RALUCA PUNE PUNCT, de Petre Barbu

PERSONAJELE -
RALUCA IACOB, 71 de ani
LUCIAN HULEA, 47 de ani

ACTUL I

Scena 1

O gară pustie, într-un orășel de provincie. Este trecut de miezul nopții. Lucian Hulea stă
în genunchi, în fața unui automat de cafea, instalat lângă o casă de bilete închisă.

LUCIAN: Doamne, apără-mă și păzește-mă! Doamne, apără-mă și păzește-mă!

Doamne, Dumnezeule, apără-mă și păzește-mă...

(Intră Raluca.)

RALUCA: Încearcă ceaiul, e de mentă, foarte bun.

(Tăcere.)

RALUCA: Dacă nu te-ai hotărât, să știi că aștept. Ascultă-mă pe mine, ceaiul e cel mai
bun. Este de mentă. (Se retrage.)

LUCIAN: Doamne, apără-mă și păzește-mă! Doamne, Dumnezeule, apără-mă și

păzește-mă...

(Raluca revine.)

RALUCA: Da’ nehotărât mai ești, domnule! Până te mai gândești, dă-mi voie să-mi iau
ceaiul. Auzi? Cu matale vorbesc! Vreau să-mi iau ceaiul!

(Tăcere.)

RALUCA: Domnule, acest aparat este public, adică aparține tuturor. Dacă nu-mi dai voie
să-mi iau ceaiul, chem poliția. Auzi? Pentru că mă împiedici să-mi exercit un drept.
Dreptul meu de cetățean!

(Tăcere.)

RALUCA: Nu ești din oraș, nu-i așa? Ai venit cu personalul de 23,40? Cu personalul ai
venit?... Ei, drăcia dracului, dar ești un nesimțit! Hai, du-te mai încolo! (Îl înghiontește,
dar Lucian nu se mișcă din fața automatului.) Mișcă-te, nesimțitule! Nesimțitule!
(Tăcere.)

RALUCA: Ești beat? Suflă! De ce nu sufli?... Ești surdo-mut? Auzi?... Uită-te la mine, cu
tine vorbesc! Eu sunt Raluca Iacob, pensionară. Mă vezi? Raluca Iacob! Auzi ce-ți spun?
Am fost contabil-șef la Electroaparataje și în 35 de ani de muncă, am învârtit milioane de
lei: bani de investiții, bani de salarii, bani de întreținere, plăți la furnizori și niciodată n-
am pierdut o factură, un bon fiscal, un leu! Eu nu știu să pierd, domnule! Am jucat pe
degete cinci directori. Niște bădărani, libidinoși, papă-lapte, care semnau orice hârtie pe
care le-o puneam pe birou. Auzi, domnule? Și n-am să mă împiedic eu de tine, un
venetic! Dă-te mai încolo, că te calc în picioare!

(Tăcere.)

RALUCA: Ah, dacă n-ai avea ochii ăștia, de câine plouat, care-mi amintesc de Sergiu, și
costumul ăsta, de furlandisit, te-aș face praf! Așa că, te rog, ca o doamnă mai prost
îmbrăcată, du-te-n mă-ta mai încolo, să-mi iau ceaiul!

(Tăcere. Raluca îi trage o palmă peste obraz. Lucian se repede la ea, o îmbrățișează și o
sărută. Raluca se zbate, reușește să-l îmbrâncească, trântindu-l lângă automatul de
cafea.)

RALUCA: M-ai sărutat... M-ai sărutat pe buze... Ajutor! Ajutor! Săriți, mă violează!
Ajutor! Mă violează! Poliția! Poliția! Ajutor! Poliția! (Fuge.)

Scena 2

Lucian Hulea se mișcă buimac prin fața automatului de cafea.

LUCIAN: Doamne, ajută-mă! Doamne, Dumnezeule, ajută-mă! Ajută-mă, Doamne...

(Intră Raluca.)

RALUCA: Aha, te-ai ridicat! Prea târziu! Uite, acum vine poliția și te arestează! Te bag în
pușcărie, derbedeule! O să se aleagă praful de costumul tău, de furlandisit. Auzi? Du-te
mai încolo, mai încolo! Să nu îndrăznești să faci un pas, că...

(Lucian se execută.)

RALUCA: Așa, la colț! Să stai nemișcat la colț! Trebuie să-mi iau ceaiul. Unde mi-am pus
banii?... Uite banii mei de ceai! E ceai de mentă, foarte bun.

(Raluca scoate din portofel o bancnotă și încearcă s-o introducă în fanta aparatului. Îi
tremură mâinile. Lucian face un pas-doi, vrând s-o ajute.)

RALUCA: Nu mișca! La colț, stai la colț! (Nu reușește să introducă bancnota.) De ce nu

intri, măi? Dracu’ să te ia!
(Lucian se apropie de automat, îi apucă mâinile Ralucăi, o ajută să introducă bancnota în
fantă și apasă butoanele aparatului.)

