PREVENIREA ŞI COMBATEREA ALUNECĂRILOR DE TEREN ŞI

AVALANŞELOR

Motto : Natura nu ştie de glumă, ea este gravă, severă şi are întotdeauna dreptate. Defectele
şi greşelile sunt de fiecare dată ale omului.

Goethe

Dezastrele, cu tot caracterul lor excepţional, extrem, fac parte, şi ele, din viaţa normală.
Nu trebuie să aşteptăm să se întâmple ceva grav pentru a lua măsuri de prevenire şi de micşorare
a efectelor unor posibile dezastre. Focul, inundaţiile, cutremurele, furtunile, catastrofele
provocate de neglijenţe umane, mai mari sau mai mici, pot apărea în orice moment şi pot
provoca daune ireparabile patrimoniului cultural. Identificarea şi prevenirea cauzelor care pot
pune în pericol patrimoniul, precum şi stabilirea din timp a ceea ce avem de făcut în caz de
necesitate pot limita eventualele pierderi sau daune.
Pentru un dezastru nu eşti niciodată destul de pregătit. Totuşi, întocmirea din vreme a
unui plan de acţiune şi stabilirea responsabilităţilor este vitală pentru limitarea şi înlăturarea
pagubelor.
Primul lucru pe care trebuie să îl facem este identificarea riscurilor. Acestea nu sunt doar
cele clasice, cum ar fi cutremurul, incendiul provocat din cauze exterioare, de un scurtcircuit
electric sau de o mână criminală, inundaţiile provocate de revărsarea unor râuri, erupţiile
vulcanice, războiul. Dezastre pot fi provocate şi de schimbările climatice şi social-politice, cu
diversele lor consecinţe, care devin tot mai frecvente în ultimele decenii:
* uscăciune excesivă, care poate provoca incendii de pădure, temperaturi extrem de
ridicate, furtuni de praf şi de nisip;
* ploi torenţiale, care pot depăşi capacitatea normală de preluare a canalizării şi a
rigolelor de scurgere a apei, inundând subsoluri şi încăperi aflate la parter, pătrunzând pe lângă
ferestre şi uşi neetanşe sau prin terase şi acoperişuri defecte;
* furtuni violente, care pot dizloca din rădăcină copaci din apropierea clădirii, smulge
acoperişuri, dezafecta reţele electrice, lua pe sus împrejmuiri, chioşcuri, construcţii uşoare, care
la rândul lor pot cauza daune clădirii peste care sunt târâte;
* îngheţuri şi dezgheţuri rapide, cu pericolele de spargeri de ţevi sau de exces de apă;
* alunecări de teren;
* poluare cu agenţi chimici a aerului sau apei ca urmare a unor accidente industriale;
* atacuri de insecte, ciuperci, mucegaiuri;
 * explozie de gaze;
* atacuri teroriste, vandalizări ca urmare a unor tulburări sociale sau doar a unor
evenimente muzicale sau sportive care antrenează mase mari de oameni.
Măsurile de prevenire a dezastrelor, bazate pe constatările făcute cu ocazia evaluării
riscurilor sunt o parte din planul general de activitate al instituţiei, contribuind la o mai bună
evidenţă şi conservare a bunurilor culturale. Să nu uităm, de asemenea, că măsurile pe care le
luăm pentru protejarea colecţiilor sunt în acelaşi timp şi măsuri pentru protejarea oamenilor care
le îngrijesc.
Într-o situaţie de urgenţă, oamenii intră în panică şi nu mai ştiu ce să facă. Prin urmare,
trebuie să stabilim din vreme cine coordonează acţiunile, cine ţine legătura cu echipele de
intervenţie, cine răspunde întrebărilor presei, unde se vor duce obiectele salvate. Pentru o bună
comunicare între diversele echipe, esenţială pentru ca eforturile să fie cât mai bine coordonate, se
pot folosi bileţele scrise şi trimise prin curieri dintr-un loc în altul. Măsurile preventive implică
instalarea unor dispozitive de detectare a fumului, dotare cu stingătoare de incendiu, asigurarea
hidraţilor şi a furtunurilor, stabilirea şi marcarea căilor de evacuare în caz de urgenţă.
În instituţie trebuie să existe în permanenţă un minimum de materiale de intervenţie
banale, dar esenţiale în caz de urgenţă. Unele dintre acestea sunt de utilitate în orice situaţii de
criză, nu reprezintă o investiţie costisitoare, se pot păstra timp îndelungat şi este bine să le avem
la îndemână în caz de nevoie. Altele sunt necesare pentru anumite tipuri de colecţii (hârtie, lemn,
piese de dimensiuni mari, care nu pot fi transportate fără mijloace mecanice), care pot fi afectate
într-un mod specific. Cantitatea şi locul de păstrare a materialelor pentru intervenţii depinde de
mărimea colecţiei, de numărul de etaje al clădirii, de numărul de personal estimat că le va folosi
în caz de nevoie. Oricum, acestea este bine să fie păstrate împreună, să fie la îndemână şi tot
personalul să ştie unde sunt şi cum să le folosească în caz de nevoie. Ele trebuie să ne ajute să ne
protejăm corpul, mâinile şi faţa în condiţii extreme, să transportăm şi să împachetăm rapid
lucrurile care trebuie salvate şi să luăm primele măsuri de stabilizare şi limitare a daunelor. Când
nu ai nimic la îndemână, te expui şi expui bunurile la pericole suplimentare.
Mai trebuie să ne gândim şi la importanţa mijloacelor de informare şi de comunicare şi să
avem în clădire: telefoane mobile, radio cu baterii.
Trebuie să identificăm şi să facem o listă cu serviciile de urgenţă (pompieri, poliţie,
apărare civilă, servicii de ambulanţă, intervenţii gaze, defecţiuni apă, etc.), care să conţină
telefoane şi, eventual, persoane de contact. Lista trebuie afişată lângă fiecare telefon şi la aviziere
sau în alte locuri vizibile. Şi această listă trebuie să fie verificată şi actualizată periodic.
 Alunecările de teren sunt o categorie de fenomene naturale de risc, ce definesc procesul
de deplasare, mişcarea propriu - zisă a rocilor sau depozitelor de pe versanţi, cât şi forma de
relief rezultată.
Procesul de alunecare include trei faze:
• faza pregătitoare, de alunecare lentă, incipientă (procese anteprag);
• alunecarea propriu-zisă (trecerea peste pragul geomorfologic);
• stabilizarea naturală (echilibrarea, procese postprag)
În cazul unor procese clasice, tipice, forma de relief se defineşte prin:
• faza pregătitoare, de alunecare lentă, incipientă (procese anteprag);
• alunecarea propriu-zisă (trecerea peste pragul geomorfologic);
• stabilizarea naturală (echilibrarea, procese postprag)
• în râpa de desprindere,
• corpul alunecării,
• fruntea alunecării şi suprafaţa de alunecare.

