Matematica - MARCUT Ioana PDF

MATEMATICĂ
Suport de curs
Pedagogia Învățământului Primar și Preșcolar – ID
lector univ. dr. Ioana Gabriela Mărcuț

CUPRINS
1. ELEMENTE DE LOGICĂ MATEMATICĂ ........................................................................ 1
1.1. PROPOZIŢII LOGICE ................................................................................................... 1
1.2. OPERATORI LOGICI.................................................................................................... 1
1.2.1. Negaţia logică........................................................................................................... 1
1.2.2. Disjuncţia logică....................................................................................................... 2
1.2.3. Conjuncţia logică...................................................................................................... 3
1.2.4. Implicaţia logică ....................................................................................................... 4
1.2.5. Echivalenţa logică .................................................................................................... 5
1.3. PREDICATE LOGICE ................................................................................................... 6
1.3.1. Definiţie şi exemple ................................................................................................. 6
1.3.2. Cuantificatori............................................................................................................ 7
1.3.3. Reguli de negaţie ...................................................................................................... 7
1.4. TEOREME ÎN MATEMATICĂ..................................................................................... 9
1.5. PROBLEME PROPUSE ............................................................................................... 10
1.6. FIŞA DE AUTOEVALUARE ...................................................................................... 11
1.7. RĂSPUNSURI - fişa de autoevaluare:.......................................................................... 12
1.8. BIBLIOGRAFIE CAPITOLUL 1:................................................................................ 13
2. MULŢIMI ŞI FUNCŢII ....................................................................................................... 14
2.1. MULŢIMI. OPERAŢII CU MULŢIMI ........................................................................ 14
2.1.1. Mulţimi şi elemente................................................................................................ 14
2.1.2. Reprezentarea mulţimilor....................................................................................... 14
2.1.3. Incluziunea mulţimilor ........................................................................................... 15
2.1.4. Operaţii cu mulţimi ................................................................................................ 15
2.2. RELAŢII BINARE ....................................................................................................... 17
2.2.1. Relaţii binare. Proprietăţi ....................................................................................... 17
2.2.2. Relaţii de ordine ..................................................................................................... 18
2.2.3. Relaţii de echivalenţă ............................................................................................. 18
2.3. FUNCŢII ....................................................................................................................... 20
2.3.1. Noţiunea de funcţie ................................................................................................ 20
2.3.2. Funcţii injective, surjective, bijective .................................................................... 21
2.3.3. Compunerea funcţiilor............................................................................................ 22
2.4.1. Mulţimi. Operaţii cu mulţimi ................................................................................. 23
2.4.2. Relaţii binare .......................................................................................................... 24
2.4.3. Funcţii..................................................................................................................... 24
2.6. RĂSPUNSURI - Fişa de autoevaluare.......................................................................... 26
2.7. BIBLIOGRAFIE CAPITOLUL 2:............................................................................... 27
3. NUMERE NATURALE ...................................................................................................... 28
3.1. MULŢIMEA NUMERELOR NATURALE ................................................................. 28
3.1.1. Mulţimi echipotente. Numărul natural ................................................................... 28
3.1.2. Relaţia de ordine în mulţimea numerelor naturale. ................................................ 29
3.2. OPERAŢII ÎN MULŢIMEA NUMERELOR NATURALE ........................................ 29
3.2.1. Adunarea ................................................................................................................ 29
3.2.2. Înmulţirea ............................................................................................................... 30
3.3. AXIOMELE LUI PEANO ............................................................................................ 31
3.3.1. Definirea axiomatică a mulţimii numerelor naturale ............................................. 31
3.3.2. Operaţii cu numere naturale definite axiomatic ..................................................... 31
ii
3.3.3. Relaţia de ordine în N............................................................................................. 32
3.4. SISTEME DE NUMERAŢIE ....................................................................................... 32
3.4.1. Sistem de numeraţie poziţional .............................................................................. 33
3.4.2. Operaţii cu numere naturale scrise în diferite baze de numeraţie .......................... 35
3.4.3. Sistem de numeraţie aditiv ..................................................................................... 37
3.7. RĂSPUNSURI - fişa de autoevaluare........................................................................... 39
3.8. BIBLIOGRAFIE CAPITOLUL 3 ................................................................................. 40
4. NUMERE ÎNTREGI ............................................................................................................ 41
4.1. NUMERELE ÎNTREGI ŞI REPREZENTANŢII LOR ............................................ 41
4.1.1. Număr întreg .......................................................................................................... 41
4.1.2. Numere întregi pozitive şi negative ....................................................................... 41
4.1.3. Modulul unui număr întreg .................................................................................... 42
4.2. OPERAŢII ÎN MULŢIMEA NUMERELOR ÎNTREGI .............................................. 43
4.2.1. Adunarea ................................................................................................................ 43
4.2.2. Înmulţirea ............................................................................................................... 44
4.3. RELAŢIA DE ORDINE ÎN MULŢIMEA NUMERELOR ÎNTREGI......................... 45
5. NUMERE RAŢIONALE ..................................................................................................... 48
5.1. MULŢIMEA NUMERELOR RAŢIONALE................................................................ 48
5.1.1. Număr raţional........................................................................................................ 48
5.1.2. Numere raţionale pozitive şi negative .................................................................... 48
5.2. OPERAŢII CU NUMERE RAŢIONALE .................................................................... 49
5.2.1. Adunarea ................................................................................................................ 49
5.2.2. Înmulţirea ............................................................................................................... 50
5.3. RELAŢIA DE ORDINE ÎN MULŢIMEA NUMERELOR RAŢIONALE .................. 52
5.4. REPREZENTAREA NUMERELOR RAŢIONALE PRIN FRACŢII ZECIMALE.... 53
5.4.1. Fracţii zecimale cu număr finit de cifre semnificative după virgulă...................... 53
5.4.2. Fracţii zecimale periodice simple........................................................................... 53
5.4.3. Fracţii zecimale periodice mixte ............................................................................ 54
5.4.4. Transformarea fracţiilor zecimale în fracţii ordinare ............................................. 54
6. DIVIZIBILITATE................................................................................................................ 58
6.1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE. DEFINIŢII ................................................................... 58
6.1.1. Divizor; multiplu .................................................................................................... 58
6.1.2. Numere prime......................................................................................................... 58
6.1.3. Numere prime Fermat ............................................................................................ 59
6.1.4. Numere perfecte ..................................................................................................... 59
6.1.5. Numere prime Mersene .......................................................................................... 60
6.2. TEOREME DE DIVIZIBILITATE .............................................................................. 60
6.2.1. Divizibilitatea sumei .............................................................................................. 60
6.2.2. Divizibilitatea diferenţei......................................................................................... 60
6.2.3. Divizibilitatea unui produs ..................................................................................... 61
6.2.4. Divizibilitatea deîmpărţitului, împărţitorului şi restului ........................................ 61
6.2.5. Teorema fundamentală a aritmeticii....................................................................... 61
iii
6.2.6. Numărul divizorilor unui număr ............................................................................ 61
6.3. CEL MAI MARE DIVIZOR COMUN ŞI CEL MAI MIC MULTIPLU COMUN ..... 62
6.3.1. Cel mai mare divizor comun a două numere naturale............................................ 62
6.3.2. Aflarea c.m.m.d.c. .................................................................................................. 62
6.3.3. Cel mai mic multiplu comun .................................................................................. 63
6.3.4. Aflarea c.m.m.m.c. ................................................................................................. 64
6.4. CRITERII DE DIVIZIBILITATE ................................................................................ 64
6.4.1. Criteriul general de divizibilitate............................................................................ 64
6.4.2. Criteriile de divizibilitate cu 2 şi 5 ......................................................................... 65
6.4.3. Criteriile de divizibilitate cu 4 şi 25 ....................................................................... 66
6.4.4. Criteriile de divizibilitate cu 3 şi 9 ......................................................................... 66
6.4.5. Criteriile de divizibilitate cu 7, 11, 13.................................................................... 66
6.5. DIVIZIBILITATEA ÎN MULŢIMEA NUMERELOR ÎNTREGI ............................... 67
6.6. ECUAŢII DIOFANTICE .............................................................................................. 68
6.6.1. Rezolvarea ecuaţiilor diofantice în cazuri particulare............................................ 68
6.6.2. Rezolvarea ecuaţiilor diofantice oarecare .............................................................. 70
6.10. BIBLIOGRAFIE CAPITOLUL 6 ............................................................................... 73
7. STATISTICĂ MATEMATICĂ ŞI TEORIA PROBABILITĂŢILOR ............................... 74
7.1 ELEMENTE DE STATISTICĂ MATEMATICĂ ........................................................ 74
7.1.1. Noţiuni introductive ............................................................................................... 74
7.1.2. Datele statistice ...................................................................................................... 75
7.1.3. Reprezentarea grafică a datelor statistice ............................................................... 76
7.1.4. Mărimi numerice care caracterizează variabila...................................................... 78
7.2. ELEMENTE DE PROBABILITĂŢI ............................................................................ 79
7.2.1. Câmp de evenimente .............................................................................................. 79
7.2.2. Câmp finit de probabilitate..................................................................................... 80
7.4. RĂSPUNSURI - FIŞA DE AUTOEVALUARE .......................................................... 82
8. ELEMENTE DE GEOMETRIE .......................................................................................... 83
8.1. SISTEMUL AXIOMATIC AL LUI BIRKHOFF......................................................... 83
8.1.1. Noţiuni primare ...................................................................................................... 83
8.1.2. Axiome şi principalele lor consecinţe .................................................................... 84
8.2. SEGMENTE ŞI UNGHIURI. SIMETRIA ................................................................... 89
8.2.1. Mediatoarea segmentului ....................................................................................... 89
8.2.2. Bisectoarea unghiului ............................................................................................. 90
8.2.3. Simetria faţă de un punct........................................................................................ 90
8.2.4. Simetria faţă de o dreaptă....................................................................................... 91
8.3. TRIUNGHIUL .............................................................................................................. 91
8.3.1. Congruenţa triunghiurilor....................................................................................... 92
8.3.2. Linii importante în triunghi .................................................................................... 93
8.3.3. Asemănarea triunghiurilor...................................................................................... 95
8.3.4. Relaţii metrice în triunghiul dreptunghic ............................................................... 96
8.3.5. Perimetrul şi aria unui triunghi............................................................................... 97
8.4. PATRULATERE .......................................................................................................... 97
8.4.1. Poligon .................................................................................................................. 97
8.4.2. Drepte paralele ....................................................................................................... 98
iv
8.4.3. Paralelogramul ....................................................................................................... 99
8.4.4. Dreptunghiul........................................................................................................... 99
8.4.5. Rombul ................................................................................................................. 100
8.4.6. Pătratul ................................................................................................................. 101
8.4.7. Trapezul................................................................................................................ 101
8.5. CERCUL ..................................................................................................................... 102
8.5.1. Definiţii ................................................................................................................ 102
8.5.2. Poziţiile unei drepte faţă de cerc .......................................................................... 103
8.5.3. Lungimea şi aria cercului ..................................................................................... 103
8.6. CORPURI GEOMETRICE......................................................................................... 103
8.6.1. Prisma................................................................................................................... 103
8.6.2. Piramida ............................................................................................................... 105
8.6.3. Cilindrul ............................................................................................................... 106
8.6.4. Conul .................................................................................................................... 107
8.6.5. Sfera ..................................................................................................................... 108
8.7. PROBLEME............................................................................................................... 109
8.8. FIŞA DE AUTOEVALUARE .................................................................................... 110
8.9. RĂSPUNSURI – FIŞA DE AUTOEVALUARE ....................................................... 111
8.10. BIBLIOGRAFIE CAPITOLUL 8 ............................................................................. 112
9. MĂRIMI; MĂSURARE; UNITĂŢI DE MĂSURĂ ......................................................... 113
9.1. MĂRIMI FUNDAMENTALE ŞI MĂRIMI DERIVATE.......................................... 113
9.2. LUNGIMEA. UNITĂŢI DE MĂSURĂ PENTRU LUNGIME ................................. 114
9.3. MASA. UNITĂŢI DE MĂSURĂ PENTRU MASĂ.................................................. 116
9.4. TIMPUL. UNITĂŢI DE MĂSURĂ PENTRU TIMP ................................................ 116
9.5. ARIA. UNITĂŢI DE MĂSURĂ PENTRU ARIE...................................................... 118
9.6. VOLUMUL. UNITĂŢI DE MĂSURĂ PENTRU VOLUM ..................................... 119
9.7 VITEZA. UNITĂŢI DE MĂSURĂ PENTRU VITEZĂ............................................. 119
9.8. PROBLEME................................................................................................................ 120
9.9. FIŞA DE AUTOEVALUARE ................................................................................... 121
9.10. RĂSPUNSURI – FIŞA DE AUTOEVALUARE ..................................................... 121
9.11. BIBLIOGRAFIE CAPITOLUL 9 ............................................................................. 122
v
1. ELEMENTE DE LOGICĂ MATEMATICĂ
1.1. PROPOZIŢII LOGICE
În logica matematică, prin propoziţie logică se înţelege un enunţ despre

care se poate afirma cu certitudine dacă exprimă un adevăr sau un fals.
Propoziţiile logice se notează cu litere mici ale alfabetului latin.
Exemple:
p: “Pământul este o planetă.” - propoziţie adevărată;
q: “3+4=7” – propoziţie adevărată;
r: “Sibiu este capitala României.” – propoziţie falsă.
Notăm mulţimea propoziţiilor cu P şi definim funcţia v definită pe P cu

valori în mulţimea {0, 1}, prin care unei propoziţii adevărate i se atribuie
valoarea de adevăr 1, iar unei propoziţii false i se atribuie valoarea de adevăr 0.
Astfel: v( p ) = 1; v( q ) = 1; v( r ) = 0.
1.2. OPERATORI LOGICI
1.2.1. Negaţia logică
Negaţia logică este un operator logic care acţionează asupra unei

propoziţii logice. Prin negaţie se obţine o altă propoziţie care este falsă dacă
propoziţia iniţială a fost adevărată şi este adevărată dacă propoziţia asupra căreia
s-a aplicat este falsă.
Se notează  p şi se citeşte “non p”.
Exemple: p: “Pământul este o planetă” ; v(p) = 1

p: “Pământul nu este o planetă” ; v( p) = 0
q: “3+4=7”; v(q) = 1
 q: “3+47”; v( q) = 0
r: “Sibiu este capitala României” ; v( r ) = 0
 r: “Sibiu nu este capitala României” ; v( r) = 1
s: “7 – 3  5” ; v(s) = 0
 s: “7 – 3  5” ; v( s) = 1.
Negaţia logică se poate defini prin următorul tabel:
v( p) v( p)
1
1 0
0 1
O proprietate importantă a acestui operator este faptul că negarea negaţiei

(sau dubla negaţie) a propoziţiei p are aceeaşi valoare de adevăr ca şi propoziţia
p. Adică, oricare ar fi propoziţia p:
v( ( p) ) = v ( p ).
1.2.2. Disjuncţia logică
Disjuncţia logică este un operator logic care compune două propoziţii,

obţinându-se o altă propoziţie care este falsă numai în cazul în care ambele
propoziţii sunt false. În toate celelalte cazuri se obţine o propoziţie adevărată.
Se notează: pq şi se citeşte “p sau q”.
Exemple:
p: “Culoarea albastru este o culoare rece” ; v(p) = 1
q: “5 este un număr par” ; v(q) = 0
pq: “Culoarea albastru este o culoare rece sau 5 este un număr par” ; v(pq) =
1.
Disjuncţia logică se poate defini prin următorul tabel de adevăr:
v(p) v(q) v(pq)

1 1 1
1 0 1
0 1 1
0 0 0
Proprietăţi ale disjuncţiei logice:

1. Comutativitatea:
Oricare ar fi propoziţiile logice p şi q:
v(pq) = v(qp)
2. Asociativitatea:
Oricare ar fi propoziţiile logice p, q şi r:
v((pq) r) = v(p(qr))
3. Dacă notăm cu 1 o propoziţie adevărată, atunci, oricare ar fi propoziţia p:
v(p1) = v(1p) = 1
Proprietăţile se pot demonstra cu ajutorul tabelelor de adevăr, luând în
considerare toate cazurile posibile pentru propoziţiile care intervin în relaţie.
Pentru exemplificare se demonstrează proprietatea de asociativitate:
v(p) v(q) v( r) v(pq) v((pq) v(qr v(p(qr
2
r) ) ))
1 1 1 1 1 1 1
1 1 0 1 1 1 1
1 0 1 1 1 1 1
0 1 1 1 1 1 1
1 0 0 1 1 0 1
0 1 0 1 1 1 1
0 0 1 0 1 1 1
0 0 0 0 0 0 0
Se observă că în coloanele marcate s-au obţinut aceleaşi valori, ceea ce

demonstrează proprietatea.
1.2.3. Conjuncţia logică

Conjuncţia logică este un operator logic care leagă două propoziţii logice,
rezultând o altă propoziţie care este adevărată numai în cazul în care ambele
propoziţii care au intervenit sunt adevărate.
Se notează: pq şi se citeşte “p şi q”.
Exemple:
p: “Iepurii au aripi”; v(p) = 0
q: “Oricare număr natural are un succesor” ; v(q) = 1
pq: “Iepurii au aripi şi Oricare număr natural are un succesor”; v(pq) = 0.
r: “România este în Europa” ; v(r) = 1
s: “3 este divizor al lui 12” ; v(s) = 1
rs: “România este în Europa şi 3 este divizor al lui 12” ; v(rs) = 1.
Conjuncţia logică se poate defini prin următorul tabel de adevăr:
v(p) v(q) v(pq)

1 1 1
1 0 0
0 1 0
0 0 0
Proprietăţi ale conjuncţiei logice:

1. Comutativitatea:
v(pq) = v(qp)
2. Asociativitatea:
v((pq) r) = v(p(qr))
3
3. Dacă notăm cu 0 o propoziţie falsă, atunci, oricare ar fi propoziţia p:
v(p0) = v(0p) = 0.
Proprietăţi care leagă conjuncţia, disjuncţia şi negaţia:

1. Distributivitatea conjuncţiei faţă de disjuncţie:
v(p(qr)) = v((pq)(pr))
2. Distributivitatea disjuncţiei faţă de conjuncţie:
v(p(qr)) = v((pq)  (pr))
3. Legile lui De Morgan:
v( (pq)) = v( p q)
v( (pq)) = v( p q)
Se va demonstra cu ajutorul tabelului de adevăr ultima proprietate.
v(p) v(q) v(pq) v( (pq)) v( p) v( q) v( p q)

1 1 1 0 0 0 0
1 0 0 1 0 1 1
0 1 0 1 1 0 1
0 0 0 1 1 1 1
Comparând coloanele marcate, se observă că s-au obţinut aceleaşi valori.
1.2.4. Implicaţia logică
Implicaţia logică a propoziţiilor p şi q ( în această ordine ) este propoziţia

 pq. Această propoziţie este falsă numai în cazul în care p este adevărată şi q
este falsă ( adevărul implică numai adevăr, iar falsul implică orice ).
Se notează: pq şi se citeşte “ p implică q”.
Exemple:
p: “2+3 = 7” ; v(p) = 0
q: “42 este multiplu al lui 7” ; v(q) = 1
r: “Triunghiul are 4 laturi” ; v(r) = 0
pq: “2+3=7  42 este multiplu al lui 7” ; v(pq) = 1
qr: “42 este multiplu al lui 7  Triunghiul are 4 laturi” ; v(qr) = 0
rp: “Triunghiul are 4 laturi  2+3=7” ; v(rp) = 1.
4
Implicaţia logică se poate defini prin următorul tabel de adevăr:
v(p) v(q) v(pq)

1 1 1
1 0 0
0 1 1
0 0 1
O proprietate importantă a implicaţiei este:

v(pq) = v( q p )
Pe această proprietate se bazează metoda reducerii la absurd folosită în
demonstraţii.
1.2.5. Echivalenţa logică
Echivalenţa logică este operatorul logic prin care se compun două

propoziţii, obţinându-se o propoziţie care este adevărată atunci când ambele
propoziţii sunt adevărate sau ambele propoziții sunt false, iar în celelalte cazuri
este falsă.
Se notează: pq şi se citeşte “p echivalent cu q” sau “p dacă şi numai
dacă q”. Valoarea logică a propoziţiei pq este egală cu a propoziţiei ( pq ) 
( qp ).
Exemple:
p: “Laleaua este o floare”; v(p) = 1
q: “Numerele se scriu cu ajutorul cifrelor” ; v(q) = 1
r: “Ziua are 25 de ore” ; v( r ) = 0
pq: “Laleaua este o floare  Numerele se scriu cu ajutorul cifrelor” ; v(pq)
=1
qr: “Numerele se scriu cu ajutorul cifrelor  Ziua are 25 de ore”; v(qr) = 0.
Echivalenţa logică se poate defini prin următorul tabel de adevăr:
v(p) v(q) v(pq)

1 1 1
1 0 0
0 1 0
0 0 1
Se observă că prin folosirea operatorilor logici, propoziţiile pot fi legate
între ele, obţinându-se expresii numite formule de calcul propoziţional. Dacă
5
indiferent de valoarea de adevăr a propoziţiilor componente, valoarea de adevăr
a propoziţiei obţinute este 1, atunci formula se numeşte tautologie.
Toate proprietăţile operatorilor logici le putem transcrie ca tautologii. De
exemplu,
v(p(qr)) = v((pq)(pr))
se poate transcrie:
(p(qr))  ((pq)(pr)),
ceea ce reprezintă o tautologie, conform următorului tabel:
v(p v(q) v(r v(qr v(p(qr v(p v(pr v((pq)(p v((p(qr))((p

) ) ) )) q) ) r)) q)(pr)))
1 1 1 1 1 1 1 1 1
1 1 0 1 1 1 0 1 1
1 0 1 1 1 0 1 1 1
0 1 1 1 0 0 0 0 1
1 0 0 0 0 0 0 0 1
0 1 0 1 0 0 0 0 1
0 0 1 1 0 0 0 0 1
0 0 0 0 0 0 0 0 1
Expresia din coloana marcată are totdeauna valoarea 1, deci reprezintă o

tautologie.
1.3. PREDICATE LOGICE
1.3.1. Definiţie şi exemple
Se numeşte predicat logic o propoziţie care depinde de variabile şi care

devine adevărată sau falsă în funcţie de valorile date variabilelor.
Exemple:
p( x): “3x + 2 = 14”, xN; pentru x = 4 propoziţia este adevărată, iar pentru x =
2, propoziţia este falsă. Acest predicat care depinde de o singură variabilă se
numeşte predicat unar.
p(x,y): “x divide pe y”, x şi yN. Propoziţiile p(2,6), p(5,15), p(14,56) sunt

adevărate, dar p(3,7), p(6,8), p(5,12) sunt false, căci 2 divide 6, 5 divide 15, 14
divide 56, dar 3 nu-l divide pe 7 etc. Predicatul care depinde de două variabile se
numeşte binar.
6
Predicatele logice pot să depindă de mai multe variabile.
Predicatul: p(x,y,z,t): x + y + 2 = z + t depinde de patru variabile. p(2,4,5,3) are
valoarea de adevăr 1, pentru că 2 + 4 + 2 = 5 + 3, iar (p(2,5,4,4))=0 pentru că 2
+ 5 + 2  4 + 4.
1.3.2. Cuantificatori
Fie E o mulţime şi p(x) un predicat. Enunţul: “oricare ar fi x din

mulţimea E are proprietatea p”, care se scrie (x) p(x) este o propoziţie care este
adevărată dacă pentru toate elementele x din E, p(x) este adevărată. Acest
simbol () se numeşte cuantificatorul universal.
Exemple:
Fie mulţimea numerelor naturale şi predicatul p(x): “x + 5  2”. Atunci
propoziţia: (x) p(x) este o propoziţie adevărată pentru că orice număr natural
adunat cu 5 dă un rezultat mai mare sau egal decât 2.
Tot pe mulţimea numerelor naturale definim predicatul: p(x): “x este
divizibil cu 4”. Aplicând cuantificatorul universal se obţine: (x) p(x), care nu
este o propoziţie adevărată, căci nu orice număr natural este divizibil cu 4, de
exemplu 15.
Fie E o mulţime şi p(x) un predicat. Enunţul: “există x din mulţimea E
care are proprietatea p”, care se scrie (x) p(x) este o propoziţie care este
adevărată dacă pentru cel puţin un element x din E, p(x) este adevărată. Acest
simbol () se numeşte cuantificatorul existenţial.
Exemple:
Fie mulţimea numerelor naturale şi predicatul p(x): “x + 7 < 12”. Atunci
propoziţia: (x) p(x) este o propoziţie adevărată pentru există numere naturale,
de exemplu 3, care adunate cu 7 dau un rezultat mai mic decât 12.
Tot pe mulţimea numerelor naturale definim predicatul: p(x): “x2 < 0”.
Aplicând cuantificatorul existenţial se obţine: (x) p(x), care nu este o propoziţie
adevărată, căci nu există numere naturale care să aibă pătratul negativ.
1.3.3. Reguli de negaţie
În cazul în care se neagă o propoziţie logică formulată cu ajutorul

cuantificatorilor, cuatificatorul universal se transformă în cuantificator
existenţial şi invers.
7
Exemple:
Considerăm mulţimea N a numerelor naturale şi predicatul: p(x): “x + 7 < 20”.
Fie propoziţiile:
q: (x) p(x) , care se citeşte: oricare ar fi un număr natural x, x + 7 < 20, ceea ce
este fals. De exemplu 15 + 7 nu este mai mic decât 20.
(q) = 0.
r: (x) p(x), care se citeşte: există numere naturale x pentru care x + 7 < 20, ceea
ce este adevărat, de exemplu pentru x = 2, 2 + 7 < 20.
(r) = 1.
s:  ( (x) p(x) )  (x)  p(x), care se citeşte: există numere naturale x astfel
încât
x + 7  20 ( care este negaţia lui p(x) ). Aceasta este o propoziţie adevărată
pentru că există astfel de numere, de exemplu pentru x = 15, 15 + 7  20.
( s ) = 1, ceea ce era de aşteptat, având în vedere că s =  q.
t:  ( (x) p(x) )  (x)  p(x), care se citeşte: oricare ar fi numărul natural x,
x + 7  20. Aceasta este o propoziţie falsă, căci condiţia nu este îndeplinită
pentru orice număr natural, de exemplu pentru x = 2, 2 + 7 nu este mai mare sau
egal cu 20.
(t) = 0, pentru că t =  r.
Considerăm mulţimea Z a numerelor întregi şi predicatul p(x,y): 2x + y =
15. Cu ajutorul cuantificatorilor se pot forma următoarele propoziţii:
q: (x) (y) p(x,y), adică pentru orice numere întregi x şi y, 2x + y = 15, ceea
ce nu este adevărat, de exemplu pentru x = 2 şi y = - 6, 2x + y = - 2. Aşadar, (q)
= 0.
r: (x) (y) p(x,y) , ceea ce înseamnă: oricare ar fi x, există y astfel încât 2x + y
= 15. Propoziţia este adevărată, căci pentru orice x număr întreg există y = 15 -
2x, tot număr întreg, pentru care 2x + y = 15. Deci, (r) = 1.
s: (x) (y) p(x,y), care se citeşte: există x număr întreg, astfel încât oricare ar fi
y număr întreg, 2x + y = 15. Aceasta este o propoziţie falsă, căci nu există un
număr întreg x astfel încât dublul său (2x) adunat cu orice număr întreg să dea
rezultatul 15.
(s) = 0.
t: (x) (y) p(x,y), ceea ce înseamnă: există x şi există y astfel încât 2x + y = 15.
Aceasta este o propoziţie adevărată. De exemplu există x = 6 şi y = 3 astfel încât
2x + y = 15. (t) = 1.
Aplicând regulile de negaţie, se vor nega propoziţiile de mai sus. În cazul
în care propoziţia a fost adevărată prin negare se obţine o propoziţie falsă şi
invers.
 q:  ((x) (y) p(x,y))  (x) (y)  p(x,y), adică există x şi există y astfel
încât
2x + y  15. Aceasta este o propoziţie adevărată, căci există x = 2 şi y = 7,
pentru care 2x + y = 11  15. Deci ( q) = 1.
8
 r:  ((x) (y) p(x,y))  (x) (y)  p(x,y), ceea ce înseamnă: există x astfel
încât oricare ar fi y, 2x + y  15. Această propoziţie este falsă, căci pentru orice
x număr întreg se poate găsi y tot număr întreg de forma 15 - 2x pentru care 2x
+y = 15. În concluzie, ( r)=0.
 s:  ((x) (y) p(x,y))  (x) (y)  p(x,y), ceea ce se citeşte: oricare ar fi x
număr întreg, există y număr întreg, astfel încât 2x + y  15, ceea ce este
adevărat. ( s) = 1.
 t:  ((x) (y) p(x,y))  (x) (y)  p(x,y), ceea ce se citeşte: oricare ar fi x şi
oricare ar fi y numere întregi, 2x + y  15, ceea ce este fals. De exemplu, pentru
x = 4 şi y = 7, 2x + y = 15. Deci, ( t) = 0, cum era de aşteptat, având în
vedere că (t) = 1.
1.4. TEOREME ÎN MATEMATICĂ
Teoremele în matematică sunt afirmaţii de forma: "dacă p, atunci q", ceea

