Articole de Giuvaergerie PDF

Articole de giuvaergerie
2. ARTICOLE DE GIUVAERGERIE
2.1 Metale preţioase şi aliaje

Din grupa metalelor preţioase fac parte aurul, argintul, platina şi
metalele platinice, respectiv osmiul, ruteniul, rodiul, iridiul şi paladiul, care
au un conţinut de cel puţin 96 % de metal preţios fin.∗
2.1.1 Argintul
Argintul este un metal alb, slab gălbui, foarte strălucitor, care se
topeşte la 960,5 °C. Este foarte maleabil şi ductil. El poate fi laminat în foi
având grosimi de 0,25 µm, iar dintr-un gram de argint se poate trage un fir
cu lungimea de 1800 m. Posedă o duritate (2,75 pe scara Mohs) şi o
rezistenţă la tracţiune reduse faţă de alte metale. Argintul este mai puţin dur
decât cuprul, dar mai dur decât aurul. Dintre toate metalele, argintul are cea
mai mare conductibilitate termică şi electrică.
Argintul posedă o rezistenţă ridicată la coroziune nefiind atacat decât
de hidrigenul sulfurat, care îl înnegreşte. Argintul este atacat de acidul
sulfuric şi acidul azotic chiar diluaţi, dar este mai rezistent la acţiunea
acidului clorhidric. Halogenurile de argint sunt fotosensibile,
descompunându-se în elemente sub acţiunea luminii, fiind folosite în
fotografia clasică.
În stare pură, argintul este utilizat în electronică la fabricarea
contactelor electrice ce intră în componenţa contactoarelor, releelor,
comutatoarelor şi pentru argintarea suprafeţelor.
Argintul se aliază preponderent cu cuprul. Acesta conferă o duritate
mai mare produselor şi, de aceea, aliajele argint-cupru sunt folosite la
fabricarea bijuteriilor, medaliilor, monedelor, tacâmurilor etc.
Mărimea care indică conţinutul de metal preţios existent într-un aliaj
este titlul. Titlul arată conţinutul de metal preţios existent în 1000 părţi de
aliaj şi se exprimă în miimi. Titlurile legale pentru bijuterii şi obiecte din
aliaje ale argintului diferă de la o ţară la alta. În România titlurile legale sunt
∗
LEGE nr. 261 din 29 aprilie 2002 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului
nr. 190/2000 privind regimul metalelor preţioase în România
135
Mărfuri metalo-chimice. Mărfuri din sticlă, ceramică şi lemn
925, 916, 875, 800, 750. În alte ţări mai sunt utilizate şi următoarele titluri:
950, 940, 935, 850, 835, 500.
Există o serie de aliaje care imită argintul şi sunt folosite la realizarea
bijuteriilor ieftine. Dintre acestea pot fi menţionate: aliajele care conţin 68%
cupru, 22 % nichel, 3,5 % cobalt, 5 % staniu, 1,5 % fier, alpacaua, aliajele
de aluminiu cu peste 99 % aluminiu.
2.1.2 Aurul
Aurul este un metal galben strălucitor, foarte dens (ρAu=19,3 g/cm3)
care se topeşte la 1065 °C şi are o duritate mai mică decât argintul (2,5 pe
scara Mohs) şi mai ridicată totuşi decât cea a zincului. Este cel mai maleabil
şi cel mai ductil dintre toate metalele putând fi laminat în foiţe având o
grosime de 0,1 µm. Ductilitatea este însă mult mai redusă prin impurificare
cu mici cantităţi de alte metale. Urme de stibiu, bismut, plumb sau staniu fac
aurul dur, casant şi neprelucrabil.
Aurul îşi datorează numele de metal nobil completei sale inerţii faţă
de aer şi apă∗. Aurul se dizolvă însă într-un amestec de acid clorhidric şi
acid azotic, numit apă regală, transformându-se în acid tetracloroauric.
Din cauză că aurul este un metal moale, se întrebuinţează sub formă
de aliaj. Deşi aurul este folosit cu predilecţie sub formă de aliaj cu argintul
sau cuprul, totuşi aurul poate fi aliat cu aproape toate metalele.
Culoarea aliajelor aurului este variată. Astfel, aliajele aurului cu
cuprul sunt mai mult sau mai puţin roşietice în funcţie de conţinutul de
metal de aliere, iar aliajele cu argintul sunt galbene. Zincul conferă aliajului
o culoare de la galben portocaliu la galben deschis. Aliajul aurului cu un
conţinut de 20 % paladiu este alb, purtând de aceea denumirea de aur alb,
aliajul cu aluminiul posedă în schimb culoarea violet, iar cele cu cadmiul
sunt verzui.
Aurul pur este folosit în procesul de fabricaţie a circuitelor integrate şi
la aurirea carcaselor ceasurilor, a stilourilor, tacâmurilor din oţel inoxidabil
şi a bijuteriilor din aliaje comune. Aliajele aurului sunt utilizate la
confecţionarea bijuteriilor, a carcaselor şi brăţărilor de ceas, a monedelor şi
medaliilor etc.
Conţinutul de aur dintr-un aliaj se exprimă prin intermediul titlului sau
al numărului de carate. Caratul este o măsură a conţinutului relativ în aur
∗
Podoabele de aur dezgropate după 60 de secole la Ur în Chaldeea au fost neschimbate, în
timp ce obiectele din cupru se transformaseră într-o pulbere verde.
136
egal cu a 24-a parte din masa totală a aliajelor acestuia. Transformarea
titlului în carate se realizează cu ajutorul formulei:
1000 ⋅ numãrul de carate
Titlul (‰) =
24
iar pentru a trece de la numărul de carate la titlu se aplică relaţia:
24 ⋅ titlul(‰)
Numărul de carate =
1000
În tabelul 2.1. este prezentată corespondenţa dintre titlu şi numărul de
carate.
Tabelul 2.1. Corespondenţa între titlu şi numărul de carate

Numărul Titlu Numărul Titlu
de carate de carate
24 1000 12 500
23 958,3 11 458,3
22 916,6 10 416,6
21 875 9 375
20 833,3 8 333,3
19 791,6 7 291,6
18 750 6 250
17 708,3 5 208,3
16 666,6 4 166,6
15 625 3 125
14 583,3 2 83,33
13 541,6 1 41,6
În România titlurile legale ale aliajelor de aur sunt:

• pentru bijuterii: 958, 900, 850, 750, 583, 500, 375;
• pentru tehnica dentară: 916, 833, 750.
În afara acestora, în alte ţări mai sunt utilizate şi următoarele titluri:
986, 920, 840, 580, 333, 250.
Aliajele care imită aurul folosite la realizarea bijuteriilor din metale
comune sunt: tombacul cu 90,5 % cupru, 6,5 % staniu şi 3 % zinc, bronzul
de aluminiu Amphor conţinând cupru aliat cu 7 – 10 % aluminiu şi aliajul
Laiton format din 85 – 90 % cupru şi 10 – 15 % zinc.
137
2.1.3 Platina
Platina este un metal alb-cenuşiu foarte dens (ρPt=21,45 g/cm3), fiind
metalul preţios cu cea mai ridicată temperatură de topire (1775 °C). Are o
duritate medie (4 pe scara Mohs) şi este forjabilă, ductilă şi maleabilă,
putând fi laminată în foi şi trefilată în fire foarte subţiri. Minereul de platină
conţine pe lângă platină şi alte cinci metale numite metale platinice. Acestea
sunt: ruteniul, rodiul, paladiul, osmiul, iridiul.
Rezistenţa sa la agenţii chimici este foarte mare. Platina nu se dizolvă
în nici un acid, cu excepţia apei regale şi de asemenea rezistă în aer, la orice
temperatură.
Platina se aliază cu aproape toate metalele. Cele mai des utilizate
aliaje sunt aliajele platină-paladiu, platină-paladiu-cupru, platină-rodiu.
Platina pură este utilizată la fabricarea aparatelor de laborator
(creuzete, capsule, spatule, electrozi), în industria electrotehnică se
utilizează sârma de platină pentru termocupluri, iar în industria chimică este
utilizată drept catalizator. Aliajele platinei sunt folosite la fabricarea
bijuteriilor şi carcaselor de ceas, la fabricarea rezistenţelor pentru cuptoare,
în tehnica dentară etc.
În România titlul legal al aliajelor de platină este 950, dar pe plan
mondial mai sunt utilizate următoarele titluri: 990, 970, 955.
Există şi o serie de aliaje care imită platina. Unele dintre ele au în
compoziţie aur sau argint, dar altele sunt formate numai din metale comune.
Dintre acestea pot fi menţionate: aliajul Belgica format din fier (74,5 %),
nichel (8,3 %) şi crom (15,6 %), aliajul Pallau pentru creuzete conţinând aur
(80 %) şi paladiu (20 %) şi un aliaj format din cupru (51 %), nichel (28 %),
zinc (17,1 %), argint (3 %) şi fier (1,5 %).
2.1.4 Marcarea metalelor preţioase

Marcarea metalelor preţioase este operaţiunea de certificare a titlului
prin aplicarea pe obiectele şi bijuteriile din aceste metale a însemnelor
mărcilor de control ale statului. Prin marca legală de control se înţelege
semnul convenţional, diferit în funcţie de titlul metalului preţios, care se
aplică pe obiectele şi bijuteriile din metale preţioase∗. Fiecare ţară utilizează
propriul sistem de marcare, impunând prin lege semnele convenţionale
utilizate la mărcile legale de control.
∗
LEGE nr. 261 din 29 aprilie 2002 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului
nr. 190/2000 privind regimul metalelor preţioase în România
138
Marcarea unei bijuterii sau a unui obiect presupune imprimarea în
metalul din care este realizat, cu ajutorul unui poanson, a 1 – 2 elemente
care pot fi simboluri grafice, grupuri de cifre, litere. Pe obiectele din metale
preţioase, pe lângă marca legală de control, mai pot fi prezente şi alte
marcaje care reprezintă:
• marca atelierului unde a fost executat articolul de giuvaergerie
• marca lucrătorului din atelierul respectiv
• marca anului în care a fost executat produsul.
Aceste marcaje nu sunt obligatorii, ele fiind folosite, în general, de
către ateliere cu tradiţie, bijutieri regali etc. Ele au rolul de a certifica
provenienţa bijuteriilor şi obiectelor şi, totodată, de a garanta calitatea lor.
Controlul asupra obiectelor şi bijuteriilor confecţionate din metale
preţioase s-a legiferat în România în anul 1906 prin „Legea pentru utilizarea
controlului asupra obiectelor fabricate din metale preţioase” publicată în
Monitorul Oficial nr. 252/ 15 februarie 1906. Mărcile de control erau
reprezentate prin:
• un „cap de zimbru” pentru aur; deosebirea dintre titlurile aliajelor aurului
se realiza printr-o încadrare diferită şi cifre romane plasate între coarnele
zimbrului (fig. 2.1a).
• „doi delfini” pentru argint; deosebirea dintre titlurile aliajelor de argint se
realiza printr-o încadrare diferită şi cifre romane plasate între delfini (fig.
2.1b).
900‰ 850‰ 750‰ 583‰ 500‰

a. pe obiectele din aur
950‰ 800‰ 750‰

b. pe obiectele din argint
Fig. 2.1. Mărcile de control româneşti aplicate în perioada 1906 - 1926
139
În anul 1926, prin Decretul nr. 2591, publicat în Monitorul Oficial
nr. 150/8 iulie 1926, se fixează semnul pentru marcarea platinei,
introducându-se astfel controlul asupra obiectelor din platină şi se modificau
vechile semne ale aurului şi argintului. Pentru platină se stabileşte un singur
titlu, şi anume 950, iar ca semn un „vultur cu delfin în gheare” (fig. 2.2a),
aşezat într-o încadrare pentagonală. Noul semn pentru aur este un „cap de
lupoaică” (fig. 2.2b), iar cel pentru argint este denumit „coroana
domnitorului Ştefan cel Mare” (fig. 2.2c); diferenţierea între titluri este
realizată prin încadrări geometrice diferite şi cifre romane crestate în
încadrare.
950‰
a. pe obiectele din platină
900‰ 850‰ 750‰ 583‰ 500‰

b. pe obiectele din aur
950‰ 950‰ 950‰

c. pe obiectele din argint
Fig. 2.2. Mărcile de control româneşti aplicate în perioada 1926-1937
În 1937 se schimbă la mărci locul cifrelor romane care indică titlul

(fig. 2.3), iar în 1942 s-a înfiinţat semnul distinctiv ; acesta se aplica,
lângă marca de control, pe toate obiectele vechi din metale preţioase cu titlul
legal care se prezentau pentru analiză şi marcare de casele de amanet sau
persoanele particulare. De asemenea, s-a înfiinţat semnul distinctiv , care
se aplica lângă marca de control, pe obiectele fabricate în Transilvania de
140
Nord sau aduse din Ungaria după 30 august 1940, precum şi pe obiectele
fabricate în Bucovina şi Moldova după 1 martie 1944. Acest semn s-a
aplicat şi pe obiectele prezentate pentru analiză şi marcare până la data de
31 iulie 1946, care nu erau marcate cu marca de control a statului român.
Semnul a fost retras în august 1946.
950‰
900‰ 850‰ 750‰ 583‰ 500‰