Fig.1 Alunecare de teren pe şoseaua Fig. 2Alunecare de teren pe valea râului

Karakorum care leagă China de Pakistan Sanna în Austria, provocată de inundaţiile
din 2005
 Fig. 3 Alunecare de teren la Shikanoshima, Japonia, provocată de cutremurul Fukoaka

Motto :"Principala calitate necesară unui alpinist pe timp de iarna este să ştie «să citească
zăpada» !"
Toma Boerescu
Avalanşa reprezintă o masă importantă de zăpadă care se pune în mişcare şi alunecă în
jos pe versantul unui munte.
O avalanşă poate duce la vale milioane de tone de zăpadă, precedată de o undă de şoc
care spulberă şi striveşte orice se află în calea ei. Din punct de vedere fizic, aceasta este un
fenomen nivologic (determinat de zăpadă), reprezentând un curent de gravitate care constă din
material granular.
Aceste fenomene se înscriu printre cele mai dramatice evenimente ale muntelui şi
reprezintă un pericol pentru populaţia montană din numeroase ţări ale lumii. Extinderea
activităţilor turistice şi, în special, practicarea sporturilor de iarnă determină o creştere a riscului
impactului avalanşelor asupra societăţii.
Tipuri de avalanşe
După modul de formare, avalanşele pot fi:
• fenomene naturale declanşate de o supraîncărcare naturală de zăpadă;
• cauzate de om, declanşate de trecerea unui schior, drumeţ sau de altă intervenţie umană
accidentală sau nu.
În funcţie de particularităţile stratului de zăpadă afectat, avalanşele sunt de mai multe tipuri:
Tipuri de avalanşe:
Avalanşe uscate de zăpadă prăfoasă - se produc în mijlocul iernii când zăpadă este
proaspătă, nebătută de vânt, în primele zile ale căderii ei. Cauza principală a acestor tipuri de
avalanşe ar consta într-o supraîncărcare datorată precipitaţiilor solide foarte bogate şi în timp
foarte scurt.
Avalanşele în plăci sau de rostogolire - în cazul consolidării superficiale a zăpezii,care
intervine normal la 3-4 zile după căderea ei, dacă nu se face prea frig, atunci pot surveni
avalanşele în plăci sau de rostogolire. Aceste avalanşe constituie un tip secundar,datorându-şi
existenţa dărâmării zăpezilor după o perioada de vânt, în locuri la care nici nu te aştepţi, pornirea
este marcată printr-un zgomot sec ca al unei oale sparte. În cursul deplasării sale, placa de
zăpadă se sfărâmă repede în părţi mai mici, într-un fel de "ţigle" care se încalecă unele peste
altele. Astfel avalanşele nu ating niciodată proporţii prea mari.
Avalanşele de primavară - se produc de obicei în zăpezile mai grele, vechi, când la
primele încălziri de primavară zăpada începe să se deplaseze. Fiind avalanşe mari, ele transportă
zăpada rămasă din timpul iernii, atrenând în general şi o parte a pământului cu o îngrămădire de
bulgări de zăpadă murdară, care împiedică circulaţia pe drumurile de munte. În general,
avalanşele de primăvară se deplasează lent, prin aceleaşi locuri, nu provoacă mari stricăciuni.
Avalanşele de circuri glaciare-avalanşele se dezlănţuie şi înlăuntrul circurilor,situate la o
altitudine mai mare,al căror fund de obicei este ocupat de un gheţar. Zăpezile căzute pe vârfurile
dimprejurul circurilor aluneca pe pereţii stâncoşi.
Declanşarea avalanşelor este condiţionată de factori externi şi are loc aproape sigur după
ninsori abundente, cu creştere rapidă a straturilor proaspete de zăpadă.
Un alt factor important care favorizeaza aceasta este vântul, ce poate acţiona atât în
timpul, cât şi după ninsoare, transportând zăpada din porţiunile expuse vântului, în porţiuni ferite
de vânt.
Avalanşele se mai pot declanşa şi la acţiunea
topirii zăpezii în fisurile stâncilor - de pe creste - ca
apoi, din cauza frigului - noaptea - apa îngheţată, îşi măreşte volumul şi dislocă părţi din stânca,
care se prăvălesc numai în ziua următoare, când priza de gheaţă care le-a ţinut pe loc s-a topit -
dacă a fost soare şi astfel, zăpada mărindu-şi greutatea, împreună cu bucăţile de stâncă, se
rostogolesc.

Fig.6 Iezerul Şureanu înainte de avalanşă

Fig. 7 Iezerul Şureanu după avalanşă

Etapele unei avalanşe
 Declanşarea avalanşelor este favorizată de următoarele condiţii şi factori: trăsăturile
stratului de zăpadă, conformaţia versantului, starea timpului, perturbarea echilibrului zăpezii prin
diferite activităţi.
Etapele principale sunt următoarele:
• Zăpada se desprinde de straturile de nea mai tari şi alunecă peste acestea.
• În timp ce prinde viteză, zăpada poate începe a fi purtată de vânt.
• Avalanşa îşi măreşte viteza de deplasare (până la 350km/h).

Protecţie

Pentru evitarea pericolelor legate de avalanşe, este importantă cunoaşterea precisă a

arealelor în care se produc. Cartografierea acestor areale şi realizarea hărţilor de risc permit
luarea celor mai eficiente măsuri de atenuare a impactului acestora asupra activităţilor umane. În
dreptul culoarelor de avalanşă sunt construite tunele de protecţie, iar pe versanţi sunt amplasate
ziduri de protecţie, gărduleţe sau plase de sârmă. Plantarea unor perdele forestiere de protecţie s-
a dovedit eficientă mai ales pentru protejarea drumurilor pe distanţe mari.

