UNIVERSITATEA DE STAT “DIMITRIE CANTEMIR”

FACULTATEA ȘTIINȚE ALE NATURII

DEPARTAMENTUL ȘTIINTE BIOLOGIGE ȘI GEONOMICE

Immunoglobuline

0511.2 Biologie moleculară

Coordonator științific Vrabie Valeria

dr.hab., lector

Autor Chiorescu Maria,

Ciobanu Zinaida
BM21

Chișinău 2018
 Cuprins

I. Introducere
II. Scurt istoric
III. Structura imunoglobulinelor
IV. Situsurile combinative ale anticorpilor (paratopii)
a) Fragmentul Fc
V. Glucidele din structura Ig-lor
VI. Heterogenitatea Ig-lor
VII. Clasa IgG
VIII. Clasa IgM
IX. Clasa IgA
a) IgA serică
b) IgA secretorii
X. Clasa IgD
XI. Clasa IgE
XII. Concluzii
XIII. Bibliografie
 I. Introducere
Sistemul imunitar este un organ difuz, sui generis, de aprox. 900 g la om, adesea ignorant
datorită dispersiei sale în organism, ca celule şi molecule libere în umorile organismului şi fixe,
în ţesuturi şi organe limfoide, care alcătuiesc sistemul limfoid.
Numeroase date din patologia S.I. demonstrează că este un organ vital, fără de care
organismul nu poate supravieţui, în condiţiile în care acesta este supus în permanenţă unor
agresiuni (virusuri, bacterii, microfungi, paraziţi). Deşi numărul celulelor (~1012 limfocite) şi
moleculelor ( ~1020 molecule de anticorpi) sistemului imunitar este imens, acesta nu reflectă
potenţialul real de apărare, deoarece după stimularea antigenică are loc o amplificare enormă a
unor subpopulaţii sau clone de limfocite şi sinteza unui număr enorm de molecule de anticorpi
specifici, la care se adaugă şi potenţialul de refacere şi mobilizare; de ex., un om produce zilnic
aprox. 10 miliarde de limfocite. Celulele şi moleculele S.I. au capacitatea de circulare şi
recirculare prin reţeaua vaselor de sânge şi limfatice, astfel că «patrulează » şi asigură detectarea
substanţelor străine, mobilizându-se pentru anihilarea acestora.
Teoretic, capacitatea de recunoaştere este imensă, respectiv ~1030 molecule diferite
structural care formează «repertoriul» sistemului imunitar, reprezentat de unităţi de recunoaştere
şi cuplare a antigenului, codificate genetic ca receptori celulari şi paratopi (situsurile combinative
ale anticorpilor). Repertoriul real este mai mic (107 – 1011, după diferiţi autori), oricum este
imens, cu mult mai mare decât numărul proteinelor din organism. Acest repertoriu dă
organismelor posibilitatea de a recunoaşte nu numai toate antigenele naturale, dar chiar orice altă
substanţă artificială, sintetizată până în prezent sau care ar putea fi sintetizată în viitor.
Combinarea specifică dintre Ag şi Ac a fost adesea descrisă ca o reacţie de tip lacăt-cheie, în
care cheia este Ac-ul, iar regiunea complementară acesteia, respectiv lacătul este Ag-ul (sau mai
precis, un epitop din structura acestuia); în aceşti termeni, ar însemna că repertoriul receptorilor
de pe limfocitele T şi al moleculelor de Ig formează un set imens de chei pregătite dinainte, între
care există o cheie potrivită pentru orice lacăt teoretic posibil. Explicatia: capacitatea genelor
care codifica Ig-le de a se combina şi de a suferi mutaţii somatice în cursul proliferării şi
diferenţierii dependente de Ag a limfocitelor B, care vor avea o informaţie genetică (pentru
regiunile variabile ale moleculelor de recunoaştere: Ac liberi şi receptori), diferită de cea a
celulelor-stem de origine.
 II. Anticorpii (Ac). Bazele moleculare ale răspunsului imun
Imunoglobulinele = glicoproteine a căror sinteză este indusă de prezenţa în organism a
unor substanţe straine sau antigenice, care au functie de anticorpi şi rol determinant în
reacţiile de imunitate umorală.
În 1930, Tiselius a realizat separarea proteinelor serice prin migrarea în câmp electric,
stabilind că proteinele cu funcţie de anticorpi migrează în fracţia γ, realizare pentru care a primit
premiul Nobel în 1937. Există şi γ-globuline fără funcţii de Ac, respectiv proteinele Bence-
Jones.
În 1970, un comitet de experţi O.M.S. a decis includerea anticorpilor în categoria
imunoglobulinelor, pentru că aceste molecule au funcţii imunitare şi sunt proteine globulare.
Anticorpii = molecule care posedă situsuri de recunoaştere şi combinare specifice cu
Antigen, legate de o structură cu funcţii efectoare. Anticorpii naturali sunt heterogeni, pentru că
şi antigenele sunt complexe, heterogene, astfel că după injectarea unui antigen se obţine un ser
imun care conţine anticorpi cu specificităţi foarte diferite, datorită diversităţii epitopilor.
Ig = o grupă de proteine înrudite, cu funcţie de Anticorp, care există sub formă de
molecule libere sau de receptori membranari pentru Antigen, prezenţi pe suprafaţa limfocitelor
B, care sunt celulele efectoare ale răspunsului imun mediat umoral, secretoare de Anticorp în
faza lor finală de diferenţiere, care poartă denumirea de plasmocit. Migrează electroforetic în
zona γ-globulinelor şi mai puţin în zona β-globulinelor (fig. 1).

