar partea legată de logică este neformalizată. (logica
este a bunului simţ matematic).
Azi teoriile axiomatice neformalizate nu sunt considerate riguroase
(cum sunt teoriile axiomatice formalizate), însă teoriile axiomatice cele
mai utilizate sunt cele semiformalizate
De o deosebită importanţă pentru o teorie axiomatică este:
- problema necontradicţiei (sau consistenţei);
- problema independenţei (sau minimalităţii);
- problema completitudinii;
- problema categoricităţii.
O teorie axiomatică este necontradictorie dacă din axiome nu se
deduce atât propoziţia p, cât şi propoziţia p (negaţia propoziţiei p).
Se arată că orice teorie axiomatică necontradictorie admite cel puţin
un model (adică e „consistentă”) şi reciproc.
O teorie axiomatică este independentă (sau minimală) dacă fiecare
noţiune, relaţie sau axiomă a sa este independentă de celelalte.
O teorie axiomatică este completă dacă pentru orice propoziţie p
corect construită (necontradictorie) se poate deduce din axiome sau p sau
p.
O teorie axiomatică este categorică, dacă toate modelele ei sunt
izomorfe între ele.
Se arată că orice teorie axiomatică categorică este completă.
Am precizat toate acestea deoarece sunt utile în cazul teoriei
axiomatice a numerelor naturale. În 1891 Giuseppe Peano (1858 - 1932)

11
a arătat că mulţimea numerelor naturale poate fi introdusă cu ajutorul a
cinci axiome.
Se consideră date a priori elementele mulţimii N, care, în teoria
constructivă a numerelor naturale, se construiesc. Se consideră deci
noţiuni primare: zero, notat 0, şi noţiunea de număr natural, notat a, b, …,
x, y, …; se consideră dată o singură relaţie primară, aceea dată de
„succesor” (succesorul unui număr natural a va fi notat cu a'); se
folosesc, de asemenea, simbolurile „=” şi „” în sensul şi cu proprietăţile
identităţii logice.
Axiomele lui Peano:
A1 : Zero este număr natural.
A2 : Orice număr natural admite un succesor unic, care este tot număr
natural.
A3 : Zero nu este succesorul niciunui număr natural.
A4 : Dacă succesorii a două numere naturale coincid, atunci numerele
considerate coincid.
A5 : Dacă o mulţime de numere naturale conţine pe zero şi pentru
fiecare număr din această mulţime succesorul său aparţine mulţimii,
atunci mulţimea considerată coincide cu mulţimea tuturor numerelor
naturale (axioma sau principiul inducţiei).
A dezvolta teoria dată de sistemul axiomatic al lui Peano înseamnă,
pornind de la noţiunile şi relaţiile primare şi de la cele cinci axiome date,
să se obţină toate consecinţele logice.
Propoziţie 1. a = b implică a' = b';
2. a  b implică a'  b';
3. Pentru orice număr natural a diferit de zero, există un
număr natural b, astfel încât a = b' şi b este unic.
Demonstraţie. 1. Se aplică A2.
2. Dacă a' = b', atunci, împreună cu A4 am avea a = b.
3. Fie M mulţimea formată din zero şi din acele
numere naturale diferite de zero pentru care există numărul natural b
astfel încât a = b'. Atunci, pentru a din M, există b astfel ca a = b'. Dar
atunci a' = (b')', deci a' este din M. Cu A5 şi ţinând seama că zero este din
M, deducem că M = N. Unicitatea lui b rezultă din A4.
Teoremă Pentru fiecare număr natural a există o singură funcţie
fa : N  N astfel ca :
1. fa(0)=a;
2. fa(b')=(fa(b))'.

12
 Demonstraţie. Fie M mulţimea numerelor naturale a pentru care
există funcţia fa cu proprietăţile din teoremă. Funcţia f0 = 1N are
proprietăţile cerute: f0(0)=0, f0(b') = b'= (f0(b))'. Deci 0 aparţine lui M.
Dacă a este un element oarecare din M, atunci fa' satisface :
fa'(0) = (fa(0))' şi fa'(b') = (fa(b'))' = ((fa(b))')' = (fa'(b))', deci a' aparţine
lui M.
Cu A5 deducem că M = N.
Pentru unicitate presupunem, prin absurd, că pentru un anumit număr
natural a ar exista o funcţie ga care satisface condiţiile 1 şi 2, dar ga  fa,
deci G = {b | ga(b)  fa(b)}  ; însă ga(0) = a = fa(0), deci 0  N \ G, iar
pe de altă parte n  N \ D  ga(n) = fa(n)  ga(n') = fa(n')  n' N\ D,
adică cu A5, N \ D = N, adică G = ; contradicţie.
Se defineşte în continuare adunarea numerelor naturale ca fiind
aplicaţia „+”: N  NN, dată prin + : (a, b)  a+b = fa(b), () a, b  N.
Teoremă 1. a+0 = a, () a  N.
2. a+b' = (a+b)', () a, b  N.
3. a+ (b+c) = (a+b) +c, () a, b, c  N.
4. a+0 = 0+a = a , () a  N.
5. a+b = b+a, () a, b  N.
6. a+1 = 1+a = a', 1 = 0', () a  N.
7. a+b = a+c  b=c.

Demonstraţie. 1. a+0 = fa(0) = a.

2. a+b' = fa(b') = (fa(b))' = (a+b)'.
3. Se verifică pentru c=0, apoi se aplică inducţia după
c.
4. Se aplică inducţia în raport cu a.
5. Se demonstrează prin inducţie după n că n+0' = 0'+n,
apoi se aplică inducţia după b.
6. Rezultă din proprietatea precedentă, punând 0' = 1.
7. Se demonstrează prin inducţie după a.

Teoremă Pentru fiecare număr natural a există o singură funcţie

ga: N N cu proprietăţile :
1. ga(0) = 0;
2. ga(b') = ga(b)+a.

13
 Demonstraţie. Existenţa funcţiei ga se arată folosind inducţia, iar
unicitatea se demonstreză prin reducere la absurd.
Se defineşte înmulţirea numerelor naturale ca fiind aplicaţia
„ ·” : NN N, dată prin · : (a,b)  ab = ga(b).

Teoremă 1. (a+b) · c = a · c + b · c, () a,b,c  N.

2. a · 0 = 0 · a = 0, () a  N.
3. a · 1 = 1 · a = a , () a N.
4. a · b = b · a, () a, b  N.
5. (a · b) · c = a · (b · c), () a, b,c  N.
6. a · b = a · c, a  0  b=c.
7. a · b = 0  (a=0 sau b = 0).

Demonstraţie. Se aplică inducţia.

Ca şi în cazul introducerii constructive a mulţimii numerelor naturale,

în cazul introducerii numerelor naturale prin axiomatica lui Peano, ajunşi
în acest punct, putem concluziona că (N, +, ) este un semidomeniu de
integritate.
Se defineşte apoi relaţia binară „” pe N (a  b  () c  N : b = a+c)
şi se arată mai întâi că (N, ) este total ordonată şi că structura de ordine
este compatibilă cu adunarea şi înmulţirea numerelor naturale, după care
se arată că (N ,) este bine ordonată; celelalte rezultate privind mulţimea
N a numerelor naturale decurg fără modificări (faţă de introducerea
constructivă a numerelor naturale).
O analiză a sistemului axiomatic al lui Peano conduce la următoarele
concluzii:
- este un sistem axiomatic independent deoarece:
-A1 este independentă de celelalte axiome (fără A1 nu se pot
formula A3 şi A5).
- A2 este independentă de celelalte axiome (dacă se
consideră mulţimea numerelor naturale ca fiind {0, 1, 2, 3},
iar relaţia de succesiune ca fiind dată de 0123, atunci
A1, A3, A4 şi A5 sunt satisfăcute de acest model, dar A2 nu
este satisfăcută).
- A3 este independentă de celelalte axiome (modelul dat de
{0, 1, 2} cu relaţia de succesiune 0120 satisface A1,
A2, A4 şi A5, dar A3 nu este satisfăcută).

14
 - A4 este independentă de celelalte axiome (modelul dat de
{0, 2} şi relaţia de succesiune 0'=2, 2'= 2 satisface A1, A2,
A3 şi A5, dar nu satisface A4).
- A5 este independentă de celelalte axiome (modelul dat de
{0, 2, 4, …, 1, 3…} şi relaţia de succesiune
024…13…, verifică A1, A2, A3 şi A4, dar nu
satisface A5).
- este un sistem axiomatic categoric (Teorema lui Dedekind), deci,
- este un sistem axiomatic complet,
- este un sistem axiomatic necontradictoriu, pentru că s-a construit un
model (construirea unui model al unui sistem axiomatic fiind suficientă şi
fiind procedeul obişnuit de rezolvare a problemei necontradicţiei
respectivului sistem axiomatic).
Să remarcăm faptul că introducerea constructivă a numerelor naturale
(teoria Frege-Russel) este un model pentru axiomatica lui Peano. Deci
sistemul axiomatic a lui Peano este necontradictoriu, dacă teoria Frege-
Russel este necontradictorie. Aceasta este, la rândul ei, necontradictorie,
dacă teoria mulţimilor folosită în construcţia ei este necontradictorie.
Cum acest lucru este mai greu de justificat, se poate admite direct că
axiomatica lui Peano nu este contradictorie.
Pornind de la necontradicţia sistemului axiomatic al lui Peano se poate
afirma că inelul Z al numerelor întregi şi câmpurile Q, R şi C ale
numerelor raţionale, reale, respectiv complexe, construite pornind de la
mulţimea N a numerelor naturale, sunt necontradictorii.
În finalul acestei prezentări să facem următoarea remarcă. Elevului din
ciclul primar nu îi este accesibilă nici una din aceste abordări. De aceea,
noţiunea de număr natural va fi introdusă pe baza noţiuni de număr
cardinal. Însă şi această noţiune este prea abstractă. De aceea, folosind
relaţia de echipotenţă într-o abordare corespunzătoare, se formează
noţiunea de număr cardinal „unu” (notat 1), ca fiind clasa de echipotenţă
a mulţimilor cu un element, apoi, analog numărul cadinal „doi” (notat 2)
şi aşa mai departe; după această etapă se introduce noţiunea de număr
natural ca număr cardinal al unei mulţimi finite. În concluzie, mulţimea
numerelor naturale, notată cu N, este formată din elementele 0, 1, 2, …
Elevul din ciclul gimnazial poate înţelege noţiunea de succesor, pornind,
desigur, de la exemple concrete. Se admite că 0 este număr natural şi apoi
că orice număr natural are un succesor (() x  N  x' = x+1  N) şi
că orice număr natural, cu excepţia lui 0 are un predecesor. Numărul 0 nu

15
este un succesor şi nu are predecesor, deci şirul numerelor naturale
începe cu numărul 0. Cum fiecare număr natural se obţine prin adăugarea
unei unităţi la predecesorul său, se pot aşeza numerele naturale în ordinea
mărimii, fie în sens ascendent, fie în sens descendent. În sens ascendent
avem:
0, 0+1 = 1, 1+1 =2, 2+1 = 3, …, adică 0,1,2,3 …, n, n+1,…
Deci, N = {0,1,2,3, …, n, …}, iar
N* = {1, 2,3,…, n, …}.
Se poate arăta că egalitatea numerelor naturale este o relaţie de
echivalenţă şi că relaţia „  ” este o relaţie de ordine pe N.
Cum pentru oricare două numere naturale a şi b există numai una din
relaţiile următoare:
1. a < b (a este strict mai mic decât b);
2. a = b (a este egal cu b);
3. a > b (a este strict mai mare decât b),
se deduce că mulţimea numerelor naturale este o mulţime total ordonată.

SISTEME DE NUMERAŢIE

Fiind dată o mulţime finită, se pot număra elementele sale procedând

astfel: se grupează elementele câte zece; dacă au rămas r1 elemente,
0  r1 < 10, spunem că r1 sunt unităţi de ordinul unu sau unităţi simple; se
grupează zecile obţinute în grupe de câte zece; dacă au rămas r2 grupe,
0  r2 < 10, spunem că r2 sunt zeci sau unităţi de ordinul al doilea;
grupând în continuare în acelaşi mod se obţin unităţile de ordinul al
treilea sau sutele, apoi unităţile de ordinul al patrulea sau miile etc. Se
obţin deci succesiv: unităţi, zeci, sute, mii, zeci de mii, sute de mii,
milioane, zeci de milioane, sute de milioane, miliarde sau bilioane, apoi
zeci de miliarde, sute de miliarde, trilioane etc.
De bază în această metodă de grupare este numărul 10 : 10 unităţi de
un anumit ordin formează o unitate de ordin imediat superior.
Nu este însă singurul număr după care se poate face gruparea descrisă
mai sus; această grupare se poate face şi după alte numere, convenabile,
cum ar fi : 2, 5, 8, 16 etc.
În cazul în care gruparea are la bază numărul 2, unităţile se grupează
câte două, astfel că o unitate de ordinul 2 va fi formată din 2 unităţi de
ordinul 1 (sau unităţi simple), o unitate de ordinul 3 va fi formată din 2
unităţi de ordinul 2, adică din 22 = 22 = 4 unităţi simple, o unitate de

16
ordinul 4 va fi formată din 2 unităţi de ordinul 3, adică din 222 = 23 = 8
unităţi simple etc.
Ordinele 1, 2 şi 3 formează clasa unităţilor, ordinele 4, 5 şi 6 clasa
miilor, ordinele 7, 8, şi 9 clasa milioanelor etc. Deci, clasa unităţilor este
formată din primele trei ordine consecutive, clasa miilor din următoarele
trei ordine consecutive etc.
Marcarea claselor se face lăsând între acestea un spatiu relativ mai
mare şi nu folosind punctul (care poate fi confundat cu operaţia de
înmulţire).
Totalitatea procedeelor şi regulilor de definire şi scriere (de repre-
zentare simbolică) a numerelor formează un sistem de numeraţie.
Simbolurile (semnele grafice) cu ajutorul cărora se reprezintă unităţile de
ordin diferit se numesc cifre, iar numărul care arată câte unităţi de un
anumit ordin formează o unitate de ordin imediat superior se numeşte
baza sistemului de numeraţie.
Astfel, sistemul dual sau binar are baza de numeraţie 2, sistemul octal
are baza de numeraţie 8, sistemul zecimal (descris anterior) are baza de
numeraţie 10, sistemul hexazecimal are baza de numeraţie 16 etc. Aşadar,
bază a unui sistem de numeraţie poate fi orice număr natural k, k  2. Să
remarcăm că unităţile de orice ordin pot fi doar 0, 1, 2, …, k-1 (în cazul
în care baza de numeraţie este k), deci numărul cifrelor distincte folosite
într-un anumit sistem de numeraţie coincide cu baza de numeraţie.
De exemplu, în sistemul de numeraţie binar cifrele folosite sunt 0 şi 2,
în sistemul de numeraţie octal cifrele folosite sunt 0,1,2,3,4,5,6 şi 7, în
sistemul de numeraţie zecimal cifrele folosite sunt 0,1,2,3,4,5,6,7,8 şi 9,
în sistemul hexazecimal cifrele folosite sunt 0,1,2,3,4,5,6,7,8 şi 9
completate cu literele A, B, C, D, E şi F corespunzătoare numerelor 10,
11, 12, 13, 14 şi 15.
În sistemele de numeraţie descrise anterior cifrele au:
- o valoare numerică, dată de numărul corespunzător;
- o valoare poziţională, dată de locul pe care cifra respectivă îl
ocupă în scrierea numărului, mai exact de ordinul unităţilor pe care le
reprezintă; ţinem seama că unităţile simple se află pe primul loc din
dreapta (prima cifră din dreapta din scrierea numărului), zecile se află pe
locul al doilea de la dreapta spre stânga din scrierea numărului etc.
Sistemele de numeraţie descrise anterior, sunt sisteme de numeraţie în
care cifrele utilizate pentru scrierea numerelor au atât valoare numerică,

17
cât şi valoare poziţională. Astfel de sisteme de numeraţie se numesc
sisteme de numeraţie poziţionale.
Un alt tip de sisteme de numeraţie îl constituie sistemele de numeraţie
adiţionale, cel mai cunoscut sistem adiţional fiind sistemul roman. În
acest sistem sunt folosite şapte simboluri, numite cifre romane, după cum
urmează:
I V X L C D M
1 5 10 50 100 500 1000
În acest sistem de numeraţie numerele se scriu folosind succesiuni de
cifre romane, respectându-se regulile următoare:
-dacă într-o succesiune de două cifre romane, cifra valoric mai mică se
află la stânga cifrei valoric mai mari, atunci numărul reprezentat de
succesiunea celor două cifre romane este dat de diferenţa valorilor lor, în
concordanţă cu clasa căreea acestea îi corespund.
Exemplu: IX desemnează numărul 10-1=9.
CM desemnează numărul 1000-100=900.
CM desemnează numărul 900 000 (o bară desemnează
clasa miilor).
-dacă într-o succesiune de două cifre romane, cifra valoric mai mică
se află la dreapta cifrei valoric mai mari, atunci numărul reprezentat de
succesiunea celor două cifre romane este dat de suma valorilor lor, în
concordanţă cu clasa căreea acestea îi corespund.
Exemplu: XI desemnează numărul 10+1=11.
CM desemnează numărul 1 000+100 = 1 100.
DC desemnează numărul 600 000.
-.în scrierea unui număr în sistemul roman nu pot să apară decât cel
mult trei cifre consecutive de acelaşi fel atunci când sunt scrise la dreapta
unei cifre valoric mai mari şi cel mult o cifră de acelaşi fel atunci când
este scrisă la stânga unei cifre valoric mai mari.
Exemplu: VIII - desemnează numărul 8 (nu este corect IIX);
IV – desemnează numărul 4 (nu este corect IIII).
- grupul cifrelor romane care reprezintă clasa unităţilor este în
dreapta numărului şi este nesubliniat; grupul cifrelor romane care
reprezintă clasa miilor urmează imediat după grupul anterior, în ordine,
de la dreapta spre stânga, subliniat cu o linie; grupul cifrelor romane care
reprezintă clasa milioanelor urmează, de la dreapta spre stânga, după
grupul anterior, adică după clasa miilor, subliniat cu două linii etc (se
scrie numărul începând practic cu cifra cea mai mare, căreea i se trece în

18
stânga cel mult o altă cifră valoric mai mică, iar în dreapta cel mult trei
astfel de cifre, după care se continuă până la scrierea numărului în
întregime).
Exemplu: Pentru scrierea numărului 684 se începe cu scrierea lui 600
(cifra D fiind cea mai mare valoric): DC, apoi se adaugă la
dreapta ei 80 (L fiind următoarea cifră ca valoare) LXXX,
apoi se scrie 4 : IV. Numărul arată deci astfel: DCLXXXIV.
Tot astfel, numărul 684.523 se scrie DCLXXXIV DXXIII.
Să remarcăm că în scrierea unui număr în sistemul de numeraţie
roman o cifră poate apare la stânga sau la dreapta unei alte cifre romane
valoric mai mari, dar valoarea ei este aceeaşi, în cadrul aceleeaşi clase.
Doar când se schimbă clasa, se schimbă şi valoarea acestei cifre.
După această prezentare a sistemelor de numeraţie în general, ne vom
opri în continuare asupra câtorva sisteme de numeraţie care au fost
utilizate în trecut.
Sistemul binar este legat de noţiunea de pereche, atât de des întâlnită
în natură şi atât de des folosită şi în trecut şi azi în viaţa socială şi
economică. Acest sistem de numeraţie a ocupat şi ocupă un loc aparte în
ceea ce priveşte tehnica de calcul în general, calculatoarele electronice în
special. Dacă abacul şi maşinile mecanice şi electromecanice de calcul se
bazau pe mecanisme şi sisteme de roţi dinţate ce permiteau realizarea
unei corespondenţe biunivoce între componentele mecanice ale maşinii şi
cifrele sistemului zecimal, calculatorul electronic are la bază
corespondenţa biunivocă dintre cele două cifre ale sistemului de
numeraţie binar şi cele două stări stabile ale unui circuit electric: închis
(nu permite trecerea curentului electric), acestei stări corespunzându-i
cifra 0 şi deschis (permite trecerea curentului electric), acestei stări
corespunzându-i cifra 1. Datele sunt introduse în sistemul de numeraţie
zecimal, dar acestea sunt convertite în sistemul binar, operaţiile sunt
efectuate în acest sistem, după care rezultatele sunt convertite din nou şi
afişate în sistemul zecimal. Perfecţionarea continuă a maşinilor
electronice a dus la fundamentarea şi utilizarea în tehnica de calcul şi a
altor sisteme de numeraţie: mai întâi octal (8 = 23), apoi hexazecimal
(16 = 24). Aceasta deoarece un număr care se scrie cu 4 cifre în sistemul
binar este convertit într-un număr care se scrie cu doar o cifră în sistemul
hexazecimal.

19
 Sistemul duodecimal (cu baza de numeraţie 12) a fost şi încă este
folosit în viaţa economică (în relaţiile comerciale), utilizându-se încă
unităţile sale de ordinele 1, 2, 3 şi 4. Astfel:
-unitatea de ordinul 1 este bucata;
-unitatea de ordinul 2 este duzina : 1dz=12 buc.
-unitatea de ordinul 3 este grosul : 1grs = 12 dz = 144 buc.
-unitatea de ordinul 4 este masul : 1ms = 12grs = 144dz = 1728 buc.
Având în vedere utilizarea lui într-o perioadă când cunoştinţele din
domeniul astronomiei erau relativ avansate, anul s-a împărţit în 12 luni,
ziua în două ori câte 12 ore, împărţire neschimbată până azi.
Alte sisteme de numeraţie folosite în trecut au fost sistemul cu baza de
numeraţie 5, cu baza de numeraţie 20 şi cu baza de numeraţie 60. De la
sistemul de numeraţie cu baza 60 a rămas şi azi împărţirea orei în 60 de
minute şi a minutului în 60 de secunde.

SCRIEREA SISTEMATICĂ A UNUI NUMĂR ÎNTR-UN SISTEM

DE NUMERAŢIE POZIŢIONAL

Vom începe cu formarea unităţilor de diferite ordine în sistemul de

numeraţie zecimal (k=10):
- unităţi de ordinul 1 (simple): 0, 1, 2, ……, 8, 9;
- unităţi de ordinul 2 (zeci) : 010, 110, 210, ……, 810, 910;
- unităţi de ordinul 3 (mii) : 0102 1102 2102, ……, 8102, 9102;
………………………………………………………………………….
- unităţi de ordinul n+1 : 010n, 110n, 210n, ……, 810n, 910n.
Analog, în sistemul de numeraţie cu baza 7 (k=7), în care o unitate de
un ordin oarecare este formată din 7 unităţi de ordin imediat inferior,
unităţile se formează şi se numără după cum urmează:
- unităţi de ordinul 1 : 0, 1, 2, ……, 5, 6;
- unităţi de ordinul 2 : 07, 17, 27, ……, 57, 67;
- unităţi de ordinul 3 : 072, 172, 272, ……, 572, 672;
……………………………………………………………….
- unităţi de ordinul n+1 : 07n, 17n, 27n, ……, 57n, 67n.
În mod absolut analog, într-un sistem de numeraţie poziţional
oarecare, cu baza de numeraţie k, unităţile se formează şi se numără
astfel:
- unităţi de ordinul 1 : 0, 1, …… (k-2), (k-1);
- unităţi de ordinul 2 : 0k, 1k, …… (k-2)k, (k-1)k;

20
 - unităţi de ordinul 3 : 0k2, 1k2, …… (k-2)k2, (k-1)k2;
……………………………………………………………………
- unităţi de ordinul n+1: 0kn, 1kn, ……. (k-2)kn, (k-1)kn.
Cele considerate mai sus sunt utile în scrierea sistematică a unui
număr scris într-un sistem de numeraţie poziţional.
Prin scrierea sistematică a unui număr se înţelege scrierea numărului
astfel încât să se pună în evidenţă unităţile de diferite ordine ale
numărului, în funcţie de baza sistemului de numeraţie (poziţional)
considerat.
Fie N= a n a n 1a n 2 ...... a 3 a 2 a 1a 0 un număr scris în baza de numeraţie 10.
Să remarcăm faptul că numărul este scris după regula de poziţie, adică
este scris astfel că cifrele sunt aşezate una lângă alta, în ordinea ordinului
lor şi cu supraliniere. Acesta înseamnă că:
- a0 este cifra unităţilor de ordinul 1 (sau cifra unităţilor);
- a1 este cifra unităţilor de ordinul 2 (sau cifra zecilor);
- a2 este cifra unităţilor de ordinul 3 (sau cifra sutelor);
……………………………………………………………
- an este cifra unităţilor de ordinul n+1.
Numărul N se poate scrie:
N = an10n+an-110n-1+ ……+ a3103+a2102+a1101+a0100.
Exemplu: Numărul A= 29 536 101(10) de 8 cifre (deci n=8), se scrie
sistematic astfel:
A=2107+9106+5105+3104+6103+1102+0101+1100,
deoarece
A= 20 000 000+9 000 000+500 000+30 000+600+100+1.
Dacă un număr este scris în baza de numeraţie 10 şi acest lucru se
subînţelege din context, scrierea explicită a bazei de numeraţie poate fi
omisă; dacă însă acest lucru nu se întâmplă sau dacă baza de numeraţie
este alta decât 10, atunci baza de numeraţie se scrie în dreapta numărului
jos, între două paranteze.
În general, un număr N= a n a n 1a n 2 ...... a 3 a 2 a 1a 0 (k) se scrie sistematic
astfel: .
N=ankn+an-1kn-1+an-2kn-2+……+a3k3+a2k2+a1k1+a0k0
Să remarcăm că indicii cifrelor numărului sunt egali cu exponentul
bazei de numeraţie corespunzător ordinului unităţilor acelui număr (în
scrierea sistematică).

21
 În cele ce urmează ne vom ocupa de problema trecerii unui număr
dintr-o bază k într-o altă bază k', operaţie care se numeşte conversie.
Vom studia pe rând:
1. – conversia unui număr din baza 10 într-o bază oarecare k;
2. – conversia unui număr dintr-o bază oarecare k în baza 10;
3. – conversia unui număr dintr-o bază oarecare k într-o altă bază
oarecare k'.
1. Conversia unui număr din baza 10 într-o bază oarecare.
Vom începe cu un exemplu numeric, după care vom da schema
generală.
Fie, de exemplu, numărul A = 2 591 029(10), pe care vrem să-l trecem
în baza 7.
Pentru a determina cifra unităţilor de ordinul 1 a numărului dat, dar în
noua bază 7, vom grupa unităţile de ordinul 1 în grupe de câte 7, numărul
de grupări obţinut (370 147) fiind unităţi de ordinul 2, iar restul (în cazul
nostru 0) este cifra unităţilor de ordinul 1 căutată.
2 591 029=370 1477+0.
Unităţile de ordinul 2 (adică 370 147) se grupează în grupe de câte 7,
obţinându-se 52 878 grupe, adică 52 878 unităţi de ordinul 3, iar restul
obţinut (în cazul nostru 1) este cifra unităţilor de ordinul 2 a numărului A
scris în baza de numeraţie 7:
370 147 = 52 8787+1
Unităţile de ordinul 3 (adică 52 878) se grupează în grupe de câte 7,
obţinându-se 7 554 grupe, adică 7 554 unităţi de ordinul 4, iar restul
obţinut (în cazul nostru 0) este cifra unităţilor de ordinul 3 a numărului A
scris în baza de numeraţie 7:
52 878 = 7 5547+0 şi aşa mai departe, până când se ajunge la un
număr de grupe de un anumit ordin mai mic strict decât 7:
7 554 = 1 0797+1, restul 1 fiind cifra unităţilor de ordinul 4;
1 079 = 1547+1, restul 1 fiind cifra unităţilor de ordinul 5;
154 = 22  7 +0, restul 0 fiind cifra unităţilor de ordinul 6.
22 = 37 +1, restul 1 fiind cifra unităţilor de ordinul 7;
3 = 07 +3, restul 3 fiind cifra unităţilor de ordinul 8.
Numărul căutat este deci 31 011 010(7).
Această succesiune de împărţiri reprezintă algoritmul sistemelor de
numeraţie.
Schema generală este deci următoarea :
A = c1k + r0, r0 = a0 < k : a0 unităţi de ordinul 1.

22
 c1 = c2k + r1, r1 = a1 < k : a1 unităţi de ordinul 2.
c2 = c3k + r2, r2 = a2 < k : a2 unităţi de ordinul 3.
c3 = c4k + r3, r3 = a3 < k : a3 unităţi de ordinul 4.
…………………………………………………
cn-1 = cnk + rn-1, rn-1 = an-1 < k : an-1 unităţi de ordinul n şi cn < k.
cn = cn+1k + rn, rn = an < k : an unităţi de ordinul (n+1) şi cn+1 = 0.
Aceste împărţiri succesive se pot scrie şi astfel, săgeata indicând
sensul în care se citesc resturile, adică cifrele numărului în baza k:

A k
r0 c1 k
r1 c2 k
r2 c3 k
r3 c4

cn-1 k
rn-1 cn

rn cn+1 = 0

În cazul exemplului numeric considerat, avem:

2. Conversia unui număr dintr-o bază oarecare k în baza 10.

Fie numărul A în baza k. Vrem să scriem acest număr în baza 10.
Avem următoarele procedee de a realiza aceasta :
- prin scriere sistematică;
- prin înmulţiri succesive.

