CARACTERISTICA FLORII-SOARELUI

Toate florile de floarea soarelui moderne (Helianthus annuus L.) pot fi urmărite înapoi la
un singur centru de domesticire în mid-latitudinile interioare ale estului Americii de Nord.
Începuturile domesticirii și primii pași ai reproducerii de floarea-soarelui datează din momentul
în care au fost cultivate de americanii nativi cu peste 4000 de ani în urmă. Astăzi, floarea-
soarelui este a patra cea mai importantă cultură oleaginoasă din lume, după palmier, soia și
rapiță, iar a doua cea mai importantă în Europa, după rapiță. Producția mondială de petrol
prezintă o tendință crescătoare, care conduce la creșterea producției de floarea-soarelui. Au fost
deja realizate progrese substanțiale în înțelegerea modului în care floarea soarelui a fost
domesticită. Progresele recente ale tehnicilor moleculare cu modele experimentale imbunatatite,
incluzand cartografierea asociatiei, studiile de asociere la nivelul genomului si abordarile
genetice candidat, au contribuit si la intelegerea arhitecturii genetice a trasaturilor romantice de
floarea-soarelui si a schimbarilor fenotipice ale floarea-soarelui in timpul domesticirii.

Originea și genetica florii-soarelui

Speciile de floarea-soarelui iși au originea, în cea mai mare parte, pe continentul

american. Este unanim cunoscut ca centrul de origine al speciilor cultivate de floarea-soarelui
este America de Nord (Mexicul), având ca ancestor specia Helianthus lenticularis.
Floarea-soarelui este o plantă dicotiledonată, aparținând familiei Compositae, genul
Heliantus. Genul Heliantus conține peste 60 de specii anuale și perene, din care cultivate sunt
numai speciile: H. annus și H. tuberosus.
În prezent se admite ca trecerea de la formele sălbatice la cele cultivate s-a produs în
următorul sens: H. annuus lenticularis → H. annuus annuus → H. annuus macrocarpus.
H. annuus macrocarpus este considerată forma din care au derivat toate cultivarele
actuale de floarea-soarelui. H. tuberosus (topinamburul), specie ce se hibridează relativ ușor cu
H. annuus, este un autoallopoliploid (2n = 102), cu 34 cromozomi de tip H. annuus și alți 68
cromozomi de la altă specie înrudită, neidentificată încă.
Floarea-soarelui (Helianthus annuus L., 2n=34) este o plantă anuală a familiei Asteraceae
, alogamă, entomofilă şi alloploidă (2n=34) apărută în urma încrucişării a unei specii din genului
Vigniera (n=8) cu o specie a genului Helianthus (n=9) încă neindentificată.
Ultima clasificare a speciilor și subspeciilor de floarea-soarelui a fost facută în 1982 de
către ROGERS și colaboratorii (citat de Bonea, 2007), astfel :
1. Secția Annui (Helianthus) rezultată din contopirea secției Helianthus cu Agrestes
și care cuprinde 12 specii diploide anuale cu 13 subspecii;
 2. Secția Divaricati, care cuprinde 31 specii perene, cu excepția speciei H. porteri
care este anuală;
3. Secția Ciliares care cuprinde 6 specii perene.
Setul de bază de cromozomi, specific genului Helianthus, este x = 17, la nivelul genului
existând o serie poliploidă:
- specii diploide, 2x = 34: H. annuus, H. debilis, H. argophyllus, H. gighanteus, H.
grosseratus, H. mollis, H. maximiliani;
- specii tetraploide, 4x = 68: H. divaricatus, H tomentosus;
- specii hexaploide, 6x = 102; H macrophillus, H. tuberosus.
În afara speciilor H. annuus, H. debilis, H. argophyllus care sunt specii anuale, toate
celelalte sunt specii perene și, odată cu creșterea ploidiei, se accentuează caracteristica de
transformare a unor organe vegetative subterane în tuberculi.

Determinismul genetic al unor caractere la floarea-soarelui

Floarea-soarelui prezintă o variabilitate genetică mare. În prima generație hibridă se
realizează un comportament genetic specific fiecărui caracter (Tabel 1).

