UNIVERSITATEA DE STAT DIMITRIE CANTEMIR

ȘTIINȚE FUNDAMENTALE

DEPARTAMENTUL ȘTIINTE BIOLOGIGE ȘI GEONOMICE

CHIORESCU MARIA

MECANISME DE REZISTENȚĂ SPECIFICĂ A FLORII –

SOARELUI (Helianthus annuus L.) LA LUPOAIE (Orobanche
cumana Wallr.)

TEZĂ DE AN

0511.2 Biologie moleculară

Сonducător științific: Tabără Olesea

Lector univ.

Autor: Chiorescu Maria,

BM21

Chișinău – 2019
 Cuprins

Introducere. Actualitatea temei 3

I. Caracteristica florii-soarelui (Helianthus annuus L.) 5
1.1. Originea și genetica 5
1.2. Determinismul genetic al unor caractere 6
1.3. Agenții patogeni 8
1.4. Importanța economică 9
II. Caracteristica generală a parazitului Orobanche cumana Wallr. 11

2.1 Taxonomia, răspândirea şi impactul economic al speciilor de Orobanche 11

2.2 Mecanisme de specializare pentru un mediu parazitar 13
2.3 Ciclul de viaţă şi etapele parazitismului la speciile de Orobanche 13
2.4 Efectul parazitismului Orobanche asupra plantei-gazdă 16
2.5 Strategii de gestionare a protecției culturilor de la detectarea semințelor de lupoaie 17
III. Rezistenţa specifică gazdei 18
3.1 Natura moleculară a genelor virulente 19
3.2 Natura moleculară a genelor rezistente 20
3.3 Mecanisme de rezistență specifică a florii – soarelui la lupoaie 24
Concluzii 31
Bibliografie 32

2
 Introducere

Actualitatea și importanța temei. Floarea-soarelui este o plantă oleaginoasă de mare

importanţă economică şi alimentară. Această cultură are un spectru larg de utilizare, rezolvând
problema aprovizionării cu ulei vegetal şi aducând o mare contribuţie în obţinerea produselor
alimentare vitaminizate, a substanţelor fosfo-organice şi minerale. Uleiul de floarea-soarelui
reprezintă 14,5% din producţia mondială de uleiuri vegetale. Sporirea considerabilă a producţiei
de seminţe şi ulei, determinată de extinderea pe scară largă a soiurilor şi hibrizilor de floarea-
soarelui cu productivitate înaltă, situează cultura pe poziţii avantajoase nu numai în
competiţia cu celelalte plante oleaginoase, dar şi cu alte culturi preferenţiale din agricultura
mondială.

Lupoaia (Orobanche cumana Wallr) este un angiosperm parazitar al florii-soarelui

considerat unul dintre cele mai grave constrângeri de producție din multe țări producătoare de
floarea-soarelui. Atacul florii-soarelui de către lupoaie este deseori devastator, iar
pagubelecondiţionate de acţiunea acestui patogen pot duce la scăderi e a producţiei şi calităţii
uleiului. Lupoaia afectează mai multe caracteristici de productivitate, precum înălţimea plantei,
diametrul calatidiului, numărul de seminţe per calatidiu, conţinutul de lipide şi proteine în
seminţe, calitatea şi cantitatea uleiului. Rezistenţa genetică a florii-soarelui la atacul
holoparazitului, identificată pentru prima dată la speciile sălbatice din genul Helianthus, a fost
introdusă în formele cultivate în cadrul programelor de ameliorare din fosta Uniune Sovietică.

Descrierea situației și identificarea problemei. Pe parcursul evoluţiei parazitului au

existat perioade în care, din cauza atacului, producţia de floarea-soarelui a scăzut dramatic,
problema fiind soluţionată prin introducerea în cultură a hibrizilor şi soiurilor rezistente. Pe de
altă parte, utilizarea pe scară largă a genotipurilor rezistente a favorizat apariţia a noi rase de
lupoaie (E, F, G), mai agresive, care au depăşit barierele de rezistenţă ale plantei gazdă, acest
fenomen fiind constatat cu o periodicitate de 10-15 ani.

Astfel, crearea noilor forme ale plantei gazde ce posedă gene de rezistenţă la anumite rase
de lupoaie determină evoluţia parazitului în vederea depăşirii barierelor de rezistenţă şi apariţia
unor noi rase mai virulente, procesul de dezvoltare/evoluţie a gazdei şi parazitului fiind într-o
conexiune strânsă. În urma identificării și caracterizării unor noi rase virulente, au fost
dezvoltate și caracterizate noi surse și mecanisme de rezistență la nivel genetic și molecular. Sunt
descrise mai multe tipuri de rezistenţă la plante: non-gazdă, specifică, nespecifică, locală
dobândită, sistemică dobândită, sistemică indusă ş.a. În teza respectivă însă ne vom axa pe cea
rezistența specifică.
3
 Rezistenţa specifică este determinată de interacţiunea între genele R (Resistance) ale
plantei şi genele Avr (Avirulence) ale patogenului. Recunoaşterea efectorilor patogenului
declanşează activarea unor cascade de semnalizare, care asigură răspunsul de apărare. De aceea,
în ultimele decenii, au luat amploare deosebită cercetările privind elucidarea mecanismelor
genetice legate de relaţiile existente dintre planta-gazdă şi parazit, care ar contribui la facilitarea
procesului de selecţie a formelor rezistente, ce reprezintă la momentul dat una din preocupările
de bază a cercetătorilor din domeniul ameliorării florii-soarelui.

Scopul lucrării a prezentat relația dintre planta-gazdă (Helianthus annuus L.) şi parazit
(Orobanche cumana Wallr.) cât și determinismului genetic al rezistenţei la lupoaie şi
identificarea mecanismului de relație între genele R ale plantei şi genele Avr ale patogenului .

Obiective. Unul dintre obiectivele de bază în controlul bolilor la plante este obţinerea
soiurilor, hibrizilor şi varietăţilor cu gene de rezistenţă majore. Acest tip de rezistenţă este uşor
de obţinut prin ameliorare, cu un nivel înalt de eficienţă până ce nu se dezvoltă rase de agenţi
patogeni mai agresivi.

Noutatea și originalitatea științifică. În prezent, toate rasele de Orobanche cunoscute în

lume sunt prezente pe teritoriul Republicii Moldova și zonele afectate de acest dăunător au extins
considerabil. Cunoașterea mecanismelor de rezistență la parazit și la interacțiunea gazdă-parazit
este important pentru a dezvolta strategii pentru controlul lupoaiei. Identificarea raselor de
lupoaie ar trebui să fie un proces continuu deoarece, ca orice parazit obligatoriu, Orobanche spp.
va dezvolta noi rase, mai virulente, mai agresive și mai dăunătoare pentru floarea-soarelui. Chiar
dacă au fost raportate alte forme de control genetic, apariția rezistenței mecanismele de
combatere a broomrapei controlate de gene unice dominante sunt comune în floarea-soarelui
(Vrânceanu et al., 1980; Sukno și colab., 1999; Velasco și colab., 2012).

O problemă nesoluționată este incertitudinea existentă în desemnarea raselor și genelor de

rezistență identificate în diferite țări. Este nevoie de o cooperare internațională în acest domeniu,
utilizând diferențiale comune și instrumente moleculare. Se pune accentul pe necesitatea unei
abordări multidisciplinare, de la studierea mecanismelor care stau la baza rezistenței în planta
gazdă la biologia reproducerii și la genetica trăsăturilor legate de parazitism în O. cumana.
Combinația dintre strategiile pe termen lung care implică sistemul complet gazdă-parazit și
integrarea abordărilor clasice și moleculare este de așteptat să contribuie la dezvoltarea unor
surse mai durabile de rezistență și la îmbunătățire a performanței în floarea-soarelui în zonele
infestate de lupoaie.

4
 I. Caracteristica florii-soarelui

Toate florile de floarea soarelui moderne (Helianthus annuus L.) pot fi urmărite înapoi la
un singur centru de domesticire în mid-latitudinile interioare ale estului Americii de Nord.
Începuturile domesticirii și primii pași ai reproducerii de floarea-soarelui datează din momentul
în care au fost cultivate de americanii nativi cu peste 4000 de ani în urmă. Astăzi, floarea-
soarelui este a patra cea mai importantă cultură oleaginoasă din lume, după palmier, soia și
rapiță, iar a doua cea mai importantă în Europa, după rapiță. Producția mondială de petrol
prezintă o tendință crescătoare, care conduce la creșterea producției de floarea-soarelui. Au fost
deja realizate progrese substanțiale în înțelegerea modului în care floarea soarelui a fost
domesticită. Progresele recente ale tehnicilor moleculare cu modele experimentale imbunatatite,
incluzand cartografierea asociatiei, studiile de asociere la nivelul genomului si abordarile
genetice candidat, au contribuit si la intelegerea arhitecturii genetice a trasaturilor romantice de
floarea-soarelui si a schimbarilor fenotipice ale floarea-soarelui in timpul domesticirii.

1.1.Originea și genetica florii-soarelui

Speciile de floarea-soarelui iși au originea, în cea mai mare parte, pe continentul

american. Este unanim cunoscut ca centrul de origine al speciilor cultivate de floarea-soarelui
este America de Nord (Mexicul), având ca ancestor specia Helianthus lenticularis.
Floarea-soarelui este o plantă dicotiledonată, aparținând familiei Compositae, genul
Heliantus. Genul Heliantus conține peste 60 de specii anuale și perene, din care cultivate sunt
numai speciile: H. annus și H. tuberosus.
În prezent se admite ca trecerea de la formele sălbatice la cele cultivate s-a produs în
următorul sens: H. annuus lenticularis → H. annuus annuus → H. annuus macrocarpus.
H. annuus macrocarpus este considerată forma din care au derivat toate cultivarele
actuale de floarea-soarelui. H. tuberosus (topinamburul), specie ce se hibridează relativ ușor cu
H. annuus, este un autoallopoliploid (2n = 102), cu 34 cromozomi de tip H. annuus și alți 68
cromozomi de la altă specie înrudită, neidentificată încă[23].
Floarea-soarelui (Helianthus annuus L., 2n=34) este o plantă anuală a familiei Asteraceae
, alogamă, entomofilă şi alloploidă apărută în urma încrucişării a unei specii din genului Vigniera
(n=8) cu o specie a genului Helianthus (n=9) încă neindentificată.
Ultima clasificare a speciilor și subspeciilor de floarea-soarelui a fost facută în 1982 de
către ROGERS și colaboratorii (citat de Bonea, 2007), astfel :
1. Secția Annui (Helianthus) rezultată din contopirea secției Helianthus cu Agrestes
și care cuprinde 12 specii diploide anuale cu 13 subspecii;

5
 2. Secția Divaricati, care cuprinde 31 specii perene, cu excepția speciei H. porteri
care este anuală;
3. Secția Ciliares care cuprinde 6 specii perene.
Setul de bază de cromozomi, specific genului Helianthus, este x = 17, la nivelul genului
existând o serie poliploidă:
- specii diploide, 2x = 34: H. annuus, H. debilis, H. argophyllus, H. gighanteus, H.
grosseratus, H. mollis, H. maximiliani;
- specii tetraploide, 4x = 68: H. divaricatus, H tomentosus;
- specii hexaploide, 6x = 102; H macrophillus, H. tuberosus.
În afara speciilor H. annuus, H. debilis, H. argophyllus care sunt specii anuale, toate
celelalte sunt specii perene și, odată cu creșterea ploidiei, se accentuează caracteristica de
transformare a unor organe vegetative subterane în tuberculi.