23
 Procedeul scrierii sistematice a numărului constă în scrierea
sistematică a numărului dat în baza k şi apoi efectuarea calculelor,
obţinându-se astfel scrierea numărului în baza 10:
A = a n a n 1 ...... a 2 a 1a 0 (k) = an  kn + an-1 kn-1 + ……+a2  k2 +a1  k + a0.
Dacă, de exemplu, A = 31011010 (7), atunci:
A = 3  77 + 176 + 0 75 + 1  74 + 1  73 + 0  72 + 17 +0 =
= 3  823 543 + 1  117 649 + 0  16 807 + 1  2 401 + 1  343 +
0  49 + 1 7 +0 = 2 470 629 + 117 649 + 2 401 + 343 + 7 =
= 2 591 029 (10).
Procedeul înmulţirilor succesive constă în transformarea unităţilor de
ordinul cel mai mare (adică de ordinul n+1 în cazul numărului
A = a n a n 1 ...... a 2 a 1a 0 (k) ) în unităţi de ordin imediat inferior (adică în
unităţi de ordinul n), prin înmulţirea acestora cu k (baza), la care se
adaugă unităţile de acelaşi ordin ale numărului (în cazul nostru se
adaugă an-1); unităţile de ordinul obţinut se transformă la rândul lor în
unităţi de ordin imediat inferior (adică în unităţi de ordinul n-1), prin
înmulţirea acestora cu k, la care se adaugă unităţile de acelaşi ordin ale
numărului (în cazul nostru se adaugă an-2) şi aşa mai departe până când se
obţin unităţi de ordinul 1, numărul acestor unităţi de ordinul 1 fiind chiar
numărul scris în baza 10.
În cazul numărului A = a n a n 1 ...... a 2 a 1a 0 (k) avem :
an  k + an-1 unităţi de ordinul n;
(an  k + an-1)  k + an-2 unităţi de ordinul (n-1);
((an  k + an-1)  k +an-2)k + an-1 unităţi de ordinul (n-2);
…………………………………………………………
(…((((an  k + an-1)  k + an-2)  k + an-3) k + an-4)  k + …+a1)  k +a0
unităţi de ordinul 1, adică chiar numărul scris în baza 10.
Pentru exemplul numeric considerat (adică pentru numărul
31 011 010(7) ) avem:
3  7 + 1 = 22 unităţi de ordinul 7;
22  7 + 0 = 154 + 0 = 154 unităţi de ordinul 6;
154  7 +1 = 1 078 + 1 = 1 079 unităţi de ordinul 5;
1 079  7 + 1 = 7 553 + 1 = 7 554 unităţi de ordinul 4;
7 554  7 + 0 = 52 878 + 0 = 52 878 unităţi de ordinul 3;
52 878  7 + 1 = 370 146 + 1 = 370 147 unităţi de ordinul 2;

24
370 147  7 + 0 = 2 591 029 unităţi de ordinul 1, deci chiar numărul scris
în baza 10.
Mai sugestiv, calculele pot fi ordonate astfel :
37=21+
1 unităţi de ordinul 7;
227=154+
0 unităţi de ordinul 6;
1547=1078+
1 unităţi de ordinul 5;
10797=7553+
1 unităţi de ordinul 4;
75547=52878+
0 unităţi de ordinul 3;
528787=370146+
1 unităţi de ord.2;
3701477=2591029+
0
2591029 unităţi de
ordinul 1, deci chiar numărul scris în baza 10.
Deci, în general, calculele pot fi ordonate pentru numărul
A = a n a n 1 ...... a 2 a 1a 0 (k) astfel:

ank=n+
an-1 unităţi de ordinul n;
(n+an-1)k=n-1+
an-2 unităţi de ordinul n-1;
(n-1+an-2)k=n-2+ unităţi de ordinul n-2;
·
·
·
2+
a1 unităţi de ordinul 2;
(2+a1)k = 1+
a0 unităţi de ordinul 1;
(1+a0)numărul scris în baza 10.

25
3. Conversia unui număr dintr-o bază oarecare k într-o altă bază
oarecare k'.
Acest tip de conversie se face trecând numărul din baza k în baza 10,
apoi din baza 10 în baza k':
A(k) = A'(10) = A''(k').
Dacă vrem, de exemplu, să scriem numărul A = 31 011 010 (7) în baza 8,
procedăm astfel:
31 011 010 (7) = 2 591 029 (10) = 11 704 465 (8).
În cele ce urmează ne vom referi la modul în care se efectuează operaţiile
de adunare, scădere, înmulţire şi împărţire într-un sistem de numeraţie
poziţional oarecare.

ADUNAREA

Fie numerele naturale A şi B în baza k, scrise sistematic. Există două

posibilităţi:
- numerele să aibă amândouă acelaşi număr de cifre;
- numărul cifrelor primului număr să fie diferit de numărul cifrelor celui
de-al doilea număr.
Dacă numerele A(k) = a n a n 1 ...... a 2 a 1a 0 (k) şi B(k) = b n b n 1 ..... b 2 b1b 0 (k) au
acelaşi număr de cifre, pentru a aduna aceste numere le scriem mai întâi
sistematic :
A(k) = ankn + an-1  kn-1 + … + a2  k2 + a1 k +a0;
B (k) = bnkn + bn-1  kn-1 + … + b2  k2 + b1 k +b0.
Suma celor două numere este :
A(k) + B(k) = (an+bn)kn + (an-1+bn-1) kn-1 + … + (a2+b2)  k2 + (a1+b1)k +
(a0+b0), unde:
an+bn reprezintă suma cifrelor unităţilor de ordinul n+1;
an-1+bn-1 reprezintă suma cifrelor unităţilor de ordinul n;
……………………………………………………………
a2+b2 reprezintă suma cifrelor unităţilor de ordinul 3;
a1+b1 reprezintă suma cifrelor unităţilor de ordinul 2;
a0+b0 reprezintă suma cifrelor unităţilor de ordinul 1.
Deci, ai + bi , i = 0, n reprezintă suma cifrelor unităţilor de ordinul i+1.
Sunt posibile două cazuri:
- ai + bi este un număr mai mic strict decât baza k;

26
- ai + bi este un număr mai mare sau egal cu baza k şi în acest caz se face
transformarea în unităţi de ordin imediat superior (adică i+2), unităţi care
se adună la suma cifrelor numărului de acest ordin (adică la ai+1+ bi+1),
restul unităţilor (de ordin i+1) reprezentând unităţile de ordin i+1 ale
sumei numerelor date.
Să remarcăm faptul că adunarea celor două numere începe cu unităţile de
ordinul 1 şi se continuă cu unităţile de ordin imediat superior, până când
se adună unităţile de ordinul cel mai mare (adică de ordinul n+1).
În cazul în care cele două numere nu au acelaşi număr de cifre, de
exemplu: A(k) = a n a n 1 ...... a 2 a 1a 0 (k) şi B(k) = b m b m1 ..... b 2 b1b 0 (k), atunci
se alege cel mai mare dintre numerele n şi m şi se consideră cele două
numere scrise sistematic astfel:
A(k) = ankn + an-1  kn-1 + … + am  km +… + a2k2 + a1 k +a0;
B(k) = 0kn + 0  kn-1 + … + bm  km +… + b2k2 + b1 k +b0, după care se
adună numerele ca în cazul în care numerele au acelaşi număr de cifre
(am considerat n > m, cazul n < m fiind analog).
Procedeul de adunare a două numere scrise în baza k se poate extinde la
mai multe numere, regulile fiind aceleaşi.
Aşadar, pentru a aduna două sau mai multe numere scrise în aceeaşi
bază:
- se adună între ele cifrele care reprezintă unităţile de acelaşi ordin,
începând cu unităţile de ordinul 1 şi continuând, în ordine, până se ajunge
la unităţile de ordinul cel mai mare;
- dacă suma unităţilor de un anumit ordin este mai mare sau egală cu
baza sistemului de numeraţie, atunci se transformă în unităţi de ordin
imediat superior care se adună la suma cifrelor de acest ordin, iar restul
reprezintă unităţile de ordinul în cauză.
Exemplu: Fie A = 25612(7) şi B = 32103(7). Avem:
A = 274 + 573 + 672 + 17 + 2,
B = 374 + 273 + 172 + 07 + 3, adică :
a4 = 2, a3 = 5, a2 = 6, a1 = 1, a0 = 2;
b4 = 3, b3 = 2, b2 = 1, b1 = 0, b0 = 3.
Avem a0+b0 = 2+3 = 5<7, deci 5 este cifra unităţilor de
ordinul 1 a sumei numerelor;
a1+b1 = 1+0 = 1<7, deci 1 este cifra unităţilor de
ordinul 2 a sumei numerelor;
a2+b2 = 6+1 = 7 = 17+0, deci 0 este cifra unităţilor de

27
 ordinul 3 a sumei numerelor, iar o unitate de ordinul 4 se va
aduna cu suma cifrelor unităţilor de ordinul 4;
a3+b3+1 = 5+2+1 = 8 = 17 +1, deci 1 este cifra
unităţilor de ordinul 4 a sumei numerelor, iar o unitate de
ordinul 5 se va aduna cu suma cifrelor unităţilor de ordinul 5;
a4+b4+1 = 2+3+1 = 6<7, deci 6 este cifra unităţilor de
ordinul 5 a sumei numerelor.
Această adunare se poate scrie astfel:
25 612(7) = 274 + 573 + 672 + 17 + 2
32 103(7) = 374 + 273 + 172 + 07 + 3
25 612(7)+32 103(7) = (2+3)74+(5+2)73+(6+1)72+(1+0)7+(2+3) sau,
şi mai simplu, sub forma :
25 612(7) +
32 103(7)
61 015(7) , în care am aşezat termenii unul sub celălalt,
astfel încât unităţile de acelaşi ordin să fie unele sub altele.
Regulile de adunare sunt, indiferent de forma în care se scriu termenii,
aceleaşi.
Exemplu: Fie A(7) = 13 501(7),
B(7) = 63(7).
Cele două numere nu au aceleaşi număr de cifre: A are 5 cifre,
iar B are 2 cifre.
Scriem numerele şi organizăm calculele fie sub forma:
13 501(7) = 174 + 373 + 572 + 07 +1
63(7) = 074 + 073 + 072 + 67 +3
13 501(7)+63(7) = (1+0)74+(3+0)73+(5+0)72+(0+6)7+(1+3)
= 174+373+572+67+4=
= 13 564(7),
fie sub forma: 13 501(7) +
63(7)
13 564(7).

Să menţionăm că dacă numerele A(k) şi B(k') sunt scrise în baze de

numeraţie diferite (k k'), atunci:
- se pot trece ambele numere într-o a treia bază şi se efectuează
calculele în această bază (care, de regulă, este baza 10), după care
rezultatul se trece în baza în care se solicită a fi scrisă suma numerelor;

28
 - dacă suma numerelor se solicită a fi scrisă într-una din cele două baze
(în k sau în k'), se trece numărul care nu este scris în această bază, în baza
solicitată, se face adunarea celor două numere în această bază, rezultatul
(suma) fiind un număr scris chiar în baza solicitată.

SCĂDEREA

Operaţia de scădere se efectuează analog cu operaţia de adunare,

urmând reguli analoage :
- se scade din cifra unităţilor de un anumit ordin a descăzutului, cifra
unităţilor de acelaşi ordin a scăzătorului, începând cu unităţile de ordinul
1 şi continuând, în ordine, până se ajunge la unităţile de ordinul cel mai
mare;
- dacă unităţile de un anumit ordin ale descăzutului sunt un număr mai
mic decât unităţile de acelaşi ordin ale scăzătorului, o unitate de ordin
imediat superior a descăzutului se transformă în exact atâtea unităţi de
ordinul în cauză cât este baza sistemului, apoi acestea se adună la cifra
unităţilor de acest ordin ale descăzutului, după care se scade cifra de
acest ordin a scăzătorului.
Exemplu: Fie A = 3126(7) şi B = 2063(7). Atunci:
3 126(7) = 373 + 172 + 27 + 6
3 2
2 063(7) = 27 + 07 + 67 + 3

3 126(7) – 2 063(7) = (3-2)73 + (1-0)72 + (2-6)7 + (6-3)=

= 173 + 172 + (2-6)7+3 =
= 173+072+[(7+2)-6]7+3=173+072+37+3 =
=1033(7),
sau, se pot aşeza numerele sub forma :
3 126(7) –
2 063(7)
1 033(7)

Dacă numerele nu au acelaşi număr de cifre sau dacă nu sunt scrise în

aceeaşi bază de numeraţie, rămân valabile menţiunile făcute în cazul
operaţiei de adunare.

29
ÎNMULŢIREA

Fie numărul A(k) = a n a n 1 ...... a 2 a 1a 0 (k) şi numărul de o cifră

B(k) = b 0 (k).
Produsul celor două numere este:
A(k)  B(k) = (ankn + an-1kn-1 + … + a2k2 + a1k + a0)b0 =
= (anb0)kn+(an-1b0)kn-1 +…+ (a2  b0)k2 + (a1b0)k+(a0b0).
Pentru efectuarea produsului dintre cele două numere date, unităţile de
diferite ordine ale deînmulţitului se înmulţesc cu înmulţitorul, după care
se face suma produselor parţiale obţinute. Sunt posibile următoarele
cazuri, pentru unităţile de un ordin i+1, i = 0, n :
- ai b0 < k, adică ai  b0 = 0k +r1 (unde r1 = aib0); în acest caz la
produs se scrie r1 pentru unităţile de ordin i+1;
- ai  b0 = nk +0, n  N* (r2 = 0); în acest caz la produs se scrie 0
pentru unităţile de ordin i+1, iar cele n unităţi de ordin imediat superior
se adună la produsul unităţilor respective (de ordin i+2);
- ai  b0 > k, adică aib0 = nk+r3, nN*; în acest caz la produs se
scrie r3 pentru unităţile de ordin i+1, iar cele n unităţi de ordin imediat
superior se adună (ca şi în cazul anterior) la produsul unităţilor respective
(de ordin i+2).
Exemple: 1. Avem 256(7)3(7) = 1134(7), deoarece:
256(7)3(7) = (272 + 57 +6)3=(23)72+(53)7+63=
= 672+(27+1)7+(27+4)=672+272+17+27+4
= (6+2)72+37+4 = (7+1)72 + 37+4=
= 173 + 172 +37+4=
= 1 134(7).

2. Avem 143(5)4(5) = 1232(5), deoarece:

143(5)4(5) = (152+45+3)4 = (14) 52 + (44)5+34=
= 452+(35+1)5+(25+2)=
= 452+352+15+25+2 =
= (4+3) 52 + (1+2)5 +2 =
= (15+2) 52+35+2=
= 153+252+35+2=1 232(5),
sau, aşezând sub o altă formă calculele, avem:
34 = 25+2, deci cifra unităţilor de ordinul 1 a

30
 produsului este 2;
44 +2 = 35 +3, deci cifra unităţilor de ordinul 2 a
produsului este 3;
14+3 = 15+2, deci cifra unităţilor de ordinul 3 a
produsului este 2,
iar cifra unităţilor de ordinul 4 a produsului este 1.

În cazul în care înmulţitorul este un număr de mai mult de o cifră (deci

de două sau mai multe cifre), operaţia de înmulţire conduce la produsul a
două sume (corespunzătoare scrierii sistematice a celor două numere),
cifrele de diferite ordine ale deînmulţitului înmulţindu-se pe rând cu
fiecare cifră a înmulţitorului, obţinându-se în acest fel atâtea produse
parţiale câte cifre are înmulţitorul; regula pentru acest caz este analoagă
regulii de înmulţire pentru cazul în care înmulţitorul are o singură cifră,
dar, în plus, se va ţine seama de ordinul unităţilor pe care acea cifră le
reprezintă (în cazul înmulţirii unui număr cu un alt număr de o singură
cifră, acea cifră reprezenta doar unităţile de ordinul1).
Astfel, dacă A(k) = a n a n 1 ...... a 2 a 1a 0 (k) iar B(k) = b m b m1 ..... b 2 b1b 0 (k),
m,nN*, atunci : A(k)B(k) = (ankn +an-1kn-1+…+a2k2+a1k+a0)
(bmkm+bm-1km-1+…+b2k2+b1k+b0) =
= (ankn + an-1  kn-1 + … + a2  k2 + a1 k +a0)bmkm+
+ (ankn + an-1  kn-1 + … + a2  k2 + a1 k +a0)  bm-1km-1+
……………………………………………………………
+( ankn + an-1  kn-1 + … + a2  k2 + a1 k +a0)b2k2+
+( ankn + an-1  kn-1 + … + a2  k2 + a1 k +a0)b1k +
+( ankn + an-1  kn-1 + … + a2  k2 + a1 k +a0)b0; am obţinut astfel o
sumă de (m+1) produse parţiale, adică exact atâtea produse parţiale câte
cifre are înmulţitorul, după care avem:
A(k)B(k)=(anbmkn+m+an-1bmkn-1+m+…+a2bmk2+m+a1bmk1+m+a0bmkm)+
+(anbm-1kn+m-1+an-1bm-1kn-1+m-1+…+a2bm-1k2+m-1+a1bm-1k1+m-1+a0bm-1km-1)+
…………..……………………………………………………………………..
+(anb2kn+2+an-1b2kn-1+2+…+a2b2k2+2+a1b2k1+2+a0b2k2)+
+(anb1kn+1+an-1b1kn-1+1+…+a2b1k2+1+a1b1k1+1+a0b1k1)+
+(anb0kn+an-1b0kn-1+…+a2b0k2+a1b0k+a0b0), după care se fac
calculele ţinând seama de baza de numeraţie şi de faptul că se sumează
doar unităţi de acelaşi ordin.
Exemplu: 156(7)25(7) = (172+57+6)(27+5)=

31
 = (1273+5272+627)+(1572+557+65)=
=[273+(7+3)72+(7+5)7]+[572+(37+4)7+(47+2)]=
= 273+73+372+72+57+572+372+47+47+2=
= (2+1)73 + (3+1+5+3)72+(5+4+4)7+2=
= 373+(7+5)72+(7+6)7+2=373+73+572+72+67+2=
= 473+672+67+2 = 4 662(7).
Se pot scrie numerele şi organiza calculele sub forma următoare:
156(7) 
25(7)
1 212
345
4662(7) ,
în care am efectuat:
- înmulţirea cu unităţile de ordinul 1 ale înmulţitorului:
156(7)  5(7) = 1212(7), pentru că : 65 = 47 +2,
55+4 = 47+1,
15+4 = 17+2;
- înmulţirea cu unităţile de ordinul 2 ale înmulţitorului:
156(7)  2(7) = 345(7), pentru că: 26 = 17+5,
25+1 = 17+4,
21+1 = 3, dar ţinându-se
seama de ordinele acestor unităţi, atunci când se aşează pentru
adunare, se aşează deplasate spre stânga cu o poziţie, astfel că pe
coloane sunt aşezate pentru adunare unităţi de acelaşi ordin; se
efectuează apoi adunarea celor două produse parţiale, ţinând
seama că această sumă se efectuează în baza de numeraţie 5.
Analog se procedează în cazul unui înmulţitor cu oricâte cifre, scris într-o
bază de numeraţie oarecare k.
Un caz special îl reprezintă înmulţirea unui număr
A(k) = a n a n 1 ...... a 2 a 1a 0 (k) cu o putere m a bazei sistemului de numeraţie,
deci cu km, mN*.
Dacă baza de numeraţie este 10, se ştie că înmulţirea cu 10m are ca
rezultat un număr ale cărui cifre sunt exact cifrele deînmulţitului, urmate
de exact m cifre de 0.
De exemplu: 125(10)102 = 12 500(10);
2 002(10)103 = 2 002 000(10);
1 959(10)10 = 19 590(10).

32
În cazul în care baza sistemului de numeraţie este o bază oarecare k,
avem:
A(k)km = a n a n 1 ...... a 2 a 1a 0 (k) km =
= (ankn + an-1  kn-1 + … + a2  k2 + a1 k +a0)km =
= ankn+m + an-1  kn+m-1 + … + a2  km+2 + a1 km+1 +a0km=
= ankn+m + an-1  kn+m-1 + … + a1  km+1 + a0 km +
+0km-1+…+0k2+ 0k+0= a n a n 1 ......a 2 a 1a 0 00
 00 (k) =
...
m zerouri

= A(k)  100
 00 (k) = A(k)10
...
m
(k) .
m zerouri

Exemplu: 3 211(4)  43 = 3 211(4)10 3( 4) =3 211 000(4).

1 011(2)  22 = 1 011(2)10 (22) = 101 100(2).

ÎMPĂRŢIREA

Fie numărul natural A(k) = a n a n 1 ...... a 2 a 1a 0 (k) şi fie numărul de o cifră

B(k) = b 0 (k). Avem:
A(k) : B(k) = (ank + an-1  kn-1 + … + a2  k2 + a1 k +a0): b0 =
n

a a a a a
= n kn + n 1  kn-1 + … + 2 k2 + 1 k+ 0 .
b0 b0 b0 b0 b0
Sunt posibile următoarele cazuri, pentru fiecare ai , i= 0, n :
- ai se divide cu b0, adică ai=b0ci, unde ci  N; în acest caz vor fi ci
unităţi de ordinul i+1 ale câtului;
- ai < b0; în acest caz, la unităţile de ordinul i+1 ale câtului se scrie 0,
iar cele ai unităţi de ordin i+1 se transformă în unităţi de ordin imediat
inferior, deci de ordin i, care se adună la unităţile de ordinul i ale
numărului A(k), suma astfel obţinută împărţindu-se la b0;
- ai > b0 şi ai nu este divizibil cu b0 : ai = b0ci + ri, 0 < ri < b0; în acest
caz, la unităţile de ordinul i+1 ale câtului se scrie ci, iar restul ri de unităţi
de ordinul i+1 se transformă în unităţi de ordin imediat inferior,
procedându-se apoi analog cu cazul precedent.

Să remarcăm următoarele:

33
 - deîmpărţitul este privit ca o sumă, având în vedere scrierea
sistematică, în timp ce împărţitorul trebuie privit ca un tot;
- dacă împărţitorul are două sau mai multe cifre, împărţirea se face prin
analogie cu cazul în care împărţitorul are o singură cifră, ţinând seama de
baza de numeraţie în care se lucrează şi de regulile referitoare la lucrul cu
unităţi de acelaşi ordin sau de ordine diferite;
- se încep calculele cu unităţile de ordinul cel mai mare ale
împărţitorului, apoi se continuă până se ajunge la unităţile de ordinul 1.

Exemple:
1. Împărţirea unui număr la un împărţitor de o cifră.
345(7) : 2(7) = 156(7), pentru că:
-3 unităţi de ordinul 3 împărţite la 2 fac 1 (prima cifră a câtului)
rest 1 (pentru că 3 = 21+1), restul se transformă în unităţi de
ordinul 2, care se adaugă la unităţile de ordinul 2 ale numărului:
17+4 = 11 unităţi de ordinul 2;
- 11 unităţi de ordinul 2 împărţite la 2 fac 5 (a doua cifră a
câtului) rest 1 (pentru că 11 = 25+1), restul se transformă în
unităţi de ordinul 1, care se adaugă la unităţile de ordinul 1 ale
numărului: 17+5 = 12 unităţi de ordinul 1;
- 12 unităţi de ordinul 1 se împart la 2 şi fac 6 (a treia cifră a
câtului) rest 0 (12=26+0).
Câtul este deci 156(7).
2. Împărţirea unui număr la un împărţitor de două sau mai multe
cifre.
6413(8) : 25(8) = 237(8).
- 64(8) = 225(8) + 12(8) = 52(8) + 12(8) unităţi de ordinul 3; prima
cifră a câtului este 2;
- 12(8) unităţi de ordinul 3 transformate în unităţi de ordinul 2 fac
12(8)8 = 120(8) unităţi de ordinul 2, la care se adaugă o unitate de
ordinul 2 a deîmpărţitului, în total 121(8) unităţi de ordinul 2;
- 121(8) unităţi de ordinul 2 împărţite la 25(8) fac 3 rest 22(8); a
doua cifră a câtului este 3;
- 22(8) unităţi de ordinul 2, transformate în unităţi de ordinul 1, fac
22(8)8 = 220(8) unităţi de ordinul 1, la care se adaugă unităţile de
ordinul 1 ale deîmpărţitului şi se obţin 223(8) unităţi de ordinul 1;

34
 - 223(8) unităţi de ordinul 1 împărţite la 25(8) fac 7 rest 0; se trece
7 la cât (a treia cifră a câtului este 7) şi se constată că împărţirea
s-a făcut exact: 25(8)7(8) = 223(8).
Scrierea numerelor şi organizarea calculelor se poate face în forma
următoare:

6413(8) : 25(8) = 237(8)

64(8) : 25(8) = 2
52(8)
12(8) 8 = 120(8) +
1
121(8) : 25(8) = 3
77(8)
22(8) 8 = 220(8) +
3
223(8) : 25(8) = 7
223(8)
===
Să remarcăm că, exceptând faptul că se lucrează într-o altă bază de
numeraţie, această formă de scriere a numerelor şi organizare a calculelor
este cea mai utilizată (mai ales atunci când este vorba de baza de
numeraţie 10).
Verificarea corectitudinii rezultatului se face, evident, făcând produsul
dintre împărţitor şi cât, la care, adaugând restul, trebuie să se obţină
deîmpărţitul:
25(8)237(8) = 6413(8) + 0(8).

25(8)
237(8)
223
77
52
6413(8)
(calculele au fost efectuate în baza de numeraţie 8).

35
OPERAŢII ALGEBRICE PE MULŢIMEA NUMERELOR
NATURALE

Am arătat că mulţimea numerelor naturale N poate fi introdusă

constructiv sau axiomatic şi am introdus operaţiile de adunare şi
înmulţire a două numere naturale, evidenţiind proprietăţi ale acestora,
demonstrate în contextul respectiv. Am precizat însă într-o remarcă
faptul că vom reveni detaliat asupra operaţiilor cu numere naturale, într-o
manieră accessibilă şi relativ independentă de modul în care a fost
introdusă mulţimea numerelor naturale. Vom studia detaliat operaţiile cu
numere naturale în cazul special în care baza de numeraţie este 10.

ADUNAREA NUMERELOR NATURALE

Fie A şi B două mulţimi disjuncte, cu a, respectiv cu b elemente.

Se numeşte suma numerelor a şi b şi se notează a+b, numărul
elementelor mulţimii AB.
Operaţia prin care oricărui cuplu de numere naturale (a,b) i se asociază
numărul natural c = a+b se numeşte adunare. Numerele care se adună se
numesc termeni (a este primul termen, iar b este al doilea termen).
Deci „+” : NN N, defintită astfel:
() a, b  N : (a,b)c = a+bN este o lege de compoziţie internă
pe N.
Adunarea numerelor naturale este asociativă:
() a, b,c  N : (a+b)+c = a+(b+c) = a+b+c.
Adunarea numerelor naturale este comutativă :
() a, b N : a+b = b+a.
Elementul neutru faţă de adunarea numerelor naturale este numărul
natural 0:
() aN : a+0=0+a = a.
Aşadar, suma mai multor numere naturale nu se schimbă dacă:
- se introduc paranteze (se regrupează termenii);
- se elimină paranteze;
- se înlocuiesc anumiţi termeni cu sume (neefectuate) care sunt
egale cu termenii respectivi;
- se modifică ordinea termenilor;
- se adaugă sau se elimină termeni nuli (egali cu 0).

36
 Am văzut că într-un sistem de numeraţie poziţional oarecare, deci şi în
sistemul de numeraţie zecimal, două sau mai multe numere naturale se
adună adunând între ele unităţile de acelaşi ordin, rămânând valabil
modul de lucru pentru cele două cazuri posibile : cazul în care suma
unităţilor de acelaşi ordin este un număr mai mic decât baza (în cazul
nostru 10) sau suma unităţilor de acelaşi ordin este un număr mai mare
sau egal cu baza.
Pentru simplitatea calculului se pot aşeza termenii sumei unul sub
altul, astfel că pe aceeaşi coloană să fie numai unităţi de acelaşi ordin,
după care se efectuează adunarea. Se poate face însă adunarea şi folosind
scrierea sistematică a numerelor în baza de numeraţie 10.
Indiferent de modul de lucru, se începe calculul cu unităţile de ordinul
1 şi se continuă succesiv până la unităţile de cel mai mare ordin.
Să remarcăm faptul că atunci când baza de numeraţie este 10, scrierea
explicită a bazei poate fi omisă. De asemenea, când baza de numeraţie nu
este explicit specificată, iar din context nu se subînţelege o altă bază,
atunci baza de numeraţie este baza 10.
Exemplu: Fie A = 4 125,
B = 87 938.
Pentru a calcula A+B procedăm astfel:
- se adună unităţile de ordinul 1 (cu acestea se incepe
întodeauna):
5+8=13 = 110+3, deci 3 va fi cifra unităţilor de ordinul 1
a sumei, iar o unitate de ordinul 2 se va aduna cu uniăţile de
ordinul 2 ale numerelor ce se adună;
- se adună unităţile de ordinul 2 :
2+3 = 5, după care se adună unitatea de ordinul
provenită de la adunarea unităţilor de ordinul 1 ale
numerelor:
5+1 = 6, deci 6 va fi cifra unităţilor de ordinul 2 a
sumei;
- se adună unităţile de ordinul 3 ale termenilor sumei :
1+9 = 10 = 110 + 0, deci cifra unităţilor de ordinul 3
a sumei numerelor va fi 0, iar o unitate de ordinul 4 se va
aduna la suma unităţilor de ordinul 4 ale termenilor;
- se adună unităţile de ordinul 4 :
4+7 =11,

37
 11+1=12, deci 2 va fi cifra unităţilor de ordinul 4 a
sumei, iar 1 se va aduna la suma unităţilor de ordinul 5 ale
termenilor;
- unităţile de ordinul 5 vor fi date de :
0+8=8,
8+1=9, deci 9 va fi cifra unităţilor de ordinul 5 a
sumei.
Suma este deci : 4 125 +87 938 = 92 063.

Se pot scrie numerele şi organiza calculele şi în forma următoare

(regulile fiind aceleaşi) :
4 125 +
87 938
92 063 .
Se poate efectua adunarea celor două numere şi scriind numerele în
forma lor sitematică, astfel :
A = 4 125 = 4103 + 1102 + 2101 + 5;
B = 87 938 = 8104 + 7103 + 9102 + 3101 +8;
A+B = (4103 + 1102 + 210 +5) + (8104 + 7103+9102+310+8) =
= 8104 + (4+7)103 + (1+9)102 + (2+3)10 + (5+8) =
= 8104 + 11103 + 10102 + 510+13 =
= 8104 + 10103 + 1103 + 103 + 510+10+3 =
= 8104 + 104 +(1+1)103 + (5+1)10+3=
= (8+1)104 + 2103 + 610 +3 =
= 9104 + 2103 + 0102 + 610 + 3 = 92 063.
Operaţia de adunare este folosită în problemele în care :
- se cere să se determine numărul de obiecte a două sau mai multe
mulţimi disjuncte;
- se cere determinarea unui număr care este mai mare decât un
număr dat cu un număr precizat de unităţi.
Se observă că :
- dacă un termen al unei sume se măreşte cu un număr, atunci şi
suma se măreşte cu acel număr, adică dacă la
s = a1+a2+…+ak , kN*, a1, a2, …, ak N, adunăm n0N,
atunci (a1+a2+…+ak)+n0 = s+n0;
- dacă adunăm un număr cu o sumă, acel număr se poate aduna
(asocia) cu fiecare termen al sumei, adică dacă:
s = a1+a2+…+ak, a1, a2, …,ak N, kN*, atunci:

38
 s+n0 = (a1+n0)+a2 + … + ak = a1+(a2+n0)+a3 +…+ak = …
= a1+a2+ … + (ak+n0), () n0N.