Fig. 1. Reprezentarea schematică a principalelor fracţii electroforetice ale proteinelor plasmatice

Se găsesc în plasmă, reprezentând 20% din proteinele plasmatice, ca şi în lichidele

extravasculare şi în diferite secreţii exocrine. O parte din molecule se fixează pe receptorii Fc de
pe membrana macrofagelor, limfocitelor B, granulocitelor PMN neutrofile, bazofile şi mastocite,
constituind anticorpii citofili.
În afară de moleculele de Ig (Ac liberi), în organism există şi alte molecule de
recunoaştere: receptorii celulari de pe LT (TCR), receptorii imunoglobulinici de pe LB – cu rol
de receptori pentru Ag, moleculele CMH cls. I şi II etc. Toate aceste molecule alcătuiesc
superfamilia Ig-lor, toate având în structura lor 1 – n fragmente sau domenii polipeptidice,
identice cu domeniul, ca unitate de bază a moleculelor de Ig.
 III. Structura imunoglobulinelor
Anticorpii constituie cele mai heterogene proteine cunoscute, dar în ciuda diversităţii lor,
unitatea de structură moleculară este caracteristică, tipică. Diversitatea se manifestă mai ales la
nivelul unor situsuri cu structură chimică diferită de la Ac la Ac, care determină specificitatea de
reacţie cu Ag-ul care le-a determinat sinteza. Structura imunoglobulinelor a fost descifrată de
către R. Porter şi G. Edelman, descoperire pentru care în 1972 au fost distinşi cu premiul Nobel.
Modelul general de structură al monomerilor de Ig a fost descifrat pe IgG, care reprezintă
~ 80% din cantitatea totală de Ig. Autorii au scindat prin proteoliză enzimatică limitată
moleculele de Ig în fragmente şi lanţuri, care au fost studiate biochimic şi funcţional.
De ex., prin hidroliză enzimatică cu papaină s-au obţinut 3 fragmente (fig. 2):
Papaina
1) IgG - 2 fragmente Fab (fragment antigen binding)
1 fragment Fc (fragment crystalisable; cytotropic, complement binding); care
cristalizeaza prin păstrare la 4ºC

Fig. 2. Scindarea enzimatică a moleculei de IgG sub acţiunea papainei.

Fab – g.m. 45kDa; situat la capatul NH2 terminal al lanturilor polipeptidice;

- leaga Ag, dar nu formeaza aglutinate si precipitate vizibile;
- monovalent;
Fc - g.m. 50kDa; situat la capatul COOH terminal al lanturilor polipeptidice;
- leaga complementul;
- se poate lega citofil la receptorii pentru Fc de pe membrana unor celule;

Sub acţiunea pepsinei se obţine un singur fragment (fig. 6):

Fig. 6. Scindarea enzimatică a moleculei de IgG sub acţiunea pepsinei.

Pepsina
2) IgG – F(ab’)2 – g.m. 100 kDa (fara Fc)
- fragment bivalent, care leagă Ag şi participă în calitate de Ac complet la reacţiile de
aglutinare şi precipitare;
Reducerea –S-S- prin Alchilare (2-mercaptoetanol + uree)
3) IgG – 4 lanţuri polipeptidice: - 2 lanţuri grele –H (engl. heavy)- g.m. 50kDa
- 2 lanţuri uşoare- L (engl. light)- g.m. 25kDa
- niciunul dintre lanţuri nu poate lega singur Ag, fiind necesară legarea lor 2 câte 2 (L+H);
- cele 4 lanţuri sunt unite între ele prin punţi disulfidice –S-S-, formate la nivelul resturilor de
cisteină; intra- şi intercatenare;
- legaturile –S-S- sunt esenţiale pentru asigurarea structurii tridimensionale a moleculei şi pentru
funcţionalitatea sa;
- lanţurile L sunt comune pentru toate clasele de Ig; din punct de vedere antigenic sunt însă de tip
k sau l;
- în moleculele de Ig ambele lanţuri L sunt de acelaşi tip; 65% dintre moleculele de Ig umane
conţin lanţuri Lk; la şoarece- 95% - Lk.

Lanţurile H conţin 450 – 600 AA; regiunea CH are 3 - 4 domenii alcătuite din 100 –110
AA: CH1, CH2, CH3, (CH4). Ig din clasele G, A, D au 3 domenii C, iar clasele M şi E au 4
domenii C. Domeniile se pot nota şi astfel Cγ1, Cγ2, Cγ3 –pentru IgG ş.a.m.d. Lanţurile H – se
deosebesc prin proprietăţile antigenice, conferind caracterul de “clasă” al Ig-lor :
- clasa IgG – lanţ g
- clasa IgM – lanţ m
- clasa IgA – lanţ a
- clasa IgD – lanţ d
- clasa IgE - lanţ e

Lanţurile L conţin 214 AA, au o g.m. de 25 kDa, se compun dintr-un domeniu variabil
VL şi unul constant CL, fiecare de 107 resturi de AA. Întotdeauna se ataşează Vk+Ck şi Vλ+Cλ.
Analiza structurală şi chimică a lanţurilor moleculelor de Ig s-a realizat folosind populaţii
moleculare omogene, de la bolnavi cu mielom multiplu (plasmocitom)- stare patologică
caracterizată printr-o sinteza crescută de molecule de Ig normale – uşor de purificat şi analizat (~
95%). In alte stări patologice se sintetizează în exces molecule patologice de Ig; de ex. în
mielomul micromolecular sinteza de lanţuri L în exces, conduce la dimerizarea şi eliminarea lor
prin urină (proteine Bence - Jones); în boala lanţurilor grele lipsesc AA care formează domeniul
CH1.
Analiza cristalografică în raze X a Ig-lor a relevat faptul că lanţurile polipeptidice nu sunt
secvenţe lineare, ci pliate, formând regiuni globulare compacte numite domenii, spaţial distincte,
cu o structură tridimensională foarte asemănătoare (fig. 3).
 Fig. 7. Structura pe domenii a moleculei de IgG, generate prin formarea de legături
disulfidice intracatenare (http:www.medicine.uiowa.edu+martin.lab).