950‰ 800‰ 750‰

La 1 ianuarie 1950 se modifică mărcile de control, schimbându-se

amplasarea în marcă a cifrelor romane care indică titlul (fig. 2.4).
Decretul nr. 302/ 8 iulie 1955 abrogă legislaţia anterioară din domeniu
stabilind totodată noile titluri legale şi mărci legale de control după cum
urmează:
• pentru obiectele din platină „o sondă petroliferă cu un ciocan la bază”
(fig. 2.5a)
• pentru obiectele din aur şi aur dentar „un muncitor cu ciocanul pe umăr”
(fig. 2.5b)
• pentru obiectele din argint „un spic de grâu cu o seceră” (fig. 2.5c).
141
950‰
900‰ 850‰ 750‰ 583‰ 500‰

950‰ 800‰ 750‰

950‰
958‰ 916‰ 900‰ 850‰ 833‰

uz dentar
uz dentar
750‰ 583‰ 500‰ 375‰ 666‰ uz dentar

(scos din uz)
916‰ 875‰ 800‰ 750‰

Fig. 2.5. Mărcile de control româneşti aplicate după 1955
142
2.2 Pietre preţioase şi semipreţioase naturale
Pietrele preţioase şi semipreţioase sunt pietre de podoabă incolore sau
colorate, care prezintă proprietăţi estetice (coloraţie, desen) şi caracteristici
optice (refracţie, dispersie, birefringenţă) care le conferă un aspect deosebit.
Din punct de vedere chimic, pietrele preţioase şi semipreţioase sunt:
elemente cu un grad ridicat de puritate (diamantul, de exemplu, este o
varietate a carbonului), compuşi chimici simpli (cuarţul este un dioxid de
siliciu) sau combinaţii complexe ale unor elemente şi compuşi chimici
(familia granatelor se compune dintr-un amestec de silicaţi de fier,
magneziu, aluminiu şi calciu în proporţii variabile. În general, majoritatea
pietrelor preţioase şi semipreţioase sunt silicaţi sub formă cristalină.
Din grupa pietrelor preţioase fac parte: diamantul, corindonul (safirul
şi rubinul), spinelul, crisoberilul, perlele naturale, berilul, topazul, granatele
fine şi turmalina.
În grupa pietrelor semipreţioase intră: granatul semifin, zirconul
(hiacintul), crisolitul, turcoaza, opalul nobil şi unele varietăţi de cuarţ
precum: hialinul, citrinul, ametistul, calcedoniile, jaspurile, jadul.
2.2.1 Proprietăţi fizice şi mecanice

Pietrele preţioase şi semipreţioase nu pot fi recunoscute doar după
culoarea lor, deoarece, pe de o parte, unele dintre ele au varietăţi divers
colorate, iar pe de altă parte se produc imitaţii obţinute din materiale
comune sau prin diferite tratamente aplicate unor pietre de calitate
inferioară. În aceste condiţii, cunoaşterea proprietăţilor fizice devine absolut
necesară pentru a stabili tipul mineralului şi calitatea sa.
Structura cristalină. Pietrele preţioase au structuri formate dintr-unul
sau mai multe cristale distincte (cum este cazul diamantului), din aglomerări
de cristale microscopice (în cazul criptocristalelor, cum sunt de exemplu
calcedoniile) sau dintr-o masă amorfă (cum este cazul opalului). În general,
cristalele mari s-au format în locurile în care a avut loc o răcire lentă a
rocilor topite, iar cristalele mici acolo unde răcirea a avut loc rapid.
Sistemele cristaline specifice pietrelor preţioase sunt:
• sistemul cubic (fig. 2.6a) în care cristalizează diamantul, granatul şi
spinelul;
• sistemul pătratic (fig. 2.6b) în care cristalizează zircona şi rutilul;
• sistemul hexagonal (fig. 2.6c) specific berilului, corindonului, cuarţului,
turmalinei;
• sistemul ortorombic (fig. 2.6d) în care cristalizează topazul, olivina;
143
• sistemul monoclinic (fig. 2.6e) în care cristalizează varietăţile jadului;
• sistemul triclinic (fig. 2.6f) în care cristalizează labradoritul.
a. cubic b. pătratic c. hexagonal d. ortorombic e. monoclinic f. triclinic
Fig. 2.6. Sisteme cristaline specifice pietrelor preţioase şi semipreţioase
Culoarea. Este determinată de absorbţia sau transmisia radiaţiilor din

spectrul vizibil. Unele pietre preţioase transmit toate radiaţiile vizibile şi de
aceea apar incolore, altele absorb selectiv radiaţii cu anumite lungimi de
undă, apărând colorate. În tabelul 2.1. sunt prezentate culorile sub care se
prezintă pietrele preţioase şi semipreţioase.
Pleocroismul este fenomenul de modificare aparentă a culorii
pietrelor când acestea sunt privite din diferite direcţii şi este specific
cristalelor care prezintă fenomenul de birefringenţă. În majoritatea cazurilor,
variaţiile de culoare nu sunt vizibile cu ochiul liber, fiind observabile doar
cu un polariscop, dar în unele cazuri fenomenul este vizibil cu ochiul liber.
De exemplu, multe turmaline verzi apar negre dacă sunt privite pe o anumită
axă a cristalului.
La unele pietre preţioase este vizibil fenomenul de dicroism,
prezentând două culori în funcţie de unghiul de privire. Dicroismul este
foarte accentuat la safir, care este albastru dacă este privit perpendicular pe
axa principală şi verde dacă este privit paralel cu această direcţie.
Fotocroismul este proprietatea pietrelor preţioase de a prezenta
schimbări ale culorii atunci când sunt privite în lumina provenind de la
diferite surse. Cel mai cunoscut exemplu în acest sens este alexandritul, care
are culoarea albastră sau verde la lumina zilei, respectiv culoarea roşie sau
purpurie la lumina lămpilor cu incandescenţă. Acest fenomen mai poate fi
observat şi la safire, granate şi turmaline.
144
Tabelul 2.2. Culorile diferitelor varietăţi de pietre preţioase

şi semipreţioase
Culoarea sau Piatra preţioasă sau semipreţioasă Observaţii
nuanţa
Incolor Diamantul Foarte apreciat
Spinelul
Goshenitul Varietate a berilului
Topazul
Grosularul Varietate a granatului
Acroitul Varietate rară a turmalinei
Zirconul
Opalul
Galben Diamantul
Crisoberilul „ochi de pisică”
Crisoberilul comun
Heliodorul Varietate a berilului
Topazul
Zirconul
Opalul
Citrinul
Portocaliu Diamantul
Spinelul
Spessartitul Varietate a granatului
Grosularul
Zirconul
Opalul
Citrinul
Roz Diamantul Varietate foarte rară
Safirul Varietate foarte rară
Morganitul Varietate a berilului
Topazul
Piropul Varietate a granatului
Grosularul
145
Tabelul 2.2. (continuare)
nuanţa
Purpuriu Spinelul
Piropul
Almandinul Varietate a granatului
Rodolitul Varietate a granatului
Cornalina Varietate a calcedoniei
Roşu Diamantul Varietate foarte rară
Rubinul
Spinelul
Alexandritul Varietate a crisoberilului
Berilul roşu Varietate foarte rară
Topazul
Piropul
Rubelitul Varietate a turmalinei
Zirconul
Opalul
Brun Spinelul
Crisoberilul comun
Topazul
Almandinul
Zirconul
Crisolitul Varietate foarte rară
Verde Diamantul
Safirul Prin tratament termic
Spinelul
Alexandritul Varietate a crisoberilului
Smaraldul
Berilul verde
Tsavoritul Varietate a granatului
Turmalina cu crom Varietate foarte rară
Crisolitul
Turcoaza
Heliotropul Varietate a calcedoniilor
Jadeitele Varietăţi ale jadului
146
Tabelul 2.2. (continuare)
nuanţa
Albastru-verzui Aquamarinul Varietate a berilului
Turcoaza
Bleu Diamantul
Aquamarinul
Albastru Diamantul
Safirul
Spinelul
Aquamarinul Prin tratament termic
Indicolitul Varietate a turmalinei
Zirconul
Turcoaza
Opalul
Violet Ametistul Varietate de cuarţ cristalin
Jadeitele
Alb Perlele naturale
Opalul
Jadeitele
Negru Diamantul
Opalul
Onixul
Jadeitele
Indicele de refracţie. Refracţia este fenomenul optic care constă în

abaterea direcţiei de propagare a razelor de lumină când acestea întâlnesc
suprafaţa de separaţie a două medii diferite. Indicele de refracţie absolut (n)
al unei pietre preţioase este dat de raportul dintre viteza luminii în aer (c) şi
viteza luminii prin aceasta (v):
c
n=
v
Pietrele preţioase caracterizate de un indice de refracţie mai ridicat
sunt în general mai strălucitoare. De exemplu, diamantul are indicele de
refracţie 2,4, iar cuarţul 1,54 – 1,55. Măsurarea indicelui de refracţie al
mineralelor se poate face cu instrumentul optic numit refractometru.
În tabelul 2.2 sunt prezentate valorile indicelui de refracţie pentru
147
pietrele preţioase şi semipreţioase utilizate pentru bijuterii.
Tabelul 2.3. Indicii de refracţie ai pietrelor preţioase şi semipreţioase

utilizate pentru bijuterii
Piatra preţioasă sau semipreţioasă Indicele de refracţie (n)
Diamantul 2,417
Corindonul (rubin, safir) 1,76 – 1,77
Spinelul 1,72
Crisoberilul 1,72 – 1,74
Perlele naturale 1,53 – 1,69
Berilul (aquamarin, smarald) 1,58 – 1,59
Topazul 1,60 – 1,62
Granatul 1,74 – 1,94
Turmalina 1,62 – 1,65
Zirconul 1,78 – 2,01
Crisolitul 1,65 – 1,69
Turcoaza 1,62
Opalul 1,40 – 1,47
Ametistul 1,54 – 1,55
Citrinul 1,57 – 1,58
Birefringenţa. Pietrele preţioase pot afecta în mod diferit traiectoria