SCĂDEREA (DIFERENŢA) NUMERELOR NATURALE

A scădea dintr-un număr natural a, numit descăzut, un alt număr

natural b, numit scăzător, unde a  b, înseamnă a găsi un alt număr
natural c, numit restul sau diferenţa numerelor naturale a şi b, notat a - b,
care adunat cu scăzătorul să dea descăzutul.
Aceasta înseamnă că oricăror două numere naturale a, b  N, astfel
încât a  b li se poate asocia numărul natural c = a-b, cN, pentru că
c+b=a.
Să observăm că:
- scăderea numerelor naturale a şi b este posibilă în N, în sensul
că diferenţa a - b este tot un număr natural, doar dacă a  b;
- atunci când este posibilă în N, adică atunci când a  b, scăderea
are rezultat unic;
- scăderea nu este o lege de compoziţie internă pe N, pentru că
()a,bN astfel încât cuplului (a,b)NN i se asociază elementul
c=a-b, c  N;
- scăderea este operaţia inversă adunării (tocmai de aceea
verificarea rezultatului unei scăderi se face prin adunare).
Avem:
1. Dacă a=b, diferenţa numerelor a şi b este nulă : c = a-b = 0.
2. (a-b)+b = a, () a, bN, ab (rezultă din definiţia diferenţei).
3. Pentru a scădea un număr dintr-o sumă este suficient să-l scădem
dintr-un termen al sumei. Acesta înseamna că dacă
s = a1+a2+…+ak, kN*, a1, a2, …, ak N, atunci:
s-n0 = (a1+a2+…+ak) – n0 = (a1-n0)+a2 + … + ak =
= a1+(a2-n0)+a3 + +…+ ak = a1+a2+…+ak-1 + (ak-n0), () n0N,
n0  s. (Pentru cazul în care numărul se scade din primul termen
al sumei avem, făcând proba : [(a1-n0)+a2 + … + ak]+n0 =
= [(a1-n0) + n0]+a2+ …+ +ak = (a1-n0+n0)+a2 + … + ak =
a1+a2+…+ak = s; analog când numărul se scade din oricare alt
termen al sumei).
4. Pentru a scădea o sumă s dintr-un număr natural n0N, n0  s, se
scade primul termen al sumei din acel numar, apoi din diferenţă se scade

39
al doilea termen, şi în acest fel se scad succesiv toţi termenii sumei până
se ajunge la ultimul.
Dacă suma s = a1+a2, a1, a2  N, avem:
n0-s = n0 – (a1+a2) = (n0 – a1) – a2 = n0 – a1 – a2.
Într-adevăr, dacă notăm diferenţa cu d = n0 – s, atunci, aplicând
definiţia scăderii avem: d+s = (n0-s)+s = n0 – s+s = n0.
Dacă suma s = a1+a2+…+ak, kN*, a1, a2, …, ak  N, n0  s, avem :
n0–s = n0–(a1+a2+…+ak)=n0-[a1+(a2+…+ak)] = n0-a1 – (a2+…+ak) =
= n0-a1 – [a2 + (a3 + … + ak)] = n0 – a1-a2 – (a3+ … + ak) = ... =
=n0 – a1 – a2 - … - ak.
Observaţie:
n0 – (a1+a2+…+ak) = (…(((n0 – a1) – a2) – a3) - … - ak-1) – ak.
5. Pentru a scădea dintr-un număr n0 N o diferenţă d = a1- a2 (în
care a1 este descăzutul, iar a2 este scăzătorul), a1, a2  N, a1  a2, d  n0,
se adună la numărul n0 scăzătorul a2, apoi se scade descăzutul :
n0 – d = n0 – (a1-a2) = n0 + a2 – a1.
Într-adevăr, n0 + a2 – a1 + d = n0 + a2 – a1 +a1 – a2 = n0.
6. Fiind dată o sumă de doi termeni s = a1 + a2, a1, a2 N, fiecare
termen este egal cu diferenţa dintre suma s şi celălalt termen :
a sa ;
s = a1+a2  a 1  s  a2 .
 2 1

Într-adevăr, s-a2 = (a1+a2)-a2 = a1; s-a1 = (a1+a2)-a1 = a2+a1-a1 = a2.

Mai general, fiind dată o sumă s de k termeni, s = a1+a2+…+ak,
kN , a1, a2, …, akN, fiecare termen este egal cu diferenţa dintre suma s
*

şi suma celorlalţi termeni:

a 1  s  (a 2  a 3  ...  a k );
a 2  s  (a 1  a 3  ...  a k );
s = a1+a2+…+ak  .......... .......... .......... .......... ...
a k 1  s  (a 1  ...  a k 2  a k );
a k  s  (a 1  a 2  ...  a k 1 ).
Într-adevăr,
s = a1 + … + ai-1 + ai + ai+1 + …+ ak = (a1+ …+ai-1)+(ai+1+…+ak)+
+ai = (a1 + … + ai-1 + ai+1 + …+ ak)+ai = s' + ai, unde s' = a1 + … + ai-1 +
+ ai+1 + …+ ak, şi ţinând seama că s' N şi de cazul în care suma are doi
termeni, avem ai = s-s' = s – (a1 + … + ai-1 + ai+1 + …+ ak), i = 1, k .

40
 7. Fiind dată o diferenţă d = a1 – a2, a1, a2N, a1  a2, scăzătorul a2
este egal cu descăzutul a1 minus diferenţa d :
a2 = a1 – d.
Într-adevăr, d+a2 = a1-a2 + a2 = a1.
8. Dacă mărim (sau micşorăm) cu un număr natural n0 N unul din
termenii unei sume, atunci suma se măreşte (se micşorează) cu acel
număr.
Fie s = a1+a2+…+ak, kN*, a1, a2, …, akN, n0 N şi fie
termenul ai, i = 1, k al sumei, ai  n0. Atunci:
a1 + …+ ai-1+ (ai  n0) + ai+1 + …+ ak = a1 + …+ ai-1+ai+ (ai+1  n0)
+ …+ ak = ……= a1+…+ai-1+ai + ai+1+…+ak  n0 = s  n0.
9. Dacă mărim (sau micşorăm) descăzutul cu un număr n0 N, atunci
difrenţa se măreşte (se micşorează) cu acel număr:
d = a1 – a2, a1, a2 N, a1  a2, n0N, a1  n0, d  n0.
(a1  n0)-a2 = a1  n0 – a2 = a1-a2  n0 = d  n0.
10. Dacă mărim (sau micşorăm) scăzătorul cu un număr, atunci
diferenţa se micşorează (se măreşte) cu acel număr:
d = a1 – a2, a1, a2 N, a1  a2, n0N, a2  n0, d  n0.
a1 - (a2  n0) = a1 - a2  n0 = d  n0.
11. Dacă mărim (sau micşorăm) şi descăzutul şi scăzătorul unei
diferenţe cu acelaşi număr n0 N, atunci diferenţa nu se schimbă :
d = a1 – a2, a1, a2 N, a1  a2, n0N, a1  n0, d  n0.
(a1 n0)-(a2  n0) = a1 n0 – a2  n0 = a1-a2  n0  n0 = a1-a2 = d.

Să remarcăm în final faptul că justificările afirmaţiilor anterioare s-au

făcut folosind ca punct de plecare definiţia scăderii ca operaţie inversă a
adunării, unicitatea rezultatului scăderii şi asociativitatea şi
comutativitatea adunării.
Afirmaţiile anterioare vor fi valabile aşadar pe orice mulţime (de
numere) pe care s-a definit adunarea (fiind admise sau verificate
proprietăţile ei de bază) şi scăderea (ca operaţie inversă adunării).
Am văzut că într-un sistem de numeraţie poziţional oarecare, deci şi în
sistemul de numeraţie zecimal, diferenţa a două numere naturale se face
scăzând între ele unităţile de acelaşi ordin şi ţinând seama că avem
următoarele cazuri posibile:

41
 - cifra unităţilor de un anumit ordin a scăzătorului este mai mică
sau egală cu cifra unităţilor de acelaşi ordin a descăzutului; în acest caz
diferenţa celor două cifre este cifra unităţilor de acel ordin a diferenţei;
- cifra unităţilor de un anumit ordin a scăzătorului este strict mai
mare decât cifra unităţilor de acelaşi ordin a descăzutului; în acest caz o
unitate de un ordin imediat superior se transformă (ţinând seama de bază)
în unităţi de ordinul în discuţie, la aceste unităţi se adaugă cifra unităţilor
de acest ordin ale descăzutului, după care, din această sumă se scad
unităţile de acelaşi ordin ale scăzătorului, diferenţa fiind cifra unităţilor
de acest ordin a diferenţei numerelor.
Exemplu: Fie A = 23 138,
B = 17 519.
Pentru a calcula A-B se procedează astfel:
- se scad din unităţile de ordinul 1 ale descăzutului, unităţile de
ordinul 1 ale scăzătorului, dar în cazul nostru 8<9, deci o unitate
de ordinul 2 (de ordin imediat superior) este transformată în
unităţi de ordinul 1 şi se adună la unităţile de ordinul 1 ale
descăzutului, după care se scad unităţile de ordinul 1 ale
scăzătorului :
1 unitate de ordinul 2 = 10 unităţi de ordinul 1.
10+8=18 unităţi de ordinul 1.
18-9=9, deci 9 este cifra unităţilor de ordinul 1 a diferenţei
numerelor;
- se scad din unităţile de ordinul 2 ale descăzutului (ţinând
seama că acestea sunt mai puţine cu o unitate, pe care am luat-o şi
am transformat-o în unităţi de ordinul 1) unităţile de ordinul 2 ale
scăzătorului :
3-1=2.
2-1=1, deci 1 este cifra unităţilor de ordinul 2 a diferenţei
numerelor;
- cum în cazul unităţilor de ordinul 3 avem 1<5, se ia o unitate de
ordinul 4 şi se transformă în unităţi de ordinul 3, după care se
continuă ca în cazul unităţilor de ordinul 1:
1 unitate de ordinul 4 = 10 unităţi de ordinul 3.
10+1=11 unităţi de ordinul 3.
10-5=6, deci 6 este cifra unităţilor de ordinul 3 a diferenţei
numerelor;

42
- în cazul unităţilor de ordinul 4 şi 5 procedăm analog, dar ţinem
seama de unităţile luate şi transformate în unităţi de ordin imediat
inferior ce au fost necesare.
Astfel: 3 - 1 = 2.
2 < 7.
1 unitate de ordinul 5 = 10 unităţi de ordinul 4.
10+2=12 unităţi de ordinul 4.
12-7=5, deci 5 va fi cifra unităţilor de ordinul 4 a
diferenţei numerelor.
Apoi, pentru unităţile de ordinul 5 avem:
2-1=1 unitate de ordinul 5 are descăzutul.
1-1 =0, deci diferenţa numerelor are ca cifră a unităţilor de
ordinul 5 cifra 0, dar aceasta fiind la începutul numărului
ce reprezintă diferenţa, nu se mai scrie. Diferenţa
numerelor este deci 23 138 -17 519=5 619.
Pentru simplitatea calculului se pot aşeza termenii diferenţei
unul sub altul, astfel încât pe aceeaşi coloană să fie numai unităţi
de acelaşi ordin, după care se efectuează scăderea.
Deci, se mai pot scrie numerele şi organiza calculele şi în
forma următoare (regulile urmate fiind aceleaşi) :
23 138 –
17 519
5 619 .
Se poate efectua diferenţa celor două numere şi scriind
numerele în forma lor sistematică, astfel:
A = 23 138 = 2104+3103+102+310+8;
B = 17 519 = 104+7103 +5102+10+9;
A-B = (2104+3103+102+310+8) – (104+7103 +5102+10+9) =
= 2104+3103+102+310+8 – 104 - 7103 - 5102 – 10-9 =
= (2-1)104 +(3-7)103 + (1-5)102 +(3-1)10 +(8-9)=
= 104+(3-7)103 +(1-5)102 + 210 +(8-9) =
= 10103 +(3-7)103 +(1-5)102 + 110 +(10+8-9) =
= (10+3-7)103 + (1-5)102+10+9=
= 6103 +(1-5)102 +10+9=
= 5103+10102 +(1-5)102 +10+9=
= 5103 + (10+1-5)102+10+9=
= 5103 + 6102+10+9 = 5619.

43
 Operaţia de scădere este folosită în problemele în care :
-se cere determinarea unui număr care este mai mic decât un
număr dat cu un număr precizat de unităţi;
-se cere compararea a două numere sau mărimi pentru a decide
care dintre ele este mai mare sau mai mic;
-dintr-o mărime dată se scade, scoate, elimină, înlătură o anumită
cantitate din aceeaşi mărime.

SUME ALGEBRICE CU NUMERE NATURALE

O succesiune de adunări şi scăderi de numere naturale se numeşte

sumă algebrică de numere naturale.
Vom admite în cele ce urmează, fară a mai complica scrierea cu toate
condiţiile necesare, că toate scăderile ce apar sunt posibile în N.

1. Într-o sumă algebrică putem schimba ordinea termenilor,

păstrând semnele corespunzătoare fiecărui termen.
Pentru a demonstra această afirmaţie este suficient să o demonstrăm
pentru doi termeni consecutivi, deoarece schimbarea ordinii termenilor
într-o sumă algebrică de numere naturale se poate obţine prin mai multe
schimbări succesive de câte doi termeni consecutivi.
Fie s suma algebrică ce are numerele naturale ai şi ai+1 termeni
consecutivi. Atunci, dacă s1 este rezultatul efectuării tuturor operaţiilor
algebrice cu termenii sumei algebrice ce preced pe ai, iar s2 este rezultatul
efectuării tuturor operaţiilor algebrice cu termenii ce urmează în suma
algebrică după ai+1, avem una din următoarele posibilităţi:
s = s1+ai+ai+1+s2 = s1+ai+1+ai + s2, deoarece s1+ai+ai+1= s1+ai+1+ai;
s = s1+ai-ai+1+s2 = s1-ai+1+ai + s2, deoarece s1+ai-ai+1= s1-ai+1+ai;
s = s1-ai+ai+1+s2 = s1+ai+1-ai + s2, deoarece s1-ai+ai+1= s1+ai+1-ai;
s = s1-ai-ai+1+s2 = s1-ai+1-ai + s2, deoarece s1-ai-ai+1= s1-ai+1-ai.
Cum în toate aceste cazuri afirmaţia este adevărată, deducem că este
adevărată în general.
Un caz particular este acela în care într-o sumă algebrică de numere
naturale apar doi termeni egali şi de semne contrare. În acest caz, aceşti
doi termeni se elimină din sumă şi rezultatul nu se schimbă, deoarece,
prin schimbări succesive de termeni consecutivi, cele două numere se pot
aduce unul lângă altul astfel că avem:

44
 s + a - a = s. Această operaţie se numeşte reducere.
2. O sumă algebrică de numere naturale este egală cu suma
termenilor care se adună minus suma termenilor care se scad.
Într-adevăr, cu proprietatea anterioară putem schimba ordinea
termenilor sumei algebrice date, astfel încât toţi termenii care se adună să
fie grupaţi primii şi unul după altul, după care să urmeze termenii care se
scad; termenii care se scad se trec într-o paranteză în care apar toţi cu
semnul + , în faţa parantezei fiind semnul - .
Mai general, într-o sumă algebrică putem pune mai mulţi termeni
într-o paranteză :
- cu semnul + în faţă şi atunci termenii din paranteză au semnele
neschimbate;
- cu semnul – în faţă şi atunci toţi termenii din paranteză au
semnele schimbate (se schimbă semnul + cu semnul – şi semnul – cu
semnul +).
3. Suma a două sume algebrice este o sumă algebrică ai căror
termeni sunt toţi termenii celor două sume cu semnele neschimbate.
4. Diferenţa a două sume algebrice s1 şi s2 este o sumă algebrică
s = s1- s2 , ai cărei termeni sunt toţi termenii celor două sume :
- cu semnul neschimbat dacă termenii sunt termeni ai sumei s1,
- cu semnul schimbat dacă termenii sunt termeni ai sumei s2.

ÎNMULŢIREA NUMERELOR NATURALE

Prin produsul numerelor naturale a şi b, notat ab, sau ab, sau ab, se
înţelege o sumă de b termeni în care fiecare termen este egal cu a.
Deci a  b = a  b = ab =a+a++a .
de b ori
A înmulţi două numere naturale date a şi b înseamnă a găsi produsul
lor. Numărul natural a se numeşte deînmulţit, iar numărul natural b se
numeşte înmulţitor. Atât deînmulţitul, cât şi înmulţitorul se numesc
factori ai produsului.
Evident, din definiţie rezultă că înmulţirea este adunarea repetată a
aceluiaşi termen (mai exact a deînmulţitului, repetată de un număr de ori
egal cu înmulţitorul).
Avem deci „” : NN  N astfel că () a, b N : (a,b)  p =ab N.
Înmulţirea este deci o lege de compoziţie internă pe N.

45
 Să remarcăm că dacă cel puţin unul din factorii unui produs este 0,
atunci produsul este nul :
- a = 0, b0 : 0b=0;
- a0, b=0 : a0=0;
- a=0, b=0 : 00=0.
Deci, dacă produsul a două numere naturale a şi b este diferit de zero,
atunci ambele numere sunt diferite de zero şi reciproc:
ab0  a0 şi b0.
1. Înmulţirea numerelor naturale este comutativă :
ab=ba, () a, bN.
Într-adevăr, produsul
ab= a
a  ...
   a = 1
 
1 ...
 1  ...  1
1 ...
 1
de b ori

de a ori de a ori

de b ori

şi, folosind asociativitatea, asociem primul termen din prima paranteză cu

primul termen din a două paranteză şi aşa mai departe până la ultima
paranteză şi obţinem :
1  1  ...  1)  ...  (1  1  ...  1) = b
ab = ( b  ...
   b = ba.


      
de a ori
de 
b ori
de 
b ori

de a ori

Observaţie. Uneori se consideră că primul factor este înmulţitorul şi că

al doilea factor al unui produs este deînmulţitul, pornind de la
faptul că în calculul algebric scriem a+a = 2a şi nu a2, sau
3m şi nu 1m3 (deşi în măsurarea unei lungimi de 3m
repetăm lungimea de 1m de 3 ori, deci 3 are rolul
înmulţitorului).
Aparent, proprietatea înmulţirii de a fi comutativă poate da
impresia că nu are importanţă ordinea în care apar în produs
deînmulţitul şi înmulţitorul, dar trebuie să precizăm că în
unele probleme aplicative (cum ar fi, de exemplu, cele în care
trebuie să ţinem seama de unităţi), această distincţie este
necesară.

2. Înmulţirea numerelor naturale este asociativă :

abc = (ab)c = a(bc), ()a, b, cN.
Într-adevăr,

46
 a  a  ...  a )  (a  a  ...  a )  ...  (a  a  ...  a ) =
(a  b)  c = (      

de b ori de b ori de b ori

de c ori

= a
a  ...
   a = a  (b  c).

bc termeni

3. În mulţimea N a numerelor naturale există elementul 1N, numit

element unitate sau element neutru faţă de înmulţirea numerelor
naturale, astfel că pentru orice aN este adevărată egalitatea:
1a = a1 = a.
4. Înmulţirea este distributivă faţă de adunarea şi scăderea
numerelor naturale, atât la dreapta, cât şi la stânga, adică:
(ab)c = acbc şi c(ab)= ca  cb = ac bc, () a, b,c N.
Într-adevăr, ac  bc = ca  cb =
 c  ...  c  ( c  c  ... 
=   =  = (a  b)  c.
c c ) c  c  ...  c
de a ori de b ori de ( a  b ) ori

Această proprietate se poate extinde pentru o sumă algebrică cu mai

mulţi termeni.
Astfel, dacă s = 1a1+2a2+…+kak, k N*, a1, a2, …,akN, i {-1,1},
i= 1, k , folosind asociativitatea adunării şi distributivitatea înmulţirii faţă
de adunarea şi scăderea numerelor naturale, avem :
sb = (1a1+2a2+…+kak)b = 1(a1b)+2(a2b)+…+k(akb).
Să remarcăm faptul că înmulţirea unei sume, diferenţe sau, mai
general, a unei sume algebrice de numere naturale cu un număr natural se
poate face într-unul din modurile următoare:
- se efectuează suma, diferenţa sau suma algebrică de numere
naturale şi apoi se înmulţeşte cu numărul;
- se înmulţeşte fiecare termen al sumei, diferenţei sau sumei
algebrice de numere naturale cu numărul şi apoi se efectuează calculele.
În cazul unui produs a două sume algebrice, se înmulţeşte, pe rând,
fiecare termen al primei sume cu fiecare termen al celei de-a doua sume
şi se însumează produsele. Fie s1 şi s2 cele două sume algebrice :
s1 = 1a1 + 2a2 + …+ kak, s2 = 1a1   2 a 2  ...   l a l , k, l N*, aiN,
' ' ' ' ' '

i{-1,1}, i = 1, k , a j N,  j {-1,1}, j = 1, l .

' '

s1s2 = (1a1+2a2+…+kak) ( 1a1   2 a 2  ...   l a l ) =

' ' ' ' ' '

=1a1 ( 1a 1   2 a 2  ...   l a l ) + 2a2 ( 1a 1   2 a 2  ...   l a l ) +

' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' '

47
+…+kak( 1a1   2 a 2  ...   l a l ) = ( 11a 1a1  ...  1 l a1a l ) +
' ' ' ' ' ' ' ' ' '

(  2 1a 2 a1  ...   2  l a 2 a l ) + …+ (  k 1a k a 1  ...   k  l a k a l ), unde

' ' ' ' ' ' ' '

 1, dac [ ( i  1,  'j  1) sau ( i  - 1,  'j  - 1)

 i  'j   , () i = 1, k , j= 1, l .
- 1, dac [ ( i  - 1,  j  1) sau ( i  1,  j  - 1)
' '

Să remarcăm că dacă suma algebrică s1 are k termeni şi suma

algebrică s2 are l termeni, atunci produsul sumelor s1s2 are kl termeni.
În cele ce urmează ne vom referi la produsele de mai mulţi factori.
Astfel :
1. Într-un produs de mai mulţi factori, doi factori consecutivi se pot
comuta sau se pot asocia. Pentru kN, k>2, ai N, i = 1, k , avem :
p = a1  a 2  ...  a i 1 ai  ai+1  a i  2  ...  a k = p1aiai+1p2 = p1ai+1ai  p2,
  
p1 p2

deoarece p1ai ai+1 = p1(aiai+1) = p1(ai+1ai) = p1ai+1ai.

1  a 2  ...  a i  2 ai-1aiai+1 a i  2  ...  a k =p1  ai-1 (ai  ai+1)  p2 =

p= a   
p1 p2

=p1 (ai-1  a1) ai+1  p2, deoarece (ai-1 ai) ai+1 = ai-1 (ai  ai+1).

2. Într-un produs de mai mulţi factori, orice permutare de doi

factori poate fi obţinută în urma mai multor comutări de câte doi factori
consecutivi.
Dacă p = a1…ai-1aiai+1 …aj-1ajaj+1…ak, unde kN, k>2, ai N,
i= 1, k , şi vrem să permutăm între ei factorii ai cu aj, atunci, avem:
p= a1…ai-1(aiai+1) …aj-1aj…ak =
= a1…ai-1(ai+1ai) …aj-1aj…ak =
= a1…ai-1ai+1(aiai+2) …aj-1aj…ak =
= a1…ai-1ai+1ai+2(aiai+3)…aj-1aj…ak =
………………………………………….
= a1…ai-1ai+1ai+2 …(aiaj-1)aj…ak =
= a1…ai-1ai+1ai+2 …aj-1(aiaj)aj+1…ak =
= a1…ai-1ai+1ai+2 …(aj-1aj)aiaj+1…ak=
= a1…ai-1ai+1 …(aj-2aj)aj-1aiaj+1…ak =
= a1…ai-1ai+1 …ajaj-2aj-1 aiaj+1…ak =
………………………………………………
= a1…ai-1(ai+1aj)…aj-1aiaj+1…ak =

48
 = a1…ai-1ajai+1 …aj-1aiaj+1…ak.
În concluzie, într-un produs de mai mulţi factori putem schimba
oricum dorim ordinea factorilor; putem, de asemenea, înlocui un număr
oarecare de factori cu produsul lor.
3. Dacă se înmulţeşte un factor al unui produs (de mai mulţi factori)
cu un număr, atunci produsul se înmulţeşte cu acel număr.
Dacă p = a1a2… ai …ak, kN, k>2, ajN, j= 1, n , atunci () n0N
avem : a1a2… ai-1(ain0)ai+1 …ak = (a1…ai-1ai+1…ak)n0 = pn0.
Să remarcăm că această proprietate este o consecinţă imediată a celei
anterioare.
Să remarcăm, de asemenea, că pentru a înmulţi un număr cu un produs
de mai mulţi factori, se înmulţeşte numărul cu primul factor, produsul
obţinut se înmulţeşte cu al doilea factor şi aşa mai departe până la ultimul
factor. Analog se procedează pentru efectuarea unui produs de mai mulţi
factori: se înmulţeşte primul factor cu al doilea factor, produsul obţinut se
înmulţeşte cu al treilea factor şi aşa mai departe până la ultimul factor.
Un caz particular îl reprezintă produsul aa…a, compus din m factori
(mN*), egali fiecare cu aN. Convenim să notăm a  a
 ...
 a = am
de m ori
m
(a este unic determinat şi se citeşte „puterea a m-a a numărului a”).
Numărul natural a se numeşte baza puterii, iar numărul natural m se
numeşte exponentul puterii.
Avem:
 a
1. aman = a  ...
 a  a
 a
 ...
 a = a
 a
 ...
 a = am+n, unde a  N* şi
de m ori de n ori de ( m  n ) ori
*
m,nN, sau a=0 şi m,nN .
Să observă deci că atunci când se înmultesc puteri ale aceleeaşi
baze, se adună exponenţii.
Evident, afirmaţia se poate extinde pentru produse de mai mulţi
factori, în care factorii sunt puteri ale aceleeaşi baze.
den ori

m n m
a  
m
... m m  m  ...  m
2. (a ) = a a = a = a mn, unde
de n ori

a  N şi m,nN, sau a=0 şi m,nN*.

*

Deci, pentru a ridica o putere la o altă putere, se înmulţesc

exponenţii.
Prin convenţie, dacă aN* : a0 = 1. Evident, a1 = a.

49
 3. (ab)n = anbn, ()a,b  N* şi nN, sau a b=0 şi m,nN*.
4. a=b  an=bn , ()a,b  N*.
Să remarcăm faptul că această proprietate este utilă în demonstrarea
proprietăţilor radicalilor.
5. a>b an > bn, () a, b,n N*.
În continuare şi în contextul de mai sus vom defini noţiunile de
monom şi de polinom.
Vom înţelege prin monom un produs de numere naturale, în care unele
numere apar explicit, altele sunt reprezentate prin litere. (Vom considera
că literele unui monom reprezintă numere naturale, deoarece numai cu
acestea am stabilit până acum reguli de calcul. Vom considera, de
asemenea, că toate scăderile ce apar pot fi efectuate în N.)
Exemple: 3a; 2a2b; 5ax2;a.
Într-un monom, factorul numeric este coeficientul monomului.
Două monoame care au aceeaşi parte literară se numesc asemenea.
Suma sau diferenţa a două sau mai multe monoame asemenea se face
ţinând seama de distributivitatea produsului faţă de adunarea şi scăderea
numerelor naturale.
Exemplu : 5a2b – 2a2b+3a2b = (5-2+3) a2b = 6a2b.
Produsul a două sau mai multe monoame se face ţinând seama de
asociativitatea şi comutativitatea produsului de numere naturale.
Exemplu: 3x2y2  6xyz = 36x2xy2yz = 18 x3 y3 z.
Numărul factorilor literali dintr-un monom dă gradul monomului.
Exemplu: 3x3yz2 are gradul 6 (x3yz2 = xxxyzz).
Evident, gradul unui monom este suma exponenţilor tuturor factorilor
literali.
Gradul unui monom poate fi însă exprimat şi în raport doar cu o literă
sau cu mai multe litere.
Exemplu: 5x2yz2 are gradul 2 în raport cu x; are gradul 3 în raport cu y
şi z; are gradul 4 în raport cu x şi z.
Un polinom este o sumă algebrică de monoame.
Exemplu: 2x2y + 3y – x.
Un polinom ale cărui monoame au acelaşi grad se numeşte omogen.
Exemplu: 2x2y – 3xy2 + 2xyz
Suma, diferenţa şi produsul polinoamelor se efectuează ţinând seama
de modul cum se efectuează suma, diferenţa şi produsul sumelor
algebrice.

50
 Să observăm că proprietăţile enunţate mai sus sunt consecinţe ale
proprietăţilor de bază ale înmulţirii numerelor naturale, şi anume,
comutativitatea şi asociativitatea, nedepinzând de înţelesul concret,
efectiv, al operaţiei de înmulţire sau de adunare; de aceea aceste
proprietăţi vor fi valabile pe orice mulţimi (de numere) pe care sunt
admise sau verificate proprietăţile de bază menţionate.
Să reţinem deci că produsul mai multor numere naturale nu se
schimbă dacă :
- se modifică ordinea factorilor;
- se regrupează factorii;
- se elimină paranteze;
- se înlocuiesc doi sau mai mulţi factori cu produsul lor;
- se adaugă sau se elimină factori egali cu 1.
În baza de numeraţie 10 (ca de altfel în orice sistem de numeraţie
poziţional) efectuarea produsului a două numere naturale revine la
efectuarea produsului a două sume algebrice (având în vedere scrierea
sistematică a celor două numere) :
A = a n a n 1 ...a 2 a 1a 0 , B = b m b m 1 ...b 2 b1b 0 , m,n N.
AB = (an10n + an-110n-1 +…+ a2102+a110+a0) (bm10m + bm-110m-1
+…+ b2102+b110+b0).
Fiecare din termenii deînmulţitului (în fapt unităţi de diferite ordine)
se înmulţesc cu toţi termenii înmulţitorului (tot unităţi de diferite ordine),
apoi se adună produsele obţinute.
Scrierea numerelor şi organizarea calculelor se poate face aşezându-le
unul sub altul, ţinându-se seama că se lucrează în baza de numeraţie 10 şi
că pe o coloană trebuie să fie unităţi de acelaşi ordin; se calculează
produsele parţiale (atâtea câte cifre are înmulţitorul), apoi se adună toate
produsele parţiale.
Înmulţirea unui număr cu 10k, kN* se face scriind k zerouri la
dreapta numărului.
Exemplu: A = 256, B = 144.
AB = 256  144 =
AB = (2102+510+6)(1102+410+4) =
= 2104+8103+8102+5103+20102+2010+6102+2410+24 =
=2104+8103+8102+ 5103+2103+2102+6102+2102+410+
+210+4=
= 2104+(8+5+2)103+(8+6+2+2)102+(4+2)10+4=

51
 = 2104+15103+18102+610+4 =
= 2104+(104+5103)+(103+8102)+610+4 =
= 3104+6103+8102+610+4 = 36 864.
256 
144
1024 +
1024
256
36864

Înmulţirea este utilizată în acele probleme în care un număr sau o

valoare a unei mărimi care se cere este de un număr de ori mai mare
decât un număr dat sau decât o valoare dată a acelei mărimi.

