-"Ce e, frățioare" - eu l-am întrebat - "Ai vreo supărare?" - "Da, sunt revoltat! Și-ți voi spune-acuma adevărul tot - C-am răbdat într-una ș-acum nu mai pot; Din a mea-nălțime, tot privind în jos, La piciorul ăsta strâmb și noduros, Pe-ale mele gene, jur că nu mă-nșel Că de la o vreme, prea-ncălțat e el! În ciorapi, în gheată, veșnic lustruit, Să-l admire lumea, pfui! Ce ipocrit! Câtă cheltuială, ce atenții mari, Iar eu procopseala ... niște ochelari! Ca să fiu tot paznic - Nu! - mai bine chior, Chiar de par obraznic, vreau să fiu picior!" Și dintr-o zvâcnire ochiul a sărit - Dar fără privire, talpa l-a strivit.
Când cu duioșie vrut-am să-l adun:
Mâna, cu mânie, îmi dădea un pumn ... -"Slugă credincioasă, dar cu tine ce-i?" -"Asta-i ce m-apasă: slugă cât mă vrei? Numai încordată, să lucrez, să scriu! Să hrănesc stomacul, veșnic nesătul, Și umflat cât sacul, nu mai vreau, destul! Singura-mi stăpână, vreau să-mi fiu pe plac: Eu nu mai sunt mână, mă declar stomac!" Și din clipa-n care mâna n-a lucrat - Nehrănind stomacul, biata s-a uscat;
Auzind urechea tristul tărăboi,
Dintr-odată strigă: - "Și eu fac război! Simplă, clăpăugă, stau ca un tolcer - Nici eu nu sunt slugă, gură mă prefer! Ea-i făra pereche, totu-i pentru ea, Parcă pe ureche nu s-ar putea bea! Face gălăgie ca un papagal, Mi se da și mie să mai fac scandal ..." Își sfârși ideea și-apoi amuți - Și din clipa-aceea, sărmana surzi.
Dar, vă rog, nu plângeți cu-al milei foc
Că, din fericire, toate-mi sunt la loc! O anomalie, cum am prezentat, Doar în fantezie mi s-a întâmplat. Însă plângeți faptul trist și dureros, Că se-ntâmplă-acestea-n trupul lui Hristos!
Morala: Ne-mplinim menirea, existăm, trăim, Numai când pe alții în dragoste-i slujim! Amin.