razelor de lumină în funcţie de direcţia acestora. Dacă viteza luminii în
interior este aceeaşi în toate direcţiile, piatra preţioasă este considerată
simplu reflectantă sau izocroică şi are un singur indice de refracţie. Această
proprietate este caracteristică cristalelor izotrope. Dacă viteza luminii în
interior nu este aceeaşi în toate direcţiile, piatra preţioasă este dublu
refractantă sau birefringentă şi are doi indici de refracţie. Cristalele
birefringente prezintă faţete cu margini neclare sau dublate. Cu cât este mai
mare diferenţa dintre valorile maxime şi minime ale indicilor de refracţie, cu
atât fenomenul este mai puternic. Pietrele preţioase la care poate fi întâlnit
acest fenomen sunt: crisolitul, turmalina, corindonul, unele varietăţi de
cuarţ.
Dispersia. Este proprietatea unor pietre preţioase de a descompune
lumina în radiaţiile colorate care o compun. Dispersia este fenomenul care
produce în diamant culorile scânteietoare. La cuarţ, al cărui indice de
dispersie este mic (0,013), fenomenul este mult mai puţin pronunţat decât la
diamant la care indicele de dispersie este 0,044.
148
Fluorescenţa. Unele cristale când sunt expuse la radiaţii ultraviolete
sau X, transformă o parte din energia acestora în radiaţii vizibile. Culoarea
şi intensitatea luminii obţinute prin fluorescenţă pot indica tipul cristalului.
De exemplu, safirele naturale de Ceylon de culoare galbenă prezintă o
fluorescenţă de culoarea piersicii când sunt expuse la radiaţii ultraviolete cu
lungime de undă mare în timp ce la imitaţii fie fenomenul nu este prezent,
fie conduce la o culoare roşie lipsită de strălucire. Pe de altă parte,
majoritatea smaraldelor naturale sunt inerte la radiaţii ultraviolete cu
lungime de undă mare, în timp ce smaraldele sintetice prezintă o
fluorescenţă de un roşu moderat spre intens. Datorită excepţiilor notabile,
acest test în sine nu este concludent pentru stabilirea tipului şi naturii pietrei
preţioase.
Fosforescenţa. Dacă un cristal care prezintă fenomenul de
fluorescenţă continuă să emită lumină şi după ce nu mai primeşte radiaţii X
sau ultraviolet este considerat fosforescent. Fenomenul nu durează de regulă
mai mult de câteva secunde şi doar ocazional persistă mai mult. Este o
caracteristică destul de rară la pietrele preţioase, fiind observabilă la unele
diamante.
Transparenţa şi claritatea. Din acest punct de vedere, pietrele
preţioase şi semipreţioase se prezintă sub diverse înfăţişări, de la opac la
transparent şi pot conţine un număr mai mare sau mai mic de incluziuni cum
ar fi: cristale ale altor minerale, incluziuni gazoase sau lichide şi chiar
insecte (în cazul chihlimbarului). În unele minerale, cum ar fi smaraldul,
existenţa incluziunilor este un element distinctiv şi poate fi utilizată pentru
identificarea acestora. Un microscop binocular cu o putere de mărire de
10x – 40x este foarte util pentru identificarea pietrelor preţioase şi pentru
aprecierea clarităţii lor.
Densitatea relativă. Este dată de raportul dintre densitatea
mineralului şi cea a apei. Pietrele preţioase şi semipreţioase prezintă variaţii
mari în ceea ce priveşte densitatea: chihlimbarul poate pluti pe apa sărată
(are densitatea aproape egală cu cea a apei) în timp ce hematita are o
densitate de 5 ori mai mare decât cea a apei. Acesta este motivul pentru care
două pietre preţioase pot avea aceleaşi dimensiuni, dar mase diferite: un
diamant de un carat sub formă de briliant cu o bună proporţionalitate are un
diametru de 6,5 mm, în timp ce un rubin cu aceeaşi formă şi aceleaşi
dimensiuni are 1,55 carate. Majoritatea pietrelor preţioase şi semipreţioase
au densitatea relativă cuprinsă între 3 şi 4. Cunoaşterea densităţii relative
este utilă în primul rând pentru a deosebi diferitele varietăţi de pietre
149
preţioase prezentând caracteristici optice similare.
Conductibilitatea termică. Este proprietatea mineralelor de a
transmite căldura sub acţiunea unei diferenţe de temperatură şi se măsoară
prin intermediul conductivităţii termice. Aceasta este foarte scăzută la
majoritatea mineralelor, dar este foarte ridicată la diamant (de 1,6 – 4,8 mai
mare decât cea a argintului pur). Această proprietate neobişnuită a
diamantului stă la baza diferitelor metode utilizate pentru a-l deosebi de
imitaţii.
Durabilitatea. Este determinată în principal de duritate şi tenacitate.
Combinaţia acestor două proprietăţi mecanice defineşte durabilitatea pietrei
preţioase. În cazul mineralelor, duritatea poate fi definită ca proprietatea
acestora de a rezista la acţiunea unor forţe care tind să le zgârie, iar
tenacitatea ca fiind proprietatea de a rezista la acţiunea unor şocuri care tind
să le spargă.
Pentru determinarea durităţii se foloseşte metoda Mohs, prin care
mineralele sunt ordonate pe o scară în funcţie de capacitatea lor de a zgâria
mineralele cu o duritate mai mică şi de a fi zgâriate de cele cu o duritate mai
mare. În tabelul 2.3 sunt prezentate valorile durităţii pentru o serie de
minerale şi materiale organice utilizate în bijuterie.
Scara Mohs este o scară neliniară, pe care valoarea minimă a durităţii
este 1, iar valoarea maximă este 10. Ea poate conduce la interpretări eronate,
deoarece există o mult mai mare diferenţă, din punct de vedere al durităţii,
între valoarea 9 şi valoarea 10 decât între valorile 9 şi 1 de pe această scară.
Mult mai precisă, deşi mai puţin cunoscută, este scara Knoop de
determinare a durităţii. Aceasta, spre deosebire de scara Mohs care este o
scară relativă, este o scară absolută de duritate. Ordonarea mineralelor pe
această scară se face în funcţie de adâncimea urmelor lăsate pe mineral de
către un penetrator cu vârf de diamant care este apăsat cu o forţă constantă.
Penetratorul are formă de piramidă dreaptă cu baza un romb la care raportul
dintre diagonala mare şi cea mică este de 7:1. Geometria penetratorului este
astfel aleasă încât să lase urme măsurabile chiar şi în mineralele cu duritate
foarte mare.
Relaţia de calcul a durităţii este următoarea:
F ª daN º
HK = ; « mm 2 »
C ⋅ l2 ¬ ¼
unde:
F – forţa
150
l – lungimea diagonalei mari
C – constantă egală cu 0,07082.
Pe scara Knoop, diamantul are duritatea de 7000 daN/mm2,
corindonul 1800 daN/mm2, cuarţul 820 daN/mm2.
Tabelul 2.4. Duritatea principalelor minerale şi materiale organice

utilizate în bijuterii
Mineralul sau materialul organic Duritatea
Diamantul 10
Corindonul (safir,, rubin) 9
Crisoberilul 8,5
Topazul 8
Turmalina 7 – 7,5
Granatul 6,5 – 7,5
Crisolitul 6,5 – 7
Zirconul 6 – 7,5
Cuarţul 7
Jadeitele 6,5 – 7
Nefritele 6 – 6,5
Marcasita 6 -6,5
Opalul 5,5 – 6,5
Turcoaza 5–6
Lapis-lazuli 5–6
Malachitul 3,5 – 4,5
Perlele naturale 2,5 – 4,5
Mărgeanul 3,5 – 4
Fildeşul 2,5
Chihlimbarul 2 -2,5
Deoarece poate surveni o degradare a pietrei preţioase în timpul