ÎMPĂRŢIREA NUMERELOR NATURALE

A împărţi un număr natural a numit deîmpărţit la un număr natural

a
b  0, numit împărţitor (ceea ce se scrie a : b sau ), înseamnă a găsi un
b
număr natural q, numit cât, care înmulţit cu împărţitorul să dea
deîmpărţitul:
a : b = q, astfel încât q b = a.
Să remarcăm că acest lucru nu este totdeauna posibil, ci doar atunci
când a = Mb (a este multiplu de b) sau b | a (b divide a).
Deci, operaţia de împărţire „ : ” : N  N  N nu este lege de
compoziţie internă pe N, deoarece nu oricărui cuplu (a,b) NN îi
corespunde qN (mai precis, () a,bN astfel încât cuplului (a,b) i se
a
asociază elementul q = , qN).
b
Cum în cazurile în care a = M b, a,b N, b0 avem a:b=q  a = bq,
deducem că împărţirea este o operaţie înversă înmulţirii, de aceea
verificarea unei împărţiri se face prin înmulţire.
În cazurile în care a,bN, b0 şi a Mb, împărţirea se numeşte
împărţire cu rest şi este definită de:
Teorema împărţirii cu rest: Oricare ar fi numerele naturale a şi b, b0,
există numerele naturale q şi r, r < b astfel încât să satisfacă
egalitatea a = bq+r.

52
 Să constatăm că:
- împărţirea „exactă” este un caz particular al împărţirii cu rest
şi anume cazul în care r = 0 (când r = 0 relaţia a = bq+r devine a=bq).
- dacă împărţirea a : b este posibilă în N (deci dacă este
„exactă”), atunci rezultatul este unic (câtul q este unic); în caz contrar,
am avea pentru a,bN, b0 că () q1, q2N, q1q2, astfel încât a : b = q1
şi a:b=q2, adică a = bq1=bq2, ceea ce este fals (b0, q1q2).
- dacă a,b N, a0, b=1, atunci a:1 = a (datorită faptului că
numărul natural 1 este element neutru pentru înmulţire);
- dacă a,bN, a0, b=a, atunci a : a = 1 (pentru că a1 = a);
- dacă a=0, bN*, atunci 0:b =0 (pentru că 0 = b0);
- dacă a = b = 0, atunci 0:0 nu are sens (pentru că rezultatul este
nedeterminat, şi nu unic, de vreme ce 0 = 0k, () k  N, deci 0:0 ar
putea fi orice număr natural kN);
- dacă aN* şi b=0, atunci a : 0 nu are sens (pentru că nu există
nici un număr natural q astfel ca a = 0q);
- dacă aN, bN*, atunci (a : b)b = a (pentru că, din definiţie,
avem că (ab) : b = a).
Avem :
1. Pentru a împărţi un produs de numere naturale p = a1a2…ak,
kN, k  2, ai N, i = 1, k cu un număr bN* este suficient să împărţim
cu b oricare, dar numai unul din factori (presupunând că toate
împărţirile ce apar se pot efectua în N):
p a1 a a
 a2…ak = a1 2 a3…ak = …=a1…ai-1 i ai+1…ak =
b b b b
ak a  a a a
…= a1…ak-1 ; în particular,
1 2
 1  a 2  a1  2 .
b b b b

2. Pentru a împărţi un număr natural cu un produs de numere

naturale, împărţim numărul cu primul factor, câtul obţinut îl împărţim cu
al doilea factor, şi aşa mai departe, până ajungem la ultimul factor
(presupunând că toate împărţirile ce apar sunt posibile în N).
p = a1a2…ak, kN, k2, aiN*, i= 1, k , bN:
b
= (…((b : a1): a2) …: ak); caz particular k = 2:
a 1  a 2  ...  a k

53
 b
b a
 1 .
a 1a 2 a 2
Să remarcăm că se poate efectua produsul a1a2…ak, după care se
b b
împarte numărul la produsul efectuat: = .
a 1a 2    a k p
3. Pentru a împărţi un produs de numere naturale la un alt
produs de numere naturale, se pot efectua produsele şi apoi se face
împărţirea produselor efectuate sau se pot împărţi factorii primului
produs la factorii celui de-al doilea produs, făcând, dacă e util sau
necesar, permutări ale factorilor celor două produse, astfel încât
împărţirile să fie posibile (factorii produsului împărţitor să dividă
factorii sau produse de factori ale produsului deîmpărţit):
p1 = a1a2…ak, k  N, k  2, ai  N, i = 1, k .
p2 = b1b2…bk', k'N, k'  2, bj N*, j= 1, k' .
a 1  a 2  ...  a k p1
 .
b1  b 2  ...  b k ' p 2
Pentru cea de-a doua posibilitate, scrierea formalizată fiind mai
complicată, vom da câteva exemple, menţionând că putem asocia
convenabil factorii celor două produse:
2  10  9  15 2 10 9 2  10  9  15 2 15
    15 sau    10  9 sau
35 2 2 5 3 35 2 2 35
2  10  9  15 10 9
 2   15 .
35 2 25 3
Să remarcăm că unii factori ai produsului deîmpărţit pot să nu se
împartă la nici un factor al produsului împărţitor.
4. Pentru a împărţi un număr natural printr-un cât de numere
naturale se înmulţeşte numărul cu împărţitorul şi se împarte produsul
obţinut la deîmpărţit:
b ac
a :  , ()a  N, b, c  N* (am presupus împărţirile posibile
c b
în N).

54
 O altă posibilitate este în acest caz împărţirea numărului la câtul
b b b ac b ac
efectuat q: q= şi atunci a : = a : q (pentru că    = a).
c c c b b c
O generalizare imediată a acestei proprietăţi se referă la împărţirea
unui număr natural la un cât de produse de numere naturale. În acest caz,
metoda cea mai eficientă şi simplă constă în efectuarea produselor, apoi
împărţirea numărului la câtul efectuat.
Fie p1 = a1a2…ak, kN, k  2, aiN*, i= 1, k .
p2 = b1b2…bk', k'N, k'  2, bjN*, j= 1, k' şi fie n0  N. Atunci:
a 1  a 2  ...  a k n n p
n0:  0  0 , unde q0 este câtul efectuat q0 = 1 (am
b1  b 2  ...  b k ' p1 q 0 p2
p2
presupus împărţirile posibile în N).

2 2 2
Exemplu :    2.
2  5  7  21 14 20580 1
49  35  12 20580
Când este convenabil, se poate utiliza şi primul procedeu din cazul
împărţirii unui număr natural la un cât simplu (de numere naturale).
Astfel, cu notaţiile anterioare, avem:
a 1  a 2  ...  a k n 0  b1  b 2  ...  b k '
n0 :  .
b1  b 2  ...  b k ' a 1  a 2  ...  a k
2 49  35  12 2  49  35  12
Exemplu:  2  =28.
2  5  7  21 2  5  7  21 2  5  7  21
49  35  12
Încă se poate generaliza proprietatea pentru împărţirea unui produs de
numere naturale la un cât de produse de numere naturale.
Presupunând că toate împărţirile ce apar sunt posibile în N şi cu
notaţiile de mai sus, avem:
a 1a 2  ...  a k c1c 2  ...  c k ''  b1b 2  ...  b k '
c1c2…ck'' :  , unde k'' N,
b1b 2  ...  b k ' a 1a 2  ...  a k
k''  2, ct N, t = 1, k ' ' , sau, efectuând toate cele trei produse şi atunci
proprietatea revine la împărţirea produsului efectuat p3 = c1c2…ck''
(adică a numărului natural p3) la câtul produselor efectuate p1 şi p2 (adică
la câtul numerelor naturale p1 şi p2) :

55
 a 1  a 2  ...  a k p1 p 3 p 2
c1c2…ck'' : = p3 :  .
b1  b 2  ...  b k ' p2 p1
2  3  5 3  15  22  7  13
Exemplu : 31522 :  = 311713 = 3003, sau
7  13 2 35
2 35 30 990  91
31522 : = 990:  = 3003.
7  13 91 30
5 Într-o expresie alcătuită dintr-un şir de înmulţiri şi împărţiri de
numere naturale se poate schimba ordinea numerelor, păstrând semnul
operaţiei din faţa fiecăruia (presupunem că toate împărţirile ce apar se
pot efectua în N).
Exemplu: 3300 : 112 : 25 3 : 4 = 3003 : 25 : 4 :1123 =
= 3300 23 : 4 : 25:11.

6. O expresie alcătuită dintr-un şir de înmulţiri şi împărţiri de

numere naturale este egală cu câtul dintre produsul numerelor precedate
de semnul operaţiei de înmulţire şi produsul numerelor precedate de
semnul operaţiei de împărţire (presupunem că toate împărţirile ce apar
se pot efectua în N).
Exemplu: 3300 : 11 2:253:4 = (330023) : (11 25 4).

7. Pentru a înmulţi două (sau mai multe) expresii, fiecare

alcatuită dintr-un şir de înmulţiri şi împărţiri de numere naturale se
formează o nouă expresie cu numerele ambelor expresii (tuturor
expresiilor), fiecare număr pastrând sensul operaţiei ce îl preceda
(presupunem că toate împărţirile ce apar se pot efectua în N).
Exemplu : (3300 : 112 : 253:4)(1125 : 10) =
= 3300 : 11  2 : 25  3 : 4  11 2  5 : 10.

8. Pentru a împărţi două expresii, fiecare alcătuită dintr-un şir de

înmulţiri şi împărţiri de numere naturale se formează o nouă expresie în
care, după expresia deîmpărţit, trecem toate numerele expresiei
împărţitor precedate fiecare de semnul schimbat ( se schimbă cu : şi : se
schimbă cu ) al operaţiei ce îl preceda (presupunem că toate împărţirile
ce apar se pot efectua în N).
Exemplu : (3300 : 11 2:253:4) : (30:2:3) = 3300:112:253:4:3023.

56
 9. Împărţirea unui număr natural n0N la o sumă sau diferenţă
de numere naturale se face împărţind acel număr la suma sau diferenţa
efectuată (pe care le presupunem nenule).
Fie s = a1+a2, d = a1 – a2, a1, a2 N, a1 > a2. Atunci:
n0 n0 n0 n
= ;  0 .
a1  a 2 s a1  a 2 d
3300 3300
Exemplu:  = 33;
13  87 100
3300 3300
 = 30.
247  137 110
Enunţăm în continuare o generalizare a acestei proprietăţi.
10. Pentru a împărţi un număr natural n0N la o sumă algebrică
de numere naturale se împarte n0 la suma algebrică efectuată (pe care o
presupunem nenulă).
Fie s = 1a1+2a2 + …+ kak, kN, k  2, ai  N, i  {-1, 1}, i = 1, k ,
s0.
n0 n
 0.
1a 1   2 a 2  ...   k a k s
3300 3300
Exemplu :  =100.
4  31  2 33
Analog se procedează şi dacă împărţirea este cu rest.
11. Pentru a împărţi o sumă algebrică de numere naturale la un
număr natural n0N* se poate împărţi fiecare termen al sumei
(presupunând că împărţirile sunt posibile în N) sau se poate împărţi
numărul la suma algebrică efectuată.
Fie s = 1a1+2a2 + …+ kak, kN, k  2, ai  N, i  {-1, 1}, i = 1, k ,
n0N*.
1a 1   2 a 2  ...   k a k s 1a 1   2 a 2  ...   k a k
Atunci :  sau =
n0 n0 n0
a1 a2 ak
= 1 +2 +…+k .
n0 n0 n0
100  50  75  10  15 150
Exemple :  =6.
25 25

57
 300  50  75  50  125 300 50 75 50 125
     =
25 25 25 25 25 25
= 12-2+3+2-5 = 10.
Evident, un caz particular al acestei proprietăţi îl constituie împărţirea
unui număr natural cu suma sau cu diferenţa a două numere naturale.
ab s ab a b
Fie a,bN, s = a+b, n0N*. Atunci:  , sau   .
n0 n0 n0 n0 n0
ab d
Dacă a, b N, a  b, d = a – b, n0N, atunci  , sau
n0 n0
ab a b
  .
n0 n0 n0
13  17 30 12  16 12 16
Exemple:  =15;   = 6+8 = 14.
2 2 2 2 2
17  13 4 16  12 16 12
 = 2;   = 8-6 = 2.
2 2 2 2 2

Să remarcăm următoarele:

1. Într-un produs de doi factori, unul dintre factori este egal cu câtul
dintre produs şi celălalt factor.
p p
Dacă p=ab, a,b N*, atunci a = , b = .
b a
33 33
Exemplu: 33 = 113; 11 = ;3= .
3 11

2. Dacă se măreşte (se micşorează) deîmpărţitul de un număr de ori în

cazul unei împărţiri exacte (posibile în N), atunci se măreşte (se
micşorează) câtul de acel număr de ori.
Fie a,b N, b0 astfel că () qN încât să avem a:b = q. Atunci,
pentru orice n0N avem: (n0a):b = n0q.
Exemplu: 35: 5 = 7; (35 10) : 5 = 710 .
3. Dacă se măreşte (se micşorează) împărţitorul de un număr (nenul)
de ori în cazul unei împărţiri exacte (posibile în N), atunci se micşorează
(se măreşte) câtul de acel număr de ori.

58
 Fie a,b N, b0 astfel că () q N încât a : b = q. Atunci, pentru orice
q
n0N*, avem : a : (n0b)= (presupunem că împărţirile sunt posibile).
n0
8  15 
Exemplu : 120:15 = 8; 120: (152) = =4; 120:   =85 = 40.
2 5

4. Dacă se măreşte (se micşorează) atât deîmpărţitul cât şi

împărţitorul de un număr de ori, atunci:
- dacă împărţirea este posibilă în N, câtul nu se schimbă :
a a k
a N, bN* astfel ca =q, atunci: =q, () kN*;
b bk
a
k
b =q, () k N ;
*

k
- dacă împărţirea este cu rest, atunci câtul nu se schimbă, dar
restul se măreşte (se micşorează) de acel număr de ori:
aN, bN* astfel că () q, r N, r < b astfel ca a = bq+r, atunci :
ak = (bk)q + rk, rk < bk, () kN*;
a b r r b
    q  ,  , () kN*; astfel spus, dacă k | a şi k | b
k k k k k
atunci k | r.
Exemple: 125 : 25 = 5, deci
(12510) : (2510) = 1250:250 =5.
Observăm că mărind de 10 ori atât deîmpărţitul, cât şi
împărţitorul, câtul a rămas neschimbat (împărţirea a fost
exactă).
126:25 = 5 rest 1 126 = 255+1.
(12610) : (2510) = 5 rest 10 1260 = 2505+10.
Observăm că mărind de 10 ori atât deîmpărţitul, cât şi
împărţitorul, câtul a rămas neschimbat, dar restul s-a mărit de
10 ori (împărţirea a fost cu rest).
5. Dacă se adaugă la deîmpărţit un multiplu al împărţitorului, restul
împărţirii nu se schimbă (în cazul împărţirii cu rest).
Fie a,bN, b0 astfel că () q, r N, r < b astfel că a:b = q rest r,
adică a = bq+r. Atunci:

59
 (a+M b): b = q' rest r, q'N (deoarece M b = kb, kN şi
b(q+k)+r = bq +bk+r = (a+ M b)+r, adică (a+ M b):b = (q+k) rest r.
Exemplu: a = 100, b=6 100:6 = 16 rest 4 100 = 166+4.
100+24 = 124 124:6 = 20 rest 4, deci adăugând la
deîmpărţit 24 = M 6 restul este acelaşi.
6. Dacă două numere naturale dau acelaşi rest la împărţirea cu m,
diferenţa lor este multiplu de m şi reciproc.
Într-adevăr, dacă a=mq1+r, b = mq2+r, a,b, q1, q2N, mN*, r < m,
atunci a – b = m(q1-q2) = M m .
Exemplu: a = 106, b = 31.
a:5 = 21 rest 1 a = 521 +1;
b:5 = 6 rest 1 b = 56+1;
a-b = 106 –31 = 75 = M 5.
Împărţirea se utilizează în probleme în care se cere:
împărţirea unui număr sau a valorii unei mărimi în părţi egale;
determinarea unui număr sau a valorii unei mărimi care să fie de un
număr de ori mai mic decât numărul dat sau valoarea dată a respectivei
mărimi;
- raportul a două numere sau a două valori ale aceleaşi mărimi;
- la aflarea unuia dintre numerele a, b, q sau r când se cunosc
celelalte folosind relaţia de egalitate din teorema împărţirii cu rest
(a = bq+r, a,b,q,r N, b0, r<b).
Am văzut că într-un sistem de numeraţie poziţional oarecare, deci şi în
sistemul de numeraţie zecimal, se porneşte cu determinarea (despărţirea)
la stânga deîmpărţitului a unui număr minim de cifre astfel ca numărul pe
care-l formează este mai mare decât împărţitorul. Numărul de cifre
rămase la dreapta acestor cifre despărţite reprezintă numărul de cifre ale
câtului mai puţin o cifră (anume prima cifra). Apoi:
- se caută cel mai mare număr de o cifră care înmulţit cu
împărţitorul să se poată scădea din numărul despărţit la stânga
(format din prima sau primele cifre ale deîmpărţitului); cifra găsitţ
este prima cifra a câtului;
- produsul dintre acest cel mai mare număr de o cifra găsit şi
împărţitor se scade din numărul despărţit la dreapta deîmpărţitului;
diferenţa este pozitivă şi mai mică decât împărţitorul;
- cifrele diferenţei găsite, completate cu cifra unităţilor de ordin
imediat inferior ordinului ultimei cifre a diferenţei, dau un număr
cu care se procedează analog cu grupul de cifre desparţit iniţial de

60
 la împărţitor: se gaseşte cel mai mare număr de o cifră (cifra care
este a două cifra a câtului) care înmulţit cu împărţitorul să se poată
scădea din numărul format cu cifrele diferenţei complicate cu cifra
unităţilor de ordin imediat inferior ordinului ultimei cifre a
diferenţei (acest număr poate fi şi 0); se găseşte în urma scăderii o
nouă diferenţă;
- cifrele deferenţei noi se completează analog şi se procedează
analog până când se epuizează toate cifrele deîmpărţitului. Ultima
diferenţa găsită reprezintă restul împărţirii; dacă împărţirea este
exactă restul este 0.
Exemplu: 182653 : 21. Procedăm ca mai sus.
- despărţim trei cifre la stânga deîmpărţitului (două cifre nu convin
pentru ca 18 < 21) şi anume 182;
- căutăm cel mai mare număr de o cifră astfel ca produsul dintre
acest număr de o cifră şi 21 să se poată scădea din 182; acest
număr este 8, deoarece 8 : 21 = 168 şi 168 < 182, iar 921 = 189 şi
189 > 182; cifra 8 este deci prima cifră a câtului;
- se găseşte prima diferenţă: 182 – 168 = 14;
- diferenţa 14, a cărei ultimă cifra (anume cifra 4) reprezintă
unităţile de ordin 4 se completează cu cifra unităţilor de ordin 3
(imediat inferior) a deîmpărţitului, deci cu cifra 6 şi se obţine
numărul 147, cu care se continuă analog;
- cel mai mare număr de o cifră care înmulţit cu împărţitorul se
poate scădea din 146 este 6, deoarece 621 = 126 < 146, pe când
721 = 147 >146; cifra 6 este deci două cifra a câtului;
- a doua diferenţă este 146 – 126 = 20
- a doua diferenţă completată analog este numărul 205;
- a treia cifră a câtului este 9 pentru că 921 = 189 < 205, iar mai
mare decât 9 nu există număr de o cifră;
- a treia diferenţă este 205 – 189 = 16
- a treia diferenţă completată este 163;
- a patra cifră a câtului este 7, deoarece 721 = 147 < 163, în timp ce
821 = 168>147;
- ultima diferenţă (deci restul împărţirii) este 163 – 147 = 16.

Câtul este deci 8697, iar restul este 16. Într-adevăr, 869721+16 =
182653.

61
 Scrierea numerelor şi organizarea calculelor se poate face în forma
următoare, care, de altfel, este şi cea mai utilizată:

182653 21
168
146
126
205
189
163
147
16
Împărţirea se poate face şi utilizând scrierea sistematică a
deîmpărţitului, însă împărţitorul nu se scrie sistematic, el trebuie să fie
privit ca un tot; regulile de calcul ce trebuie urmate sunt aceleaşi.

DIVIZIBILITATEA NUMERELOR NATURALE

Dacă fiind date numerele naturale aN şi bN*, există numărul

natural qN astfel ca a:b = q, adică a se împarte exact la b, atunci
spunem că:
- b este divizor al lui a sau b divide a şi scriem a|b;
- a este un multiplu de b şi scriem a = M b.
Deci, numărul care divide (împarte exact) un alt număr se numeşte
divizor, iar numărul care se divide (se împarte exact) printr-un alt număr
se numeşte multiplu de acel număr.
Relaţia de divizibilitate are următoarele proprietăţi:
- este reflexivă : () aN* a | a;
- este antisimetrică dacă b | a şi a | b, a,b N*, atunci a = b (dacă b|a
 () qN* astfel încât a = bq, iar dacă a | b  ()q’N* astfel
încât b = aq’  ab = (bq)(aq’) şi cum a0, b0 deducem că qq’ =
1 deci q1=q2=1, deci a = b).
- este tranzitivă : dacă c | b şi b | a, a,b,cN*, atunci c | a (dacă c | b
 ()qN* astfel încât b = cq, iar dacă b | a  () q’N* astfel
încât a = bq’, deci a = bq’ = (cq)q’ = c(qq’)  c | a).

62
 Fiind reflexivă, simetrică şi tranzitivă, relaţia de divizibilitate este o
relaţie de ordine. Este o relaţie de ordine parţială, deoarece divizibilitatea
nu se aplică între oricare două numere naturale.
Orice numar natural nenul aN* are ca divizori pe 1 şi pe a (numărul
însuşi); acest divizori sunt divizori improprii. Ceilalţi divizori ai
numărului (adică cei diferiţi de 1 şi de numărul insusi) sunt divizori
proprii.
Exemple : 1. Numărul 165 are ca divizori numerele naturale 1, 3, 5,
11, 15, 33, 55, 165; divizori improprii sunt 1 şi 165, iar divizori proprii
sunt 3, 5, 11, 15, 33, 55.
2. Numărul 665 are ca divizori numerele naturale 1, 5,7,
19, 35, 95, 133, 665; divizori improprii sunt 1 şi 665, iar divizorii proprii
sunt 5, 7, 19, 35, 95, 133.
3. Numărul 29 are ca divizori doar numerele naturale
1 şi 29, deci doar divizori improprii.
Numărul natural nenul care are doar divizori improprii se numeşte
număr prim. Numerele naturale nN, n >1 care nu sunt prime se
numesc numere compuse. Numerele naturale compuse sunt deci
numerele care, pe lângă divizorii improprii, mai au şi divizori proprii
(cel puţin un divi-zor propriu). Putem aşadar defini numerele naturale
compuse ca fiind acele numere naturale care au cel puţin trei divizori.
Exemple. 1. Numerele naturale 2,3, 5, 7, 9, 11, 13, 17, 19, 23, 29, …
sunt numere prime.
2 Numerele naturale 25, 18, 2 sunt numere compuse, pentru
că:
- 25 are divizorii 1, 5, 25;
- 18 are divizorii 1, 2, 3 , 6, 9, 18;
- 32 are divizorii 1, 2, 4, 8, 16, 32.
3. Numărul natural 1 nu este nici prim, nici compus, având
doar divizorul 1.
Două (sau mai multe) numere naturale care nu au nici un divizor
propriu comun se numesc numere prime între ele.
Exemple : 8 şi 21; 11 şi 25; 9 şi 29; 3, 7 şi 11; 2, 15, 77 şi 130.
Să remarcăm faptul că atunci când sunt mai multe numere prime între
ele, două numere (sau chiar mai multe, dar nu toate) pot să aibă divizori
proprii comuni: pe ansamblu 2, 15, 77 şi 130 sunt prime între ele, dar 2 şi
130 au pe 2 divizor comun, 15 şi 130 au pe 5 divizor comun.
Un număr natural compus admite cel puţin un divizor prim.

63
Într-adevăr, dacă numărul este compus, atunci el admite unul sau mai
mulţi divizori proprii; dacă dintre divizorii proprii îl alegem pe cel mai
mic, acesta este cu siguranţă un număr prim (pentru că, în caz contrar,
numărul ar avea un divizor propriu mai mic decât acest număr, care ar fi,
evident, şi divizor al numărului, ceea ce ar contrazice faptul că l-am ales
pe cel mai mic).
Încă de la Euclid se ştie că şirul numerelor prime este infinit. S-a
demonstrat acest adevăr presupunând, prin absurd, că şirul numerelor
prime ar fi finit: 2, 3, 5, 7, 11, …, p, unde p este cel mai mare număr prim
din sir; se consideră atunci numărul (235711…p)+1, acest număr
fiind un număr natural care nu se divide cu 2, 3, 5, …, p, deoarece prin
împărţirea cu aceste numere prime restul împărţirii este totdeauna 1;
deducem că numărul este fie prim (fiind, evident, mai mare decât p ), fie
este compus şi atunci se divide cu un număr prim care nu poate fi mai
mare decât p (deci şi în acest caz există un număr prim mai mare decât
p); presupunerea fiind falsă, şirul numerelor prime este aşadar infinit. O
justificare analoagă se poate face considerând numărul 123…p+1.
O altă problemă interesantă legată de numerele prime este aceea a
determinării numerelor prime mai mici sau cel mult egale cu un număr
natural dat n, nN, n > 2. Numărul acestor numere prime se notează
(n). După cum se ştie, Ciurul lui Eratostene reprezintă un algoritm de
determinare a acestor numere prime.
Algoritmul constă în scrierea în ordine crescătoare a numerelor naturale
începând cu 2 şi apoi:
- se lasă numărul prim 2 netăiat şi se taie toţi multiplii lui 2, începând
cu 4;
- primul număr netăiat după 2 este 3 şi se procedează la fel: se lasă
netăiat numărul prim 3 şi se taie toţi multiplii lui 3, începând cu 9= 32
(deoarece multiplii pari de 3, începând cu 6, au fost deja tăiaţi);
- următorul număr netăiat este 5: se lasă netăiat numărul prim 5 şi se
taie toţi multiplii lui 5, începând cu 25 = 52 (deoarece 10 a fost tăiat ca
multiplu de 2, 15 ca multiplu de 3, 20 ca multiplu de 2); această
observaţie este valabilă pentru orice nou număr prim p netăiat: când
lăsăm netăiat numărul prim p şi începem să tăiem toţi multiplii lui p,
începem cu p2, pentru că 2p, 3p , …, (p-1)p au fost deja tăiaţi ca
multipli ai unor numere mai mici ca p : 2,3, …,p-1; aşadar, în
momentul în care pătratul numărului prim la care am ajuns este mai
mare decât n, algoritmul este încheiat.

64
Exemplu: Să se determine toate numerele prime mai mici decât n=50.
Pentru aceasta, scriem numerele de la 2 la 50 în ordine crescătoare :
2,3,4,5,6,7,8,9,10,11,12,13,14,15,16,17,18,19,20,21,22,23,24,25,26,27,
28,29,30,31,32,33,34,35,36,37,38,39,40,41,42,43,44,45,46,47,48,49,50,
după care, conform algoritmului:
- lăsăm numărul prim 2 netăiat şi tăiem, începând cu 4, toţi multiplii
de 2; au rămas numerele : 2,3,5,7,9,11,13,15,17,19,21, 23,25,27,29,31,
33, 35,37,39,41,43,45, 47, 49;
- lăsăm netăiat numărul 3 şi tăiem toţi multiplii de 3, începând cu 9; au
rămas numerele: 2,3,5,7,11,13,17,19,23,25,29,31,35,37, 41,43,47,49;
- lăsăm netăiat numărul 5 şi tăiem toţi multiplii de 5, începând cu 25;
au rămas numerele : 2,3,5,7,11,13,17,19,23,29,31,37,41,43, 47,49;
- lăsăm netăiat numărul prim 7 şi tăiem toţi multiplii de 7, începând cu
49; au rămas numerele: 2,3,5,7,11,13,17,19,23,29,31,37,41,43, 47.
Am ajuns la numărul prim 11, însă pătratul lui este mai mare decât

50, deci algoritmul se încheie; altfel spus, numerele rămase sunt

numerele prime mai mici decât 50, deci (50)=15.

O problemă practică este aceea de a determina dacă un număr natural n

dat , nN, n>2, este sau nu este număr prim. Se procedează astfel:
- Se verifică dacă numerele prime luate în ordine crescătoare, sunt sau
nu divizori ai numărului n (se încearcă doar cu numere prime, pentru
că dacă numărul n nu este divizibil cu numărul prim p, nu este
divizibil cu nici un mutiplu de p).
- Numerele prime care se verifică dacă sunt sau nu divizori ai lui n
sunt mai mici decât numărul prim p0, p0 fiind cel mai mic număr prim
astfel că p02>n.
Dacă am găsit un divizor prim al lui n, mai mic decât p0, atunci n
este un număr natural compus; dacă nici una din împărţirile lui n la
numerele prime mai mici decât p0 nu s-a făcut exact (deci nici unul
din numerele prime mai mici decât p0 nu este divizor al lui n), atunci
numărul n este număr prim.

65
 Într-adevăr, dacă n ar fi divizibil cu p0, am avea n = p0q, cu q < p0
(pentru că dacă q > p0, atunci n = p0q > p02 > n ceea ce este fals), deci
n ar fi divizibil cu q < p0, contrar ipotezei că n nu are nici un divizor
mai mic decât p0. Analog pentru orice alt divizor care ar fi mai mare
ca p0.
- Numerele prime p < p0, unde p0 este cel mai mic număr prim astfel
ca p02 > n se determină cu ciurul lui Eratostene.
Exemplu: Să se decida dacă numărul 2 207 este sau nu număr prim.
Cum 47 este cel mai mic număr prim astfel că 472>2 207,
deducem că trebuie să verificăm dacă numerele prime 2,3,5,7,
11,13,17,19,23,29,31,37,41 şi 43 sunt sau nu divizori ai
numărului 2 207. Avem:
2 207= 21103+1;
2 207 = 3735+2;
2 207 = 5441 +2;
2 207= 7315 +2;
2 207 = 11200+7;
2 207 = 13169+10;
2 207 = 17129+14;
2 207 = 19 116+3;
2 207 = 23 95+22;
2 207 = 2976+3;
2 207 = 3171+6;
2 207 = 3759+24;
2 207 = 4153+34;
2 207 = 4351+14.
Cum numărul 2 207 nu se divide cu niciunul din numerele prime mai
mici decât 47, deducem că numărul 2 207 este număr prim.
În continuare ne vom referi la câteva proprietăţi legate de
divizibilitatea sumei , diferenţei, produsului a două numere naturale,
a deîmpărţitului, împărţitorului şi restului, printr-un număr dat.
Avem:
1.Dacă fiecare termen al unei sume este divizibil prin acelaşi număr
natural, atunci şi suma este divizibilă prin acel număr.