La bifurcaţia moleculei în Y se află regiunea „balama”, compusă din 15 AA şi 2 legături -

SS-, care asigură legătura între cele 2 perechi de lanţuri şi simetria moleculei. Regiunea este
sensibilă la acţiunea enzimelor, datorită resturilor de prolină, care împiedică formarea structurii
α-helicoidale. Este regiunea care uneşte Fab şi Fc, rezultând un complex molecular unic.
Regiunea balama este formată dintr-un octopeptid ciclic, rigid, care acţionează ca un
pivot al părţii flexibile a regiunii, enzimele proteolitice (papaina, tripsina) clivând molecula de Ig
înaintea pivotului. IgA este mai puţin sensibilă la atacul enzimatic, datorită bogăţiei de HC din
vecinătate. La clasele IgM şi IgE această regiune lipseşte, fiind prezent un domeniu suplimentar,
care este considerat precursorul său evolutiv.
Regiunea ,,balama,, are un rol important şi în flexibilitatea şi funcţionalitatea moleculei,
în sensul că permite fragmentelor Fab orientarea în spaţiu, rotirea, desfacerea, apropierea braţelor
în funcţie de spaţierea epitopilor, asigurând eficienţa de legare a acestora.
Prin regiunea „balama”, se trasmit din fragmentele Fab (de la situsurile combinative), în
fragmentul Fc efectele complexării moleculei de Ig cu Ag, având deci şi un rol de transductor de
semnale informaţionale. În absenţa acestei regiuni, moleculele de Ig îşi pierd funcţia, astfel că
prin legarea directă a Fab de CH2 rezultă molecule rigide în forma literei T, cu funcţii alterate
(Aceste molecule sunt incapabile să lege C1q, să interacţioneze cu receptorii Fc de pe membrana
leucocitelor PMNN, a limfocitelor B, au o slabă afinitate pentru cei de pe membrana
macrofagelor, au o capacitate redusă de legare de sinciţiotrofoblaştii placentari, dar îşi păstrează
capacitatea de legare a proteinei A stafilococice - SpA).
IV. Situsurile combinative ale anticorpilor
(S.C.) sau paratopii sunt situaţi la extremităţile NH2- terminale ale fragmentelor Fab.
Reprezintă locul prin care molecula de Ig recunoaşte şi leagă specific Ag. Paratopul este
alcătuit din regiunile variabile VH+VL, fiind diferit ca formă, dimensiuni. O moleculă de IgG
(monomer) are două situsuri combinative (paratopi). Situsul combinativ conţine 3 regiuni
hipervariabile, notate CDR (regiuni determinante de complementaritate), care sunt inserate între
4 segmente notate Fr (engl. frame work = regiuni cadru), conservate în cursul evoluţiei. În aceste
zone este prezent glicocolul, care contribuie la invariabilitatea lor. Prin plierea lanţurilor H şi L,
zonele hipervariabile de pe lanţul H se apropie de cele de pe lanţul L, astfel încât formează o
unitate funcţională, respectiv situsul combinativ sau paratopul. Prin cercetări de
radiocristalografie s-a demonstrat că suportul molecular al reacţiei Ag-Ac este reprezentat de
interacţia dintre D.A., cu anumiţi aminoacizi din regiunile hipervariabile ale moleculei de Ig.
Ceilalţi aminoacizi aparţin domeniilor variabile, deşi nu sunt implicaţi direct în legarea
antigenului, îndeplinesc un rol foarte important, funcţionând ca un schelet pentru plierea
catenelor regiunilor variabile şi pentru păstrarea integrităţii S.C. Secvenţa aminoacizilor în CDR
este variabilă, numărul specificităţilor rezultate fiind destul de mare pentru a corespunde tuturor
epitopilor existenţi în natură.
Fragmentul Fc este alcătuit din domeniile constante CH2 şi CH3 ale lanţurilor H, unite
prin punţi disulfidice (un domeniu suplimentar CH4 este prezent la Ig M şi IgE). La un pH acid
(2,5) regiunea dintre domeniile CH2 şi CH3 devine sensibilă la clivajul enzimatic, iar la pH
neutru redevine rezistentă. Dacă prin hidroliza enzimatică cu papaină a moleculei de IgG se obţin
2 fragmente Fab şi un fragment Fc, prin acţiunea prelungită a acestei enzime, pe lângă
fragmentele Fab se obţine şi un Fragment Fc’ sau pFc (pepsic). Aşa s-a demonstrat că domeniul
CH2 leagă complementul şi este responsabil de rata catabolismului întregii molecule.
Moleculele de Ig reprezintă sediul unei dualităţi funcţionale: fragmentele Fab leagă
specific antigenul, datorită variabilităţii lor, pe când fragmentele Fc, caracterizate prin constanţă,
conferă moleculelor de Ig posibilitatea de a prezenta antigenele fixate de Fab, sistemelor celulare
şi umorale de distrugere şi eliminare.
V. Glucidele din structura Ig-lor (glicoproteine)
Toate clasele de Ig au o componentă glucidică (oligozaharidică) localizată în regiunea
constantă CH2, sub forma unor catene laterale simple sau complexe care reprezintă 3 – 13% din
greutatea moleculelor. Sunt secvenţe foarte heterogene, reprezentate de glucozamină (GlcN),
glucoză, galactozamină (GalN), acid sialic, fucoză, manoză, care se adaugă secvenţial pe
parcursul sintezei Ig-lor. Legarea începe înainte ca sinteza să fie completă şi se încheie la
secreţia Ig-lor (la trecerea din RER în aparatul Golgi, sub acţiunea transglucozidazelor
membranare nespecifice). Prezenţa lor este corelată, se pare, cu procesul de transport
transmembranar şi de secreţie a Ig-lor.
Glucidele din structura glicoproteinelor, în general, conferă acestora următoarele proprietăţi:
- cresc solubilitatea proteinelor;
- induc şi menţin lanţurile peptidice într-o conformaţie tridimensională funcţională;
- protejează proteinele faţă de atacul enzimatic;
- scad imunogenitatea;
- controlează timpul de înjumătăţire al glicoproteinelor solubile şi celulare.