verificării, testul de duritate nu este recomandat pentru identificarea
pietrelor preţioase.
Există şi alţi factori specifici care influenţează durabilitatea pietrelor
preţioase şi semipreţioase. Aceştia sunt: rezistenţa la acţiunea chimică şi la
schimbările de temperatură şi umiditate. Turcoaza este adesea poroasă şi se
poate decolora când vine în contact cu uleiurile. Opalul este sensibil la
variaţiile bruşte de temperatură şi la umiditatea foarte scăzută a mediului
ambiant, care pot provoca fisurarea sau spargerea sa.
151
2.2.2 Pietre preţioase naturale
Diamantul este o varietate de carbon cu o puritate foarte ridicată, care
cristalizează în sistemul cubic la temperaturi şi presiuni foarte mari.
Diamantul este incolor sau cu uşoare nuanţe de galben, brun,
portocaliu, albastru, verde, roz, negru. Majoritatea diamantelor sunt uşor
gălbui, dar cele incolore sunt cele mai apreciate. De asemenea, sunt foarte
valoroase şi diamantele intens colorate care sunt foarte rare. Diamantul
Hope de un albastru intens şi diamantul Eugenie de culoare albastră sunt
unele dintre cele mai faimoase exemple. Cele mai rare şi mai preţuite
diamante sunt cele de culoare roz intens spre roşu. În schimb, diamantele
negre (carbonado) sunt destul de abundente şi sunt folosite ca pastă
abrazivă, pentru şlefuirea diamantului. Pe lângă diamantele naturale se
produc şi diamante sintetice, care datorită dimensiunilor mici şi culorii
galbene sunt folosite doar în industrie.
Indicele de refracţie al diamantului este 2,417. Valoarea ridicată a
indicelui de refracţie conferă diamantului o strălucire intensă. Prezintă şi un
factor de dispersie ridicat, căruia i se datorează culorile scânteietoare care
apar când sunt privite în lumină puternică.
Diamantul este practic cel mai dur mineral, având duritatea 10 pe
scara Mohs. Diamantele pot fi tăiate şi şlefuite numai cu diamante; aceste
operaţii sunt posibile datorită diferenţelor de duritate care apar pe anumite
direcţii, permiţând desfacerea în cuburi şi fenomenul de clivaj∗. Deşi este un
mineral dur, diamantul se poate ciobi dacă prezintă muchii ascuţite.
Diamantele sunt de asemenea foarte rezistente la căldură, dar ele se
pot arde dacă sunt supuse un timp îndelungat la temperaturi ridicate (la
1500 - 2000°C diamantul arde). Acest defect poate apărea în timpul
operaţiilor de prelucrare a bijuteriilor din platină pe care sunt montate
diamante. Diamantele astfel afectate pot fi uneori recuperate prin şlefuire.
Densitatea relativă a diamantului este 3,515. Preţul diamantelor creşte
o dată cu masa acestora. Diamantele care au mai mult de 10 carate se
numesc diamante solitare.
Corindonul este un mineral format din oxid de aluminiu (Al2O3) care
cristalizează în sistemul hexagonal. În bijuterie sunt folosite doar
corindoanele transparente numite corindoane hialine. Varietăţile sale sunt:
safirul şi rubinul.
∗
Clivaj – proprietatea unor minerale şi roci de a se desface în plăci sau lame după
suprafeţe plane
152
Safirul are de regulă culoarea albastră, dar pot fi întâlnite unele
varietăţi incolore (leucosafirul) sau albe (safirul alb). Pot fi întâlnite şi
variante bătând spre gri-închis sau verde-închis, obţinute prin tratamente
termice. Pietrele albastre peste 5 carate sunt rare şi valoroase. O varietate
foarte scumpă şi rară a safirului o reprezintă cea bătând spre un
roz-portocaliu.
Rubinul este de culoare roşie. Pietrele fine, având peste 2 carate, sunt
rare şi scumpe. Pe lângă rubinele naturale sunt disponibile şi rubine sintetice
obţinute prin topirea prafului de oxid de aluminiu în cuptorul electric.
Acestea se recunosc prin examinare la microscop, ele prezentând mici bule
de gaze. Rubinele sintetice se folosesc la executarea bijuteriilor ieftine şi a
lagărelor ce intră în componenţa ceasurilor mecanice sau a instrumentelor
de măsură.
Indicele de refracţie al corindonului este cuprins între 1,75 şi 1,77.
Corindonul are duritatea 9 pe scara Mohs. După diamant este practic
cel mai dur mineral. Totuşi în timp suferă un proces de tocire care impune
periodic necesitatea unei operaţii de reşlefuire pentru a înlătura cioburile şi
adânciturile minore apărute pe suprafaţă.
Densitatea relativă a corindonului este 4.
Spinelul este un aluminat de magneziu MgAl2O4. Culorile sub care se
prezintă sunt foarte variate: roşu, albastru, verde, purpuriu, portocaliu, gri,
maro sau aproape incolor. Spinelul este confundat adesea cu rubinul şi
safirul. Pietrele mici sunt abundente, în schimb pietrele mari sunt rare şi
scumpe.
Indicele de refracţie al spinelului este 1,72, duritatea variază între
7,5 – 8 pe scara Mohs, iar densitatea relativă este cuprinsă între 3,58 – 3,63.
Spinelul cristalizează în sistemul cubic.
Crisoberilul este un aluminat de beriliu BeAl2O4. Varietăţile sub care
se prezintă sunt: alexandritul, crisoberilul „ochi de pisică”, crisoberilul
transparent comun.
Alexandritul este cea mai uzuală varietate a crisoberilului, denumită
aşa în cinstea ţarului Alexandru al II-lea al Rusiei. Prezintă fenomenul de
fotocroism; culoarea aparentă a acestei varietăţi de crisoberil depinde de
natura luminii incidente: în lumina naturală sau a tuburilor fluorescente
prezintă o culoare verde sau verde-albăstruie, în schimb în lumina lămpilor
cu incandescenţă culoarea este roşie sau purpurie. Alexandritul fin este
extrem de rar şi scump, în special în cazul pietrelor care depăşesc 2 carate.
Crisoberilul „ochi de pisică” numit adesea simplu „ochi de pisică”
153
este o piatră translucidă de culoare galbenă, brună sau verde, conţinând
incluziuni asemănătoare firului de mătase. Când sunt şlefuite sub formă de
calotă (caboşon), se produce o reflexie liniară pronunţată care generează
efectul de ochi de pisică. Pietrele „ochi de pisică” fine şi mari sunt rare şi
scumpe.
Este foarte apreciată varietatea de culoarea mierii care generează
efectul „lapte şi miere”, în care raza de lumină incidentă produce un efect de
umbrire: faţa pe care cade lumina este de un alb gălbui, iar faţa opusă apare
într-o culoare brună.
Crisoberilul transparent comun este de culoare galbenă, galben-
verzuie sau brună. Este o piatră preţioasă durabilă, iar dacă este bine şlefuit
produce o strălucire puternică. Crisoberilul transparent comun este accesibil,
dar este puţin întrebuinţat la executarea bijuteriilor.
În general, indicele de refracţie al crisoberilului este 1,72 – 1,74.
Duritatea sa este de 8,5 pe scara Mohs. Crisoberilul este deosebit de dur şi
de tenace, fiind deci o piatră preţioasă durabilă. Cristalizează în sistemul
ortorombic, iar densitatea sa relativă este cuprinsă între 3,68 – 3,80 în
funcţie de varietate.
Perlele naturale. Din punct de vedere chimic, perlele sunt compuşi
organici ce au la bază carbonatul de calciu. Perlele naturale se formează în
jurul unui corpuscul străin, care pătrunde între valva şi mantaua unor scoici
marine cum sunt stridiile de mărgăritar (Meleagrina margaritifera). Pot fi
întâlnite şi perle de cultură obţinute prin introducerea deliberată a unor
corpusculi în scoică, care sunt apoi recoltate după câţiva ani.
Perlele sunt albe, negre sau prezintă nuanţe ale altor culori cu
puternice irizaţii.
Indicele de refracţie al perlelor este de 1,53 – 1,69, duritatea lor este
de 2,5 – 4,5 pe scara Mohs, iar densitatea relativă 2,6 – 2,8. Perlele au o
structură concentrică distinctă şi cristalizează în sistemul ortorombic.
Calitatea perlelor este determinată de mărimea, forma şi frumuseţea
irizaţiilor. Masa perlelor se exprimă în sferturi de carat. Perlele naturale fine
erau deosebit de scumpe la începutul secolului al XX-lea, dar apariţia
perlelor de cultură a condus la scăderea generală a preţului.
Berilul este un silicat dublu de aluminiu şi beriliu (Be3Al2SiO6).
Mici cantităţi ale altor metale dau naştere unor varietăţi divers colorate.
Din familia berilului fac parte: aquamarinul, smaraldul, berilul verde,
heliodorul, morganitul şi berilul roşu.
154
Aquamarinul este un beril albastru sau verzui. Majoritatea pietrelor
sunt de un albastru-verzui pal sau de o intensitate medie, dar ele sunt supuse
unui tratament termic care să îmbunătăţească coloritul albastru. Acest
tratament, care înlocuieşte încălzirea naturală din zonele cu activitate
vulcanică, produce o schimbare permanentă a culorii. Pot fi întâlnite destul
de des aquamarine de mari dimensiuni şi cu o foarte bună claritate. În
ultimii ani, preţul aquamarinelor a scăzut, datorită invadării pieţei cu topaze
albastre, mai ieftine. Aquamarinele mari şi fine au rămas totuşi scumpe.
Smaraldul este un beril de un verde mediu spre închis care-şi
datorează culoarea conţinutului de crom. Aproape toate smaraldele conţin
numeroase incluziuni mici şi fisuri care-i cresc fragilitatea. De aceea, de
regulă, sunt impregnate cu uleiuri, ceară sau alte substanţe care au rolul de a
masca fisurile şi uneori de a îmbunătăţi şi coloritul. Smaraldele clare cu un
colorit delicat sunt foarte scumpe.
Berilul verde este de un verde deschis spre mediu, fără a prezenta
nuanţe albăstrui. Datorită coloritului prea deschis nu intră în grupa
smaraldelor şi de aceea este mult mai ieftin.
Heliodorul este un beril galben-auriu. Pietrele mici şi deschise la
culoare sunt abundente şi ieftine, în schimb cele mari, având peste 15 carate,
cu nuanţe mai închise, sunt mult mai solicitate şi mai scumpe.
Morganitul este un beril roz. Pietrele cu o nuanţă pală sunt abundente
şi ieftine, în schimb pietrele fine, cu un colorit intens, sunt rare şi scumpe.
La expunere prelungită la lumina solară, morganitul se decolorează.
Berilul roşu este unul din cele mai rare varietăţi de beril. Pietrele sunt
de regulă foarte mici (sub un carat) şi foarte scumpe. Deşi unii comercianţi
l-au denumit „smarald roşu”, totuşi termenul nu a fost unanim acceptat.
Indicele de refracţie şi duritatea relativă a berilului variază cu
compoziţia chimică, valorile uzuale fiind 1,58 – 1,59 pentru indicele de
refracţie, respectiv 2,66 – 2,9 pentru densitatea relativă. Duritatea berilului
este 7,5 – 8 pe scara Mohs, iar structura cristalină este hexagonală.
Topazul. Din punct de vedere chimic, topazul este fluorosilicat de
aluminiu (Al2SiO4F2).
Topazul poate fi incolor sau de culoare galbenă, brună, roşie sau roz.
Se găseşte în natură sub formă de cristale mari şi este foarte bogat în
incluziuni lichide microscopice. Aceste incluziuni sunt un indiciu de
autenticitate a gemelor. Topazele roz şi roşii sunt foarte rare, iar topazele
fine galben-portocalii (topazele imperiale) sunt relativ rare. În schimb,
topazele incolore, care sunt foarte abundente, sunt iradiate şi supuse unui
155
tratament termic pentru a fi transformate în pietre albastre care imită
aquamarinul.
Indicele de refracţie al topazului este cuprins între 1,60 – 1,62,
duritatea sa este de 8 pe scara Mohs, iar densitatea sa relativă este de 3,50 –
3,57.
Topazul cristalizează în sistemul ortorombic. Prezintă fenomenul de
clivaj care împiedică prelucrarea prin şlefuire, dar este foarte util în
operaţiile de tăiere.
Granatul fin. Granatele fac parte dintr-o familie de silicaţi complecşi
de aluminiu la care compoziţia chimică variază destul de mult (conţinând şi
oxizi de fier, calciu, magneziu), dar care au o structură cristalină similară. În
general, formula chimică a granatelor este X3Y2Si3O12 în care elementul X
este de regulă magneziul, fierul sau calciul, iar elementul Y este aluminiul şi
mai rar cromul sau ioni ai fierului Fe3+.
Granatele fine au culori de la roşu purpuriu la brun închis. Din această
familie fac parte următoarele varietăţi: piropul, almandinul şi rodolitul.
Piropul, denumit şi granat de Bohemia, are nuanţe închise sau foarte
închise de purpuriu, roşu-sângeriu sau roz şi este tăiat de regulă în pietre
mici (sub 2 carate), deoarece pietrele mai mari apar ca fiind de culoare
neagră.
Almandinul este cel mai uzual granat; are culori de la brun închis la
roşu purpuriu. Este şlefuit de regulă sub formă de calotă.
Rodolitul este o combinaţie între pirop şi almandin, având o culoare
roşu-purpuriu distinctă.
Indicele de refracţie diferă în funcţie de compoziţia chimică, dar în
general, este cuprins între 1,74 – 1,94. Duritatea granatelor este de 6,5 – 7,5
pe scara Mohs, iar densitatea relativă variază şi ea cu compoziţia chimică,
fiind cuprinsă între 3,4 – 4,2. Granatul cristalizează în sistemul cubic.
Turmalina. Turmalinele fac parte dintr-o familie de borosilicaţi de
aluminiu care includ şi diferite cantităţi de sodiu, magneziu, calciu, fier,
crom, mangan, potasiu etc. În general, formula chimică a turmalinelor este
XY3Al6B3Si6(OH)4, în care elementul X poate fi sodiul sau calciul, iar
elementul Y magneziul, litiul, aluminiul sau ioni ai fierului Fe2+. Există
diferenţe mari în ceea ce priveşte culoarea şi proprietăţile fizice, dar
turmalinele au ca element comun structura cristalină hexagonală.
Varietăţile sub care se prezintă turmalina sunt:
• indicolitul, de culoare albastră sau albastru-verzuie, este o varietate destul
de rară şi de scumpă în cazul pietrelor fine;
156
• rubelitul, de culoare roşie, este de asemenea o varietate rară şi scumpă în
cazul pietrelor fine;
• turmalina bicoloră sau tricoloră prezintă mai multe zone colorate în
cristal. Este foarte preţuită când culorile sunt vii, iar zonele colorate bine
delimitate. Această varietate de turmalină este sensibilă la şocuri,
deoarece se pot produce fisuri de-a lungul liniei de separare a zonelor
colorate;
• turmalina „pepene verde” are un nucleu central de culoare roşie
înconjurat de o zonă verde, asemănându-se astfel cu o secţiune printr-un
pepene verde. Este tăiat în bucăţi subţiri pentru a-i scoate în relief
coloritul;
• turmalina cu crom este de un verde viu, culoarea datorându-se, după cum
indică şi numele, conţinutului de crom. Este o varietate rară şi scumpă.
• acroitul este o turmalină incoloră foarte rară;
• dravitul este o turmalină de culoare brună.
Indicele de refracţie al turmalinei este 1,63 – 1,64, variind în funcţie
de compoziţia sa chimică. Pleocroismul puternic şi forma ascuţită a
cristalului nativ adesea dictează modul de şlefuire a turmalinei verzi. Pentru
a diminua culoarea neagră datorată efectului axial, sunt preferate şlefuirile
sub formă de smarald sau baghetă cu pavilion ascuţit.
Duritatea şi densitatea relativă a turmalinei variază în funcţie de
compoziţia sa chimică, duritatea fiind de 7 -7,5 pe scara Mohs, iar densitatea
relativă de 3 -3,25. Turmalina are o structură cristalină hexagonală.
2.2.3 Pietre semipreţioase naturale