66
Într-adevăr, dacă s = a1+a2+…+ak, aiN, () i = 1, k şi ()dN*,
astfel că d | ai, ()i = 1, k , atunci () qiN astfel încât ai = dqi, ()i =
1, k .
Deci s = dq1+dq2+…+dqk = d(q1+q2+…+qk), unde q1+q2+…+qk  N,
adică d | s.
2.Dacă descăzutul şi scăzătorul sunt numere naturale divizibile cu
acelaşi număr natural, atunci şi diferenţa este divizibilă cu acel
număr.
Într-adevăr, dacă s = a1-a2, a1,a2N, a1>a2 şi () d N* astfel că d
| a1 şi d | a2, atunci () q1, q2N, q1>q2, astfel încât a1= dq1, a2= dq2.
Deci s = a1-a2 = dq1-dq2 = d(q1-q2), unde q1-q2  N, deci d | s.
Să remarcăm că a1>a2  dq1>dq2  q1>q2.
3.Dacă suma a doi termeni şi unul din termeni sunt numere
naturale divizibile cu acelaşi număr natural, atunci şi celălalt termen
al sumei se divide cu acel număr.
Într-adevăr, dacă s = a1+a2, a1, a2N şi există d  N* astfel că d |
s şi d | a1, atunci, conform proprietăţii anterioare d | (s-a1), deci d | a2.
Evident, s  a1.
4.Dacă suma şi toţi termenii unei sume, cu excepţia unuia singur sunt
numere naturale divizibile cu acelaşi număr natural, atunci şi
termenul exceptat se divide cu acel număr.
Într-adevăr, dacă s = a1+a2+…+ak, aiN, () i = 1, k şi ()dN*
astfel că d |s, d | a1,…, d | ai-1, d | ai+1, …, d | ak, atunci, conform
proprietăţilor anterioare, avem : d | s şi d | (a1+a2+…+ ai-
1+ai+1+…+ak), deci

d | [s-(a1+a2+…+ ai-1+ai+1+…+ak)], adică d | ai.

5.Dacă diferenţa a două numere naturale şi descăzutul (sau
scăzătorul) se divid prin acelaşi număr natural, atunci şi scăzătorul
(respectiv descăzutul) se divid prin acel număr.
Într-adevăr, dacă s = a1-a2, a1, a2N, a1a2 şi ()dN* astfel că d | s şi
d | a1(sau d | a2), atunci, conform proprietăţilor referitoare la diferenţă

67
(respectiv la sumă), avem că d | (a1 - s) (respectiv d | (s + a2)), adică d
| a2 (respectiv d | a1).
6.Pentru ca un produs de două (sau mai multe) numere naturale să
fie divizibil cu un număr natural, este suficient ca unul din factorii
produsului să fie divizibil cu acel număr natural.
Într-adevăr, dacă p = a1a2…ak, aiN, ()i = 1, k şi există un factor,
fie acesta ai, astfel că d | ai, dN* (deci () qN astfel că ai=dq),
atunci d | p, deoarece p = a1…ai-1(dq) ai+1…ak = d (a1…ai-
1qai+1…ak), unde a1…ai-1qai+1…ak  N.

7.Dacă atât deîmpărţitul, cât şi împărţitorul sunt divizibile cu acelaşi

număr natural într-o împărţire cu rest, atunci şi restul este divizibil
cu acel număr.
Într-adevăr, dacă aN, bN* astfel că () q, rN, r < b astfel că
a : b = q rest r ( a = bq+r) şi, în plus, ()dN* astfel că d | a şi d | b,
conform proprietăţii 3, deducem că d | r.
8.Dacă atât împărţitorul, cât şi restul sunt divizibile cu acelaşi număr
natural într-o împărţire cu rest, atunci şi deîmpărţitul se divide cu
acel număr.
Într-adevăr, dacă aN, bN* astfel că () q, rN, r < b astfel că
a:b = q rest r ( a = bq+r)şi, în plus, () dN*astfel că d | b şi d | r,
atunci, conform proprietăţilor 1 şi 6 rezultă că d | (bq+r), deci d | a.
Exemple: 1.s = a1+a2+a3+a4, unde a1 = 3, a2 = 15, a3= 27, a4 = 6.
Deoarece 3 | 3, 3 | 15, 3 | 27, 3 | 6, deducem că d = 3 divide
pe s.
Într-adevăr, s = 3+15+27+6 = 51 şi 3 | 51.
2.s = a1-a2, unde a1 = 121, a2 = 22.
Deoarece 11 | 121 şi 11 | 22, deducem că 11 | s.
Într-adevăr, s = 121 – 22 = 99 şi 11 | 99.
3.s = a1+a2, unde s = 25 şi a1 = 5.
Deoarece 5 | 25 şi 5 | 5, deducem că 5 | a2.

68
 Într-adevăr, a2 = 20 şi 5 | 20.
4.s = a1+a2+a3+a4+a5, unde s = 364, a1=7, a2 = 161, a3=126,
a5=56. Deoarece 7 | 364, 7 | 7, 7 | 161, 7 | 126, 7 | 56, deducem
că 7 | a4. Într-adevăr, a4=14 şi 7 | 14.
5.s = a1-a2, unde s= 39 şi a1=52.
Deoarece 13 | 39 şi 13 | 13, deducem că 13 | a2.
Într-adevăr, a2=13 şi 13 | 13.
6.p = a1a2a3, unde a1=3, a2=34, a3=5. Avem că 2 | p, pentru că
2 | 34; 3 | p, pentru că 3 | 3; 5 | p, pentru că 5 | 5; 17 | p pentru
că 17 | 34. Calculând p = 510 = 2255 = 3170 = 5102 = 1730,
avem că, într-adevăr, 2 | 510, 3 | 510, 5 | 510, 17 | 510.
7.a = 210, b = 25; a:b = 8 rest 10.
Deoarece 5 | 210 şi 5 | 25, deducem că 5 | 10 (adică restul),
ceea ce este, evident, adevărat.
8.a = 1535, b=25; a:b = 61 rest 10, adică q=61, r = 10.
Cum 5 | 25 şi 5 | 10, adică 5 | b şi 5 | r, deducem că 5 | a, ceea
ce este adevărat: 5 | 1535.

Să remarcăm că:
- dacă o sumă de numere naturale se divide cu un număr natural,
nu rezultă că termenii sumei se divid cu acel număr.
Dacă s = a+b şi a = 13, b=12, adică s = 25, 5 | s, dar 5 nu divide pe a
şi 5 nu divide nici pe b (5  a şi 5  b).
- dacă diferenţa a două numere naturale se divide cu un număr
natural, nu rezultă că descăzutul sau scăzătorul se divid cu acel număr.
Dacă s = a-b, a=43, b=13, deci s = 30, observăm că 10 | s, dar 10
nu divide pe a şi 10 nu divide nici pe b.
- dacă produsul a două (sau mai multe) numere naturale se divide
cu un număr natural, nu rezultă că cel puţin unul din factori se divide cu
acel număr natural.
Dacă p = ab, a=125, b=44, atunci p=5500 şi, evident, 100 | p, dar
100 nu divide pe a şi 100 nu divide nici pe b.

69
 - dacă restul într-o împărţire cu rest se divide cu un număr natural,
nu rezultă că deîmpărţitul sau împărţitorul se divid cu acel număr.
Dacă a=817, b=19, atunci a:b = 817:19 = 43 rest 2 şi, evident, 2 | r,
dar 2 nu divide pe a şi 2 nu divide nici pe b.
- dacă deîmpărţitul se divide cu un număr natural, într-o împărţire
cu rest, nu rezultă că restul sau împărţitorul se divid cu acel număr.
Dacă a=2 109, b=43, atunci 2 109:43 = 49 rest 2 şi, evident, 3 | 2
109, dar nu divide pe 43 şi 3 nu divide nici pe 2.
- dacă împărţitorul se divide cu un număr natural, într-o împărţire
cu rest, nu rezultă că deîmpărţitul sau restul se divid cu acel număr.
În exemplul anterior, 43 | b, dar 43 nu divide pe a şi 43 nu divide
pe r.

MULŢIMEA DIVIZORILOR UNUI NUMĂR NATURAL

Fie Da mulţimea divizorilor numărului natural a. Să remarcăm că

Da este o mulţime finită. Într-adevăr, dacă d | a, atunci
d{1,2,3,…,a}, deci, cum a este finit, deducem că şi numărul
divizorilor lui a este finit.
Exemple: D13={1,13}; D12 = {1,2,3,4,6,12};
D22= {1,2,11,22}; D36 = {1,2,3,4,6,9,12,18,36}.
Fie numărul natural a, descompus în factori primi, adică
a = p11 p2 2 ...pn n , unde p1,p2,…,pn sunt factorii primi în care s-a
descompus numărul, iar α1,α2,…,αn sunt exponenţii (naturali) cores-
punzători ai acestora.
Mulţimea divizorilor lui a ce se pot forma cu primul factor prim p 1
este : D p1 = { 1, p1, p12 ,..., p11 }; analog, mulţimea divizorilor lui a ce se
1

pot forma cu factorul prim p2 este: D p 2 ={ 1, p 2 , p 22 ,..., p2 2 } şi aşa mai

2

n
de-parte, până la D p  n ={ 1, p n , p ,..., p }.
2
n n
n

70
 Cum D p1 are (1+1) divizori, D p 2 are (2+1) divizori, şi tot aşa
1 2

până la D p  n care are (n+1) divizori, deducem că a are

n

(1+1)(2+1)…(n+1) divizori, formulă ce se poate demosntra uşor

folosind inducţia matematică completă.

Exemple 1. Fie a = 2200.

a= 82511 = 235211, deci p1=2, p2=5, p3=11,
iar 1=3, 2=2, 3=1.
Deci: D8 = {1,2,22,23}={1,2,4,8} are 3+1 = 4 divizori.
D25 = {1,5,52}={1,5,25} are 2+1 = 3 divizori.
D11={1,11} are 1+1 = 2 divizori. D 23 52 = D200 =

={11,15, 125,21,25,225,41,45,425,81,85,825}=
= {1,5,25,2,10,50,4,20,100,8,40,200}, care are (3+1)(2+1)=
= 43 = 12 divizori.
Da = D20011 = D2200 =
{1,111,5,511,25,2511,2,211,10,1011,50,5011,4,411,20,
2011,100,10011,8,811,40,4011,200,20011}=
= {1,11,5,55,25,275,2,22,10, 110, 50, 550, 4, 44, 20, 220, 100,
1100,8,88,40,440,200,2200}, care are (3+1)(2+1)(1+1) = 24
divizori.
2. Fie a = 6 721.
Cum a = 111347, p1=11, p2=13,p3=47, 1=2=3=1
D11={1,11} are 1+1 = 2 divizori.
D13={1,13} are 1+1 = 2 divizori.
D47 = {1,47} are 1+1 = 2 divizori.
D143=D1113={1,11,13,143} are 22=4 divizori.

71
 D6721=D14347 = {1,147,11, 1147, 13,1347, 143, 14347}=
= {1,47,11,517,13,611,143,6721}.

Să observăm că dacă a = p1p2…pn, deci dacă 1=2=…=n=1,

atunci a are 2 ....
2   2 = 2n divizori, nN*.
n ori

Într-adevăr, pentru n=1: a1=p1, p1 număr prim, Da=D p1 ={1,p1}, deci

are 21 divizori.

Pentru n = 2, a2 = p1p2, p1, p2 factori primi, D p1 = {1 , p1},

D p 2 = {1,p2}, iar D a 2 =D p1p2 = {1, p1,p2, p1p2}= {1,p1,p2, a2}, deci a2

are 4 = 22 divizori naturali.
Presupunem că orice număr natural care se descompune în produsul a
exact n factori primi (cu exponenţii 1=2=…=n=1), deci de forma
an= p i1  p i2  ...  p in , i1,…,inN*, are exact 2n divizori naturali diferiţi.
Fie acum un număr natural oarecare, dar fixat, care se descompune în
produsul a exact n+1 factori primi (cu toţi exponenţii egali cu 1):
a n 1  p j1  p j2  ...  p jn  p jn 1 , j1,…,jn+1N*.

Atunci: a n 1  (p j1  p j2  ...  p jn )  p jn 1 şi numărul natural

p j1  p j2  ...  p j are, conform ipotezei de inducţie exact 2n divizori
n

naturali diferiţi:
D p j p j
1 2
... p jn ={1,2,…, 2 n }. Cum D p jn 1  {1, p jn 1 } , deducem că
mulţimea tuturor divizorilor lui a este:
Da = D ( p j1 p j2 ...p jn )p jn 1 = {d1, d2, …, d 2 n , d1p jn 1 , d2p jn 1 ,…, d 2 n 
p jn 1 }, adică sunt exact 2n+2n=22n=2n+1 divizori naturali distincţi.
Este uşor de arătat că aceşti divizori naturali sunt diferiţi doi câte doi.

72
Deci proprietatea este adevărată pentru orice nN*, adică oricare ar fi
un număr natural an care se descompune în produs de n factori primi
(ai căror exponenţi sunt toţi egali cu 1), numărul divizorilor naturali
ai unui astfel de număr este totdeauna 2n.
Am demonstrat această proprietate pentru că absolut analog se
probează proprietatea mai generală privitoare la un număr natural a
cărui descompunere în factori primi este a = p11  p2 2  ...  pn n ,
1,…,nN* şi care afirmă că, în acest caz, Da =
(1+1)(2+1)…(n+1).
Enunţăm în continuare,
Teorema fundamentala a aritmeticii: Orice număr natural a > 1
poate fi descompus în mod unic (până la o permutare a factorilor) în
produs finit de numere prime sau puteri ale acestora.
Demonstraţie. Presupunem că există numere naturale a > 1 care nu
pot fi descompuse în produs finit de numere prime şi fie A mulţimea
acestora. Evident, numerele din A nu sunt prime. Fie a cel mai mic
element al lui A. Cum a >1 şi a nu este număr prim, există a1 şi a2N*
astfel încât a = a1a2, 1<a1<a, 1<a2<a. Cum a este cel mai mic element
al lui A, rezultă că a1 A, a2 A şi deci există numerele prime
pi1 , pi2 ,..., pis şi p j1 , p j2 ,..., p jt , precum şi numerele naturale nenule
  
 i1 ,  i 2 ,...,  is şi  j1 ,  j2 ,...,  jt , astfel încât a1= p i1 i1  p i2i 2  ...  p is is şi a2=
  
p j1j1  p j2j2  ...  p jtjt , s,tN*, adică
     
a = a1a2= p i1 i1  p i2i2  ...  p is is  p j1j1  p j2j2  ...  p jtjt ; aceasta contrazice însă
alegerea lui a, deci A= şi deci rezultă afirmaţia teoremei: orice
număr natural a >1 se poate descompune în produs de numere prime
sau de puteri ale acestora.
Produsul este finit, deoarece mulţimea divizorilor unui număr natural
este finită.
Să demonstrăm unicitatea descompunerii. Pentru aceasta vom defini
mai întâi ordinul lui xN* în numărul prim p şi vom nota ordp(x),
numărul natural r ce satisface: pr | x şi pr+1  x (mulţimea divizorilor

73
lui x fiind finită, iar mulţimea puterilor lui p infinită, rezultă că r
există şi este unic determinat). Vom arăta că
ordp(xy) = ordp(x)+ordp(y), () x,yN*, p număr prim.
Într-adevăr, dacă r=ordp(x) şi r' = ordp(y), deducem că există x' şi
y'N* astfel că x=prx' şi y = pr'y' (iar p  x', p  y', de unde xy = pr+r'
x' y'.
Cum p este număr prim şi p nu divide pe x' şi p nu divide nici pe y',
deci p nu divide pe x'y', deducem că ordp(xy)=r+r'=ordp(x)+ordp(y).
(Am folosit o definiţie echivalentă a numărului prim şi anume :
pN*, p1 este număr prim  pentru orice produs de numere
naturale x,yN*, dacă p | xy atunci p | x sau p | y).
Pentru numărul natural a, având în vedere cele arătate mai sus,
deducem că există p1,p2,…,pn numere prime şi 1,2,…,nN* astfel
încât: a= p11  p2 2  ...  pn n .
Fie pk un număr prim, pk | a. Atunci :
n n
ord pk (a )   ord pk (p ii )    i  ord pk (p i ) . Dar cum pi şi pk sunt
i 1 i 1
numere prime, avem:
1, dac [ p k  p i ,
ord p k (p i )  
0, dac [ p k  p i ,
deci ordpk (a )   k .
(În unele manuale, chiar numărul natural 1 este considerat produs de
numere naturale prime cu 0 factori).

Teorema fundamentala a aritmeticii a stat la baza unor construcţii şi

generalizări importante ale teoriei algebrice a numerelor şi ale
algebrei abstracte.
Formularea şi demonstrarea teoremei fundamentale a aritmeticii
conduce la o succesiune de operaţii ce constituie algoritmul teoremei
fundamentale a arimeticii.

74
O consecinţă a teoremei fundamentale a aritmeticii afirmă că dacă
a,bN, a > 1, b > 1 astfel că a = p11  p2 2  ...  pr r , b= q11  q 22  ...  q s s ,
r,sN*, r  s , p1, p2,…,pr, q1,q2,…, qs numere naturale prime, iar
1,2, …, r, 1,2,…,sN*, atunci b | a  qi = pi şi ii (după o
eventuală renumerotare), i= 1, s .
Demonstraţia se bazează pe faptul că dacă ii, atunci i - i  0,
deci c= p11 1  p2 2 2  pr r r este un număr natural, iar a=bc.
Reciproca este imediată.
Dacă a,bN, a>1, b>1, iar Da şi Db sunt mulţimea divizorilor
numărului a, respectiv b, atunci mulţimea divizorilor comuni ai
numerelor naturale a şi b, notată Da,b este Da  Db.
Evident, pentru trei numere naturale a,b,cN, a,b,c>1, mulţimea
divizorilor comuni ai numerelor a, b şi c este Da,b,c = Da  Db  Dc.
Printr-o extensie naturală, mulţimea divizorilor comuni ai numerelor
naturale a1,a2, …, akN, a1,a2,…,ak>1, kN, k2, este
k
D a1 ,a 2 ,,a k = D a1 D a 2 …D a k =  D a i .
i 1

Exemple: 1. Fie numerele naturale a = 15 şi b = 33.

D15 = {1,3,5,15}.
D33 = {1, 3, 11,33}.
Mulţimea divizorilor comuni ai numerelor 15 şi 33 este
D15, 33 = D15D33={1,3}.
2.Fie numerele naturale a=8, b=20, c=36.
D8 = {1,2,4,8}.
D20 ={1,2,4,5,10,20}.
D36 ={1, 2,3,4,6,9,12,18, 36}.
Mulţimea divizorilor comuni ai numerelor 8, 20 şi 36 este
D8,20,36=D8  D20  D36 = {1,2,4}.

75
 3.Fie numerele naturale ak=23+k, unde k = 1,10 .
2 3 4
D a1  D 24 ={1,2,2 ,2 ,2 }.
D a 2  D 25 ={1,2,…,25}.
………………………..
D a10  D 213 ={1,2,…,213}.
Mulţimea divizorilor comuni ai numerelor a1=24,
a2=25,…, a10 = 213 este
10 10
D 24 , 25 ,...,213   D a k   D 23 k  D 24  D a1 = {1,2,22,23,24}.
k 1 k 1

Dacă a,bN, a,b>1 sunt astfel că DaDb={1} atunci, evident,

numerele a şi b sunt prime între ele. Vom scrie că numerele naturale a
şi b sunt prime între ele, fie scriind că Da,b ={1}, fie că (a,b)=1.
Pentru mai multe numere naturale prime între ele, extensia se face
uşor, prin anologie.
Să remarcăm că:
-dacă unul dintre numerele date este numărul 1, atunci mulţimea
divizorilor naturali comuni ai numerelor date este {1};
-dacă unul dintre numerele date divide toate celelalte numere (astfel
spus, toate celelalte numere sunt multipli ai unuia dintre numere),
atunci mulţimea divizorilor comuni ai numerelor date este chiar
mulţimea divizorilor acelui număr (cel care le divide pe toate
celelalte).
Practic, în exerciţii, se determină mulţimea divizorilor comuni ai
numerelor a1,a2, …,akN, a1,a2, …,ak>1, folosind convenabil
asociativitatea şi comutativitatea intersecţiei a două sau a mai multor
mulţimi.
Astfel,
Da,b = DaDb = DbDa=Db,a, iar

76
Da,b,c=DaDbDc=(DaDb)Dc=(DbDa)Dc=
=(DaDc)Db=(DcDa)Db=(DbDc)Da=(DcDb)Da=
=Da(DbDc)=Db(DaDc)=Da(DcDb)=Dc(DaDb)=
=Db(DcDa) = Dc(DbDa).
Când avem de aflat mulţimea divizorilor comuni a patru numere
naturale putem afla mulţimea divizorilor comuni a două numere
(alese convenabil), pe care o intersectăm cu mulţimea divizorilor
comuni ai celorlalte două numere. Sau, după o permutare convenabilă
a numerelor, putem afla mulţimea divizorilor comuni ai primelor
două numere, pe care
o intersectăm cu mulţimea divizorilor celui de al treilea număr,
obţinând în acest fel mulţimea divizorilor comuni ai primelor trei
numere, pe care o intersectăm cu mulţimea divizorilor celui de al
patrulea număr, obţinând mulţimea divizorilor comuni ai celor patru
numere. Acest procedeu se poate aplica însă nu doar pentru patru
numere naturale, ci pentru oricâte astfel de numere:
D a1 ,a 2 ,...,a k  D a1  D a 2  ...  D a k  D a i  D a i  ...  D a i =
1 2 k

(Dai1  Dai2 )  Dai3  ...  Daik = = (Dai1 ,ai2  Dai3 )  Dai4  ...  Daik =
= (Dai ,ai
1 2
,a i3  Dai4 )  ...  Daik =
= Da i
1
, a i 2 , a i3 , a i 4  Da i5  ...  Da ik =……= Da i1 , a i2 ,...,a ik , unde
{ a i1 , a i2 ,..., a ik }este o permutare (convenabilă) a mulţimii {a1,a2,…,
ak}.
Exemplu. Fie numerele a = 8, b=20, c=36, d=24.
Determinăm Da,b,c,d scriind Da, Db, Dc şi Dd şi făcând
intersecţia celor patru mulţimi. Putem calcula Da,b,c,d şi astfel:
Da,b,c,d = D8,20,36,24 = D8,24,20,36 =(D8D24)(D20D36)=
=D8,24D20,36 = ={1,2,4,8}{1,2,4}={1,2,4}. Altfel:
D8, 20, 36, 24= ( D 8, 20  D 36 )D24 =

D 8 , 20, 36

=({1,2,4}{1,2,3,4,6,9,12,18,36}) {1,2,3,4,6,8,12,24}=

77
 ={1,2,4}{1,2,3,4,6,8,12,24}={1,2,4}.

Cel mai mare divizor comun a două sau mai multe numere naturale.
Fiind date numerele a,bN, a,b>1, considerăm Da,b. Cel mai mare
dintre divizorii numerelor a şi b (adică cel mai mare număr natural
din mulţimea Da,b) este cel mai mare divizor comun al numerelor
naturale a şi b (se scrie prescurtat c.m.m.d.c al numerelor a şi b şi se
notează (a,b)). C.m.m.d.c. a trei sau mai multe numere naturale se
obţine uşor, extinzând, prin analogie, c.m.m.d.c dat mai sus pentru
cazul a două numere naturale.
Dacă a1, a2, …,akN*, kN, k2 sunt k numere date, atunci, prin
analogie cu cazul a două numere naturale, spunem că dN* este cel
mai mare divizor comun al numerelor date (dacă acesta există), dacă:
1. d | a1, d | a2, …, d | ak şi
2. () d'N* astfel că d' | a1, d' | a2, …, d' | ak  d' | d
şi se notează d = (a1, a2,…,ak).
Avem următoarea relaţie de recurenţă:
(a1, a2, …, ak) = (…((a1, a2), a3),…,ak).
Deci, d este c.m.m.d.c. al numerelor naturale a,b N* 
1. d | a şi d | b şi
2. () d'N* astfel încât d' | a şi d' | b  d' | d
Fie a,b N, a>b, b0. Dacă există d=(a,b), atunci el este unic. Altfel
spus, c.m.m.d.c. a două numere naturale, dacă există, atunci este unic.
Aceasta deoarece, dacă ar exista d'N* astfel că d=(a,b) şi d' = (a,b)
atunci, cum d' | a şi d' | b, deducem că d' | d. Cum avem şi d | d',
deducem că d = d'.
Să remarcăm că dacă ambele numere sunt nule, atunci c.m.m.d.c al
acestor numere nu are sens; dacă unul dintre numere, de exemplu b=0
(şi a  0), atunci, cum orice număr natural nenul divide pe 0, putem
considera că (a,b)=(a,0) = a.
Să remarcăm, de asemenea, că dacă d=(a,b), atunci d = (b,a).
Cum cel mai mare divizor comun al numerelor a1, …, akN,

78
a1, …, ak>1, divide fiecare număr ai, i= 1, k , deducem că el conţine
numai factorii comuni ai numerelor respective, luaţi o singură dată, la
puterea cea mai mică (din descompunerea în factori primi a
numerelor naturale date).
Astfel, dacă a1, …, ak N, a1, …, ak>1 sunt numerele date şi în
descompunerea acestora în factori primi avem, pentru factorul comun
pN, p2:
a1 = p   a1' ;
1

a2 = p  a '2 ;
2

…………….

ak = p  a 'k , unde p  a'1, p  a'2, …, p  a'k, 1, 2, …, kN*,

k

atunci p va apare în c.m.m.d.c al numerelor a1, a2, …, ak o singură

dată şi la puterea =min{1, 2,…,k}1.
Să remarcăm că dacă unul dintre numerele a1, …, ak este egal cu 1,
atunci d = (a1, …, ak)=1 şi, de aceea, luăm în considerare, în general,
cazurile în care a1, …, akN, a1, …, ak > 1.
Exemplu. Fie numerele naturale a=140, b=11 000, c=980, d=1 300.
Cum a = 2257,
b = 235311,
c = 22572,
d = 225213, deducem că factorii comuni celor patru numere
sunt 2 şi 5, care vor apare în c.m.m.d.c o singură dată şi la
puterile: 2, respectiv 2, unde  = min{1=2, 2=3, 3=2,
4=2}=2, iar
 = min {1=1, 2=3, 3=1, 4=2}=1; deci c.m.m.d.c al
numerelor date este (a,b,c,d) = (140, 11 000, 980, 1 300) =
2251 = 20.
Algoritmul lui Euclid.

79
O altă posibilitate de determinare a c.m.m.d.c. a două numere
naturale a şi b, este aceea de a aplica algoritmul lui Euclid. Vom
descrie în continuare acest algoritm, pentru cazul a,b N* a>b (am
făcut o alegere). Astfel, algoritmul lui Euclid asociat numerelor
naturale a şi b este o succesiune de operaţii de împărţire cu rest:
a=bq0+r0, 0 < r0 < b;
b=r0q1+r1, 0 < r1 < r0;
r0=r1q2+r2, 0 < r2 < r1.;
……………………
rk-2 = rk-1qk+rk, 0 < rk < rk-1;
rk-1 = rkqk+1+0, rk+1=0, unde r0, r1, r2, …, rk sunt resturile
succesive ale împărţirilor a:b, b:r0, r0:r1, …,rk-1:rk, rk fiind ultimul rest
nenul (rk+1=0). Cel mai mare divizor comun al numerelor naturale a
şi b este ultimul rest nenul din algoritmul lui Euclid (sau ultimul
împărţitor)
Să demonstrăm aceasta. Pentru început, să remarcăm că dacă
algoritmul lui Euclid are o singură relaţie, deci dacă avem a=bq
(r0=0), atunci b este divizor al lui a, iar c.m.m.d.c d al celor două
numere naturale a şi b este chiar b (d=b), fapt ce se probează uşor:
1. d | a şi d | b pentru că b | a şi b | b, iar
2. () d'N* astfel că d' | a şi d' | b  d' | b.
Vom presupune în continuare că algoritmul lui Euclid are cel puţin
două relaţii (adică a nu se divide cu b) şi vom arăta că rk este
c.m.m.d.c.
Din ultima relaţie deducem că rk | rk-1, din penultima relaţie deducem
că rk | rk-2 şi aşa mai departe. Deducem deci că rk | r1, apoi că rk | r0, iar
din relaţia a doua avem că rk | b. Cum rk | r0 şi rk | b, din prima relaţie
deducem că rk | a. Deci rk este divizor comun al numerelor a şi b. Să
arătăm că este cel mai mare divizor comun.
Fie d un divizor comun oarecare al numerelor naturale a şi b.
Cum d | a şi d | b, din prima relaţie rezultă că d | r 0. Cum d | r0 şi d | b,
din a două relaţie rezultă că d | r1 şi aşa mai departe până când, din
ultima relaţie şi din faptul că d | rk-1, deducem că d | rk. Deci rk este
c.m.m.d.c. al numerelor naturale a şi b: (a,b) = rk.

80
Să remarcăm un aspect esenţial al algoritmului lui Euclid şi anume
acela că pentru orice a,bN*, a>b, acesta conţine un număr finit de
relaţii. Acest fapt se deduce usor din condiţiile ce apar din teorema
împărţirii cu rest şi care se refera la resturile r0, r1, …, rk :
0<rk<rk-1<…<r1<r0<b.
Cum mulţimea numerelor naturale cuprinse între a şi b este finită,
deducem că numărul de resturi nenule ce se obţin este finit, adică
numărul de relaţii din algoritmul lui Euclid este finit.
Aşadar, algoritmul lui Euclid poate fi asociat oricăror două numere
naturale a,bN*, a>b. Altfel spus, algoritmul lui Euclid rezolvă
problema a existenţei celui mai mare divizor comun al numerelor
naturale nenule date a şi b. Cum, dacă există, c.m.m.d.c este unic,
este rezolvată şi problema unicităţii.
Un avantaj pe care algoritmul lui Euclid îl prezintă este acela că
aflarea c.m.m.d.c a două numere naturale a şi b, care pot fi nişte
numere relativ mari, se reduce la aflarea c.m.m.d.c. a două numere
mai mici şi anume rk-1 şi rk, deoarece:
rk = (rk-1, rk) = (rk-2, rk-1)= …=(r1, r0) = (r0, b) = (a,b). De aici putem
deduce, în plus, că orice divizor comun al numerelor a şi b este
divizor comun al perechilor de numere de mai sus, adică:
Da,b = D b,r0 = D r0 , r1 = D r1 , r2 = …=D rk 1 ,rk =D rk , deci mulţimea
divizorilor comuni a două astfel de numere naturale este egală cu
mulţimea divizorilor celui mai mare divizor comun al acestora.
Să remarcăm că relaţiile algoritmului lui Euclid prezentate se pot
scrie (aşeza) în următoarea formă, mai intuitivă şi mai sistematizată,
care pune mai bine în evidenţă elementele şi calculele pe care le
presupune algoritmul:
q0 q1 q2 … qk-1 qk qk+
1

a b r0 r1 … rk-2 rk-1 rk
bq0 r0q r1q r2q … rk- rkq
1 2 3 1qk k+1

81
r0 r1 r2 r3 … rk rk+1
=0

În scrierea în această formă, calculele se fac de la stânga la dreapta.