ce înseamnă că dacă propoziţia p este adevărată, atunci aceasta implică faptul că
propoziţia q este şi ea adevărată. Teoremele stabilesc anumite proprietăţi ale
unor concepte matematice. Ele trebuie demonstrate printr-un şir de raţionamente
logice (silogisme) pe baza axiomelor sau a altor teoreme deja demonstrate.
Axiomele sunt propoziţii care nu se demonstrează. Orice teorie matematică are
la bază un sistem de noţiuni primare (care nu se definesc şi pe baza cărora se
definesc celelalte noţiuni) şi un sistem de axiome, pe baza cărora se
demonstrează teoremele.
Exemplu:
Suma a două numere naturale de aceeaşi paritate este un număr par.
Ipoteza p: a şi b sunt numere naturale de aceeaşi paritate;
Concluzia q: a + b este număr par.
Demonstraţia teoremei înseamnă că pornind de la faptul că p este
adevărată, adică a şi b sunt numere naturale de aceeaşi paritate trebuie să arătăm
că a+b este număr par. Se disting două cazuri:
1. a şi b numere pare, adică a=2k şi b=2p. Atunci a+b=2k+2p=2(k+p), număr
par;
2. a şi b numere impare, adică a=2k+1 şi b=2p+1. Atunci
a+b=2k+1+2p+1=2k+2p+2= =2(k+p+1), număr par.
Reciproca unei teoreme este teorema care se obţine punând ca ipoteză
concluzia teoremei , iar ca şi concluzie ipoteza ei, adică q  p.
Reciproca teoremei din exemplul precedent este: Dacă suma a două
numere naturale este un număr par, atunci numerele sunt de aceeaşi paritate. În
acest caz reciproca este adevărată. Nu toate teoremele admit reciproce adevărate.
9
Propoziţia care se obţine din  p q se numeşte contrara teoremei, iar  q p
este contrara reciprocei.
Teoremele se pot demonstra prin metoda directă sau prin metoda
contrapoziţiei. Metoda directă cere ca în ipoteza că p este adevărată să se
demonstreze că q este adevărată, iar metoda contrapoziţiei constă în a demonstra
că  q  p, ceea ce se bazează pe echivalenţa logică: ( q  p)  (pq).
1.5. PROBLEME PROPUSE
1. Să se determine valoarea de adevăr a următoarelor propoziţii:

p: "Pământul este o planetă"
q: "125 este un cub perfect"
r: "48 + 2  50".
2. Folosind tabele de adevăr, să se verifice:

a) proprietăţi care nu au fost demonstrate în text;
b) ((pq)q)  (pq);
c) ( pq)  pq;
d) ((pq)(qr))(pr) dacă este tautologie ( propoziţie totdeauna
adevărată, indiferent de valorile de adevăr ale propoziţiilor care o compun ).
3. Fie predicatul unar p(x) : "x2 + 1 > 0", unde x este număr real.
a) Să se determine valoarea de adevăr a propoziţiilor: p(15); p(-3); p(3,5); p().
b) Să se determine valoarea de adevăr a propoziţiilor:
q: (x) p(x) şi r: (x) p(x).
c) Să se nege propoziţiile de la punctul b), respectând legile de negaţie şi să se
determine valoarea de adevăr pentru fiecare propoziţie obţinută.
4. Fie predicatul p(x,y) : "x este divizibil cu y", unde x şi y sunt numere naturale.
a) Să se determine valorile de adevăr pentru propoziţiile: p(35,7); p(26,13);
p(8,3); p(23,1); p(23,0); p(0,87).
b) Să se determine valorile de adevăr ale propoziţiilor:
q: (x) (y) p(x,y)
r: (x) (y) p(x,z)
s: (x) (y) p(x,y)
t: (x) (y) p(x,y)
c) Să se nege propoziţiile de la punctul b), respectând legile de negaţie şi să se
determine valoarea de adevăr pentru fiecare propoziţie obţinută.
10
1.6. FIŞA DE AUTOEVALUARE
1. Care dintre următoarele afirmaţii sunt propoziţii logice:

a) 7 + 2 = 9; b) x este număr par; c) Dreptunghiul are 5 laturi; d) produsul a doi
multipli ai unui număr natural este un multiplu al acelui număr natural; e) Mâine
va ploua.
Răspuns: .................................................
2. Care dintre propoziţiile logice următoare sunt adevărate:

a) Un număr prim are doi divizori; b) Diagonalele paralelogramului sunt
congruente; c) Există un cel mai mic număr natural; d) 3 + 7  2; e) Un triunghi
isoscel are două unghiuri congruente.
Răspuns: ......................................
3. Să se nege propoziţiile de la exerciţiul 2 şi să se determine valoarea de adevăr

a negaţiilor.
Răspuns: Valoare adevăr
a) ............................................................................. ........................
b) ............................................................................. ........................
c) ............................................................................. ........................
d) ............................................................................. ........................
e) ............................................................................. ........................
4. Completaţi tabelul de valori:
v(p) v(q) v(pq) v(pq) v( p) v(pq) v( pq)

1 1
1 0
0 1
0 0
5. Care dintre operatorii logici următori au proprietatea de comutativitate:

a) negaţia logică; b) conjuncţia logică; c) disjuncţia logică; d) implicaţia logică;
e) echivalenţa logică?
Răspuns: ..............................................
6. Este valabilă distributivitatea în cazul:

a) conjuncţiei faţă de disjuncţie; b) negaţiei faţă de conjuncţie; c) implicaţiei faţă
de conjuncţie; d) disjuncţiei faţă de conjuncţie; e) echivalenţei faţă de negaţie?
Răspuns: ..............................................
7. Completaţi tabelul de valori pentru următoarele propoziţii şi deduceţi că
11
 (pq)  p  q:
v(p) v(q) v(pq) v( (pq)) v( p) v( q) v( p q)

1 1
1 0
0 1
0 0
8. Se consideră predicatul p(x): "x+2=5", unde x este număr natural. Să se afle

valoarea de adevăr pentru:
a) p(3); b) p(0); c) (x) p(x); d) (x) p(x); e)  ((x) p(x)).
Răspuns: .......................................
9. Se consideră predicatul p(x,y): x - y = 4, x şi y sunt numere întregi. Să se afle

valoarea de adevăr a propoziţiilor:
a) (x) (y) p(x,y); b) (x) (y) p(x,y); c) (x) (y) p(x,y); d)  ((x) (y)
p(x,y));
e)  ((x) (y) p(x,y)).
Răspuns: ..............................................
1.7. RĂSPUNSURI - fişa de autoevaluare:

1. a), c), d).
2. a), c), d), e).
3. a) Un număr prim nu are doi divizori fals
b) Diagonalele paralelogramului nu sunt congruente
adevărat
c) Nu există un cel mai mic număr natural fals
d) 3 + 7 < 2 fals
e) Un triunghi isoscel nu are două unghiuri congruente fals.
4.
v(p) v(q) v(pq) v(pq) v( p) v(pq) v( pq)
1 1 1 1 0 1 1
1 0 0 1 0 0 0
0 1 0 1 1 1 0
0 0 0 0 1 1 1
5. b), c), e).
6. a),d).
12
7.
v(p) v(q) v(pq) v( (pq)) v( p) v( q) v( p q)
1 1 1 0 0 0 0
1 0 1 0 0 1 0
0 1 1 0 1 0 0
0 0 0 1 1 1 1
8.a), d), e).
9. b), c).
1.8. BIBLIOGRAFIE CAPITOLUL 1:
1. Cîrjan, Florin , Matematică pentru examenele de definitivat şi gradul II,

învăţători, institutori, Ed. Paralela 45, 1998, Cap. I, pag. 9 - 23;
2. Năstăsescu, C., Brandiburu M., Niţă C., Joiţa D., Exerciţii şi probleme de
algebră, E.D.P. Bucureşti, 1981, Cap.I, pag. 3-5;
3. Ion, D. I. ş.a., Manual pentru clasa a IX-a, Ed. Teora, 1999, Cap. III, pag. 87
- 118
13
2. MULŢIMI ŞI FUNCŢII
2.1. MULŢIMI. OPERAŢII CU MULŢIMI

2.1.1. Mulţimi şi elemente
Noţiunea de mulţime este o noţiune primară în matematică, adică nu are o

definiţie riguroasă, bazată pe alte noţiuni. Prin mulţime se înţelege o colecţie de
obiecte considerate împreună după anumite criterii. Mulţimile se notează cu
litere mari ale alfabetului: A, B, C,... .
Obiectele ( concrete sau abstracte ) din care este alcătuită mulţimea se
numesc elemente.
Între mulţimi şi elemente se stabileşte relaţia de apartenenţă. Se spune că
elementul a aparţine mulţimii A şi se scrie a  A dacă el este un obiect al
acestei mulţimi. Dacă elementul b nu face parte dintre obiectele mulţimii A, se
spune că elementul b nu aparţine mulţimii A şi se notează b  A.
Mulţimea care nu conţine nici un element se numeşte mulţimea vidă şi se
notează .
2.1.2. Reprezentarea mulţimilor
Mulţimile se reprezintă astfel:

1. Prin enumerarea tuturor elementelor, scrise cu virgulă între ele, între acolade:
A = {a,b,c,d,e}, care se citeşte: mulţimea A formată din elementele a,b,c,d,e.
2. Printr-o proprietate comună pe care o au elementele ei. Aceeaşi mulţime se
poate reprezenta în acest mod astfel:
A = {x | x este una dintre primele 5 litere ale alfabetului latin }, care se citeşte:
mulţimea A este mulţimea elementelor x cu proprietatea că x este una dintre
primele 5 litere ale alfabetului latin.
3. Prin diagrame Venn - Euler:
A a
b
c
d e
Mulţimea A conţine elementele a, b, c, d, e
14
2.1.3. Incluziunea mulţimilor
Definiţie: Mulţimea A este inclusă în mulţimea B dacă

xA  xB.
Se notează: AB.
În acest caz A se numeşte submulţime sau parte a lui B.

Mulţimea tuturor părţilor mulţimii B se notează P(B)
Mulţimea vidă şi mulţimea însăşi se numesc părţi
improprii, iar celelalte submulţimi se numesc părţi proprii.
Exemplu:
Fie mulţimea A = a,b,c,d. Mulţimea submulţimilor ei este:
P(A) = , {a}, {b}, {c}, {d}, {a,b, {a,c}, {a,d}, {b,c}, {b,d}, {c,d}, {a,b,c},
{a,b,d}, {a,c,d}, {b,c,d}, A}.
Dacă mulţimea A conţine n elemente, atunci P(A) conţine 2n elemente.
Relaţia de incluziune are următoarele proprietăţi:

Reflexivitatea: Orice mulţime este inclusă în ea însăşi: AA.
Antisimetria: Dacă AB şi BA, atunci A=B.
Tranzitivitatea: Dacă AB şi BC, atunci AC.
2.1.4. Operaţii cu mulţimi
a) Reuniunea mulţimilor (  )
Definiţie: Reuniunea a două mulţimi este mulţimea care conţine toate elementele
celor două mulţimi, adică: AB=x | xA  xB.
Exemplu: A={a,b,c,d,e,f}; B={b,d,g,h}. Atunci: AB={a,b,c,d,e,f,g,h}.

Sau, pe desen:
Proprietăţi:
- comutativitatea: AB=BA, oricare ar fi mulţimile A
şi B
- asociativitatea: (AB) C=A(BC), oricare ar fi
mulţimile A,B,C.
- A=A=A, oricare ar fi mulţimea A.
15
b) Intersecţia mulţimilor (  )
Definiţie: Intersecţia a două mulţimi este mulţimea care conţine elementele

comune celor două mulţimi, adică: A B=x | xA  xB.
Exemplu: A={a,b,c,d,e,f}; B={b,d,g,h}. Atunci: AB={b,d}.
Proprietăţi:
- comutativitatea: AB=BA, oricare ar fi mulţimile A
şi B.
- asociativitatea: (AB) C=A(BC), oricare ar fi
mulţimile A,B,C.
- A=A=, oricare ar fi mulţimea A.
- reuniunea este distributivă faţă de intersecţie:
A(BC)=(AB)(AC), oricare ar fi mulţimile A,
B, C.
- intersecţia este distributivă faţă de reuniune: A(BC)=(AB)(AC),
oricare ar fi mulţimile A, B, C.
c) Diferenţa mulţimilor ( \ )
Definiţie: Diferenţa mulţimilor A şi B este mulţimea care
conţine elementele care sunt în A şi nu sunt în B, adică: A \ B =
{x | xA  xB}.
Exemplu: A={a,b,c,d,e,f}; B={b,d,g,h}. Atunci: A \

B={a,c,e,f}, iar B \ A={g,h}.
Diferenţa mulţimilor nu este comutativă, nici asociativă.
A \ =A;  \ A=.
d) Complementara unei mulţimi ( CM)
Fie mulţimea AM.
Definiţie: Se numeşte complementara mulţimii A în raport cu mulţimea M,

diferenţa M \ A.
Exemplu: M = { a, b, c, d, e, f, g, h }; A = { a, b, c };
atunci CMA = { d, e, f, g, h }
16
Proprietăţi:
CM (CMA) = A, oricare ar fi mulţimea A  M.
Legile lui De Morgan:
CM(AB)= CMACMB, oricare ar fi submulţimile A şi
B ale mulţimii M.
CMA CM(AB)= CMACMB, oricare ar fi submulţimile A şi
B ale mulţimii M.
e) Produsul cartezian ( x )
Definiţie: Se numeşte produsul cartezian al mulţimilor A şi B mulţimea tuturor

perechilor formate cu primul element din mulţimea A şi al doilea element din
mulţimea B, adică: A x B = { (a,b) | a  A şi b B}.
Exemplu: A = a, b, c, d ; B = b, e, f ;

A x B = (a,b), (a,e), (a,f), (b,b), (b,e), (b,f), (c,b), (c,e), (c,f), (d,b), (d,e), (d,f) .
Produsul cartezian nu este o operaţie comutativă, nici asociativă.
2.2. RELAŢII BINARE

2.2.1. Relaţii binare. Proprietăţi
Definiţie: Se numeşte relaţie binară pe mulţimea A o submulţime R a

produsului cartezian A x A.
Exemplu: Fie mulţimea A = { 1, 2, 3, 4 }. Atunci A x A = { (1,1), (1,2), (1,3),

(1,4), (2,1), (2,2), (2,3), (2,4), (3,1), (3,2), (3,3), (3,4), (4,1), (4,2), (4,3), (4,4) }.
R = { (1,2), (1,3), (1,4), (2,3), (2,4), (3,4) } este o relaţie binară pe mulţimea A.
Se spune că elementele a şi b sunt în relaţie şi se scrie a  b dacă perechea (a,b)
 R.
În exemplul de mai sus, 1  2, 3  4 etc.
O relaţie binară poate avea una sau mai multe dintre următoarele proprietăţi:
a) Reflexivitatea: O relaţie binară este reflexivă dacă oricare ar fi elementul x al

mulţimii A, x  x, adică R conţine toate perechile de forma (x,x) ale lui A x
A.
b) Simetria: O relaţie binară are proprietatea de simetrie dacă x  y implică y 
x, adică împreună cu perechea (x,y), R conţine şi perechea (y,x).
17
c) Antisimetria: O relaţie binară are proprietatea de antisimetrie dacă x  y şi y
 x implică x = y, adică dacă R conţine perechile (x,y) şi (y,x), atunci x = y.
d) Tranzitivitatea: O relaţie binară are proprietatea de tranzitivitate dacă x  y şi
y  z implică x  z, adică dacă R conţine perechile (x,y) şi (y,z), atunci R
conţine şi perechea (x,z).
Relaţia din exemplul anterior are proprietatea de tranzitivitate.

În funcţie de aceste proprietăţi există două categorii de relaţii importante în
matematică: relaţiile de ordine şi relaţiile de echivalenţă.
2.2.2. Relaţii de ordine
Definiţie: Se numeşte relaţie de ordine pe mulţimea A o relaţie binară cu

următoarele proprietăţi:
a) reflexivitate
b) antisimetrie
c) tranzitivitate.
Exemple:
Relaţia “  “ în mulţimile de numere naturale, întregi, raţionale, reale. Această
relaţie este reflexivă, pentru că orice număr natural este mai mic sau egal cu el
însuşi; este antisimetrică, pentru că din
x  y şi y  x rezultă x = y; este tranzitivă, pentru că din x  y şi y  z rezultă x 
z.
Relaţia de incluziune între mulţimi are aceleaşi proprietăţi, deci şi această relaţie
este o relaţie de ordine.
Relaţia “a divide b” definită pe mulţimea numerelor naturale nenule este de
asemenea o relaţie de ordine.
2.2.3. Relaţii de echivalenţă
Definiţie: Se numeşte relaţie de echivalenţă pe mulţimea A o relaţie binară cu

următoarele proprietăţi:
d) reflexivitate
e) simetrie
f) tranzitivitate.
Exemple:
Relaţia “ = “ în mulţimile de numere naturale, întregi, raţionale, reale. Această
relaţie este reflexivă, pentru că orice număr natural este egal cu el însuşi; este
simetrică, pentru că din x = y rezultă y = x; este tranzitivă, pentru că din x = y şi
y = z rezultă x = z.
18
Relaţia de congruenţă a segmentelor, a unghiurilor, a triunghiurilor din
geometrie are proprietăţile de reflexivitate, simetrie şi tranzitivitate.
Relaţia de congruenţă modulo n definită pe mulţimea numerelor întregi. Două
numere întregi sunt congruente modulo n dacă dau acelaşi rest la împărţirea la n.
De exemplu, 7  22 ( mod 5) pentru că 7 şi 22 dau restul 2 la împărţirea la 5. Şi
această relaţie este reflexivă ( orice număr întreg este congruent cu el însuşi
modulo n), este simetrică ( dacă a este congruent cu b modulo n, atunci şi b este
congruent cu a modulo n ) şi este tranzitivă ( dacă a este congruent cu b şi b este
congruent cu c, rezultă că a este congruent cu c modulo n ).
Definiţie: Fie o relaţie de echivalenţă R definită pe mulţimea A. Se numeşte

clasă de echivalenţă a elementului y mulţimea elementelor din A echivalente cu
elementul y. Se notează: ŷ =  xA | (y,x)R .
Proprietăţi:
Oricare două clase de echivalenţă sunt disjuncte ( nu au elemente comune ).
Reuniunea tuturor claselor de echivalenţă este mulţimea A.
În acest mod se spune că s-a definit o partiţie a mulţimii A.
Definiţie: Se numeşte partiţie a mulţimii A o familie de submulţimi A1, A2, …,

An ale lui A astfel încât sunt disjuncte două câte două şi reuniunea lor este
mulţimea A.
Teoremă: Orice relaţie de echivalenţă determină pe o mulţime o partiţie şi,

reciproc, orice partiţie a unei mulţimi defineşte o relaţie de echivalenţă.
S-a menţionat mai sus că mulţimea claselor de echivalenţă este o partiţie a

mulţimii A.
Fiind dată partiţia Ai, i1, 2,…, n a mulţimii A, relaţia de echivalenţă se
defineşte astfel: x este echivalent cu y dacă există o mulţime Ai astfel încât x şi y
aparţin mulţimii Ai. Aceasta este o relaţie de echivalenţă, căci oricare ar fi xA,
există o mulţime Ai astfel încât xAi deci x este echivalent cu el însuşi, relaţia
fiind reflexivă. Relaţia este şi simetrică pentru că dacă x şi y sunt în relaţie,
înseamnă că există o mulţime Aj din familie astfel încât x şi y aparţin acesteia.
Rezultă că şi y este în relaţie cu x. Relaţia are şi proprietatea de tranzitivitate:
dacă x este în relaţie cu y, rezultă că există o mulţime Aj astfel încât x şi y
aparţin acesteia. Dacă y este în relaţie cu z, iar y aparţine mulţimii A j şi nici unei
alte submulţimi din familie căci submulţimile sunt disjuncte, rezultă că şi z
aparţine aceleiaşi submulţimi Aj, deci x şi z fac parte din Aj, adică sunt în relaţie.
19
Exemplu: Pe mulţimea numerelor întregi s-a definit relaţia de congruenţă
modulo 5. Clasele de echivalenţă sunt submulţimile de numere întregi care dau

0  {...,25,20,15,10,5,0,5,10,15,20,25,...}

1  {...,24,19,14,9,4,1,6,11,16,21,26,...}

2  {...,23,18,13,8,3,2,7,12,17,22,27,...}

3  {...,22,17,12,7,2,3,8,13,18,23,28,...}

4  {...,21,16,11,6,1,4,9,14,19,24,29,...}
acelaşi rest la împărţirea la 5:
Submulţimile sunt disjuncte, iar reuniunea lor este mulţimea numerelor întregi.
2.3. FUNCŢII
2.3.1. Noţiunea de funcţie
Definiţie: Se numeşte funcţie un triplet format din două mulţimi A şi B şi o

relaţie între aceste mulţimi astfel încât oricărui element din mulţimea A îi
corespunde un singur element din mulţimea B. Se scrie f : A  B, ceea ce se
citeşte: funcţia f definită pe A cu valori în B.
Mulţimea A se numeşte domeniul de definiţie al funcţiei, iar mulţimea B
codomeniul sau mulţimea în care funcţia ia valori.
Elementul xA se numeşte argument, iar valoarea care îi corespunde din
mulţimea B se notează f(x). Se foloseşte notaţia: x  f(x), care se citeşte:
elementului x îi corespunde valoarea f(x).
Funcţiile se pot reprezenta cu ajutorul tabelului de valori:
A = { a, b, c, d, e, f }; B = { 1,2,3,4,5,6,7,8 }; f : A  B
x | a b c d e f
f(x)| 2 4 3 2 1 7
ceea ce înseamnă că elementului a îi corespunde valoarea 2, elementului b îi
corespunde valoarea 4 etc.
Funcţiile numerice se mai pot reprezenta cu ajutorul unei formule de definiţie,
de exemplu:
f : Z  Z prin f(x) = 3x+4. Pentru această funcţie f(2) = 3·2+4=10,
f(-5) = 3·(-5)+4 = -11.
Funcţiile se mai pot reprezenta prin diagrame:
20
Definiţie: Se numeşte graficul unei funcţii mulţimea perechilor:
Gf = { (x,f(x)) | xA}.
În cazul funcţiilor numerice se asociază acestor perechi punctele din plan

corespunzătoare şi se obţine reprezentarea geometrică a graficului unei funcţii.
2.3.2. Funcţii injective, surjective, bijective
Definiţie: Funcţia f : A  B este funcţie injectivă dacă oricare ar fi x1 şi x2 din

mulţimea A distincte, f(x1)  f(x2).
Cu alte cuvinte, la valori diferite din mulţimea A corespund valori diferite din
mulţimea B.
Examin
ând
diagram
ele de
mai sus,
se
observă
că
funcţia f
este
injectivă, dar funcţia g nu este injectivă pentru că g(n) = g(p).
Definiţie: Funcţia f : A  B este funcţie surjectivă dacă oricare ar fi elementul y

din mulţimea B există cel puţin un element x din mulţimea A astfel încât f(x) =
y.
Se notează cu f(A) mulţimea valorilor pe care le ia funcţia, adică: f(A)=f(x) 
xA. Cu această notaţie, condiţia de surjectivitate este: f(A) = B.
21
În exemplul reprezentat alături,
funcţia f este surjectivă pentru
că toate elementele din B sunt
valori ale funcţiei. Funcţia g nu
este surjectivă pentru că nu
există nici un element din C a
cărui imagine să fie elementul 4
din mulţimea D.
Definiţie: Funcţia f : A  B este funcţie bijectivă dacă este atât injectivă cât şi
surjectivă.
Altfel spus: oricare ar fi elementul y din mulţimea B există un singur element x
din mulţimea A astfel încât f(x) = y. O funcţie bijectivă pune cele două mulţimi
în corespondenţă biunivocă, adică "element cu element".
Pentru mulţimile finite o astfel de corespondenţă poate exista numai dacă cele
două mulţimi au tot atâtea elemente.
Exemplu:
2.3.3. Compunerea funcţiilor
Definiţie: Fiind date funcţiile: f : A  B şi g : B  C se defineşte g  f : A  C

prin (g  f)(x) = g(f(x)). Aceasta
este operaţia de compunere a
funcţiilor.
După cum se observă pe desen,
prin funcţia g  f, elementului a din
mulţimea A îi corespunde
elementul m din mulţimea C, căci
(g  f)(a) = g(f(a)) = g(1) = m.
La fel,
(g  f)(b) = g(f(b)) = g(2) = n;
(g  f)(c) = g(f(c)) = g(4) = q;
(g  f)(d) = g(f(d)) = g(6) = q;
22
(g  f)(e) = g(f(e)) = g(4) = q.
Nu oricare două funcţii se pot compune. După cum se observă, codomeniul lui f
trebuie să fie acelaşi cu domeniul lui g pentru a putea face compunerea g  f.
Proprietăţi:
a) Compunerea funcţiilor este asociativă, adică dacă f : A  B, g : B  C şi h :
C  D, atunci (h  g)  f = h  (g  f).
(h  g)  f : A  D şi h  (g  f): A  D.
((h  g)  f) (x) = (h  g) (f(x)) = h(g(f(x)))
(h  (g  f)) (x) = h((g  f)(x)) = h(g(f(x)))
b) Dacă f : A  A, atunci funcţia 1A : A  A; 1A (x) = x, numită aplicaţia
identică a mulţimii A este element neutru la compunere, adică f  1A = 1A  f = f.
f  1A : A  A şi 1A  f : A  A.
(f  1A )(x) = f(1A (x)) = f(x)
(1A  f)(x) = 1A (f(x)) = f(x)
c) Dacă f : A  B bijectivă, atunci există funcţia f-1 : B  A, numită inversa
funcţiei f, cu proprietatea: f  f-1 = 1B şi f-1  f = 1A.
Dacă f(x) = y, atunci f-1(y) = x.
Compunerea funcţiilor nu este în general comutativă.
2.4.1. Mulţimi. Operaţii cu mulţimi
1. Fie A =  a, b, c, d, e, f  şi B =  b, d, g, h . Să se calculeze: A  B, A  B,
A \ B, B \ A.
2. Fie A = { 1, 2, 3 } şi B = { 2, 4 }. Să se determine A x B şi B x A.
3. Să se determine mulţimile A şi B astfel încât să fie îndeplinite simultan

condiţiile:
A  B =  1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11 
A  B =  7, 8, 9, 10 
B \ A =  4, 5, 6, 11 .
4. Să se determine mulţimile A şi B ştiind că A x B =  (a,a), (a,c), (a,f), (b,a),

(b,c), (b,f) .
5. Fie mulţimea A =  1, 2, 3, 4, 5 . Să se determine submulţimile B ale lui A

astfel încât
23
B   1, 2, 3  = .
2.4.2. Relaţii binare
1. Fie A =  1, 2, 3, 4 . Scrieţi perechile corespunzătoare relaţiei R  A x A,

unde x şi y sunt în relaţie dacă x  y. Ce proprietăţi are această relaţie?
2. Fie A =  1, 2, 3  şi relaţia R =  (1,1), (1,3), (2,2), (3,2), (1,2), (3,3) . Este

această relaţie reflexivă? Dar simetrică? Dar antisimetrică? Dar tranzitivă?
3. Demonstraţi că incluziunea mulţimilor nu este o relaţie simetrică.
4. Demonstraţi că relaţia a | b ( a divide b ) definită pe mulţimea numerelor

naturale nenule este o relaţie de ordine.
5. Demonstraţi că relaţia de congruenţă modulo 3 definită pe mulţimea

numerelor întregi este o relaţie de echivalenţă. Scrieţi clasele de echivalenţă
determinate de această relaţie.
2.4.3. Funcţii
1. Fie A =  1, 2, 3, 4 , B =  1, 3, 5, 7, 9, 11  şi funcţia f : A  B, f(x) = 2x +

1. Enumeraţi elementele mulţimii f(A). Este această funcţie injectivă? Dar
surjectivă?
2. Fie f : Z  Z , f(x) = x2. Este această funcţie injectivă? Dar surjectivă?
3. Fie f : Z  Z , f(x) = x - 4. Demonstraţi că funcţia este bijectivă şi

determinaţi-i inversa.
4. Fie funcţia f : R \ {2} R \ {1}, f(x) = (x + 3 ) / (x - 2 )

Demonstraţi că f este bijectivă şi determinaţi-i inversa.
5. Fie funcţiile f : R  R şi g : R  R, f(x) = 2x + 7 şi g(x) = 3x - 2.