Granatul semifin. Granatele semifine sunt asemănătoare din punct de
vedere al compoziţiei chimice, structurii cristaline, proprietăţilor fizice şi
mecanice cu granatele fine, diferenţiindu-se de acestea prin culoare şi fineţe.
Din familia granatelor semifine fac parte: grosularul cu varietăţile
sale, uvarovitul şi andraditul cu varietăţile sale.
Grosularul are mai multe varietăţi care fie sunt incolore, fie au nuanţe
de portocaliu, verde, galben, roz. Cea mai răspândită varietate este tsavolitul
Tsavolitul (tsavoritul) este un granat grosular de o culoare verde
intensă apropiată de cea a smaraldului, culoare care se datorează prezenţei
vanadiului şi cromului. Pietrele fine care au 1 – 2 carate sunt destul de rare.
Uvarovitul este un granat de culoare verde, care se aseamănă cu
tsavoritul, dar care este de regulă foarte mic (sub 1 carat) şi foarte rar
prelucrat în forme cu faţete. De aceea este rar de găsit în variante prelucrate.
157
Andraditul. Acesta este numele unei familii de granate rare dintre care
cel mai cunoscut este demantoidul.
Demantoidul este o piatră de culoare verde pal spre mediu cu
incluziuni fibroase asemănătoare cozilor de cal. Demantoidele fine sunt rare
şi scumpe.
Zirconul (hiacintul). Din punct de vedere al compoziţiei chimice este
un silicat de zirconiu (ZrSiO4).
Zirconul poate fi incolor sau de culoare albastră, galbenă, roşie, brună
sau portocalie. Când este optim tăiat zirconul este strălucitor şi are culori
vii. Înainte ca diamantele să fie produse pe cale industrială, zirconul incolor
era adesea utilizat ca înlocuitor al diamantului. Pietrele mari şi fine sunt
rare.
Zirconul roşu-brun este adesea tratat termic pentru a se obţine pietre
incolore, albastre sau de un galben-auriu, schimbarea culorii fiind stabilă în
timp.
Indicele de refracţie al zirconului este de 1,78–2,01. Valoarea ridicată
explică utilizarea zirconului incolor ca imitaţie a diamantului.
Duritatea este de 6–7,5 pe scara Mohs, iar densitatea relativă 3,9 – 4,8.
Zirconul cristalizează în sistem tetragonal.
Olivina (crisolitul) este un silicat de magneziu şi fier (Mg, Fe)2SiO4.
După cum sugerează şi numele, olivina are o culoare verde spre
verde-gălbui, existând unele varietăţi rare de culoare brună, Pietrele mici
sunt abundente şi ieftine, dar pietrele mari şi fine sunt mai rare şi mai
scumpe.
Indicele de refracţie al olivinei este de 1,65 – 1,69. Birefringenţa este
ridicată (0,036) şi de aceea trebuie aleasă cu grijă orientarea optimă de
şlefuire pentru a se obţine pietre fine.
Duritatea olivinei este de 6,5 – 7 pe scara Mohs, iar densitatea relativă
este de 3,2 – 3,5. Olivina cristalizează în sistem ortorombic.
Turcoaza (peruzeaua). Din punct de vedere chimic, turcoaza este un
fosfat de aluminiu care conţine şi 1 – 3 % oxid de cupru hidratat.
Turcoaza poate avea culoarea albastră, albastru-verzuie sau verde
deschis şi mat. Pentru bijuterii, peruzeaua este tratată cu răşini şi alte
substanţe care au rolul de a astupa porii şi de a îmbunătăţi culoarea. Pietrele
foarte fine şi netratate sunt rare şi scumpe.
Indicele de refracţie al peruzelei este 1,62, duritatea sa de 5 – 6 pe
scara Mohs, iar densitatea relativă 2,6 – 2,9. Peruzeaua cristalizează în
sistem triclinic.
158
Opalul este un bioxid de siliciu hidratat în stare amorfă. Este incolor
sau de culoare albă, neagră, gri, roşie, albastră, portocalie, galbenă. Opalul
fin şi de mari dimensiuni este rar şi scump, mai ales varietatea de culoare
neagră. Este şlefuit sub formă de calotă şi uneori sub formă de lacrimă.
Valoarea pietrei este determinată de prezenţa şi culoarea irizaţiilor.
Indicele de refracţie al opalului este 1,40 – 1,47. Opalul are duritatea
5,5 – 6,5 pe scara Mohs. Este fragil şi sensibil la căldură. Se poate fisura sau
sparge instantaneu pe măsură ce apa se evaporă. Deşi este folosit frecvent la
inele, opalul nu este totuşi cea mai potrivită opţiune în acest caz, deoarece se
poate zgâria sau sparge. Opalul se pretează cel mai bine la producerea de
cercei, broşe şi pandative.
Opalul este un mineral amorf. Dioxidul de siliciu apare sub forma
unor sfere de dimensiuni uniforme foarte apropiate. Lumina este reflectată şi
refractată de aceste formaţiuni de bioxid de siliciu, producând irizaţii sidefii.
Densitatea relativă a opalului este 1,99 – 2,25.
Cuarţurile. Din punct de vedere chimic, cuarţul este un bioxid de
siliciu (SiO2). Cuarţul este cel mai abundent mineral de pe Terra şi se
găseşte sub diverse forme pretutindeni. Se prezintă într-o gamă variată de
culori de la incolor la galben, maro, purpuriu, roz, verzui, iar unele varietăţi
au deseori benzi, vârtejuri şi alte desene colorate.
Cuarţurile pot fi împărţite în două mari grupe:
• Cuarţuri cristaline. Sunt cuarţuri care se prezintă sub formă de cristale
distincte. Se prezintă în mai multe varietăţi care se deosebesc prin
culoare. Varietăţile utilizate la producerea articolelor de giuvaergerie
sunt: ametistul, citrinul, ametrinul şi cuarţul de stâncă.
- Ametistul este un cuarţ violet şi este una din cele mai populare pietre
semipreţioase. Culoarea poate varia de la un violet pal (ametistul „Rose
de France”) la un purpuriu pronunţat cu reflexe roşietice (ametistul de
Siberia). Ametistul este în general abundent şi destul de ieftin, dar
ametistele siberiene mari sunt mult mai rare şi mai scumpe. Când sunt
expuse pentru perioade lungi de timp la lumina solară puternică, pietrele
se pot decolora. Pe piaţa pietrelor preţioase au apărut de curând ametiste
sintetice ieftine.
- Citrinul este un cuarţ galben spre brun. Culoarea variază de la galben
pal la un galben-auriu şi mai departe spre un portocaliu închis. Deşi
citrinul poate fi obţinut din natură, cele mai mari cantităţi se obţin prin
încălzirea ametistului în condiţii controlate. Pietrele cu culori mai
închise sunt mult mai scumpe, inclusiv cele portocaliu-aurii (citrinul de
159
Rio Grande) şi cele de un vişiniu închis (citrinul „Madeira”).
- Ametrinul este o combinaţie a ametistului şi citrinului într-un singur
cristal şi a fost descoperit în urmă cu câţiva ani în Bolivia. Astfel de
pietre bicolore sunt destul de rare şi au un aspect remarcabil, dar
preţurile lor au rămas destul de scăzute.
- Cuarţul de stâncă, numit şi cuarţ hialin, este transparent şi incolor.
Valoarea sa este destul de redusă, cu excepţia pietrelor mari fără
defecte, care sunt foarte rare. Una din cele mai fine piese este o sferă
fără defecte având diametrul de 32 cm şi masa de 46 kg, numită „sferă
de cristal”. Se foloseşte atât la producerea bijuteriilor cât şi în industria
optică.
• Cuarţuri criptocristaline. Sunt cuarţuri foarte fin cristalizate, în care
cristalele au dimensiuni microscopice şi, de aceea, sunt întotdeauna
opace sau translucide. Cuarţurile criptocristaline prezintă o gamă largă de
culori şi desene.
Din grupa cuarţurilor criptocristaline cele mai cunoscute sunt
calcedoniile. Calcedoniile sunt cuarţuri criptocristaline translucide sau
semitranslucide care prezintă desene (ca în cazul agatului) sau care pot
avea culori uniforme (albastru, verde, roz, negru, alb etc.). Din grupa
calcedoniilor fac parte: agatul, aventurinul, heliotropul, cornalina, cuarţul
crisocola, crisoprazul, agatul de foc, onixul, sardul, sardonixul şi cuarţul
„ochi de tigru”.
- Agatul este o calcedonie care prezintă o varietate extrem de largă de
desene colorate, formate în general din straturi concentrice de formă
regulată sau neregulată.
- Aventurinul este o calcedonie mai mult sau mai puţin colorată, în
funcţie de bucăţile punctiforme de mică gălbuie sau verzuie, răspândite
în mod uniform în masa mineralului. Acestea conferă pietrei un aspect
caracteristic de picăţele galbene sau verzi.
- Heliotropul este o calcedonie de culoare verde-închis sau roşie cu pete
galbene strălucitoare.
- Cornalina este o varietate de agat semitransparentă de culoare care
variază de la roşu închis la roşu trandafiriu.
- Cuarţul crisocola este o calcedonie care conţine diferite cantităţi de
crisocola. Aceasta dă o coloraţie albastră, iar cuarţul îi conferă o
duritate suficient de mare pentru a fi utilizat în bijuterii. Durabilitatea
depinde de proporţia celor două componente.
- Crisoprazul este o calcedonie de o culoare verde-gălbui deschisă.
160
- Agatul de foc conţine mai multe straturi de mici incluziuni de limonită
sau goethită care produc o irizaţie cu aspect de foc când pietrele sunt
tăiate astfel încât să rămână doar un strat foarte fin de cuarţ deasupra
incluziunilor.
- Onixul este un termen care de regulă se referă la calcedoniile stratificate
de culoare neagră (onix negru), dar sub această denumire se
comercializează şi calcedoniile stratificate de alte culori. Onixul este
deci o varietate de agat format din benzi drepte şi paralele de diferite
culori, mai dese decât la agat.
- Sardul este o calcedonie de un roşu închis similar cornalinei, dar cu o
culoare mai puţin intensă.
- Sardonixul este o varietate de agat cu benzi drepte paralele de culoare
brun-roşcat respectiv albe, care alternează între ele.
- Cuarţul „ochi de tigru” este un cuarţ criptocristalin de culoare brun-
gălbui cu incluziuni fibroase de cricidolit, un mineral fibros asemănător
azbestului. Structura de fibre paralele produce o strălucire asemănătoare
cu cea a mătăsii. Pietrele „ochi de tigru” gri şi verzi, utilizate de
asemenea la bijuterii, sunt obţinute în urma unor tratamente termice sau
chimice. Tot în acest mod este obţinută şi varietatea de culoare albastră
numită „ochi de şoim”. Pietrele „ochi de tigru” sunt utilizate de regulă
la medalioane.
• Jaspul, spre deosebire de calcedonii, este un cuarţ opac şi cu o granulaţie
mult mai mare. La fel ca şi calcedoniile, poate avea culori uniforme sau
desene.
Jadul. Termenul de jad reuneşte două familii distincte de minerale:
jadeitele şi nefritele.
• Jadeitele sunt silicaţi de sodiu şi de aluminiu. Se prezintă într-o gamă
largă de culori incluzând albul, verdele, galbenul, roşul, portocaliul,
violetul şi negrul. Dintre toate varietăţile, cel mai apreciat este jadul
imperial fin de culoare verde, care este foarte rar şi scump.
Indicele de refracţie al jadeitelor este cuprins între 1,64 – 1,67,
duritatea acestora este de 6,5 – 7 pe scara Mohs, iar densitatea relativă
3,25 – 3,36. Structura cristalină este monoclinică, de regulă masivă.
• Nefritele sunt o varietate fibroasă a amfibolului conţinând silicaţi de
sodiu, potasiu, magneziu etc. Prezintă o culoare verde, neagră, brună sau
bej. De regulă, culorile nefritelor sunt mai închise şi mai puţin intense
decât cele ale jadeitelor.
Indicele de refracţie al nefritelor este 1,62, duritatea acestora de
161
6–6,5 pe scara Mohs, iar densitatea relativă de 2,9– 3. Structura cristalină
este monoclinică, de regulă masivă.
2.2.4 Principalii indicatori de calitate

Calitatea pietrelor preţioase este determinată în principal de patru
factori denumiţi cei 4 C. Aceşti factori sunt: modul de şlefuire (cut),
culoarea (colour), claritatea (clarity), numărul de carate (carat weight).
Modul de şlefuire. Sunt doi factori care au un rol determinant în
aprecierea calităţii şlefuirii: forma sub care este prelucrată piatra preţioasă şi
acurateţea prelucrării. Cele mai uzuale forme de prelucrare sunt (fig. 2.7):
vedere de sus vedere laterală vedere de jos

a. Şlefuire briliant
b. Şlefuire suveică
c. Şlefuire lacrimă d. Şlefuire oval
(marchiz)
e. Şlefuire smarald f. Şlefuire inimă g. Şlefuire trilion
h. Şlefuire baghetă i. Şlefuire pătrat j. Şlefuire k. Şlefuire calotă

(carré) roză (caboşon)
Fig. 2.7. Moduri de şlefuire a pietrelor preţioase şi semipreţioase
162
• şlefuirea briliant, de formă rotundă şi având 58 de faţete;
• şlefuirea suveică (marchiz);
• şlefuirea lacrimă;
• şlefuirea oval;
• şlefuirea smarald;
• şlefuirea inimă;
• şlefuirea trilion;
• şlefuirea baghetă;
• şlefuire pătrat (carré);
• şlefuire roză;
• şlefuirea calotă (caboşon).
Alegerea formei de prelucrare depinde de proprietăţile optice şi de
aspectul pietrei preţioase. Astfel, pietrelor preţioase cu indice de refracţie
ridicat, foarte clare şi transparente (cum este diamantul), li se pot aplica
şlefuiri complexe care generează multe faţete (cum este cea briliant),
pietrelor bicolore (turmalina bicoloră sau tricoloră, turmalina „pepene
verde”) li se aplică şlefuiri (baghetă, caboşon) care să le pună în valoare
secţiunea, pietrelor caracterizate de incluziuni (crisoberilul „ochi de pisică”,
cuarţul „ochi de tigru”) li se aplică şlefuiri fără faţete (caboşon).
La stabilirea acurateţei şlefuirii sunt luaţi în calcul următorii factori:
proporţionalitatea elementelor, simetria şi calitatea suprafeţelor.
Proporţionalitatea este practic cel mai important factor, deoarece ea
are un rol determinant în stabilirea traiectoriilor razelor de lumină care, în
final, generează strălucirea pietrei.
În general, pietrele preţioase şlefuite cu faţete prezintă următoarele
zone (fig. 2.8):
• platoul – partea superioară a
Platoul
pietrei, de regulă plană;
• coroana – zona cu faţete a Coroana
pietrei;
• centura – determinată de
conturul vizibil al pietrei Centura
(marginea pietrei);
Pavilionul
• pavilionul – partea inferioară
a pietrei, de formă Kaletul
piramidală; Fig. 2.8. Elementele unei pietre preţioase
• kaletul – vârful conului. şlefuite
163
După cum se
poate vedea în figura
2.9 pietrele preţioase
cu un pavilion
disproporţionat pierd
o parte din razele de
Şlefuire corectă Şlefuire incorectă
lumină incidente,
care ies lateral Fig. 2.9. Drumul optic al razelor de lumină printr-o
afectând astfel piatră preţioasă şlefuită
strălucirea pietrei.
În figura 2.10 sunt prezentate proporţiile optime în cazul şlefuirii
briliant aplicată diamantelor.
100 %
53 – 57 %
33,7 – 35,8° 14,2 – 16,2 %