Aşa cum s-a arătat, analiza cristalografică în raze X a Ig-lor a demonstrat că lanţurile
polipeptidice nu sunt lineare ci pliate, ca regiuni globulare, compacte, numite domenii, spatial
distincte, cu structură 3-dimensională asemănătoare şi rezistente la proteoliză. Domeniul se
înscrie într-un cilindru cu diametrul de 3,5 nm şi este format din 60-70 aminoacizi, fiind
stabilizat de o punte –S-S- situată în regiunea centrală a unei unităţi de omologie formată din 110
aminoacizi. Toate domeniile analizate au prezentat un model unic de pliere antiparalelă a
lanţurilor polipeptidice, numit β-pliere, pliere–Ig (engl. Ig-folding).
Domeniile fiecărui lanţ nu sunt independente de cele din lanţul opus, ci formează perechi
de unităţi de omologie care se constituie în unităţi structurale numite module (de ex., VL şi VH
izolate au slabă capacitate de a lega Ag, dar VL + VH formează situsul combinativ = paratop, cu
mare afinitate pentru Ag.
VI. Heterogenitatea Ig-lor
Ig sunt foarte heterogene, în privinţa încărcăturii electrice şi a migrarii electroforetice,
specificităţii de Ac, caracterului antigenic etc. Heterogenitatea antigenică se relevă după
inocularea la alte organisme în care se comportă ca Ag, determinând sinteza de Ac anti-Ig.
Această enormă diversitate a Ig-lor este generată de secvenţa aminoacizilor de la nivelul
diferitelor domenii, care determină diferenţe antigenice şi existenţa următoarelor specificităţi:
1) Specificitatea sau heterogenitatea izotipică;
2) Specificitatea sau heterogenitatea alotipică;
3) Specificitatea sau heterogenitatea idiotipică.
Heterogenitatea izotipică a imunoglobulinelor
Reprezintă caracterul antigenic al moleculelor de Ig caracteristic tuturor indivizilor unei
specii.Pe baza acestei specificităţi, în cadrul aceleiaşi specii sunt mai multe clase şi subclase de
moleculede Ig, care diferă prin proprietăţile lor antigenice şi funcţionale. La mamifere se cunosc
5 clase de Ig ( fig. 4), unele diferenţiindu-se în subclase.

Fig. 4. Structura celor cinci clase de Ig (sferele indică localizarea determinanţilor antigenici
izotipici ai lanţurilor H) .

De ex., clasa IgG are 4 subclase, lanţurile H ale acestora fiind notate cu γ1 – γ4. IgA şi
IgM aucâte două subclase. La variantele antigenice izotipice contribuie şi frecvenţa răspândirii
lanţuriloruşoare k şi λ. Diferenţele antigenice ale lanţurilor H sunt semnificative, gradul de
omologie fiind de40%. Acesti determinanţi antigenici localizaţi în domeniile constante sunt
comuni indivizilor unei specii şi se manifestă ca antigene după inocularea într-un organism
aparţinând altei specii. De ex., dacă se inoculează IgG umane la iepure, se obţine un antiser cu
Ac anti-IgG umane, care va precipita toate subclasele de IgG umane sau, un antiser preparat pe
iepure faţă de lanţurile λ umane, va reacţiona şi va precipita Ig-le umane din orice clasă care
conţin lanţuri Lλ. Clasele şi subclasele de Ig au proprietăţi structurale, antigenice, dar şi
funcţionale diferite:
VII. Clasa IgG
Clasa IgG – Ig-le din această clasă constituie tipul reprezentativ de Ig, fiind cel mai bine
cunoscute Ig; reprezintă 70-75% din totalul Ig-lor serice, astfel că sunt uşor de obţinut în stare
pură, de studiat biochimic şi funcţional. Formula moleculară: γ2k2 sau γ2l2. Constanta de
sedimentare este de 7S, g.m. 150 kDa, concentraţia serică variind între 800– 2000 mg%.
Moleculele de IgG sunt termorezistente, nefiind denaturate la 75ºC, timp de 30min; au un mic
procent de glucide (2 –3%), un timp de înjumătăţire (T 1/2) lung, de 21-23 zile (mai redus la
IgG3). O concentraţie mare de IgG este prezentă în infecţiile cronice.
Moleculele IgG reprezintă anticorpii răspunsului imun secundar, fiind sintetizaţi după
stimularea antigenică secundară sau în cursul răspunsului primar, după comutarea clasei. Sunt
anticorpii tipic precipitanţi, fiind principalii Ac cu rol în neutralizarea toxinelor bacteriene şi a
virusurilor. Mediază citotoxicitatea anticorpo-dependentă, ca şi fagocitoza opsonică (imună),
după interacţiunea cu receptorii Fc de pe suprafaţa fagocitelor. IgG leagă C1q şi activează
sistemul complement pe calea clasică (cu excepţia subclasei IgG4), leagă proteina A stafilococică
(SpA), reacţionează cu factorii reumatoizi - FR (autoanticorpi IgM sau IgG, anti IgG proprii,
modificate conformaţional, datorită unui defect de glicozilare, care se produce în cursul
infecţiilor streptococice cronice şi al complicaţiilor acestora). De asemenea, se fixează de celule
şi ţesuturi cu receptori Fc, inclusiv de sinciţiotrofoblaştii placentari, fiind singurii Ac care pot
traversa placenta, asigurând imunitatea dobândită pasiv a nou-născutului. Nivelul seric al IgG la
nou-născut este de 110% faţă de cel matern, IgG fiind pompate activ în organismul fetal. Ac
materni persistă până la vârsta de 3-6 luni, sinteza proprie de IgG începe la 3 luni, iar nivelul
normal este atins la 3 - 6 ani (fig. 5). Functiile IgG sunt prezentate schematic in fig. 6.
Filogenetic, IgG au apărut la peştii dipnoi.
În cadrul acestei clase există 4 subclase (fig. 7), prezente la toţi indivizii (este izotip).
Fig. 5. Concentraţia de IgG în dinamică în organismul uman (după Miller şi col., 1991).
Fig. 6. Functiile IgG: 1) Activarea SC pe calea clasică; 2) Fagocitoza opsonică; 3) Mediatori ai
citotoxicităţii celulare anticorpodependente (ADCC); 4) Neutralizarea toxinelor (reacţia de
seroneutralizare) (după Miller şi colab., 1991).
 Fig. 7. Structura moleculelor de IgG, aparţinând celor 4 subclase.