Determinaţi f  g şi g  f.
6. Fie mulţimile A =  a, b, c, d , B =  1, 2, 3, 4, 5 , C =  m, n, p, q  şi
funcţiile: f : A  B şi g : B  C astfel:
24
Completaţi tabelul de valori al funcţiei g  f:
1. Fie A =  1, 2, 3, 4, 5  şi B =  3, 5, 7, 9, 11, 13 . Care dintre propoziţiile de

mai jos este adevărată?
a) 7  A  B; b) 7  A  B; c) 7  A \ B; d) 7  B \ A; e) 7  C AB A.
2. Care dintre următoarele afirmaţii este adevărată:

a) reuniunea are element neutru;
b) diferenţa este comutativă;
c) intersecţia este distributivă faţă de reuniune;
d) complementara reuniunii a două mulţimi este egală cu intersecţia
complementarelor celor două mulţimi;
e) complementara intersecţiei a două mulţimi este egală cu intersecţia
complementarelor celor două mulţimi.
3. Relaţia "" definită pe mulţimea numerelor întregi este:

a) reflexivă;
b) simetrică;
c) tranzitivă;
d) antisimetrică.
4. Congruenţa modulo 7 definită pe Z este:

a) o relaţie de ordine;
b) o relaţie de echivalenţă.
5. Fie A =  1, 2, 3, 4, 6, 12  şi relaţia "a divide b" definită pe această mulţime.

Care dintre următoarele perechi aparţin relaţiei:
a) (1,3);
b) (2,4);
c) (3,4);
d) (2,3);
e) (6,12)?
6. Fie f : N  N, f(x) = 2x2. Funcţia este:

a) injectivă;
25
b) surjectivă;
c) bijectivă?
7. Fie f : Z  Z , f(x) = x + 2. Inversa acestei funcţii este: f-1 : Z  Z, prin:

a) f-1(x) = - x - 2
b) f-1(x) = x - 2
c) f-1(x) = 1 / ( x + 2 )
d) f-1(x) = 2 - x
e) f-1(x) = x + 2
8. Fie A =  1, 2, 3, 4 , B =  a, b, c, d, e , C =  f, g, h, i  şi funcţiile: f : A 
B şi
g : B  C astfel:
x 1 2 3 4 x a b c d e
f(x) a b b e g(x) i g h g f
Completaţi tabelul de valori al funcţiei g  f:
x 1 2 3 4
(g  f)(x)
2.6. RĂSPUNSURI - Fişa de autoevaluare
1. a), d), e).

2. a), c), d).
3. a), c), d).
4. b)
5. a), b), e).
6. a)
7. b)
8.
x 1 2 3 4
(g  f)(x) i g g f
26
2.7. BIBLIOGRAFIE CAPITOLUL 2:
1. Stănescu, I.; Mulţimi de numere, Ed. Albatros, 1975
2. Ganga, M.; Algebră, Ed. Mathpress, 2000
27
3. NUMERE NATURALE
3.1. MULŢIMEA NUMERELOR NATURALE
3.1.1. Mulţimi echipotente. Numărul natural
Definiţie: Două mulţimi A şi B se numesc echipotente dacă există o funcţie

bijectivă
f : A  B. Se notează A ~ B.
Teoremă: Relaţia de echipotenţă este o relaţie de echivalenţă.

Demonstraţie:
a) Reflexivitatea: orice mulţime A este echipotentă cu ea însăşi, A ~ A, pentru că
se defineşte funcţia 1A : A  A, 1A(x) = x, care este o funcţie bijectivă.
b) Simetria: dacă A ~ B, atunci şi B ~ A.
Dacă A ~ B, atunci există f : A  B, bijectivă. Inversa ei, f-1 : B  A este tot o
funcţie bijectivă, aşadar B ~ A.
c) Tranzitivitatea: dacă A ~ B şi B ~ C, atunci A ~ C.
Dacă A ~ B, atunci există f : A  B, bijectivă.
Dacă B ~ C, atunci există g : B  C, bijectivă.
Funcţia g  f : A  C este de asemenea o funcţie bijectivă, ca funcţie rezultată
din compunerea a două funcţii bijective. Rezultă că A ~ C.
Deci, relaţia de echipotenţă a mulţimilor are toate proprietăţile relaţiei de
echivalenţă.
Această relaţie împarte mulţimile în clase de echivalenţă. Toate mulţimile
echipotente între ele fac parte din aceeaşi clasă. O astfel de clasă de echivalenţă
se numeşte cardinal.
Definiţie: Se numeşte mulţime infinită o mulţime echipotentă cu o parte

(submulţime) proprie a ei.
Definiţie: Se numeşte mulţime finită o mulţime care nu este infinită.
Definiţie: Se numeşte număr natural, cardinalul unei mulţimi finite.
De exemplu, numărul natural 0 este card, 1 = card(x), 2 = card(x,y), 3 =

card(x,y,z) etc.
Mulţimea numerelor naturale se notează cu N.
28
3.1.2. Relaţia de ordine în mulţimea numerelor naturale.
Definiţie: Se spune că numărul natural n, unde n = cardA, este mai mic sau egal
cu numărul natural m, unde m = cardB, şi se notează n  m, dacă există o funcţie
f : A  B, injectivă ( A şi B mulţimi finite ).
Se va demonstra că această relaţie este o relaţie de ordine.

a) Reflexivitatea: Trebuie demonstrat că oricare ar fi n număr natural, n  n.
Fie n = cardA. Se poate defini 1A: A  A, 1A(x) = x, care este o funcţie
injectivă, deci n  n.
b) Antisimetria: Dacă n  m şi m  n, trebuie arătat că n = m.
Fie n = cardA, m = cardB, cu A şi B mulţimi finite.
n  m implică existenţa unei funcţii injective f : A  B,
m  n implică existenţa unei funcţii injective g : B  A.
Teorema lui Bernstein afirmă că în acest caz A ~ B, adică n = m.
c) Tranzitivitatea: Dacă n  m şi m  p, trebuie demonstrat că n  p.
Fie n = cardA, m = cardB, p = cardC, cu A, B şi C mulţimi finite.
n  m implică existenţa unei funcţii injective f : A  B,
m  p implică existenţa unei funcţii injective g : B  C.
În aceste condiţii, funcţia g  f : A  C este o funcţie injectivă ca rezultat al
compunerii a două funcţii injective. Din existenţa acestei funcţii rezultă că n  p.
Relaţia de ordine este peste tot definită în mulţimea numerelor naturale, adică
oricare două numere naturale sunt comparabile prin această relaţie.
3.2. OPERAŢII ÎN MULŢIMEA NUMERELOR NATURALE
3.2.1. Adunarea
Definiţie: Fiind date numerele naturale n şi m, unde n = cardA şi m = cardB, cu

A şi B disjuncte ( A  B =  ), se defineşte legea de compoziţie internă numită
adunare prin: n + m = card( A  B ).
Proprietăţile adunării:
a) Asociativitatea:
n,m,pN, (n + m) + p = n + (m + p).
Fie n = cardA, m = cardB, p = cardC, cu A, B şi C mulţimi finite şi disjuncte
două câte două. Atunci: (n + m) + p = card(A  B) + p = card((A  B)  C), iar
n + (m + p) = n + card(B  C) = card(A  (B  C)). Dar reuniunea mulţimilor
este asociativă, deci se obţine acelaşi rezultat, oricum s-ar asocia termenii
adunării.
29
b) Elementul neutru 0 = card
nN, n + 0 = 0 + n = n
Fie n = cardA. Atunci n + 0 = card(A  ) = cardA = n, iar 0 + n = card( A)
= cardA = n.
c) Comutativitatea:
n,mN, n + m = m + n
Fie n = cardA şi m = cardB, unde A şi B disjuncte. Atunci n + m = card(A  B)
= card(B  A ) = m + n.
3.2.2. Înmulţirea
Definiţie: Fiind date numerele naturale n şi m, unde n = cardA şi m = cardB, se

defineşte legea de compoziţie internă numită înmulţire prin: n · m = card( A x B
).
Proprietăţile înmulţirii:
a) Asociativitatea:
n,m,pN, (n · m) · p = n · (m · p).
Fie n = cardA, m = cardB, p = cardC, cu A, B şi C mulţimi finite.
Atunci: (n · m) · p = card(A x B) · p = card((A x B) x C).
n · (m · p) = n · card(B x C) = card(A x (B x C)). Produsul cartezian nu este o
operaţie asociativă, astfel încât trebuie să se demonstreze că cele două mulţimi
au acelaşi cardinal, adică (A x B) x C ~ A x (B x C).
Definim funcţia f : (A x B) x C  A x (B x C) prin f(((a,b),c)) = (a,(b,c)),
oricare ar fi aA, bB şi cC, care se demonstrează că este bijectivă.
- Injectivitatea: ((a,b),c) şi ((p,q),r)(A x B) x C cu ((a,b),c)  ((p,q),r), adică a
 p sau b  q sau c  r, trebuie să arătăm că f(((a,b),c))  f(((p,q),r)).
Presupunem că f(((a,b),c)) = f(((p,q),r)), adică (a,(b,c)) = (p,(q,r)), de unde
rezultă că a = p, b = q şi c = r, contradicţie cu ipoteza, deci presupunerea făcută
este falsă, ceea ce înseamnă că f(((a,b),c))  f(((p,q),r)), adică funcţia este
injectivă.
- Surjectivitatea: (p,(q,r))A x (B x C) trebuie să arătăm că există
((a,b),c)(A x B) x C, astfel încât f(((a,b),c)) = (p,(q,r)). Dar f(((a,b),c)) =
(a,(b,c)), deci (a,(b,c)) = (p,(q,r)), de unde rezultă a = p, b = q şi c = r, deci
funcţia este şi surjectivă.
Funcţia f definită mai sus este bijectivă, ceea ce demonstrează că mulţimile au
acelaşi cardinal.
b) Elementul neutru 1 = carde, cardinalul mulţimii cu un element.
nN, n · 1 = 1 · n = n
Fie n = cardA. Atunci n · 1 = card(A x e), iar 1 · n = card(e x A)
Trebuie să demonstrăm că mulţimile A x e şi e x A sunt echipotente cu A.
30
Definim funcţiile f : A x e  A prin f((a,e)) = a, aA şi g : e x A A
prin g((e,a)) = a, aA, despre care se demonstrează uşor că sunt bijective şi
deci card(A x e) = card(e x A) = cardA.
c) Comutativitatea:
n,mN, n · m = m · n
Fie n = cardA şi m = cardB. Atunci n · m = card(A x B) = card(B x A ) = m · n.
Faptul că card(A x B) = card(B x A) se demonstrează cu ajutorul funcţiei f: A x
B  B x A, f((a,b)) = (b,a) bijectivă.
3.3. AXIOMELE LUI PEANO
3.3.1. Definirea axiomatică a mulţimii numerelor naturale
Încă din cele mai vechi timpuri, numărul natural a apărut în mintea omului sub
cele două aspecte ale sale:
- aspectul cardinal care provine din necesitatea de a pune mulţimi de obiecte în
corespondenţă pentru a vedea unde sunt mai multe şi
- aspectul ordinal care provine din necesitatea de a pune obiectele într-o anumită
ordine: primul, al doilea, ... .
Numărul natural sub aspect cardinal s-a definit cu ajutorul relaţiei de echipotenţă
a mulţimilor.
Definirea lui sub aspect ordinal implică folosirea noţiunii de succesor ( număr
care urmează celui despre care este vorba ). Definirea riguroasă a mulţimii
numerelor naturale sub acest aspect este dată de cele 5 axiome enunţate de
Giuseppe Peano în anul 1891. Acestea sunt:
1. 0 este număr natural.
2. Orice număr natural n are exact un succesor n'.
3. 0 nu este succesorul nici unui număr natural.
4. Două numere naturale distincte au succesori distincţi.
5. Mulţimea numerelor naturale este mulţimea cu cele mai puţine elemente care
are proprietăţile:
a) îl conţine pe 0;
b) împreună cu orice număr natural n conţine şi succesorul acestuia n'.
3.3.2. Operaţii cu numere naturale definite axiomatic
Operaţiile cu numere naturale: adunarea şi înmulţirea se definesc de asemenea

axiomatic, pe baza noţiunii de succesor.
Definiţia adunării:
1. m + 0 = 0 + m = m
31
2. m + n' = (m + n)'
Proprietăţile adunării se demonstrează prin metoda inducţiei matematice

complete.
De exemplu, pentru asociativitate: a,b,cN, (a + b) + c = a + (b + c) se face
inducţie după c, a,bN.
Verificare: pentru c = 0: (a + b) + 0 = a + b ( axioma 1 )
şi a + (b + 0) = a + b pentru că b + 0 = b ( axioma 1 ).
Presupunem proprietatea adevărată pentru c = k, adică:
(a + b) + k = a + (b + k) şi pe baza presupunerii vom demonstra proprietatea
pentru c = k', adică: (a + b) + k' = a + (b + k').
(a + b) + k' = ((a + b) + k)' = (a + (b + k))' = a + (b + k)' = a + (b + k'), ceea ce
trebuia demonstrat ( s-a folosit axioma 2 şi presupunerea inducţiei ).
Rezultă că cN, (a + b) + c = a + (b + c).
Faptul că 0 este element neutru pentru adunare rezultă din axioma 1.
Definiţia înmulţirii:
1. m · 0 = 0 · m = 0
2. m · n' = m · n + m.
3.3.3. Relaţia de ordine în N
Definiţie: Numărul natural n este mai mic sau egal cu numărul natural m dacă
există numărul natural p astfel încât n + p = m. Se notează n  m.
Dacă n  m şi n  m, atunci se notează n  m sau m  n.
Proprietăţile relaţiei de ordine:

1. Trichotomie: Două numere naturale oarecare n şi m sunt neapărat într-una din
relaţiile: n  m, n  m sau n = m.
2. Monotonia adunării şi înmulţirii: dacă n  m, iar p este un număr natural
oarecare, atunci: n + p  m + p şi n · p  m · p.
3. Axioma lui Arhimede: Pentru două numere naturale oarecare p şi q, p  0,
există un număr natural n astfel încât p · n  q.
3.4. SISTEME DE NUMERAŢIE
Definiţie: Ansamblul regulilor de grupare a elementelor unei mulţimi în scopul

numărării lor şi de reprezentare simbolică a numărului obţinut se numeşte sistem
de numeraţie.
Pentru scrierea numerelor naturale se folosesc simboluri grafice, numite cifre.
32
Există două sisteme de numeraţie: sistemul poziţional şi sistemul aditiv.
3.4.1. Sistem de numeraţie poziţional
Sistemul poziţional se numeşte astfel pentru că valoarea pe care o

reprezintă cifra în scrierea numărului depinde de poziţia pe care aceasta o ocupă
în scrierea numărului. De exemplu, în numărul 4235 cifra 2 reprezintă 200, iar în
numărul 702, cifra 2 reprezintă 2 unităţi.
În general, un sistem de numeraţie poziţional foloseşte n cifre ( simboluri
) pentru primele n numere naturale.
Definiţie: Se numeşte bază a sistemului de numeraţie numărul care arată câte

unităţi de un anumit ordin formează o unitate de ordin imediat superior.
În acest caz baza de numeraţie este n. În momentul în care se termină

cifrele, numărul n se scrie ocupând o nouă poziţie, respectând regula că n unităţi
de un anumit ordin formează o unitate de ordin superior.
Sistemul zecimal foloseşte zece cifre: 0, 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9. Numărarea
în sistem zecimal se bazează pe gruparea obiectelor câte 10. Fiecare poziţie în
scrierea numărului corespunde unui anumit ordin, iar trei ordine formează o
clasă, ca în tabelul următor:
CLASA CLASA CLASA MIILOR CLASA
MILIARDELOR MILIOANELOR UNITĂŢILOR
Sute Zeci Mili- Sute Zeci Mili- Sute Zeci Mii Sute Zeci Uni-
de de arde de de oane de de mii tăţi
mili- mili- mili- mili- mii sim-
arde arde oane oane ple
4 6 0 6 3 3 8 2
2 3 0 0 2 3 4 6 1 0 4
3 4 1 9 7 0
Fiecărui ordin îi corespunde o cifră. De exemplu, numerele scrise în tabel se
citesc:
46 053 382, patruzeci şi şase de milioane, şaizeci şi trei de mii, trei sute optzeci
şi doi;
23 002 346 104, douăzeci şi trei de miliarde, două milioane, trei sute patruzeci şi
şase de mii, o sută patru; 341 970, trei sute patruzeci şi una de mii, nouă sute
şaptezeci.
Dacă lipsesc unităţi de un anumit ordin, pe acele poziţii se aşează cifra 0.
Între clase nu se pun puncte, ci se lasă mici spaţii pentru a citi mai uşor
numerele mari.
33
Fiecare poziţie în scrierea numărului o reprezintă o putere a bazei, în acest caz, a
lui 10. Numărul 341 970 = 3·100 000 + 4·10 000 + 1·1 000 + 9·100 + 7·10 + 0
= 3·105 + + 4·104 + 1·103 + 9·102 + 7·101 + 0·100.
În tehnica de calcul se foloseşte sistemul binar. Acest sistem are baza 2 şi
foloseşte doar cifrele 0 şi 1. Orice număr natural se poate scrie cu aceste cifre.
De exemplu, 0 şi 1 se scriu cu o cifră: 0(2), respectiv 1(2); pentru numărul 2 este
nevoie de o nouă poziţie, el se va scrie 10(2); 3 se scrie 11(2); 4 necesită deja trei
poziţii pentru scriere: 100(2); 5 este 101(2); 6 se scrie 110(2); 7 este cel mai mare
număr care se poate scrie folosind trei poziţii 111 (2); 8, ca putere a bazei va fi
1000(2); 9 se reprezintă 1001(2); 10 este 1010(2) şi aşa mai departe. Ca în orice
bază, fiecare poziţie reprezintă o putere a bazei: 20 = 1(2); 21 = 10(2); 22 = 100(2);
23 = 1000(2); 24 = 10000(2); 25 = 100000(2).
De exemplu, numărul 110010011(2) = 1·28 + 1·27 + 0·26 + 0·25 + 1·24 +
0·23 + 0·22 + 1·21 + 1·20 = 256 + 128 + 16 + 2 + 1 = 403(10)
Transformarea unui număr din baza 10 în baza 2 se face prin împărţiri
repetate (gruparea elementelor câte două ) în următorul fel:
403 2
1 201 2
1 100 2
0 50 2
0 25 2
1 12 2
0 6 2
0 3 2
1 1
În căsuţe se găsesc câturile împărţirilor, iar sub acestea resturile. Prima cifră a
numărului este ultimul cât, iar apoi se scriu resturile de jos în sus: 110010011 (2).
În baza de numeraţie 5 se folosesc cifrele 0, 1, 2, 3, 4.
Numărul 42331(5) = 4·54 + 2·53 + 3·52 + 3·51 + 1·50 = 4·625 + 2·125 + 3·25 +
3·5 + 1 = = 2500 + 250 + 75 + 15 + 1 = 2841(10)
Transformarea din baza 10 în baza 5 se face prin împărţire:
2841 5
1 568 5
3 113 5
3 22 5
2 4
Rezultatul este: 42331(5) .
Baza de numeraţie 16 ( sistemul hexazecimal ) este de asemenea folosit în
tehnica de calcul. Acest sistem foloseşte 16 cifre: 0, 1, 2, ..., 9, A, B, C, D, E, F,
unde A = 10, B = 11, C = 12, D = 13, E = 14, F = 15.
Numărul A7F(16) = A·162 + 7·161 + F·160 = 10·256 + 7·16 + 15·1 = 2560 + 112
+ 15 = 2687(10) . Numerele scrise în baza 16 folosesc mai multe simboluri, dar
mai puţine poziţii.
34
Transformarea lui 2687 din baza 10 în baza 16:
2687 16
15 167 16
7 10
10 = A, 15 = F, numărul obţinut este: A7F(16).
3.4.2. Operaţii cu numere naturale scrise în diferite baze de numeraţie
Adunarea
Pentru a aduna două sau mai multe numere scrise în aceeaşi bază k, se
adună între ele cifrele care reprezintă unităţi de acelaşi ordin. Dacă suma
unităţilor de un anumit ordin este mai mare sau egală cu baza sistemului de
numeraţie, atunci ea se transformă în unităţi de ordin imediat următor, acestea
adunându-se la suma unităţilor de acelaşi ordin, restul de unităţi scriindu-se în
coloana respectivă.
Se poate utiliza tabla adunării. Pentru baza de numeraţie 6, aceasta este:
+ 0 1 2 3 4 5
0 0 1 2 3 4 5
1 1 2 3 4 5 10
2 2 3 4 5 10 11
3 3 4 5 10 11 12
4 4 5 10 11 12 13
5 5 10 11 12 13 14
Cu ajutorul tablei efectuăm următoarea adunare:
43524+
2345
50313
Calculele s-au efectuat astfel: 4 + 5 = 13, se scrie 3 şi 1 se transportă; 1 + 2 + 4 =
11, se scrie 1 şi 1 se transportă; 1 + 5 + 3 = 13, se scrie 3 şi 1 se transportă; 1 + 3
+ 2 = 10, se scrie 0 şi 1 se transportă; 1 + 4 = 5.
Scăderea
Pentru a efectua scăderea, se procedează ca şi la adunare. Dacă unităţile
de un anumit ordin ale descăzutului sunt în număr mai mic decât unităţile de
acelaşi ordin ale scăzătorului, o unitate de ordin imediat superior se transformă
în atâtea unităţi de ordin inferior cât este baza.
De exemplu, dacă se face proba prin scădere a adunării efectate în bază 6 se
procedează astfel:
50313 -
2345
43524
35
3 - 5 nu se poate efectua. Se împrumută o unitate de la ordinul superior, care se
transformă în 6 unităţi. 6 + 3 - 5 = 4. 0 - 4 nu se poate. Se împrumută de la
ordinul superior şi se obţine 6 - 4 = 2. 2 - 3 nu se poate efectua. La ordinul
imediat superior sunt 0 unităţi, astfel că împrumutul se face de următorul ordin.
O astfel de unitate se transformă în 5 unităţi de ordin imediat inferior şi 6 unităţi
de ordinul la care se ajunsese cu scăderea. Deci, 6 + 2 - 3 = 5; 5 - 2 = 3 şi 4 - 0 =
4.
Înmulţirea
La efectuarea înmulţirii se ţine cont de aceeaşi regulă, adică un număr de
unităţi egal cu baza formează o unitate de ordin imediat superior.
Este util a se folosi tabla înmulţirii.
În bază 6, tabla înmulţirii este următoarea:

x 0 1 2 3 4 5
0 0 0 0 0 0 0
1 0 1 2 3 4 5
2 0 2 4 10 12 14
3 0 3 10 13 20 23
4 0 4 12 20 24 32
5 0 5 14 23 32 41
Se efectuează următoarea înmulţire în baza 6:
4352 x
314
30332
4352
21540
2312252
4 x 2 = 12, 2 se scrie, 1 se transportă. 4 x 5 = 32, la care se adună 1, deci 33, se

scrie 3, iar 3 se transportă. 4 x 3 = 20 la care se adună 3, deci 23, se scrie 3, se
transportă 2. 4 x 4 = 24, la care se adună 2, deci 30. Se scrie 0, iar în faţa lui 3.
Următoarele două produse parţiale se efectuează analog, se scriu cu câte o
unitate mai la stânga, iar rezultatul se obţine prin adunare.
36
Împărţirea
Pentru efectuarea împărţirii se utilizează legătura dintre împărţire şi
înmulţire. Împărţirea este cea mai dificilă operaţie. de exemplu, se va face proba
înmulţirii anterioare prin împărţire:
2312252 4352 4352 se cuprinde în 23122 ca 4 în 23. Analizând tabla

21540 înmulţirii, cel mai apropiat rezultat este 4 x 3 = 20.
314 Aşadar scriem 3 şi facem înmulţirea lui 4352 cu 3.
=11425 Se obţine rezultatul 21540. Se efectuează scăderea
4352 şi se coboară cifra 5. 4352 se cuprinde în 11425 ca 4 în
11. Cel mai apropiat rezultat este 4 x 1 = 4. Se scrie 1,
=30332 se face înmulţirea 1 x 4352, se scade din 11425, iar
30332 lângă rezultat se coboară cifra 2. 4352 se cuprinde în
30332 ca 4 în 30. Cel mai apropiat rezultat este 4 x 4 =
===== = 24, deci se scrie 4 şi se înmulţeşte 4 x 4352, obţinând
rezultatul 30332.
3.4.3. Sistem de numeraţie aditiv
Cel mai cunoscut exemplu îl reprezintă scrierea numerelor cu ajutorul

cifrelor romane. Acest sistem foloseşte şapte simboluri, patru de bază: I = 1, X =
10, C = 100, M = 1000 şi trei auxiliare: V = 5, L = 50, D = 500.
Scrierea numerelor cu ajutorul acestor simboluri respectă câteva reguli:
- cifrele mai mari se scriu în faţa celor mai mici şi valorile se adună;
- numărul maxim de cifre de acelaşi fel care se repetă una după alta este 3;
- pentru a scrie 4, 40, 400, 9, 90, 900 se pune în faţa cifrei mai mari cifra mai
mică, astfel încât valoarea se obţine prin scădere.
De exemplu, MDCCLXVI reprezintă numărul: 1000 + 500 + 200 + 50 + 10 + 5
+ 1, adică 1766.
MMCDXCIV reprezintă 2000 + ( 500 - 100 ) + ( 100 - 10 ) + ( 5 - 1 ) = 2000 +
400 + + 90 + 4 = 2494.

____ ____ ___ __
1. Să se afle numărul abcd ştiind că abcd + bcd + cd + d = 1986
2. Un elev, la înmulţirea a două numere, a scris din greşeală cifrele

deînmulţitului cu o unitate mai mică fiecare şi i-a dat la rezultat 82 176 în loc de
110 592. Care sunt cele două numere?
37
3. Dacă la un număr de 5 cifre scris în baza 10 punem la stânga cifra 2, obţinem
un număr de 2 ori mai mare decât dacă am pune cifra 3 în dreapta numărului. Să
se afle acest număr.
4. Să se determine toate numerele naturale care împărţite la 9 dau câtul c şi

restul r şi care împărţite la 5 dau câtul r şi restul c.
5. Aflaţi numerele naturale care împărţite la 15 dau un rest egal cu pătratul

câtului.
6. Un număr de trei cifre împărţit la răsturnatul său dă câtul 3 şi restul 175, iar
diferenţa dintre cifra sutelor şi cea a unităţilor numărului este 7. Să se afle
numărul.
7. Împărţind 2414 şi 1856 prin acelaşi număr natural obţinem resturile 17 şi,
respectiv, 23. Să se afle numărul prin care ele au fost împărţite.
8. Să se afle un număr natural în baza 10, format din 3 cifre, ştiind că scris în
baza 7 are forma xyy, iar în baza 6 are forma yxx.
9. Să se afle x şi y, baze de numeraţie, astfel încât: 12(x) + 36(y) = 34(10).
10. În ce bază de numeraţie numerele 23, 32, respectiv 41 sunt pitagoreice?
11. Să se afle baza de numeraţie x în care sunt scrise numerele care verifică
relaţia:
23(x) · 32(x) = 746(x).
12. Să se afle cifrele x şi y, ştiind că au loc simultan egalităţile:

45y(x) = 178(10) şi 452(x) = 3y1(7).
13. Să se determine cifrele x şi y din egalitatea:

1111(2) + 1111(3) + 1111(4) + 1111(5) + 1111(6) + 1111(7) + 1111(8) + 1111(9) =
xyxyx(7) - - 91(10), unde indicii reprezintă baze de numeraţie.
1. Ce se numesc mulţimi echipotente?