1.2.Determinismul genetic al unor caractere la floarea-soarelui

Floarea-soarelui prezintă o variabilitate genetică mare. În prima generație hibridă se

realizează un comportament genetic specific fiecărui caracter (Tabel 1.1).

Tabelul 1.1Comportarea ereditară a unor caractere ale florii soarelui în generația F1

Mod de comportare
Caracterul
Dominant Recesiv
Înălțimea plantei Înaltă Joasă
Ramificarea tulpinii Ramificată Neramificată
Strat de carbonogen Prezent Absent
Culoarea achenelor Închisă Deschisă
Producția de semințe Productiv Neproductiv
Calitatea producției Poligenic
Rezistența la P. helianti Rezistent Sensibil
Rezistența la Plasmopara Rezistent Sensibil
Mărimea calatidiilor Mare Mic

Cunoscând modul de comportare, dominant, recesiv, specific unui caracter, poziția

partenerilor în hibridare se face conform unor prognoze. Spre exemplu, cunoscându-se

6
manifestarea recesivă a caracterului tulpina neramificată, față de caracterul tulpina ramificată
(dominantă), formele ramificate nu pot fi utilizate ca forme paterne, deși sub aspectul eșalonării
înfloritului ar fi ideale, deoarece în acest caz generația F1 va prezenta caracterul ramificat.

Cercetările efectuate în acest domeniu au demonstrat că există unele genotipuri, la care

caracterul ramificat se manifestă recesiv. Această situație, relativ rară, a permis obținerea unor
hibrizi de floarea-soarelui, în care forma paternă prezintă caracterul tulpina ramificată cu multe
calatidii, simultan cu capacitatea de restaurare a fertilității polenului.

Rezistența la rasele fiziologice de Plasmopara helianthi, au un determinism genetic

monofactorial. Acest lucru a permis încorporarea genelor dominante de rezistență la
Plasmopara simbolizate Pl1, Pl2 în cultivarele de floarea-soarelui europene.

Genotipurile Pl1, Pl2 sunt rezistente la toate rasele europene de Plasmopara. Pe

continentul american a aparut, însa, o nouă rasă fiziologică de Plasmopara, denumită Red River,
virulența chiar pe genotipurile Pl1, Pl2. Ulterior, s-a reușit identificarea unei alte gene Pl3,
capabila de protecția genotipurilor sensibile la Red River. Încorporarea acestei gene în
genotipurile Pl1 Pl2, Pl3 asigură protecția împotriva tuturor raselor de Plasmopara helianti
cunoscute.

Androsterilitatea, respectiv androfertilitatea și restaurarea fertilității polenului au aceleași

mecanisme genetice ca la porumb. Genotipurile Srfrf sunt total androsterile, genotipurile Nrfrf
sunt total androfertile, dar nerestauratoare, genotipurile NRfRf, NRff sunt total androfertile și
restauratoare de fertilitate.

Surse de rezistență pentru majoritatea bolilor și dăunătorilor sunt prezente, în general, în

specia Heliantus tuberosus și în speciile sălbatice: Helianthus macrophylus, H. tomentosus, H.
rigidus, H ruderalis, etc.

Poziția calatidiilor și mărimea acestora sunt determinate ereditar. Consangvinizarea

repetată permite separarea liniilor homozigote (uniforme), privind mărimea și poziția
calatidiilor, în raport cu tulpina.

Pot fi separate: genotipuri cu tulpina subțire, cu vârful curbat și calatidii în poziție

orizontală (candelabru) și genotipuri cu tulpina groasă, cu vârful erect și calatidii în poziție
aproape verticală (erect). Genotipurile cu tulpina groasă și calatidiu erect își transmit dominant

7
aceste caracteristici în F1, astfel de genotipuri prezentând avantajele: rezistența la putrezirea
calatidiului, rezistența la scuturare și protecție naturală mai bună la atacul păsărilor granivore.

1.3. Agenți patogeni a florii – soarelui

Floarea-soarelui este o plantă agricolă cu sensibilitate ridicată la atacul diferitor patogeni.

Astfel, în afară de factorii abiotici, cultura de floarea-soarelui este des afectată de boli,
atacul cărora constituie una din cauzele importante ale reducerii productivităţii, atât în ţara
noastră cât şi în alte ţări, care cultivă această plantă pe suprafeţe însemnate. Răspândirea şi
intensificarea culturii florii-soarelui pe glob într-un timp foarte scurt a fost însoţită de creşterea
evidentă a frecvenţii şi agresivităţii patogenilor, în timp ce patrimoniul genetic al florii-soarelui
cultivate a rămas la fel de sărac în factorii de rezistenţă ca şi la începutul cultivării (Ştefan şi
colab., 2008; Vrânceanu, 2000).

Tabloul fitopatologic al florii-soarelui, cuprinde o serie de agenţi patogeni cu grad ridicat

de polifagie; Sclerotium bataticola Taub.; Alternaria ssp.; cât şi paraziţi specifici, cum sunt:
Plasmopara helianthini Novot.; Puccinia helianthi Schw.; Septoria helianthi Ell.; Phomopsis
helianthi Munt.; etc. (Iliescu, 1974).

În complexul patogen al culturii, mai pot fi întâlnite Erysiphe cicoracearum;

Sphaerotheca fuliginea Polloci. şi Verticillium dahliae Kleb. În condiţiile tehnologiilor actuale
agroecosistemul florii-soarelui, cuprinde un complex de agenţi fitopatogeni comuni, în mare
măsură, pentru ţările ce cultivă această plantă oleaginoasă[4,18]. Protecţia integrată a
ecosistemelor agricole cu floarea-soarelui, este justificată economic de pierderile cauzate an de
an, de atacul unor patogeni şi dăunători, cât şi de concurenţa buruienilor competitoare.

Cele mai devastatoare boli sunt provocate de atacul ciupercilor fitopatogene: Plasmopara
helianthi (mana), Sclerotinia sclerotiorum (putregaiul alb), Botrytis cinerea (putregaiul cenuşiu)
şi de fanerogama parazită - lupoaia (Orobanche cumana Wallr.). Pe lângă acestea, o serie de boli
ca pătarea neagră (Phoma sp), rugina (Puccinia helianthi), veştejirea (Verticillium dahliae),
putrezirea rădăcinilor şi tulpinilor (Macrophomina phaseoli), pot constitui un pericol potenţial,
semnalate tot mai des în culturile de floarea-soarelui (Vrânceanu, 2000). Pornind de la numărul
publicaţiilor de la Conferinţele Internaţionale consacrate florii-soarelui (ediţiile din 1992, 1996,
2000 şi 2004), s-a constatat că Sclerotinia sclerotiorum afectează cel mai des, urmată de
Plasmopara helianthi şi O. cumana (Vear, 2004).

8
 La moment, maladiile florii-soarelui intens studiate sunt putregaiul alb, mana, fomopsisul
precum şi lupoaia. Ultimul agent patogen atrage o atenţie tot mai mare, fapt datorat de pagubele
economice importante pe care acesta le aduce ţărilor care cultivă floarea-soarelui. Până în
prezent, lupoaia rămâne un parazit important al florii-soarelui în principalele zone de cultură din
Comunitatea Statelor Independente. Amplituda pagubelor produse de parazitarea cu lupoaie
variază foarte mult, de la scăderi nesemnificative până la 90% pierderi de producţie, în funcţie de
intensitatea atacului. Astfel, Acimovic (1983) a arătat că la un atac slab, producţia scade cu 5-
20%, iar la un atac mediu – 20-50% respectiv (Acimovic, 1983).

Parazitarea florii-soarelui atrage şi pierderi calitative referitoare la reducerea conţinutului

de ulei în seminţe, la modificarea unor raporturi între fracţiunile acizilor graşi nesaturaţi şi
saturaţi, alterări ale calităţilor gustative etc. (Acimovic şi Veresbaranji, 1985).

1.4. Importanța economică a florii-soarelui

Graţie randamentului înalt şi stabil al producţiei, conţinutului de lipide (33-56%) în seminţe
şi calităţii deosebite a uleiului rezultat la extracţie, floarea-soarelui reprezintă una dintre
principalele surse de grăsimi vegetale utilizate în alimentaţia omenirii şi, respectiv, cultura
oleaginoasă de bază din Republica Moldova. Valoarea economică ridicată a culturii de floarea-
soarelui este determinată inclusiv de utilizarea acesteia în calitate de materie primă industrială,
de produs secundar, furaj, precum şi ca plantă meliferă.
Ca sursă de ulei vegetal, pe plan mondial, floarea-soarelui ocupă locul al patrulea, după
soia, palmier şi rapiţă.Valoarea alimentară ridicată a uleiului de floarea-soarelui, sedatorează
conţinutului bogat în acizi graşi nesaturaţi, reprezentaţi preponderent de acidul linoleic (44-75
%) şi acidul oleic(14-43 %), cât şi prezenţei reduse a acidului linilenic (0,2 %), componente
care-i confer stabilitate şi capacitate îndelungată de păstrare, superioare altor uleiuri
vegetale[33,20]. Funcţia nutritivă a uleiului de floarea-soarelui este sporită de prezenţa unor
provitamine a vitaminelor liposolubile A, D, E,fosfatidelor ca şi a vitaminelor B4, B8, K. Uleiul
mai conţine steroli (aproximativ 0,04 %) şi tocoferoli(fracţiune antioxidantă a uleiului vegetal,
cca. 0,07%).
Capacitatea energetică (8,8 calorii/g ulei) şi gradul de asimilare ridicat, situează uleiul de
floarea-soarelui aproape de nivelul nutritiv al untului. Uleiul rafinat de floarea-soarelui se
foloseşte, în principal, în alimentaţie, în industria margarinei şi a conservelor. Uleiul de floarea-
soarelui este excelent pentru alimentaţie, având fluiditate, culoare, gust şi miros plăcute.
Produsul este folosit şi în industrie pentru producerea lacurilor speciale şi a răşinilor, precum şi
în pictură. Reziduurile rezultate în urma procesului de rafinare, se folosesc la fabricarea

9
săpunurilor, la obţinerea cerurilor, fosfatidelor, lecitinei şi tocoferolilor. Fosfatidele şi lecitina
extrase din uleiul de floarea-soarelui, sunt utilizate în industria alimentară, panificaţie, patiserie,
în prepararea ciocolatei şi a mezelurilor.

Floarea-soarelui mai este apreciată ca plantă furajeră, fiind cultivată mai ales pentru siloz.
Deasemenea, floarea-soarelui este şi o excelentă plantă meliferă. De pe un hectar de floarea-
soarelui sepoate obţine ocantitate de 30 până la 130 kg de miere. Prin resturile organice rămase
după recoltare,floarea-soarelui restituie solului cantităţi apreciabile de elemente minerale şi
materie organică, estimate în cazul unei producţii de 3500 kg/ha, la 65 kg N, 30 kgP2O5, 300 kg
K 2O şi circa 7 tone substanţă uscată, echivalentul a 1200-1500kg de humus.

De remarcat că în ultima perioadă, în unele ţări, uleiul de floarea-soarelui se mai foloseşte,

alături de alte uleiuri vegetale, drept carburant pentru motoarele tip Diesel. Uleiul din floarea-
soarelui, utilizat ca carburant posedă avantajul că este uşor de păstrat, este stabil, nu este
periculos, este puţin poluant, nu are risc foarte mare de inflamare şi are un indice de evaporare
aproape de zero. Uleiul din floarea soarelui conţine între 10-15% oxigen, ceea ce duce la
ameliorarea combustiei şi la diminuarea nivelului poluării. S-au creat şi hibrizi cu un conţinut
scăzut de ulei care se folosesc în consumul direct, pentru fabricarea de halva, în componenţa
diferitor dressing-uri etc.