1. Avalanşe spontane, cu cauze naturale.

Aşadar majoritatea avalanşelor nu sunt declanşate de oameni. în funcţie de o serie de
factori, sunt zile în munţi când avalanşele pornesc singure una după alta, vom vedea mai apoi
când, de ce şi cum. Dacă le privim de aproape, dar dintr-un loc sigur, ele oferă un spectacol
vizual -uneori şi sonor- de neuitat şi fascinant şi terifiant. Privite de la distanţă, mai ales când
sunt mici şi silenţioase, ele par banale, nepericuloase. şi de fapt sunt nepericuloase dacă nu se
află oameni, animale, construcţii în calea lor.
Aceste avalanşe, atât cele "de primavară" , cu zăpadă umedă, grea, cât mai ales cele din
plină iarnă, cu zăpadă proaspătă, uscată, însă în cantităţi mari, pot fi în general (ÎN GENERAL!)
prevăzute şi evitate de câtre cei care au cunoştinţe temeinice despre iarnă în munţi, din cărţi,
reviste, relatari orale sau mai ales din experienţa acumulată în ture comune cu veterani în
domeniu.
2. Avalanşe provocate de oameni.
Cum spuneam. majoritatea avalanşelor pornesc singure. Însă AVALANŞELE SOLDATE
CU VICTIME SUNT DE OBICEI DECLANŞATE DE OAMENI, de regulă de cei în cauză.
Termenul "i-a surprins" ar fi valabil în sensul că nu se aşteptau să plece o avalanşă cu ei, ceea ce
dovedeşte nepricepere. Dar nu e valabil decât în foarte puţine cazuri sensul că " a venit de sus
chiar când ei treceau pe acolo" . Exemple de avalanşe provocate de cei în cauză, din păcate sunt
destule.
 Avalanşe catastrofale - statistici
Motto : Avalanşă cea mai putin periculoasă este cea care nu omoară pe nimeni.
Este ştiut că, spre deosebire de fenomenele naturale dorite (ploaia aşteptată deseori să ne
ude ogoarele, să ne spele oraşele, zăpadă să ne acopere gunoaiele), avalanşele sunt fenomene
naturale nedorite.
O statistică pe 35 de ani pentru Alpii elveţieni dă media de 75 de oameni/an acoperiţi de
avalanşe, din care decedaţi 35/an;în Alpii francezi, o statistica pe 28 ani dă media de peste 100
persoane/an implicate în avalanşe, cu o medie de 30 morţi/an;în iarna 1996/1997 au fost 23 de
morţi în avalanşe în Alpii francezi, în 2002/2003 au fost 26, dar au fost şi ani "negri": sezonul
1969/1970, 1980/1981 şi 2005-2006 cu câte 55-57 morţi;în SUA avalanşele fac 20-30 victime/an
(19 în sezonul 1997/1998);în Tatra poloneză 1-4 morţi/an între 1985-2000. Cifrele sunt în
descreştere de la an la an, dar nu numeric ci doar procentual, raportat la numărul total (în
continuă creştere) de turişti, schiori şi alpinişti.
Dar dacăîn Alpii elveţieni în perioada 1945-1959, turiştii, schiorii, alpiniştii au reprezentat
numai 43% din cei morţi în avalanşe ( restul în catastrofe-33% sau muncitori în zone montane-
24%), în perioada 1975-1979 90% dintre morţii în avalanşe au fost montaniarzi, schiori,
alpinişti! Aceste cifre dovedesc eficienţa măsurilor de protecţie a şoselelor, construcţiilor şi
totodată "explozia schiului".
Nu avalanşele fac cele mai multe victime în munţi. O statistică franceză arată că doar 20%
din decesele în munţi sunt cauzate de avalanşe. (30 persoane/an) , în munte mor deci 150/ an,
faţă de 600/an prin înec ( din care 47 în piscine particulare !), şi 40-45/an în accidente de
vânătoare.
La fel, în munţii noştri nu avalanşele fac cele mai multe victime. Dar iarna 2003-2004 a
fost catastrofală: 8 schiori şi montaniarzi morţi în avalanşe !!!Până în 1979-39, dintre care 23 în
avalanşă catastrofală de la Bâlea din 17 aprilie 1977;1980-1989-11;1990- 1999-18;după 2000-
16;2008-95.
Factori - mecanism
Factorii care contribuie la declanşarea avalanşelor, mecanismele.
Motto : Este adevarat că în munţi există pericole, dar cu prevedere şi întelepciune ele pot fi
evitate.
1. Factorii care contribuie la declanşarea avalanşelor.
Aceştia sunt factori naturali, multipli, fiecare dintre ei având, de la caz la caz, o
contribuţie mai mare sau mai mică, cumulându-se progresiv, până la declanşarea avalanşei. După
cum se va vedea, omul poate da "bobârnacul" final. Aceşti factori, numiţi de unii "condiţii" sau
"cauze", pot fi încadraţi în patru grupe mari:
 1.zăpadă
2.condiţiile meteo
3.relieful
4.oamenii
1.1 Zăpadă: Existenţa zăpezii este desigur principala condiţie pentru declanşarea
avalanşelor.
1.1.1. Grosimea stratului: Se consideră că, în medie, grosimea de peste 30 de cm este
periculoasă pentru montaniarzi. Desigur nu pe teren plat, ci pe anumite pante, cum vom cedea
mai jos. Depunerile uniforme (ninsori calme) permit o corectă apreciere a straturilor pe o
secţiune realizată în acest scop, cum vom arata, pe când ninsorile cu vânt produc depuneri
neuniforme, extrem de periculoase. Acestea din urmă produc cele mai multe victime, îi păcălesc
şi pe montaniarzii cu experienţa.
1.1.2 Densitatea: Pe lângă grosimea stratului, contează mult şi densitatea la aceeaşi
grosime de strat, greutatea diferă mult: 1 metru cub de zăpadă "pulver" are sub 50 kg, în schimb
1 metru cub de gheaţă are peste 900 kg. Prin urmare, un strat de zăpadă "firn" echivalează ca şi
masa cu un strat de "pulver" de peste 10 ori mai gros! Densitatea se observă prin rezistenţa la
tăiere şi la penetrare
1.1.3. Structura microscopică (forma cristalelor, procentul de apa în stare lichidă şi
gazoasă, variaţia lor în cadrul aceleiaşi pături de zăpadă) are rol determinant. Ea variază în
funcţie de condişiile meteo din timpul ninsorii şi în plus suferă transformări importante în timp.
Periculoase sunt ninsorile abundente cu zăpadă uscată pudroasa ("pulver"), când stratul nou
nu s-a tasat şi nu s-a "sudat" de baza. în 14 martie 1982, într-o duminică însorită ce a urmat după
o ninsoare de 48 de ore, au murit într-o zonă din Alpi 20 de schiori care erau în afara pârtiilor
amenajate (fr:"skieurs hors piste" , germ: "Variantenfahrer") prin avalanşe declanşate de ei.
Periculoasă e zăpadă uscată granuloasă, apărută prin transformarea în timp, în anumite
condiţii, a celei "pulver". Uneori însă, mai ales primavara, ninge direct cu zăpadă "uscată"
granuloasă - cum a fost cazul avalanşei de la Bâlea din 17 aprilie 1977 (23 victime).
La ninsorile cu zăpadă umedă, grea, căzute pe o suprafaţa îngheţată, zăpada proaspătă se
solidarizează cu aceasta. Căzută însă pe o suprafaţa cu solul neîngheţat, umed, deşi rămâne
compactă, zăpada proaspătă nu aderă, riscând "să plece". Periculoasă e şi zăpadă devenită
umedă, grea, prin încălzirea bruscă a vremii.
1.2 Condiţiile meteo: Ele influenţează structura intimă a zăpezii, a fiecărui strat, relaţia
dintre straturi şi adeziunea zăpadă-sol.
1.2.1. Temperatura.
 - Frigul sub 0˚C nu permite realizarea unei coeziuni între fulgii de zăpadă (cristale) şi nici
cu stratul anterior sau cu solul. zăpadă e "uscată", "prăfoasă" sau "pudroasă",("Pulverschnee" în
germana, "neige poudreuse" în franceza, "powder snow" în engleză, dar nu "prăfuită", cum greşit
au tradus-o unii, căci nu e murdărită cu praf !). E caracteristica avalanşelor "tip pulver" din plină
iarnă.
Încălzirea vremii, când se produce moderat, progresiv, favorizează tasarea stratului nou de
zăpadă şi mărirea coeziunii interne a lui (dintre cristale) precum şi "sudarea" cu stratul mai vechi,
reducându-se riscul de avalanşă pe interfeţe.
Când încălzirea se produce brusc şi puternic, cu vânt, front cald (germ:"foehn",
engl:"chinook") sau cu ploaie, zăpada se înmoaie, devine apoasă, "grea", putând usor aluneca pe
straturile mai vechi sau pe "pat" (stâncă, iarbă.) Aceasta este şi cauza avalanşelor "de primavară"
din zilele însorite, când montaniarzii cu experienţă pot aprecia pericolul în funcţie de insolaţia
pantei (ora, orientarea faţă de soare).
1.2.2 Vâtul - asociat ninsorii - produce depuneri inegale, dar deseori continuă transportul
zăpezii uscate de la suprafaţă şi după oprirea ninsorii. Vâlcelele, culoarele, vor fi umplute cu
zăpadă, iar crestele / muchiile vor rămâne de obicei libere sau doar cu stratul vechi. în plus,
vantul depune zăpadă şi în alte locuri decat adanciturile reliefului, sub forma de "placi de vânt"
(germ: "Windbrett"; fr: "plaque a vent", engl: "wind slab"). Acumularea de zăpadă astfel adusă şi
depozitată în vâlcele sau sub formă de plăci de vânt este foarte periculoasă (vom reveni), fiind de
obicei mai instabilă decât cea depusă obişnuit, prin ninsoare liniştită şi de asemenea fiind mai