2,2 %
42,2 – 43,8 %
98,5°
Fig. 2.10. Proporţiile optime în cazul şlefuirii briliant
Calitatea suprafeţelor are un rol care nu trebuie neglijat, deoarece pot

exista pietre preţioase corespunzătoare din punct de vedere al
proporţionalităţii şi simetriei, dar care prezintă suprafeţe mate sau
generatoare de distorsiuni optice.
Culoarea. Pietrele preţioase şi semipreţioase naturale au culori
determinate în principal de compoziţia lor chimică. Fiecare familie de pietre
preţioase prezintă mai multe varietăţi având culori specifice. De regulă,
varietăţile rare, caracterizate de culori naturale, frumoase, vii sunt mai
preţuite.
În cazul diamantelor, culoarea variază de regulă de la incolor la
diferite nuanţe de galben. Cele mai apreciate sunt diamantele incolore,
164
deoarece frumuseţea lor este determinată în principal de proprietăţile optice
remarcabile. În aceste diamante, în lumina reflectată se pot vedea toate
culorile curcubeului. Există şi diamante „fantezie” care au culori intense şi
pure, cum sunt cele roz-purpurii care sunt foarte rare şi foarte scumpe.
Există mai multe scări utilizate la aprecierea culorii diamantelor,
elaborate de laboratoare cu recunoaştere internaţională. Cea mai cunoscută
şi mai riguroasă este scara de culori elaborată de Gemological Institute of
America (G.I.A.). Aceasta împarte diamantele în 23 de clase de culoare, de
la incolor (clasa D) la galben deschis (clasa Z). În tabelul 2.4 sunt prezentate
clasele de culoare ale scării G.I.A. şi echivalenţele lor în alte scări de
culoare. Pentru a aprecia culoarea unui diamant şi a-l încadra în clasa
corespunzătoare se folosesc diamante etalon.
Diamantele colorate în culori calde (clasele K – Z) se pretează pentru
montarea pe bijuterii din aur, în schimb cele de un alb-rece (clasele D – J)
sunt puse în valoare de bijuteriile din aur alb sau platină.
Claritatea. Este un factor de calitate caracteristic pietrelor preţioase
transparente, în general şi diamantelor, în special. Datorită proprietăţilor
optice, diamantele, mai mult decât oricare altă piatră preţioasă transparentă,
sunt caracterizate de o strălucire intensă. În aceste condiţii, existenţa unor
incluziuni majore, care interferează cu razele de lumină ce trec prin piatră, îi
afectează acesteia strălucirea şi scânteierile. Incluziunile majore pot fi
văzute cu ochiul liber, în schimb cele minore doar cu lupe având puterea de
mărire 10x sau la microscop. Diamantele fără incluziuni sunt foarte rare şi,
de aceea, foarte scumpe.
Claritatea diamantelor este apreciată cu ajutorul unor scări, cea mai
cunoscută fiind cea a Gemological Institute of America (G.I.A.). În scara
G.I.A. există 11 clase şi subclase de claritate:
• Clasa F (Flawless – fără defecte) este cea mai înaltă clasă de claritate pe
care se poate plasa un diamant. Diamantele din această clasă nu prezintă
incluziuni sau imperfecţiuni ale suprafeţei care să fie observabile cu
ochiul liber sau cu instrumente optice având puterea de mărire de până la
10x.
• Clasa IF (Internally Flawless – fără defecte interne) este o clasă de
claritate în care intră diamantele care nu prezintă defecte interne, dar care
au pe suprafaţă mici defecte care sunt observabile cu instrumente optice
având puterea de mărire 10x.
165
Tabelul 2.5. Echivalenţa între clasele de culoare ale diferitelor scări

de apreciere utilizate pe plan mondial
Scări de apreciere a culorii
Culoarea 1 2 3 SCAN
GIA AGS IGI CIBJO4 HRD5, IDC6 britanic
DN7
Exceptional
D 0 0+
Exceptional White+ Finest
River
Incolor White Exceptional White
E 0,5 0
White
F 1,0 1+ Rare White+ Top Fine White
Extra White
G 1,5 1 Rare White Wesselton
H 2,0 2 White White Wesselton White
Aproape
Top Commercial
incolor I 2,5 3 Slightly Slightly
Crystal White
Tinted White Tinted White
J 3,0 4 Top Silver
Crystal
Slab K 3,5 5 Tinted Tinted Cape
gălbui L 4,0 6 White White Top Cape Silver Cape
M 4,5 7 Cape Light Cape
Uşoară N 5,0 8
tentă de O 5,5 9
galben P 6,0 10
deschis Light
Q 6,5 11 Cape
Yellow
R 7,0 12
S 7,5 13
Tinted Tinted
T 8,0 14
U 8,5 15
Galben V 9,0 16
deschis W 9,5 17 Yellow Dark Cape
X 10 18
Y
Z
1
GIA – Gemological Institute of America, Carlsbad, S.U.A.
2
AGS – American Gem Society, Las Vegas, S.U.A.
3
IGI – International Gemological Institute, Antwerpen, Belgia
4
CIBJO – Confédération Internationale de la Bijoutérie, Paris, Franţa
5
HRD – Hoge Raad voor Diamant, Antwerpen, Belgia
6
IDC – International Diamond Council, Amsterdam, Olanda
7
SCAN DN – Scandinavian Diamond Nomenclature and Grading Standards, Copenhagen,
Danemarca
166
• Clasa VVS (Very Very Slight Included – foarte foarte mici incluziuni)
din care fac parte diamantele cu foarte mici incluziuni foarte greu
observabile cu instrumente optice având puterea de mărire 10x. Este
divizată în două subclase: VVS 1 în care intră diamantele cu o singură
incluziune foarte greu observabilă şi subclasa VVS 2 în care intră
diamantele care prezintă mai multe astfel de incluziuni.
• Clasa VS (Very Slight Included – foarte mici incluziuni) este o clasă de
claritate în care sunt incluse diamantele prezentând mici incluziuni greu
observabile cu instrumente optice având puterea de mărire 10x.Este
divizată în două subclase: VS 1 cu câteva mici incluziuni greu
observabile şi subclasa VS 2 cu mai multe astfel de defecte.
• Clasa SI (Slightly Included – mici incluziuni) este o clasă de claritate din
care fac parte diamantele având incluziuni vizibile cu instrumente optice
cu puterea de mărire 10x. Clasa este divizată în două subclase:
- subclasa SI 1 cuprinde diamantele prezentând un număr mic de
incluziuni vizibile cu instrumente optice;
- subclasa SI 2 cuprinde diamantele care au mai multe mici incluziuni
vizibile cu ochiul liber.
• Clasa I (included – cu incluziuni) este clasa de claritate inferioară în care
intră diamantele prezentând incluziuni vizibile cu ochiul liber. Se împarte
în trei subclase:
- I 1 – în care intră diamantele cu defecte vizibile cu ochiul liber;
- I 2 – în care intră diamantele cu defecte vizibile cu ochiul liber care le
afectează şi strălucirea;
- I 3 – din care fac parte diamantele prezentând defecte vizibile cu ochiul
liber care le afectează strălucirea şi structura.
În tabelul 2.5 sunt prezentate clasele de claritate ale diverselor scări
utilizate pe plan mondial.
Numărul de carate. Caratul în cazul pietrelor preţioase este o unitate
de masă egală cu 200 mg. Deoarece pietrele preţioase mari sunt foarte rare,
valoarea acestora este direct proporţională cu numărul de carate. Se mai
utilizează punctul care este un submultiplu egal cu a 100-a parte dintr-un
carat.
Aprecierea masei se poate realiza cu ajutorul unei balanţe de precizie.
În cazul pietrelor preţioase montate, se poate estima cu aproximaţie masa
acestora plecând de la dimensiunile lor. Măsurătorile sunt efectuate cu
comparatoare de precizie. Relaţiile de calcul sunt:
167
Tabelul 2.6. Echivalenţa între clasele de claritate ale diferitelor scări de

apreciere utilizate pe plan mondial
CIBJO,
GIA AGS IGI SCAN DN
HRD, IDC
FL LC FL
0 IF
IF Loupe Clean IF
VVS 1 1 VVS 1 VVS 1 VVS 1
VVS 2 2 VVS 2 VVS 2 VVS 2
VS 1 3 VS 1 VS 1 VS 1
VS 2 4 VS 2 VS 2 VS 2
SI 1 5 SI 1 SI 1 SI 1
SI 2 6 SI 2 SI 2 SI 2
I1 7 P1 P1 P1
I2 8–9 P2 P2 P2
I3 10 P3 P3 P3
• pentru pietre preţioase rotunde (sub formă de briliant):

m = 0,0018 ⋅ d 2 ⋅ h ⋅ ρ r
• pentru pietre preţioase de formă ovală:
m = 0,0020 ⋅ d 2 ⋅ h ⋅ ρ r
l+L
unde d =
2
• pentru pietre preţioase de formă dreptunghiulară (sub formă de baghetă):
m = 0,0026 ⋅ l ⋅ L ⋅ h ⋅ ρ r
• pentru pietre preţioase sub formă de smarald:
m = 0,0025 ⋅ l ⋅ L ⋅ h ⋅ ρ r
• pentru pietre preţioase sub formă de inimă sau lacrimă:
m = 0,0018 ⋅ l ⋅ L ⋅ h ⋅ ρ r
unde:
m – masa pietrei în carate
d – diametrul, în mm
168
h – adâncimea totală, în mm
l – lungimea în mm
L – lăţimea în mm
ρr – densitatea relativă.
2.3 Materiale naturale fine şi semifine

Din grupa materialelor fine şi semifine fac parte:
• mineralele naturale comune: malachitul, marcasitul, lapis-lazuli;
• materialele de origine animală: mărgeanul, sideful, fildeşul, osul;
• materialele fosile: chihlimbarul, lemnul pietrificat.
2.3.1 Mineralele naturale comune

Malachitul. Din punct de vedere chimic, malachitul este un carbonat
de cupru hidratat (CuCO3·Cu(OH2)); prezintă nuanţe deschise şi închise de
verde, iar deseori şi desene formate din benzi, vârtejuri sau modele
asemănătoare ochiului de taur.
Duritatea malachitului este de 3,5 – 4,5 pe scara Mohs. Fragilitatea sa
este moderată, dar poate fi utilizat la articolele de podoabă. Structura
cristalină a malachitului este monoclinică, adesea masivă. Cristalele sunt
prea mici pentru a fi şlefuite cu faţete.
Marcasitul este o bisulfură feroasă (FeS2). Adesea este confundată cu
pirita, o varietate cu o densitate mai ridicată a sulfurii de fier, care
cristalizează în sistemul cubic.
Marcasitul este opac şi prezintă un luciu metalic; culoarea sa variază
de la un alb către un galben ca al bronzului. Duritatea marcasitului este
6 – 6,5 pe scara Mohs, densitatea relativă 4,85 şi cristalizează în sistem
ortorombic. Marcasitul este adesea şlefuit în formă de oval.
Lapis-lazuli (lazurit) este un compus conţinând sodiu, calciu,
aluminiu, siliciu, oxigen şi sulf, care se găseşte sub forma unui conglomerat
conţinând lazurit, calcit şi pirită.
Acest mineral este de culoare albastru-intens spre albastru-violet.
Duritatea sa este 5 – 6 pe scara Mohs, iar densitatea relativă 2,38 – 2,9, în
funcţie de prezenţa calcitului şi piritei.
Lazuritul cristalizează în sistem cubic. Cristalele sunt foarte rare şi
mici. Este utilizat atât la executarea bijuteriilor cât şi a unor opere de artă.
169
2.3.2 Materiale de origine animală

Mărgeanul este scheletul calcaros al coralului, animal din
încrengătura celenteratelor (Corallium rubrum). Din punct de vedere chimic,
este un material organic compus din carbonat de calciu (calcit). Există
varietăţi roz, roşii, albe, negre, dar cel mai apreciat este mărgeanul roz.
Indicele de refracţie al mărgeanului este 1,49 – 1,69, iar densitatea
relativă este de regulă 2,6 – 2,7, cu excepţia coralului negru (cu densitatea
relativă 1,34).
Duritatea mărgeanului este 3,5 – 4 pe scara Mohs. Este suficient de
moale pentru a putea fi prelucrat cu scule obişnuite pentru metale,
evitându-se încălzirea excesivă a pietrei. Deşi moale, mărgeanul este
suficient de dur pentru a fi utilizat la confecţionarea bijuteriilor. Structura
cristalină a mărgeanului este hexagonală masivă.
Sideful provine din valvele unor scoici marine din genurile
Meleagrina, Ostreidae, din cochiiliile unor melci marini din genul Haliotis
sau chiar din scoicile de râu.
Sideful este de regulă de culoare albă, lucios, prezentând frumoase
irizaţii de perlă datorită straturilor succesive extrem de fine de conchiolină,
o substanţă organică proteică şi de carbonat de calciu.
Indicele de refracţie al sidefului este 1,53 – 1,69, densitatea relativă
2,6 – 2,8, iar duritatea 2,5 – 4,5 pe scara Mohs.
Fildeşul şi osul. Fildeşul (ivoriul) este un material organic ce are în
componenţa sa în principal carbonat de calciu (calcit). Provine din colţii
(incisivii) elefanţilor, morselor, hipopotamilor. În urma riscului de extincţie
a acestor specii, în ultima vreme sunt utilizate oasele bovinelor.
Fildeşul şi osul sunt de culoare albă, eventual cu o uşoară tentă
gălbuie. Tind să se îngălbenească în timp, căpătând o patină delicată
galben-brună.
Duritatea fildeşului şi a osului este 2,5 pe scara Mohs. Aceste
materiale pot fi prelucrate cu unelte obişnuite de tăiat din oţel. Pe lângă
decorarea prin sculptare, gravare etc., ele pot fi decorate şi prin pictare. Pe
suprafaţa materialului sunt practicate prin incizie linii fine care determină
conturul modelului, iar apoi zonele astfel delimitate sunt acoperite cu
vopsele.
Indicele de refracţie al fildeşului este 1,54, iar densitatea relativă
1,7 – 2,0. Prezintă o structură celulară vizibilă la microscop, care nu este
observabilă la imitaţii.
170
2.3.3 Materiale fosile