O scriere într-o altă formă, în care calculele se fac de la dreapta la
stânga, este următoarea:

a b
b q
q0 0

b r0
r0 q1
q1
r r1
0

q2
·
·
·
rk-2 r
k
-
1

rk- q
1qk k

rk- rk
1

rk qk+
qk 1
+1

82
Exemplu. Fie numerele naturale a = 2 210 şi b = 154.
Cum a = 2 210 = 251317 şi
b = 154 = 2711, deducem că (a,b) = 2.
Folosind algoritmul lui Euclid, avem:
2 210 = 15414+54 (q0=14, r0=54);
154 = 542+46 (q1=2, r1=46);
54 = 461+8 (q2=1, r2=8);
46 = 85+6 (q3=5, r3=6);
8=61+2 (q4=1, r4=2);
6=23+0 (q5=3, r5=0),
deci (2 210, 154) = r4 = 2.

Sau, folosind scrierea în prima formă:

1 2 1 5 3
4
2 1 5 4 8 2
2 5 4 6
1 4
0
2 1 4 5 6 6
1 0 6 0
5 8
6
5 4 8 6 2 0
4 6

respectiv în a doua formă:

83
 2 1
2 5
1 4
0
2 1
1 4
5
6
1 5
5 4
4
1 2
0
8
5 4
4 6
4 1
6
4 8
6
4 5
0
8 6
6 1
2
6 3
6
0

84
Vom arăta în continuare că pentru orice rest nenul ri, i= 0, k din
algoritmul lui Euclid, corespunzător numerelor naturale nenule a şi
b, există numerele naturale i şi i astfel că ri = ia  ib.
Vom folosi inducţia matematică completă.
Pentru i=0 avem că r0 = a – q0b, deci afirmaţia este adevărată
(0=1, 0=q0N).
Pentru i=1 avem că r1=a-r0q1 = a-q1(a-q0b)= -(q1-1)a+q1q0b, afirmaţia
fiind adevărată pentru 1=q1-1N (deoarece qi  1, ()i= 0, k ) şi
1=q1q0N.
Presupunem afirmaţia adevărată pentru i-2 şi i-1, adică:
ri-2 = i-2a  i-2b,
ri-1 =  i-1a  i-1b şi o demonstrăm pentru i:
ri = ri-2 – ri-1qi = i-2a  i-2b – ( i-1a  i-1b)qi=
= ( i-2  i-1qi)a+ (  i-2  i-1qi)b =  ia  ib, i, i N.
Semnele din faţa lui i, respectiv i sunt contrare pentru că :
-dacă ar fi ambele semne de minus, sau dacă unul dintre i sau i ar
fi negativ şi celălalt ar fi nul, atunci ri nu ar fi număr natural, ceea
ce nu este posibil (din algoritmul lui Euclid ştim că 0<ri<b, ()
i= 0, k );
-dacă ar fi ambele semne de plus, adică dacă i1, i1, atunci ri =
ia+iba+b, ceea ce nu este posibil; dacă unul dintre semnele lui
i sau i ar fi +, celălalt număr fiind nul, am avea ri = ia+ib
max {a,b}, ceea ce nu este posibil (0<ri<b<a, () i = 0, k ).
Deci afirmaţia este adevărată şi pentru i, deci este adevărată pentru
() i= 0, k .

Vom folosi cele arătate mai sus pentru rk : există numerele naturale
k şi k astfel că rk=  ka  kb; cum însă rk = (a,b)= d, deducem că

85
dacă d este c.m.m.d.c al numerelor naturale a şi b, atunci există
numerele naturale k şi k astfel că d = ka  kb.
Două numere naturale a şi b sunt prime între ele dacă există deci k şi
k numere naturale astfel ca 1 = ka  kb.
Exemple: 1. Fie a= 2 210 şi b=154. Am văzut într-un exemplu
anterior că
d =(a,b)=(2 210,154) = r3=2, iar
2=r3= 8-6 = (54-46)-(46-85)=(54-46)-[46-(54-46)5]=
= (54-46)-(466-545) = 546-467 = 546-(154 - 542)7=
=546-1547 + 5414=5420-1547= (2 210-15414)20 -1547=
=202210 - 287154 = 20a -287b, deci există numerele
naturale 3=20, 3=287 date chiar din algoritmul lui Euclid.
Să remarcăm însă faptul că există astfel de numere naturale nu
neapărat date de algoritmul lui Euclid.
De exemplu, există =134 şi = 1 923, astfel că:
(a,b)=d=2= -134a+1923b (= - 296140 +296142).
Putem afirma că există, pentru orice a,bN*, a>b, chiar o
infinitate de astfel de numere naturale  şi  cu aceasta
proprietate. Astfel, dacă E şi E sunt acele numere naturale
date de algoritmul lui Euclid, astfel că:
(a,b) = d= Ea  Eb, atunci, pentru orice kN* avem:
d =  Ea  Eb + kab- kab=  (E+kb)a  (E+ka)b,
deci, există o infinitate de numere naturale
k=E+kb şi k=E+ka, () kN* astfel că:
d=(a,b)= ka  kb. Analog, dacă scriem
d=(E-kb)a  (E+ka)b.
În exemplul nostru,  şi  găsite corespund lui k=1:

86
 = - (E-1)b=- (20-154)= +134,
=E - 1a = 287 – 2210 = 1923, deci
2= -134a+1923b.
2.Fie a=18, b=11.
d=(a,b) = 1 şi există =3, =5 astfel că 1= - 318+511.

Să remarcăm faptul că atunci când avem de determinat c.m.m.d.c. a k

numere naturale nenule a1, a2, …, ak cu ajutorul algoritmului lui
Euclid vom folosi relaţia de recurenţă:
d=( a1, a2, …, ak)=(…((a1, a2), a3), …, ak) şi vom aplica algoritmul lui
Euclid de k-1 ori.
Proprietăţile demonstrate pentru c.m.m.d.c al numerelor naturale a şi
b (când acesta există), rămân adevărate, transcrise prin analogie, şi
pentru c.m.m.d.c. a k numere naturale a1, a2, …, ak, kN, k2 (când
acesta există).

MULTIPLII UNUI NUMĂR NATURAL

Fie aN*. Numărul natural m este un multiplu al numărului natural a

dacă a îl divide pe m.
Avem că m este multiplu de a  ()qN astfel încât m:a=q (adică
m=aq).
Exemple. 1. Numărul natural m=100 este multiplu al numărului
natural
a=5, pentru că 100=520.
2. Numărul natural m=12 366 este multiplu de 3, deoarece 3
divide numărul 12 366. Ţinând seama că prin împărţirea exactă
a numărului natural m la numărul natural nenul a se obţin
câturi numere naturale, deducem că un multiplu al numărului
natural a se obţine înmulţind numărul a cu un număr natural.

87
 Dacă Ma este mulţimea tuturor multiplilor numărului natural
nenul a, atunci M a = {a0, a1, a2,…,ak, a(k+1),…}, deci
M a ={0,a, 2a, …,ka, (k+1)a, …}={ka | kN}.
Este evident că pentru orice aN*, oarecare, dar fixat, există o
corespondenţă bijectivă de la N la M a, f : N  M a, dată prin f(k) =
ka, () kN. Deducem că mulţimea multiplilor unui număr natural
aN* este o mulţime numărabilă (deci infinită), datorită existenţei
acestei corespondenţe bijective.

Exemple. 1.Fie a=2

M a= M 2 = {0,2,4,6,…,2k, 2k+2}={2k | kN}, deci este
mulţimea numerelor naturale pare.
2.Fie a=10
M a= M 10 = {0, 10, 20,…,10k, 10(k+1),…}={10k | kN}.
Vom scrie, de exemplu, că 20 este multiplu de 10 astfel:
20 = M10.

Dacă numărul natural nenul m este multiplu a două numere naturale a

şi b, atunci spunem că este un multiplu comun al acestor numere.
Deci, m este multiplu comun al numerelor a şi b N, dacă a | m şi b |
m. Analog, dacă mN* este multiplu al numerelor naturale a1, a2, …,
ak, kN, k>2, spunem că m este un multiplu comun al acestor
numere. Deci, m este multiplu al numerelor naturale a1, a2, …, ak,
kN, k>2, dacă a1 | m, a2 | m, …, ak | m.
Mulţimea multiplilor comuni ai numerelor naturale a şi b se notează
M a, b şi este dată de intersecţia mulţimii multiplilor lui a cu mulţimea
multiplilor lui b, adică M a, b = M a M b.
Pentru a1, a2, …, akN, kN, k>2, avem:

88
Ma1 ,a 2 ,...,a k  Ma1 Ma2  ... Ma k şi se calculează folosind
proprietăţile de comutativitate şi asociativitate a intersecţiei de
mulţimi.
Astfel: Ma1 ,a 2 ,...,a k  Ma1 Ma2  ... Ma k  Mai Mai  ... Mai , unde
1 2 k

(i1, i2, …, ik) este o permutare (convenabil aleasă) a mulţimii

(1,2,…,k); apoi se asociază convenabil cele k mulţimi. O asociere
poate fi următoarea:
((...((Ma i1 Mai2 ) Mai3 )  ...) Maik ) 

= (...(Mai
1
,a i 2 Mai3 )  ...) Mai k =
= (...(Mai
1
,a i2 ,a i3 Mai4 )  ...) Maik =…=
=Ma i
1
, a i 2 ,...,a i k  Ma 1 ,a 2 ,...,a k . Folosind această asociere (după o
eventuală permutare convenabilă a mulţimilor Mai , i  1, k ),
putem afla mulţimea multiplilor comuni ai primelor două
numere, pe care o intersectăm cu mulţimea multiplilor celui
de-al treilea număr, obţinând mulţimea multiplilor comuni ai
primelor trei numere, şi aşa mai departe, până când se obţine
mulţimea multiplilor comuni ai tuturor numerelor date.
Exemple. 1.Fie a=15, b=10.
M a= M 15={0,15,30,45,60,…,15k,…}={15k | kN}.
M b= M 10 = {0,10, 20,30,40,50,
60,…,10k,…}={10k|kN}.
M a,b= M 15,10 = M 15 M 10 ={0,30,60,…,30k,…} =
={30k|kN}.
Să remarcăm că 0 este multiplu al oricărui număr natural, deci
este multiplu comun (impropriu) al oricăror două sau mai
multe numere naturale; deducem că mulţimea multiplilor
comuni ai oricăror (două sau mai multe) numere naturale este
totdeauna o mulţime nevidă, conţinând elementul 0.
2.Fie a1=2, a2=3.

89
 M a1 = M 2 = {0,2,4,6,8,…, 2k, …}={2k | kN}
(mulţimea
numerelor naturale pare);
M a2 = M 3 = {0,3,6,9,12, …, 3k, …}= {3k | kN}
(mulţimea numerelor naturale divizibile cu 3);
M a1 ,a 2 = M 2, 3 = M 2  M 3 = {0,6,12, 18,…, 6k, …}=

={6k|kN} (mulţimea numerelor naturale divizibile cu 6).

Să remarcăm că dacă numerele naturale a şi b sunt prime între
ele ((a,b)=1), atunci M a,b = M ab, adică mulţimea multiplilor
comuni ai numerelor prime a şi b este mulţimea multiplilor
numărului natural ab.
3.Fie a =4, b=6, c=9.
M a = M 4 = {0,4,8,12,16,20,24,28,32,36, 40, …,4k,…}=
={4k|kN}.
M b =M 6 = {0,6,12,18,24, 30,36,42, … 6k,…}={6k |
kN}.
M c = M 9 = {0, 9, 18, 27,36, 45, …, 9k, …}= {9k |
kN}.
M a,b,c = M 4,6,9= M 4 M 6 M 9 =
={0, 36, 72, …, 36k,…}={36k | kN}.
Putem calcula M 4,6,9 şi astfel:
(M 4 M 6) M 9 = M 4,6  M 9 = M 4,6,9, adică
M 4 M 6 = {0,12,24,…,12k,…}= {12k | kN}= M 4,6, apoi
M 4,6 M 9 = {0,36, 72, …, 36k, …}= {36k | kN}= M 4,6,9.
Folosind comutativitatea şi asociativitatea se poate calcula în
următoarele moduri:
M 4,6,9 = (M 4 M 6) M 9 = (M 4 M 9) M 6 =

90
 (M 6 M 9) M 4. Am ţinut seama că () a,bN :
M a,b = M a M b = M b M a= M b,a.

Cel mai mic multiplu comun mN* al numerelor naturale a,bN*

se scrie prescurtat c.m.m.m.c. al numerelor a şi b şi se notează
m=[a,b]. Avem că m=[a,b] dacă şi numai dacă:
1. a | m şi b | m şi
2. () m'N* astfel încât a | m' şi b | m'  m | m'.
Să observăm că prima condiţie exprimă faptul că m este multiplu
comun al numerelor a şi b, iar a doua condiţie faptul că este cel mai
mic multiplu comun nenul al acestor numere.
Când x=0 sau y=0 convenim că cel mai mic multiplu comun este 0.
Prin analogie, cel mai mic multiplu comun mN* al numerelor
naturale a1, a2, …, akN*, kN, k>2, se notează m = [a1, a2, …, ak] şi
avem că
m=[ a1, a2, …, ak]  1. a1 | m, a2 | m, …, ak | m şi
2.() m'N* astfel încât a1 | m', a2 | m', …, ak | m'
 m | m'.
Să remarcăm că dacă a,bN* şi aceste numere sunt descompuse în
factori primi, atunci m = [a,b]N* este egal cu produsul factorilor
primi comuni, fiecare factor luat o singură dată şi la puterea cea mai
mare (la care apare în descompunerea în factori primi a numerelor
date).
Deci, dacă a,bN* au descompunerile în factori primi:

a = p11  p2 2  ...  pi i  r11  r2 2  ...rj j ,

b = p11  p22  ...  pi i  s11  s22  ...  skk , unde p1, p2, …, pi sunt factorii
primi comuni la puterile 1, 2, …,iN*, respectiv 1, 2, …,
iN*, iar r1, r2, …, rj şi s1, s2, …, sk sunt factorii primi necomuni la
puterile corespunzătoare 1, 2, …, jN*, respectiv 1, 2, …, kN*,
i,j, k N*, atunci:

91
 
m=[a,b]= p11  p 2 2  ...  p ii  r11  r2 2  ...  rj j  s11  s 22  ...  s kk , unde
σ1= max {1,1}, σ 2 = max {2, 2}, …, σ i=max {i, i}.
Să observăm că dacă vom considera că factorii primi r1, …, rj
(respectiv s1, …, sk) sunt şi factori ai lui b (respectiv ai lui a), dar la
puterea 0, atunci putem privi puterile la care aceşti factori apar în cel
mai mic multiplu comun al numerelor a şi b ca fiind tot puteri
maxime, pentru că:
1 = max {1, 0}, …,j = max {j, 0}, 1= max {0,1}, …,
k = =max{0,k}.
Putem deci reformula: dacă a,b N*, atunci m =[a,b] N*, este egal
cu produsul factorilor primi ce apar în descompunerile în factori
primi ale numerelor a şi b, fiecare factor luat o singură dată, la
puterea cea mai mare la care apare.
Evident, putem extinde, prin analogie, c.m.m.m.c a două numere
naturale la mai multe numere naturale a1, a2, …, akN*, k3.
Astfel, fiind date numerele a1, a2, …, akN*, considerăm
descompunerile acestor numere în factori primi şi fie p1, p2, …, pr
factorii primi (comuni şi necomuni) ce apar în descompunerea cel
puţin a unuia dintre numerele date. Convenim ca un factor prim
necomun, apărut în descompunerea unuia dintre numerele date, dar
care într-un alt număr nu apare, să îl considerăm, dar la puterea 0.
Avem deci:
a 1  p11  p 2 2  ...  p r r ,  11 ,  12 ,...,  1r  N;
1 1 1

a 2  p11  p 2 2  ...  p r r ,  12 ,  22 ,...,  2r  N;

2 2 2

………………………………………..
a k  p11  p 2 2  ...  p r r ,  1k ,  k2 ,...,  kr N.
k k k

Atunci m=[a1,a2,…,ak]= p11  p 2 2  ...  p r r , 1k ,  k2 ,...,  kr N, unde:

k k k

1=max{ 11 , 12 ,..., 1k }, 2= max { 12 ,  22 ,...,  k2 }, …,

r= =max{ 1r ,  2r ,...,  kr }.

92
 Cele două condiţii din definiţia celui mai mic multiplu comun se
verifică imdediat, atât pentru cazul a două numere, cât şi pentru cazul
a mai mult de două numere naturale nenule, deci acest procedeu
conduce într-adevăr la găsirea corectă a c.m.m.m.c. Să menţionăm că
acest procedeu este frecvent utilizat în practică.
Exemple.1.Fie a=110, b=15. Atunci:
a = 2 · 5 · 11,
b = 3 · 5,
m = [a , b] = [110, 15] = 2 · 3 · 5 · 11 = 330.
2. Fie a=20, b=350.
a = 22 · 5,
b = 2 · 52 · 7,
m = [a , b] = [20, 350] = 22 · 52 · 7 = 700.
3. Fie a=12, b=24.
a = 22 · 3,
b = 23 · 3,
m = [a , b] = [12, 24] = 23 · 3 = 24 = b.
Să observăm că 24 = M12.
În general, dacă a, b  N* şi b = Ma, atunci M a,b = M b
(pentru că M b  M a, deci M a,b = M a  M b = M b),
deci m = [a , b] = b.
4.Fie a=11, b=25.
a = 11,
b = 52,
m = [a , b] = [11, 25] = 52 · 11 = 25 · 11 (=a · b) = 275.
În general, dacă a, b  N* şi (a,b) = 1, atunci [a , b] = a ·
b,

93
 adică cel mai mic multiplu comun a două numere naturale
nenule care sunt prime între ele este egal cu produsul celor
două numere.
Să remarcăm însă că această afirmaţie nu este adevărată
pentru mai mult de două numere naturale, adică dacă
a1, a2, ,ak  N*, k  N, k  3, dacă (a1, a2, ,ak) = 1 nu
rezultă că [a1, a2, ,ak] = a1 · a2 ·  · ak.
Să considerăm în acest sens, contraexemplul următor.
5.Fie a = 12, b =45, c = 55. Avem următoarele descompuneri
în factori primi ale numerelor date:
a = 22 · 3,
b = 32 · 5,
c = 5 · 11.
Cum (a,b,c) = (12, 45, 55) = 1, iar
[a, b, c] = 22 · 32 · 5 · 11=1 980 şi cum a · b · c = 12 · 45 · 55
= 29 700, deducem că [a, b, c]  a · b · c.
6.Fie a = 1 200, b = 4 500, c = 294, d = 11 319.
Cum a = 1 200 = 24 · 52 · 3,
b = 4 500 = 22 · 53 · 32,
c = 294 = 2 · 3 · 72,
d = 11 319 = 3 · 73 · 11 şi cum factorii primi comuni şi
necomuni ce apar în descompunerile în factori primi ale
acestor numere sunt p1 = 2, p2 = 3, p3 = 5, p4 = 7, p5 = 11,
putem scrie:
a = 24 · 3 · 52 · 70 · 110 (α 11 =4, α 12 =1, α 13 =2, α 14 =0, α 15 =0),

b = 22 · 32 · 53 · 70 · 110 (α 12 =2, α 22 =2, α 32 =3, α 24 =0, α 52 =0),

c = 2 · 3 · 50 · 72 · 110 (α 13 =1, α 32 =1, α 33 =0, α 34 =2, α 35 =0),

d = 20 · 3 · 50 · 73 · 11 (α 14 =0, α 42 =1, α 34 =0, α 44 =3, α 54 =1),

94
 deci β1 = max{ α 11 , α 12 , α 13 ,α 14 }= max{4, 2, 1, 0} = 4,

β2 = max { α 12 , α 22 , α 32 , α 42 } = max{1, 2, 1, 1} = 2,

β3 = max { α 13 , α 32 , α 33 , α 34 } = max{2, 3, 0, 0} = 3,

β4 = max { α 14 , α 24 , α 34 , α 44 } = max{0, 0, 2, 3} = 3,

β5 = max { α 15 , α 52 , α 35 , α 54 } = max{0, 0, 0, 1} = 1, de unde

deducem că m = [a,b,c,d] = [1 200,4 500,294,11 319] =
= 24 · 32 · 53 · 73 · 111 = 67 914 000.

Aşadar, aşa cum am văzut, un procedeu des utilizat de

determinare a celui mai mic multiplu comun al numerelor naturale
nenule a1, a2, ,ak  N*, k  N, k  2, este acela de a folosi
descompunerea acestor numere în factori primi.
Un alt procedeu, utilizat însă doar în cazul în care avem două
numere naturale nenule, este acela în care determinăm cel mai mic
multiplu comun al acestor două numere, făcând raportul dintre
produsul numerelor şi cel mai mare divizor comun al lor.
Mai explicit, pentru orice a, b  N*, m = [a,b]  N* este dat de
ab
m= , unde d = (a,b). Să observăm că dacă a, b  N*, atunci d 
d
N* (deci d  0).
Dacă a, b  N* au descompunerile următoare în factori primi:

a = p 11 · p 2 2 · … · p i i · r 11 · r 2 2 · … · r j j ,

b = p 11 · p 2 2 · … · p i i · s 11 · s 22 · … · s kk , unde

α1,α2, , αi, γ1, γ 2, , γ j, δ1, δ 2, , δ k  N*, atunci, am văzut că

m = p 11 · p 2 2 · … · p i i · r 11 · r 2 2 · … · r j j · s 11 · s 22 · … · s kk , unde
σ1=max{α1,β1}, σ2=max{α2,β2}, , σi=max{αi,βi}.

95
Cum d = (a,b) = p 11 · p 22 · … · p ii , ε1, ε2, , εi  N*, unde
ε1=min{α1,β1}, ε 2=min{α2,β2}, , ε i=min{αi,βi}, deducem că

m · d = (p 11 · p 2 2 · … · p i i · r 11 · r 2 2 · … · r j j · s 11 · s 22 · … · s kk ) ·

(p 11 · p 22 · … · p ii )=


p 11 1 · p 2 2  2 · … · p ii i · r 11 · r 2 2 · … · r j j · s 11 · s 22 · … · s kk =

p 11 1 · p 2 2 2 · … · p ii i · r 11 · r 2 2 · … · r j j · s 11 · s 22 · … · s kk =

(p 11 · p 2 2 · … · p i i · r 11 · r 2 2 · … · r j j )(p 11 · p 2 2 · … · p i i · s 11 · s 22 ·
… ·s kk ) = a · b; am folosit faptul că σt + εt = max{αt , βt} + min{αt ,
βt} = αt + βt, () t = 1, i , ceea ce este evident.
Deci, a · b = m · d, adică, altfel scris, a · b = (a,b) · [a,b], de unde
a b ab
deducem că [a,b] = = , () a,b  N*.
d (a , b )

Exemplu.Fie a = 600 şi b = 630.

Cum a = 600 = 23 · 3 · 52,
b = 630 = 2 · 32 · 5 · 7 sunt descompunerile în factori
primi ale celor două numere date, avem că m = [a,b] = [600,630]
= 23 · 32 · 52 · 7 = 12 600.
Acelaşi rezultat îl obţinem ţinând seama că

m = [a,b] =
ab
=
 
2 3  3  5 2  2  32  5  7 
=23 · 32 · 52 · 7 =
(a , b ) 2 35
12 600.

Să subliniem faptul că acest procedeu nu poate fi aplicat

pentru mai mult de două numere naturale nenule. Pentru a justifica
această afirmaţie, considerăm contraexemplul următor.
Fie numerele a = 1 200, b = 4 500, c = 294, d = 11 319.
Am văzut că a = 1 200 = 24· 3 · 52,

96
 b = 4 500 = 22 · 32 · 53,
c= 294 = 2 · 3 · 72,
d = 11 319 = 3 · 73 · 11 şi că
[a,b,c,b] = 24 · 32 · 53 · 73 · 11.
Cum (a,b,c,d) = 3, iar

=
   
a  b  c  d 2 4  5 2  3 2 2  5 3  3 2 2  3  7 2 3  7 3  11
=
[a , b, c, d ] 3
a bcd
=27 · 34 · 55 · 75 · 11, este evident că [a,b,c,d]  .
[a , b, c, d ]

Să remarcăm că sunt adevărate următoarele relaţii (de recurenţă):

[a1, a2, , ak] = [[a1, a2, , ak-1],ak] şi
[a1, a2, , ak] = [[a1, a2],a3, ,ak], ()a1, a2, , ak  N*, k  3,
relaţii ce se pot demonstra uşor ţinând seama că indiferent în câte
grupe şi moduri se asociază k numere naturale nenule, maximul este
acelaşi, iar factorii comuni sunt aceiaşi. Deci [a1, a2, , ak] = [ [[a1,
a2],a3], ,ak].
Exemplu. Fie a = 1 200, b = 4 500, c = 294, d = 11 319.
Atunci [a,b] = [1 200,4 500] = 24 · 32 · 53 = 18 000,
[[a,b],c] = [18 000,294] = 24 · 32 · 53 · 72 = 882 000,
[[[a,b],c],d] = [882 000, 11 319] = 24 · 32 · 53 · 73 · 11=
67 914 000 = [a,b,c,d].

Avem deci, următoarele proprietăţi ale c.m.m.d.c. şi c.m.m.m.c.,

care, fie au fost deja demonstrate, fie se pot demonstra uşor:
1. idempotenţa:
(a,a) = a,
[a,a] = a, () a  N*;

97
 2. comutativitatea:
(a,b) = (b,a),
[a,b] = [b,a], () a,b  N*;
3. asociativitatea:
(a,(b,c)) = ((a,b),c),
[a,[b,c]] = [[a,b],c], () a,b,c  N*;
4. absorbţia:
(a,[a,b]) = a,
[a,(a,b)] = a, () a,b  N*;
5. [a,b] · (a,b) = a · b, () a,b  N*;
6. dacă a1, a2, , ak  N*, k  N, k  3, astfel că
a1a2ak = a1A1 = a2A2 =  = akAk, atunci:

[a1, a2, , ak] · (A1, A2, , Ak) = a1a2 ak,

[A1, A2, , Ak] · (a1, a2, , ak) = a1a2 ak;

7. distributivitatea:
(a, [b, c]) = [(a, b), (a, c)],
[a, (b, c)] = ([a, b], [a, c]) , () a,b,c  N*;
8. (na1, na2, , nak) = n(a1, a2, , ak),
[na1, na2, , nak] = n[a1, a2, , ak],
()k, n, a1, a2, , ak  N*, k  2.
CRITERII DE DIVIZIBILITATE

Reamintim că oricare ar fi numerele a, b  N, b  0, spunem că a

se divide cu b dacă şi numai dacă restul împărţirii lui a la b este 0
(criteriul general de divizibilitate). O primă consecinţă este aceea
că
a =0 sau a  b.

98
Vom da în continuare o altă formă a criteriului general de
divizibilitate, din care se vor deduce celelalte criterii particulare de
divizibilitate.
Fie a, b  N*, a >b. Atunci a este divizibil cu b dacă şi numai dacă
suma tuturor produselor dintre cifrele numărului a cu resturile
împărţirii la b a puterilor corespunzătoare ale lui 10 este divizibilă
cu b.
Pentru demonstraţie, vom folosi scrierea sistematică a numărului
natural nenul a = a k a k 1a k 2 a 2 a 1a 0 (10) =

= a0·100+ a1·10+ a2·102++ ak-2·10k-2+ ak-1·10k-1+ ak·10k.

Fie r0, r1, , rk resturile ce se obţin prin împărţirea la b a puterilor

corespunzătoare ale lui 10:
100 = bq0 + r0, q0 = 0, r0 = 1;
101 = bq1 + r1;
102 = bq2 + r2;

10k-1 = bqk-1 + rk-1;
10k = bqk + rk.
Atunci a = a0·( bq0 + r0)+ a1·( bq1 + r1)+ a2· (bq2 + r2)+
+ ak-1·( bqk-1 + rk-1)+ ak·( bqk + rk) =
=a0bq0 + a0r0+ a1bq1 + a1r1+ a2bq2 + a2r2++ak-1bqk-1 + ak-1rk-1+ akbqk
+ akrk = b(a0q0 + a1q1 + a2q2 + +ak-1qk-1 + akqk) + a0r0+ a1r1+
a2r2+
+ ak-1rk-1+ akrk.
Evident, a este divizibil cu b dacă şi numai dacă
r = a0r0+ a1r1+ a2r2++ ak-1rk-1+ akrk se divide cu b. Astfel spus, a
este divizibil cu b dacă şi numai dacă suma dintre produsele cifrelor

99
ai ale numărului a cu resturile ri (ale împărţirii puterii i a lui 10 la b (i
= 0, k )) este divizibilă cu b, deci exact ceea ce era de arătat.

Exemplu. Fie numerele naturale a = 96 789 şi b = 419.

Vom scrie sistematic numărul a (a > b) şi vom calcula resturile.
a = 96789(10) =9 · 100 +8 · 101 + 7 · 102 + 6 · 103 + 9 · 104 ,
deci
a0 = 9, a1 = 8, a2 = 7, a3 = 6, a4 = 9.
100 = 1 = 419 · 0 +1, deci q0 = 0, r0 = 1;
101 = 10 = 419 · 0 + 10, deci q1 = 0, r1 = 10;
102 = 100 = 419 · 0 + 100, deci q2 = 0, r2 = 100;
103 = 1 000 = 419 · 2 + 162, deci q3 = 2, r3 = 162;
104 = 10 000 = 419 · 23 + 363, deci q4 = 23, r4 = 363.
Să calculăm suma produselor cifrelor numărului a cu resturile
împărţirii puterilor corespunzătoare ale lui 10 la b, adică suma
s = a0r0+ a1r1+ a2r2+ a3r3+a4r4 = 9 · 1 + 8 · 10 + 7 · 100 + 6 · 162 +
+9 · 363 = 9 + 80 + 700 + 972 + 3 267 = 5 028.
Criteriul afirmă că a este divizibil cu cu b dacă şi numai dacă
suma s este divizibilă cu b. Cum s = 5 028 = 419 · 12, deci este
divizibilă cu b = 419, deducem că a este divizibil cu b, ceea ce
este adevărat, deoarece a = 96 789 = 419 · 231= b · 231.
Să remarcăm faptul că a = 96 789 este divizibil cu b = 419 revine
la divizibilitatea sumei s = 5 028 cu b = 419, deoarece:
a = 96 789 = 9 · 100 + 8 · 101 + 7 · 102 + 6 · 103 + 9 · 104 =
= 9 · (419 · 0 + 1) + 8 · (419 · 0 + 10) + 7 · (419 · 0 + 100) +
+ 6 · (419 · 2 + 162) + 9 · (419 · 23 + 363)=
= 9 · 419 · 0 + 9 · 1 + 8 · 419 · 0 + 8 · 10 + 7 · 419 · 0 + 7 ·
100 +
+ 6 · 419 · 2 + 6 · 162 + 9 · 419 · 23 + 9 · 363 =

100
 = 419 · (9 · 0 + 8 · 0 + 7 · 0 + 6 · 2 + 9 · 23) +
+ 9 · 1 + 8 · 10 + 7 · 100 + 6 · 162 + 9 · 363 =
= 419 · 219 + 5028 = 419 · 219 + s.
Evident, a este divizibil cu b = 419  suma s = 5 028 este
divizibilă cu b = 419.