Clasa IgM. Moleculele de IgM au cea mai mare greutate moleculară - 950 kDa, 19S.
Reprezintă 3 – 10% din cantitatea totală de Ig (concentraţie serică cuprinsă între 60 – 280 mg%).
Lanţul μ are 576 de aminoacizi şi 5 domenii, dintre care 4 constante. IgM constituie anticorpii
răspunsului imun primar, care apar după primul contact cu Ag. Anticorpii IgM au T ½ = 10 zile,
sunt termorezistenţi şi au un conţinut de 12% glucide.
Structural sunt molecule pentamerice, libere în circulaţie sau molecule monomere fixate
pemembrana limfocitelor B. Pentamerul este alcătuit din 5 unităţi identice, legate între ele prin
legături disulfidice şi prezintă 10 situsuri identice de combinare cu Ag, dintre care sunt active 5,
maximum 6, datorită unui efect de mascare sterică. IgM pentameră are în structura sa şi un alt
component, esențial pentru polimerizare, un lanţ care reuneşte monomerii la nivelul domeniului
CH4, motiv pentru care a fost numit lanţul J (engl. joining chain = lanţ de unire), deci formula
moleculară este (μ2L2)5-J. Ansamblul are o mare flexibilitate, molecula având formă de «stea»
sau «păianjen», cu diametrul de 30 nm, formă ce se modifică în funcţie de relaţia cu Ag. Datorită
volumului mare al moleculei, este numită şi β2 – macroglobulina (fig. 8) şi prezentă mai ales în
sistemul circulator şi în mică măsură în ţesuturi (în lichidul interstiţial).
Moleculele de IgM au o mare capacitate de aglutinare, fiind Ac tipic aglutinanţi
(capacitate de 1000x mai mare decât IgG), de precipitare şi mai ales de activare a sistemului
complement pe calea clasică (de 100x mai mare decât IgG). Pentru legarea componentului C1q
şi activarea C pe calea clasică, ce conduce la citoliză, condiţia obligatorie este ca 2 molecule de
Ig foarte apropiate să lege acest component, concomitent, la nivelul fragmentelor Fc. IgM fiind o
moleculă pentameră, este suficientă o singură moleculă pentru activarea C, deoarece condiţia
obligatorie se realizează de la sine, respectiv legarea C1q de 2 fragmente Fc. La IgM situsul de
activare a C este situat la nivelul domeniilor CH3 – CH4 şi devine accesibil (ca şi în cazul IgG)
în urma modificării conformaţiei sterice, după reacţia cu Ag, lanţul J nefiind implicat în acest
proces.
 Fig. 8. Structura moleculei pentamerice de IgM.