Răspuns: ..............................................................................................................
2. Ce fel de relaţie este relaţia de echipotenţă?

Răspuns: ..........................................................................................................
38
3. Cum se numeşte o clasă de echivalenţă determinată de relaţia de echipotenţă
a mulţimilor?
Răspuns: .........................................................................
4. Ce este numărul natural?

Răspuns:
..................................................................................................................
5. Ce proprietăţi are adunarea numerelor naturale?

a) asociativitate
b) are element neutru
c) toate elementele sunt simetrizabile
d) comutativitate
e) este distributivă faţă de înmulţire
6. Ce proprietăţi are operaţia de înmulţire a numerelor naturale?

a) asociativitate
b) are element neutru
c) toate elementele sunt simetrizabile
d) comutativitate
e) este distributivă faţă de adunare
7. Care sunt tipurile de sisteme de numeraţie care se folosesc?

Răspuns: ...........................................................................
8. Scrieţi cu cifre romane: 2845; 1974.
9. Scrieţi numărul 1324(6) în baza 10 şi apoi în baza 16.
10. Alcătuiţi tabla adunării şi înmulţirii în baza de numeraţie 4.
3.7. RĂSPUNSURI - fişa de autoevaluare
1. Mulţimile A şi B sunt echipotente dacă există o funcţie bijectivă f : A  B.
2. Relaţia de echipotenţă este o relaţie de echivalenţă.
3. cardinal.
4. Numărul natural este cardinalul unei mulţimi finite.
5. a), b), d).
39
6. a), b), d), e).
7. sisteme poziţionale şi sisteme aditive.
8. 2845 = MMDCCCXLV
1974 = MCMLXXIV
9. 1324(6) = 1· 63 + 3 · 62 + 2 · 6 + 4 = 216 + 108 + 12 + 4 = 340(10)
340 16
4 21 16
5 1
340(10) = 154(16)
10.
+ 0 1 2 3 x 0 1 2 3
0 0 1 2 3 0 0 0 0 0
1 1 2 3 10 1 0 1 2 3
2 2 3 10 11 2 0 2 10 12
3 3 10 11 12 3 0 3 12 21
3.8. BIBLIOGRAFIE CAPITOLUL 3
1. Aron, I. ; Herescu, Gh., Aritmetică pentru învăţători, E.D.P., 1977

2. Mică enciclopedie matematică, Ed. Tehnică, 1980
3. Roşu M., Roman M., Matematică pentru perfecţionarea învăţătorilor, Ed.
ALL Educational, 1995
40
4. NUMERE ÎNTREGI
4.1. NUMERELE ÎNTREGI ŞI REPREZENTANŢII LOR
4.1.1. Număr întreg
Pe mulţimea N x N a perechilor de numere naturale definim relaţia:

( m,n ) este în relaţie cu ( p,q ) şi notăm ( m,n )  ( p,q ) dacă m + q = n + p.
Relaţia definită în acest mod este o relaţie de echivalenţă.
Reflexivitatea:
Oricare ar fi perechea ( m,n ) din N x N, ( m,n )  ( m,n ), pentru că m + n = n +
m.
Simetria:
Dacă ( m,n )  ( p,q ), atunci şi ( p,q )  ( m,n ), pentru că din m + q = n + p
rezultă
p + n = q + m.
Tranzitivitatea:
Dacă ( m,n )  ( p,q ) şi ( p,q )  ( r,s ), atunci ( m,n )  ( r,s ).
Din ( m,n )  ( p,q ) rezultă că m + q = n + p, iar din ( p,q )  ( r,s ) rezultă că p +
s=
q + r. Adunăm egalităţile: m + q + p + s = n + p + q + r, de unde rezultă că m + s
= n + + r, adică ( m,n )  ( r,s ).
Această relaţie determină pe mulţimea N x N clase de echivalenţă.
Definiţie: Se numeşte număr întreg o clasă de echivalenţă determinată de relaţia

definită anterior pe N x N.
Mulţimea numerelor întregi se notează cu Z.
4.1.2. Numere întregi pozitive şi negative
Teoremă: O clasă de echivalenţă nu conţine decât cel mult un element ( p, q ) în

care
q = 0.
Presupunem că există două elemente care au a doua componentă a perechii nulă,

adică două perechi de forma ( m,0 ) şi ( p,0 ). Rezultă că m + 0 = 0 + p, adică m
= p, deci este una şi aceeaşi pereche.
Toate elementele dintr-o clasă care conţine perechea ( m, 0 ) sunt de forma ( p,q)
cu p > q, pentru că m + q = 0 + p implică p > q.
41
Definiţie: Se numeşte număr întreg pozitiv o clasă care conţine un element de
forma
( m, 0 ).
Teoremă: O clasă de echivalenţă nu conţine decât cel mult un element ( p, q ) în

care
p = 0.
Presupunem că există două elemente care au prima componentă a perechii nulă,

adică două perechi de forma ( 0, m ) şi ( 0, p ). Rezultă că 0 + p = m + 0, adică p
= m, deci este una şi aceeaşi pereche.
Toate elementele dintr-o clasă care conţine perechea ( 0,m ) sunt de forma ( p, q
) cu
p < q, pentru că 0 + q = m + p implică p < q.
Definiţie: Se numeşte număr întreg negativ o clasă care conţine un element de

forma
( 0,m ).
Clasa care conţine elementul ( 0,0 ) defineşte numărul întreg zero. Oricare
element din această clasă este de forma ( m,m ). Numărul întreg zero este şi
pozitiv şi negativ.
Mulţimea numerelor întregi pozitive se notează Z+, iar mulţimea numerelor
întregi negative se notează Z-.
Z+  Z- = Z. Se notează Z* = Z \ { 0 }.
Numerele întregi se notează astfel:
0 = { ( 0,0 ), ( 1,1 ), ( 2,2 ), ..., ( n,n ), ... }
+ 1 = { ( 1,0 ), ( 2,1 ), ( 3,2 ), ..., ( n + 1,n ), ... }
- 1 = { ( 0,1 ), ( 1,2 ), ( 2,3 ), ..., ( n,n+1 ), ... }
+ 2 = { ( 2,0 ), ( 3,1 ), ( 4,2 ), ..., ( n+2,n ), ... }
- 2 = { ( 0,2 ), ( 1,3 ), ( 2,4 ), ..., ( n,n+2 ), ... }
Cu aceste notaţii, Z = { ..., -5, -4, -3, -2, -1, 0, +1, +2, +3, +4, +5, ... } .
4.1.3. Modulul unui număr întreg
Definiţie: Se numeşte modulul numărului întreg pozitiv m care conţine perechea

( m, 0 ), numărul natural m. Se numeşte modulul numărului întreg negativ – m
care conţine perechea ( 0, m ), numărul natural m.
Adică | m | = | - m | = m.
42
4.2. OPERAŢII ÎN MULŢIMEA NUMERELOR ÎNTREGI
4.2.1. Adunarea
Definiţie: Considerăm două numere întregi, pentru care alegem câte un

reprezentant
( m,n ) şi ( p,q ) al claselor de echivalenţă respective. Se defineşte suma celor
două numere întregi clasa reprezentată de elementul ( m+p,n+q ).
Independenţa definiţiei de reprezentanţi:

Fie ( m,n )  ( r,s ) şi ( p,q )  ( u,v ). Se va demonstra că ( m+p,n+q )  (
r+u,s+v ).
Din ( m,n )  ( r,s ) rezultă m + s = n + r, iar din ( p,q )  ( u,v ) rezultă p + v = q
+ u. Adunând cele două relaţii se obţine m + s + p + v = n + r + q + u,
adică ( m+p ) + ( s+v ) = ( n+q ) + ( r+u ), deci ( m+p,n+q )  ( r+u,s+v ).
Proprietăţile adunării numerelor întregi:
1. Asociativitatea
Oricare ar fi numerele întregi a, b, c: ( a + b ) + c = a + ( b + c ).
Fie ( m,n ) un reprezentant al lui a, ( p,q ) un reprezentant al lui b şi ( r,s ) un
reprezentant al lui c.
Atunci ( a + b ) + c = (( m,n ) + ( p,q )) + ( r,s) = ( m+p,n+q ) + ( r,s ) =
( m+p+r,n+q+s).
a + ( b + c ) = ( m,n ) + (( p,q ) + ( r,s )) = ( m,n ) + ( p+r,q+s ) = ( m+p+r,n+q+s
). Se obţine acelaşi rezultat, pentru că adunarea numerelor naturale este
asociativă.
2. Comutativitatea
Oricare ar fi numerele întregi a şi b: a + b = b + a.
Fie ( m,n ) un reprezentant al lui a şi ( p,q ) un reprezentant al lui b.
a + b = ( m,n ) + ( p,q ) = ( m+p,n+q ), iar b + a = ( p,q ) + ( m,n ) = ( p+m,q+n ).
Se obţine acelaşi rezultat pentru că adunarea numerelor naturale este comutativă.
3. Elementul neutru este numărul întreg 0
Oricare ar fi un număr întreg a: a + 0 = 0 + a = a.
Fie ( m,n ) reprezentantul lui a, iar ( 0,0 ) reprezentantul lui 0. Atunci a + 0 = (
m,n ) + + ( 0,0 ) = ( m,n ).
4. Toate numerele întregi sunt simetrizabile faţă de adunare
Oricare ar fi un număr întreg a, există un număr întreg (- a), astfel încât a + (-a)
= (-a) + a = 0.
Fie ( m,n ) un reprezentant al lui a. Atunci reprezentantul lui (- a) este ( n,m ),
căci: a + (- a) = ( m,n ) + ( n,m ) = ( m+n, n+m ) care este un reprezentant al lui
0.
43
Observaţii:
- prin adunarea a două numere întregi pozitive se obţine tot un număr pozitiv;
- prin adunarea a două numere întregi negative se obţine un număr negativ;
- prin adunarea unui număr pozitiv cu unul negativ, suma este de semnul celui
mai mare număr în modul, iar modulul rezultatului este diferenţa modulelor
celor două numere.
4.2.2. Înmulţirea
Definiţie: Produsul a două numere întregi reprezentate prin perechile ( m,n ) şi (

p,q ) este ( mp + nq, mq + np )
Independenţa de reprezentanţi:
Fie: ( m,n )  ( r,s ) şi ( p,q )  ( u,v ). Se demonstrează că ( m,n ) · ( p,q )  ( r,s
)·
· ( u,v ).
( m,n ) · ( p,q ) = ( mp + nq,mq + np )
( r,s ) · ( u,v ) = ( ru + sv,rv + su )
Din ( m,n )  ( r,s ) rezultă că m + s = n + r, iar din ( p,q )  ( u,v ) rezultă că p +
v = q + u. Trebuie demonstrat că mp + nq + rv + su = mq + np + ru + sv. Din
prima relaţie,
r = m + s - n, iar din a doua, u = p + v - q. Se înlocuieşte în relaţia care trebuie
demonstrată şi se obţine: mp + nq + ( m + s - n )v + s( p + v - q) = mq + np + ( m
+ s - - n )( p + v - q) + sv;
mp + nq + mv + sv - nv + sp + sv - sq = mq + np + mp + mv - mq + sp + sv - sq
- np - - nv + nq + sv, egalitate adevărată.
Proprietăţile înmulţirii:
1. Asociativitatea
Oricare ar fi a, b, c numere întregi, (a · b) · c = a · (b · c)
Fie ( m,n ) reprezentantul lui a, ( p,q ) reprezentantul lui b, ( r,s ) reprezentantul
lui c.
Atunci ( a · b ) · c = ( mp + nq,mq + np ) · ( r,s ) = ( ( mp + nq )r + ( mq + np )s,
( mp + nq)s + ( mq + np )r ) = ( mpr + nqr + mqs + nps,mps + nqs + mqr + npr )
a · ( b · c ) = ( m,n ) · ( pr + qs, ps + qr ) = ( m(pr + qs ) + n(ps + qr),m(ps + qr)
+ n( pr + qs )) = ( mpr + mqs + nps + nqr,mps + mqr + npr + nqs ). Cele două
rezultate obţinute sunt egale, deci înmulţirea este asociativă.
2. Comutativitatea
Oricare ar fi numerele întregi a şi b, a · b = b · a
Fie ( m,n ) un reprezentant al lui a şi ( p,q ) un reprezentant al lui b.
44
Atunci a · b = ( mp + nq,mq + np), iar b · a = ( pm + qn,pn + qm ). Cele două
rezultate sunt egale, deci înmulţirea este comutativă.
3. Elementul neutru 1
Oricare ar fi numărul întreg a, a · 1 = 1 · a = a.
Fie ( m,n ) un reprezentant al lui a şi ( 1,0 ) un reprezentant al lui 1.
Atunci a · 1 = ( m,n ) = a.
4. Elementele simetrizabile sunt 1 şi – 1.
5. Distributivitatea înmulţirii faţă de adunare
Oricare ar fi numerele întregi a, b, c:
a·(b+c)=a·b+a·c
Fie ( m,n ) reprezentant al lui a, ( p,q ) reprezentant al lui b şi ( r,s ) reprezentant
al lui c. Atunci a · ( b + c ) = ( m,n ) · ( p + r,q + s ) = ( mp + mr + nq + ns,mq +
ms + np + +nr ), iar a · b + a · c = ( mp + nq,mq + np ) + ( mr + ns,ms + nr ) = (
mp + nq + mr + + ns,mq + np + ms + nr ), egalitate adevărată.
Observaţii:
- Produsul a două numere întregi pozitive este pozitiv;
- Produsul a două numere întregi negative este pozitiv;
- Produsul unui număr întreg pozitiv cu un număr întreg negativ este negativ.
4.3. RELAŢIA DE ORDINE ÎN MULŢIMEA NUMERELOR ÎNTREGI
Definiţie: Numărul întreg a este mai mic sau egal cu numărul întreg b şi se
notează:
a  b, dacă există un număr întreg pozitiv c astfel încât a + c = b.
Relaţia definită mai sus este o relaţie de ordine.

Reflexivitatea:
Oricare ar fi un număr întreg a, a  a, pentru că există numărul întreg 0 astfel
încât
a + 0 = a.
Antisimetria:
Dacă a  b şi b  a, atunci a = b.
Din a  b rezultă că există c pozitiv, astfel încât a + c = b, iar din b  a rezultă că
există d pozitiv, astfel încât b + d = a. Se adună cele două relaţii şi se obţine:
a + c + b + d = b + a, de unde rezultă c + d = 0. Dar c şi d sunt pozitive, atunci c
= d = 0, de unde a = b.
Tranzitivitatea:
Dacă a  b şi b  c, atunci a  c.
Din a  b rezultă că există d pozitiv, astfel încât a + d = b, iar din b  c, rezultă
că există e pozitiv astfel încât b + e = c. Înlocuindu-l pe b în ultima relaţie, se
obţine:
45
a + d + e = c. Dacă d şi e sunt pozitive, atunci d + e este un număr întreg pozitiv
şi rezultă că a  c.
Între operaţiile cu numere întregi şi relaţia de ordine există proprietăţi de

legătură:
1. Dacă a, b, c sunt numere întregi şi a  b, atunci a + c  b + c şi reciproc.
2. Dacă a  b şi c  d, atunci a + c  b + d.
3. Dacă c este un număr întreg, pozitiv şi nenul, iar a  b, atunci ac  bc şi
reciproc.
4. Dacă c este un număr întreg, negativ şi nenul, iar a  b, atunci bc  ac şi
reciproc.
5. Dacă a, b, c, d sunt numere întregi, pozitive şi a  b, c  d, atunci ac  bd.
1. Două perechi de numere naturale ( m,n ) şi ( p,q ) sunt echivalente dacă

...................................................
2. Numărul întreg este

.....................................................................................................
3. Ce sunt numerele întregi pozitive?

Răspuns:
.........................................................................................................................
4. Ce fel de număr este zero?

Răspuns: .........................................................................
5. Proprietăţile adunării numerelor întregi sunt:

a) comutativitate
b) orice număr întreg are un simetric faţă de adunare
c) 0 este element neutru
d) adunarea este distributivă faţă de înmulţire
e) asociativitate
6. Prin adunarea a două numere întregi negative se obţine un număr întreg

...................
7. Proprietăţile înmulţirii numerelor întregi sunt:

a) comutativitate
b) orice număr întreg are un simetric faţă de înmulţire
46
d) înmulţirea este distributivă faţă de adunare
e) asociativitate
8. Prin înmulţirea a două numere întregi negative se obţine un număr întreg

.................
9. Relaţia de ordine în mulţimea numerelor întregi are proprietăţile:

a) reflexivitate
b) simetrie
c) antisimetrie
d) tranzitivitate
1. m + q = n + p
2. o clasă de echivalenţă determinată de relaţia de echivalenţă definită pe

mulţimea perechilor de numere naturale.
3. Numerele întregi pozitive sunt clasele de echivalenţă care conţin un element

de forma ( p,0 ).
4. Zero este şi pozitiv şi negativ.
5. a), b), c), e).
6. negativ.
7. a), c), d), e).
8. pozitiv.
9. a), c), d).
Stănescu, I., Mulţimi de numere, Ed. Albatros, 1975
47
5. NUMERE RAŢIONALE
5.1. MULŢIMEA NUMERELOR RAŢIONALE
5.1.1. Număr raţional
Pe mulţimea perechilor Z x Z* se defineşte relaţia: perechea ( m, n ) este

echivalentă cu perechea ( p, q ) şi se scrie: ( m, n )  ( p, q ) dacă mq = np.
Relaţia definită mai sus este o relaţie de echivalenţă.
Reflexivitatea:
Oricare ar fi perechea ( m,n ), ea este echivalentă cu ea însăşi, pentru că mn =
nm.
Simetria:
Dacă ( m,n )  ( p,q), atunci şi ( p,q )  ( m,n ).
Din ( m,n )  ( p,q ) rezultă că mq = np. Trebuie demonstrat că pn = qm, ceea ce
este adevărat, din condiţia anterioară.
Tranzitivitatea:
dacă ( m,n )  ( p,q ) şi ( p,q )  ( r,s ), atunci ( m,n )  ( r,s ).
Din ( m,n )  ( p,q ) rezultă că mq = np, iar din ( p,q )  ( r,s ) rezultă că ps = qr.
Înmulţind cele două egalităţi, se obţine: mqps = npqr, adică ms = nr, ceea ce
înseamnă că ( m,n )  ( r,s ).
Ca orice relaţie de echivalenţă, această relaţie împarte mulţimea Z x Z* în clase
de echivalenţă.
Definiţie: Se numeşte număr raţional o clasă de echivalenţă definită de relaţia

dată mai sus pe mulţimea Z x Z*.
a
Numărul raţional reprezentat de perechea ( a,b ) se notează b
Aceasta este o fracţie, unde a se numeşte numărător, iar b se numeşte numitor.
Mulţimea numerelor raţionale se notează cu Q.
5.1.2. Numere raţionale pozitive şi negative

a
Fracţia b reprezintă un număr raţional pozitiv dacă ab  0. Ea reprezintă un
număr raţional negativ dacă ab  0. 0 este număr raţional pozitiv şi negativ.

Se notează cu Q+ mulţimea numerelor raţionale pozitive şi cu Q- mulţimea
numerelor raţionale negative. Q+ Q- = Q, Q+ Q- =  0 , Q \ { 0 } = Q*.
48
5.2. OPERAŢII CU NUMERE RAŢIONALE
5.2.1. Adunarea
a c
Definiţie: b Fie d şi doi reprezentanţi ai numerelor raţionale p şi
q. Se
ad  bc
defineşte p + q ca fiind numărul raţional reprezentat de fracţia bd .
Fie m un alt reprezentant al numărului raţional p, adică: an = bm

n
r
şi un alt reprezentant al numărului raţional q, adică cs = dr.
s
ad  bc ms  nr
şi
Trebuie să se demonstreze că bd ns reprezintă acelaşi număr
raţional,
adică ( ad + bc )ns = bd( ms + nr ); adns + bcns = bdms + bdnr. Dar an = bm şi

cs = =dr. Înlocuim pe an şi cs din membrul stâng şi obţinem: bmds + drbn =
bdms + bdnr, egalitate adevărată.
Proprietăţile adunării numerelor raţionale
1. Asociativitatea
Oricare ar fi numerele raţionale p, q şi r, ( p + q ) + r = p + ( q + r ).
Se alege câte un reprezentant pentru fiecare număr raţional:
a c e
, şi . Înlocuind, obţinem:
b d f
a c  e a  c e  ad  bc e a cf  de
             
b d  f b d f  bd f b df
ad  bc  f  bde  adf  bcf  de   adf  bcf  bde  adf  bcf  bde
bdf bdf bdf bdf
egalitate adevărată, ceea ce demonstrează asociativitatea adunării.
2. Comutativitatea
Oricare ar fi numerele raţionale p şi q, p + q = q + p.
a c
Alegem şi fracţiile ca reprezentanţi ai numerelor raţionale p,
b d
respectiv q.
49
Se înlocuieşte şi se obţine:
a c c a
   
ad  bc cb  da

, egalitate adevărată pentru că adunarea şi
b d d b bd db înmulţirea sunt comutative în Z.
Oricare ar fi numărul raţional p, p + 0 = 0 + p = p.
a 0
Fie un reprezentant al numărului raţional p şi un reprezentant al lui 0.
b m
a 0 am  b  0 am a , egalitate adevărată pentru că amb = bma. A doua

   
b m bm bm b relaţie rezultă din comutativitate.
4. Toate numerele raţionale sunt simetrizabile în raport cu adunarea

Oricare ar fi un număr raţional p, există un număr raţional (- p), astfel încât:
p + (- p) = (- p) + p = 0.
a a
Dacă b este un reprezentant al lui p, b atunci este un reprezentant al
lui (-p).
a  a ab  b( a ) ab  ba 0
  2
 2
 2  0.
b b b b b
Din comutativitate rezultă şi cea de a doua relaţie.
5.2.2. Înmulţirea
a c
Definiţie: Fie şi doi reprezentanţi ai numerelor raţionale p şi q. Se
b d
defineşte p · q ca fiind numărul raţional reprezentat de ac fracţia .
bd
m
Fie n
un alt reprezentant al numărului raţional p, adică: an = bm
r
şi un alt reprezentant al numărului raţional q, adică cs = dr.
s
ac mr
şi
Trebuie demonstrat bd ns că reprezintă acelaşi număr raţional, adică
acns = bdmr, ceea ce este evident, având în vedere că an = bm şi cs = dr.
50
Proprietăţile înmulţirii
1. Asociativitatea
Oricare ar fi numerele raţionale p, q şi r, ( p · q ) · r = p · ( q · r ).
a c e . Înlocuind, obţinem:
, şi
b d f
a c  e a  c e  ac e a ce ace ace
              
b d  f b d f  bd f b df bdf bdf
s-a folosit asociativitatea înmulţirii numerelor întregi şi s-a obţinut o egalitate
adevărată.
2. Comutativitatea
Oricare ar fi numerele raţionale p şi q, p · q = q · p.
a c
Alegem şi fracţiile ca reprezentanţi ai numerelor raţionale p,
b d
respectiv q.
Se înlocuieşte şi se obţine:
a c c a ac ca egalitate adevărată pentru că înmulţirea numerelor
    
b d d b bd db întregi este comutativă.
Oricare ar fi numărul raţional p, p · 1 = 1 · p = p.
a m
Fie un reprezentant al numărului raţional p şi un reprezentant al lui 1.
b m
a m am a , egalitate adevărată pentru că amb = bma. A doua relaţie

  
b m bm b rezultă din comutativitate.
4. Toate numerele raţionale nenule sunt inversabile în raport cu înmulţirea

Oricare ar fi numărul raţional p  0, există numărul raţional p-1 astfel încât:
p · p-1 = p-1 · p = 1.
a b
Fie b un reprezentant al lui p. a Atunci este un reprezentant al
-1
lui p .
a b ab
  1
b a ba , egalitate adevărată. Cealaltă egalitate rezultă din comutativitatea
înmulţirii.
5. Distributivitatea înmulţirii faţă de adunare
Oricare ar fi numerele raţionale p, q şi r,
51
p·(q+r)=p·q+p·r
a c e
, şi . Înlocuind, obţinem:
b d f
a c e a c a e a cf  de ac ae acf  ade acbf  aebd

             
b d f  b d b f b df bd bf bdf bdbf
Dar (acf + ade ) bdbf = bdf ( acbf + aebd ) în mulţimea numerelor întregi.
S-au obţinut reprezentanţi ai aceluiaşi număr raţional, rezultă că înmulţirea este
distributivă faţă de adunare.
5.3. RELAŢIA DE ORDINE ÎN MULŢIMEA NUMERELOR RAŢIONALE
Definiţie: Se spune că numărul raţional p este mai mic sau egal cu numărul
raţional q şi se scrie p  q dacă există numărul raţional pozitiv r astfel încât p +
r = q.
Relaţia definită mai sus este o relaţie de ordine pe mulţimea numerelor

raţionale. Se vor demonstra în cele ce urmează proprietăţile acesteia.
Reflexivitatea
Oricare ar fi un număr raţional p, el este mai mic sau egal cu el însuşi.
Oricare ar fi numărul raţional p, există numărul raţional pozitiv 0, astfel încât
p + 0 = p, deci relaţia este reflexivă.
Antisimetria
Dacă p  q şi q  p, trebuie demonstrat că p = q.
Din p  q rezultă că există un număr raţional pozitiv r, astfel încât p + r = q.
Din q  p rezultă că există un număr raţional pozitiv s, astfel încât q + s = p.
atunci p + r + q + s = q + p, adică r + s = 0. Dar r şi s sunt numere raţionale
pozitive, rezultă că r = s = 0, adică p = q.
Tranzitivitatea
Dacă p  q şi p  r, atunci p  r.
Din p  q rezultă că există un număr raţional pozitiv s, astfel încât p + s = q.
Din q  r rezultă că există un număr raţional pozitiv t, astfel încât q + t = r.
Înlocuindu-l pe q în a doua relaţie se obţine: p + s + t = r. Dacă s şi t sunt
numere raţionale pozitive, atunci şi s + t este un număr raţional pozitiv. Rezultă
că p  r.
S-a demonstrat că relaţia  definită anterior are proprietăţile unei relaţii de
ordine.
Această relaţie este legată de operaţiile definite în Q prin următoarele

proprietăţi:
52
1. Oricare ar fi numerele raţionale p, q şi r astfel încât
p  q , atunci p + r  q + r.
2. Dacă numerele raţionale p, q, r şi s sunt astfel încât p  q şi r  s, atunci
p + r  q + s.
3. Dacă p  q şi r un număr raţional pozitiv nenul, p · r  q · r.
4. Dacă p  q şi r un număr raţional negativ nenul, q · r  p · r.
5. Dacă p, q, r şi s sunt numere raţionale pozitive şi p  q şi r  s, atunci pr  qs.
5.4. REPREZENTAREA NUMERELOR RAŢIONALE PRIN FRACŢII

ZECIMALE
5.4.1. Fracţii zecimale cu număr finit de cifre semnificative după virgulă
S-a arătat în paragraful 1 al acestui capitol că un număr raţional este reprezentat

printr-o fracţie ordinară. O fracţie ordinară se poate reprezenta ca fracţie
zecimală prin împărţirea numărătorului la numitor.
În cazul în care numitorul acestei fracţii conţine numai factorii primi 2 sau 5 la
diferite puteri, acest număr se reprezintă printr-o fracţie zecimală cu număr finit
de cifre semnificative după virgulă.
Exemple:
28 5672 13 65432
 2,8;  56,72;  0,013;  654,32.
10 100 1000 100
În cazul în care numitorii sunt puteri ale lui 2 şi/sau 5, printr-o amplificare
corespunzătoare se pot obţine puteri ale lui 10, deci se reduc la cazul anterior.
5.4.2. Fracţii zecimale periodice simple
Dacă o fracţie se transformă într-o fracţie zecimală infinită, cifrele părţii

zecimale se repetă periodic, datorită faptului că prin împărţirea numărătorului la
numitor se poate obţine un număr finit de resturi, astfel încât la un moment dat
se obţine acelaşi rest, deci câturile se repetă.
În cazul în care numitorul conţine numai factori primi cu 10, perioada ( partea
care se repetă ) începe imediat după virgulă.
Exemple:
53
2
 0,666666...  0, (6)
3
7
 2,333333...  2, (3)
3
1
 0,142857142857142857...  0, (142857)
7
3
 0,2727272727...  0, (27)
11
Numărul cifrelor perioadei este egal cu numărul cifrelor de 9 din cel mai mic
număr al şirului: 9, 99, 999, 9999, ... care se divide prin numitor.
5.4.3. Fracţii zecimale periodice mixte
În cazul în care numitorul este format din factorii 2 sau 5 cât şi din alţi factori
primi, fracţia ordinară se transformă în fracţie zecimală periodică mixtă. La o
astfel de fracţie, după virgulă există un număr de cifre care nu se repetă, după
care începe perioada. Numărul de cifre al părţii neperiodice este egal cu puterea
cea mai mare a factorilor 2 sau 5 din dezvoltarea numitorului, iar numărul
cifrelor perioadei este egal cu numărul cifrelor de 9 al celui mai mic termen al
şirului 9, 99, 999, 9999, ... care se divide prin numitor.
Exemple:
5.4.4. Transformarea fracţiilor zecimale în fracţii ordinare
1. Fracţii zecimale cu număr finit de cifre semnificative după virgulă

O astfel de fracţie se transformă astfel: se scriu în faţă întregii, la
numărător partea zecimală, iar la numitor cifra 1 urmată de un număr de zerouri
egal cu numărul de cifre al părţii zecimale.
687
0,687 
1000
3473 20000  3473 23473
2,3473  2  
10000 10000 10000
Exemple:
2. Transformarea fracţiilor zecimale periodice simple în fracţii ordinare

O astfel de fracţie se transformă astfel: se scriu în faţă întregii, la
numărător partea zecimală periodică, iar la numitor cifra 9 de un număr de ori
egal cu numărul de cifre al părţii periodice.
Exemple:
54
41 297  41 338
3, (41)  3  
99 99 99
3 1
0, (3)  
9 3
3. Transformarea fracţiilor zecimale periodice mixte în fracţii ordinare
Transformarea se face astfel: se scriu în faţă întregii, la numărător
diferenţa dintre numărul format din cifrele părţii neperiodice şi părţii periodice
şi numărul format din cifrele părţii neperiodice, iar la numitor, atâtea cifre de 9
câte cifre sunt la partea periodică urmate de atâtea cifre de 0 câte cifre are partea
neperiodică.
Exemple:
325  32 293
0,32(5)  
900 900
43528  43 43485 199800  43485 243285 16219
2,43(528)  2 2   
99900 99900 99900 99900 6660
Observaţie: Fracţiile zecimale infinite neperiodice nu reprezintă numere

raţionale, nu se pot scrie ca raport de numere întregi.
1. Două perechi de numere din ZxZ* ( m,n ) şi ( p,q ) sunt echivalente dacă
...................................................
2. Numărul raţional este

..................................................................................................
3. Ce sunt numerele raţionale pozitive?