Chihlimbarul este un material organic amorf ce se compune din
răşină fosilizată produsă de coniferele care au trăit acum 30 milioane de ani.
Copalul (folosit la producerea imitaţiilor) este o răşină fosilă mult mai
recentă; proprietăţile sale sunt foarte apropiate de cele ale chihlimbarului,
dar este mult mai uşor atacat de solvenţi.
Chihlimbarul prezintă de regulă nuanţe de galben, maro sau roşu.
Indicele său de refracţie este de aproximativ 1,54. De regulă sunt
observabile tensiuni interne când este controlat cu polariscopul.
Duritatea chihlimbarului este foarte redusă: 2 – 2,5 pe scara Mohs, iar
densitatea sa relativă este de 1,05 – 1,096. Chihlimbarul natural pluteşte
într-o soluţie saturată de apă sărată, spre deosebire de imitaţiile din plastic.
Conductibilitatea termică a chihlimbarului este scăzută, astfel încât el
pare mai cald la pipăit decât materialele anorganice. Dacă este atins cu un ac
fierbinte, chihlimbarul natural lasă un miros dulceag de răşină. În schimb,
imitaţiile din plastic lasă un miros înţepător.
Chihlimbarul este foarte apreciat atunci când conţine în stare intactă
insecte fosilizate. Dacă insectele sunt mari, cu o siluetă bine conturată, iar
chihlimbarul are culori atractive şi nu are defecte, piatra poate fi foarte
scumpă.
Imitaţiile din chihlimbar se fac din răşină de copal şi colofoniu sau din
mase plastice; de asemenea, se fac imitaţii din praf de chihlimbar aglomerat
cu răşini naturale sau sintetice care reproduc foarte bine chihlimbarul,
deosebindu-se foarte greu de cel veritabil.
2.4 Obţinerea articolelor de giuvaergerie

Operaţiile efectuate pe parcursul prelucrării şi montării articolelor de
giuvaergerie pot fi grupate în:
• operaţii de prelucrare a metalelor
• operaţii de prelucrare a pietrelor preţioase şi semipreţioase
• operaţii de montaj.
2.4.1 Operaţii de prelucrare a metalelor preţioase

Pentru prelucrarea metalelor preţioase sunt utilizate în general aceleaşi
operaţii ca la metalele comune.
171
Turnarea se foloseşte de regulă pentru obţinerea bijuteriilor masive.
Metalul topit este turnat în mulaje din nisip de turnătorie, dacă bijuteriile au
dimensiuni mari, respectiv în mulaje din os de sepie pentru bijuterii mici.
Laminarea este utilizată pentru a micşora secţiunea transversală a
lingourilor şi barelor în vederea obţinerii benzilor, plăcile şi tablelor.
Decuparea (ştanţarea) este folosită pentru obţinerea unor
semifabricate având contururi complexe (sub formă de floare, inimioară,
frunză etc.), plecând de la benzi sau plăci din metal preţios.
Ambutisarea se aplică tuturor tablelor din metale preţioase în vederea
obţinerii unor obiecte cave precum: portţigarete, pudriere, bomboniere,
fructiere etc.
Trefilarea este o operaţie care are drept scop obţinerea sârmelor şi
firelor din metale preţioase folosite la execuţia niturilor, zalelor de lanţ şi
lucrărilor în filigran.
Filigranarea este operaţia prin care firele rotunde, plate sau profilate
din metal preţios sunt împletite în vederea obţinerii unor modele cu aspect
de dantelă. Prin combinarea aliajelor de diferite culori se obţin efecte
frumoase.
Presarea în matriţă. Prin acest procedeu, decorul se imprimă pe
suprafaţa bijuteriei, survenind o modificare a grosimii sale. Este folosită la
decorarea broşelor, medalioanelor şi a unor subansambluri.
Reliefarea este un procedeu de decorare aplicat semifabricatelor
ambutisate, care constă în scoaterea în relief a unor inscripţii, desene etc.
Cizelarea este un procedeu de decorare şi finisare a obiectelor din
metal cu ajutorul unei dălţi ascuţite numită cizelă, al poansonului şi al
ciocanului.
Gravarea este o operaţie de decorare a bijuteriilor prin care, pe
suprafaţa acestora, sunt create adâncituri în vederea obţinerii unor semne de
decor, a unor desene sau imagini. Operaţia poate fi realizată pe cale
mecanică, prin gravarea cu ajutorul unor discuri abrazive a semnelor de
decor sau pe cale chimică, prin mascarea cu ceară a desenului sau imaginii
şi corodarea superficială cu acizi a suprafeţelor neprotejate.
Lustruirea este o operaţie de finisare mecanică prin care bijuteria
capătă un luciu oglindă. În acest sens se folosesc discuri de lustruit din lemn
pâslă, piele etc. montate pe polizoare.
Matizarea. Pe lângă lustruire, matizarea metalelor este un mijloc de a
da suprafeţelor obiectelor din metale preţioase un aspect mat uniform.
Operaţia poate fi făcută prin:
172
• procedee mecanice precum sablarea, polizarea cu perii din sârmă de oţel
sau de alamă;
• procedee chimice prin tratarea cu un amestec de acid azotic şi acid
sulfuric;
• procedee electrochimice care presupun efectuarea unei operaţii de
electroliză în băi corespunzătoare.
Emailarea este folosită în cazul obţinerii articolelor de giuvaergerie
ca procedeu de decorare. Stratul de email, ce poate avea diverse culori, nu
acoperă întreaga suprafaţă a bijuteriei ci doar anumite zone, creându-se
astfel forme geometrice, desene, imagini ce conferă produsului un aspect
deosebit.
Distingem următoarele tehnici de lucru:
• procedeul champlevé – constă în aplicarea emailurilor în cavităţi produse
pe suprafaţa metalului prin gravare mecanică sau chimică;
• procedeul cloisonné – constă în aplicarea emailurilor în spaţiile unei
reţele obţinute cu o foarte delicată panglică de metal, care delimitează
(formează cloisons – compartimente) desenele şi ornamentele de pe
obiectele din metal preţios;
• procedeul mixt – combină procedeele champlevé şi cloisonné;
• aplicarea de emailuri translucide pe suprafeţele metalice în prealabil
cizelate, gravate sau lucrate în filigran;
• pictarea cu email.
2.4.2 Operaţii de prelucrare a pietrelor preţioase şi semipreţioase

Debitarea (tăierea) este efectuată de regulă cu o pânză de ferăstrău
circulară, subţire, din oţel, cupru sau bronz fosforos, prevăzută pe
circumferinţă cu pulbere de diamant cu rol abraziv; turaţia pânzei este de
ordinul miilor de rotaţii pe minut. În permanenţă pânza de ferăstrău este
udată cu un lichid de răcire (ulei, apă etc.) care are rolul de a îndepărta
pulberea rezultată în urma tăierii şi, totodată, de a preveni supraîncălzirea.
Principalele tipuri de pânze de ferăstrău circulare utilizate în cadrul
acestei operaţii sunt:
• pânzele de degroşare, cu diametre de 40 – 60 cm, utilizate pentru
debitarea pietrelor cu dimensiuni de ordinul centimetrilor în plăci relativ
subţiri (cu grosimi de 0,3 – 0,9 cm);
• pânzele pentru ajustare cu diametre de 15 – 25 cm, folosite pentru
tăierea pietrelor mai mici în foi subţiri sau pentru a tăia plăcile şi foile în
mici cuburi sau paralelipipede;
173
• pânzele pentru ajustarea faţetelor, cu diametre de până la 10 cm, foarte
subţiri, care sunt întrebuinţate la debitarea pietrelor brute foarte scumpe
cu cât mai puţine pierderi de material.
Debitarea pietrelor preţioase se poate face şi cu ferăstraie mecanice cu
pânze filiforme. Acestea sunt folosite în special pentru tăierea după
contururi curbe, operaţie care este imposibil de realizat cu pânze de ferăstrău
circulare. De asemenea, prin utilizarea ferăstraielor mecanice cu pânză
filiformă se înregistrează pierderi de material mai reduse.
Polizarea este realizată cu discuri (pietre de polizor) din carbură de
siliciu sau din pulbere de diamant şi are drept scop şlefuirea pietrei până la o
formă brută, numită preformă. Pietrele de polizor cu granulaţie mare (având
particule abrazive de 150 – 400 µm) sunt utilizate pentru operaţii de
degroşare, iar cele cu granulaţie fină (cu particule abrazive de 15 – 30 µm)
sunt utilizate pentru polizarea finală.
La fel ca la operaţia de debitare, şi la polizare este necesară folosirea
unui lichid de răcire şi totodată cu rol de lubrifiant.
Rectificarea este o operaţie de şlefuire asemănătoare polizării,
efectuată cu pietre abrazive mult mai fine. Scopul său este acela de a
micşora rugozitatea suprafeţelor. Deoarece se înlătură un strat mult mai
subţire de material, operaţia permite controlarea mai precisă a şlefuirii
înainte de lustruire. Pentru pietrele cu suprafeţe rotunjite (şlefuire calotă)
sunt folosite benzi abrazive flexibile.
Lepuirea este o operaţie de prelucrare foarte fină cu ajutorul unui
material abraziv introdus între suprafaţa pietrei de prelucrat şi cea a unei
scule de lepuit care se roteşte sau care vibrează. Scula de lepuit este un disc
din fontă, oţel sau bronz.
Această operaţie este utilizată în special pentru a crea suprafeţe plane
(faţete) pe piatra de prelucrat (fig. 2.11). O maşină de şlefuit faţete este
formată dintr-un motor care roteşte un dispozitiv de lepuit sub formă de
disc, un dispozitiv de prindere cu cap divizor, un braţ de fixare cu rol de
susţinere a dispozitivului de prindere şi coloana maşinii pe care se poate
deplasa braţul de fixare.
Piatra ce urmează a fi şlefuită este lipită cu un adeziv de o tijă
metalică care este apoi fixată în dispozitivul de prindere. Capul divizor are
rol în stabilirea numărului de faţete şi a poziţiei lor unghiulare, iar
dispozitivul de înclinare al braţului de fixare în stabilirea înclinării faţetelor
faţă de verticală.
174
Dispozitiv de prindere
cu cap divizor
Braţ de fixare
Rezervor lichid Coloana

răcire maşinii
Motor electric Dispozitiv de

lepuit
a. schema de principiu b. vedere a capului divizor
Fig. 2.11. Maşină de şlefuit faţete
Şlefuirea prin rostogolire este utilizată în cazul prelucrării simultane

a unor cantităţi mari de pietre preţioase şi este realizată pe maşini speciale;
metoda se foloseşte îndeosebi atunci când se urmăreşte obţinerea unor pietre
sub formă de sferă. Acest procedeu de şlefuire presupune introducerea
pietrelor într-un tambur împreună cu apă şi pastă abrazivă şi rotirea
tamburului cu o turaţie foarte mică pentru perioade lungi de timp (zile sau
chiar săptămâni). Prin utilizarea unor paste abrazive din ce în ce mai fine şi
spălând pietrele între operaţii, acestea sunt treptat netezite şi lustruite,
ajungând la o formă aproape sferică. Există variante ale maşinii la care
prelucrarea este realizată prin vibraţia imprimată tamburului.
Lustruirea. După ce piatra de prelucrat a fost tăiată, adusă la forma
dorită prin polizare, iar rugozitatea suprafeţelor redusă prin rectificare şi
lepuire, este supusă unei operaţii de lustruire. Scopul său este acela de a
micşora gradul de rugozitate al suprafeţelor până la obţinerea luciului
oglindă necesar pentru îmbunătăţirea proprietăţilor optice ale pietrei
preţioase.
Pentru lustruire se foloseşte în general pulbere de diamant foarte fină,
dar pentru materiale cu duritate mai redusă pot fi folosite şi alte pulberi
precum alumină, oxid de ceriu, oxid de staniu, oxid de crom, oxid de
fier (III), dioxid de siliciu. Deoarece diferitele varietăţi de pietre preţioase şi
semipreţioase au comportări foarte variate, la lustruirea faţetelor se folosesc
uneori şi alţi agenţi de lustruire cum ar fi: staniul, aliajul staniu – plumb,
pielea, pâsla, lemnul. Suprafeţele rotunjite, cum sunt cele ale calotelor, sunt
adesea lustruite cu bucăţi din pâslă, piele, plută, ţesături sau lemn.
175
Lustruirea îndepărtează foarte mici cantităţi de material şi poate fi utilizată
la pietrele de mici dimensiuni pentru obţinerea faţetelor cu suprafeţe
ultrafine.
Găurirea este o operaţie utilizată în special la mărgele. Pentru
practicarea găurilor în pietrele de prelucrat sunt folosite tije sau tuburi
subţiri din oţel prevăzute cu un vârf din diamant sau din carbură de siliciu.
De asemenea, trebuie utilizată o soluţie de răcire.
2.4.3 Operaţiile de montaj