Cunoscând modul de comportare, dominant, recesiv, specific unui caracter, poziția

partenerilor în hibridare se face conform unor prognoze. Spre exemplu, cunoscându-se
manifestarea recesivă a caracterului tulpina neramificată, față de caracterul tulpina ramificată
(dominantă), formele ramificate nu pot fi utilizate ca forme paterne, deși sub aspectul eșalonării
înfloritului ar fi ideale, deoarece în acest caz generația F1 va prezenta caracterul ramificat.

Cercetările efectuate în acest domeniu au demonstrat că există unele genotipuri, la care

caracterul ramificat se manifestă recesiv. Această situație, relativ rară, a permis obținerea unor
hibrizi de floarea-soarelui, în care forma paternă prezintă caracterul tulpina ramificată cu multe
calatidii, simultan cu capacitatea de restaurare a fertilității polenului.

Tabelul 1.Comportarea ereditară a unor caractere ale florii soarelui în generația F1

Mod de comportare
Caracterul
Dominant Recesiv
Înălțimea plantei Înaltă Joasă
Ramificarea tulpinii Ramificată Neramificată
Strat de carbonogen Prezent Absent
Culoarea achenelor Închisă Deschisă
 Producția de semințe Productiv Neproductiv
Calitatea producției Poligenic
Rezistența la P. helianti Rezistent Sensibil
Rezistența la Plasmopara Rezistent Sensibil
Mărimea calatidiilor Mare Mic

Rezistența la rasele fiziologice de Plasmopara helianthi, au un determinism genetic

monofactorial. Acest lucru a permis încorporarea genelor dominante de rezistență la
Plasmopara simbolizate Pl1, Pl2 în cultivarele de floarea-soarelui europene.

Genotipurile Pl1, Pl2 sunt rezistente la toate rasele europene de Plasmopara. Pe

continentul american a aparut, însa, o nouă rasă fiziologică de Plasmopara, denumită Red River,
virulența chiar pe genotipurile Pl1, Pl2. Ulterior, s-a reușit identificarea unei alte gene Pl3,
capabila de protecția genotipurilor sensibile la Red River. Încorporarea acestei gene în
genotipurile Pl1 Pl2, Pl3 asigură protecția împotriva tuturor raselor de Plasmopara helianti
cunoscute.

Androsterilitatea, respectiv androfertilitatea și restaurarea fertilității polenului au aceleași

mecanisme genetice ca la porumb. Genotipurile Srfrf sunt total androsterile, genotipurile Nrfrf
sunt total androfertile, dar nerestauratoare, genotipurile NRfRf, NRff sunt total androfertile și
restauratoare de fertilitate.

Surse de rezistență pentru majoritatea bolilor și dăunătorilor sunt prezente, în general, în

specia Heliantus tuberosus și în speciile sălbatice: Helianthus macrophylus, H. tomentosus, H.
rigidus, H ruderalis, etc.

Poziția calatidiilor și mărimea acestora sunt determinate ereditar. Consangvinizarea

repetată permite separarea liniilor homozigote (uniforme), privind mărimea și poziția
calatidiilor, în raport cu tulpina.

Pot fi separate: genotipuri cu tulpina subțire, cu vârful curbat și calatidii în poziție

orizontală (candelabru) și genotipuri cu tulpina groasă, cu vârful erect și calatidii în poziție
aproape verticală (erect). Genotipurile cu tulpina groasă și calatidiu erect își transmit dominant
aceste caracteristici în F1, astfel de genotipuri prezentând avantajele: rezistența la putrezirea
calatidiului, rezistența la scuturare și protecție naturală mai bună la atacul păsărilor granivore.
 Agenți patogeni a florii – soarelui

Floarea-soarelui este o plantă agricolă cu sensibilitate ridicată la atacul diferitor patogeni.