Criteriul de divizibilitate cu 2 şi criteriul de divizibilitate cu 5.

Folosind criteriul de divizibilitate, vrem să deducem criteriile de
divizibilitate cu 2, respectiv cu 5 (deci b =2, respectiv b = 5) a unui
nu-măr natural nenul oarecare a = a k a k 1a k 2 a 2 a 1a 0 (10).
Să remarcăm că dacă b = 2, respectiv b = 5, avem:
100 = 2 · 0 + 1, deci r0 = 1, q0 = 0,
101 = 2 · 5 + 0, deci r1 = 0, q1 = 5,
102 = 2 · 50 + 0, deci r2 = 0, q2 = 50,

10k-1 = 2 · (5 · 10k-2) + 0, deci rk-1 = 0, qk-1 = 5 · 10k-2,
10k = 2 · (5 · 10k-1) + 0, deci rk = 0, qk = 5 · 10k-1,
respectiv
100 = 5 · 0 + 1, deci r0 = 1, q0 = 0,
101 = 5 · 2 + 0, deci r1 = 0, q1 = 2,
102 = 5 · 20 + 0, deci r2 = 0, q2 = 20,

10k-1 = 5 · (2 · 10k-2) + 0, deci rk-1 = 0, qk-1 = 2 · 10k-2,
10k = 5 · (2 · 10k-1) + 0, deci rk = 0, qk = 2 · 10k-1.
Deci, în ambele cazuri:
a = a k a k 1a k 2 a 2 a 1a 0 (10) =

101
= a0·100+ a1·10+ a2·102++ ak-2·10k-2+ ak-1·10k-1+ ak·10k =

= a0·(b · 0 +1)+ a1·( bq1 + 0)+ a2· (bq2 + 0)+ + ak-1·( bqk-1 + 0)+

+ ak·( bqk + 0) = a0 + b · (a1q1 + a2q2 + +ak-1qk-1 + akqk).

Evident, a este divizibil cu b dacă şi numai dacă a0 este divizibil
cu b. Cum a0 este cifra unităţilor simple (ultima cifră a numărului),
criteriile de divizibilitate cu 2, respectiv cu 5, se enunţă astfel:
Un număr natural nenul este divizibil cu 2 sau cu 5 dacă şi numai
dacă numărul format din cifra unităţilor simple (ultima cifră) a
numărului dat este un număr divizibil cu 2, respectiv cu 5.
Mai precis:
- un număr natural este divizibil cu 2 dacă şi numai dacă cifra
unităţilor simple (ultima cifră) a numărului dat este 0, 2, 4, 6 sau 8;
- un număr natural este divizibil cu 5 dacă şi numai dacă cifra
unităţilor simple (ultima cifră) a numărului dat este 0 sau 5.

Exemple. 1. Numărul a = 12 135 este un număr care nu este divizibil

cu
2, deoarece ultima sa cifră este 5 (deci nu este una din cifrele
0, 2, 4, 6 sau 8), dar este divizibil cu 5.
2. Numărul b = 361 294 este un număr a cărui ultimă cifră este
4, deci este divizibil cu 2, dar nu este divizibil cu 5, ultima sa
cifră nefiind una din cifrele 0 sau 5.
3. Numărul c = 2003 este un număr a cărui ultimă cifră este 3,
deci nu este divizibil cu 2 (ultima sa cifră nefiind una din
cifrele 0, 2, 4, 6 sau 8 ) şi nu este divizibil nici cu 5 (ultima sa
cifră nefiind 0 sau 5).
4. Numărul d = 20 030 este divizibil atât cu 2, cât şi cu 5,
ultima sa cifră fiind 0.

102
Criteriul de divizibilitate cu 4 şi criteriul de divizibilitate cu 25.
Vom avea ca punct de plecare tot criteriul general de
divizibilitate, dar vom ţine seama că puterile lui 10, începând cu 102
sunt divizibile cu 4 şi cu 25, deci resturile corespunzătoare sunt nule:
r2 = r3 =  =rk = 0.
Dacă b = 4, atunci:
100 = 4 · 0 + 1, deci r0 = 1, q0 = 0,
101 = 4 · 2 + 2, deci r1 = 2, q1 = 2,
iar dacă b = 25, atunci:
100 = 25 · 0 + 1, deci r0 = 1, q0 = 0,
101 = 25 · 0 + 10, deci r1 = 10, q1 = 0.
Deci, pentru b = 4:
a = a k a k 1a k 2 a 2 a 1a 0 (10) =

= a0·100+ a1·10+ a2·102++ ak-2·10k-2+ ak-1·10k-1+ ak·10k =

= a0·(4 · 0 +1)+ a1·(4 · 2 +2)+ a2· (4 · q2 + 0)+ + ak-1·( 4 · qk-1 +

0)+
+ ak·(4 · qk + 0) = 4 · (a0 · 0 + a1 · 2 + a2 · q2 + +ak-1 · qk-1 + ak · qk)
+
+ (a0 + 2a1) = M4 + (a0 + 2a1).
Deci, un număr natural este divizibil cu 4 dacă şi numai dacă
suma dintre cifra unităţilor şi dublul cifrei zecilor este un număr
divizibil cu 4.

Exemple. 1. Numărul a = 262 nu este divizibil cu 4 pentru că

2 + 2 · 6 = 14 nu este un număr divizibil cu 4.
2. Numărul b = 2 004 este divizibil cu 4 pentru că 4 + 2 · 0 = 4
este un număr divizibil cu 4.
3. Numărul c = 2 163 292 este divizibil cu 4 pentru că
103
 2 + 2 · 9 = 20 este un număr divizibil cu 4.

Pentru b = 25:
a = a k a k 1a k 2 a 2 a 1a 0 (10) =

= a0·100+ a1·10+ a2·102++ ak-2·10k-2+ ak-1·10k-1+ ak·10k =

= a0·(25 · 0 +1)+ a1·(25 · 0 +10)+ a2· (25 · q2 + 0)++

+ ak-1·( 25 · qk-1 + 0)+ ak·(25 · qk + 0) =
= 25 · (a0 · 0 + a1 · 0 + a2 · q2 + + +ak-1 · qk-1 + ak · qk) + (a0 + 10a1)
=
= M25 + (a0 + 10a1).
Evident, a este divizibil cu b = 25  a0 + 10a1 este divizibil cu
b = 25.
Deci, un număr este divizibil cu 25 dacă şi numai dacă suma
dintre cifra unităţilor şi de zece ori cifra zecilor este un număr
divizibil cu 25. Dar a0 + 10a1 = a 1a 0 (10), deci un număr a =
a k a k 1a k 2 a 2 a 1a 0 (10) este divizibil cu 25 dacă şi numai dacă
numărul a 1a 0 (10) (adică numărul format cu ultimele două cifre ale
numărului a) este divizibil cu 25.
Cum singurele numere de două cifre divizibile cu 25 sunt 25, 50
sau 75, la care adăugăm pe 00, deducem că:
Un număr natural nenul este divizibil cu 25 dacă şi numai dacă
numărul format cu ultimele sale două cifre este 00, 25, 50 sau 75.
Exemple. 1. Numărul a = 1 925 este divizibil cu 25, deoarece
ultimele
sale două cifre formează numărul 25.
2. Numărul a = 13 268 975 este divizibil cu 25, deoarece
ultimele sale două cifre formează numărul 75.

104
 3. Numărul a = 13 268 976 nu este divizibil cu 25, deoarece
ultimele sale două cifre nu formează nici unul din numerele 00,
25, 50 sau 75.

Criteriul de divizibilitate cu 8 şi criteriul de divizibilitate cu 125.

Pornind de la criteriul general de divizibilitate şi ţinând seama
că puterile lui 10 începând cu 103 sunt divizibile cu 8 şi cu 125, deci
că resturile r3 = r4 =  =rk = 0, deducem că singurele resturi care pot
fi nenule sunt r0 = 1, r1 şi r2.
Dacă b = 8, atunci:
100 = 8 · 0 + 1, deci r0 = 1, q0 = 0,
101 = 8 · 1 + 2, deci r1 = 2, q1 = 1,
102 = 8 · 12 + 4, deci r2 = 4, q2 = 12,
iar a = a k a k 1a k 2 a 2 a 1a 0 (10) =

= a0·100+ a1·10+ a2·102++ ak-2·10k-2+ ak-1·10k-1+ ak·10k =

= a0·(8 · 0 +1)+ a1·(8 · 1 +2)+ a2· (8 · 12 + 4)+ a3· (8 · q3 + 0)+

+ ak·(8 · qk + 0) = 8 · (a0 · 0 + a1 · 1 + a2 · 12 + a3 · q3 + + ak · qk) +

+ (a0 + 2a1+ 4a2) = M8 + (a0 + 2a1+ 4a2).
Evident, a este divizibil cu b = 8  a0 + 2a1+ 4a2 este divizibil cu
b = 8.
Deci, un număr este divizibil cu 8 dacă şi numai dacă suma
dintre cifra unităţilor cu dublul cifrei zecilor şi cu de patru ori cifra
sutelor este un număr divizibil cu 8.
Exemple. 1. Numărul a = 12 368 este divizibil cu 8, deoarece
numărul
8 + 2 · 6 + 4 · 3 = 32 este un număr divizibil cu 8.
2. Numărul b = 1 365 286 nu este divizibil cu 8, deoarece
numărul 6 + 2 · 8 + 4 · 2 = 30 nu este un număr divizibil cu 8.

105
 3. Numărul c = 1 365 280 este un număr divizibil cu 8,
deoarece numărul 0 + 2 · 8 + 4 · 2 = 24 este un număr divizibil
cu 8.

Dacă b = 125, atunci:

100 = 125 · 0 + 1, deci r0 = 1, q0 = 0,
101 = 125 · 0 + 10, deci r1 = 10, q1 = 0,
102 = 125 · 0 + 100, deci r2 = 100, q2 = 0,
iar a = a k a k 1a k 2 a 2 a 1a 0 (10) =

= a0·100+ a1·10+ a2·102++ ak-2·10k-2+ ak-1·10k-1+ ak·10k =

= a0·(125 · 0 + 1)+ a1·(125 · 0 + 10)+ a2· (125 · 0 + 100)+
+ a3· (125 · q3 + 0)+ + ak·(125 · qk + 0) =

= 125 · (a0 · 0 + a1 · 0 + a2 · 0 + a3 · q3 + + ak · qk) + (a0 + 10a1+

100a2)= = M125 + (a0 + 10a1+ 100a2) =
= M125 + a 2 a 1a 0 (10).

Deci, numărul a = a k a k 1a k 2 a 2 a 1a 0 (10) este divizibil cu 125 

a 2 a 1a 0 (10) este divizibil cu 125, adică a este divizibil cu 125 dacă şi

numai dacă numărul format cu ultimele trei cifre ale numărului a este
un număr divizibil cu 125.
Mai precis, un număr este divizibil cu 125 dacă şi numai dacă
numărul format cu ultimele sale trei cifre este 000, 125, 250, 375,
500, 625, 750 sau 875.
Exemple. 1. Numărul a = 13 125 625 este divizibil cu 125.
2. Numărul b = 13 125 635 nu este divizibil cu 125.
3. Numărul c = 261 000 este un număr divizibil cu 125.

106
 Să remarcăm că în mod analog cu criteriile de divizibilitate cu 2
şi 5, cu 4 şi 25, cu 8 şi 125, se pot deduce criterii de divizibilitate cu
2r şi 5r, r  N, r >3.

Criteriul de divizibilitate cu 3 şi criteriul de divizibilitate cu 9.

Vom ţine seama de criteriul general de divizibilitate şi de faptul că
orice putere a lui 10 împărţită prin 3 sau prin 9 dă totdeauna restul 1.
100 = 3 · 0 + 1 = 9 · 0 + 1, adică 100 = bq0+1,
101 = 3 · 3 + 1 = 9 · 1 + 1, adică 101 = bq1+1,
102 = 3 · 33 + 1 = 9 · 11 + 1, adică 102 = bq2+1,
103 = 3 · 333 + 1 = 9 · 111 + 1, adică 103 = bq3+1,


10k = 3 · 33
 3 + 1 = 9 · 11
... 
k
...1 + 1, adică 10 = bqk+1, pentru
de k ori de k ori

b = 3 sau b =9.
Avem deci: a = a k a k 1a k 2 a 2 a 1a 0 (10) =

= a0·100+ a1·10+ a2·102++ ak-2·10k-2+ ak-1·10k-1+ ak·10k =

= a0·(bq0 + 1)+ a1·( bq1 + 1)+ a2· (bq2 + 1)+ a3· (bq3 + 1)+  +
+ ak·( bqk + 1) =
= b · (a0 · q0 + a1 · q1 + a2 · q2 +  + ak · qk) + (a0 + a1+ a2 +  +ak)
=
=Mb + (a0 + a1+ a2 +  +ak).

Evident, a = a k a k 1a k 2 a 2 a 1a 0 (10) este divizibil cu 3 (sau cu 9)

dacă şi numai dacă suma tuturor cifrelor sale este un număr divizibil
cu 3 (respectiv cu 9).
Exemple. 1. Numărul a = 2 003 are suma cifrelor sale egală cu 5, care

107
 este un număr care nu este divizibil nici cu 3, nici cu 9, deci
numărul 2 003 nu este este divizibil nici cu 3, nici cu 9.
2. Numărul a = 2 136 237 are suma cifrelor sale
2+1+3+6+2+3+7 = 24, care este un număr divizibil cu 3, dar
care nu este divizibil cu 9, deci numărul 2 136 237 este un
număr divizibil cu 3, dar nu este divizibil cu 9.
3. Numărul a = 1 326 816 are suma cifrelor sale
1+3+2+6+8+1+6 = 27, care este un număr divizibil atât cu 3,
cât şi cu 9, deci numărul 1 326 816 este un număr divizibil atât
cu 3, cât şi cu 9.

Să observăm că dacă un număr este divizibil cu 9 este divizibil şi

cu 3, reciproca nefiind adevărată.

Criteriile de divizibilitate cu 10, 100, 1000 etc.

Cum a = a k a k 1a k 2 a 2 a 1a 0 (10) =

=a0·100+ a1·10+ a2·102++ ak-1·10k-1+ ak·10k =

=a0+ 10(a1+ a2·10++ ak·10k-1) =

=(a0+ a1·10)+ 100(a2·+a3 · 10++ ak·10k-2) =

= (a0+ 10 · a1+ 102 · a2)+1000(a3 + a4·10+  + ak·10k-3) etc,

deducem că:
- pentru ca numărul natural a să fie divizibil cu 10 trebuie ca
numărul natural a0 să fie divizibil cu 10, deci a 0 (10) = 0;
- pentru ca numărul natural a să fie divizibil cu 100 trebuie ca
numărul natural a 1a 0 (10) să fie divizibil cu 100, deci a0 = a1 = 0;
- pentru ca numărul natural a să fie divizibil cu 1000 trebuie ca
numărul natural a 2 a 1a 0 (10) să fie divizibil cu 1000, deci a0 = a1 = a2 =
0 etc.

108
 Deci, un număr natural este divizibil cu 10, 100, 1000 (în general
cu 10k, k  N*) dacă şi numai dacă ultima sa cifră este 0, ultimele
două, respectiv ultimele trei cifre sunt 0 (respectiv ultimele k cifre
sunt 0).
Exemple. 1. Numărul a = 2 730 este divizibil cu 10, deoarece ultima
sa
cifră este 0, dar nu este divizibil cu 100 sau cu 1000.
2. Numărul b = 135 000 este divizibil cu 10, 100 şi cu 1000,
deoarece ultimele sale trei cifre sunt 0.

Să remarcăm faptul că se pot formula şi alte criterii pentru

divizibilitatea unui număr cu 2 şi 5, cu 4 şi 25, cu 8 şi 125, în general
cu 2r şi 5r, r  N*.
Astfel, a = a k a k 1a k 2 a 2 a 1a 0 (10) =

=a0·100+ a1·10+ a2·102++ ak-1·10k-1+ ak·10k =

=a0+ 2 · 5 · (a1+ a2·10++ ak·10k-1) = a0 + M2 = a0 + M5.

Deci, regăsim criteriul conform căruia un număr natural este
divizibil cu 2 (sau cu 5) dacă şi numai dacă ultima sa cifră este
divizibilă cu 2 (respectiv cu 5).
Exemple. 1.Numărul a = 12 578 este divizibil cu 2, pentru că ultima
sa
cifră este 8, deci este un număr divizibil cu 2.
2.Numărul b = 321 735 este divizibil cu 5, pentru că ultima sa
cifră este 5, deci este un număr divizibil cu 5.
3.Numărul c = 32 173 nu este divizibil nici cu 2, nici cu 5,
deoarece ultima sa cifră este 3, care este un un număr ce nu se
divide nici cu 2, nici cu 5.

Analog, a = a k a k 1a k 2 a 2 a 1a 0 (10) =

109
=a0·100+ a1·10+ a2·102++ ak-1·10k-1+ ak·10k =

=a0+ 10a1 + 4 · 25 · (a2+ a3·10++ ak·10k-2) = a 1a 0 (10) + M4 =

= a 1a 0 (10) + M25.
Deci, un număr natural este divizibil cu 4 (sau cu 25) dacă şi
numai dacă numărul format din ultimele sale două cifre este un
număr divizibil cu 4 (respectiv cu 25).
Exemple. 1.Numărul a = 181 216 este un număr divizibil cu 4,
deoarece
numărul format cu ultimele sale două cifre, adică 16, este un
număr divizibil cu 4.
2.Numărul b = 312 675 este un număr divizibil cu 25, deoarece
numărul format cu ultimele sale două cifre, adică 75, este un
număr divizibil cu 25.
3.Numărul c = 3 126 770 este un număr care nu este divizibil
nici cu 4, nici cu 25, deoarece numărul format cu ultimele sale
două cifre, adică 70, nu se divide nici cu 4, nici cu 25.

Avem că: a = a k a k 1a k 2 a 2 a 1a 0 (10) =

=a0·100+ a1·10+ a2·102++ ak-1·10k-1+ ak·10k =

=a0+ 10a1+ 100a2 + 8 · 125 · (a3+ a4·10++ ak·10k-3) = a 2 a 1a 0 (10) +

M8=
= a 2 a 1a 0 (10) + M125.
Deci, un număr natural este divizibil cu 8 (sau cu 125) dacă şi
numai dacă numărul format din ultimele sale trei cifre este un număr
divizibil cu 8 (respectiv cu 125).
Exemple. 1.Numărul a = 2 135 625 este un număr divizibil cu 125,
deoarece numărul format cu ultimele sale trei cifre, adică 625,
este un număr divizibil cu 125.

110
 2.Numărul b = 2 172 912 este un număr divizibil cu 8,
deoarece numărul format cu ultimele sale trei cifre, adică 912,
este un număr divizibil cu 8.
3.Numărul c = 2 137 400 este un număr care se divide cu 8
(deci şi cu 2 şi cu 4), dar nu se divide cu 125 (deşi se divide cu
5 şi cu 25), deoarece numărul format cu ultimele sale trei cifre,
adică 400, este un număr care se divide cu 8, dar nu se divide
cu 125.
4.Numărul d = 11 000 este un număr care se divide şi cu 8 şi
cu 125, deoarece numărul format cu ultimele sale trei cifre,
adică 000, se divide şi cu 8 şi cu 125.

Mai general, a = a k a k 1a k 2 a 2 a 1a 0 (10) =

=(a0·100+ a1·10+ a2·102++ ar-1·10r-1)+

+ 2r · 5r · (ar+ar+1 · 10 +  + ak·10k-r) =

= a r 1a r 2 a 2 a 1a 0 (10) + M 2 r = a r 1a r 2 a 2 a 1a 0 (10) + M 5r .

Deci, un număr natural este divizibil cu 2r (sau cu 5r),
r  N*, dacă şi numai dacă numărul format cu ultimele sale r cifre
este divizibil cu 2r (respectiv cu 5r).

Criteriile de divizibilitate cu 7, 11 şi 13.

Fie numărul natural a = a k a k 1a k 2 a 2 a 1a 0 (10), k  N, k > 3.

Fie m = a k a k 1a k 2 a 3 (10) şi n= a 2 a 1a 0 (10).

Atunci a = 1000 · m + n = 1000 m + n + m - m = 1001 · m + (n-m) =
1001 m  (n  m), dac [ n  m,

= 1001 m, dac [ m  n,
1001 m  (m  n ), dac [ m  n.

Cum 1001 = 7 · 11 · 13, deducem că a = M7 + (n-m) = M11 + (n-m)

=

111
= M13 + (n-m).
Deci, pentru ca numărul a să se dividă cu 7, cu 11, sau cu 13, este
necesar şi suficient ca diferenţa n - m, dacă n  m, sau diferenţa m -
n, dacă m > n, să se dividă cu 7, cu 11, respectiv cu 13.
Aşadar, un număr natural a cu cel puţin trei cifre se divide cu
7, cu 11, respectiv cu 13, dacă şi numai dacă diferenţa dintre
numărul format de ultimele trei cifre ale numărului dat şi numărul
format de celelalte cifre (sau invers) este 0 sau un număr divizibil cu
7, cu 11, respectiv cu 13.
Exemple. 1. Numărul a = 135 014 este divizibil cu 11, deoarece m =
135,
n = 14, iar diferenţa n - m = 135 - 14 = 121 este un număr
divizibil cu 11.
2. Numărul b = 142 454 este un număr divizibil cu 13,
deoarece m = 142, n = 454, iar diferenţa n - m = 454 - 142 =
= 312 = 13 · 24 = M13.
3. Numărul c = 4 173 512 este un număr divizibil cu 7,
deoarece m = 4 173, n = 512, iar diferenţa m - n = 4 173 -512=
= 3 661 este, la rândul ei, un număr divizibil cu 7, pentru că
m' = 3, n' = 661, iar n' - m' = 661 - 3 = 658 = 7 · 94 = M7.

Alte criterii de divizibilitate.

Se pot obţine şi alte criterii de divizibilitate ţinând seama de
criteriile deja prezentate şi de faptul că un număr natural nenul este
divizibil cu două numere naturale nenule prime între ele dacă şi
numai dacă este divizibil cu produsul acestora.
De exemplu, ţinând seama că numerele 11 şi 13 sunt prime între
ele, putem deduce următorul criteriu:
Numărul natural a este divizibil cu 143 dacă şi numai dacă
numărul a este divizibil cu 11 şi cu 13. Mai precis:
Numărul a = a k a k 1a k 2 a 2 a 1a 0 (10), k  N, k>3, este
divizibil cu 143 dacă şi numai dacă diferenţa n - m, dacă n  m, sau

112
 diferenţa m-n, dacă m>n, (unde m = a k a k 1a k 2 a 3 (10) şi n=
a 2 a 1a 0 (10)) este divizibilă cu 11 şi cu 13.
Dacă ţinem seama că numerele 2 şi 9 sunt prime între ele,
deducem următorul criteriu:
Numărul natural a este divizibil cu 18 dacă şi numai dacă este
divizibil cu 2 şi cu 9. Într-o formă echivalentă, putem enunţa acest
criteriu astfel:
Numărul natural a este divizibil cu 18 dacă şi numai dacă suma
tuturor cifrelor sale este divizibilă cu 9 şi ultima sa cifră este pară (0,
2, 4, 6 sau 8).
Exemplu. Numărul a = 21 357 684 este divizibil cu 18, pentru că
suma
cifrelor sale este 2+1+3+5+7+6+8+4 = 36, care este un număr
divizibil cu 9 şi ultima cifră a numărului dat este 4, deci o cifră
pară.
Şi exemplele ar putea continua.
Să remarcăm însă că dacă numerele p şi q nu sunt prime între ele,
atunci din p | a şi q | a nu rezultă că pq | a.
Astfel, numărul a = 280 este divizibil cu p = 8 şi q = 20, dar nu
este divizibil cu produsul pq = 160, deoarece numerele 8 şi 20 nu sunt
prime între ele ((8,20) = 4 1).

CONGRUENŢE

Vom prezenta în continuare câteva aspecte din teoria congruenţelor, din

perspectiva importanţei lor pentru teoria numerelor în general, pentru
rezolvarea unor probleme legate de numere naturale în special.
Fie m  N*. Spunem că numerele naturale a şi b sunt congruente
modulo m şi scriem a  b(mod m) dacă şi numai dacă a şi b dau acelaşi
rest la împărţirea cu m (adică dacă şi numai dacă numărul natural |a-b| se
divide cu m).
Deci a  b (mod m)  m | |a-b|.

113
 În caz contrar, scriem a  b (mod m).
Numărul m se numeşte modulul congruenţei.
Congruenţa modulo m este o relaţie binară pe N, fiind:
-reflexivă: a  a (mod m), () a  N,
-simetrică: a,b  N astfel că a  b (mod m)  b  a (mod m),
-tranzitivă: a,b,c  N astfel că a  b (mod m) şi b  c (mod )
 a ≡ c(mod m).
Congruenţa modulo m este deci o relaţie de echivalenţă pe N.

Vom demonstra în cele ce urmează câteva proprietăţi legate de

congruenţa modulo m.

1. Dacă a,b,c,d  N, a  c, b  d, a ≡ b (mod m) şi c  d (mod m),

atunci a  c  b  d (mod m ) şi ac  bd (mod m).
Cum a  b (mod m) şi c  d (mod m), avem:
a = ma1 + r1,
b = mb1 + r1, unde a1, b1  N şi 0  r1 <m,
c = mc1 + r2,
d = md1 + r2, unde c1, d1  N şi 0  r2 <m,
deci a  c = ma1 + r1  (mc1 + r2) = Mm + r1  r2  0,
b  d = mb1 + r1 (md1 + r2) = Mm + r1  r2  0,
de unde deducem că |(a  c) - (b  c)| = Mm,
deci (a  c) ≡ (b  c) (mod m).
Apoi:
ac = (ma1 + r1)(mc1 + r2) = m(ma1c1+ a1r2 + c1r1) + r1r2 = Mm+ r1r2,
bd = (mb1 + r1)(md1 + r2) = m(mb1d1+ b1r2 + d1r1) + r1r2 = Mm+ r1r2,
deci ac ≡ bd (mod m).

2. Dacă a,b,c  N astfel că ac  bc (mod m) şi (c,m)=1, atunci

a  b (mod m).

Facem o alegere: a  b (cazul b  a se tratează analog, luând

diferenţa bc-ac).
Cum ac  bc (mod m), deducem că ac-bc=(a-b)c=Mm, deci
m | (a-b)c. Din m | (a-b)c şi (m,c)=1  m | (a-b),deci a-b = Mm, adică
a  b (mod m).

114
 3.Dacă a,b  N* astfel că a  b (mod m), atunci an ≡ bn (mod m),
(  )n  N*.
Pentru a demonstra (prin inducţie matematică completă) această
afirmaţie, este suficient să considerăm prima proprietate pentru cazul
particular a=c şi b=d şi să o aplicăm de un număr convenabil de ori.

Vom spune că mulţimea de numere naturale {a0, a1, , am-1} este

un sistem complet de resturi modulo m dacă ai  aj (mod m),
()i, j  0, m  1, i  j .
Evident, un sistem complet de resturi modulo m este mulţimea
R m={0,1,2,…,m-1}.

Exemplu. Fie m=7 .Atunci {9,14,22,17,39,40,48} este un sistem complet

de resturi modulo 7, deoarece:
9 ≡ 2 (mod 7);
14 ≡ 0 (mod 7);
22 ≡ 1 (mod 7);
17 ≡ 3 (mod 7);
39 ≡ 4 (mod 7);
40 ≡ 5 (mod 7);
48 ≡ 6 (mod 7), deci orice două numere (distincte) din
mulţime dau resturi diferite modulo 7 şi sunt exact şapte astfel de resturi.

4. Dacă {a0, a1, , am-1} este un sistem complet de resturi modulo

m, iar a  N*, b  N astfel că (a,m)=1, atunci şi
{aa0+b, aa1+b, , aam-1+b} este un sistem complet de resturi modulo m.
Evident, dacă i  j, atunci ai  aj (mod m). Presupunem că am
avea aai + b = aaj +b (mod m).Aceasta ar însemna că |aai - aaj| = a|ai-aj| =
Mm, deci că m divide a|ai-aj|.Cum însă (a,m)=1, rezultă că m divide
|ai-aj|, adică ai ≡ aj (mod m), ceea ce este în contradicţie cu ipoteza.
Deducem că () i  j : aai+b  aaj+b (mod m), adică deducem că şi
{aa0+b, aa1+b, , aam-1+b} este un sistem complet de resturi modulo m.
Pentru R m={0,1,2,…,m-1}, notăm
(m)=card{r  R m | (r,m) = 1}; numărătorul (m) se numeşte
indicatorul lui Euler al numărului m. Funcţia : N*  N se numeşte
funcţia lui Euler.
De exemplu, dacă m=10,atunci

115
 R 10 ={0,1,2,…,9},iar
(10)=card{r  R 10 | (r,10) = 1}=card{1,3,6,7,9}=5.
Dacă m=7, atunci R 7 ={0,1,2,3,4,5,6},iar
 (7)=card{r  R 7 | (r,7)=1}=card{1,2,3,4,5,6}=6.
Să observăm că,în general, dacă m=p, unde p este un număr prim,
atunci R p ={0,1,2,…,p-1} şi
 (p)=card{r  R p | (r,p)=1}= card{1,2,…, p-1}=p-1.