greu de recunoscut.
Americanii au experimentat/folosesc staţii automate "Flow Capt"- care măsoară cantitatea
de zăpadă suflată de vânt. Vântul acţionează şi prin faptul că formează cornise pe creşte care,
prin rupere, pot declanşa avalanşe, prin "spargerea" plăcii de vânt de sub cornişă).
3.1 Relieful
Este cel care reprezintă "patul" pe care se aşterne pătura de zăpadă. Deplasarea zăpezii,
prin alunecare sau rostogolire, pe acest pat, deci ruperea stabilităţii / aderenţei la sol, a
echilibrului, depinde de zăpadă, de unele condiţii meteo, dar bineînţeles şi de relief.
3.1.1 Inclinarea pantei: Avalanşele se declanşează pe pante cu înclinaţia între
(aproximativ) 20 şi 55 grade. Pe pantele cu inclinatie mai mare, zăpadă nu se aşează dar, după
caz, acestea pot fi "maturate" de avalanşe venite de mai sus ( plecarea "căciulii" de pe vârf sau
ruperea cornişelor). Pantele mai mici de 20 o pot fi şi ele periculoase când sunt continuarea unor
pante mai înclinate, sau la baza unor vâlcele / culoare înclinate. în funcţie de forţa unei avalanşe
(cantitatea zăpezii, viteza de deplasare), chiar şi zone plate, nu prea apropiate de panta
respectivă, sau chiar contrapantele ei pot fi periclitate. Aşadar pe ele nu se declanşează avalanşe,
dar pot fi acoperite sau "maturate" de acestea.
Firul văilor înguste, sub forma de "V", văile "de abrupt" e mai periclitat de
avalanşele spontane venite de pe versant, decât fundul/firul văilor largi, în forma de "U" ( ex.
Valea Bâlea ). Relieful este însă doar un aspect al problemei.
3.1.2 Morfologia suprafeţei solului. Pantele lungi, plane, convexe sau concave, sunt mai
periculoase ca cele în trepte. Plăcile stâncoase şi feţele inierbate sunt mai favorabile avalanşelor.
Chiar şi o pătura de ienupăr pitic, afiniş, şmardar, etc. poate deveni un pat propice glisării
zăpezii. Pantele cu copaci, jnepenişuri, tufişuri, blocuri de stâncă, denivelări, sunt mai puţin
periculoase, "retinând" zăpada. Dar uneori ele sunt acoperite, "netezite" de zăpadă mai veche,
care poate deveni ea însăşi (vom vedea când şi cum) un pat de avalanşă pentru noul strat de
zăpadă.
4. Oamenii.
În toate cărţile şi articolele despre avalanşe se precizează că- exceptând avalanşele
spontane catastrofale- peste 90% din avalanşele cu victime umane sunt declanşate de cei în
cauză. Omul- pe bocanci, pe rachete sau pe schiuri- singur sau în grup- poate rupe echilibrul
dintre aderenţa la sol sau dintre straturile zăpezii şi tendinţa acesteia de a aluneca şi curge pe
pantă. Explicaţia nu e greutatea suplimentară în sine a unui om sau a 2-3 oamnei ci faptul că
acesta/aceştia pot iniţia fractura unui strat fragil existent în pătura de zăpadă, fractura care se
propagă instantaneu în toate direcţiile, inclusiv mai sus de locul de impact şi straturile superioare
celui fracturat pornesc la vale sub forma de avalanşă.
Cei care abordează muntele înzăpezit ar trebui să aibă cunoştiinţe temeinice, să ştie "să
citească zăpada', să aleagă traseul cu cel mai mic risc. Adică să evite locurile în care pot exista
plăci de vânt. Să fie bine pregătiţi şi fizic- pentru a putea rezista efortul cerut la ocolurile impuse
de situaţia constatată la faţa locului. Să fie buni schiori, pentru a evita virajele buste şi căderile.
Să aibă experienţa necesară a gestiona corect orice situaţie, orientarea în teren, să ştie
când să renunţe a continua şi folosească o varianta de retragere sau să se întoarcă pe acelaşi
traseu. Despre "omul şi avalaşa" vom mai vorbi în capitole următoare, în special în subcapitolul
Mecanismul de declanşare a avalanşelor.
a. scaderea aderentei (= forţa de frecare, într-o modelare mecanica a cazului). Frecarea
masei de zăpadă se face şi cu "patul" pe care s-a aşezat zăpadă, dar există şi "ancorări" laterale
( cu versanţii culoarelor) şi cu zona inferioară a pantei. Dar importante sunt modificările zăpezii.
Există o metamorfoză mecanică a zăpezii, vizibilă, produsă de vânturile mai puternice.Dar în
declanşarea avalanşelor are rol metamorfoză termică. Specialiştii în nivologie studiază
"gradientul" de temperatura, corelaţia dintre temperatura fiecărui strat al zăpezii şi grosimea lui,
Fără a intra în amănunte, spunem ca în funcţie de mărimea acestuia, cristalele iniţiale ale fulgilor
de zăpadă se modifică şi ca formă şi ca dimensiuni. Fie se rotunjesc şi scad, apar cristale
granuloase fine, fie prin succesiunea îngheţ-dezgheţ apare "chiciura de profunzime" prin
procesul invers: cristale cu unghiuri evidente şi mai mari, mai ales sub forma de "cupe". Se se
diminuează forţa de atracţie/contact între cristale. De asemenea scade aderenţa prin apariţia unei
pelicule de apă intre stratul de zăpadă şi "pat".
b. creşterea greutăţii masei de zăpadă - dincolo de limita în care o poate compensa
aderenţa la sol sau între straturile zăpezii depuse succesiv. Creşterea greutăţii poate fi o creştere
propru-zisă de greutate a stratului de zăpadă (de regula prin noi depuneri), când se
autodeclanşează (avalanşe spontane). Se enumerau aici şi căderile de cornise, trecerea unor
turisti, schiori, capre negre care ar putea produce avalanşe provocate. Dar aşa cum spuneam mai
sus, acum se consideraă ca greutatea adăugată de o cornişa căzută, om sau animal e
nesemnnificativă. Explicaţia este provocarea ruperii unui strat fragil din cele existente în pătura
de zăpadă. în materiale mai vechi se includeau aici şi strigate, zgomote puternice, explozii. Se
recomandă chiar hilara indicaţie ca în zone dubioase să se vorbeasca în şoaptă!!
Locul/planul de alunecare este de obicei o interfaţa dintre straturi, dar uneori fractura şi
glisarea se poate produce chiar în interiorul unui strat fragil. De asemenea, nu intotdeauna
fractura paturii de zăpadă se produce la locul de trecere a turistilor, schiorilor. Se poate produce
şi la distanta, dar nu mare, zeci de metri, "stres"-ul indus de acestia în stratul fragil din zăpadă
propagându-se aproape instantaneu. Aşa se explică de ce uneori nu a pornit avalanşă sub schiuri
(suprafaţa mai mare de contact), dar s-a declanşat după ce schiorii şi-au dat jos schiurile, căci
aceeaşi greutate a apăsat acum pe o suprafaţa mai mică. Zona de plecare a avalanşei va fi lineară,
nu punctuală (cum o au de obicei cele umede) şi ea va fi la distanţa de locul punctului "stresant",
căci din punctul de impact, fisurile din stratul fragil radiază instantaneu în toate direcţiile. În
acest caz linia de plecare apare de exemplul la racordul pantelor, mai ales în zonele convexe, cel
mai adesea sub creasta respectivă, sub cornişă .
Pe pantele cu înclinaţie mare - în jur de 45 grade - autodeclanşarea se produce la cantităţi
mai mici de zăpadă şi prin urmare se "descarcă" mai des. Pe pantele mai line e necesară o
cantitate mai mare pentru a rupe echilibrul, dar potenţialul distructiv este mai mare din cauza
energiei potenţiale mai mari.
Avalanşă pornita, evoluează nu numai în funcţie de înclinarea pantei şi masa de zăpadă,
ci şi de morfologia pantei, de tipul zăpezii şi de mulţi alti factori. Evoluţia depinde şi de
procesele interne ce se petrec în masa de zăpadă în alunecare. Cristalele de zăpadă se modifică,
devenind în majoritatea tipurilor de avalanşe o pudră fină, cu forţă de frecare redusă între
particule şi deci cu o mare "fluiditate", ce duce la o mare viteza de curgere a avalanşei.
 De reţinut 3 situaţii când pericolul de avalanşe e maxim şi se indică "să stăm cuminţi":
1. După ninsori recente în cantitate mare
2. După încălzirea bruscă a vremii
3. După ninsori mici, dar cu vânt !
În situaţiile 1 şi 2 curg avalanşe spontane, dar desigur că e foarte uşor de a fi provocate de
imprudenţi, căci raportul greutate-aderenţa e la limita echilibrului. Aceste două situaţii sunt în
general cunoscute de către montaniarzi şi evitate, căci sunt mai uşor de recunoscut .
În a doua situaţie, când în satele de munte curg streşinile, în munţi curg avalanşele de
primavară.
În situaţia a 3-a, se produc foarte rar avalanşe spontane, dar se produc frecvent cele
provocate. 80% dintre oamenii angrenaţi în avalanşe sunt victime
ale situaţiei a 3-a !
1. Directia vântului dominant
2. Placa "în vânt" = zăpadă tencuită
3. Placa "sub vnt"= zăpadă suflată
4. Ruptura probabilă
5. Ruptura posibilă
6. Traseu indicat