Anticorpii din clasa IgM au rol în apărarea faţă de antigene cu determinanţi antigenici
repetitivi, faţă de Ag complexe, activând citoliza celulelor străine mediată de complement,
mecanism de apărare activ în bacteriemii.
În dezvoltarea ontogenetică, primii Ac sintetizaţi aparţin acestei clase. În serul nou-
născutului Ig-le dominanante sunt deci IgM. Chiar şi la această vârstă, un nivel crescut de IgM
sugerează existenţa unor infecţii cu virusurile rubeolic sau citomegalic, cu bacteriile Treponema
pallidum, Listeria monocytogenes sau protozoarul Toxoplasma gondii, agenţi infecţioşi care se
pot transmite transplacentar. Atinge nivelul seric normal la vârsta de 1 an.
IgM sunt Ig-le caracteristică răspunsului imun primar, apărând la 3 zile după inocularea
Ag-lui, nivelul maxim este atins între 6 şi 10 zile, după care sunt înlocuite de IgG (prin procesul
de comutare a clasei, sinteza de IgM fiind inhibata printr-un proces de feed-back negativ, datorat
afinităţii mai mari a IgG pentru Ag, care competiţionează pentru acesta cu IgM), după aprox. 10
zile de la inoculare (continuă şi sinteza de IgM, dar este mai redusă). Aglutininele α şi β din
sânge, care au capacitatea de a detemina aglutinarea Ag-lor de grup sanguin de pe hematiile
histoincompatibile, sunt Ac din clasa IgM. Filogenetic, forma monomeră a apărut la vertebratele
inferioare, iar forma polimerică, cu lanţul J – la rechini.
 La adulţi, în serul bolnavilor cu artrită reumatoidă, apar Ig specifice numite factori
reumatoizi (FR), IgM (sau IgG) anti – IgG proprii, modificate conformaţional.
Spre deosebire de alte clase de Ig, sinteza IgM este mai puţin influenţată de acţiunea unor
factori imunodepresori, totuşi în sindroame de maladsobţie şi infecţiile cronice scade
concentraţia de IgM serică, fiind crescută în infecţiile acute, în general. O concentraţie crescută
se înregistrează în artrite reumatoide şi hepatite acute. Sunt Ac foarte eficienţi în bacteriemii,
legarea toxinelor.
Monomeri de IgM se găsesc pe membrana limfocitelor B (IgMm), lanţurile grele ale
acestora având o regiune transmembranară hidrofobă şi una intracitoplasmatică; moleculele de
IgMm au rolde receptori pentru Ag (BCR = B cell receptor). Monomeri de IgM se găsesc şi în
ser, în concentraţii foarte mici in mod normal (care cresc însă într-o serie de boli, cum ar fi
macroglobulinemia Waldenström, lupusul eritematos diseminat –LED; in maladia Waldenström
creşterea nivelului seric al IgM monoclonale, însoţită de scăderea IgG şi IgA şi tendinţa acestor
molecule de a forma polimeri, conduc la instalarea unui sindrom de hipervâscozitate a sângelui).
VIII. Clasa IgA
Clasa IgA. Unitatea de bază este monomerul cu formula a2k2 sau a2l2. Se prezintă şi în
formă dimerizată. Monomerul are 7S, g.m. 160 kDa şi o structură asemănătoare cu cea a IgG.
Dimerul se formează cu ajutorul unui lanţ de unire J. IgA sunt prezente atât în ser, cât şi în
secreţii. Clasa IgA este mai bogată în hidraţi de carbon comparativ cu IgG, legaţi în special de
regiunea «balama» (7-11%). Anticorpii IgA au T ½ = 6 zile şi sunt termorezistenţi.
Există două subclase de IgA: IgA1 şi IgA2 (fig. 9a). Subclasa IgA1 este prezentă în
proporţie de 90% în ser (80% fiind monomeră). Subclasa IgA2 are o structură originală, lanţurile
L fiind legate între ele prin legături covalente, iar de lanţurile H prin interacţiuni necovalente.
Este predominantă în secreţii, in forma dimerizata (fig. 9b).
IgA serică are o concentraţie relativ mare (90 – 450 mg%), reprezentând cca 15 -20% din
totalul Ig-lor aflate în circulaţie. Deşi în cantitate mare în ser, IgA serice au o activitate slabă de
Ac. Nivelul seric normal este atins la vârsta de 14 ani.

a) b)
Fig. 9. a) Structura monomerilor de IgA, aparţinând celor 2 subclase; b) structura dimerului de sIgA
(Kerr, 1990).

IgA secretorie (sIgA), cu o denumire considerată improprie stricto sensu, este forma
prezentă în secreţii unde predomina ca dimer, cu constantă de sedimentare 11S şi g.m. 400 kDa.
Sunt prezenţi şi polimeri (n = 3, 4, 5) ca şi monomeri în cantitate foarte redusă. Este secretată de
plasmocitele din foliculii limfoizi prezenţi în chorionul mucoaselor (stratul profund al acestora
fiind vascularizat). În afară de lanţul J, dimerul mai conţine o glicoproteină suplimentară
denumită ,,piesa secretoare,, sau piesa S sau CS, care nu are nici o relaţie structurală sau genetică
cu moleculele de IgA, fiind sintetizată de către celulele epiteliale şi nu de către plasmocite.
Formula moleculară a dimerilor este următoarea: (α2L2)2 .J. CS. (fig. 10). CS serveşte ca ligand
al dimerilor IgA pe suprafaţa celulelor epiteliale, în momentul traversării acestora (fig. 11). CS
conferă moleculelor şi rezistenţă sporită la acţiunea enzimelor proteolitice prezente în secreţii (în
plus şi regiunea «balama» este mai rezistentă la proteoliză, fiind mai scurtă).

Fig. 10. Structura dimerului de sIgA (după Miller şi colab., 1991).

Fig. 11. Transportul moleculelor de IgA prin celulele epiteliale ale mucoaselor (dupa Abbas, 2000)