Floarea-soarelui poate avea şi întrebuinţări medicinale. Din florileligulate (care

conţin quercitrină, anticianină, colină, betaină, xantofilă, etc.),se obţine un extract alcoolic care
se foloseşte încombaterea malariei, iar tinctura în afecţiuni pulmonare. Din achene, dat fiind
conţinutul în fitină, lecitină, colesterină, se preparau produse indicate în profolaxia dezenteriei,
febrei tifoide şi pentru vindecarea rănilor supurate. Uleiul se foloseşte (în medicina populară)
pentru macerarea plantelor utilizate în tratarea unor răni şi arsuri.

10
 II. Caracteristica generală a parazitului – lupoaia
Capacitatea plantelor de a parazita pe alte plante a apărut independent în cursul evoluţiei
angiospermelor şi aproximativ 1% din toate plantele cu flori, în prezent, sunt catalogate ca plante
parazite. Din totalul de 277 de genuri şi 4100 de specii de plante cu flori parazite, doar circa 25
de genuri au un impact negativ asupra plantelor de cultură şi respectiv, considerate patogene.
Multe din aceste specii au o importanţa pentru botanişti şi ecologi, precum sunt Rafflesia spp.
sau Viscum spp. Însă, printre acestea, patru genuri sunt considerate cele mai periculoase şi aduc
cele mai semnificative daune: Cuscuta, Arceuthobium, Striga, precum şi Orobanche.

2.1.Taxonomia, răspândirea şi impactul economic al speciilor de Orobanche

Genul Orobanche se atribuie la familia Orobanchaceae. În acest gen sunt incluse circa
100 de specii. Genul se împarte în 4 secţii, dintre care secţiile Trionychon şi Osproleon
(cunoscută şi ca secţia Orobanche) includ specii care provoacă cele mai mari pagube economice.
Secţia Orobanche Wallr. cuprinde aproximativ 50 specii, printre care speciile Orobanche
cernua Loefl. (2n=24, 38), O. cumana Wallr., O. crenata Forsk. şi O. reticulata Wallr. sunt
cunoscute ca fanerogame parazite pe floarea-soarelui şi alte culturi agricole, posedând tulpini
neramificate şi 38 cromozomi[4,39]. Deşi O. cernua şi O. cumana sunt foarte apropiate, acestea
au fost catalogate ca specii aparte. Orobanche cernua se întâlneşte în special în Spania, în
provinciile Cienca şi Malaga.
Pentru sistematizarea speciilor de lupoaie pot fi utilizate diferite metode, precum cele
morfologice, microscopie electronică a grăuncioarelor de polen, metodele chimiotaxonomice de
măsurare a conţinutului de compuşi fenolici şi a acizilor graşi a seminţelor de Orobanche.
Însă, aceste metode sunt insuficiente pentru efectuarea unei sistematici mai aprofundate,
inclusiv la nivel de taxoni inferiori speciei, pentru care pot fi aplicate metodele de biologie
moleculară. În literatura de specialitate este puţină informaţie privind variabilitatea genetică în
baza markerilor moleculari, reprezentaţi de izoenzime şi markerii ADN. Verkleij et al. (1986,
1989, 1991) a folosit izoenzime pentru a studia variabilitatea genetică în populaţiile din cadrul
speciilor O. crenata şi O. aegyptiaca răspândite în Siria şi în Spania, iar Paran et al. (1997) a
folosit secvenţele polimorfice amplificate ADN (markerii RAPD) pentru a studia variabilitatea
din cadrul şi dintre principale specii de lupoaie din Israel. De asemenea, metoda RAPD a fost
utilizată pentru studiul variabilităţii genetice a 20 de specii din genul Orobanche. În urma
reacţiilor PCR cu utilizarea a cinci primeri arbitrari au fost identificaţi 202 ampliconi şi
identificaţi markeri specifici de specie.

11
 Speciile genului Orobanche cauzează pagube mari de recoltă şi reduc semnificativ calitatea
producţiei la un spectru larg de culturi dicotiledonate. Pagubele provocate de aceşti patogeni
variază între 5 şi 95%.
Spectrul gazdelor lupoaiei este larg. Speciile Orobanche parazitează doar plantele
dicotiledonate, din familiile Solanacae (tomatul, tutunul, cartoful, pătlăgeaua vânătă), Fabaceae
(bobul, mazărea, lintea, lucernă, trifoi), Cucurbitaceae (castravetele, pepenele verde,bostanul şi
dovleacul), Compositae (lăptuca, floarea-soarelui), Cruciferae (varza, rapiţa) şi Umbelliferae
(morcovul, păstârnacul), însă, principala plantă-gazdă a lupoaiei rămâne a fi floarea-soarelui.
Orobanche sunt nişte plante lipsite de clorofilă şi în totalitate depind de metabolismul
carbonului şi azotului, regimul de apă a gazdei. Unele specii sunt îngust specializate în spectrul
de gazde, aşa ca O. cumana ce parazitează floarea-soarelui şi O. creanata ce parazitează doar
legumele când altele, ca de ex. O. aegyptiaca şi O. ramosa posedă un spectru variat de gazde.
Actualmente, reprezentanţii genului Orobanche se întâlnesc în 58 de ţări, în special cele
din Europa de Est, în ţările bazinului Mării Mediteraneene, în Orientul Mijlociu, în Africa de
Nord şi de Est, în Asia de Vest şi Sud. În Orientul Mijlociu şi Asia, O. aegyptiaca (rasa
Egipteană) atacă fasolele, cruciferele, solanaceele, asteraceile etc. O. foetida răspândită în zona
Mediteraniană parazitează un spectru larg de plante erbacee din genurile Anthyllis, Astragalus,
Ebenus, Lotus, Medicago, Ononis, Scorpiurus şi Trifolium[31,40]. În Tunis, acest parazit
provoacă pagube de 66-83% (, atacând Lathyrus odoratus, L. sativus, Trifolium alexandrinum,
Medicago truncatula and V. sativa ssp. amphicarpa. Alte specii de Orobanche, precum O. minor
provoacă pagube mai mici, atacând doar leguminoasele cultivate în Oregon, SUA.
Reducerea recoltei cauzată de Orobanche depinde de severitatea infectării semănăturilor cu
aceşti fitopatogeni şi poate varia de la 5 % până la 100%, unde Orobanche cumana Wallr., O.
ramosa L., O. aegyptiaca L. şi O. crenata Forssk. cauzează însemnate pagube în fitotehnie.
Cel mai mare interes prezintă însă O. cumana care produce semnificative daune. Una dintre
primele descrieri a O. cumana ca specie a fost efectuată de Wallroth (1825), colectată de la plantele
din zonele de deşert a Asiei de sud-vest şi în Europa sud-est. Iniţial, O. cumana parazita exclusiv
Artemisia ssp., însă după introducerea culturii florii-soarelui în Europa, lupoaia a fost depistată
pentru prima data parazitând această cultură în nord-estul Bulgariei, în anul 1935. În Rusia, lupoaia
(Orobanche cumana Wallr.) a fost descrisă pentru prima dată, la sfârşitul secolului XX. Din
regiunile sudice ale Rusiei şi Ucrainei, adiacente Marii Negre, parazitul s-a extins, odată cu
răspândirea culturii florii-soarelui şi în celelalte ţări riverane – România şi Turcia. În România,
Orobanche cumana Wallr. a fost semnalată pentru prima dată atacând culturile de floarea-soarelui
în anii 1940-1941, de către Săvulescu şi colab. (Dumitraş şi Şesan (1988).

12
 2.2.Mecanisme specializate la lupoaie pentru un mediu parazitar de viață
Evoluția de la modul autotrofic la modul heterotrofic de nutriție a dus la o reducere a
principalelor organe vegetative a lupoaiei față de versiunile vestigiale, nefuncționale pentru
autotrofie. Sistemul de rădăcină în plantele mature de lupoaie este redus la rădăcini parazitare
adventive scurte cu funcții de ancorare și stabilizare în sol și frunzele lor sunt reduse la mici
scale achilofile. În schimb, ele dezvoltă haustoria pentru a alimenta alte plante.
Haustorium este principala caracteristică a parazitismului plantelor, care a evoluat
independent de cel puțin 11 ori în angiospermele. Haustorium permite lupoaiei să atace culturile
prin funcții succesive, mai întâi ca organ de aderență gazdă și ulterior ca organ invaziv față de
sistemul vascular gazdă, unde stabilește în cele din urmă continuitatea vasculară care permite
parazitului să retragă apa și substanțele nutritive din gazdă. Haustoriul terminal se dezvoltă la
vârful radiculului de răsad după recunoașterea gazdei. Aceasta este o etapă scurtă și delicată în
care parazitul fie se conectează cu gazda, fie moare din cauza epuizării nutrienților. Ca o
consecință a riscului ridicat de eșec al stabilirii în răsad, lupoaia a dezvoltat strategii de
germinare care "prezic" potențialul de stabilire bazat pe chemodetecția gazdă.