Răspuns:
.........................................................................................................................
4. Ce fel de număr este zero?

Răspuns: .........................................................................
5. Proprietăţile adunării numerelor raţionale sunt:

a) comutativitate
b) orice număr raţional are un simetric faţă de adunare
d) adunarea este distributivă faţă de înmulţire
e) asociativitate
55
6. Proprietăţile înmulţirii numerelor raţionale sunt:
a) comutativitate
b) orice număr raţional nenul are un simetric faţă de înmulţire
d) înmulţirea este distributivă faţă de adunare
e) asociativitate
7. Relaţia de ordine în mulţimea numerelor raţionale are proprietăţile:

a) reflexivitate
b) simetrie
c) antisimetrie
d) tranzitivitate
23
8. Fracţia ordinară 14 se scrie ca fracţie zecimală ............................. .
9. Fracţia zecimală 8,3(215) se scrie ca fracţie ordinară ............................... .
1. mq = np
2. O clasă de echivalenţă determinată de relaţia de echivalenţă definită pe

mulţimea ZxZ*.
a
3. Numărul b raţional este pozitiv dacă ab0.
4. Zero este şi pozitiv şi negativ.
5. a), b), c), e).
6. a), b), c), d), e).
7. a), c), d).
8. 1,6(428571)
41566
9. .
4995
56
1. Stănescu, I., Mulţimi de numere, Ed. Albatros, 1975

2. Aron I., Herescu Gh., Aritmetică pentru învăţători, E.D.P., 1977
57
6. DIVIZIBILITATE
6.1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE. DEFINIŢII
6.1.1. Divizor; multiplu
Definiţie: Fie a şi b numere naturale, a nenul. Se spune că:

- a este divizor al lui b;
- a divide b ( a | b );
- b este multiplu al lui a;
- b se divide cu a ( b  a )
dacă există un număr natural c astfel încât b = ac.
De exemplu, divizorii numărului 12 formează mulţimea D12= 1, 2, 3, 4, 6, 12 .

Orice număr admite ca divizori pe 1 şi numărul însuşi. Aceşti divizori se numesc
divizori improprii. Ceilalţi divizori se numesc divizori proprii. 1 şi 12 sunt
divizorii improprii ai lui 12, iar 2, 3, 4 şi 6 sunt divizorii proprii.
Mulţimea multiplilor lui 5 este: M5= 0, 5, 10, 15, 20, 25, ... . 0 este multiplu
pentru orice număr natural. Mulţimea multiplilor unui număr este infinită.
Relaţia a | b este o relaţie de ordine pentru că are următoarele proprietăţi:
- reflexivitate: a | a pentru orice număr natural a;
- antisimetrie: dacă a | b şi b | a, atunci a = b;
- tranzitivitate: dacă a | b şi b | c, atunci a | c.
6.1.2. Numere prime
Definiţie: Se numeşte număr prim un număr care are doi divizori, pe 1 şi pe el

însuşi.
Exemple: 2, 3, 5, 7, 11, 13, 17, 19, 23, 29, 31, 37, ... .
Definiţie: Se numeşte număr compus un număr care are mai mult de 2 divizori.
Observaţie: Numărul 1 nu este nici prim nici compus.
Teoremă: Şirul numerelor prime este infinit.
Demonstraţie: presupunem că şirul numerelor prime este finit, format din

numerele:
58
2, 3, 5, 7, ... , p. Considerăm numărul 2 · 3 · 5 · 7 · ... · p + 1. Acest număr dă
restul 1 la împărţirea cu oricare număr prim din şirul dat, deci este prim sau se
divide cu un număr prim mai mare. În concluzie mai există şi alte numere prime,
deci şirul numerelor prime este infinit.
Teoremă: Cel mai mic divizor propriu al unui număr compus este prim.
Demonstraţie: Se consideră numărul compus a şi cel mai mic divizor propriu al

său d, astfel încât a = dq, unde d < q. Dacă d ar fi compus, atunci d = bp şi a =
bpq, unde
b < d, deci d nu ar fi cel mai mic divizor al lui a, contradicţie. De aici rezultă că
d este prim.
6.1.3. Numere prime Fermat
Numerele prime Fermat sunt numere de forma:

n
Fn  22  1, unde n = 0, 1, 2, 3, ... .
Fn = F0· F1 · ... · Fn-1 + 2

0
F0  2 2  1  3
1
F1  2 2  1  5
2
F2  2 2  1  17
3
F3  2 2  1  257
6.1.4. Numere perfecte
Definiţie: Se numesc numere perfecte, numerele naturale n pentru care suma

divizorilor este 2n.
Exemple:
6 este perfect pentru că D6 =  1, 2, 3, 6 , iar S = 1 + 2 + 3 + 6 = 12 = 2 · 6.
28 este perfect pentru că D28 =  1, 2, 4, 7, 14, 28 , iar S = 1 + 2 + 4 + 7 + 14 +
28 = = 56 = 2 · 28.
Euclid a stabilit că 2p-1(2p-1) este perfect dacă şi numai dacă p şi 2p-1 sunt prime.
Euler a demonstrat că orice număr perfect par este de această formă.
59
Exemple:
p = 2 22-1(22-1) = 6
p = 3 23-1(23-1) = 28
p = 5 25-1(25-1) = 496
p = 7 27-1(27-1) = 8128
p = 11 211-1 = 2047 = 23 · 89, nu este prim, deci nu se obţine un număr perfect.
p = 13 213-1(213-1) = 33 550 336
6.1.5. Numere prime Mersene
Definiţie: Dacă p şi 2p-1 sunt prime, atunci 2p-1 se numeşte număr prim
Mersene.
Se cunosc 30 de numere prime Mersene din care rezultă 30 de numere perfecte.
Cel mai mare număr Mersene cunoscut se obţine pentru p = 216 091 pentru care
obţinem un număr perfect cu 65 000 de cifre.
6.2. TEOREME DE DIVIZIBILITATE
6.2.1. Divizibilitatea sumei
Teoremă: Dacă fiecare termen al sumei este divizibil printr-un număr, atunci
suma este divizibilă prin acel număr.
Demonstraţie: Se consideră suma: S = m + n + p + q, unde d | m, d | n, d | p , d |
q. Atunci m = da, n = db, p = dc, q= df. S = da + db + dc + df = d ( a + b + c + f
), ceea ce confirmă faptul că d | S.
6.2.2. Divizibilitatea diferenţei
Teoremă: Dacă ambii termeni ai unei diferenţe sunt divizibili cu acelaşi număr,
atunci diferenţa este divizibilă cu acel număr.
Demonstraţia se face ca şi la teorema anterioară.
Consecinţe:
1. Într-o sumă de doi termeni, dacă suma şi unul din termeni se divid prin acelaşi
număr, atunci şi al doilea termen se divide prin acel număr.
2. Dacă diferenţa a două numere şi unul din termeni se divid prin acelaşi număr,
atunci şi celălalt termen se divide prin acel număr.
60
6.2.3. Divizibilitatea unui produs
Teoremă: Pentru ca un produs să fie divizibil printr-un număr dat este suficient
ca unul din factori să fie divizibil prin acel număr.
Condiţia este suficientă, dar nu este necesară. Exemplu: nici 10 şi nici 21 nu se

divid prin 6, dar produsul lor 210 se divide prin 6.
6.2.4. Divizibilitatea deîmpărţitului, împărţitorului şi restului
Teoremă: Într-o împărţire cu rest, dacă deîmpărţitul şi împărţitorul se divid

printr-un număr, atunci şi restul se divide prin acel număr.
Teoremă: : Într-o împărţire cu rest, dacă împărţitorul şi restul se divid printr-un

număr, atunci şi deîmpărţitul se divide prin acel număr.
6.2.5. Teorema fundamentală a aritmeticii
Teoremă: Orice număr natural a > 1 poate fi descompus în mod unic ca produs
de numere prime.
Demonstraţie: Se presupune că există numere naturale a > 1 care nu pot fi

reprezenate ca produs finit de numere prime. Fie A mulţimea acestora. Numerele
din A nu sunt prime. Fie a cel mai mic număr din mulţime. Cum a nu este prim
rezultă că există numerele naturale b şi c astfel încât bc = a, 1 < b < a, 1 < c < a.
Dar b şi c nu aparţin mulţimii A, ceea ce înseamnă că ele se pot reprezenta ca
produse finite de numere prime şi atunci a are aceeaşi proprietate, ceea ce
contrazice presupunerea făcută. Mai rămâne de arătat unicitatea descompunerii.
Presupunem că a admite două descompuneri a = p1p2...pn şi a = q1q2...qm. Rezultă
că p1 divide produsul q1q2...qm. Dar p1 este prim, rezultă că există i astfel încât p1
divide qi. dar acesta este şi el prim, de unde rezultă că p 1 = qi. Numerele qi se pot
renumerota, astfel încât p1 = q1, de unde p2...pn = q2...qm = b. dacă n = 1, atunci
şi m = 1, căci altfel din 1 = q2...qm rezultă q2 divide pe 1, deci q2 = 1,
contradicţie. Unicitatea se demonstrează prin inducţie după n.
Exemple: 105 = 3 · 5 · 7; 12 = 22 · 3; 360 = 23 · 32 · 5.
6.2.6. Numărul divizorilor unui număr
Se consideră numărul natural a care se descompune conform teoremei

fundamentale a aritmeticii astfel:
k k k
a  p1 1  p2 2 ... pn n
61
unde p1, p2, ..., pn sunt numere prime distincte.
Numărul a se divide cu toate puterile numărului prim pi, de la 0 la ki, adică ki + 1
divizori, unde i = 1, 2, ..., n şi cu toate combinaţiile acestora. Rezultă că numărul
divizorilor acestui număr este ( k1 + 1 ) ( k2 + 1 )... ( kn + 1 ).
Exemplu: 360 = 23 · 32 · 5. Numărul divizorilor lui este ( 3 + 1 )( 2 + 1 )( 1 + 1 )

= 24.
6.3. CEL MAI MARE DIVIZOR COMUN ŞI CEL MAI MIC MULTIPLU
COMUN
6.3.1. Cel mai mare divizor comun a două numere naturale
Mulţimea divizorilor comuni a două numere naturale este intersecţia mulţimilor

divizorilor acestora.
Exemplu:
D12 =  1, 2, 3, 4, 6, 12 , iar D30 =  1, 2, 3, 5, 6, 10, 15, 30 . Mulţimea
divizorilor comuni este: D =  1, 2, 3, 6 
Definiţie: Cel mai mare divizor comun este cel mai mare element al mulţimii
divizorilor comuni.
În exemplul anterior, acesta este 6.

Cel mai mare divizor comun se notează c.m.m.d.c. al numerelor a şi b sau ( a, b
).
Definiţie: Două numere naturale se numesc prime între ele dacă cel mai mare
divizor comun al lor este 1.
Exemplu: 35 şi 24 sunt prime între ele.
6.3.2. Aflarea c.m.m.d.c.
1. Aflarea c.m.m.d.c. prin descompunerea numerelor în factori primi

C.m.m.d.c. este egal cu produsul factorilor comuni la puterea cea mai mică.
Exemplu:
3600 = 24 · 32 · 52
62
1050 = 2 · 3 · 52 · 7
c.m.m.d.c. = 2 · 3 · 52 = 150.
2. Aflarea c.m.m.d.c. prin algoritmul lui Euclid
Fie numerele naturale a şi b. Se împarte un număr la celălalt. Dacă restul

împărţirii nu este 0, se continuă, împărţind împărţitorul la rest. Dacă restul nu
este 0, se împarte din nou împărţitorul la rest. Procedeul continuă până se obţine
restul egal cu 0. Ultimul rest nenul sau împărţitorul ultimei împărţiri este
c.m.m.d.c.. Scriind teorema împărţirii cu rest pentru împărţirile care se fac până
se obţine restul 0, rezultă:
a = bq + r r < b;
b = rq1 + r1 r1 < r;
r = r1q2 + r2 r2 < r1;
r1 = r2q3 + r3 r3 < r2;
...............................................
rn-2 = rn-1qn + rn rn < rn-1;
rn-1 = rnqn+1 rn+1 = 0.
Şirul a > b > r > r1 > r2 > ... > rn > rn+1 este strict descrescător, format din numere
naturale. În consecinţă trebuie să se ajungă la un rest egal cu 0, rest care s-a
notat cu rn+1 . Dacă se notează c.m.m.d.c. cu d, din prima relaţie, ştiind că divide
pe a şi pe b, rezultă că d divide şi pe r. Din a doua relaţie, dacă d divide pe b şi r,
rezultă că d divide şi pe r1. Judecând analog pentru toate relaţiile, rezultă că d
divide pe rn şi pe
rn-1. Dar rn îl divide pe rn-1, de unde rezultă că d = rn.
Exemplu:
Fie 3600 şi 1050 numerele pentru care căutăm c.m.m.d.c..
3600 = 1050 · 3 + 450
1050 = 450 · 2 + 150
450 = 150 · 3, restul acestei împărţiri fiind 0.
Rezultă că c.m.m.d.c. = 150.
6.3.3. Cel mai mic multiplu comun
Mulţimea multiplilor comuni a două numere naturale este intersecţia mulţimilor

multiplilor acestora.
De exemplu, M15 =  0, 15, 30, 45, 60, 75, 90, 105, 120, 135, 150, 165, ... 
M12 =  0, 12, 24, 36, 48, 60, 72, 84, 96, 108, 120, 132, 144, 156, ... 
Mulţimea multiplilor comuni este:
M =  0, 60, 120, 180, 240, ... 
63
Definiţie: Cel mai mic multiplu comun a două sau mai multe numere naturale
este cel mai mic element nenul al mulţimii multiplilor comuni.
În exemplul de mai sus acesta este 60.

Cel mai mic multiplu comun se notează c.m.m.m.c. al numerelor a şi b sau [ a, b
].
Între numerele a şi b şi c.m.m.d.c. al lor şi c.m.m.m.c. al lor există relaţia:
ab = ( a, b ) [ a, b ].
6.3.4. Aflarea c.m.m.m.c.
Se descompun numerele în factori primi. Cel mai mic multiplu comun al lor este
produsul factorilor primi care apar în descompuneri, la puterea cea mai mare.
Exemplu:
3600 = 24 · 32 · 52
1050 = 2 · 3 · 52 · 7
c.m.m.m.c. = 24 · 32 · 52· 7 = 25 200.
6.4. CRITERII DE DIVIZIBILITATE
6.4.1. Criteriul general de divizibilitate
Teoremă: Pentru ca numărul natural n să se dividă cu numărul natural d este

necesar şi suficient ca suma produselor numerelor reprezentate de cifrele
numărului n cu resturile ce se obţin la împărţirea la d a puterilor respective ale
lui 10 să se dividă cu d.
Demonstraţie:
Fie n = xk10k+xk-110k-1+xk-210k-2+...+x2102+x1101+x0100
10k = dqk + rk
10k-1 = dqk-1 + rk-1
10k-2 = dqk-2 + rk-2
..............................
102 = dq2 + r2
101 = dq1 + r1
100 = dq0 + r0
Se înlocuiesc puterile lui 10 şi se obţine:
64
n = xk(dqk + rk) + xk-1(dqk-1 + rk-1) + xk-2(dqk-2 + rk-2) + ... + x2(dq2 + r2) + x1(dq1 +
r1) + + x0(dq0 + r0)
După efectuarea înmulţirilor se regrupează termenii şi se obţine:
n = d ( xkqk + xk-1qk-1 + xk-2qk-2 + ... + x2q2 + x1q1 + x0q0 ) + ( xkrk + xk-1rk-1 + xk-
2rk-2 + + ... + x2r2 + x1r1 + x0r0 )
Primul termen al sumei avându-l pe d ca factor este divizibil cu d. Pentru ca n să
fie divizibil cu d este necesar şi suficient ca suma produselor resturilor puterilor
lui 10 cu numerele reprezentate de cifrele corespunzătoare să fie divizibilă cu d,
ceea ce trebuia demonstrat.
Exemplu: Fie n = 62 746, iar d = 137.

n = 6 · 104 + 2 · 103 + 7 · 102 + 4 · 101 + 6 · 100
Se caută resturile împărţirii puterilor lui 10 la 137:
104 = 137 · 72 + 136
103 = 137 · 7 + 41
102 = 137 · 0 + 100
101 = 137 · 0 + 10
100 = 137 · 0 + 1
Numărul 62 746 se divide cu 137 dacă 6 · 136 + 2 · 41 + 7 · 100 + 4 · 10 + 6 · 1
=
= 816 + 82 + 700 + 40 + 6 = 1644 este divizibil cu 137. Dar 1644 = 137 · 12,
deci şi numărul 62 746 este divizibil cu 137.
Metoda nu prezintă avantaje practice pentru că, observând exemplul anterior, ea

conduce la calcule mai laborioase decât împărţirea propriu-zisă. Cu ajutorul
acestei teoreme însă se deduc criteriile de divizibilitate particulare, foarte utile în
practică.
6.4.2. Criteriile de divizibilitate cu 2 şi 5
Dacă în criteriul general se face d egal cu 2 sau 5, se observă că toate puterile lui
10 cu excepţia lui 100 dau restul 0 la împărţirea la d. Din suma produselor dintre
numerele care reprezintă cifrele şi resturile respective rămâne doar ultima cifră a
numărului. Se deduce criteriul de divizibiliate cu 2 sau 5:
Pentru ca un număr natural să fie divizibil cu 2 sau 5 este necesar şi suficient ca
ultima cifră a numărului să reprezinte un număr divizibil cu 2 sau 5.
Exemple: numerele 4 325, 780, 45 sunt divizibile cu 5, pentru că 5 şi 0 sunt

divizibile cu 5. Numerele 43 268, 76, 960, 700, 554 sunt divizibile cu 2, pentru
că 8, 6, 0, 4 sunt divizibile cu 2.
65
Raţionând analog ca şi pentru deducerea criteriilor anterioare, se observă că

puterile lui 10 mai mari sau egale cu 2 dau restul 0 la împărţirea la 4 sau 25.
Atunci este necesar şi suficient ca x1 · 10 + x0 să se dividă cu 4 sau 25, adică:
Pentru ca un număr natural să fie divizibil cu 4 sau cu 25 este necesar şi

suficient ca numărul format din ultimele două cifre ale numărului să fie divizibil
cu 4 sau 25.
Exemple: 11 872, 236, 5 460, 500 sunt divizibile cu 4 pentru că 72, 36, 60, 0
sunt divizibile cu 4.
21 450, 3 475, 800, 425 sunt divizibile cu 25 pentru că 50, 75, 0, 25 sunt
divizibile cu 25.
Criterii asemănătoare se obţin pentru 8 şi 125:
Pentru ca un număr natural să fie divizibil cu 8 sau cu 125 este necesar şi
suficient ca numărul format din ultimele trei cifre ale numărului să fie divizibil
cu 8 sau 125.
Având în vedere că toate puterile lui 10 dau restul 1 atât la împărţirea la 3 cât şi
la împărţirea la 9, criteriul general se particularizează în acest caz astfel:
Pentru ca un număr natural să se dividă cu 3 sau cu 9 este necesar şi suficient

ca suma numerelor reprezentate de cifrele sale să fie un număr divizibil cu 3 sau
cu 9.
Exemple: 43 527 are suma cifrelor 4 + 3 + 5 + 2 + 7 = 21. Acest număr este

divizibil cu 3, rezultă că şi numărul iniţial este divizibil cu 3.
Numărul 768 618 are suma respectivă: 7 + 6 + 8 + 6 + 1 + 8 = 36. Acest număr
este divizibil cu 9, deci şi numărul 768 618 este divizibil cu 9.
6.4.5. Criteriile de divizibilitate cu 7, 11, 13
Pentru deducerea acestor criterii se observă mai întâi că 1001 = 7 · 11 · 13, deci
1001 se divide cu 7, cu 11 şi cu 13.
Se alege un număr scris cu 6 cifre pentru început, abcdef = 1000 · abc + def =
= 1001 · abc - abc + def
Pentru ca numărul natural abcdef să fie divizibil cu 7, 11 sau 13 este necesar şi
suficient ca diferenţa abc - def sau def - abc ( se alege aceea care reprezintă
un număr natural ) să fie divizibilă prin 7, 11, respectiv 13.
66
În mod analog se raţionează pentru un număr mai mare, spre exemplu de 9 cifre:
abcdefghi = 1 000 000 abc + 1 000 def + ghi = 1 001 000 abc - 1 000 abc + 1
000 def
+ ghi = (1 001 000 abc - 1 001 abc + 1 001 def ) + ( abc - def + ghi ) =
= 1 001 ( 1 000 abc - abc + def ) + ( abc - def + ghi ), unde primul termen al
sumei având factor pe 1 001 este divizibil cu 7, 11 şi 13. Pentru ca numărul
iniţial să fie divizibil cu 7, 11 sau 13 este necesar şi suficient ca al doilea termen
al sumei să fie divizibil cu 7, 11 sau 13.
În general, numerele se împart în clase, iar numerele reprezentate de acestea se
adună şi scad alternativ. Dacă această sumă ( în sens algebric ) este divizibilă cu
7, 11 sau 13, atunci şi numărul iniţial este divizibil cu 7, 11 sau 13.
Exemplu: Fie numărul 4 218 307 247. Se împarte în clase, iar numerele
reprezentate de acestea sunt: 4, 218, 307, 247. Acestea trebuie adunate şi scăzute
alternativ. Se observă că se obţine un număr natural dacă semnele se pun
alternativ astfel:
247 - 307 + 218 - 4 = 465 - 311 = 154. ( Dacă s-ar fi calculat 4 - 218 + 307 - 247
s-ar fi obţinut - 154, număr întreg care se divide şi el cu aceleaşi numere ca şi
154. )
154 se divide atât cu 7 cât şi cu 11, de unde se deduce că 4 218 307 247 se
divide cu 7 şi 11.
154 nu se divide cu 13, de unde rezultă că nici numărul iniţial nu se divide cu
13.
6.5. DIVIZIBILITATEA ÎN MULŢIMEA NUMERELOR ÎNTREGI
Definiţie: Fie a şi b numere întregi, a nenul. Se spune că:

- a este divizor al lui b;
- a divide b ( a | b );
- b este multiplu al lui a;
- b se divide cu a ( b  a )
dacă există un număr întreg c astfel încât b = ac.
Relaţia de divizibilitate în mulţimea Z se defineşte ca şi în N. Spre deosebire de

relaţia de divizibilitate în mulţimea numerelor naturale, relaţia de divizibilitate
în mulţimea numerelor întregi nu mai are proprietatea de antisimetrie. Dacă a | b
şi b | a, atunci rezultă că a =  b.
Un număr p întreg este prim dacă |p| care este un număr natural este prim în
sensul în care s-au definit numerele naturale prime.
67
Definiţie: Un număr întreg d se numeşte c.m.m.d.c. al numerelor întregi a şi b
dacă
1) d | a şi d | b
2) dacă c | a şi c | b, atunci c | d.
Se observă că c.m.m.d.c. definit în acest mod nu este unic. Cu condiţia

suplimentară ca d  0, atunci c.m.m.d.c. al lui a şi b este unic determinat şi se
notează ( a, b ).
Se vor da în continuare câteva proprietăţi importante legate de c.m.m.d.c. definit
mai sus.
Teoremă: Fie a şi b numere întregi. Atunci c.m.m.d.c. al lui a şi b există. În plus,
dacă d = ( a,b ), atunci există h şi k numere întregi astfel încât d = ah + bk.
Teoremă: Fie a, b, c numere întregi. Sunt valabile proprietăţile:

1) Dacă ( a,b ) = 1 şi ( a,c ) = 1, atunci ( a,bc ) = 1;
2) Dacă ( a,b ) = 1 şi a | bc, atunci a | c.
3) Dacă ( a,b ) = 1, a | c şi b | c, atunci ab | c.
6.6. ECUAŢII DIOFANTICE
6.6.1. Rezolvarea ecuaţiilor diofantice în cazuri particulare
Ecuaţiile diofantice ( numele provine de la numele matematicianului Diofant )

sunt ecuaţii liniare în două necunoscute cu coeficienţi naturali sau întregi, pentru
care se caută soluţiile în mulţimea numerelor naturale sau întregi. Vom studia
aceste ecuaţii în mulţimea numerelor naturale.
O astfel de ecuaţie este de următoarea formă:

ax = by + c, unde a,b,c sunt numere naturale.
Rezolvarea acestei ecuaţii înseamnă găsirea perechilor ( dacă există ) de forma (

x,y ) pentru care egalitatea este adevărată.
Se disting mai multe cazuri posibile, care se vor analiza în continuare.
1. ( a,b ) = 1, adică a şi b sunt prime între ele. În plus, c < b.