Precauţii utile
Pentru a evita "capcanele iernii" trebuie luate precauţiile generale necesare: cunoştinţe
teoretice, echipament adecvat, informaţii despre traseu şi condiţiile meteo, anunţarea traseului
ales la cabanier sau salvamontist, mersul în grup, nu singur etc.
Motto : "Cel care doreşte o viaţa lungă ca montaniard, acela trebuie să-şi amintească mereu că
în munte cuvântul-cheie este PRUDENŢA !
Felix Germain

Ca să nu ajungi în calea unei avalanşe sau s nu declanşezi chiar tu una, trebuie luate o
serie de precauţii specifice legate de alegerea itinerarului şi planificarea temporală a turei, ca să
nu ajungi intr-un loc nepotrivit sau la un moment nepotrivit. în plus, echipa trebuie sa aiba un
anumit comportament în zona de pericol şi - în fine- trebuie să fii cât mai bine pregătit pentru
situaţia cea mai nedorită, astfel ca şansele de a scăpa cu bine dintr-o eventuală avalanşă să fie cât
mai mari.
 Ca în aproape orice domeniu, există şi privitor la prevenirea avalanşelor noţiuni
elementare (de bază) şi detalii. Orice om care vrea să urce iarna pe munte trebuie să ştie că, în
ansamblu, pericolul de avalanşă este extrem de mare:
- după ninsori abundente, în primele 2 - 3 zile;
- după încălzirea accentuată a vremii;
- după ninsori reduse cantitativ, dar însoţite de vânt.
Primele două situaţii le cunosc mulţi/mai toţi cei care abordează muntele iarna. Ultima
-din păcate- s-a constatat ca o ştiu mai puţini !
Dincolo de regulile generale de mai sus, sunt foarte importante detaliile. Chiar câţiva
metri pot însemna enorm: trecere de la o zona sigură, la una de pericol maxim. Acelaşi traseu
poate fi parcurs în siguranţă la un moment dat iar după numai 1-2 ore să devină o capcană! O
zona periculoasă poate fi trecută cu bine de unii şi apoi să plece cu următorii.Nu în ultimul rând,
modul detaliat cum ne pregătim şi utilizăm echipamentul vizavi de riscul de avalanşă poate avea
o influenţă majoră.
1. Mijloace sumare de investigare a zăpezii:
1.1.Starea suprafeţei zăpezii. Este cea mai uşor de studiat şi alături de alte semne ne
permite a depista pericolul, mai ales posibila existenţă a parşivelor “plăci de vânt”:
- crestele de munte care “fumegă,”
- urme recente de avalanşe,
- dune şi « riduri » de zăpadă produse de vânt,
- zgomote înfundate- “vuuum !“ sub bocanci sau schiuri.
- crăpături în zăpadă ce apar în faţa schiurilor sau bocancilor.
Nu intru în detalii despre multiplele tipuri de zăpadă căzută sau metamorfozată după
ninsoare. Schiorii vorbesc de "zapadă bună" şi "zăpadă rea".
"Zăpada bună" e cea care le permite să evolueze în viraje, fără mări eforturi, fără risc de
căderi. Cea mai dorită zăpadă este un strat de 5-25 cm ( chiar mai mare în locuri unde relieful nu
e favorabil avalanşelor) de zăpada uscată proaspătă pudroasă (germ:"pulver",fr: poudreuse") ,
depus peste stratul vechi "tare"/ îngheţat. Idem e "firn"-ul, ( fr:"neige fondante" ) zăpadă de schi
de primăvară, când doar un strat superficial e înmuiat de căldura solară, în care canturile
schiurilor prind uşor, dar schiurile nu se scufundă ca în zăpadă moale. Bună e şi zăpadă
îngheţată, mai ales dacă are un strat de cristale la suprafaţa zăpezii, dacă nu e cu "valuri" şi dacă
nu e "ca sticla". şi dacă sub stratul îngheţat nu există unul fragil, moale, adică strat de posibila
glisare.
"Zăpada rea" este cea", moale, umedă, "grea" ( fr:" neige mouillee, soupe, polenta" ) în
care schiurile se scufundă şi virajele sunt cvasi imposibile. în ea, se recomandă -mai ales
schiorilor mediocri- întoarcerile "de pe loc", coborârea în "zig-zag"-uri largi. Dar nu pe pante cu
pericol de a declanşa avalanşe !."Rea" e şi cea cu consistente inegale, în care schiorul trece de la
o zona la alta. zăpadă rea, foarte periculoasa e cea din "placile de vant", ea are o anumita
duritate, dar este foarte fragilă şi se rupe sub bocanci sau sub schiuri, mai ales în viraj. "Rea" e şi
"zăpada cartonată- crusta"- e îngheţat numai un strat superficial, care se rupe sub greutatea
schiorului, mai ales ( dar nu numai ) la viraje. A nu se confunda crusta ( acel strat superficial
încălzit de soare sau temperaturi pozitive şi apoi îngheţat pe suprafeţe mari) cu "plăcile de vânt" !
"Rea" e şi "zăpada trafolată"- urme, mai ales îngheţate de la alţi schiori şi zăpadă "cu
dune"(ondulată).
Rea este şi zăpada lipicioasă (fr:"neige collante") care se lipeşte de schiuri sau de "foci".
Dar există în magazine soluţii de "depănare", de evitare a formării supărătorilor "saboţi" de
zăpadă.
Cele scrise mai sus sunt valabile şi pentru cei fără schiuri, cu unele mici diferenţe.
1.2. Studiul straturilor de zăpadă.
Ştim că zăpada care acoperă solul are mai multe straturi, diferite ca vechime, consistenţa/duritate
(rezistenţă mecanică) , structură, legătura între ele ( natura interfeţelor). Studierea, cunoaşterea
lor e mult mai importantă decât starea suprafeţei zăpezii. Pentru a aprecia riscul de avalanşă- în
afară de a ţine seama de condiţiile meteo, e foarte important a studia/cunoaşte straturile zăpezii.
1.2.1. Testul cu băţul . ( fr: "test du baton", engl: "stick test" ): e imprecis, dar
usor şi rapid de executat şi ofera unele date. Se infunda energic batul de schi în zăpadă, cu
manerul sau cu rondela şi se simte diferenţa de rezistenţă între diferite straturi. Depistarea unuia
mai moale, sub unele dure, e semn de alarmă şi ne invită la testul cu bloc.
1.2.2. Studiul stratigrafic.
Unele tehnici nu pot fi efectuate de schiori ci doar de către specialişti . Ex. "sondajul
stratigrafic prin batere"( fr: "profil par battage", engl: "rammsonde profil, ramtest" ) şi
"scizometria" (engl:"shear-frame"),care se face cu un instrumet special- scizometru).
Dar şi studiul manual al straturilor ne dă indicaţii, chiar dacă testul ar fi făcut pe loc plat,
orizontal. Însă de obicei se face în pantă, cu ocazia studiului "pe blocuri" (vezi mai jos,
subcapitolul 1.2.3- !).
Pentru studiul manual al straturilor facem o tranşee adâncă în zăpadă, cu direcţie
perpendiculară pe linia pantei, cu cei doi pereţi verticali (nu perpendiculari pe pantă!) sau sa fie
vertical doar cel din amonte. Pe acest perete vertical putem efectua un studiu "neştiinţific",
manual, al straturilor, (" a face un profil" ) încercând pe rând cât de depresibil e fiecare strat. O
măturică sau pensulă cu care mângâiem peretele, poate evidenţia straturile, a căror
consistenţă/duritate o testăm. Cu anumite "obiecte" încercăm să penetrăm fiecare strat depistând
astfel straturile mai groase şi "duritatea" lor.
Tabel nr. 1 Studiul consistenţei zăpezii