2.3.Ciclul de viaţă şi etapele parazitismului la speciile de Orobanche

Ciclul de viaţă a Orobanche este specializat la parazitism şi necesită o interacţiune strânsă
cu planta gazdă. Specificul interacţiunii şi relaţia dintre planta-parazită şi planta-gazdă este
determinată de schimbul şi recunoaşterea semnalelor moleculare de către “parteneri“.
Ontogeneza O. cumana poate fi divizată în două etape bine separate atât în timp cât şi în
spaţiu: subterană şi aeriană. Faza subterană a dezvoltării parazitului se caracterizează prin
câteva stadii principale de interacţiune cu planta-gazdă: germinarea, inducerea haustoriei,
penetrarea gazdei şi maturizarea parazitului.
În endospermul seminţelor de lupoaie există un centru celular care participă la iniţierea
germinării şi la reglarea procesului de creştere a germenului. Pentru germinare, seminţele de
lupoaie necesită un semnal al prezenţei gazdei, reprezentat de compuşi chimici, numiţi factori de
germinare, care sunt secretaţi de către rădăcinile plantei atacate. Cea mai comună clasă de
substanţe produse de rădăcinile plantelor-gazdă care stimulează germinarea seminţelor de
Orobanche şi alte specii de plante parazite, sunt strigolactonele.
De asemenea, germinarea seminţelor de lupoaie este favorizată de terenurile sărace, uşoare
şi uscate, cu pH-ul neutru sau slab acid şi umiditate nefavorabilă. În terenurile cu stratul fertil
adânc şi umed, parazitul se dezvoltă, dar plantele parazitate, fiind mai viguroase, suferă
mai puţin. Maric şi Masierevic (1988) consideră ca secreţiile rădăcinilor de floarea-soarelui
conţin unii acizi care contribuie la schimbarea reacţiei pH-lui solului, (pH sub 6,5). Germinația
13
semințelor are loc după stimularea semințelor de către exsudatele rădăcinii de plante gazdă sau
printr-un stimulator sintetic cum ar fi GR24 și Nijmegen 1.
Însă, pe lângă stimulatori, există şi factori biologici şi chimici care contribuie la inhibarea
germinării seminţelor de lupoaie. Astfel, Al-Menoufi şi col. (1996) au constat că extractele de
radicelă de schinduf, lupin, coriandru şi rapiţă sălbatică reduc semnificativ efectul stimulatorului
sintetic GR24[7,16,35]. Peroxidul de hidrogen, hipocloritul de sodiu şi sulful muiabil, de
asemenea diminuează germinaţia seminţelor de Orobanche spp.
După germinarea seminţelor de lupoaie se formează un filament subţire, a cărui
extremitate radiculară, venind în contact cu rădăcina plantei-gazdă, se îngroaşă, luând
forma unui bulb cu suprafaţa prevăzută cu o serie de proeminenţe, care apoi aderă la
rădăcină. Acest organ ataşat se numeşte apresorium..
Toate plantele parazite dezvoltă haustorium – organ multicelular, care invadează
ţesuturile plantei-gazdă şi reprezintă o punte dintre parazit şi plantă. Astfel, la următoarea
etapă, Orobanche dezvoltă un haustorium care străbate, în punctul de contact cu rădăcina
gazdei, zona corticală până la fasciculele libero-lemnoase. Orobanche spp. sunt holoparaziţi
care atacă la nivel de rădăcină, conectându-se la sistemul vascular al gazdei prin haustorii care le
permit obţinerea apei, nutrienţilor organici, hormonilor, toxinelor, precum şi altor componente
necesare modului parazitar de trai, inclusiv a genelor.
Pentru dezvoltarea haustorului este necesară prezenţa altei clase de substanţe sintetizate de
către planta-gazdă – factori de inducere a haustoriei HIFs (de la „haustorial inducing factor”)
(Fig.2.1). De menţionat că majoritatea HIFs sunt de natură fenoli. Ulterior, din rădăcinile de
sorg a fost izolat un alt factor, factorul dimitilbenzochinonă (DMBQ).
În afară de compuşii menţionaţi mai sus, în procesul de formare a haustorilor participă
flavonoizi, ρ-hidroxiacizi, kinone şi citokinine. Primele trei grupe sunt fenoli structural înrudiţi,
derivaţi dintr-un component comun Phe ce sugerează că aceste molecule induc haustoria printr-
un mecanism redox comun.
Timp de o oră după aplicarea HIF, la rădăcinile parazite se începe expansiunea radială şi
diviziunea celulară care are loc în celulele corticale în apropierea vârfului rădăcinii. Elongarea
celulelor se opreşte după ce radicelele ajung la ţesutul plantei-gazdă, apoi de-a lungul ţesutului se
acumulează amidon cu secreţii mucilaginoase.

Ataşarea parazitului la gazdă este uşurată prin producerea a unei substanţe mucilaginoase
de perişorii haustoriei, ce provoacă degradarea enzimatică a ţesuturilor sub acţiunea substanţelor
ca : pectin-metilesterazele, poligalacturonazele şi endocelulazele. După ataşare, celulele conului
de pătrundere a haustorului cresc printre celulele epidermale şi cortexul plantei-gazdă. Apoi,

14
parazitul formează conexiuni cu sistemul vascular al gazdei prin haustoriu, care reprezintă o
punte pentru consumul de apă şi elemente nutritive. Parazitul captează resursele plantei-gazdă
prin stabilirea unui potenţial osmotic scăzut în raport cu gazda, prin biosinteza unor astfel de
alcooli polihidrici cum ar fi manitolul.

Fig. 2.1 Un model pentru interacțiunile

moleculare între o plantă parazită și o gazdă
potențială.

O plantă parazitară obligatorie, este

reprezentată în partea stângă a figurii și o rădăcină
gazdă potențială pe dreapta. Caseta superioară
prezintă etapele de dezvoltare a plantelor parazitare
(A , B , C și D ) asociate cu schimburile moleculare
corespunzătoare care pot apărea în timpul unei
interacțiuni compatibile. Caseta inferioară indică
stadiul de invadare a gazdei în care moleculele de
plante parazitare declanșează probabil imunitatea în
gazdă ( E ). A : Percepția strigolactonilor (SL) de
către receptorii SL declanșează germinarea unor
plante parazitare, cum ar fi Striga șiSpecii Orobanche
. B : Procesele de oxidoreducție permit producerea,
în unele cazuri, a factorilor care provoacă halucinom
(HIF) de la precursorii HIFs (pre-HIFs). Percepția
HIF-urilor active de către receptorii HIF activează
formarea haustoriului, un organ invadator globular. C
: Cornișorul haustrial și creșterea haustoasă permit
atașarea plantei parazitare la rădăcina gazdă. D :
Creșterea suplimentară a haustoriului și secreția
probabilă a factorilor de virulență necunoscuți (adică, compuși mici) și / sau proteine efectoare
participă la instalarea parazitului în rădăcina gazdă E: Moleculele derivate din plante parazite,
cum ar fi modelele moleculare asociate patogenului (PAMP) și efectorii, pot activa imunitatea
declanșată de PAMP (PTI) și imunitatea declanșată de efector (ETI).

După conexiunea cu gazda, parazitul creşte rapid şi dezvoltă rădăcini care de asemenea
sunt capabile să formeze noi haustori, care creează un deficit mare de apă şi substanţe nutritive
pentru plantă. În partea superioară a bulbului se dezvoltă un mugure acoperit de solzi, care
apoi se alungeşte şi străbate solul ieşind la suprafaţă, formând tulpina floriferă a parazitului
pe care se vor forma capsule cu seminţe. (Fig.2.2)

15
 Din momentul pătrunderii filamentului parazitului, rezultat în urma germinării
seminţelor, în tegumentul rădăcinii plantei-gazdă, până la apariţia tulpinii florifere la suprafaţa
solului, decurg circa două luni, timp în care planta-gazdă este epuizată, iar ca planta parazită să
poată fi văzută (Vrânceanu 1974, Pujadas-Silva A.J. 2000).

Fig. 2.2 Ciclul de viață al lui O. cumana. Etapa 1 corespunde germinării semințelor broomrape
induse de exsudatele de rădăcină de floarea-soarelui. În timpul etapei 2, O. cumana radicle
atașează, invadează și conectează sistemul vascular al rădăcinii de floarea-soarelui cu
haustorium. Odată ce O. cumana este atașată ea dezvoltă un tubercul (etapa 3). În timpul etapei
4, tulpina iese prin suprafața solului cu debutul ulterior de înflorire. Săgețile roșii prezintă
mecanismul de rezistență presupus la O. cumana la etapa 2 și la stadiul 3.

2.4.Efectul parazitismului Orobanche asupra plantei-gazdă

Planta parazit acţionează asupra plantei-gazdă din momentul stabilirii unui contact cu
aceasta. Efectele parazitismului Orobanche asupra gazdei pot fi foarte diferite, variind de la
cauzarea rănilor nesemnificative a ţesuturilor vegetale până la moartea plantei. Însă, în general,
efectele vizibile ale parazitului asupra gazdei sunt următoarele:

 ofilirea plantei,
 reducerea dimensiunii plantelor,
 micşorarea recoltei şi
 reducerea calităţii produsului(Hurtado, 2004).
De regulă, trei factori principali determină impactul parazitismului Orobanche asupra
plantei-gazdă:
16
 1. dimensiunea parazitului;
2. viteza de creştere şi activitatea metabolică a parazitului;
3. stadiul de dezvoltare a plantei în momentul atacului.

Observaţiile fiziologice asupra specificului relaţiei dintre parazit-gazdă demonstrează că

parazitismul Orobanche produce diferite efecte asupra statutului de nutriţie al plantei-gazdă.
Astfel, în relaţia O. ramosa – tutun, epuizarea rezervelor de potasiu în planta-gazdă este
considerat un factor responsabil pentru leziunea plantei. Alte studii au demonstrat o reducere
considerabilă a conţinutului de potasiu şi fosfor şi o creştere a conţinutului de calciu în plantele
atacate de Orobanche. Stewart şi Press (1990) au presupus că parazitismul Orobanche are un
impact negativ asupra capacităţii plantei de a absorbi apa din sol, fapt care duce la închiderea
stomatelor, respectiv, parazitismul Orobanche are un impact indirect şi asupra capacităţii
plantelor-gazdă pentru a fotosinteza[2,41,28]. Însă, în condiţii de secetă, plantele parazitate se
ofilesc, deoarece lupoaia determină o intensificare a transpiraţiei şi o diminuare a reacţiilor de
oxido-reducere. Astfel, schimbările din statutul de nutriţie cauzate de plantele parazite sunt
considerate a fi responsabile de o reducere, în mediu, cu 30 % a ratei de creştere a plantelor.

2.5.Strategii de gestionare a protecției culturilor de la detectarea semințelor de

lupoaie

Datorită dimensiunilor mici ale semințelor și incapacității lor de a dezvolta autotrofie,

probabilitatea de stabilire a răsadurilor de lupoaie este foarte scăzută. Lupoaia contracarează
riscul ridicat de eșec în stabilirea unei gazde cu mecanisme de supraviețuire foarte evoluate.
Lupoaia cu fecunditate mare, cu mii de semințe eliberate pe plantă, înmulțește șansele ca
următoarea generație să întâlnească o gazdă și să obțină un parazitism de succes. În plus, băncile
de semințe de lungă durată, în condiții de somn fiziologic, asigură germinarea atunci când o
gazdă adecvată în stadiul corect de dezvoltare este prezentă în apropiere.

Prevenirea circulației semințelor parazitare de pe terenurile agricole infestate sau

neinfestate, prin mașini sau loturi de semințe contaminate este esențială. Odată ce un câmp este
infestat, controlul băncii de semințe de lupoaie este foarte dificil datorită rezistenței sale ridicate.
O varietate de metode au fost dezvoltate pentru a neutraliza în special dezvoltarea de lupoaie pre-
atașate, deși majoritatea acestora nu sunt puse în aplicare comercial deoarece sunt încă în stadiul
de dezvoltare sau nu s-au dovedit suficientă eficiență sau aplicabilitate pentru culturile de mari
dimensiuni. Aceste metode pot fi clasificate drept elemente culturale și fizice, chimice, biologice
și rezistența gazdă (Rubiales t al., 2009).

17
 III. Rezistența specifică

Nu a fost detectat niciun sistem imunitar adaptabil echivalent cu sistemul imunitar

vertebrate foarte eficient în plante. Cu toate acestea, însăși existența plantelor în prezența mai
multor agenți patogeni evidențiază prezența unor sisteme foarte eficiente de apărare împotriva
invaziei patogene și a bolilor. Un sistem se bazează pe genele de rezistență la boli, care permit
plantelor să detecteze infecția patogenă și să răspundă la reacțiile de apărare eficiente. Aceste
gene au fost identificate pentru prima dată în primii ani ai secolului al XX-lea și au fost clonate
și caracterizate cu mai mult de 90 de ani mai târziu în ultimul deceniu al secolului. Studiile
intense ale acestor gene au loc acum în secolul prezent pentru a discerne modul în care
funcționează produsele lor și modul în care această cunoaștere poate fi aplicată problemelor de
rezistență la boli și siguranță alimentară.

În conformitate cu criteriul funcţional, rezistenţa plantei-gazdă la atacul agenţilor patogeni

poate fi nespecifică şi specifică, însă unii autori menţionează un tip aparte de răspuns la invazia
patogenilor - rezistenţa sistemică (Ryals şi colab., 1996).