În acest caz, scrierea ax = by + c poate fi considerată teorema împărţirii cu rest,
unde ax este deîmpărţitul, b este împărţitorul, iar c este restul.
Se scriu multiplii lui a şi resturile împărţirii acestora la b. La un moment dat se
obţine un rest egal cu c. Se fac cel mult b paşi până se găseşte acest rest. În acest
fel se obţine o soluţie particulară, x0 şi y0. Soluţia generală este de forma:
68
x = x0 + b şi y = y0 + a, unde   N.
Exemplu:
Fie ecuaţia 7x = 9y + 4
7 şi 9 sunt numere naturale prime între ele, iar 4 < 9. Se scriu multiplii lui 7 şi
resturile împărţirii lor la 9 până când se obţine restul 4:
multiplii lui 7 7 14 21 28 35 42 49
restul împ. la 9 7 5 3 1 8 6 4
Se observă că 49 dă restul 4 la împărţirea la 9.

7x = 49, de unde rezultă x = 7
Se înlocuieşte: 49 = 9y + 4, de unde rezultă y = 5
Aceasta este soluţia particulară: x0 = 7 şi y0 = 5
Soluţia generală este: x = 7 + 9; y = 5 + 7, unde  N.
2. ( a,b ) = 1, dar c > b.

Acest caz se poate reduce la cazul anterior, scriindu-l pe c = bq + r, unde r < b.
Se obţine:
ax = by + bq + r,
ax = b ( y + q ) + r
Se notează z = y + q şi se rezolvă ecuaţia: ax = bz + r, care este o ecuaţie de
forma 1.
Exemplu:
3x = 5y + 11
11 = 5 · 2 + 1
3x = 5y + 5 · 2 + 1, adică 3x = 5 ( y + 2 ) + 1.
Se notează: z = y + 2 şi se obţine: 3x = 5z + 1, care se rezolvă:
multiplii lui 3 3 6
restul împ. la 5 3 1
Aşadar 3x = 6, deci x0 = 2, 6 = 5z + 1, de unde z0 = 1

x = 2 + 5 şi z = 1 + 3. Dar z = y + 2, atunci y + 2 = 1 + 3, y = 3 - 1.
Soluţia este: x = 2 + 5 şi y = 3 -1, unde  N*.
Observaţie: în acest caz,  nu poate lua totdeauna toate valorile naturale. I se vor
atribui numai acele valori pentru care x şi y sunt numere naturale.
69
3. ( a,b ) = d, a şi b nu mai sunt prime între ele. Dacă d nu îl divide pe c, atunci
ecuaţia nu are soluţii.
Exemplu: 12x = 15 y + 7
Membrul stâng este un multiplu de 3, un termen al sumei din dreapta este
multiplu de 3, atunci trebuie ca şi celălalt termen să fie multiplu de 3, ceea ce nu
este adevărat. Rezultă că ecuaţia nu are soluţii.
4. ( a,b ) = d, a şi b nu mai sunt prime între ele. Dacă d îl divide şi pe c, se

împarte toată ecuaţia cu d şi se reduce la o ecuaţie de tip studiat anterior.
Exemplu: 12x = 15y + 9

Această ecuaţie se poate împărţi cu 3 şi se obţine: 4x = 5y + 3, care se rezolvă
după metoda descrisă la punctul 1.
6.6.2. Rezolvarea ecuaţiilor diofantice oarecare
În cazul în care numerele a şi b sunt numere mari, metoda expusă anterior este
foarte laborioasă, poate să necesite sute de încercări până la găsirea multiplului
lui a care la împărţirea la b dă restul c.
Metoda generală se bazează pe scrierea c.m.m.d.c. al numerelor a şi b ca o
combinaţie liniară a lor, aşa cum s-a demonstrat în capitolul anterior. Problema
se reduce la cazul când a şi b sunt prime între ele, după cum s-a demonstrat în
paragraful precedent.
Scrierea c.m.m.d.c. ca o combinaţie liniară a numerelor a şi b se deduce din
algoritmul lui Euclid de aflare a lui.
Fie ecuaţia ax = by + c, unde a şi b sunt prime între ele.
Conform algoritmului lui Eucliud, se scrie:
a = bq + r r < b;
b = rq1 + r1 r1 < r;
r = r1q2 + r2 r2 < r1;
r1 = r2q3 + r3 r3 < r2;
...............................................
rn-2 = rn-1qn + rn rn < rn-1;
rn-1 = rnqn+1 rn+1 = 0, unde rn = 1.
În acest caz, 1 = rn-2 - rn-1qn, din relaţia anterioară se exprimă rn-1 care se
înlocuieţte, apoi rn-2 şi aşa mai departe, până când 1 = ka - hb sau 1 = hb - ka.
Luăm în considerare primul caz, 1 = ka - hb. Relaţia se înmulţeşte cu c, de unde
rezultă c = kac - hbc, adică kac = hbc + c. O soluţie particulară a ecuaţiei este:
x0 = kc şi y0 = hc. Soluţia generală se obţine ca şi în cazul anterior,
70
x = x0 + b şi y = y0 + a, unde  este număr întreg. Se alege  astfel încât să se
obţină cea mai mică soluţie particulară pentru  = 0, iar apoi se scrie soluţia
generală.
Exemplu:
Fie ecuaţia: 392x = 103 y + 40
Se scrie algoritmul lu Euclid pentru aflarea c.m.m.d.c. al numerelor 392 şi 103:
392 = 103 · 3 + 83
103 = 83 · 1 + 20
83 = 20 · 4 + 3
20 = 3 · 6 + 2
3=2·1+1
2=2·1
Din penultima relaţie şi apoi treptat din relaţie în relaţie până la prima, se
obţine:
1 = 3 - 2 · 1 = 3 - ( 20 - 3 · 6 ) · 1 = ( 83 - 20 · 4 ) - 20 + ( 83 - 20 · 4 ) · 6 = 83
- 20 · · 4 - 20 + 83 · 6 - 20 · 4 · 6 = 392 - 103 · 3 - ( 103 - 83 · 1 ) · 4 - ( 103
- 83 · 1 ) +
+ ( 392 - 103 · 3 ) · 6 - ( 103 - 83 · 1 ) · 4 · 6 = 392 - 103 · 3 - 103 · 4 + (
392 - 103 · 3 ) · 4 - 103 + 392 - 103 · 3 + 392 · 6 - 103 · 18 - 103 · 24 + ( 392 -
103 · 3 ) · 24 =
= 392 - 103 · 3 - 103 · 4 + 392 · 4 - 103 · 12 - 103 + 392 - 103 · 3 + 392 · 6 -
103 · 18 -- 103 · 24 + 392 · 24 - 103 · 72 = 392 ( 1 + 4 + 1 + 6 + 24 ) - 103 ( 3 +
4 + 12 + 1 + 3 + 18 + 24 + 72 ) = 392 · 36 - 103 · 137
S-a obţinut 392 · 36 - 103 · 137 = 1.
Se înmulţeşte relaţia cu 40 şi se obţine:
392 · 36 · 40 - 103 · 137 · 40 = 40, adică:
392 · ( 36 · 40 ) = 103 · ( 137 · 40 ) + 40, de unde rezultă că o soluţie particulară
este
x = 36 · 40 = 1 440 şi y = 137 · 40 = 5480
Soluţia generală este: x = 1440 + 103 şi y = 5480 + 392, unde  ia valori
întregi. Cea mai mică soluţie în numere naturale se obţine pentru  = -13, x0 =
101 şi y0 = 384 astfel încât soluţia generală este: x = 101 + 103 şi y = 384 +
392, unde   N.
1. Să se arate că oricare ar fi a, a4 este multiplu de 5 sau multiplu de 5 plus 1.
2. Să se afle c.m.m.d.c. al numerelor: 58 464 şi 37 008 prin descompunere şi

prin algoritmul lui Euclid.
71
3. Să se arate că oricare ar fi n număr natural, produsul
n ( n + 1 ) ( n + 2 ) ( n + 3 ) ( n + 4 ) este divizibil cu 120.
4. Să se demonstreze că orice număr prim p > 3 prin împărţirea la 6 dă restul 1

sau 5.
5. Dacă elevii unei clase se aşează câte 4 în rând, rămâne un elev singur. Dacă se
aşează câte 5 în rând, iar rămâne un elev singur. Câţi elevi sunt în acea clasă?
Puteţi spune precis?
6. Peretele are lungimea de 4 m 86 cm şi lăţimea de 36 dm. Se acoperă cu

faianţă pătrată. Care este latura maximă a pătratului astfel încât numărul plăcilor
de faianţă să fie întreg?
7. Dacă elevii unei şcoli se aşează câte 6 sau 8 în rând, nu rămâne nici un rând
descompletat. Când se aşează câte 6, ies cu 10 rânduri mai mult decât când se
aşează câte 8. Câţi elevi sunt?
8. Pe o pistă aleargă 4 cai. Un cal parcurge pista în 20 min, al doilea în 15 min,

al treilea în 12 min, iar al patrulea în 10 min. Dacă pleacă din acelaşi loc, după
cât timp se vor mai găsi din nou toţi în acelaşi punct?
9. Să se rezolve ecuaţiile diofantice:

3x = 10y + 2
3x = 10y + 22
10x = 20y + 30
10x = 15y + 7
81x = 128y + 20.
1. Numărul natural a este divizor al numărului natural b dacă ..........

........................................................................................ .
2. Numărul natural p este număr prim dacă

............................................................. ................................ .
3. Numerele naturale a şi b sunt prime între ele dacă

................................................... .
72
4. Orice număr natural mai mare decât 1 admite o descompunere unică în
............................................................ .
5. Dacă două numere naturale sunt divizibile prin numărul natural d, atunci
suma lor ....................................................................... .
6. Cel mai mare divizor comun a două numere naturale este produsul factorilor
........................................................................ .
7. Aflaţi c.m.m.d.c. şi c.m.m.m.c. pentru numerele 8100 şi 3240.
8. Pentru ca un număr natural să fie divizibil cu 4 este necesar şi suficient ca
.................................................................................................. .
9. Scrieţi soluţia generală a ecuaţiei diofantice: 7x = 5y + 3.
1. există un număr natural c astfel încât ac = b.
2. are doi divizori.
3. cel mai mare divizor comun al lor este 1.
4. produs de factori primi.
5. este divizibilă prin d.
6. comuni la puterea cea mai mică.
7. c.m.m.d.c. = 1620; c.m.m.m.c. = 16200
8. numărul reprezentat de ultimele două cifre eate divizibil cu 4.
9. x = 4 + 5  şi y = 5 + 7.
1. Aron I., Herescu Gh., Aritmetică pentru învăţători, E.D.P., 1977
2. Becheanu M., Dincă A., Ion I.D., Niţă C., Purdea I. ş.a., Algebra pentru
perfecţionarea profesorilor, E.D.P., 1983
3. Rusu E., Aritmetica, E.D.P., 1967
73
7. STATISTICĂ MATEMATICĂ ŞI TEORIA
PROBABILITĂŢILOR
7.1 ELEMENTE DE STATISTICĂ MATEMATICĂ
7.1.1. Noţiuni introductive

Statistica se ocupă în general cu gruparea, analiza şi interpretarea unor
date referitoare la un anumit fenomen, precum şi cu unele previziuni privind
producerea lui viitoare.
Procesul de cunoaştere statistică parcurge mai multe etape:
1. Observarea statistică:
- culegerea datelor individuale de masă
2. Prelucrarea statistică:
- sistematizarea datelor observării de masă
- obţinerea sistemului de indicatori statistici
3. Analiza şi interpretarea statistică:
- confruntarea şi compararea datelor
- verificarea ipotezelor
- formularea concluziilor asupra cercetării
- fundamentarea calculelor de prognoză.
Noţiuni care se folosesc în statistică sunt:
1. Populaţie statistică reprezintă mulţimea care face obiectul unei analize
statistice.
2. Unitate statistică este forma individuală de manifestare a fenomenelor supuse
cercetării.
3. Caracteristica statistică sau variabila este trăsătura comună tuturor unităţilor
unei populaţii statistice care face obiectul analizei statistice. Caracteristicile
statistice pot să fie:
- cantitative, care se pot măsura şi se exprimă numeric;
- calitative, care nu se pot măsura, ci se constată.
4. Indicatorul statistic reprezintă expresia numerică a unei determinări calitative
obţinută în urma unei cercetări statistice, raportată la condiţii specifice de timp
sau spaţiu.
Cercetarea statistică se poate face:
- luând în considerera toate elementele colectivităţii;
- se realizează pe subcolectivitate reprezentativă pentru întreaga colectivitate.
Partea examinată se numeşte eşantion sau selecţie. Numărul indivizilor
reprezintă volumul selecţiei.
74
7.1.2. Datele statistice
Datele statistice culese se ordonează în tabele după anumite criterii,
grupate pe clase pentru a putea fi mai uşor interpretate.
Spre exemplu, dacă în urma unui test aplicat unei clase s-au obţinut
anumite note, tabelul care cuprinde elevul cu nota corespunzătoare nu este
edificator în ceea ce priveşte nivelul atins de clasă în însuşirea competenţelor
testate. Acestea sunt datele iniţiale care se vor prelucra şi interpreta.
În acest caz, populaţia statistică este clasa de elevi, caracteristica este nota
obţinută. Unităţile statistice sunt elevii.
Numărul de unităţi ale populaţiei corespunzătoare unei anumite valori a
caracteristicii reprezintă frecvenţa absolută a valorii respective. În exemplul de
mai sus, numărul de elevi care au obţinut o anumită notă este frecvenţa absolută
a notei respective. Tabelul în care apar valorile caracteristicii şi frecvenţele
absolute formează o serie statistică.
Note 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
(caracteristica)
Nr. elevi 0 1 0 2 5 7 3 4 2 1
(frecvenţa
absolută)
Acest tabel reprezintă numărul notelor de o anumită valoare care s-au

obţinut. Fiind puţine valori ale caracteristicii şi eşantionul destul de mic (25
elevi) se poate observa distribuirea notelor, dar, mai edificator este dacă se
calculează şi frecvenţa relativă care exprimă în procente numărul de note de o
anumită categorie raportat la numărul total de elevi. Se poate observa din tabelul
respectiv că cel mai mare procent îl reprezintă notele de 6, adică 28%. Adeseori
sunt necesare date de tipul: câţi elevi au obţinut note sub 5 sau note peste 8. de
aceea se calculează şi frecvenţa absolută cumulată crescător sau descrescător.
Tabelul se completează astfel:
Note 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
(caracteristica)
Nr. elevi 0 1 0 2 5 7 3 4 2 1
(frecvenţa
absolută)
Frecvenţa 0% 4% 0% 8% 20 28 12 16 8% 4%
relativă % % % %
Note 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
(caracteristica)
75
Nr. elevi 0 1 0 2 5 7 3 4 2 1
(frecvenţa
absolută)
Frecv. abs. 0 1 1 3 8 15 18 22 24 25
cumulată
crescător
Frecv. abs. 25 25 24 24 22 17 10 7 3 1
cumulată
descrescător
Examinând tabelul anterior, conform frecvenţelor absolute cumulate că

numărul notelor sub 5 este 3, numărul notelor sub 7 este 15 sau numărul notelor
de 7 şi sub 7 este 18. Frecvenţa absolută cumulată descrescător indică faptul că
numărul notelor peste 8 este 3, numărul notelor de 8 şi peste 8 este 7.
Note 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
(caracteristica)
Procente 0% 4% 0% 8% 20 28 12 16 8% 4%
(frecvenţa % % % %
relativă)
Frecv. relativă 0% 4% 4% 12 32 60 72 88 96 100
cumulată % % % % % % %
crescător
Frecv. relativă 100 100 96 96 88 68 40 28 12 4%
cumulată % % % % % % % % %
descrescător
Se observă că 32% din elevi au note de 5 şi sub 5. note sub 5 au 12% din
elevi. Note peste 7 au 28% din elevi, iar note de 7 şi peste 7 au 40% din elevi.
7.1.3. Reprezentarea grafică a datelor statistice
Ca exemplu s-au ales datele din primul tabel care reprezintă frecvenţa
absolută cu care au apărut notele. Reprezentările pot fi de diverse tipuri:
1. Reprezentare prin coloane
76
Nr. elevi
8
6
4
2
0
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
2. Reprezentare prin benzi
Nr. elevi
10
7
Nr. elevi
4
1
0 2 4 6 8
3. Poligonul frecvenţelor
Nr. elevi
8
6
4 Nr. elevi
2
0
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
77
4. Reprezentarea prin sectoare de cerc
Nr. elevi 1
2
3
4
5
6
7
8
9
10
5. Reprezentarea prin corpuri geometrice (piramide)
Nr. elevi
8
6
4 Nr. elevi
2
0
1
7.1.4. Mărimi numerice care caracterizează variabila
Mediana Me este o valoare a variabilei (caracteristicii) cu proprietatea că

numărul unităţilor statistice pentru care variabila ia valori mai mici decât M e este
egal cu numărul unităţilor statistice pentru care variabila ia valori mai mari. În
exemplul anterior este nota 6.
Modulul sau dominanta unei serii statistice este valoarea variabilei cu
frecvenţă maximă. Nota 6 are cea mai mare frecvenţă, deci acesta este modulul
seriei din exemplu.
Media aritmetică simplă a mai multor valori este suma lor împărţită la
numărul lor.
Media aritmetică ponderată. Dacă trebuie calculată o medie a notelor
clasei, se va face media ponderată a acestora, ţinând cont de frecvenţa apariţiei
fiecărei note:
78
0 1  1 2  0  3  2  4  5  5  7  6  3  7  4  8  2  9  110
x  6,32
1 2  5  7  3  4  2 1
Dacă se noteză cu xi valorile variabilei şi cu ni frecvenţa apariţiei lor,
n x  n x  ...  n x
1 1 2 2 p p
atunci media ponderată se află astfel: x 
n  n  ...  n
1 2 p
Abaterea liniară de la medie este media ponderată a abaterilor valorilor xi
de la media ponderată:
n x x n x  x  ...  n x x
1 1 2 2 p p
e
n  n  ...  n
1 2 p
Pentru o mai bună apreciere a omogenităţii statistice se calculează
dispersia şi abaterea medie pătratică.
2

n x x
1 1

2 
n x x
2 2

2  ...  n  x  x 
p p 
2
Dispersia: s 
n  n  ...  n
1 2 p
Abaterea medie pătratică:   s 2 .


Coeficientul de variaţie: V  100 se exprimă procentual. Un ansamblu
x
de valori este considerat omogen dacă coeficientul de variaţie este mai mic de
35%.
7.2. ELEMENTE DE PROBABILITĂŢI
7.2.1. Câmp de evenimente
Experienţă înseamnă producerea unui fenomen în condiţii ce permit

urmărirea rezultatelor sale şi care au un caracter întâmplător (aleator).
Rezultatele respective se numesc probe, fiecărei experienţe asociin-du-i-
se mulţimea probelor sale.
De exemplu, aruncarea unui zar constituie experienţa, numărul de puncte
de pe suprafaţa superioară este proba, iar mulţimea probelor este {1, 2, 3, 4, 5,
6}.
Fiind dată o experienţă E şi M mulţimea probelor sale, se numeşte
eveniment o submulţime a mulţimii M. Se numeşte eveniment elementar o
submulţime a lui M care conţine numai un element. Un eveniment A este
realizat când proba face parte din din submulţimea A.
79
Exemplu: Fie E aruncarea zarului. Mulţimea probelor este: M = {1, 2, 3,
4, 5, 6}. Atunci A = {1, 2, 3}, apariţia unui număr impar este un eveniment.
Evenimentul {2} este un eveniment elementar.
Un eveniment realizat de oricare probă a experienţei se numeşte
eveniment sigur, iar un eveniment pe care nu îl realizează nici o probă este
evenimentul imposibil.
Fie E o experienţă şi evenimentele A şi B.
Atunci evenimentul A  B se realizează dacă se realizează cel puţin unul
din evenimentele A, B. Evenimentul A  B se realizează atunci când se
realizează simultan A şi B. Evenimentul contrar lui A, Ā se realizează atunci
când A nu se realizează.
Definiţie: Fiind dată o mulţime finită M şi K mulţimea părţilor sale, se numeşte

câmp finit de evenimente cuplul (M, K).
7.2.2. Câmp finit de probabilitate
Definiţie: Fiind dat câmpul de evenimente (M, K), probabilitatea se defineşte ca

o funcţie P : K  R, care satisface următoarele axiome:
1. Fiecărui eveniment A din M îi corespunde un număr real pozitiv notat P(A).
2. Dacă A şi B sunt incompatibile, adică A  B = , atunci
P (A  B) = P (A) + P (B).
3. Probabilitatea evenimentului sigur este egală cu 1: P (M) = 1.
Consecinţe:
a) P () = 0.
b) Dacă A este o submulţime a lui M, atunci 0  P (A)  1.
c) Probabilitatea evenimentului contrar este P (Ā) = 1 - P (A).
Dacă A1, A2, ..., An sunt evenimente egal probabile (exemplu, la aruncarea
zarului, apariţia unei feţe) şi A1  A2  ...  An,
atunci P(Ai) = 1/n şi dacă A = A1  A2  ...  Ak, atunci P (A) = k/n.
Exemple:
1. La aruncarea zarului apariţia unei feţe pare este reuniunea
evenimentelor elementare egal probabile {2}, {4} şi {6}. Rezultă că
probabilitatea apariţiei unei feţe pare este 3/6, adică 1/2.
2. O urnă conţine 3 bile albe şi 7 bile negre. Se extrage o bilă. Care este
probabilitatea următoarelor evenimente:
A = bila este neagră;
80
B = bila este albă?
Sunt 7 evenimente elementare care îl compun pe A din totalul de 10
evenimente elementare. Deci P (A) = 7/10.
Analog, P (B) = 3/10.
Definiţie: Dându-se câmpul finit de evenimente (M, K) pe care s-a definit o

probabilitate P, atunci tripletul (M, K, P) se numeşte câmp finit de probabilitate.
1. Se face un sondaj de opinie înainte de alegeri pe un număr de 1000 de

subiecţi, în funcţie de preferinţele electorale pentru partidele A, B, C, D, E, F şi
se obţin următoarele frecvenţe absolute:
Partidul A B C D E F
Frecvenţa 238 153 335 34 211 29
absolută
a) Să se calculeze frecvenţele relative.

b) Să se reprezinte grafic seria statistică.
2. Să se calculeze dispersia, abaterea medie pătratică şi coeficientul de corelaţie

pentru seria statistică de la 8.1.2..
3. Fie x un număr din mulţimea: M = {1, 2, ..., 10}. Să se scrie evenimen-tele:

A = numărul este par;
B = numărul este divizibil prin 3;
C = numărul este multiplu de 4.
4. Să se afle probabilitatea de a extrage un as dintr-un pachet de 32 cărţi de joc.
5. Care este probabilitatea ca la aruncarea unui zar să se obţină un număr mai

mare decât 4?
81
7.4. RĂSPUNSURI - FIŞA DE AUTOEVALUARE
1.
Partidul A B C D E F
Frecvenţa 238 153 335 34 211 29
absolută
Frecvenţa 23,8% 15,3% 33,5% 3,4% 21,1% 2,9%
relativă
Cetăţeni
400
300
200 Cetăţeni
100
0
A B C D E F
2. Media ponderată s-a calculat şi a fost 6,32.

Dispersia s2 = 3,1736
Abaterea medie pătratică  = 1,7815
Coeficientul de corelaţie: V = 28,19%.
3. A = {2, 4, 6, 8, 10}
B = {3, 6, 9}
C = {4, 8}.
4. Sunt 4 aşi, probabilitatea este P = 4/32 = 1/8.
5. Evenimentul A = {5, 6}. Atunci P (A) = 2/6 = 1/3.
1. Georgescu-Buzău, E.; Drăghicescu, I.; Matei, N.; Mulţimi-Structuri algebrice

- Probabilităţi, Editura Albatros, 1975
2. Cîrjan, F.; Matematică pentru examenele de definitivat şi gradul II, Editura
Paralela 45, 1998
3. Ghiciu, N.; Turcitu, G.; Elemente de statistică şi probabilităţi, Editura
Radical, 1995
82
8. ELEMENTE DE GEOMETRIE
8.1. SISTEMUL AXIOMATIC AL LUI BIRKHOFF
8.1.1. Noţiuni primare
Prima prezentare axiomatică a geometriei a fost dată de Euclid, în cartea

sa “Elementele”, care a servit ca model până la sfârşitul secolului XIX.
Axiomatica lui Euclid nu este perfectă şi de aceea în demonstraţii se face uz de
intuiţie în mod tacit.
Primul sistem axiomatic complet al geometriei a fost dat de David Hilbert
în 1899, în lucrarea sa “Grundlagen der Geometrie”. După Hilbert au mai apărut
peste o sută de axiomatizări ale geometriei. În continuare se va prezenta sistemul
axiomatic al lui George David Birkhoff, ales din considerente didactice.
Un sistem axiomatic cuprinde o mulţime de noţiuni şi relaţii primare sau
fundamentale, din care se deduc noţiunile şi relaţiile derivate. Sistemul mai
cuprinde un set de propoziţii adevărate, numite axiome, din care se deduc alte
propoziţii adevărate, numite teoreme.
Noţiunile primare în axiomatica lui Birkhoff sunt : punct, dreaptă, plan,
distanţă, măsură.
Punctele sunt elemente ale unei mulţimi S, care constituie spaţiul şi se
notează cu litere mari: A, B, C, ... .
Dreptele sunt mulţimi de puncte şi se notează cu litere mici : a, b, c, ... .
Mulţimea dreptelor D este o mulţime inclusă în mulţimea părţilor lui S : D 
P(S).
Planele sunt de asemenea mulţimi de puncte care se notează cu litere
greceşti mici : α, β, γ, ... . Mulţimea planelor Π este o mulţime inclusă în
mulţimea părţilor lui S: Π  P(S).
Distanţa este o funcţie d : S  S  R.
Se notează cu U mulţimea unghiurilor. Noţiunea de unghi nu este o
noţiune primară, se va defini pe baza altor noţiuni. Măsura este o funcţie
m : U  0,180 .
În cadrul axiomaticii lui Birkhoff, geometria apare ca o structură :
(S, D, Π, d, m).
83
8.1.2. Axiome şi principalele lor consecinţe
Axiomele de apartenenţă
B1 : Prin două puncte diferite trece o dreaptă şi numai una.
A, B  S , A  B  !a  D : A  a  B  a.
Dreapta determinată de A şi B se notează AB.
B
A
B2 : Prin trei puncte necoliniare trece un plan unic.
A, B, C  S , C  AB  !   : A, B, C  .
Planul determinat de A, B şi C se notează (ABC).
C
A
B
α
B3 : Dacă două puncte distincte sunt într-un plan, dreapta care le conţine este
inclusă în acel plan.
A, B    AB   .
A
d B
α
B4 : Dacă două plane distincte au intersecţie nevidă, atunci intersecţia lor este o
dreaptă.
 ,    ,               D.
84
d
α β
B5 : Orice dreaptă conţine cel puţin două puncte distincte. Orice plan conţine
cel puţin trei puncte necoliniare. S conţine cel puţin patru puncte necoplanare.
(a  D, A, B  a, A  B)    , A, B, C  , C  AB   A, B, C , D  S , D   ABC .

Definiţie : Se numeşte sistem de coordonate pentru o dreaptă a, o funcţie
bijectivă f : a  R care satisface condiţia: |f(P) – f(Q)| = d(P,Q).
Axioma riglei
B6: Orice dreaptă a admite cel puţin un sistem de coordonate.
Teoremă: Fiind date punctele O şi A pe o dreaptă a există un sistem de

coordonate f astfel încât f(O) = 0 şi f(A) > 0.
O A
Definiţie: Punctul B este între punctele A şi C dacă punctele A, B, C sunt puncte

coliniare distincte două câte două şi d(A,B) + d(B,C) = d(A,C).
A B C
Teoremă: Dacă a este o dreaptă şi O un punct al ei, mulţimea a – {O} se

descompune în mod unic în două clase disjuncte nevide, astfel încât punctele P,
Q aparţin la clase distincte dacă şi numai dacă O este între P şi Q. Cele două
clase sunt semidreptele deschise de origine O situate pe a.
85
P O Q
Demonstraţie: Fie f un sistem de coordonate pe aastfel încât f(O) = 0.