Consistenţa gradul testul manual echivalent cu instrumente

Foarte moale 1 pumnul 0-2 kgf
Moale 2 4 degete 2-15 kgf
Dura 3 1 deget 15-50kgf
Foarte dura 4 creion 50-100 kgf
Compacta 5 cutit > 100 kgf

Simplificând , putem spune ca un strat "moale" sub unul dur, poate indica riscul de
avalanşă. Însă există straturi de grosime mică, pe care uneori nu le putem depista manual, unele
foarte periculoase- adevărate "suprafeţe de glisare" (engl: "gliding surface"), depistate cu testul
de alunecare a blocului.
Contează şi temperatura fiecărui strat, care indică metamorfoza în curs. Idem conţinutul
de apa lichidă (fr: TEL) din fiecare strat. Creşterea acesteia destabilizează aderenţa straturilor.
Sunt detalii pentru specialişti, cercetători. Dar sunt posibilităţi de apreciere a conţinutului zăpezii
în apa lichidă şi de către nespecialişti. în revista N & A nr.8/dec.2004, se dă testul TEL manual:
Încercăm să facem bulgări cu mâinile înmănuşate:

Tabel nr. 2 Gradul consistenţei zăpezii

gradul 1 zăpadă uscată, nu se pot face bulgări

gradul 2 umiditate redusă, mănuşile rămân uscate
gradul 3 umedă, mănuşile rămân umede
gradul 4 moale, curge apa din bulgărele ce-l facem
gradul 5 foarte înmuiată zăpadă e "ca o supă"

1.2.3 Studiul pe blocuri de zăpadă.

1.2.3.1. Teste se compresie.

Principiu: pe o suprafaţă de zăpadă cu înclinare de 30-40 grade se face acea transee
pentru studiul stratigrafic descris mai sus, cu peretele dinspre amonte vertical. Se decupează apoi
pe celelalte 3 laturi un bloc de zăpadă, care poate avea diferite forme geometrice şi de diferite
dimensiuni. Nu neapărat până la sol, dar până la primul strat suficient de înalt de zăpadă foarte
dură şi se supun apoi la diferite "teste de încărcare" (cu lopata, cu saci cu zăpadă). Se observă
dacă blocul se sfărâmă sau "pleacă" la încărcare mică, medie, mare... Deci se află gradul de
stabilitate a straturilor zăpezii. Desigur e de dorit ca tehnica să fie învăţată în prealabil de la un
specialist.
Cel mai cunoscut e "testul cu lopata" ( fr. "test de la pelle",engl: "shovel test"), aplicat pe
coloane de zăpadă. Aceste coloane verticale de cel puţin 120 cm.înălţime se obţin prin
predecupare cu lopata, cu un schiu sau fierastrău pe celelalte 3 laturi de cate 30 x 30 cm: două
laterale şi una spre amonte. Apoi pe suprafaţa superioară a acestei "coloane" de zăpadă, se
execută – apăsând / lovind pe lopata presiuni manuale (cu palma) de intensitate progresivă:
-din articulaţia mâinii
-din articulaţia cotului
- din articulaţia umărului.
Metoda Stuffblock - e o metodă mai exactă,dar puţin mai complicată: se lasă să cadă pe
lopată un saculeţ plin cu zăpadă în greutate de 4,5 kg şi de la înălţimi tot mai mari (10, 20,30....
cm ), indicate de gradaţiile de pe cordelina săculeţului. Se urmăreşte când apar fracturi ale
coloanei de zăpadă.
Rezultate:
Sub 20 cm = foarte instabilă, între 30-40 = moderat, 50 cm şi mai mult = stabilă.

1.2.3.2 Studiul stabilităţii straturilor= tehnica blocurilor glisante (Rutschblock).

Principii: Spre deosebire de metoda de mai sus, nu se urmăreşte sfărâmarea coloanei de
zăpadă , ci alunecarea unui/unor straturi ale zăpezii la diferite presiuni/ încărcări cu om sau
schior. Ca atare dimensiunile blocului sunt mai mari.
a. Conul elveţian: - metoda folosită de armata elveţiană şi apoi popularizată de Werner
Munter. Blocul predecupat are la suprafaţa zăpezii forma de triunghi echilateral de 3 m.p.
( laturile de 2,5m ) . De fapt nu e con, ci o prismă.
b. Blocul norvegian : Forma bazei blocului e trapezoidală, cu latura mare de 60 cm şi cea
mică de 20 cm. Înălţimea blocului - 60 cm. Deci blocul are formă de prismă. Faarlund a
modificat metoda în 1985, cu introducerea lopeţii în spatele blocului şi trăgând de coada
lopeţii.Forţa cu care trebuie tras pentru un test pozitiv- indică gradul de stabilitate al stratului
testat.
Ultima fază este "solicitarea/supraîncărcarea " blocului. Un om, cu bocanci sau cu
schiuri, se aşeaza cu grijă pe bloc, deasupra centrului de greutate, adica la 80 cm de baza la conul
elvetian şi la 1 m de baza mare la blocul norvegian. . Dacă schiurile depăşesc blocul ca lungime,
asta nu are importanţă.
 Se solicită progresiv blocul prin flexiuni, apoi prin sărituri ( 4 din fiecare, una după alta ),
întâi de pe loc, apoi de deasupra blocului.
Tabel nr. 3
Rezultate:

Gradul de încărcare Declanşarea Concluzii

a. spontană în timpul tăierii nu se traversează
b. încărcare parţială în timpul aşezării schiorului nu se traversează
c. încărcare totală când schiorul s-a instalat pe bloc nu se traversează
d. la flexiuni la flexiuni energice de evitat
e. săritura în timpul unor sărituri uşoare precauţii!
f. sărituri de sus săritura de pe loc, apoi de sus solidă
g. nu se rupe nu se întămplă nimic foarte sigură

Primele trei situaţii - a,b,c- corespund unei paturi de zăpadă instabilă, periculoasă.
d şi e - se trece prin zona doar dacă nu e alta soluţie şi cu măsuri de precauţie (vezi mai jos)
f şi g - riscurile sunt foarte mici, dar nu excluse.
Un test făcut pe o pantă de 30º se poate extrapola la pante mai mari: riscul creşte cu 1
grad ( ex de la e la d când panta e de 35º-40º).
c. Blocul canadian: Canadienii Jamieson şi Johnston au modificat putin dimensiunile
blocului: baza tot trapezoidală (aproape dreptunghiulară), cu dimensiuni: baza mare (aval)-
2,1m. , baza mică (amonte) 1,9 m, înălţimea trapezului 1,5 m. Schiorul care "încarcă" blocul se
va poziţiona la marginea de sus a blocului. Ei indică următoarele:
Tabel nr. 4 Unelte necesare:

Perete aval Laturi Perete amonte Timp - minute

lopata lopata cordelina/schi 10
lopata cordelina cordelina 9
lopata schi schi 5
lopata fierastrau fierăstrău 5