Rezistența verticală (specifică, oligogenică) se manifestă față de anumite rase fiziologice

ale unui patogen și este puțin eficace față de alte rase. Acest tip de rezistență (Van der Plank,
1968) are o durata scurtă, deși sunt și unele excepții. Uneori, după 4-5 ani, rasa nouă care apare
se răspândește repede și face ca soiul să fie atacat. La început, rezistența verticală asigură o
protecție totală față de rasa (rasele) existentă[7,13,26]. Rezistența verticală are la bază teoria
genă pentru genă a lui Flor (1942—1958), care afirmă că pentru fiecare genă de rezistență sau
sensibilitate a plantei există o genă de avirulență sau virulentă a parazitului. Rezistența verticală
este controlată oligogenic (controlata mai ales de gene majore și mai rar de gene minore) și are
un caracter calitativ (cu o distribuție continuă a plantelor între rezistență și sensibilitate).

O interacțiune genotip-specifică între rezistența gazdei și virulența parazitară, care se

numește genă-pentru-genă interacțiune, este observată pe scară largă în plante și micro-paraziți
biali (Flor 1942 – 1958, Burdon 1987). Studii privind culturile plantele de plante fungice au
dezvăluit că, atunci când crescătorii introduc rase rezistente la plantele gazdă, apar și răspândirea
rapidă a unui parazit virulent care depășește rezistența. Aceste observații sugerează o schimbare
continuă coevolutivă în ambele gazde și parazit. Răspândirea unui genotip rezistent capabil de a
scăpa de un parazit curent predominant va fi însoțită de o nouă tulpină de paraziți care
încorporează o virulentă care este capabilă să depășească această rezistență. În mod similar, o
gazdă cu o nouă genă rezistentă, posibil la un alt locus, va fi capabil să restabilească rezistența
împotriva același parazit.
18
Agenții patogeni care au capacitatea de a provoca infecții asupra plantelor gazdă particulare au
dezvoltat mijloace de suprimare a PTI (Imunitate declanșată de PAMP (patogen molecular
asociat)), în mare parte prin utilizarea de proteine efectoare care sunt livrate în celule gazdă
pentru a manipula aceste procese de semnalizare. Aceasta stabilește o compatibilitate de bază
între patogen și gazdă, dar expune agentul patogen și la un alt strat de apărare a plantelor.
Rezultatul infecției în aceste interacțiuni compatibile cu gazda este de obicei controlat de
interacțiunea dintre genele de rezistență a plantelor gazdă ( R ) și avirulența patogenă ( Avr)
gene[23]. În acest model clasic "gene-pentru-genă", absența sau lipsa activității oricăreia dintre
aceste gene conduce la stabilirea patogenului și la expresia bolii (Figura 3.1).

Figura 3.1 Gene pentru rezistența genei. Diagrama

patratică ilustrând interacțiunea genă-pentru-genă între
genele rezistenței gazdă ( R ) și genele avirulenței
ruginii ( Avr ). Rezistența apare atunci când o rugină
(tulpina 1) care poartă o alelă genetică dominantă Avr
încearcă să infecteze o plantă gazdă (varietatea 1) care
poartă alela genei R corespunzătoare . Dacă rugina
(tulpina 2) nu are alela Avr , adică este homozigotă
pentru alela virulență (avr), atunci nu este recunoscută
de plantă și poate provoca boală. De asemenea, dacă
planta (varietatea 2) nu are gena R ; adică este homozigotă pentru alela de susceptibilitate recesivă (r), atunci nu
recunoaște rugina și este susceptibilă la infecție.

3.1.Natura moleculară a genei avirulente

Genele de avirulență din patogeni sunt acele gene care conferă capacitatea de a fi
recunoscute de către o plantă gazdă rezistentă. Acest concept este unul care este adesea
problematic pentru patologii animale. Cea mai simplă analogie este, probabil, cu genele care
codifică antigeni în patogeni de animale care sunt recunoscuți de sistemul imunitar al
mamiferelor. În mod clar, funcția principală a acestor tipuri de gene patogene nu este de a
declanșa recunoașterea de către mecanismul de rezistență a gazdei. Genele Avr au funcții duale:
Agenții patogeni care conțin genele Avr sunt avirulente față de plantele care poartă genele R, în
timp ce ele sunt virulente în rasă, tulpină, pathovar sau ca specie specifică plantelor fără a purta
genele R potrivite. Până în prezent, majoritatea genelor avirulente clonate codifică o proteină
tipică (63-314 aminoacizi) tipice cu o peptidă semnalată pentru secreție, cu Ace1 (4034
aminoacizi) din Magnaporthe grisea fiind una dintre cele trei excepții (celelalte două sunt genele
AvrMla ,). Acel codifică o peptidă sintetază non-ribozomală peptidică sintetază polietidică
hibridă implicată în biosinteza factorului de avirulență real ( Boehnert et al., 2004 ). Spre

19
deosebire de proteinele AVR din Oomycetes care conțin puține sau fără cisteine, AVR fungice
sunt adesea bogate în cisteină, ceea ce conferă stabilitate în apoplastul frunzei. Cele mai multe
geneAVR clonate din agenți patogeni fungici care formează structuri de infecție specializate (de
exemplu,Blumeria graminis, M. lini, M. grisea ) pare să conțină mai puține cisteine decât AVR-
urile de la agenți patogeni fungici care invadează exclusiv hifele ( Rouxel și Balesdent, 2010 ).
Astfel, diferențele în conținutul de cisteină ar putea reflecta diferențele mecanistice dintre aceste
două strategii de infecție.Un număr de gene de avirulență au fost clonate din agenți patogeni din
plante, în special genele avirulente virale și bacteriene [4]. Genele avirulente virale codifică o
serie de funcții care includ proteine capsidice și proteine replicase. Comparațiile produselor
genetice ale genelor de avirulență bacteriană arată că ele nu sunt în mare parte legate și că funcția
lor este în mare parte necunoscută. Există acum dovezi că produsele genei avirulente bacteriene
sunt introduse în celulele de plante printr-un mecanism de secreție de tip III [5] .Dovezi
suplimentare sugerează că aceste produse genetice sunt implicate în creșterea virulenței
bacteriene (în absența genei de rezistență gazdă corespunzătoare) și astfel sunt analogi cu
proteinele efectoare de virulență transmise celulelor animale de către agenții patogeni de
mamifere bacterieni [6]. Doar câteva genuri de avirulență fungică au fost donate datorită
genomilor mai complexe ale ciupercilor. Produsele acestor gene includ proteine mici, secretate,
cu funcție necunoscută . Într-un caz, o proteină avirulentă fungică din ciuperca de orez are o
similitudine cu o protează de zinc .

3.2.Natura moleculară a genelor rezistente

Structurile genelor R clonate susțin modelul ligand-receptor, deoarece majoritatea genelor

din plantele R conțin domenii repetate cu leucină (LRR) ( Bent, 1996 ; Hammond-Kosack și
Jones, 1997 ). Proteinele LRR de la animale și ciuperci mediază interacțiunile specifice de
proteină-proteină sau legarea ligandului ( Braun și colab., 1991 ;Kobe și Deisenhofer, 1993 ;
Jones și Jones, 1996 ). LRR conținând genele de plante R se încadrează în două clase, cele cu
LRR extra-citoplasmatice și cele cu LRR-uri citoplasmatice[22]. Cea mai mare clasă a genei R
codifică proteinele citoplasmatice cu situsurile de legare nucleotidică localizate central (NBS) și
LRR în apropierea C-terminalului ( Jones și Jones 1996 ; Leister și colab., 1996 , Vos și colab.,
1998 ). Deși prezența domeniilor LRR în proteinele R este în concordanță cu funcția lor de
receptor propusă, legătura directă între o proteină R care conține LRR și un ligand AVR nu a fost
încă demonstrată.

20
 Genele de rezistenţă asigură o reacţie selectivă faţă de genele de virulenţă din populaţia
parazitului. Majoritatea proteinelor R sunt clasificate în cinci clase, formate în primul rând pe
combinarea unui număr limitat de motive structurale [35].

Clasa 1 include un singur reprezentant, gena Pto de la tomate, care are o regiune catalitică
kinazei serină/treonină şi un motiv de miristoilare la capătul N-terminal.

Clasa 2 cuprinde un număr mare de proteine, caracterizate prin prezenţa unei regiuni de
repetări bogate în leucină “leucine-rich repeats” (LRR), unui site de legare a nucleotidelor
“nucleotide binding site” (NBS sau NB), şi la capătul N-terminal “leucinezipper” (LZ) sau altor
secvenţe cu structura elicei duble “coiled-coil” (CC).

Clasa 3 este similară cu clasa 2, dar domenul CC în proteinele respective este înlocuită la
capătul N-terminal cu secvenţa similară receptorilor Toll şi Interleucină 1 (IL-1R) animalelor,
care este numită regiune TIR. Proteinele R din primele trei clase se caracterizează prin lipsa
domenelor transmembranare (TM) şi toate sunt localizate intracelular.

Clasa 4 include Cf proteine, care au fost descrise la tomate. Acestea se deosebesc prin lipsa
site-ului NBS, deşi au domeniul transmembranar (TM), repetarea LRR extracelulară şi o coadă
mică fără motive evidente, care posibil are o localizare citoplasmatică.

Clasa 5 include proteină Xa21 de la orez, care are în afară de o repetare LRR extracelulară
şi un domen TM, o regiune citoplasmatică caracteristică kinazei serină/ treonină. Unele proteine
R nu se încadrează în clasele descrise.

Există şi alte clasificări ale genelor R. Astfel, Gerben van Ooijen şi colaboartorii
evidenţiază patru clase caracteristice proteinelor R: 1) clasa CNL (CC-NB-LRR proteine,
analogul clasei 2) TNL (TIR-NB-LRR proteine, analogul clasei 3) RLP (ReceptorLike Proteins,
analogul clasei 4) şi RLK (Receptor-Like Kinases, analogul clasei 5) şi alte proteine, care nu se
includ în clasele respective(Fig. 3.2) [23].

Fig. 3.2 Reprezentarea

schematică a celor patru clase a
proteinelor R. Sunt indicate
domenele proteice şi localizarea
lor prezumptivă.

21
 Utilizarea sistemelor model plantă-patogen a contribuit în mare măsură la clonarea şi
caracterizarea genelor R . Numai pînă în anul 2007 au fost identificate şi clonate mai mult de 55
gene R, care asigură rezistenţă specifică la diferite plante mono- şi dicotelidonate.
Recunoaşterea R-Avr declanşează o succesiune de reacții defensive, reacții care includ
frecvent şi răspunsul de hipersensibilitate (HR), ce constă într-o necroză localizată la nivelul
celulelor de la situl de infecție. Plantă va răspunde atacului prin HR, datorită căreia se va
împiedica invazia parazitului, prin formarea necrozei la locul infecţiei. Însă, la unele specii de
plante relaţia dată nu este mediată de HR[3]. De exemplu, plantele de Arabidopsis thaliana
posedă o mutaţie în locusul DND1, ce conferă rezistenţă la Pseudomonas syringae, şi se induce
sinteza acidului salicilic, iar acesta la rândul său activează transcripţia genelor ce codifică PR-
proteine.

În cazul relaţiei compatibile, plantele de tomate tolerante la fungul Alternaria solani,

induc sinteza enzimelor hidrolitice (chitinaze, β-1,3-glucanaze), iar în alte situaţii se constată
procese de detoxifiere cu reducea toxinelor până la compuşi inofensivi (Lawrence şi colab.,
2000).