Mulţimile a1  X  a | f  X   0 şi a 2  Y  a | f Y   0 satisfac condiţiile din
enunţ.
Teoremă: Orice segment nenul [AB] are un mijloc unic.
Axioma de separare a planului
B7: Pentru orice plan α şi orice dreaptă a inclusă în α, mulţimea α \ a se

descompune în două submulţimi disjuncte, nevide, H, K, astfel încât punctele P,
Q aparţin la mulţimi H, K distincte dacă şi numai dacă există pe a un punct X
situat între P şi Q.
Cele două submulţimi sunt semiplanele deschise determinate de a în planul α.
Definiţie: Se numeşte unghi o pereche de semidrepte cu aceeaşi origine.
Dacă cele două semidrepte coincid, unghiul se numeşte unghi nul. Dacă
semidreptele sunt distincte, dar coliniare, unghiul se numeşte unghi alungit. În
cazul în care semidreptele sunt necoliniare, unghiul se numeşte unghi propriu.
Axioma de măsurare a unghiurilor
B8: mAOˆ B   0 dacă şi numai dacă AOˆ B este unghi nul şi mAOˆ B   180 dacă şi
numai dacă AOˆ B este unghi alungit.
86
Axioma de construcţie a unghiurilor proprii
B9: Oricare ar fi o dreaptă a, o semidreaptă închisă h inclusă în a, un semiplan

H delimitat de a şi un număr real u  (0, 180) există exact o semidreaptă k în H
 a şi m(h,k) = u.
Axioma de adunare a unghiurilor
B10: Dacă B este un punct interior unghiului AOˆ C , atunci

    
m AOˆ B  m BOˆ C  m AOˆ C . 
O
C
Axioma suplementului
B11: Dacă O este între A şi C, atunci pentru orice punct B nesituat pe dreapta
AC are loc relaţia: mAOˆ B   mBOˆ C   180.
Definiţie: Două segmente [AB] şi [CD] sunt congruente dacă şi numai dacă
d(A,B) = d(C,D). Se notează: [AB]  [CD].
Două unghiuri ABˆ C şi DEˆ F sunt congruente dacă şi numai dacă
mABˆ C   mDEˆ F . Se notează ABˆ C  DEˆ F .
Definiţie: Se numeşte unghi drept un unghi congruent cu suplementul său. Un

unghi se numeşte ascuţit dacă este mai mic decât un unghi drept. Un unghi se
numeşte obtuz dacă este mai mare decât un unghi drept.
87
unghi drept unghi ascuţit unghi obtuz
Definiţie: Două drepte se numesc perpendiculare dacă se intersectează formând

patru unghiuri drepte.
Axioma LUL
B12: Dacă (A, B, C) şi (D, E, F) sunt triplete de puncte necoliniare şi [AB] 

[DE], [AC]  [DF], BAˆ C  DEˆ F , atunci [BC]  [EF], ABˆ C  DEˆ F , ACˆ B  DFˆE.
A D
B F
C E
Definiţie: Două drepte a şi b se numesc paralele dacă ele aparţin aceluiaşi plan
şi nu au nici un punct comun. Se notează: a b.
Teoremă: În planul determinat de o dreaptă a şi de un punct A care nu îi

aparţine, există o paralelă prin punctul A la dreapta a.
Demonstraţie: Fie α planul determinat de a şi A. În α, perpendiculara din A pe a

taie pe a în punctul B. Perpendiculara b în A pe AB, aflată în planul α, este
paralelă cu dreapta a. Dreapta b se mai numeşte paralela canonică prin punctul
A la dreapta a.
88
b A
Consecinţă: Există drepte paralele distincte.
Teorema anterioară asigură existenţa paralelei printr-un punct la o

dreaptă. Există două alternative: se poate impune existenţa unei singure paralele
sau a mai multora. Ambele afirmaţii sunt independente de axiomele geometriei
absolute (cele enumerate mai sus) şi generează sisteme axiomatice diferite.
Geometria euclidiană, care se va trata în continuare, impune ca paralela să fie
unică.
Axioma paralelelor
B13: Fiind date o dreaptă a şi un punct A care nu îi aparţine, în planul

determinat de dreapta a şi punctul A, există cel mult o dreaptă b care conţine
punctul A şi este paralelă cu dreapta a.
8.2. SEGMENTE ŞI UNGHIURI. SIMETRIA
8.2.1. Mediatoarea segmentului
Definiţie: Se numeşte mediatoare a unui segment locul geometric al punctelor

din plan egal depărtate de capetele segmentului.
Teoremă: Mediatoarea unui segment trece prin mijlocul segmentului şi este
perpendiculară pe dreapta suport a segmentului.
89
M
A B
8.2.2. Bisectoarea unghiului
Definiţie: Se numeşte bisectoare a unui unghi locul geometric al punctelor din

plan egal depărtat de laturile unghiului.
Teoremă: Bisectoarea unghiului este semidreapta cu originea în vârful unghiului
care împarte unghiul în două unghiuri congruente.
B
O
8.2.3. Simetria faţă de un punct
Definiţie: Fie punctul O, numit centru de simetrie. Simetricul punctului A în

raport cu O este punctul B, astfel încât O este mijlocul segmentului [AB].
Figurile geometrice F şi F’ sunt simetrice faţă de punctul O dacă mulţimea
punctelor figurii F’ este mulţimea simetricelor punctelor figurii F în raport cu O.
90
A C’
O
B
B’
C
A’
8.2.4. Simetria faţă de o dreaptă
Definiţie: Fie dreapta d, numită axă de simetrie. Simetricul punctului A în raport

cu dreapta d este punctul B, astfel încât dreapta d este mediatoarea segmentului
[AB].
Figurile geometrice F şi F’ sunt simetrice faţă de dreapta d dacă mulţimea
punctelor figurii F’ este mulţimea simetricelor punctelor figurii F în raport cu d.
A A’
B B’
C C’
d
8.3. TRIUNGHIUL
Definiţie: Fie A, B, C trei puncte necoliniare. Triunghiul ABC este reuniunea

segmentelor [AB], [BC], [AC]. Segmentele [AB], [BC] şi [AC] se numesc
laturi, iar punctele A, B şi C se numesc vârfuri. Unghiurile BAˆ C , ABˆ C , ACˆ B sunt
unghiurile triunghiului.
Clasificarea triunghiurilor
După laturi:
Un triunghi se numeşte scalen sau oarecare dacă are laturile de lungimi diferite
două câte două;
Un triunghi se numeşte isoscel dacă are două laturi congruente;
91
Un triunghi se numeşte echilateral dacă are toate laturile congruente.
După unghiuri:
Un triunghi se numeşte ascuţitunghic dacă are toate unghiurile ascuţite (mai
mici decât un unghi drept, adică măsurile lor sunt mai mici decât 90 o);
Un triunghi se numeşte dreptunghic dacă are un unghi drept;
Un triunghi se numeşte obtuzunghic dacă are un unghi mai mare decât un unghi
drept.
triunghi triunghi triunghi

ascuţitunghic dreptunghic obtuzunghic
8.3.1. Congruenţa triunghiurilor
Definiţie: Fie ABC şi DEF două triunghiuri. Dacă [AB]  [DE], [BC]  [EF]
[CA]  [FD] şi Aˆ  Dˆ , Bˆ  Eˆ , Cˆ  Fˆ atunci triunghiurile sunt congruente.
Cazurile de congruenţă a triunghiurilor
Cazul LUL
Acest caz este dat de axioma B12:

Dacă ABC şi DEF sunt două triunghiuri astfel încât [AB]  [DE], [CA] 
[FD] şi Aˆ  Dˆ atunci triunghiurile sunt congruente.
Cazul ULU
Dacă ABC şi DEF sunt două triunghiuri astfel încât [AB]  [DE] şi
Aˆ  Dˆ , Bˆ  Eˆ atunci triunghiurile sunt congruente.
Cazul LLL
92
Dacă ABC şi DEF sunt două triunghiuri astfel încât [AB]  [DE], [BC] 
[EF] [CA]  [FD], atunci triunghiurile sunt congruente.
8.3.2. Linii importante în triunghi
Înălţimea
Definiţie: Se numeşte înălţime în triunghi perpendiculara dusă dintr-un vârf pe

latura opusă.
Teoremă: Cele trei înălţimi ale triunghiului sunt concurente. Punctul lor comun
se numeşte ortocentrul triunghiului.
A
A
F
H
B
B C
D D C
Mediana
Definiţie: Se numeşte mediană în triunghi segmentul care uneşte un vârf cu

mijlocul laturii opuse.
Teoremă: Medianele unui triunghi sunt concurente. Punctul lor comun se
numeşte centru de greutate. Centrul de greutate se găseşte pe fiecare mediană la
2/3 de vârf şi 1/3 de bază.
93
A
A
N
P
B
B C
M M C
Bisectoarea
Definiţie: Se numeşte bisectoare în triunghi, bisectoarea unui unghi al său.

Teoremă: Bisectoarele unui unghi sunt concurente. Punctul lor comun este
centrul cercului înscris în triunghi.
A
A
B’
C’
I
B
B C
A’ A’ C
Mediatoarea
Definiţie: Se numeşte mediatoare în triunghi mediatoarea unei laturi a sa.

Teoremă: Mediatoarele unui triunghi sunt concurente. Punctul lor comun este
centrul cercului circumscris triunghiului.
94
A
N
P
C
B
M
Linia mijlocie
Definiţie: Se numeşte linie mijlocie în triunghi segmentul care uneşte mijloacele

a două laturi.
Teoremă: Linia mijlocie este paralelă cu a treia latură, iar lungimea ei este
jumătate din lungimea laturii respective.
P N
B C
M
8.3.3. Asemănarea triunghiurilor
Teoremă (Thales): O paralelă la o latură a unui triunghi determină pe celelalte

laturi segmente proporţionale.
Definiţie: Triunghiurile ABC şi DEF se numesc triunghiuri asemenea dacă

laturile lor sunt proporţionale şi unghiurile respectiv congruente, adică:
AB BC CA
 
DE EF FD
Aˆ  Dˆ , Bˆ  Eˆ , Cˆ  Fˆ .
95
Se notează: ABC  DEF.
Teorema fundamentală a asemănării: O paralelă la o latură a unui triunghi

formează cu celelalte două laturi un triunghi asemenea cu cel dat.
A
B C E F
Cazurile de asemănare
Fie triunghiurile ABC şi DEF.

1. Dacă Aˆ  Dˆ şi Bˆ  Eˆ , atunci ABC  DEF.
AB AC
2. Dacă Aˆ  Dˆ şi  , atunci ABC  DEF.
DE DF
AB AC BC
3. Dacă   , atunci ABC  DEF.
DE DF EF
8.3.4. Relaţii metrice în triunghiul dreptunghic
Definiţie: Într-un triunghi dreptunghic, laturile alăturate unghiului drept se

numesc catete, iar latura opusă unghiului drept se numeşte ipotenuză.
Observaţie: Catetele sunt în acelaţi timp şi înălţimi ale triunghiului pentru că
sunt perpendiculare pe latura opusă. Când se vorbeşte despre înălţimea
triunghiului dreptunghic, se face referire la înlţimea corespunzătoare ipotenuzei.
Fie ABC cu mAˆ   90 0 . [AB] şi [AC] sunt catetele, iar [BC] ipotenuza. Se
notează cu D piciorul înălţimii din A pe ipotenuza [BC]. Atunci [BD] este
proiecţia catetei [AB] pe ipotenuză, iar [DC] este proiecţia catetei [AC] pe
ipotenuză.
96
A
B C
D
Teorema lui Pitagora: Într-un triunghi dreptunghic, suma pătratelor catetelor este
egală cu pătratul ipotenuzei: AB2 + AC2 = BC2
Teorema catetei: Într-un triunghi dreptunghic, cateta este medie proporţională
între ipotenuză şi proiecţia ei pe ipotenuză: AB2 = BC  BD; AC2 = BC  DC.
Teorema înălţimii: Într-un triunghi dreptunghic, înălţimea este medie
proporţională între proiecţiile catetelor pe ipotenuză: AD2 = BD  DC.
8.3.5. Perimetrul şi aria unui triunghi
Perimetrul unui triunghi este suma lungimilor laturilor: P = AB+ BC + AC.

bi
Aria unui triunghi se află cu formula: A  .
2
c1  c 2
Pentru triunghiul dreptunghic: A  .
2
8.4. PATRULATERE
8.4.1. Poligon
Definiţie: Se numeşte linie poligonală (linie frântă) o mulţime de forma:

L = [P1P2]  [P2P3]  ...  [PnPn+1].
Punctele P1, P2, ..., Pn se numesc vârfurile liniei L, iar segmentele [P1P2], [P2P3],
..., [PnPn+1] se numesc laturile liniei L. Laturile [Pk-1Pk] şi [PkPk+1] se numesc
vecine. Linia poligonală L se numeşte închisă dacă P1 = Pn+1. O linie poligonală
se numeşte simplu închisă dacă oricare două laturi nevecine nu au punct comun
şi două laturi vecine au drepte suport diferite. O linie poligonală simplu închisă
se numeşte poligon.
Un poligon cu 3 laturi este triunghi, un poligon cu 4 laturi este patrulater, cu 5
laturi se cheamă pentagon, cu 6 laturi hexagon, etc..
97
P2
P3
P1
P4
Pn
Poligonul P1P2...Pn se numeşte poligon convex dacă pentru fiecare latură

[PkPk+1], toate vârfurile diferite de Pk şi Pk+1 se găsesc de aceeaşi parte a dreptei
PkPk+1.
Interiorul unui poligon convex este intersecţia semiplanelor deschise limitate de
suporturile laturilor poligonului şi care conţin vârfurile nesituate pe laturile
respective.
Reuniunea dintre un poligon convex P1P2...Pn şi interiorul său se numeşte
suprafaţă poligonală convexă şi se notează [P1P2...Pn].
8.4.2. Drepte paralele
Teoremă: Două drepte paralele tăiate de o secantă formează:

- unghiuri alterne interne congruente: 3̂  5̂; 4̂  6̂;
- unghiuri alterne externe congruente: 1̂  7̂; 2̂  8̂;
- unghiuri corespondente congruente: 1̂  5̂; 2̂  6̂; 3̂  7̂; 4̂  8̂;
- unghiuri interne de aceeaşi parte a secantei suplementare:
   
m 4̂  180 0  m 5̂ ; m 3̂  180 0  m 6̂ ;
- unghiuri externe de aceeaşi parte a secantei suplementare:
 0
  0
m 1̂  180  m 8̂ ; m 2̂  180  m 7̂ . 
98
1 2
4 3
5 6
8 7
8.4.3. Paralelogramul
Definiţie: Paralelogramul este patrulaterul cu laturile opuse paralele.
D C
A B
Proprietăţi:
1. Într-un paralelogram laturile opuse sunt congruente: [AB]  [CD]; [BC] 
[AD];
2. Într-un paralelogram unghiurile opuse sunt congruente: Aˆ  Cˆ ; Bˆ  Dˆ ;
3. Într-un paralelogram unghiurile alăturate sunt suplementare:
 
m Aˆ  m Bˆ  180 0 ;
4. Într-un paralelogram diagonalele se înjumătăţesc: [AO]  [OC]; [BO]  [OD];
5. Într-un paralelogram punctul de intersecţie a diagonalelor este centrul de
simetrie al paralelogramului.
Perimetrul paralelogramului: P = 2  (AB + BC).

Aria paralelogramului: A  b  i .
8.4.4. Dreptunghiul
Definiţie: Dreptunghiul este paralelogramul cu un unghi drept.
99
D C
A B
Consecinţa definiţiei: Dreptunghiul are toate unghiurile drepte:

    
m Aˆ  m Bˆ  m Cˆ  m Dˆ  90 . 0
Proprietăţi:
1. Diagonalele unui dreptunghi sunt congruente: [AC]  [BD];
2. Mediatoarele laturilor dreptunghiului sunt axele de simetrie ale figurii.
Notaţie: L = lungimea; l = lăţimea.

Perimetrul dreptunghiului: P = 2  (L + l)
Aria dreptunghiului: A = L  l.
8.4.5. Rombul
Definiţie: Rombul este paralelogramul cu două laturi alăturate congruente.
O
B D
Consecinţa definiţiei: Rombul are toate laturile congruente:

[AB]  [BC]  [CD]  [DA].
100
Proprietăţi:
1. Diagonalele rombului sunt bisectoarele unghiurilor rombului: BAˆ C  CAˆ D ,
etc.;
2. Diagonalele rombului sunt perpendiculare: AC  BD;
3. Diagonalele rombului sunt axele de simetrie ale figurii.
Notaţie: l = lungimea laturii rombului.

Perimetrul rombului: P = 4  l.
d1  d 2
Aria rombului: A  .
2
8.4.6. Pătratul
Definiţie: Pătratul este paralelogramul cu un unghi drept şi două laturi alăturate

congruente.
Altfel spus, pătratul este şi dreptunghi şi romb.
D C
A B
Consecinţa definiţiei: Pătratul are toate unghiurile drepte şi toate laturile

congruente.
Notaţie: l = lungimea laturii pătratului.

Perimetrul pătratului: P = 4  l.
Aria pătratului: A = l2.
8.4.7. Trapezul
Definiţie: Trapezul este patrulaterul cu două laturi paralele şi celelalte două

neparalele. Laturile paralele se numesc baze, baza mare, notată cu B şi baza
mică, notată cu b.
101
b
c
a i
Notăm lungimile laturilor neparalele cu a, respectiv c.

Înălţimea trapezului este distanţa dintre laturile paralele, se notează cu i.
Perimetrul trapezului: P = B + b + a + c.
Aria trapezului: A 
B  b   i .
2
8.5. CERCUL
8.5.1. Definiţii
Definiţie: Cercul este locul geometric al punctelor din plan egal depărtate de un
punct fix, numit centru. Distanţa de la centru la punctele cercului se numeşte
rază.
R
O A
Segmentul care uneşte două puncte ale cercului se numeşte coardă. O coardă
care trece prin centrul cercului se numeşte diametru.
Un unghi cu vârful în centrul cercului se numeşte unghi la centru. Un unghi cu
vârful pe cerc ale cărui laturi sunt coarde se numeşte unghi înscris în cerc.
102
8.5.2. Poziţiile unei drepte faţă de cerc
1. Dreaptă secantă este o dreaptă care taie cercul în două puncte. Distanţa de la
centrul cercului la această dreaptă este mai mică decât raza cercului.
2. Dreaptă tangentă la cerc este o dreaptă care atinge cercul într-un punct.
Distanţa de la centrul cercului la această dreaptă este egală cu raza cercului.
Raza cercului este perpendiculară pe tangentă în punctul de tangenţă.
3. Dreaptă exterioară cercului este o dreaptă care nu are puncte comune cu

cercul. Distanţa de la centrul cercului la această dreaptă este mai mare decât raza
cercului.
dreaptă secantă dreaptă tangentă dreaptă exterioară
8.5.3. Lungimea şi aria cercului
Se notează lungimea razei cercului cu R.

Lungimea cercului: L = 2  R.
Aria cercului: A =  R2.
 este un număr iraţional,  = 3,141592653... .
8.6. CORPURI GEOMETRICE
8.6.1. Prisma
Definiţie: Fie S o suprafaţă poligonală inclusă într-un plan α, d o dreaptă care nu

este paralelă cu planul α şi nici conţinută în acesta şi β un plan paralel cu planul
α. Pentru fiecare punct M  S se consideră dreapta paralelă cu d care trece prin
M şi care intersectează planul β într -un punct N. Mulţimea formată din
reuniunea tuturor segmentelor [MN] se numeşte prismă.
103
Locul geometric al punctelor N  β din definiţia precedentă este o suprafaţă
poligonală S’ congruentă cu S.
Suprafeţele poligonale S şi S’ se numesc bazele prismei.
Fie S = [A1A2...An] şi S’ = [B1B2...Bn].
Paralelogramele [AiAi+1Bi+1Bi] se numesc feţe laterale.
Segmentele [AiAi+1] sunt muchiile bazei, iar [AiBi] sunt muchiile laterale.
Punctele Ai, Bi se numesc vârfuri.
Distanţa dintre planele bazelor se numeşte înălţimea prismei.
În funcţie de poligonul de la bază, prismele pot fi: triunghiulare, patrulatere,

pentagonale, hexagonale, etc..
Notaţie: Ab aria bazei, Al aria laterală, At aria totală, I înălţimea prismei.

Aria bazei este aria suprafeţei poligonale de la baza prismei.
Aria laterală este suma ariilor feţelor laterale.
Aria totală: At = Al + 2  Ab.
Volumul prismei: V = Ab  I.
B1 B3
B2
A1 A3
A2
Prismă triunghiulară oblică
Prisma dreaptă este prisma care are muchiile laterale perpendiculare pe planul
bazei.
Prisma cu poligonul bazei paralelegram se numeşte paralelipiped.
Paralelipipedul drept cu baza dreptunghi se numeşte paralelipiped dreptunghic.
Paralelipipedul dreptunghic are toate feţele dreptunghiuri.
Se notează lungimea, lăţimea şi înălţimea paralelipipedului dreptunghic cu a, b,
c.
Aria totală a paralelipipedului dreptunghic: A = 2 (ab + bc + ac).
Volumul paralelipipedului dreptunghic: V = a  b  c.
104
Paralelipiped dreptunghic Cub
Cubul este paralelipipedul dreptunghic cu toate feţele pătrate.

Se notează lungimea muchiei cubului cu l.
Aria totală a cubului: A = 6  l 2.
Volumul cubului: V = l 3.
8.6.2. Piramida
Definiţie: Fie S = [A1A2...An] o suprafaţă poligonală într-un plan α şi un punct

V  α. Se numeşte piramidă de vârf V şi bază S reuniunea tuturor segmentelor
[VA], unde
A  S.
S se numeşte baza piramidei. Suprafeţele triunghiulare [VAiAi+1] se numesc feţe

laterale. [VAi] se numesc muchii laterale, iar [AiAi+1] sunt muchiile bazei.
Punctele V, A1, ..., An se numesc vârfuri.
Perpendiculara dusă din vârful V pe planul bazei se numeşte înălţimea
piramidei.
În funcţie de poligonul de la bază, piramidele pot fi: triunghiulare (tetraedru),
patrulatere, penatagonale, hexagonale, etc..
105
V
A1 A3
A2
Notaţie: Ab aria bazei, Al aria laterală, At aria totală, I înălţimea piramidei.

Aria bazei este aria suprafeţei poligonale de la baza piramidei.
Aria laterală este suma ariilor feţelor laterale.
Aria totală: At = Al + Ab.
Ab  I
Volumul piramidei: V  .
3
8.6.3. Cilindrul
Definiţie: Fie D un disc inclus într-un plan α, d o dreaptă care nu este paralelă cu
planul α şi nici conţinută în acesta şi β un plan paralel cu planul α. Pentru fiecare
punct M  D se consideră dreapta paralelă cu d care trece prin M şi care
intersectează planul β într -un punct N. Mulţimea formată din reuniunea tuturor
segmentelor [MN] se numeşte cilindru circular.
Locul geometric al punctelor N  β din definiţia precedentă este un disc D’

congruent cu D.
Dacă dreapta d este perpendiculară pe α, atunci cilindrul se numeşte cilindru
circular drept. Segmentele [PP’], unde P este pe cercul bazei inferioare, iar P’
pe cercul bazei superioare şi PP’ d, se numesc generatoare. Raza cercului
bazei este raza cilindrului. Distanţa dintre planele bazelor este înălţimea
cilindrului. În cazul cilindrului circular drept, înălţimea este egală cu
generatoarea.
106
H G
Notaţie: Ab aria bazei, Al aria laterală, At aria totală, H înălţimea cilindrului, G

generatoarea, R raza.
Aria bazei este aria discului de la baza cilindrului: Ab =  R2.
Aria laterală: Al = 2  RG.
Aria totală: At = Al + 2  Ab = 2  R(G + R).
Volumul cilindrului: V = Ab  H =  R2H.
8.6.4. Conul
Definiţie: Fie D un disc într-un plan α şi un punct V  α. Se numeşte con

circular de vârf V şi bază D reuniunea tuturor segmentelor [VA], unde A  D.
Segmentele [VP], unde P este pe cercul bazei inferioare, se numesc generatoare.

Raza cercului bazei este raza conului. Perpendiculara din V pe planul bazei este
înălţimea conului.
Dacă înălţimea conului cade în centrul cercului bazei, conul se numeşte con
circular drept. Într-un con circular drept, generatoarele sunt congruente.
Într-un con circular drept facem următoarea notaţie: Ab aria bazei, Al aria
laterală, At aria totală, H înălţimea conului, G generatoarea, R raza.
107
G
H
Atunci G2 = R2 + H2.
Aria bazei este aria discului de la baza conului: Ab =  R2.
Aria laterală: Al =  RG.
Aria totală: At = Al + Ab =  R(G + R).
Ab  H R 2 H
Volumul: V   .
3 3
8.6.5. Sfera
Definiţie: Sfera este locul geometric al punctelor din spaţiu egal depărtate de un
punct fix, numit centru. Distanţa de la centru la punctele sferei se numeşte raza
sferei.
Corpul sferic este reuniunea dintre sferă şi interiorul acesteia.
Se notează cu R lungimea razei sferei.
108
Aria sferei: A  4R 2 .
4R 3
Volumul sferei: V  .
3
8.7. PROBLEME
1. Să se calculeze aria unui dreptunghi ştiind că are perimetrul de 42 m, iar

lăţimea şi lungimea sunt în raportul de 3/4. Ce lungime are diagonala
dreptunghiului?
2. Determinaţi aria triunghiului echilateral de latură 6 cm.
3. Să se demonstreze că mijloacele laturilor unui romb sunt vârfurile unui

dreptunghi, iar mijloacele laturilor unui dreptunghi sunt vârfurile unui romb.
4. Să se determine raportul dintre aria unui cerc şi aria pătratului înscris în cercul
respectiv.
5. Să se demonstreze că miljoacele laturilor unui patrulater convex sunt vârfurile

unui paralelogram.
6. O piscină în formă de paralelipiped dreptunghic are lungimea de 18 m,

lăţimea de 6 m şi adâncimea de 3 m. Câţi litri de apă sunt necesari pentru a
umple piscina? Ce suprafaţă de material impermeabil s-a folosit pentru a o
căptuşi?
7. Un cilindru are raza bazei de 4 cm. Cilindrul este plin cu apă până la înălţimea
de 12cm. Se introduce în cilindru o sferă cu raza de 3 cm. Cu câţi cm se ridică
nivelul apei din cilindru?
8. O piramidă metalică are baza un pătrat cu latura de 16 cm, iar înălţimea

piramidei este 6 cm. Care este muchia cubului care se obţine din piramidă prin
topire şi remodelare?
9. Să se determine aria şi perimetrul unui triunghi dreptunghic care are

proiecţiile catetelor pe ipotenuză de 4 cm, respectiv 9 cm?
10. Care este înălţimea unui con a cărui suprafaţă laterală desfăşurată reprezintă
un sector de cerc de 216o şi raza de 10 dm?
11. Să se determine aria unui trapez isoscel care are baza mare de 30 cm, baza
mică de 20cm şi laturile neparalele de 13 cm.
109
1. Care sunt noţiunile primare din sistemul axiomatic al lui Birkhoff?
2. Care dintre axiome este specifică geometriei euclidiene şi o diferenţiază pe

aceasta de alte geometrii?
3. Dacă două plane distincte au un punct comun, atunci ele au ...................

comună.
3. Ce este o linie poligonală? Dar un poligon? Ce este o suprafaţă poligonală?
4. Centrul de greutate al triunghiului este punctul de intersecţie a .................. .
5. În triunghiul ........................... mediana corespunzătoare bazei este şi înălţime

şi bisectoare şi mediatoare.
6. Într-un paralelogram ........................... opuse şi ......................... opuse sunt

congruente.
7. Paralelogramul are ......................... de simetrie.
8. Dreptunghiul are diagonalele ......................... .
9. Axele de simetrie ale rombului sunt ............................. sale.
10. Cercul este locul geometric al punctelor din plan

........................................................ .
11. Într-un trapez, unghiurile alăturate unei laturi neparalele sunt

.............................. .
12. Paralelipipedul este o ...................... cu baza ........................... .
13. Paralelipipedul dreptunghic este o prismă ...................... cu baza

.......................... .
14. Cubul are ........... feţe în formă de .............. .
15. Sfera este locul geometric al punctelor din spaţiu ............................................