2. Precauţii practice : ce atitudini luăm când abordam muntele iarna:

Relevăm Metoda 3 x 3, lansată din elveţianul Werner Munter, publicate la începutul
anilor '90.Redau doar schematic:
- înainte de a pleca de acasă (cu o seară înainte):
-află buletinul meteo de avalanşă
-plănuieşte tura pe harta topo de 1;25.000
-spune rudelor şi prietenilor ruta şi când ar trebui să te intorci.
- la/după sosirea în zona/staţiune (dimineaţa):
 -pune în rucsac lopata, sonda, telefonul mobil,
-testează funcţionarea aparatului emiţător-receptor şi bateriile lui
-informează-te despre condiţiile din zona.
- în timpul turei şi la abordarea pantei respective:
-analizează condiţiile.poate s-au schimbat peste noapte,
-urmăreşte evoluţia vremii (temperatura, vânt, ninsoare),
-renunţă în caz de dubii.
Toate acestea, tot ce gândim, citim, facem în aceste trei etape, e cu scopul de a evita să
fim implicaţi într-o avalanşă.
2.1.Precauţii legate de planificarea temporală (Alegerea momentului turei):
2.1.1. Perioada calendaristică. în munţii noştrii în general (atenţie ! : "în general"! ) cea
mai favorabilă, cea mai puţin periculoasă perioada e luna martie. în caz de ierni mai blânde:
sfârşit de februarie şi început de martie. Am văzut deja ca în lunile de iarna pornesc şi singure
avalanşele uscate, pudroase ("pulver") iar în lunile de primavara cele "umede".
2.1.2. Momentul zilei. Primavara, mai ales în zile însorite, sunt mai sigure orele de
dimineaţa devreme sau de seara, deoarece la amiază zăpadă se "înmoaie" şi creşte substanţial
riscul de avalanşă. Dintr-un punct sigur de belvedere poţi vedea în astfel de zile curgând "la ora
fixă" avalanşe (umede, declanşate spontan!) pe mulţi versanţi.
2.2 Precautii legate de planificarea spatiala (Alegerea traseului exact al turei):
2.2.1 Orientarea versantului. în lunile decembrie - ianuarie - februarie , fetele sudice,
unde soarele contribuie la stabilizarea straturilor, sunt mai putin periculoase ca cele nordice. Un
asemenea versant (nordic) le-a fost fatal în 22 ianuarie 1974 în Caldarea Podragu la doi din cei
trei alpinisti din echipa lui Misi Szalma. Toma Boerescu - competentul sef de atunci al
Salvamontului Sibiu - îi pusese în garda la plecare: "Atentie marita baieti la versantul nordic! E
doar ianuarie !"
În lunile aprilie - mai este invers : fetele nordice, mai umbrite (versanţii din umbră) sunt
de regulă mai sigure ca cele sudice (bătute de soarele puternic). W.Munter formula pitoresc
sentinţă: "Primavara, o panta virgină, la orele amiezii, este deja însărcinată cu o viitoare
avalanşă".
2.2.2 Utilizarea reliefului. Pentru urcare sau coborâre se folosesc crestele, muchiile,
spinârile, fetele (zonele) cu denivelări (eventual ştiute de vara !). Nu se folosesc vâlcelele,
culoarele, fetele netede, ierboase. Văile largi se parcurg pe firul lor nu pe versanţi. Aceştia sunt
periculoşi, mai ales la baza unor culoare ce coboară din crestele vecine văii. în acest fel nu
riscăm să declanşăm noi o avalanşă ca cea declanşată "pe poteca de vară" în 23 noiembrie 1997
de clujeanul Mihai Şandru în valea Balii. Dacă o avalanşă a pornit spontan dinspre creasta, noi
fiind pe fundul văii avem timp s-o evităm, mai ales dacă e avalanşă de primavara, care am văzut
ca e mai "lentă". în zonele suspecte, mai ales pantele, pe cât posibil nu se traversează, nu se urcă
şi nu se coboară în diagonala sau în serpentine ci direct, pe linia de cea mai mare panta. Dacă
totuşi trebuie să traversăm o zona potenţial periculoasă, putem diminua cu ceva riscul astfel:
traversarea pantei suspecte o vom face pe cât mai sus posibil, pe sub stânci dacă sunt, dar nu pe
sub cornise. O vale e mai sigur să o traversăm peste vâlcelele de obârşie decât în partea
inferioară, după confluenţa acestora.
2.3 Precauţii legate de atitudinea membrilor echipei.
2.3.1.Tehnica de înaintare. când paşii ni se scufundă, se calcă cu paşi mari în aceeaşi
urma. Nu se taie poteca (transee) în zăpadă, aceasta ar putea provoca o avalanşă. Mecanismul era
comparat şi demonstrat uneori la şcolile de alpinism - salvamont cu o tavă (placa) cu prăjitura :
ţinută la o anumită înclinaţie, secţionarea verticală cu cuţitul e fără efect; secţionarea orizontală
însă iniţiază alunecarea zonei de sub tăietura, urmată şi de cea de deasupra prin "efectul
dominoului".
Linia de fractură (toate avalanşele în plăci au plecare liniară!) e situată mai sus de locul
"stresat", la nivelul unei convexitati a pantei. Aceasta îi determina pe unii, care nu sunt
documentaţi despre avalanşe, sa afirme ca nu cei în cauza au declansat avalanşă ci ca ea "a
pornit/venit de sus şi i-a surprins". Am auzit acest "argument" de mai multe ori: "se vede clar ca
avalanşă a pornit de sus, nu din locul pe unde au trecut ei !". Dar multe avalanşe filmate,
provocate de schiori şi snowboarderi dovedesc faptul ca cei în cauza au declansat avalanşă. Caci
e dovedit ca spartura produsa punctual în stratul fragil se propagă instantaneu la distanţa, acest
strat fracturat devenind un strat glisant pentru straturile de deasupra.
De aceea, o coborâre directă sau în viraje fine, şerpuite, poate să nu declanşeze o
avalanşă care însă poate porni la primul viraj brusc, larg, la o căzătură sau la abordarea pe
bocanci.
2.3.2. Dispunerea şi atitudinea membrilor echipei. Nu sunt indicate grupuri mai mari de
5-7 oameni. şi trebuie evitat a merge sub un alt grup. în plus, în zone de risc nu se merge în grup,
ci se înaintează unul câte unul, la distanţă suficientă pentru a evita supraincarcarea ce poate
declanşa o avalanşă.
2.3.3 Problema legării în coarda. în privinta legarii în coarda în zonele periculoase,
părerile sunt împărţite. Majoritatea specialiştilor însă nu indica legarea în coarda, ea fiind chiar
periculoasa de cele mai multe ori. Legarea în coarda poate fi utilă când se traversează un culoar
îngust şi cel "de afară" ( secundul în prima faza, capul de coarda în faza a 2-a ) e autoasigurat.
2.3.4 Măsuri privind echipamentul. La intrarea în zona periculoasă se închid toate
fermoarele, scaiurile, capsele etc. Se pune gluga pe cap când zăpadă e tip "pulver", se protejează
gura şi nasul cu masca de tifon, cu un guler înalt, fular, batistă, eşarfă. Mâinile se scot din
curelele betelor de schi şi – dacă avem "Langriemen" (chingile de siguranţă de la schiurile de
tura) - se desfac şi ele. Se pregateste ghemul cu snurul de avalanşă pentru a fi aruncat (derulat) la
nevoie. Se deschid aparatele DVA de emisie-recepţie (engl. "transceivers" ) de depistare a
victimelor din avalanşă -"Ortovox", "Pieps", "ARVA" etc.- fixându-le pe poziţia "emitere".
2.3.5. "Curăţarea terenului" prin declanşare controlată a avalanşei. Sunt montaniarzi, mai
ales schiori, care îşi asumă riscul de a declanşa intenţionat avalanşă cu schiurile sau cu petarde
improvizate la obârşia unui culoar pe care vor să coboare. Nu recomandăm nimănui aceste
manevre foarte riscante, nici chiar celor cu mare experienţă. În străinătate se fac asemenea
manevre, dar numai de către specialişti, de la distanţa, cu cu mijloace specializate.