Funcţiile IgA.
Moleculele de IgA serice nu activează complementul pe calea clasică, nu favorizează
fagocitoza opsonică, nu aglutinează, nu precipită Ag-le. Rolul lor este de a îndepărta Ag-le
provenite din alimente sau Ag solubile ale bacteriilor din microbiota normală pătrunse în
circulaţie, care astfel vor fi eliminate rapid, împiedicând accesul acestora la celulele sistemului
imunitar şi devierea răspunsului imun de la funcţia sa normală de îndepărtare a non-self-ului. În
alte lichide biologice ale corpului, cum ar fi LCR, lichidul pleural, amniotic, sinovial, ca şi în ser
- predomină IgG, raportul IgG : IgAserică, fiind în jur de 5:1.
Moleculele de IgA secretorii sunt prezente în toate tipurile de secreţii (secreţia nazală,
bronşică, suc gastric, intestinal, secreţie biliară pancreatică, secreţia vaginală, lichidul prostatic,
în lichidul lacrimal, în salivă, în lapte şi colostru), dar în concentraţii diferite. Copilul la naştere
are un nivel seric redus de IgA, dar primeşte sIgA de la mamă, sinteza proprie începând după 30
de zile de la naştere. De aceea, copiii alimentaţi natural sunt mai puţin receptivi la infecţii
intestinale şi respiratorii, comparativ cu cei alimentaţi artificial.
Moleculele de sIgA au un rol important în apărarea locală antivirală şi antibacteriană,
determinând imobilizarea şi agregarea agenţilor infecţioşi. Mecanismul de acţiune constă în
inhibarea aderenţei agenţilor infecţioşi la nivelul receptorilor specifici prezenţi pe suprafaţa
celulelor epiteliale şi a colonizării consecutive a mucoaselor, fenomenul fiind denumit excludere
imună. S-a demonstrat că nivelurile crescute de sIgA cu specificitate faţă de microorganismele
cariogene au un rol important in generarea rezistenţei la carii. Se pare că sIgA reglează cantitativ
şi calitativ (componenţa în specii) microbiota normală a mucoaselor. Dezvoltarea în filogenie a
unui sistem imunitar specializat al mucoaselor, apare foarte avantajoasă, luând în considerare
suprafeţele extensive ale corpului şi particularităţile epiteliilor acoperite de membrane mucoase
vulnerabile. IgA secretoare, component umoral specific al acestui sistem acţionează prin câteva
mecanisme cum ar fi: excluderea imuna (sIgA previne aderarea microorganismelor şi a
proteinelor străine la suprafeţe mucoase), urmată de clearance-ul complexelor imune, prin
eliminarea lor de către curentul de mucus.
Microorganismele patogene (bacterii, levuri) care colonizează mucoasele prezintă, în
general, proprietatea de a elabora enzime extracelulare cu ajutorul cărora contracarează efectul
protector al sIgA. În general, sinteza IgA - proteazelor este asociata la bacteriile respective cu
prezenta capsulei (efect anti-opsonizant), fapt care le confera avantaje deosebite în colonizarea
mucoaselor. Pentru a inhiba activitatea proteazelor, organismul-gazdă produce în cursul
răspunsului imun anticorpi (IgA şi IgG) anti-protează, rezistenţi la acţiunea enzimelor.
Indivizii cu deficit de IgA (1: 700 de subiecţi) sunt sensibili la infecţii ale mucoaselor
respiratorii, intestinale, ale conjunctivei etc., dar predispuşi şi la boli autoimune. In serul aceastor
indivizi nivelul IgG şi IgM se menţine în limite normale. În caz de mieloame de tip IgA
predomină forma polimerică de IgA (Kerr, 1990). Filogenetic, IgA este prezentă pentru prima
dată la păsări (Păunescu şi colab., 1999).
IX. Clasa IgD
Clasa IgD – a fost descoperită în anul 1965 în serul unui bolnav cu mielom de tip IgD,
nivelul fiziologic în ser fiind foarte scăzut (cca 40mg/l), ceea ce reprezintă aprox. 0,2 – 1% din
cantitatea totală de Ig. Are o g.m. de 185kDa, 7S şi formula moleculară: δ2k2 sau δ2λ2. Lanţul δ
are 3 domenii constante şi o regiune «balama» foarte lungă (65 de aminoacizi), responsabilă de
marea sensibilitate a anticorpilor din această clasă la proteoliză enzimatică şi temperatură (la
56ºC, timp de 30 min). Lanţurile δ sunt puternic glicozilate (9 - 14% hidraţi de carbon).
Catabolismul acestor molecule este extrem de rapid, T ½ = 3 zile. IgD există în organism sub
două forme, şi anume ca molecule solubile, circulante în plasmă şi ca receptor pentru Ag pe
membrana limfocitelor B. Aceste molecule au un fragment hidrofob la extremitatea
carboxiterminală, prin care molecula se fixează la membrana LB, datorită căruia au şi o g.m. mai
mare decât a moleculelor libere.
Rolul biologic, în special al moleculelor serice, este de importanţă minoră. Astfel, IgD nu
fixează şi nu activează C, nu traversează placenta, nu provoacă degranularea bazofilelor şi a
mastocitelor, nu se fixează citofil pe monocite sau limfocite. Se pare că moleculele IgD ar avea
un rol important numai la nivel celular, ca receptor pentru Ag pe membrana LB, în asociere cu
IgMm monomere, cu aceeaşi specificitate. Se pare că intervin şi în diferenţierea limfocitelor B ca
şi în instalarea memoriei imunologice. Concentraţia serică la om creşte de la naştere până la 15
ani, după care rămâne la nivel constant toată viaţa, în mod normal. Concentraţia IgD creşte în
mod fiziologic în sarcină şi mai ales în timpul naşterii şi patologic în unele infecţii cronice la
copii, în astmul bronşic, în pneumonii virale, în boala reumatoidă, L.E.D., leucemia limfatică
cronică, mielomul de tip IgD şi boala Hodgkin.
X. Clasa IgE
Clasa IgE – a fost descoperită în anul 1966. Notaţia E, derivă de la tipul de lanţ greu -e,
dar şi de la „eritem” (roşeaţă), pentru că reprezintă aşa-numitele molecule de Ac reaginici sau Ac
sensibilizanţi ai pielii (citotropi). Formula moleculară este ε2k2 sau ε2λ2, g.m. 190 kDa, 8S, T ½ =
2 zile şi sunt molecule termosensibile (sunt denaturate la 56ºC, timp de 30 min). Prin încălzire
IgE îşi pierde capacitatea reaginică, nu însă şi funcţia de Ac, de recunoaştere specifică a Ag-lor.
Lanţurile ε au 5 domenii (g.m. 75 kDa) şi conţin un procent mare de hidraţi de carbon (12%).
Concentraţia serică este redusă, de aprox. 250 ng/ml (0,004% din totalul Ig-lor), dar crescută în
colostru (sute de ng), scăzând apoi în laptele matern, rămânând la valori crescute numai la
mamele cu alergii. Nu se transmit transplacentar, dar copilul o primeşte prin colostru, deşi
sinteza proprie începe încă din perioada intrauterină. Nivelul seric normal este atins la 14 ani.
IgE nu activează C, dar se leagă citofil de receptorii Fce de pe membrana mastocitelor
(bazofile tisulare, prezente şi la nivelul mucoaselor şi a ţesutului conjunctiv), inducând
degranularea acestora şi eliberarea de amine vasoactive. IgE are un rol important şi în cursul
inflamaţiei. În momentul în care în organism pătrunde un alergen care este recunoscut şi
reacţionează specific cu Ac IgE fixaţi citofil, se transmit semnale în celulă, care determină
degranularea mastocitelor şi eliberarea imediată a unor cantităţi mari de amine vasoactive, care
sunt mediatori farmacologic activi preformaţi de tipul histaminei, serotoninei, care vor determina
vasodilataţie, contracţia muşchilor netezi, creşterea permeabilităţii vaselor sanguine. Sunt
eliberaţi şi factori chemotactici pentru eozinofile, neutrofile, proteaze ce afectează membrana
endoteliilor şi TNF –α cu efect inflamator. Se sintetizează şi sunt eliberaţi şi mediatori nou
formaţi, de tipul prostaglandinelor care determină vasodilataţie şi agregarea trombocitelor, de
tipul leucotrienelor, cu rol în creşterea permeabilităţii vaselor sanguine şi secreţia de mucus,
generând simptomatologia tipică a reacţiilor de hipersensibilitate de tip I sau de tip imediat
(reacţii alergice). Simptomatologia depinde şi de situsul anatomic interesat. Un organism
sensibilizat faţă de un anumit antigen (alergen), răspunde exagerat, de unde denumirea de reacţie
de hipersensibilitate, de tip imediat pentru că se produce în câteva minute după contactul cu
alergenul, deoarece IgE sunt deja sintetizate şi legate citofil (fig. 12).
Ca şi celelalte molecule de Ig, moleculele de IgE sunt secretate de către plasmocite, aflate sub
controlul limfocitelor Th şi Ts, acţiunea acestui ultim tip celular tinzând să limiteze durata şi
intensitatea răspunsului imun în general, inclusiv prin IgE. De regulă răspunsul cu Ac IgE este
precoce, fiind sintetizaţi imediat după IgM şi înainte de IgG, producţia putându-se prelungi însă
luni şi chiar ani de zile, ceea ce explică durata mare a manifestărilor alergice.
 Fig. 12. Fixarea citofilă a IgE la receptorii Fce de pe suprafaţa bazofilelor şi mecanismul unei reacţii
alergice, declanşată de pătrunderea unui alergen în organism şi degranularea consecutivă a bazofilelor.
 Concluzii