Funcţiile tuturor genelor R- şi aspectele genetice ale interacţiunii R-avr încă nu sunt pe
deplin elucidate, însă se presupune că proteinele R- nu recunosc moleculele de virulenţă ale
patogenului direct, ci schimbările care au loc în celulele plantei-gazdă cauzate de patogen
(produsele activităţii enzimatice ale avr-proteinelor). Această presupunere – “guard hypothesis”
deşi nu are suficiente probe, reprezintă un gid în interpretarea rezultatelor experimentelor (Dangl
and Jones, 2001). În acest model proteina R joacă rolul unui “supraveghetor”(“guardee”), care
monitorizează modificarea proteinelor gazdei după legarea cu efectorul Avr corespunzător[37].
Pentru prima dată acest model a fost aplicat în explicarea semnalizării de apărare asigurate de
AvrPto/AvrPtoB-Pto-Prf. În conformitate cu acest model, Prf reprezintă o genă R, care codifică
proteina LZ-NBS-LRR ce determină activitatea Pto, o parte componentă a complexului R-Avr şi
ţinta AvrPto[43]. Un alt exemplu ce denotă “ipoteza de gardă”, este ghidarea activităţii
proteinelor RPM1 şi RPS2, care interacţionează cu trei efectori diferiţi de tip III AvrRpm1/AvrB
şi AvrRpt2de la Pseudomonas syringae.

Genele de rezistenţă prezintă o structură foarte bine conservată în cadrul diverselor specii
de plante şi sunt clasificate în trei clase, în funcţie de structura domeniilor pe care le codează.
Majoritatea genelor de rezistenţă codifică domenii bogate în leucină (Gebhardt 1997, Hammond-
Kosack and Jones 1997).

22
 Cercetările genetice au demonstrat că familiile de gene R- reprezintă o parte considerabilă
din genomul plantelor (Nimchuk et al., 2003)[5,17]. Se estimează că genomul de Arabidopsis are
cca. 125 de gene de tip R-, iar la plantele de orez, cca. 600 de gene R-(Dangl and Jones, 2001).

Cea mai numeroasă clasă de gene R- codifică proteinele NBS-LRR (nucleotide-binding site
plus a leucine–rich repeat sequence), care sunt proteine de tipul receptorilor, caracterizate prin
prezenţa unui situs N-terminal de legare a nucleotidelor (NBS), secvenţă care are rol de a lega
ATP şi/sau GTP în diverse protein-kinaze şi capătul C-terminal, care este o secvenţă structurală
specifică alcătuită din 20-30 aminoacizi de leucină (LRR) (figura 3.3). Structurile de tipul LRR
participă la interacţiuni de tip proteină-proteină (Kobe, Deisenhofer 1995, Jones 1996).

Un grup aparte a acestei clase sunt proteinele NBS-LRR- cu un domen distinct N-terminal
omolog cu domeniile Toll la drozofilă şi cu gena receptorului la mamifere interleucin (IL) -1
(TIR) (Nimchuk et al. 2003). Genele NBS-LRR sunt capabile să producă mai mulţi transcripţi în
cadrul fenomenului de splicing alternativ şi respectiv, să codifice diferite tipuri de proteine-NBS-
LRR. Varietatea de transcripţi sintetizaţi de către genele TIR-NBS-LRR tipul N a fost
identificată la tutun în cadrul infectării cu virusul mozaicului de tutun TMV (- tobacco mosaic
virus) (Dinesh-Kumar, Baker, 2000).

Figura 3.3 Unitatea structurală LRR. L-leucină sau un alt aminoacid alifatic; x-orice AA.

O altă clasă de gene R- codifică proteine extracitoplasmatice bogate în leucină – LRR (a

leucine–rich repeat sequence), structură ce are un rol important în interacţiunile de tip enzimă-
inhibitor (Dixon 1994, Jones 1994)[11]. Ca exemplu pot servi gena Cf2 ce conferă rezistenţa
tomatelor faţă de Cladosporium fulvum (Dixon 1994) şi gena Xa21, de la orez, ce conferă

23
toleranţă la Xanthomonas oryzae (Song 1995). Un alt grup, sunt genele RPS2 şi RPM1 de la
Arabidopsis, ce conţin domenii de tip “leucin-zipper” (Alber T., 1992).

Un rol în transmiterea informaţiilor primite de plante are loc prin cascade de transducţie
(fosforilare şi desfosforilare), în care sunt implicate genele pto şi fen. Gena Pto conferă
rezistenţă tomatelor faţă de Pseudomonas syringae (Martin 1993), iar gena Fen conferă
sensibilitate la insecticidul Fentihon ( Hammond-Kosack and Jones 1997).

Genele R- nu sunt localizate pe cromozomi la întâmplare (Дьяков, Багирова, 2001). Sunt

cunoscute trei tipuri de amplasare:

 singulară dialelă - ocupă un singur locus, cu două alele, unde genele R- controlează
susceptibilitatea şi rezistenţa plantelor. Rezistenţa, de regulă, se transmite prin ereditate
ca un caracter dominant
 singulară polialelă – posedă un locus cu mai multe alele codominante, alelele multiple
determinând rezistenţa la diferite specii şi rase de patogeni;
 înlănţuită - un număr mare de locusuri di- şi polialelice înlănţuite, aceste locusuri
alcătuiesc clustere de gene similare fenotipic care determină rezistenţa la una sau câteva
boli (Дьяков, Багирова, 2001).
Clusterii de gene înlănţuite se formează în urma crossing-overului intragenic şi intergenic
la moleculele de ADN care au secvenţe repetitive drepte (аbсd - а’b’с’d’) sau invertate (аbсd -
d’с’b’a’). În urma crossing-overului inegal, la un genitor are loc deleţia unui sector cromozomal,
iar la al doilea genitor are loc duplicarea sectorului cromozomal şi prin urmare din o genă se
formează două gene înlănţuite[1,9]. Cel mai mare interes îl prezintă sectorul LRR al proteinelor
R- cu secvenţe înalt repetitive. Datorită mutaţiilor genice, mutaţiilor structural cromozomale
(deleţii şi inversii), sectorul -LRR se caracterizează printr-o mare variabilitate genetică (Ellis and
Dodds, 2000). S-a demonstrat experimental că mutaţiile care modifică reacţia la infectarea cu
rase avirulente de patogeni sunt cartate în sectorul -LRR (Dangl and Jones, 2001).

3.3.Mecanisme de rezistență specifică la Orobanche cumana

În ultimii ani, multe gene R și Avr au fost clonate din plante și, respectiv, agenții
patogeni. Acum este recunoscut faptul că genele plantei R codifică cel de-al doilea strat al
sistemului imunitar al plantelor, iar genele patogene Avr codifică proteinele efectoare ale căror
funcții normale sunt de a interfera cu celulele plantei gazdă pentru a promova infecția cu succes
( Jones and Dangl 2006 ). Recunoașterea mediată de proteinele R a proteinelor Avr (pentru
24
glosarul termenilor, a se vedea apendicele 1) conduce la activarea rapidă a mecanismelor de
apărare, cum ar fi fluxurile ionice crescute, explozia extracelulară oxidativă, răspunsurile
transcripționale în apropierea locurilor de infecție și o moarte celulară localizată numită
răspunsul hipersensibil (HR), despre care se crede că limitează răspândirea agentului patogen
site-ul infecției ( Chisholm et al ., 2006 ). Astfel, rezistența genei pentru gene este acum adesea
denumită imunitate declanșată de efector (ETI) și implică recunoașterea directă sau indirectă a
proteinelor efectoare patogene de către proteinele R ale plantei.

Spre deosebire de asemănările dintre genele R ale plantelor clonate , analiza secvenței
genelor AVR clonate de la agenții patogeni virali, bacterieni și fungali a dezvăluit puține
similitudini și câteva indicii ale funcțiilor lor pentru agentul patogen (pentru revizuiri vezi Dangl,
1994 , Joosten et al., 1994 , Rohe și colab., 1995 )[18]. Sa demonstrat că un număr de gene AVR
codifică proteinele specifice ale elicitorului care induc HR, fie atunci când sunt infiltrate în
spațiul apoplastic din afara celulelor de plante ( de Wit, 1995 , Knogge, 1996 ) sau atunci când
sunt exprimate în celulele plantei ( Culver and Dawson, 1991 ; Gopalan și colab., 1996 ;Leister
și colab., 1996 ; Van den Ackerveken și colab., 1996 ; Bonas și Van den Ackerveken, 1997 ).
Diversitatea în rândul genelor AVR este în concordanță cu teoriile evoluției rezistenței genei
pentru genă, deoarece plantele gazdă au dobândit capacitatea de a recunoaște în mod specific
moleculele aleatoare produse de agenții patogeni.

O caracteristică vizibilă a interacţiunii de tip R-Avr este reacţia hipersensibilă (HR) care
este însoţită de un stress oxidativ şi intensificarea expresiei genelor implicate în apărare sau
genele asociate cu patogenii PR- (de la pathogene related genes) care blochează răspândirea
patogenului în plante (Goodman and Novacky 1994; Staskawicz, 1995; Dangl, 1996; Hammond-
Kosack and Jones 1997; Lamb and Dixon 1997; Rubiales et al., 2003b; Pérez-de-Luque et al.,
2005c)[42]. Proteinele codificate de genele PR- posedă un grad înalt de similaritate structurală,
pe când majoritatea proteinelor de tip Avr- arată o omologie redusă sau lipsa acesteia
(Schornack, 2006).

Aplicarea metodelor proteomicii a relevat faptul că în urma atacului plantelor cu

Orobanche, în afară de expresia genelor PR- (Joel and Portnoy, 1998), în urma atacului sunt
expresate o serie de gene şi accelerate mecanisme fizioloice ca reacţie de răspuns, precum este
gena ce codifică enzima chitinaza (Castillejo et al., 2004; Vieira Dos Santos et al., 2003.),
majorarea activităţii peroxidazei şi conţinutului de compuşi fenolici (Serghini et al., 2001;
Echevarría-Zomeño et al., 2006; Goldwasser et al., 1999; Pérez-de-Luque et al., 2005a),
inducerea sintezei fitoalexinelor (Serghini et al., 2001), lignificarea (Goldwasser et al., 1999;

25
Pérez-de-Luque et al., 2005b), expresia pronunţată a genei ß-1,3-endoglucanaza (Alejandro
Pérez-de-Luque et al.), sinteza liazelor, ciclazelor şi reductaza 3-hidroxi-3-metilglutaril CoA
(HGMR), determinată de expresia genei hmg2 (Amanda A. Griffitts et al.; Westwood et al.,
1998), compuşi care determină majorarea rezistenţei faţă de patogen[24,16].

Rezistenţa plantelor la lupoaie (figura 3.4) reprezintă un proces complex multifactorial,

determinat demecanisme de protecţie specifice, strâns asociate cu recunoaşterea genă pentru
genă – R-gene (R- resistance), precum şi de mecanisme generale, sau constitutive, mediate de un
număr mare degene minore, care sunt nespecializate, au efect individual slab şi acţionează aditiv.
Primul studiu genetic al rezistenţei la lupoaie a fost efectuat de Placek (1921), care a
stabilit dominanţa imunităţii în F1 şi segregarea mendeliană în F2 şi a concluzionat asupra
tipului monogenetic de rezistenţă la rasa A. Liaşcenko (1953) şi Pustovoit (1969) se referă la un
tip de ereditate intermediară a rezistenţei hibizilor F1 între soiuri faţă de complexul de rase Bde
lupoaie. Paleev (1983) a conchis că ereditatea imunităţii la Orobanche este determinată de un
complex de gene, din care cauză deseori se constată influența citoplasmei asupra intensităţii
infecţiei.