.
110
16. Rombul are toate laturile ........................... .
17. Dacă într-un patrulater convex diagonalele se taie în părţi egale, atunci el
este ....................... .
8.9. RĂSPUNSURI – FIŞA DE AUTOEVALUARE
1. Punct, dreaptă, plan, distanţă, măsură.
2. Axioma paralelelor:
B13: Fiind date o dreaptă a şi un punct A care nu îi aparţine, în planul

determinat de dreapta a şi punctul A, există cel mult o dreaptă b care conţine
punctul A şi este paralelă cu dreapta a.
3. o dreaptă
4. medianelor
5. isoscel
6. laturile şi unghiurile
7. centru
8. congruente
9. diagonalele
10. egal depărtate de un punct fix numit centru
11. suplementare
12. prismă ... paralelogram
13. dreaptă ... dreptunghi
14. şase ... pătrat
15. egal depărtate de un punct fix numit centru
111
16. congruente
17. paralelogram.

1. Miron, R.; Brânzei D.; Fundamentele aritmeticii şi geometriei, Editura
Academiei, Bucureşti, 1983
2. Brânzei, D.; Onofraş E.; Aniţa S.; Isvoranu Gh.; Bazele raţionamentului
geometric, Editura Academiei, Bucureşti, 1983
3. Brânzei, D.; Aniţa S.; Cocea C.; Planul şi spaţiul euclidian, Editura
Academiei, Bucureşti, 1986
4. Vodă V.; Triunghiul – ringul cu trei colţuri, Editura Albatros, Bucureşti, 1979
112
9. MĂRIMI; MĂSURARE; UNITĂŢI DE MĂSURĂ
9.1. MĂRIMI FUNDAMENTALE ŞI MĂRIMI DERIVATE
Oamenii au creat şi utilizat unităţi de măsură, implicit mijloace de măsură

încă din cele mai vechi timpuri. Progresul în ştiinţă şi tehnică, precum şi
cunoaşterea, stăpânirea şi transformarea mediului sunt de neconceput fără
măsurări, fără mijloace de măsură şi unităţi de măsură. Operaţia de măsurare
constituie un atribut esenţial al civilizaţiei. A măsura o mărime oarecare
înseamnă a compara această mărime cu o alta, luată ca unitate de măsură.
Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească unităţile de măsură sunt
următoarele :
1. Unităţile trebuie să fie definite foarte precis. Unităţi care se foloseau înainte
de introducerea sistemului metric, de exemplu : palma, cotul pentru lungimi,
ocaua pentru masă, etc. nu îndeplineau această condiţie. definirea lor se face în
legătură cu fenomene fizice, în care intervine o mărime riguros constatată.
2. Sistemele de unităţi trebuie să fie aceleaşi pe tot globul pentru a uşura relaţiile
comerciale şi informaţiile de ordin ştiinţific.
3. Unităţile trebuie să fie cât mai utile şi uşor de mânuit – în problemele vieţii
sau în calcule – în legătură cu mărimile care se măsoară. De aceea, pe lângă
unitatea principală se adoptă şi unităţi mai mari şi mai mici decât ea, definite tot
în legătură cu unitatea principală. De exemplu, cu metrul se măsoară lungimea
camerei, a unei stofe, etc. ; drumurile sau căile ferate se măsoară cu kilometrul,
lungimile mici se măsoară cu centimetrul sau milimetrul, etc..
4. Pe cât posibil, unităţile de măsură trebuie legate de sistemul de numeraţie cu
baza 10 pentru a se uşura calculele.
Mărimile fizice sunt de două categorii : mărimi fundamentale şi mărimi
derivate. Sistemul Internaţional de unităţi este un sistem coerent, simplu şi
raţional structurat, cu aplicabilitate în toate domeniile practicii, ştiinţei şi
tehnicii. În Sistemul Internaţional se consideră fundamentale şapte mărimi
fizice :
- în mecanică : lungimea, masa, timpul ;
- în termodinamică : temperatura ;
- în electricitate : intensitatea curentului electric ;
- în optică : intensitatea luminoasă ;
- în chimie : cantitatea de substanţe.
Celelalte mărimi se definesc cu ajutorul relaţiilor, pe baza mărimilor
fundamentale. Acestea se numesc mărimi derivate. De exemplu: aria, volumul,
densitatea, viteza, acceleraţia, presiunea, etc..
Corespunzător mărimilor fundamentale se definesc unităţile
fundamentale, care sunt : pentru lungime metrul (m), pentru masă kilogramul
113
(kg), pentru timp secunda (s), pentru temperatură kelvinul (K), pentru
intensitatea curentului electric amperul (A), pentru intensitatea luminoasă
candela (cd), pentru cantitatea de substanţe molul (mol).
Pentru acestea se construiesc etaloane prototip. Prin comparaţie cu
etaloanele prototip se fac copii identice de primul, al doilea şi al treilea ordin.
Acestea din urmă se păstrează la institutele metrologice şi de cercetări. Numai
copiile efectuate după etaloanele de al treilea ordin se folosesc în practica zilnică
în comerţ, ateliere, unităţi de producţie, şantiere, etc.. Acestea se numesc măsuri
şi cu ele se lucrează în mod obişnuit.
9.2. LUNGIMEA. UNITĂŢI DE MĂSURĂ PENTRU LUNGIME
Unitatea de măsură pentru lungime este metrul (prescurtat m). Această

unitate a fost fixată întâi în Franţa, în aprilie 1795. Pentru a se avea un model
fix, precis definit al metrului, s-a construit un metru din platină care se păstrează
la Paris în condiţii care să asigure o lungime absolut constantă (temperatură
constantă pentru a evita dilatarea, un material dur şi rezistent). Acest metru se
numeşte metrul etalon. Copii după metrul etalon (bare care respectă aceleaşi
condiţii de exactitate cu lungimi egale cu ale metrului etalon) au construit şi
celelalte ţări. Diversele instrumente de măsurat lungimi (metrul de lemn, ruletele
din metal, etc.) se construiesc după aceste modele exacte sub supravegherea unui
serviciu special al fiecărui stat, serviciul de măsuri, care are în grijă construirea
sau verificarea instrumentelor de măsură.
Lungimea metrului s-a fixat la început (în 1795) în legătură cu lungimea
meridianului pământesc, la măsurarea căruia au luat parte cei mai pricepuţi
oameni de ştiinţă din acel timp (Laplace, Lagrange, D’Allembert). S-a luat un
metru ca a zecea milioana parte din sfertul unui cerc meridian. Ulterior s-a
constatat că, dintr-o eroare legată de calculul turtirii Pământului, distanţa etalon
era cu 0,2 mm mai mică decât definiţia originală; s-a stabilit însă ca etalonul să
rămână definiţia unităţii de măsură. În 1960, definiţia metrului a fost înlocuită
cu lungimea egală cu 1 650 763,73 lungimi de undă în vid ale radiaţiei care
corespunde tranziţiei între nivelele 2p10 şi 5d5 ale atomului de kripton 86.
În 1983, această definiţia a fost înlocuită cu definiţia curentă, distanţa
parcursă de lumină în vid în 1/299 792 458 dintr-o secundă. Viteza luminii în
vid este fixată prin definiţie la valoarea de 299 792 458 m/s.
Submultiplii şi multiplii metrului sunt daţi în tabelul următor:
114
Submultipli Multipli
Factor Nume Simbol Factor Nume Simbol
10−1 decimetru dm 101 decametru dam
10−2 centimetru cm 102 hectometru hm
10−3 milimetru mm 103 kilometru km
10−6 micrometru (micron) µm 106 megametru Mm
10−9 nanometru nm 109 gigametru Gm
10−12 picometru pm 1012 terametru Tm
10−15 femtometru (fermi) fm 1015 petametru Pm
10−18 attometru am 1018 exametru Em
10−21 zeptometru zm 1021 zettametru Zm
10−24 yoctometru ym 1024 yottametru Ym
Pentru măsurarea lungimilor se folosesc diverse instrumente de măsură, în

funcţie de specificul activităţii şi de necesitatea preciziei: metrul liniar, rigla
115
gradată, metrul tâmplarului, metrul de croitorie, ruleta, kilometrajul cu care sunt
dotate maşinile, şublerul, laser-metrul, etc..
9.3. MASA. UNITĂŢI DE MĂSURĂ PENTRU MASĂ

Kilogramul (prescurtat kg) este unitatea de măsură pentru masă, în
Sistemul Internaţional de Unităţi de Măsură (SI).
Este singura unitate fundamentală formată cu ajutorul unui prefix. Astfel,
deşi conform prefixului kilo un kilogram este 1 000 grame, nu gramul este
considerat unitatea fundamentală, ci kilogramul.
Kilogramul a fost creat ca fiind masa unui decimetru cub (1 dm³) de apă
la temperatura de 4°C şi presiune atmosferică normală. Deoarece definiţia
presiunii face apel la unitatea de măsură pentru masă, kilogramul nu poate fi
definit formal astfel. Ca urmare, kilogramul este masa etalonului păstrat la
Biroul de Măsuri şi Unităţi din Paris.
Nu este corectă utilizarea kilogramului ca unitate de măsură pentru
greutate sau pentru forţe în general. Greutăţile şi, în general, forţele, se măsoară
în newtoni. Pentru măsurarea forţelor se foloseşte uneori o unitate numită
kilogram-forţă, notată kgf, egală cu greutatea unui corp cu masa de 1kg la
suprafaţa Pământului. 1kgf ≈ 9.8N.
Submultiplii kilogramului sunt următorii, iar 1 kg este echivalent cu:

10 hectograme (hg)
100 decagrame (dag)
1 000 grame (g)
10 000 decigrame (dg)
100 000 centigrame (cg)
1 000 000 miligrame (mg)
Multiplii kilogramului sunt:
1 chintal (q) = 100 kg
1 tonă (t) = 1 000 kg
1 vagon (w) = 10 000 kg
Pentru măsurarea masei se folosesc diverse cântare şi balanţa.
9.4. TIMPUL. UNITĂŢI DE MĂSURĂ PENTRU TIMP
Oamenii au folosit la început ca unitate de măsură pentru timp ziua

solară, adică intervalul de timp care trece din momentul când Soarele trece la
meridianul locului (când are înălţimea maximă deasupra orizontului) până a
doua zi când trece din nou la meridianul locului. Această unitate îndeplinea
condiţia de a fi legată de problemele vieţii. Dar acest interval de timp nu este
absolut constant în timpul unui an, din cauză că mişcarea Pământului în jurul
Soarelui nu este uniformă în timp de un an.
116
Ziua siderală. Intervalul de timp scurs între două treceri consecutive ale
unei stele fixe la meridianul locului se numeşte zi siderală şi este riguros
constantă (egală cu timpul unei rotaţii complete a Pământului în jurul axei
polilor). Această unitate este folosită în astronomie. Nu este folosită în practică
deoarece nu este conformă cu necesităţile vieţii. Între ziua solară şi cea siderală
este o diferenţă de aproximativ 4 minute. Această diferenţă se acumulează cu
trecerea mai multor zile şi se ajunge la situaţia ca într-o zi Soarele să treacă la
meridian (să fie miezul zilei) la ora siderală 12, pentru ca, după 6 luni, tot la ora
siderală 12 Soarele să fie la meridian în partea cealaltă, adică să fie miezul
nopţii.
Ziua solară mijlocie. Pentru a se găsi o zi – ca durată de timp – care să fie
şi riguros constantă şi legată de ziua solară obişnuită, în astronomie se introduce
noţiunea de zi solară mijlocie. Durata ei absolut exactă se fixează cu ajutorul
observaţiilor şi calculelor astronomice.
Subdiviziuni ale zilei solare mijlocii. O zi solară mijlocie se împarte în 24
de ore, ora în 60 de minute, iar minutul în 60 de secunde.
Secunda, având simbolul „s”, este unitatea de măsură pentru timp, fiind în
Sistemul Internaţional una dintre cele şapte unităţi fundamentale. Este definită
ca durata a 9 192 631 770 de perioade ale radiaţiei ce corespunde tranziţiei
dintre cele două niveluri hiperfine ale stării fundamentale ale atomului de cesiu
133 în repaus la temperatura de 0 K.
Denumirile iniţiale pentru subdiviziunile orei erau în latina medievală
"pars minuta prima" şi "pars minuta secunda" (adică parte mică de primul rang
şi respectiv parte mică de rangul al doilea). Prin simplificarea acestor expresii s-
a ajuns la minutul şi respectiv secunda de astăzi.
Numărul 60 folosit în divizarea orei şi a minutului este probabil moştenit
de la sistemul de numeraţie în baza 60 folosit de babilonieni. Se bănuieşte că
ziua a fost împărţită pentru prima dată în 24 de părţi de către vechii egipteni.
Secunda a fost, ca urmare, definită ca 1/86400 din zi (ziua solară medie).
Datorită neuniformităţii mişcării de rotaţie a Pământului, odată cu creşterea
preciziei ceasurilor, a devenit necesară modificarea definiţiei secundei. În 1960,
secunda a fost redefinită ca fracţiunea 1/31 556 925,9747 a anului tropic la
1900/01/0 la ora 12 timpul efemeridelor. În 1967, în urma progresului efectuat
în realizarea ceasurilor atomice, secunda a fost din nou redefinită ca durata a 9
192 631 770 de perioade ale radiaţiei ce corespunde tranziţiei dintre cele două
niveluri hiperfine ale stării fundamentale ale atomului de cesiu 133. În 1997 a
fost adăugată precizarea temperaturii considerate: 0 K.
Unităţi de timp mai mari decât o zi. Intervalul de timp în care Pământul
face o rotaţie completă în jurul Soarelui se numeşte an astronomic. Este un
interval constant, însă nu este egal cu un număr întreg de zile. Anul astronomic
are 365,2422 zile solare mijlocii. Anul calendaristic însă trebuie să aibă un
număr întreg de zile. Problema de a alcătui un calendar cât mai just, în care anul
să aibă un număr întreg de zile, fără să se depărteze prea mult de anul
117
astronomic este una dintre problemele ştiinţifice cele mai vechi, este o problemă
care a dat un impuls important cercetărilor astronomice şi cercetărilor
matematice legate de astronomie.
Prima soluţie este următoarea. Deoarece anul real are 365 zile şi aproape
1/4, anul calendaristic are 365 zile, iar din 4 în 4 ani, va avea 366 zile. Astfel,
anii al căror număr este divizibil cu 4 (2004, 2008) au câte 366 de zile; ei se
numesc ani bisecţi. Această soluţie ar fi perfectă dacă anul astronomic ar avea
exact 365,25 zile. Procedând ca mai sus, se adaugă prea mult (o zi la 4 ani);
trebuie scăzute 3 zile la 400 de ani. Pentru a realiza această scădere, se convine
ca anii care au ca număr un multiplu de 100, iar numărul sutelor nu este
multiplu de 4 să nu fie bisecţi, să aibă tot 365 de zile. De exemplu, anii 2100,
2200, 2300 sunt divizibili cu 4, dar nu vor fi bisecţi. Anul 2400 este bisect
pentru că numărul sutelor este divizibil cu 4.
Fusuri orare. Având în vedere că momentul în care Soarele este la
meridianul locului pentru diferite localităţi de pe glob, momentul de la care se
începe numărarea orelor diferă în funcţie de poziţia acestora. Pământul face o
rotaţie de 360o în 24 de ore, aşadar într-o oră parcurge 15o. Două localităţi ale
căror longitudini diferă prin 15o, au ora reală diferită prin o oră. În schimb, în
cadrul aceluiaşi stat, ora trebuie să fie aceeaşi. Pe continentul european, statele
sunt împărţite în funcţie de poziţia geografică în trei categorii: ora Europei de
vest, ora Europei centrale şi ora Europei de est, categorie din care face parte şi
România. De exemplu, Anglia este în urma României cu 2 ore, Germania cu o
oră, iar Rusia are avans de o oră. În plus, o convenţie internaţională impune
adoptarea orei de vară care este cu o oră în avans faţă de ora de iarnă, având în
vedere utilizarea economică a resuselor energetice.
Ca instrumente de măsură pentru timp se utilizează ceasul, cronometrul,
clepsidra, calendarul. Pentru stabilirea orei exacte există ceasurile atomice,
deosebit de precise la ora actuală.
9.5. ARIA. UNITĂŢI DE MĂSURĂ PENTRU ARIE
Aria este o mărime derivată. Unitatea de măsură pentru arie este aria unui
pătrat cu latura de 1 m, arie numită metru pătrat (m2).
Submultiplii metrului pătrat sunt:
- decimetrul pătrat: 1 m2 = 100 dm2
- centimetrul pătrat: 1 m2 = 10 000 cm2
- milimetrul pătrat: 1 m2 = 1 000 000 mm2
Multiplii metrului pătrat sunt:
- decametrul pătrat: 1 dam2 = 1 a (ar) = 100 m2
- hectometrul pătrat: 1 hm2 = 1 ha (hectar) = 10 000 m2
- kilometrul pătrat: 1 km2 = 1 000 000 m2
118
Aria nu se măsoară direct, se calculează, utilizând diverse formule, în funcţie
de forma suprafeţei.
9.6. VOLUMUL. UNITĂŢI DE MĂSURĂ PENTRU VOLUM
Volumul este o mărime derivată. Unitatea sa de măsură în Sistemul

Internaţional este metrul cub (m3).
Submultiplii metrului cub sunt:
- decimetrul cub: 1 m3 = 1 000 dm3
- centimetrul cub: 1 m3 = 1 000 000 cm3
- milimetrul cub: 1 m3 = 1 000 000 000 mm3
Multiplii metrului cub sunt:
- decametrul cub: 1 dam3 = 1 000 m3
- hectometrul cub: 1 hm3 = 1 000 000 m3
- kilometrul cub: 1 km3 = 1 000 000 000 m3
Volumul se calculează, utilizând diverse formule în funcţie de forma
corpului.
O mărime nestandard prin care se specifică în general volumul vaselor
este capacitatea. Unitatea de măsură pentru capacitate este litrul (prescurtat
l), folosită foarte mult în practică.
Relaţia dintre această unitate de măsură şi unitatea standard pentru volum
este:
1 l = 1 dm3.
Multiplii şi submultiplii litrului cresc şi descresc din 10 în 10.
Submultiplii litrului:
- decilitrul: 1 l = 10 dl;
- centilitrul: 1 l = 100 cl;
- mililitrul: 1 l = 1 000 ml.
Multiplii litrului:
- decalitrul: 1 dal = 10 l;
- hectolitrul: 1 hl = 100 l;
- kilolitrul: 1 kl = 1 000 l.
Capacitatea vaselor se măsoară utilizând vase gradate.
9.7 VITEZA. UNITĂŢI DE MĂSURĂ PENTRU VITEZĂ
Viteza este o mărime derivată care depinde de distanţa parcursă şi timpul

necesar parcurgerii acesteia. Astfel se poate calcula o viteză medie, care rezultă
din formula:
d
v
t
119
În consecinţă, unitatea de măsură standard pentru măsurarea vitezei este
metrul pe secundă (m/s). În practică se utilizează kilometrul pe oră (km/h).
Relaţiile dintre acestea sunt:
1 m/s = 0,001 km/s = 3,6 km/h
1 km/h = 1000 m/h = 1000 / 3600 m/s = 0,2(7) m/s.
9.8. PROBLEME
1. Să se transforme în cm următoarele măsuri: 5 m 6 dm 3 cm; 1 dam; 3hm 8

dam 5 dm; 8 km 2 dam 7 dm.
2. Să se transforme în unităţi de volum: 3 l; 1 dal; 1 hl; 1 kl; 2 450 l; 3 cl; 7 ml.
3. Ce distanţă este de la podul situat pe şosea la kilometrul 14 + 8 hm până la

cantonul de la kilometrul 22 + 3hm?
4. Din 14 m de stofă se fac 5 costume. Câtă stofă intră la un costum?
5. Pentru construcţia unui gard lung de 23m 70 cm se bat stâlpi la distanţa de

2m 50cm unul de altul. Poarta se aşează ântre doi stâlpi care sunt unul la 5 m şi
altul la 6m 20 cm de la capătul gardului. Câţi stâlpi trebuie?
6. Dintr-o tablă dreptunghiulară cu dimensiunile de 15 cm, respectiv 10 cm se

taie din fiecare colţ câte un pătrat cu latura de 1 cm. Marginile rămase se îndoaie
în sus şi se construieşte o cutie. Să se afle volumul acestei cutii.
7. Un rezervor în formă de paralelipiped dreptunghic cu dimensiunile de 4 m 30

cm, 3m, 2 m 50 cm este plin cu apă. Se scoate apa cu o găleată având
capacitatea de 13 l 5dl. Câte găleţi pline se vor scoate?
8. Patru lădiţe cu roşii au cântărit 132 kg. O lădiţă goală cântăreşte 1 kg 500 g.
Din 4kg 200 g de roşii rezultă 1 kg bulion. Câte kilograme de bulion s-au făcut
cu roşiile din cele 4 lădiţe?
9. S-au cumpărat 2700 kg lemne de foc. Dacă se aşează lemnele în stivă, într-un
metru cub încap 450 kg lemne. Încap lemnele cumpărate într-o magazie cu
dimensiunile 1,5m, 2m, 2m 5dm?
10. Un ceas merge înainte cu 14 minute 45 secunde şi arată ora 3, 7 minute şi 10

secunde. Ce oră este în realitate?
11. Arhimede a murit în anul 212 înainte de Christos. Câte secole şi câţi ani au
trecut de la data morţii lui Arhimede până în ziua de azi?
120
12. Acceleratul parcurge distanţa Bucureşti – Ploieşti de 60 km într-o oră. Într-o
zi a fost oprit timp de 5 minute la jumătatea drumului. Cu ce viteză trebuie să îşi
continue drumul pentru a ajunge la ora stabilită în program la Ploieşti?
13. Viteza luminii este de 300 000 km/s. Lumina ajunge de la Soare la Pământ
în 8 minute şi 19 secunde. Să se afle distanţa de la Soare la Pământ; să se
rotunjească la milioane de kilometri.
1. Care dintre următoarele mărimi sunt mărimi fizice fundamentale: viteza,

masa, lungimea, densitatea, volumul, intensitatea luminoasă?
2. Kilogramul este unitatea de măsură în Sistemul Internaţional pentru

.................. .
3. Câţi metri reprezintă 2 cm 8 mm?
4. Să se transforme în dm3: 2 kl 3 hl 45 dal 4 l.
5. Care dintre următorii ani reprezintă ani bisecţi: 1980, 1900, 1996, 2100, 2000,
2400, 2404, 2100?
6. Ordonaţi crescător următoarele viteze: 2 m/s, 8 km/h, 121 m/min.
7. Câte zile sunt din 12 ianuarie ora 12 până în 8 martie ora 12, anul 2008?
8. Câte minute sunt de luni, ora 14 până joi, ora 12 şi 35 minute, aceeaşi
săptămână?
9.10. RĂSPUNSURI – FIŞA DE AUTOEVALUARE
1. masa, lungimea, intensitatea luminoasă.
2. masă
3. 0,028 m.
4. 2754 l = 2754 dm3.
121
5. 1980, 1996, 2000, 2400, 2404.
6. 2 m/s = 7,2 km/h, 121 m/min = 7,26 km/h, 8km/h.
7. 56 zile
8. 4235 minute.
1. Rusu, E., Aritmetica, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1967

2. Neacşu, I., Metodica predării matematicii la clasele I-IV, Editura Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti, 1988.
122

Matematica - MARCUT Ioana PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Matematica - MARCUT Ioana PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

MATEMATICĂ

lector univ. dr. Ioana Gabriela Mărcuț

1.1. PROPOZIŢII LOGICE

În logica matematică, prin propoziţie logică se înţelege un enunţ despre

Notăm mulţimea propoziţiilor cu P şi definim funcţia v definită pe P cu

1.2. OPERATORI LOGICI

1.2.1. Negaţia logică

Negaţia logică este un operator logic care acţionează asupra unei

Exemple: p: “Pământul este o planetă” ; v(p) = 1

Negaţia logică se poate defini prin următorul tabel:

O proprietate importantă a acestui operator este faptul că negarea negaţiei

1.2.2. Disjuncţia logică

Disjuncţia logică este un operator logic care compune două propoziţii,

v(p) v(q) v(pq)

Proprietăţi ale disjuncţiei logice:

v(p) v(q) v( r) v(pq) v((pq) v(qr v(p(qr

Se observă că în coloanele marcate s-au obţinut aceleaşi valori, ceea ce

1.2.3. Conjuncţia logică

Conjuncţia logică se poate defini prin următorul tabel de adevăr:

v(p) v(q) v(pq)

Proprietăţi ale conjuncţiei logice:

Proprietăţi care leagă conjuncţia, disjuncţia şi negaţia:

v( (pq)) = v( p q)

Se va demonstra cu ajutorul tabelului de adevăr ultima proprietate.

v(p) v(q) v(pq) v( (pq)) v( p) v( q) v( p q)

Comparând coloanele marcate, se observă că s-au obţinut aceleaşi valori.

1.2.4. Implicaţia logică

Implicaţia logică a propoziţiilor p şi q ( în această ordine ) este propoziţia

v(p) v(q) v(pq)

O proprietate importantă a implicaţiei este:

1.2.5. Echivalenţa logică

Echivalenţa logică este operatorul logic prin care se compun două

Echivalenţa logică se poate defini prin următorul tabel de adevăr:

v(p) v(q) v(pq)

v(p v(q) v(r v(qr v(p(qr v(p v(pr v((pq)(p v((p(qr))((p

Expresia din coloana marcată are totdeauna valoarea 1, deci reprezintă o

1.3. PREDICATE LOGICE

1.3.1. Definiţie şi exemple

Se numeşte predicat logic o propoziţie care depinde de variabile şi care

p(x,y): “x divide pe y”, x şi yN. Propoziţiile p(2,6), p(5,15), p(14,56) sunt

Fie E o mulţime şi p(x) un predicat. Enunţul: “oricare ar fi x din

1.3.3. Reguli de negaţie

În cazul în care se neagă o propoziţie logică formulată cu ajutorul

1.4. TEOREME ÎN MATEMATICĂ

Teoremele în matematică sunt afirmaţii de forma: "dacă p, atunci q", ceea

1.5. PROBLEME PROPUSE

1. Să se determine valoarea de adevăr a următoarelor propoziţii:

2. Folosind tabele de adevăr, să se verifice:

1. Care dintre următoarele afirmaţii sunt propoziţii logice:

2. Care dintre propoziţiile logice următoare sunt adevărate:

3. Să se nege propoziţiile de la exerciţiul 2 şi să se determine valoarea de adevăr

4. Completaţi tabelul de valori:

v(p) v(q) v(pq) v(pq) v( p) v(pq) v( pq)

5. Care dintre operatorii logici următori au proprietatea de comutativitate:

6. Este valabilă distributivitatea în cazul:

7. Completaţi tabelul de valori pentru următoarele propoziţii şi deduceţi că

v(p) v(q) v(pq) v( (pq)) v( p) v( q) v( p q)

8. Se consideră predicatul p(x): "x+2=5", unde x este număr natural. Să se afle

9. Se consideră predicatul p(x,y): x - y = 4, x şi y sunt numere întregi. Să se afle

1.7. RĂSPUNSURI - fişa de autoevaluare:

5. b), c), e).

1.8. BIBLIOGRAFIE CAPITOLUL 1:

1. Cîrjan, Florin , Matematică pentru examenele de definitivat şi gradul II,