Anticorpii sunt mediatorii răspunsului imun umoral, fără implicare în răspunsul imun celular. Ei
acționează prin: neutralizarea microorganismelor și toxinelor produse de microorganisme,
realizează opsonizarea cu facilitarea fagocitării microorganismului de către celulele specializate
și determină activarea complementului atât pe cale clasică cât și pe cale alternativă conducând la
opsonizarea și/sau liza microorganismelor sau antigenelor.

In vivo, interacțiunile antigen-anticorp sunt întotdeauna reversibile, la un moment dat antigenul

părăsind situsul combinativ pentru antigen al anticorpului. Interacțiunea antigen- anticorp este
condiționată de complementaritatea structurală dintre situsul combinativ pentru antigen al
anticorpului care funcționează după principiul cheie- broască, potrivirea fiind perfectă.
Consecința complementarității structurale este complementaritatea electrochimică cu apariția
unor forțe care determină legături intermoleculare dintre cele două entități.
 Bibliografie
1. Danieli MG, Cappelli M, Malcangi G, et al – Long term effectiveness of intravenous
immunoglobulin in Churg-Strauss syndrome. Ann Rheum Dis 2004; 63: 1649-54.
2. Eibl MM. History of immunoglobulin replacement. Immunol Allergy Clin North Am.
2008; 28(4): 737-64, viii.
3. Frances Fischbach. Immunodiagnostic studies. In A Manual of Laboratory and
Diagnostic Tests. Lippincott Williams & Wilkins, USA, 8 Ed., 2009, 607-610.
4. Jacques Wallach. Analize de sange. In Interpretarea testelor de diagnostic. Editura
Stiintelor Medicale, Romania, Ed. 7, 2001; 49-121.
5. Laborator Synevo. Referinţele specifice tehnologiei de lucru utilizate 2015. Ref Type:
Catalog.
6. Laboratory Corporation of America. Directory of Services and Interpretive Guide.
Immunoglobulin G, Quantitative, Serum. www.labcorp.com 2015. Ref Type: Internet
Communication.
7. Minodora Dobreanu. Metabolismul proteinelor. In Biochimie clinica. Implicatii practice.
University Press, Romania, Ed. 2006, 133-150.
8. Radosevich M, Burnouf T. Intravenous immunoglobulin G: trends in production
methods, quality control and quality assurance. Vox Sang. 2010; 98(1): 12-28
9. Richard A. McPherson, H. Davis Massey. Laboratory Evaluation of Immunoglobulin
Function and Humoral Immunity. In Henry’s Clinical Diagnosis and Management by
Laboratory Methods, Saunders-Elsevier, 21st Edition, 840.
10. Rossi RE et.al;. Evaluation of serum IgG4 antibodies specific to grass pollen allergen
components in the follow up of allergic patients undergoing subcutaneous and sublingual
immunotherapy. In Vaccine 2007, Jan 15;25(5):957-64.
11. Terumi Kamisawa, Atsutake Okamoto. IgG4-related sclerosing disease. In World J
Gastroenterol 2008 July 7; 14(25): 3948-3955.