Măsuri de prevenire
Motto:Şi în domeniul avalanşelor, ca şi în medicina, e mult mai eficient a preveni decât a
trata.
În Alpi, între 1940-1980, aproximativ 19.000 de avalanşe au cauzat numeroase pagube
materiale şi 3.800 decese. E vorba de totalitatea avalanşelor, deci şi cele spontane, care au
"măturat" case, şosele etc. Căci am văzut în alt episod ca excluzând catastrofele, avalanşele cu
victime umane sunt aproape în totalitate declanşate de cei în cauza şi ca în Alpii francezi,
elveţieni şi în SUA sunt 30-35 turişti, alpinişti, schiori morţi/an în avalanşe, reprezentând doar 20
% din accidentele montane mortale.
Având în vedere ca şi în domeniul avalanşelor, ca şi în medicina, este mai eficient a
preveni decât a trata, în ţările "avalanşoase" s-au luat numeroase măsuri pentru a impiedica
producerea de avalanşe sau pentru a evita ca ele să poată produce pagube şi victime. Vom trece
pe scurt în revista aceste măsuri, unele existente şi la noi, multe însă deocamdată neglijate.
1.Protectia colectiva : consta în masuri luate de autoritati:
1.1- Stabilirea cat mai exacta a zonelor periculoase.
În Franţa, de exemplu ( desigur şi în alte ţări ), s-au elaborat :
Hărţi cu localizarea posibilă a avalanşelor (CLPA) - cu culoare portocalie, la scara de
1:25.000 – pe baza unor fotografii aeriene stereoscopice luate vara, coroborâte cu evaluări în
teren privind zonele cu vegetaţie distrusă, urme de eroziune, conurile de dejecţie, natura solului
şi pe baza studierii arhivelor , privind frecvenţa avalanşelor în diferite zone, culoare...
Pentru zonele urbane şi urbanizabile, hărţile la scara 1:1000 – 1.5000, numite Planul
zonelor expuse avalanşelor (P.Z.E.A) indică gradul de risc :
-zona albă e considerată fără risc
 -zona roşie e periculoasă, neconstruibilă
-zona albastră – intermediară, unde se vor face construcţii doar cu măsuri speciale,
adecvate riscului.
În zonele cu risc major se interzic orice construcţii. în cele cu risc moderat se admit
numai anumite categorii şi cu măsuri constructive speciale.
În mod analog se supraveghează şi reglementează alte activităţi umane în zonele de risc,
în special turismul şi sporturile montane. Fiecare administrator de pârtie de schi şi primării
localitaţii respective – au obligaţia de a închide pârtiile care şi când au devenit periculoase în
revistele “Neige et avalanches” pe care le posedăm şi în cartea amintită la începutul serialului,
sunt citate hotărâri ale tribunalelor care au condamnat pe cei vinovaţi după decesul unor
persoane în avalanşe – pe pârtii de schi.
În acest sens pentru fiecare zonă montană sunt oferite buletine meteo locale şi buletine
speciale de risc de avalanşă ( BRA). Acestea sunt la dispoziţia celor interesaţi de la jumătatea
lunii decembrie pâna la sfârşitul lunii aprilie). Sunt afişate, difuzate, pot fi accesate prin telefon
sau internet.
Riscul de avalanşă e împărţit în 5 grade:
1.mic - straturi de zăpadă bine stabilizate pe toate pantele,
2.moderat- pe unele pante, zăpadă e doar moderat stabilizată
3.însemnat(marcat)- numeroase pante instabile ,
4.mare- Straturi instabile pe cea mai mare parte a pantelor
5.foarte mare- instabilitate generalizată.
Aceasta gradaţie, acceptată în 1993/1994 la nivel european, a înlocuit în Franta pe cea cu 8
grade.
În SUA, BRA nu dă riscul de avalanşe cu cifre 1-5 ci cu culori:
 verde = risc redus,
 galben = moderat,
 portocaliu = important
 rosu = ridicat,
 rosu în chenar negru = risc extrem.
BRA e regional, dă o imagine/previziune de ansamblu. De aceea, scopul BRA nu e nici
de a interzice, nici de a autoriza, ci de a oferi un suport pentru ca oficialii- pentru zona lor ( ex.
zone schiabile) sau indivizii- pentru planul turei- să ia o hotărâre adecvată şi de care apoi
răspund. Căci au existat şi victime în avalanşe când gradul anuntat era 2 sau când unii au făcut o
tură terminată cu bine şi când gradul anuntat era 4. Însă cele mai multe victime sunt în situaţii cu
risc anunţat 2 sau 3.
 Datele din BRA sunt valabile pentru zone „virgine”, nu pentru pârtii amenajate, balizate,
securizate. în Franţa, în siţuatii critice, de risc major = „situaţii avalansoase”- BRAM= Buletine
Regionale de Avertizare Meteorologica- sunt difuzate prin toate mijloacele şi Apararea Civila
intră în alertă. La procesul de după catastrofa de la Montroc, judecătorii au constatat ca primarul
luase măsuri , dar nu toate cele care ar fi trebuit în situaţia anunţată ( evacuarea unor cabane,
locuinte care nu erau bine protejate antiavalanşe ).
"Drapelul de avalanşă” (în carouri negre şi galbene) plasat pentru a-i avertiza de risc pe
cei care ies din zonele securizate- trebuie respectat. Victimele din Alpi sunt mai ales cei care
practică “ski hors pistes” – “schiul sălbatic”, free ride, mai ales în zone unde nu pune nimeni
drapelul avertizor, deci mai departe de pârtii şi de staţiuni.
In Franţa şi în alte tări europene se vorbeşte de „schi în afara pârtiilor”- „ski hors pistes”-
adică în afara celor preparate, bătute, balizate. în SUA există noţiunea de - zone schiabile - „Ski
Area Boundary”- bine delimitate cu jaloane şi cu corzi- unde se poate schia în siguranţa şi în
zăpadă mare, nu doar pe pârtiile bătute ale zonei. Cei care părăsesc aceste zone sunt avertizaţi
prin panouri, la porţile de ieşire din „ski area”, ca o fac pe riscul propriu („out of bounds skiing!).
1.3 Masuri speciale de protectie a unor cai de comunicatie şi a constructiilor în zone cu
grad înalt de risc, şi anume:
1.3.1 Măsuri temporare de protecţie :
-reglementări (interdicţii de acces şi circulaţie, evacuare când există risc iminent).
- declanşări artificiale a avalanşelor, cu metode specializate, de obicei cu mijloace
explozive (tir de artilerie militara sau cu lansatoare speciale, lansare de explozibil din helicopter,
din teleferice speciale sau cu săniuţe speciale etc.)
1.3.2 Măsuri permanente
• Aparare pasiva prin: lucrari genistice de deviere, frânare sau oprire a avalanşelor.
- Deviere : - copertine – care deviaza avalanşele pe deasupra soselelor sau liniilor ferate,
cum sunt şi la noi pe Transfăgăraşan şi unele linii ferate (Ex.Valea Jiului );
- etrave (ziduri) de deviere într-o parte sau bilateral;
- Frânare - colţi din beton armat (borne) de 5-6 m., pentru a disipa, pentru a “ucide”
avalanşă.
- Oprire – ziduri, unul sau în serie – perpendiculare pe direcţia avalanşei. Uneori sunt
colmatate de zăpadă însă în cantitati mari şi avalanşele pot trece peste ele.
Unele dintre acestea necesita mari cheltuieli de întreţinere. Pe de altă parte, aceste
amenajări antiavalanşe “mutilează” peisajul ; dar are prioritate prevenirea catastrofelor cu
victime umane şi distrugeri materiale. Ecologistii au reuşit în unele ţări să impună măsura de a
împăduri culoarele astfel barate, de a masca unele ziduri. Cu timpul se mascheaza şi prin
împădurire naturala.
Pe versantul estic al muchiei Bâlea ("Piscul Balii" ) putem vedea ziduri şi palisade
antiavalanşe. şi Transfagarasanul în sine era la inaugurare "ca un cancer pe trupul muntelui",
cum spunea un elvetian; Acum, acele răni ale muntelui s-au cicatrizat parţial prin inierbare şi
impadurire.
•Apararea activa : - consta în masuri de fixare a zăpezii în zona “de plecare”, prin
modificarea terenului : drenaje, mici ziduri, parapete, îmbinate cu împădurire eficienţa şi
ecologică. Referindu-se la suprafeţe intinse, aceste lucrări sunt foarte costisitoare. în Alpii
francezi, în 1983 ele costau 1,7 milioane de franci la hectar.
2. Protecţia individuală
Aşadar, având în vedere ca un montaniard, chiar cu multă experienţă, nu dispune de toate
“datele problemei” pe care el trebuie s-o rezolve (este risc de avalanşă sau nu/ - el trebuie să se
bazeze şi – dacă vrea pentru el, dar obligatoriu când e vorba şi de alte vieţi- să se conformeze
datelor oferite de autorităţi prin instituţiile specializate.