Operaţiile de montaj constau în asamblarea semifabricatelor într-un tot
care constituie bijuteria sau articolul de giuvaergerie în sine. Pentru montaj
se folosesc diverse operaţii, începând de la simpla înşirare a mărgelelor pe
aţă, până la operaţii precum lipirea şi nituirea pentru asamblarea părţilor
metalice sau sertizarea pentru fixarea pietrelor preţioase sau semipreţioase
în montură.
Lipirea tare este operaţia utilizată pentru îmbinarea subansamblurilor
metalice şi uneori pentru montarea pietrelor preţioase, folosindu-se în acest
scop un material de adaos cu temperatura de topire peste 450 °C.
Materialele de adaos sunt aliajele speciale pe bază de aur, argint şi cupru.
Astfel, aliajul pentru lipirea argintului are în compoziţia sa argint şi cupru,
cel pentru lipirea aurului este un aliaj pe bază de aur, argint şi cupru, iar
aliajul pentru lipirea platinei are în compoziţia sa aur şi paladiu. În figura
2.12 sunt prezentate diferite variante de montare prin lipire tare a pietrelor
preţioase.
Fig. 2.12. Exemple de montare prin lipire tare a pietrelor preţioase
Nituirea este o operaţie utilizată în exclusivitate la asamblarea

subansamblurilor metalice. Niturile sunt executate dintr-un aliaj având titlul
egal cu cel al materialului din care sunt confecţionate şi celelalte elemente
176
componente.
Sertizarea este operaţia de fixare a unei pietre preţioase în montura
metalică prin îndoirea marginilor monturii (fig. 2.13a). Variante ale acestei
metode de fixare constau în executarea unor agrafe pe marginea monturii
care sunt ulterior îndoite. Din acest punct de vedere distingem:
• montare a pietrei cu 4 – 6 agrafe sub formă de gheară (fig. 2.13b);
• montare a pietrei cu 2 agrafe sub formă de bară (fig. 2.13c);
• montare a pietrei cu 2 agrafe în formă de V (fig. 2.13d).
a. b. c. d.
Fig. 2.13. Montarea pietrelor preţioase prin sertizare
2.5 Articole de giuvaergerie

Prin articole de giuvaergerie se înţeleg articolele de bijuterie din
metale preţioase şi aliajele acestora care pot avea sau nu în componenţă
pietre preţioase şi semipreţioase naturale∗. Articolele de giuvaergerie se pot
clasifica după următoarele criterii:
a) destinaţie
• articole de podoabă: inele, brăţări, coliere, broşe, cercei, lanţuri,
brelocuri, pandative, plachete, ace de cravată, butoni de manşetă;
• articole de uz personal: portţigarete, pudriere, bomboniere, fructiere,
brichete.
b) materialele utilizate şi complexitatea bijuteriei

• bijuterii din platină, simple
∗
Legea nr. 261 din 29 aprilie 2002 pentru aprobarea OUG nr. 190/2000 privind regimul
metalelor preţioase în România
177
• bijuterii din platină cu pietre preţioase
• bijuterii din aur simple
• bijuterii din aur cu pietre preţioase
• bijuterii din aur cu pietre semipreţioase
• bijuterii din aur cu pietre sintetice
• bijuterii din argint simple
• bijuterii din argint cu pietre semipreţioase
• bijuterii din argint cu pietre sintetice
• bijuterii din argint cu materiale fine şi semifine.
Inelele sunt cercuri mici din aliaje ale metalelor preţioase care se
poartă ca podoabă pe deget. Forma şi dimensiunile acestora depind de
persoana cărora le sunt destinate (femei, bărbaţi sau copii). Din punct de
vedere al complexităţii, pot fi simple sau cu pietre preţioase, semipreţioase
sau sintetice. Se produc şi inele din aur de diferite culori obţinute prin
alierea cu diferite alte metale (cupru, argint, paladiu etc.).
Verighetele sunt inele simple (fără pietre) din aliaje ale metalelor
preţioase. Din punct de vedere al aliajului din care se produc, verighetele
pot fi:
• monocolore, obţinute dintr-un singur aliaj;
• bi- sau tricolore, realizate prin îmbinarea unor elemente obţinute din
două sau trei aliaje distincte.
Brăţările sunt podoabe în formă de verigă destinate a fi purtate la
încheietura mâinii sau pe braţ. Din punct de vedere constructiv pot fi:
• tip lanţ, flexibile;
• tip glid (verigă), rigide;
• segmentate, obţinute prin îmbinarea flexibilă a unor segmente rigide.
Colierele sunt şiraguri de pietre preţioase, semipreţioase sau materiale
fine care se poartă la gât.
Lanţurile sunt obiecte de podoabă formate din şiruri de verigi sau de
zale din metal preţios unite între ele, care se poartă la mână sau la gât. Din
punct de vedere constructiv se disting următoarele variante:
• cu verigi pătrate (fig. 2.14a);
• cu verigi rotunde (fig. 2.14b);
• cu verigi ovale aplatizate (fig. 2.14c);
• tip Figaro, combinând verigile de formă dreptunghiulară cu cele de formă
rotundă (fig. 2.14d);
178
• tip reţea, obţinute din fire întreţesute, pentru a avea un aspect asemănător
cu cel al unei ţesături (fig. 2.14e);
• tip Omega, formate din zale plate îmbinate foarte strâns, pentru ca
suprafaţa lanţului să fie netedă (fig. 2.14f);
• tip frânghie, formate din verigi cu aspect de spirală, care imită două
toroane împletite împreună (fig. 2.14g);
• tip Singapore, care imită o spirală cu elemente întreţesute (fig. 2.14h);
• tip şarpe, formate din zale cilindrice, îmbinate foarte strâns, imitând
aspectul pieii de şarpe (fig. 2.14i).
a. cu verigi pătrate
b. cu verigi rotunde
c. cu verigi ovale aplatizate
d. tip Figaro
e. tip reţea
f. tip Omega
g. tip frânghie
h. tip Singapore
i. tip şarpe
Fig. 2.14. Tipuri de îmbinări utilizate la fabricarea lanţurilor

179
Cele mai uzuale elemente de închidere folosite la brăţări şi lanţuri
sunt:
• de tip tubular. Încheietoarea este formată dintr-un element cu secţiune
pătrată, montat la un capăt al lanţului,care intră într-un locaş tubular,
existent la celălalt capăt, în care se fixează cu o clemă (fig. 2.15a);
• tip cleşte. Acest element de închidere se aseamănă cu cleştele unui rac
(fig. 2.15 b). În interior este prevăzut cu un resort care acţionează pinul
de închidere. Încheietoarea fixată la un capăt al lanţului se prinde de un
inel sau un tub fixat la celălalt capăt.
• tip inel. Este un element de închidere circular, prevăzut cu un pin de
închidere sub formă de arc de cerc acţionat de un resort.
a. tubular b. tip cleşte c. tip inel
Fig. 2.15. Elemente de închidere
Broşele sunt bijuterii feminine prevăzute cu un ac de prindere care se

poartă pe îmbrăcăminte. Din punct de vedere al complexităţii pot fi: simple,
executate din metal preţios masiv, în filigran sau cu decor obţinut prin
emailare, respectiv cu pietre preţioase (semipreţioase) montate pe ele.
Cerceii sunt obiecte de podoabă fixate sau atârnate de ureche. Se
împart în două categorii:
• clipsuri
• cu încheietoare, care se prind de perforaţia practicată în acest sens în
lobul urechii. Încheietoarea poate fi tip inel sau tip tijă, prevăzută sau nu
cu copcă de fixare.
Din punct de vedere al complexităţii pot fi simpli sau cu 1-5 pietre
preţioase sau semipreţioase. Se prezintă în cele mai diverse forme:
inimioară, figuri geometrice, flori, frunze, bobiţe, forme fantezii.
Brelocurile sunt mici articole de podoabă care se poartă atârnate la
gât, la ceas sau la brăţară. Se produc din aliaje de argint şi aur sau din
materiale fine: chihlimbar, fildeş etc.
Pandativele sunt mici articole de podoabă care se poartă la gât,
180
atârnate de un lănţisor sau de o panglică. Se comercializează cu sau fără lanţ
propriu. Se prezintă sub formă de rozetă, flori sau figuri geometrice. Pot fi
masive sau lucrate în filigran, cu sau fără pietre preţioase sau decorate cu
intarsii sau prin emailare.
Medalioanele sunt bijuterii de formă rotundă sau ovală care
încadrează sau închid între două capace o fotografie, o pictură şi care se
poartă de obicei la gât. Sunt produse din aliaje de aur sau din argint şi sunt
ornamentate prin ştanţare sau cizelare. Decorul interior poate fi obţinut prin
emailare sau din materiale fine sculptate.
Acele pentru cravată sunt articole de podoabă simple, având formă
dreptunghiulară sau forme fantezii. Sunt produse de regulă din aliaje de aur
sau de argint.
Butonii de manşetă sunt obţinuţi din aliaje de aur şi de argint sau din
materiale fine precum chihlimbarul, fildeşul etc.
181
182

Articole de Giuvaergerie PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Articole de Giuvaergerie PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Articole de giuvaergerie

2.1 Metale preţioase şi aliaje

Tabelul 2.1. Corespondenţa între titlu şi numărul de carate

În România titlurile legale ale aliajelor de aur sunt:

2.1.4 Marcarea metalelor preţioase

900‰ 850‰ 750‰ 583‰ 500‰

950‰ 800‰ 750‰

900‰ 850‰ 750‰ 583‰ 500‰

950‰ 950‰ 950‰

Fig. 2.2. Mărcile de control româneşti aplicate în perioada 1926-1937

În 1937 se schimbă la mărci locul cifrelor romane care indică titlul

900‰ 850‰ 750‰ 583‰ 500‰

950‰ 800‰ 750‰

Fig. 2.3. Mărcile de control româneşti aplicate în perioada 1937-1949

La 1 ianuarie 1950 se modifică mărcile de control, schimbându-se

900‰ 850‰ 750‰ 583‰ 500‰

950‰ 800‰ 750‰

958‰ 916‰ 900‰ 850‰ 833‰

750‰ 583‰ 500‰ 375‰ 666‰ uz dentar

916‰ 875‰ 800‰ 750‰

2.2.1 Proprietăţi fizice şi mecanice

a. cubic b. pătratic c. hexagonal d. ortorombic e. monoclinic f. triclinic

Fig. 2.6. Sisteme cristaline specifice pietrelor preţioase şi semipreţioase

Culoarea. Este determinată de absorbţia sau transmisia radiaţiilor din

Tabelul 2.2. Culorile diferitelor varietăţi de pietre preţioase

Indicele de refracţie. Refracţia este fenomenul optic care constă în

Tabelul 2.3. Indicii de refracţie ai pietrelor preţioase şi semipreţioase

Birefringenţa. Pietrele preţioase pot afecta în mod diferit traiectoria

Tabelul 2.4. Duritatea principalelor minerale şi materiale organice

Deoarece poate surveni o degradare a pietrei preţioase în timpul

2.2.3 Pietre semipreţioase naturale

2.2.4 Principalii indicatori de calitate

vedere de sus vedere laterală vedere de jos

e. Şlefuire smarald f. Şlefuire inimă g. Şlefuire trilion

h. Şlefuire baghetă i. Şlefuire pătrat j. Şlefuire k. Şlefuire calotă

Fig. 2.7. Moduri de şlefuire a pietrelor preţioase şi semipreţioase

33,7 – 35,8° 14,2 – 16,2 %

Fig. 2.10. Proporţiile optime în cazul şlefuirii briliant

Calitatea suprafeţelor are un rol care nu trebuie neglijat, deoarece pot

Tabelul 2.5. Echivalenţa între clasele de culoare ale diferitelor scări

Tabelul 2.6. Echivalenţa între clasele de claritate ale diferitelor scări de

• pentru pietre preţioase rotunde (sub formă de briliant):

2.3 Materiale naturale fine şi semifine

2.3.1 Mineralele naturale comune

2.3.2 Materiale de origine animală

2.3.3 Materiale fosile

2.4 Obţinerea articolelor de giuvaergerie

2.4.1 Operaţii de prelucrare a metalelor preţioase

2.4.2 Operaţii de prelucrare a pietrelor preţioase şi semipreţioase

Rezervor lichid Coloana

Motor electric Dispozitiv de

Fig. 2.11. Maşină de şlefuit faţete

Şlefuirea prin rostogolire este utilizată în cazul prelucrării simultane

2.4.3 Operaţiile de montaj

Fig. 2.12. Exemple de montare prin lipire tare a pietrelor preţioase

Nituirea este o operaţie utilizată în exclusivitate la asamblarea

Fig. 2.13. Montarea pietrelor preţioase prin sertizare

2.5 Articole de giuvaergerie

b) materialele utilizate şi complexitatea bijuteriei

c. cu verigi ovale aplatizate

Fig. 2.14. Tipuri de îmbinări utilizate la fabricarea lanţurilor

a. tubular b. tip cleşte c. tip inel

Fig. 2.15. Elemente de închidere