Fig.3.4 Schema proceselor asociate cu rezistenţa orii-soarelui la lupoaie

Vrânceanu şi colab.(1980, 1986) au identificat cinci rase fiziologice ale lupoaiei (A la E)

utilizand 5 gene dominante de rezistenţă la rasele “A”, “A + B”, “A + B + C”, “A + B + C +
26
D”,şi “A + B + C + D + E” şi genotipurile homozigote pentru determinarea diferenţială a celor
cinci gene Or, (Kruglik A-41 pentru rasa A, Jdanovsky 8281 pentru rasa B, Record pentru rasa
C, S-1358 pentru rasa D, şi P-1380 - rasa E). Ulterior,aceste rase au fost identificate şi
caracterizate şi de către alţi cercetători în diferite regiuni geografice din Europa.

Pentru toate cele şase rase ale parazitului, menţionate anterior, rezistenţa florii-soarelui
este controlată de o singură genă, cu efect dominant, genă notată cu simbolul Or. Linia LC 1093
conţine în stare homozigotă gena Or6, care controlează rezistenţa la toate cele 6 rase de lupoaie
(Kruglik A-41 – A, Jdanovsky 8281 – B, Recors – C, S-138 – D, P-1380 – E, F), rezistenţa la
celelalte rase ale parazitului, A, A+B, A+B+C, A+B+C+D şi A+B+C+D+E, fiind conferită de
genele Or1, Or2, Or3, Or4 şi Or5. Fiecărei gene de rezistenţă îi corespunde un tip de rezistenţă:
R1 –R6 .

Majoritatea studiilor genetice pe diferite rase de rezistență A până la E au concluzionat că

o gena dominantă majoră a conferit rezistență la ultima rasă și la cele anterioare (Vrânceanu et
al., 1980; Sukno et al., 1999), chiar dacă alte mecanisme genetice, cum ar fi au fost de asemenea
raportate două gene dominante (Domínguez, 1996b).

Spre deosebire de rasele A - E, studiile genetice inițiale privind rezistența la rasa F au

încheiat prezența alelelor recesive la două loci independenți numiți Or6 și Or7 (Rodríguez-Ojeda
et al., 2001; Akhtouch și colab., 2002)[14]. Contrar, PérezVich et al. (2002) a constatat că
rezistența la rasa F din linia de floarea-soarelui J1 derivată din speciile sălbatice a fost controlată
de alele dominante la o singură gena desemnată Or6.

Studiile ulterioare au arătat că dominanța depinde de linia părintească susceptibilă

utilizată pentru cruce, deoarece în unele cazuri hibrizii F1 s-au separat pentru rezistență sau au
fost susceptibili, ceea ce a fost atribuită prezenței unei gena minore sau modificatoare în unele
dintre liniile susceptibile (Velasco et al., 2006). Studii mai recente privind moștenirea rezistenței
la cele mai recente curse din mai multe țări au concluzionat prezența a una sau două gene
dominante (Škorić et al., 2010; Velasco et al., 2012). Similar cu problema nomenclaturii raselor
broomrape discutate mai sus, nu s-au efectuat studii genetice comparative asupra germoplasmei
rezistente la floarea-soarelui dezvoltată de diferiți autori, pentru care a fost utilizată aceeași
nomenclatură genetică Or6 și Or7. Au fost efectuate studii moleculare destinate cartografierii și
etichetarea genelor care conferă rezistență la cursele E și F. Aceste studii au arătat că gena Or5
care conferă rezistență la rasa E este localizată pe o regiune telomerică a grupului de linkage
(LG) 3 al hărții genetice a floarei soarelui (Lu et al., 2000; Tang et al., 2003; Pérez-Vich și colab.
., 2004). Natura acestei gene dominante nu este cunoscută, deși sa presupus că ar putea fi un grup
27
de gene de rezistență dependentă de recunoaștere care codifică proteine caracterizate prin
prezența motivelor repetate (leucine-rich repeat, LRR) bogate în leucină și a unui situs de legare
a nucleotidelor (NBS) N- terminal la domeniul LRR (Lu et al., 2000). Acest lucru este susținut
de cartografierea a trei loci NBS-LRR în segmentul superior al LG 3 strâns legat de Or5, două
dintre acestea derivate din H. tuberosus (Radwan et al., 2008), care a fost utilizat în mod extensiv
ca sursă de genele rezistente la lupoaie (Fernández-Martínez et al., 2008). Analizele cantitative
de loci (QTL) au arătat că, în plus față de gena majoră Or5, rezistența la rasa E are de asemenea
o componentă cantitativă determinată de patru QTL cu efecte minore, în unele cazuri non-rasa
specifică și în principal asociată cu numărul de lupoaie tulpini pe plantă (Pérez-Vich et al.,
2004). Existența acestei componente poligenice în rezistența rasei E este susținută de observațiile
histologice și de studiile de exprimare a genei care au demonstrat că mai multe mecanisme cum
ar fi stimularea redusă a germinației semințelor broomrape sau necroza rapidă în stadiile
incipiente ale dezvoltării parazitului sunt implicate în rezistența la această rasă de lupoaie
(Labrouse și colab., 2001; Pérez de Luque și colab., 2009). Spre deosebire de rasa E, studiile
moleculare au concluzionat că rezistența recesivă la rasa F în linia de floarea-soarelui P-96 a fost
determinată de șase QTL, unele dintre acestea fiind non-rase specifice și stabile peste medii
(Pérez-Vich și colab., 2004). S-au identificat mai multe mecanisme de rezistență pentru rasa F,
cum ar fi barierele fizice care implică suberizarea peretelui celular și reticularea proteinelor,
precum și răspunsul chimic prin producerea și secretarea compușilor toxici de natură fenolică.
(Echevarría-Zomeño et al., 2006)[37]. Pentru a îmbunătăți durabilitatea rezistenței, trebuie
implementate strategii de reproducere, cum ar fi genele majore de piramidă sau combinarea
mecanismelor de rezistență verticale și orizontale. În concordanță cu aceasta, Hassan și colab.
(2011) au raportat producția unui hibrid puternic rezistent la combinația de linii care transporta
două mecanisme rezistente diferite, una dintre ele constând în eșecul de a provoca germinarea
Orobancheseed (numit sistemul 1), iar celălalt constă în necroza structurilor parazitare într-un
stadiu incipient de dezvoltare (numit sistemul 2).

Un rol mai activ în mecanismul rezistenţei la lupoaie ar reveni genei HaDEF1

expresia căreia este indusă puternic în primele zile după ataşare şi cu cîteva zile înainte de
necroză lupoaiei în rădăcinile genotipurilor rezistente de floarea-soarelui [15].

Legăturile necovalente ale defensinei sintetizate interacţiunează cu lipide specifice,

determinând destabilizarea/permiabilizarea membranelor ţintă, iar fluxurile de ioni (K+, Ca2+)
cauzează inhibarea creşterii parazitului [10, 20].

Printre cauzele care au favorizat răspândirea parazitului lupoaie pot fi enumerate:

28
  introducerea în cultură a hibrizilor care nu au constituit în toate cazurile obiectul unei
selecţii sistematice pentru asigurarea unei bune rezistenţe faţă de lupoaie;
 cultivarea pe areale întinse a unui număr restrâns de hibrizi, în unele cazuri a unui singur
hibrid. În astfel de situaţii, o singură mutantă mai virulentă în genotipul parazitului este
suficientă ca, în foarte scurt timp parazitul să se extindă la scară de epidemie;
 migrarea unor rase fiziologice noi din zonele de înmulţire şi diversificare genetică a
parazitului lupoaie; Migrarea se face şi prin zborul păsărilor călătoare venite din zona
Trakia din Turcia, care în timpul iernii staţionează în Delta Dunării din România şi
Ucraina, sau diseminarea prin vântul dominant care în unele cazuri bate din sud-est către
nord-nord est.
 apariţia de noi rase fiziologice în urma recombinării, a acţiunii agenţilor mutageni
naturali, heterocariozei şi fuziunii în cadrul heterocarionilor a nucleilor haploizi
diferenţiaţi din punct de vedere genetic;
 nerespectarea unei rotaţii corespunzătoare. În ultima decadă s-a amplasat cultura de
floarea-soarelui într-o rotaţie scurtă de tip grâu de toamnă-floarea-soarelui;
 importul de seminţe din alte ţări, contactul brusc dintre acestea şi parazitul existent în
momentul cultivării în condiţiile lipsei genelor de rezistenţă din planta de floarea-
soarelui.

Toate cauzele enumerate anterior au condus la formarea de noi populaţii mai agresive
(mai virulente) în cadrul parazitului lupoaie. Astfel, Orobanche cumana Wallr., ca orice parazit
obligat a dezvoltat şi va dezvolta noi rase fiziologice, toate patogene asupra florii soarelui.
Însuşirea de patogenitate cuprinde atât agresivitatea cât şi virulenţa la parazit.

Populaţia unui parazit este, de regulă, alcătuită din mai multe rase fiziologice care pot fi
identificate folosind plante gazdă diferenţiatoare.Numim deci o «rasă fiziologică»un anume
eşantion din populaţia parazitului care are o reacţie specifică faţă de un număr de gazde
diferenţiatoare[28].

În interiorul unei rase, prin utilizarea unor diferenţiatori am putea constata o reacţie
diferenţială determinând împărţirea acesteia în mai multe sub-rase sau rase fiziologice fără ca în
genotipul parazitului să se fi produs vreo modificare.

Din tab. 3.1 se observă că tipul genelor de rezistenţă diferă în funcţie de modelul
experimental şi de materialul genetic diferenţiator utilizat pentru analiza determinismului genetic
al rezistenţei la Orobanche cumana. Astfel condiţionarea genetică a rezistenţei faţă de rasele A-E
se face printr-o singură genă dominantă Or5, iar pentru populaţii sau rase fiziologice mai
29
agresive decât rasa E condiţionarea genetică a rezistenţei este mai complexă trebuind
considerate efecte de aditivitate sau complementarietate.

Tabelul 3.1 Determinismul genetic al rezistenței/toleranței față de Orobanche cumana Wallr.

Sursa de Rasa Gena de Tipul genei Referinţe bibliografice

rezistenţă Orobanche rezistenţă de rezistenţă

Krugklik-A-41 A-E Or1 o genă Vrânceanu și

dominantă colaboratorii ( 1980)
Jdanov 8281 A-E Or2 o genă Vrânceanu și
dominantă colaboratorii ( 1980)
Record A-E Or3 o genă Vrânceanu și
dominantă colaboratorii ( 1980)
S-1358 A-E Or4 o genă Vrânceanu și
dominantă colaboratorii ( 1980)
P-1380 A-E Or5 o genă Vrânceanu și
dominantă colaboratorii ( 1980)
SW501 necunoscut necunoscut o genă Ish-Shalom Gordon
dominantă și colaboratorii ( 1993)
NR-5 E Or5 o genă Sukno și
dominantă colaboratorii ( 1999)
R-41 E necunoscut două gene Dominguez ( 1996)
dominante
P-96 F(Mencia- or6, or7 două gene Akhtouch și
Spania) recesive colaboratorii (2002)
P-96 E necunoscut o genă Perez-Vich și
dominantă colaboratorii (2002b)
KI-534 E or6, or7 două gene Rodriguez-Odeja și
recesive colaboratorii ( 2001)
KI-534 F(EK23), or6, or8 două gene Rodriguez-Odeja și
Spania recesive colaboratorii ( 2002)
J1(BR4) F(Mencia- Or6 o genă Perez-Vich și
Spania) dominantă colaboratorii (2002)
LC1093 F(Romania) Or6 o genă Păcureanu și
dominantă colaboratorii(2004)
J1(BR4) F(Mencia- Or6,Or7 două gene Velasco și
Spania) partial dominante colaboratorii (2006)
G (Spania) necunoscut Molinero,Ruiz și
Melero-Vara (2005)
Hibrid comercial G (Romania) necunoscut Păcureanu și
6471 colaboratorii(2009)

30
 Concluzii
Cercetările pentru determinarea răspândirii şi caracterizării virulenţei populaţiilor de
Orobanche cumana prezintă importanţă pentru zonarea corespunzatoare a hibrizilor de floarea-
soarelui în zone afectate de Orobanche cumana Wallr., iar prin aceasta protejarea fermierilor
prin evitarea pagubelor datorită acestui parazit. De asemeni cercetările vin în sprijinul
amelioratorilor pentru crearea de material genetic nou cu rezistenţă (sau toleranţă ridicată) faţă
de Orobanche cumana. Genele dominante specifice genei rasă au fost considerate sursa ideală de
rezistență pentru reproducerea hibridă cu o singură încrucișare de către companiile de semințe,
deoarece acestea trebuie să fie încorporate doar într-unul dintre părinți, însă utilizarea lor
extensivă în acest scop a contribuit la evoluția noilor curse virulente. Aceasta necesită o căutare
continuă pentru noi surse de rezistență.