Astfel, în afară de factorii abiotici, cultura de floarea-soarelui este des afectată de boli,
atacul cărora constituie una din cauzele importante ale reducerii productivităţii, atât în ţara
noastră cât şi în alte ţări, care cultivă această plantă pe suprafeţe însemnate. Răspândirea şi
intensificarea culturii florii-soarelui pe glob într-un timp foarte scurt a fost însoţită de creşterea
evidentă a frecvenţii şi agresivităţii patogenilor, în timp ce patrimoniul genetic al florii-soarelui
cultivate a rămas la fel de sărac în factorii de rezistenţă ca şi la începutul cultivării (Ştefan şi
colab., 2008; Vrânceanu, 2000).

Tabloul fitopatologic al florii-soarelui, cuprinde o serie de agenţi patogeni cu grad ridicat

de polifagie; Sclerotium bataticola Taub.; Alternaria ssp.; cât şi paraziţi specifici, cum sunt:
Plasmopara helianthini Novot.; Puccinia helianthi Schw.; Septoria helianthi Ell.; Phomopsis
helianthi Munt.; etc. (Iliescu, 1974).

În complexul patogen al culturii, mai pot fi întâlnite Erysiphe cicoracearum;

Sphaerotheca fuliginea Polloci. şi Verticillium dahliae Kleb.

În condiţiile tehnologiilor actuale agroecosistemul florii-soarelui, cuprinde un complex de

agenţi fitopatogeni comuni, în mare măsură, pentru ţările ce cultivă această plantă oleaginoasă.

Protecţia integrată a ecosistemelor agricole cu floarea-soarelui, este justificată economic

de pierderile cauzate an de an, de atacul unor patogeni şi dăunători, cât şi de concurenţa
buruienilor competitoare.

Cele mai devastatoare boli sunt provocate de atacul ciupercilor fitopatogene: Plasmopara
helianthi (mana), Sclerotinia sclerotiorum (putregaiul alb), Botrytis cinerea (putregaiul cenuşiu)
şi de fanerogama parazită - lupoaia (Orobanche cumana Wallr.). Pe lângă acestea, o serie de boli
ca pătarea neagră (Phoma sp), rugina (Puccinia helianthi), veştejirea (Verticillium dahliae),
putrezirea rădăcinilor şi tulpinilor (Macrophomina phaseoli), pot constitui un pericol potenţial,
semnalate tot mai des în culturile de floarea-soarelui (Vrânceanu, 2000). Pornind de la numărul
publicaţiilor de la Conferinţele Internaţionale consacrate florii-soarelui (ediţiile din 1992, 1996,
2000 şi 2004), s-a constatat că Sclerotinia sclerotiorum afectează cel mai des, urmată de
Plasmopara helianthi şi O. cumana (Vear, 2004).
 La moment, maladiile florii-soarelui intens studiate sunt putregaiul alb, mana, fomopsisul
precum şi lupoaia. Ultimul agent patogen atrage o atenţie tot mai mare, fapt datorat de pagubele
economice importante pe care acesta le aduce ţărilor care cultivă floarea-soarelui. Până în
prezent, lupoaia rămâne un parazit important al florii-soarelui în principalele zone de cultură din
Comunitatea Statelor Independente. Amplituda pagubelor produse de parazitarea cu lupoaie
variază foarte mult, de la scăderi nesemnificative până la 90% pierderi de producţie, în funcţie de
intensitatea atacului. Astfel, Acimovic (1983) a arătat că la un atac slab, producţia scade cu 5-
20%, iar la un atac mediu – 20-50% respectiv (Acimovic, 1983).

Parazitarea florii-soarelui atrage şi pierderi calitative referitoare la reducerea conţinutului

de ulei în seminţe, la modificarea unor raporturi între fracţiunile acizilor graşi nesaturaţi şi
saturaţi, alterări ale calităţilor gustative etc. (Acimovic şi Veresbaranji, 1985).