5. Mai general, dacă m=pn, unde p este un număr prim, n  N*,

atunci:
 1
(pn) = pn - pn-1 = pn 1  .
 p 

Avem: R pn
={0,1.,p,p+1,,2p,2p+1,,p2,p2+1,,pn-1}.
Dacă r  R pn
astfel că (r , pn) = d > 1, atunci dpn şi cum p este număr
prim, deducem că d este o putere t a lui p, adică d=pt, 1  t  n. Însă dr,
adică ptr,deci, pentru ca (r , pn) = 1 trebuie ca r să nu fie unul din
numerele:
0, 1 · p, 2 · p, , p2, (p+1) · p, , (pn-1-1) · p = pn - p, deci din cele pn
numere câte conţine R p n excludem pn-1 numere, prin urmare
pnpnpn-1
Exemplu: Fie p=5 şi n=3. Atunci m = 53 = 125 şi
R 125 = {0,1,2,3,…,124} conţine 125 de numere, din care se
exclud 0, 1 · 5, 2 · 5, 3 · 5, 4 · 5, 5 · 5, , 24 · 5 (deoarece
oricare din aceste numere nu este prim cu 53, având ca divizor
comun cel puţin numărul 5), deci se exclud 25=52 numere.
Aşadar,  (53) = 53- 52.
6. Dacă m,n  N* astfel că (m,n) = 1, atunci:
φ(m · n) = φ(m) · φ(n).
Pentru demonstraţie, considerăm toate numerele naturale a,
0  a < mn.
Aşadar, R mn va conţine toate aceste numere a, pe care convenim
să le dispunem într-un tablou cu n linii şi m coloane, astfel :
0 1………….r……………(m-1)
m m+1………m+r………..m+(m-1)

116
 2m 2m+1……..2m+r………2m+(m-1)
……………………………………………….
(n-1)m (n-1)m+1 (n-1)m+r…...(n-1)m+(m-1),
unde 0  r <m.
Evident, un număr oarecare de pe coloana lui r este de forma
km+r, 0  k < m. O proprietate a c.m.m.d.c., ce se poate arăta relativ
uşor, arată că (km+r,m)=(r,m), () k = 0, m  1 . Aceasta înseamnă că
dacă (r,m)=1, atunci toată coloana lui r conţine numai numere prime cu
m.
Evident, R n ={0,1,2,…,n-1} este un sistem complet de resturi
modulo n. Cum (m,n)=1 şi cu rezultatul de la 4., deducem că
{r,m+r,2m+r,…,(n-1)m+r} este de asemenea un sistem complet de resturi
modulo n. Altfel spus, fiecare coloană este un sistem complet de resturi
modulo n. Aşadar, pe fiecare coloană sunt(n) numere prime cu n. Cum
R m = {0,1,2,...,m-1} este un sistem complet de resturi modulo m, iar
dintre elementele lui lui R m avem exact (m) numere prime cu m,
deducem că avem (m) coloane de numere prime cu m. Avem deci, în tot
tabloul, (m) · (n) numere prime cu m şi cu n, deci prime cu mn. Adică
 (mn)=(m) · (n).

Exemplu. Fie m=8, n=11.

R m = R 8 ={0,1,2,3,4,5,6,7}.
 (8)=card{1,3,5,7}=4.
R n = R 11 ={0,1,2,3,4,5,6,7,8,9,10}.
 (11)=card={1,2,3,4,5,6,7,8,9,10}=10.
 (m) (n)= (8) (11)=4 · 10 = 40.
m · n = 8 · 11 = 88.
R mn = R 88 = {0,1,2,3,…,87}.

 (mn)= (88) va fi cardinalul mulţimii care conţine elementul
mulţimii R 88 din care se exclud numerele pare (deci cele 44 de
elemente ale mulţimii{0,2,4,6,…,86}), precum şi multiplii lui
11 impari, adică se exclud şi cele 4 elemente ale mulţimii
{11,33,55,77}.Aşadar (mn) va avea 88-44-4=40 elemente.
Deci  (mn) = (8 · 11) =(88) = 40 = 4 · 10 =

117
 (8) · φ(11)m)· n), unde m=8 şi n=11 sunt două
numere naturale prime între ele.

7. Dacă m1, m2, mn  N*, n  N, n  2, astfel încât sunt două

câte două prime între ele,atunci:
φ(m1 · m2 ·  · mn) = φ(m1) · φ(m2) ·  · φ(mn).
Este evident că această afirmaţie este o consecinţă a proprietăţii
anterioare, a cărei demonstraţie rezultă uşor folosind inducţia matematică
completă după n.
Exemplu: Fie m=6, n=5, p=7.
Evident, (5,6)=1, (5,7)=1, (6,7)=1, deci numerele sunt, două
câte două, prime între ele.
R 6 ={0,1,2,3,4,5}, R 5 ={0,1,2,3,4}, R 7 ={0,1,2,3,4,5,6}.
(6)=card{1,5}=2.
(5)=card{1,2,3,4}=4.
(7)=card{1,2,3,4,5,6}=6.
Deci(6) (5) (7)=2 · 4 · 6 = 48.
Cum m·n·p = 6 · 5 · 7 =210, R 210 ={0,1,2, , 209}.
Dar(210) conţine acele numere naturale din R 210 care sunt
prime cu 210. Evident, se exclud toate numerele pare, toţi
multiplii de 3, de 5 şi de 7. Se exclud deci :
-105 numere pare :0,2,4,…,208;
-35 numere naturale impare,multipli de 3:
3 = 3 · 1, 9 = 3 · 3, 15 = 3 · 5, …, 207 = 3 · 69;
-14 numere naturale impare, neexcluse anterior şi multipli de 5:
5 = 5 · 1, 25 = 5 · 5, 35 = 5 · 7, 55 = 5 · 11, 65 = 5 · 13,
85 = 5 · 17, 95 = 5 · 19, 115 = 5 · 23, 125 = 5 · 25,
145 = 5 · 29, 155 = 5 · 31, 175 = 5 · 35, 185 = 5 · 37,
205 = 5 ·41;
-8 numere naturale impare, neexcluse anterior şi multipli de 7:
7 = 7 · 1, 49 = 7 · 7, 77 = 7 · 11, 91 = 7 · 13, 119 = 7 · 17,
133 = 7 · 19, 161 = 7 · 23, 203 = 7 · 29.
Deci, (210)=210-(105+35+14+8)=210-162=48.
Am văzut deci că pentru m=6, n=5, p=7, care sunt numerele
naturale, două câte două, prime între ele avem că
mnp)=6 · 5 · 7) · ·
m)n)p).

118
 8. Fie m  N* şi fie p1, p2, , pk divizorii primi distincţii ai lui m.
Atunci:
 1 1   1   1
φ(m)=m 1   1   … 1   =m ·  1   .
 p1   p 2   p k  p| n  p
p prim

Pentru a demonstra această proprietate vom folosi descompunerea

(canonică) a numărului m în factori primi: m=p 11 p 2 2  p k k şi avem,

evident, că (p i i , p j j )=1, () i,j = 1, k , i  j.
Deci, folosind afirmaţia de la 7., apoi propietatea de la 5., avem
că: φ(m) = φ(p 11 p 2 2 · …·p k k ) = φ(p 11 ) φ(p 2 2 )· …·φ( p k k ) =
= (p 11 - p 11 -1)( p 2 2 - p 2 2 -1)· …·( p k k - p k k -1) =
 1  1   1 
= p 11 1   · p 2 2 1   · …· p k k 1  =
 p1   p2   p k 
 1 1   1 
= p 11 p 2 2 · …· p k k 1   1   · …· 1  =
 p1   p2   p k 
 1  1   1 
= m · 1   1   · …· 1  .
 p1   p2   p k 
Exemplu: Fie m = 1400. Avem: m = 23·52·7. Atunci:
 1  1  1
(1400)=1400 1   1   1   = 600.
 2  5  7

Teorema lui Euler (cazul numerelor naturale)

Fie a,m  N* astfel încât (a,m)=1.Atunci: aφ(m) ≡ 1 (mod m).
Pentru demonstraţie vom considera R m = {0,1,2,…,m-1} şi
mt, iar r1, r2,  rt numerele naturale din R m prime cu m.
Fie si = (a · ri) (mod m), i= 1, t şi fie qi  N astfel încât
a · ri = m · qi + si, i= 1, t . Cum (a,m)=1 şi (ri , m)=1  (a · ri, m) = 1, deci
1 = (a · ri , m) = (mqi + si , m) = (si , m), i = 1, t . Vom arăta că
{s1, s2, , st} este un sistem complet de resturi modulo m. Evident,
{s1, s2, , st}  {r1, r2, , rt}.
Să presupunem, prin reducere la absurd, că pentru i,j  {1,2,…,t}, i  j,
am avea si = sj, deci a · ri = a · rj (mod m), deci m divide modulul

119
diferenţei dintre a · ri şi a · rj, adică m divide a| ri- rj | şi cum (m,a)=1,
deducem că m divide | ri- rj |, ceea ce este, evident, o contradicţie.
Deci, () i,j = 1, t , i  j, avem că si  sj. Aşadar, {s1,s2,…,st}={r1,r2,...,r t}.
Deci, s1 · s2·…·st = r1 · r2 ·...· r t. Dar si = (ari)(mod m), () i= 1, t , deci
(a·r1) (a·r2) ·…· (a·rt) = r1 · r2 ·…·rt (mod m), adică
at r1 · r2 ·…· rt = r1 · r2 ·…· rt (mod m), deci m divide
(at-1) r1 · r2 ·…· rt. Cum (m,ri) = 1, i = 1, t  (m , r1 · r2 ·…· rt) = 1, deci
m divide at-1.
Deci at ≡ 1 (mod m), adică a(m) ≡ 1 (mod m).

Formula lui Gauss. Fie n  N*. Atunci  (d) =n (sumarea făcându-se

d|n

după toţi divizorii naturali ai lui n, inclusiv 1 şi n).

Să notăm faptul că dacă m,n in N* şi au aceiaşi factori primi, atunci
(m · n)=m · (n)=n · (m). Pentru m>2, m) este un număr natural
par.
Exemplu. Fie n=30
Cum divizorii naturali ai lui 30 sunt 1,2,3,5,6,10,15,30,avem:
(1)=1,
(2)=2-1=1,
(3)=3-1=2,
(5)=5-1=4,
(6)=(2) (3)= 1 2 =2,
(10)= (2) (5)=1·4=4,
(15)= (3) (5)=2·4=8,
(30)= (2) (3)(5)=1·2·4=8,
 (d) =(1)+(2)+(3)+(5)+(6)+(10)+(15)+(30)=
d | 30

= 1+1+2+4+2+4+8+8 = 30 = n.

Teorema lui Fermat (cazul numerelor naturale) Fie p  N* prim şi

a  N* astfel încât p nu divide a. Atunci ap-1 ≡ 1 (mod p).
Pentru demonstraţie, vom ţine seama că din p nu divide a şi p
prim, se deduce că (a,p)=1. Cum (p)=p-1, deoarece p este prim,
aplicând teorema lui Euler, deducem că ap-1 ≡ 1 (mod p).

Exemplu. Să se afle restul împărţirii la 15 a numărului a=20032003.

120
 Cum 2003 = 15 · 133 + 8, avem că 2003 ≡ 8 (mod 15), deci
20032003 ≡ 82003 (mod 15).
Cum (8,15)=1 iar (15)=(3)(5)=2 · 4 = 8, utilizând
teorema lui Euler, avem că 82003 = (88)250· 83 ≡ 83 (mod 15),
iar 83=512 = 15 · 34 +2, deci 82003 ≡ 2 (mod 15). Deci restul
împărţirii numărului 20032003 la 15 este 2.

Teorema lui Wilson. Fie p  N* prim. Atunci (p-1)!+1 ≡ 0 (mod p).

Pentru demonstraţie, vom folosi faptul că dacă p e număr prim,
atunci pentru orice număr natural a astfel că 2  a <p, avem că (a,p)=1 
()r',s' N astfel că r'a - s'p = 1.
Fie r restul împărţirii lui r’ la p: r’=r+q’p, 0  r < p.
Atunci (r+q’p)a - s'p = 1  ra - (s' - q'a)p = 1  ra ≡ 1 (mod p), oricare
ar fi a  {2,3,,p-1}. Să arătăm că r  a pentru a  {2,3,,p-2}.
Presupunem a = r şi ţinând seama că ra ≡ 1 (mod p) 
 a ≡ 1 (mod p)  a2 - 1 ≡ 0 (mod p), adică (a-1)(a+1) ≡ 0 (mod p),
2

adică p | (a-1) sau p | (a+1), ceea ce este fals, deoarece dacă

a  {2,3,,p-2}, (a-1) sau (a+1) sunt din {1,2,…,p-1}, toate numerele
acestei mulţimi fiind prime cu p. Deci a  r.
Să observăm că dacă a  {2,3,,p-2}, atunci:
- r  0,deoarece atunci ra = 0  1(mod p),
- r  1, deoarece atunci a ≡ 1 (mod p) - fals,
- r  p-1, deoarece ra = (p-1)a ≡ (p-a) (mod p), deoarece
(p-1)a-(p-a)=M p şi cum ra ≡ 1 (mod p) ar trebui ca p-a ≡ 1 (mod p) 
p-a-1= Mp  a= M p -1, ceea ce este fals.
Deci (p-1)!=2 · 3 ·  (p-2) · (p-1) ≡ (p-1) (mod p), deoarece în produsul
de numere 2 · 3 ·  · (p-2), grupând convenabil numerele două câte
două, obţinem că 2 · 3 ·  (p-2) ≡ 1 (mod p) (am ţinut seama că pentru
a  {2,,p-2}, avem că există un r  {2,,p-2}, r  0, astfel ca
ra ≡ 1 (mod p).
Deci (p-1)! ≡ (p-1) (mod p), deci (p-1)! + 1≡ 0(mod p).

Să remarcăm că şi reciproca teoremei lui Wilson este adevărată:

Dacă n  N*, n>1 şi (n-1)!+1 ≡ 0 (mod n), atunci n este număr
prim.

121
 Demonstrăm aceasta prin reducere la absurd. Presupunem că n nu
este număr prim, deci există numerele naturale a,b, 2  a, b<p astfel că
n=a · b. Atunci:
- din ipoteză avem că (n-1)! +1 ≡ 0 (mod n), adică (n-1)!+1=Mn,
adică (n-1)!+1= Ma, pentru că n = ab.
- din (n-1)!+1=2a(n-1)+1 = Ma +1  Ma , deci am obţinut o
contradicţie  n e număr prim.
Exemplu. Fie p=7
(p-1)!+1=6!+1=1 · 2 · 3 · 4 · 5 · 6 + 1 = 720 + 1 = 721=
= 7 · 103= M7, deci (p-1)!+1 ≡ 0 (mod p).

Teorema lui Liouville. Ecuaţia (p-1)!+1 = pn, pentru p prim, p>5, şi n

număr natural, nu are nici o soluţie.

Teorema lui Cebâşev. Între numerele naturale n şi 2n, n>1, se găseşte

cel puţin un număr prim.

Folosind teorema lui Cebâşev, se poate arăta că dacă notăm cu pn

al n-lea număr prim din şirul nimerelor prime, atunci pn<2n. Într-adevăr,
din teorema lui Cebâşev avem inegalităţile p2<2p1, p3<2p2, , pn<2pn-1.
Prin înmulţirea membru cu membru a acestor inegalităţi, avem:
p2 p3 pn<2n-1p1 p2 pn-1, de unde rezultă că pn<2n-1p1=2n, pentru că
p1=2.
Afirmaţia din teorema lui Cebâşev poate fi înlocuită cu
următoarea afirmaţie mai puternică:
Între numerele naturale n şi 2n, n>5, se găsesc cel puţin două
numere prime.
Folosind acest rezultat se poate îmbunătăţi estimarea de mai sus a
lui pn prin p 2n <2n pentru n  10. Pentru a demonstra această afirmaţie,
vom folosi inducţia matematică. Pentru n=10, avem p10=29, iar
inegalitatea 292<210 este adevărată. Presupunem că p 2k <2k pentru orice
10 k  n şi să demonstrăm că p 2n1 <2n+1. Într-adevăr, avem
pn-1< pn<pn+1<2pn-1, deci p 2n1 < 4p 2n1 < 4·2n-1 = 2n+1.

122
INDUCŢIA MATEMATICĂ

Vom aborda în continuare, sumar, inducţia matematică, având în

vedere atât legătura teoretică dintre aceasta şi numerele naturale, cât şi
aspectul practic, legat de faptul că numeroase probleme de teoria
numerelor se rezolvă folosind inducţia matematică.
Propoziţiile matematice pot fi clasificate în propoziţii generale şi
propoziţii particulare.
Procedeul prin care din propoziţii generale se obţin propoziţii
particulare se numeşte deducţie.
Metoda prin care de la propoziţii particulare ajungem la propoziţii
generale se numeşte inducţie.
Pornind însă de la propoziţii particulare din care se trage
concluzia generală se poate ajunge, evident, atât la propoziţii adevărate,
cât şi la propoziţii false. Cum prin această metodă nu se analizează toate
cazurile posibile, această metodă de raţionament se numeşte inducţie
incompletă. Se remarcă însă aspectul util al acestei metode în formularea
unor propoziţii matematice, al căror adevăr poate fi confirmat sau
infirmat ulterior.
Există însă situaţii când, folosind această metodă de raţionament,
parcurgem (analizăm) toate cazurile posibile. Spunem că am folosit
metoda inducţiei complete. Această metodă are însă o aplicabilitate
restrânsă în matematică, deoarece, de regulă, propoziţiile matematice se
referă la mulţimi infinite de elemente, cum ar fi, de exemplu, mulţimea
numerelor naturale, a numerelor naturale pare, a numerelor prime etc. În
astfel de cazuri este imposibil de analizat, pe rând, fiecare element. O
metodă de raţionament utilizată în astfel de situaţii este inducţia
matematică, ce are la bază principiul inducţiei matematice (primul
principiu de inducţie), care este una din axiomele de bază ale aritmeticii
numerelor naturale şi care afirmă:
,,Fie P(n), n  N, o propoziţie adevărată pentru n=0. Dacă din
P(n) adevărată pentru n=k, unde k este un număr natural oarecare,
rezultă că propoziţia este adevărată şi pentru numărul natural n=k+1,
atunci P(n) este o propoziţie adevărată pentru orice număr natural n.”
Pornind de la acest principiu, avem metoda inducţiei matematice
care afirmă:
,,Fie m un număr natural fixat şi fie P(n) o propoziţie ce depinde
de n, unde n ≥ m. Dacă următoarele două etape sunt verificate:
1. P(m) este adevărată.

123
 2. P(k)  P(k+1), k  m (adică presupunând P(k) adevărată se
demonstrează că P(k+1) este adevărată, k fiind un număr natural
mai mare sau egal cu m), atunci P(n) este o propoziţie adevărată
pentru orice număr natural n ≥ m.”
Să remarcăm faptul că este esenţială verificarea ambelor etape,
altfel se poate ajunge la concluzii false.
Proprietatea mulţimii numerelor naturale de a fi bine ordonată
(adică orice submulţime nevidă a mulţimii numerelor naturale are un cel
mai mic element) stă la baza celui de-al doilea principiu de inducţie
matematică:
,,Fie P(n), n  N, o propoziţie adevărată pentru n=0. Dacă din
P(n) adevărată pentru toate numerele n<k, unde k este un număr natural
oarecare, rezultă că propoziţia este adevărată şi pentru n=k, atunci P(n)
este o propoziţie adevărată pentru orice număr natural n.”
Acest al doilea principiu de inducţie matematică stă la baza unei
variante a metodei inducţiei matematice:
,,Fie m un număr natural fixat şi fie P(n) o propoziţie ce depinde
de n, n ≥ m. Dacă următoarele două etape sunt verificate:
1. P(m) este adevărată.
2. P(j) adevărată pentru orice j=m,k-1 => P(k) adevărată, atunci
P(n) este o propoziţie adevărată pentru orice număr natural
n ≥ m.”
Vom exemplifica în continuare modul de aplicare al metodei
inducţiei matematice în demonstrarea unor egalităţi, inegalităţi
cunoscute, a calculului unor sume uzuale, ori în verificarea unor
proprietăţi ale numerelor naturale.

Exemple:
n(n  1)
1. Să se arate că: 1+2+…+n= , n  N*.
2
Pentru a arăta că egalitatea este adevărată, probăm mai întâi că
1 2
P(1) este adevărată: 1= .
2
k(k  1)
Presupunem P(k):1+2+…+k= adevărată şi arătăm că
2

124
 (k  1)(k  2)
P(k+1): 1+…+k+(k+1)= este adevărată, k≥1:
2
k(k  1) k (k  1)(k  2)
1+2+…+k+(k+1) = +(k+1)=(k+1)[ +1]=
2 2 2
Deci, cum ambele etape ale metodei inducţiei matematice au fost
n(n  1)
verificate deducem că 1+2+…+n= , (  )n  N*.
2
n(n  1)(2n  1)
2. Să se arate că 12+22+…+n2= , n  N*.
6
Pentru a arăta că egalitatea este adevărată, probăm mai întâi că
1 2  3
P(1):1= este adevărată.
6
k(k  1)(2k  1)
Presupunem P(k): 12+22+…+k2= adevărată şi arătăm că
6
(k  1)(k  2)(2k  3)
P(k+1)= 12+22+…+k2+(k+1)2= este
6
adevărată, k≥1:

k(k  1)(2k  1) (k  1)
12+22+…k2+(k+1)2= +(k+1)2= [k(2k+1)+6(k+1)]=
6 6
(k  1) (k  1)
= [2 k2+k+ +6k+6]= [2k2+4k+3k+6]=
6 6
(k  1) (k  1)(k  2)(2k  3)
= [2k(k+2)+3(k+2)]= .
6 6
Deci, cum ambele etape ale metodei inducţiei matematice au fost
n(n  1)(2n  1)
verificate, deducem că 12+22+…+n2= , (  )n  N*.
6
 nn  1
2
3 3
3. Să se arate că 1 +2 +…+n =  3
.
 2 
Pentru a arăta că egalitatea este adevărată, probăm mai întâi că
1  2 
2

P(1):13=  este adevărată.

 2 
 k(k  1) 
2
3 3 3
Presupunem P(k): 1 +2 +…+k =  adevărată şi arătăm că
 2 

125
  (k  1)(k  2) 
2
3 3 3 3
P(k+1):1 +2 +…+k +(k+1) =   este adevărată, k≥1:
 2
 k(k  1)  3 ( k  1)
2 2
13+23+…+k3+(k+1)3=  6  +(k+1) = [ k2+4(k+1)]=
4
(k  1) 2  (k  1)(k  2) 
2

= ( k+2)2=   .
4  2
Cum ambele etape ale metodei inducţiei matematice au fost
n(n  1) 
2

verificate, deducem că 13+23+…n3=  , (  )n  N*.

 2 
n(n  1)(n  2)(n  3)
4. Să se arate că 1∙2∙3+2∙3∙4+…+n(n+1)(n+2)= ,
4
n  N*.
Pentru a arăta că egalitatea este adevărată, probăm mai întâi că
1·2·3 4
P(1):1∙2∙3= este adevărată.
4

k(k  1)(k  2)(k  3)

Presupunem P(k): 1∙2∙3+2∙3∙4+…+k(k+1)(k+2)=
4
adevărată şi arătăm că
P(k+1) : 1∙2∙3+2∙3∙4+…+ k(k+1)(k+2)+(k+1)(k+2)(k+3)=
(k  1)(k  2)(k  3)(k  4)
= este adevărată, k≥1:
4
1∙2∙3 + 2∙3∙4 + … + k(k+1)(k+2) + (k+1)(k+2)(k+3) =

k(k  1)(k  2)(k  3) (k  1)(k  2)(k  3)(k  4)

= +(k+1)(k+2) (k+3)= .
4 4

Cum ambele etape ale metodei inducţiei matematice au fost verificate,

n(n  1)(n  2)(n  3)
deducem că 1∙2∙3+2∙3∙4+…+n(n+1)(n+2)= ,
4
(  ) n  N*.
1 1 1 n
5. Să se arate că + +…+ = , n  N*.
1 2 2  3 n  (n  1) n  1

126
 Pentru a arăta că egalitatea este adevărată, probăm mai întâi că
1 1
P(1): = este adevărată.
1 2 2
1 1 1 k
Presupunem P(k): + +…+ = adevărată şi arătăm
1 2 2  3 k  (k  1) k  1
1 1 1 1 k 1
că P(k+1): + +…+ + =
1 2 2  3 k  (k  1) (k  1)  (k  2) k  2
este adevărată, k≥1:
1 1 1 1 k 1
+ +…+ + = + =
1 2 2  3 k  (k  1) (k  1)  (k  2) k  1 (k  1)(k  2)

(k+ 1 ) = 1 ∙ k  2k  1 = (k  1) = k  1 .
2 2
1
=
k 1 k2 k 1 k2 (k  1)(k  2) k  2
Cum ambele etape ale metodei inducţiei matematice au fost verificate,
1 1 1 n
deducem că + +…+ = , (  ) n  N*.
1 2 2  3 n  (n  1) n  1

1 1 1 n
6. Să se arate că + +…+ = , n  N*.
1 5 5  9 (4n - 3)  (4n  1) 4n  1
Pentru a arăta că egalitatea este adevărată, probăm mai întâi că
1 1
P(1): = este adevărată.
1 5 5
1 1 1 k
Presupunem P(k): + +…+ = adevărată şi
1 5 5  9 (4k - 3)  (4k  1) 4k  1
arătăm că
1 1 1 1 k 1
P(k+1): + +…+ + =
1 5 5  9 (4k - 3)  (4k  1) (4k  1)  (4k  5) 4k  5
este adevărată, k≥1:
1 1 1 1
+ + …+ + =
1 5 5  9 (4k - 3)  (4k  1) (4k  1)  (4k  5)
k 1
= +
1
= · (k+ 1 )=
4k  1 (4k  1)  (4k  5) 4k  1 4k  5
1 4k 2  5k  1 1 (4k  1)(k  1) k  1
= ∙ = ∙ = .
4k  1 4k  5 4k  1 4k  5 4k  5

127
 Cum ambele etape ale metodei inducţiei matematice au fost
1 1 1 n
verificate, deducem că + +…+ = ,
1 5 5  9 (4n - 3)  (4n  1) 4n  1
(  ) n  N*.

7. Să se arate că: 2n+2>2n+5, n  N*.

Pentru a arăta că inegalitatea este adevărată, probăm mai întâi că

P(1): : 23=8>7 este adevărată.
Presupunem P(k): 2k+2>2k+5 adevărată şi arătăm că
P(k+1): 2k+3>2k+7 este adevărată, k≥1:
k+3 k+2
2 =2∙2 >2∙(2k+5)=4k+10>2k+7.
Cum ambele etape ale metodei inducţiei matematice au fost verificate,
deducem că 2n+2>2n+5, (  ) n  N*.

8. Să se determine numerele naturale n pentru care este adevărată

inegalitatea: 2n>n2.
Începem prin a analiza cazurile:
n=0: 20>0 (fals);
n=1: 21>2 (fals);
n=2: 22=4>4=22 (fals);
n=3: 23=8>9=32 (fals);
n=4: 24=16>16=42 (fals);
n=5: 25=32>25=52 (adevărat);
n=6: 26=64>36=62 (adevărat);
n=7: 27=128>49=72 (adevărat).
Formulăm propoziţia: ,,2n>n2 pentru n  N, n ≥ 5” şi o vom demonstra
prin metoda inducţiei matematice.
Am văzut deja că P(5): 25>52 este adevărată.
Presupunem că P(k): 2k>k2 este adevărată şi arătăm că
P(k+1): 2k+1>(k+1)2 este adevărată, k≥5:
2 =2∙2 >2k = k + k2-2k-2k= k2+k(k-2)+2k= k2+2k+k(k-2) dar, cum
k+1 k 2 2

k ≥ 5, k(k-2) ≥ 5 ∙ 4 = 20, deci k2+2k+k(k-2) > k2+2k+1 = (k+1)2. Deci,

2k+1>(k+1)2 , k ≥ 5 şi etapa a doua este verificată.
Aşadar, 2n>n2, (  ) n  N, n ≥ 5.

9. Să se demonstreze că pentru orice număr natural n ≥ 2 au loc inegali-

tăţile:

128
 1 1 1
n <1+ + +…+< 2 n.
2 3 n
Pentru a arăta că inegalitatea este adevărată, probăm mai întâi că
1
P(2): 2 <1+ <2 2 este adevărată. Într-adevăr, avem:
2
1
2 <1+ <2 2  2< 2 +1<4  1< 2 <3 (inegalitate adevărată).
2
1 1 1
Presupunem P(k): k < 1+ + +…+ < 2 k adevărată şi
2 3 k
1 1 1 1
arătăm că P(k+1): k  1 <1+ + +…+ + <2 k  1
2 3 k k 1
este adevărată.
Vom arăta, pe rând, fiecare inegalitate:
1 1 1 1 1 k k 1 1
1+ + +…+ + > k+ = =
2 3 k k 1 k 1 k 1
k(k  1)  1 k2 1 k 1
= > = = k 1 , deci
k 1 k 1 k 1
1 1 1 1
1+ + +…+ + > k  1 , (  ) k  N, k≥2. Apoi:
2 3 k k 1

1 1 1 1 1
1+ + +…+ + < 2 k+ =
2 3 k k 1 k 1
2 k(k  1)  1 2 k 2  k  1 4k 2  4k  1 4k 2  4k  1  1
= = = < =
k 1 k 1 k 1 k 1
(2k  1)  1 2(k  1)
= = =2 k  1 , deci
k 1 k 1
1 1 1 1
1+ + + +…+ + < 2 k  1 , (  ) k  N, k ≥ 2. Cum
2 3 k k 1
ambele etape ale metodei inducţiei matematice au fost verificate,
1 1 1
deducem că n <1+ + +…+ < 2 n , (  ) n  N, n≥2.
2 3 n

129
10. Să se calculeze suma următoare şi apoi să se demonstreze prin
inducţie matematică formula găsită:
1∙1!+2∙2!+3∙3!+…+n∙n! .
Pentru a găsi formula cerută, vom porni de la următoarea
egalitate:
n∙n!=(n+1-1)n!=(n+1)n!-n!=(n+1)!-n! .
Deci:
1∙1!+2∙2!+3∙3!+…+n∙n! = (2!-1!)+(3!-2!)+(4!-3!) + … + ((n+1)!-n!) =
= (n+1)!-1! = (n+1)!-1.
Să demonstrăm această formulă prin inducţie matematică.
P(1):1∙1!=2!-1! este adevărată.
Presupunem P(k): 1∙1!+2∙2!+3∙3!+…+k∙k!=(k+1)!-1 adevărată şi
arătăm că P(k+1): 1∙1!+2∙2!+3∙3!+…+k∙k!+(k+1) ∙ (k+1)! = (k+2)!-1 este
adevărată, k≥1:
1∙1!+2∙2!+3∙3!+…+k∙k!+(k+1) ∙ (k+1)! =
= (k+1)!-1+(k+1) ∙ (k+1)!=(k+1)![(k+1)+1]-1=(k+2) ∙ (k+1)!-1=(k+2)!-1.
Cum ambele etape ale metodei inducţiei matematice au fost verificate,
deducem că 1∙1!+2∙2!+3∙3!+…+n∙n!=(n+1)!-1, (  ) n  N*.

11. Să se arate că n3+11n este divizibil cu 6, (  ) n  N*.

Pentru a arăta că afirmaţia este adevărată, probăm mai întâi că
P(1): 13+11=12=M6 este adevărată.
Presupunem P(k): k3+11k= M6 adevărată şi arătăm că
P(k+1): (k+1)3+11(k+1)= M 6 este adevărată, (  ) n  N* :
(k+1)3+11(k+1)=( k3+ 3k2+3k+1)+11k+11=( k3+11k)+ 3k2+3k+12=
M 6+3k2+3k+12= M 6+3k2+3k= M 6+3k(k+1)= M 6 deoarece produsul a
două numere naturale consecutive este multiplu de 2. Cum ambele etape
ale metodei inducţiei matematice au fost verificate, deducem că n3+11n
este divizibil cu 6, (  ) n  N*.

130