Speciile sălbatice de Helianthus constituie sursa majoră de gene de rezistență care

conferă rezistență la noi rase virulente, dar germoplasmele cultivate au furnizat de asemenea
surse valoroase de rezistență. Majoritatea surselor rezistente s-au dovedit a fi controlate de gene
majore (rezistență verticală), deși rezistența cantitativă (orizontală) a fost de asemenea raportată.
În această situație, este nevoie de un set de strategii integrate care să includă folosirea cultivarilor
toleranți la erbicide pentru a controla lupoaia și dezvoltarea rezistenței genetice mai durabile.
Abordările noi pentru a îmbunătăți durabilitatea rezistenței la lupoaie includ combinația
mecanismelor de rezistență verticală și orizontală asistate de utilizarea markerilor moleculari.
Mărcile moleculare reversibile pentru identificarea exactă a raselor O. cumana trebuie de
asemenea dezvoltate. Combinația de astfel de strategii este de așteptat să contribuie la
îmbunătățirea performanței în floarea soarelui în zonele infestate de lupoaie.

31
 Bibliografie
1. Aarts N. et al. Different requirements for EDS1 and NDR1 by disease resistance genes
define at least twoRgene-mediated signaling pathways in Arabidopsis. In: Proc. Natl.
Acad. Sci., 1998., USA95:10306–11.
2. Akhtouch B et al. Genetic study of recessive broomrape resistance in sunflower. In:
Euphytica, 2016, p. 1–10.
3. Akhtouch B. et al. Inheritance of resistance to race F of broomrape (Orobanche cumana
Wallr.) in sunflower lines of different origin. In: Plant Breeding , 2002, 121: 266-269.
4. Al-Khatib K., Baumgartner J.R., Peterson D.E., Currie R.S. Imazethapyr resistance in
common sunflower (Helianthus annuus). In: Weed Sci., 1998, 46: 403-407.
5. Alonso L.C. Resistance to Orobancheand Resistance Breeding. A Review. In: Proc. of
the Fourth Inter. Workshop on Orobanche Resesearch, Bulgaria, 1988, p. 233-257.
6. Alonso L.C. et al. New highly virulent sunflower broomrape (Orobanche cernua Loefl.)
pathotype in Spain. In: Advances in Parasitic Plant Research. Proc. 6th Int. Symp.
Parasitic Weeds. Córdoba, Spain, 1996, p. 639-644.
7. Antonova T. et al. Distribution of highly virulent races of sunflower broomrape
(Orobanche cumana Wallr.) in the Southern regions of the Russian Federation. In: Russ.
Agr. Sci., 2013, vol. 39, p. 46- 50.
8. Ashfield T., Keen N.T., Buuel R.I., Innes R.W. Soy- bean resistance genes specific for
different Pseudomonas syringae avirulence genes are allelic, or closely linked, at the
RPGl locus. In: Genetics 141, 1994, p. 1597-1604.
9. Baker B. et al. Signaling in plant–microbe interactions. In: Science, 1997, vol. 276, p.
726–733.
10. Baute G. J., Owens G. L., Bock D. G., Rieseberg L. H. Genomewide genotyping-by-
sequencing data provide a high-resolution view of wild Helianthus diversity, genetic
structure, and interspecies gene flow. In: Am. J. Bot., 2016, vol. 103, p. 2170–2177.
11. Bergelson J., Kreitman M., Stahl E.A., Tian D. Evolutionary dynamics of plant R genes.
In: Science, 2001, 292:2281–85
12. Bonas U. and Lahaye T. Plant disease resistance triggered by pathogen-derived
molecules: refined models of specific recognition. In: Curr. Opin. Microbiol., 2002, vol.
5, p. 44–50.
13. Brueggeman R. et al. The barley stem rust-resistance gene Rpg1 is a novel disease-
resistance gene with homology to receptor kinases. In: Proc. Natl. Acad. Sci., USA, 2002,
vol. 99, p. 9328–9333.

32
14. Bulbul A. et al. Determination of broomrape (Orobanche cumanaWallr.) races of
sunflower in the Thrace region of Turkey. In: Helia, 1991, vol. 14, p. 21-26.
15. Burlov V. Breeding of sunflower resistant to new races of broomrape (Orobanche
cumana Wallr.). In: Helia, 2010, vol. 33(53), p. 165-172.
16. Ciuca M., Pacureanu M., Iuoras M. RAPD markers for polymorphism identification in
plant parasitic weed Orobanche cumanaWallr. In: Romanian Agricultural Research,
2004, nr. 21, p. 29-32.
17. Doods P.N. et al.Direct protein interaction underlies gene-for gene specificity and
coevolution of the flax resistance genes and flax rust avirulence genes. In: Proc Nat Acad
Sci., USA, 2006, vol. 103, p. 8888−8893.
18. Duca M. et al. Screening-ul molecular al rezistenţei florii-soarelui la lupoaie (O. cumana
Wallr.) rasa E. În: Bul. Acad. de Şt. a M.. Ştiinţele vieţii, 2009, vol. 309(3), p. 81-88.
19. Duca M. et al. Aspecte genetico- moleculare ale rezistenţei florii soarelui la O. cumana
Wallr. În: Bul. Acad. de Ştiinţe a Moldovei. Ştiinţele vieţii, 2009, vol. 308(2), p. 49-57.
20. Duca M., Glijin A., Acciu A. The biological cycle of sunflower broomrape. In: J. of Plant
Development, 2013, vol. 20, p. 71- 78.
21. Echevarría-Zomeño S. et al. Pre-haustorial resistance to broomrape (Orobanche cumana)
in sunflower (Helianthus annuus). In: J. Exp. Bot., 2006, p. 4189-4200.
22. Fernandez-Martinez J.M., Dominguez J. Update on breeding for resistance to sunflower
broomrape. In: Helia. 2008, nr. 48, p. 73-84.
23. Flor H. Current status of the gene-for-gene concept. In: Annual Review of
Phytopathology, 1971, vol. 9, p. 275-296.
24. Gîscă I. Studii privind ereditatea rezistenţei florii-soarelui la lupoaie. În: +Buletinul
Academiei de Ştiinţe a Moldovei. Ştiinţele Vieţii, 2017, Nr. 3 (333), p. 121-126.
25. Honiges A., Wegmann K., Ardelean A. Orobanche resistance in sunflower. In: Helia,
2008, vol. 31, p. 1- 12.
26. Jia Y.L. et al. Direct interaction of resistance gene and avirulence gene products confers
rice blast resistance. In: EMBO J., 2000, vol. 19, p. 4004−4014.
27. Joel D.M. The haustorium and the life cycles of parasitic Orobanchaceae. In: Parasitic
Orobanchaceae, Berlin, 2013, p. 21–23.
28. Liu J. et al. Recent progress in elucidating the structure, function and evolution of disease
resistance genes in plants. In: J. Genet. Genomics, 2007, vol. 34(9), p. 765-776.
29. Louarn J. et al. Sunflower Resistance to Broomrape (O. cumana) Is Controlled by
Specific QTLs for Different Parasitism Stages. In: Front Plant Scien., 2016, p. 590- 597.

33
30. Lu Y. et al. Integration of a molecular linkage group containing broomrape resistance
gene Or5 in to an RFLP in sunflower. In: Genome, 1999, vol. 42, p. 453-456.
31. Martin G.B. Functional analysis of plant disease resistance genes and their downstream
effectors. In: Curr. Opin. Plant Biol., 1999, vol. 2, p. 273–279.
32. Michelmore R.W., Meyers B.C. Clusters of resistance genes in plants evolve by
divergent selection and a birth-and-death process. In: Genome Res., 1998, vol. 8, p.
1113–1130.
33. Montesinos E. Pathogenic plant–microbe interactions. What we know and how we
benefit. In: Int. Microbiol., 2000, vol. 3, p. 69–70.
34. Pan Q., Wendel J., Fluhr R. Divergent evolution of plant NBS-LRR resistance gene
homologues in dicot and cereal genomes. In: J. Mol. Evol., 2000, vol. 50, p. 203–213.
35. Păcureanu-Joiţa M. et al. The evaluation of the parasite-host interaction in the system
Helianthus annuus L.- Orobanche cumana Wallr. In: Proc. Second Balkan Symp. On
Field Crops, Yugoslavia, 1998, vol. 1, p. 153-155.
36. Pérez-Vich B. et al. Inheritance of resistance to a highly virulent race F of Orobanche
cumana wallr. in a sunflower line derived from interspecific amphiploids. In: Helia.
2002, vol. 25, nr. 36, p. 137- 144.
37. Pineda-Martos R. L. et al. Genetic diversity of sunflower broomrape (Orobanche
cumana) populations from Spain. In: Weed Res., 2013, vol. 53, p. 279-289.
38. Popescu V. Genetica rezistenţei florii- soarelui la O. cumana Wallr. In: Materialele
Conferinţei ştiinţifice internaţionale Învăţământul superior şi cercetarea- piloni ai
societăţii bazate pe cunoaştere, USM, 2006. p. 291- 292.
39. Rodriguez-Ojeda M.I. et al. A dominant avirulence gene in Orobanche cumana triggers
Or5 resistance in sunflower. In: Weed Resistance, 2013, vol. 53, nr 5, p. 322.
40. Rotarenco V. Aspecte morfo-fiziologice și genetice de interacțiune gazdă- parazit
(Helianthus annuus L.-O. cumana Wallr.). Autoref. tezei de dr. şt. biol. Chişinău, 2010.
26 p.
41. Škorić D., Păcureanu- Joiță M., Sava E. Sunflower breeding for resistance to broomrape
(O. cumana Wallr.). In: Analele I.N.C.D.A. Fundulea, 2010, vol. 78(1), p. 63- 79.
42. Van der Biezen E.A., Jones J.D.G. Plant disease-resistance proteins and the gene for gene
concept. In: Trends Biochem Sci, 1998, vol. 23, p. 454−456.
43. Vrânceanu A.V., Tudor A.V., Stoenescu F.M., et al. Evoluții ale virulenței parazitului O.
cumana Wallr. şi gene corespunzătore de rezistență la floarea-soarelui. In: Analele
I.C.C.P.T.-Fundulea, 1981, vol. 68, p. 37.

34