Importanța economică a florii-soarelui

Graţie randamentului înalt şi stabil al producţiei, conţinutului de lipide (33-56%) în seminţe
şi calităţii deosebite a uleiului rezultat la extracţie, floarea-soarelui reprezintă una dintre
principalele surse de grăsimi vegetale utilizate în alimentaţia omenirii şi, respectiv, cultura
oleaginoasă de bază din Republica Moldova. Valoarea economică ridicată a culturii de floarea-
soarelui este determinată inclusiv de utilizarea acesteia în calitate de materie primă industrială,
de produs secundar, furaj, precum şi ca plantă meliferă.
Ca sursă de ulei vegetal, pe plan mondial, floarea-soarelui ocupă locul al patrulea, după
soia, palmier şi rapiţă.Valoarea alimentară ridicată a uleiului de floarea-soarelui, sedatorează
conţinutului bogat în acizi graşi nesaturaţi, reprezentaţi preponderent de acidul linoleic (44-75
%) şi acidul oleic(14-43 %), cât şi prezenţei reduse a acidului linilenic (0,2 %), componente
care-i confer stabilitate şi capacitate îndelungată de păstrare, superioare altor uleiuri vegetale.
Funcţia nutritivă a uleiului de floarea-soarelui este sporită de prezenţa unor provitamine a
vitaminelor liposolubile A, D, E,fosfatidelor ca şi a vitaminelor B4, B8, K. Uleiul mai conţine
steroli (aproximativ 0,04 %) şi tocoferoli(fracţiune antioxidantă a uleiului vegetal, cca. 0,07%).
Capacitatea energetică (8,8 calorii/g ulei) şi gradul de asimilare ridicat, situează uleiul de
floarea-soarelui aproape de nivelul nutritiv al untului. Uleiul rafinat de floarea-soarelui se
foloseşte, în principal, în alimentaţie, în industria margarinei şi a conservelor. Uleiul de floarea-
soarelui este excelent pentru alimentaţie, având fluiditate, culoare, gust şi miros plăcute.
Produsul este folosit şi în industrie pentru producerea lacurilor speciale şi a răşinilor, precum şi
în pictură. Reziduurile rezultate în urma procesului de rafinare, se folosesc la fabricarea
săpunurilor, la obţinerea cerurilor, fosfatidelor, lecitinei şi tocoferolilor. Fosfatidele şi lecitina
extrase din uleiul de floarea-soarelui, sunt utilizate în industria alimentară, panificaţie, patiserie,
în prepararea ciocolatei şi a mezelurilor.

Floarea-soarelui mai este apreciată ca plantă furajeră, fiind cultivată mai ales pentru siloz.
Deasemenea, floarea-soarelui este şi o excelentă plantă meliferă. De pe un hectar de floarea-
soarelui sepoate obţine ocantitate de 30 până la 130 kg de miere. Prin resturile organice rămase
după recoltare,floarea-soarelui restituie solului cantităţi apreciabile de elemente minerale şi
materie organică, estimate în cazul unei producţii de 3500 kg/ha, la 65 kg N, 30 kgP2O5, 300 kg
K 2O şi circa 7 tone substanţă uscată, echivalentul a 1200-1500kg de humus.

De remarcat că în ultima perioadă, în unele ţări, uleiul de floarea-soarelui se mai foloseşte,

alături de alte uleiuri vegetale, drept carburant pentru motoarele tip Diesel. Uleiul din floarea-
soarelui, utilizat ca carburant posedă avantajul că este uşor de păstrat, este stabil, nu este
periculos, este puţin poluant, nu are risc foarte mare de inflamare şi are un indice de evaporare
aproape de zero. Uleiul din floarea soarelui conţine între 10-15% oxigen, ceea ce duce la
ameliorarea combustiei şi la diminuarea nivelului poluării. S-au creat şi hibrizi cu un conţinut
scăzut de ulei care se folosesc în consumul direct, pentru fabricarea de halva, în componenţa
diferitor dressing-uri etc.

Floarea-soarelui poate avea şi întrebuinţări medicinale. Din florileligulate (care

conţinquercitrină, anticianină, colină, betaină, xantofilă, etc.),se obţine un extract alcoolic care se
foloseşte încombaterea malariei, iar tinctura în afecţiuni pulmonare. Din achene, dat fiind
conţinutul în fitină,lecitină, colesterină, se preparau produse indicate în profolaxia
dezenteriei,febrei tifoide şi pentruvindecarea rănilor supurate. Uleiul se foloseşte (în medicina
populară) pentru macerarea plantelorutilizate în tratarea unor răni şi arsuri.