RALUCA: (blocată) Mulțumesc... Mulțumesc... (revenindu-și) Treci la colț! La colț! Să nu

crezi că o să scapi de pușcărie. Uite acum vine poliția!

(Lucian se retrage.)

RALUCA: Așa, să te văd la colț! Tot felul de haimanale ajung în gara noastră. Îi vezi
cum coboară din tren și nu știu cine sunt și cum îi cheamă. E capăt de linie! – îi trezesc
eu. N-ai unde să fugi, dragule, decât dacă o iei în sus pe munte. Întoarce-te și caută un
nod de cale ferată, acolo ți se pierde urma ta, de haimana, dracu’ să te ia, că e plină
lumea de haimanale ca tine!... Și ceaiul meu de ce nu mai iese? De ce nu-mi dă paharul
argintiu? Alo, dă-mi paharul! (spre Lucian) Ai băgat greșit bancnota!
LUCIAN: Nu...

RALUCA: Gura! Ai stricat aparatul, derbedeule! Ai făcut-o intenționat, ca să te

răzbuni!(Lovește automatul cu pumnii.) Dă-mi paharul argintiu! Dă-mi paharul! Paharul
meu, argintiu!

LUCIAN: Nu!

RALUCA: (lovește automatul cu picioarele) Paharul! Paharul! Dă-mi paharul! Dracu’ să

te ia de rablă! Dă-mi paharul meu argintiu!

(Lucian se repede la bătrână și o imobilizează.)

LUCIAN: Dacă-l mai lovești o dată, îți fac plângere la poliție pentru distrugere de bunuri
private!

RALUCA: Care bunuri private?

LUCIAN: (arată cu degetul pe automatul de cafea) Citește ce scrie aici!

RALUCA: Să nu mă bați!

LUCIAN: Citește, cotoroanțo!

RALUCA: Numai Puiu m-a bătut. Se îmbăta și mă lovea numai peste față...

LUCIAN: Citește!

RALUCA: Lucian Coffe... Să nu-mi dai peste față, te rog!

LUCIAN: Lucian Coffe! Asta e firma mea! Eu sunt Lucian! Lucian Hulea,
patronul! (apăsat)Să nu-mi mai lovești niciodată automatul! Niciodată!

(Se aude sirena poliției. Lucian o eliberează din strânsoare.)

RALUCA: Ajutor! Poliția! Ajutor! O să-nfunzi pușcăria, derbedeule! Ajutor! (Fuge.)

LUCIAN: Te dau în judecată, cotoroanțo!

(Lucian scoate din spatele automatului un cadru de metal cu roți, pe care-l montează sub
aparat. Înclină automatul și-l împinge, ieșind din gară.)

Scena 3

În parc, Raluca și Lucian stau pe o bancă, sub un felinar aprins. Lângă ei, automatul de
cafea.

RALUCA: Ai putea să-mi mulțumești. Dacă nu-mi retrăgeam plângerea, acum dormeai
în celulă cu niște derbedei împuțiți.

(Tăcere.)

RALUCA: Să te ia dracu’ de nesimțit!

(Tăcere.)

RALUCA: Auzi, domnule Hulea? M-am prins cine ești. Tu n-ai venit în orașul nostru ca
să-ți inspectezi aparatul, cum ai declarat la poliție. Pentru că nu se merită să bați atâta
drum cu personalul pentru o rablă ca asta. Tu ai fugit. (Râde.) Ai fugit pentru că ai
datorii la bancă. Ți-au pus sechestru pe mașină și pe casă. (Râde.) Află de la mine, care
am lucrat 35 de ani cu băncile, că datoriile se reeșalonează. Câți bani scoți pe zi din
rabla ta? Scoți o sută de lei? Scoți! Dai 75 de lei la bancă și restul, de 25 de lei, îl depui
în contul de economii. Ai auzit ce ți-am zis? În doi ani de zile, îți plătești datoriile.

(Tăcere.)

RALUCA: Ce mutră căzută ai! Semeni cu Gicu. Numai lui Gicu îi cădea fața când îi
spuneam că Electroaparataje nu mai are bani de salarii. Își punea capul pe biroul meu și
eu îl mângâiam: dragul meu, luăm un credit ca să plătim salariile, că d-aia sunt băncile
pe lumea asta. Și el plângea. Eu mă duceam să negociez cu banca și Gicu semna cu ochii
tulburi, ca ai tăi.

(Tăcere.)

RALUCA: Te pomenești că te urmăresc interlopii, pentru că nu le-ai plătit taxa de

protecție! Vezi, Lucică, dacă te-ai lăcomit? Din 25 de lei, care îți rămâneau după ce
plăteai rata la bancă, dădeai 10 lei la taxa de protecție și restul, de 15 lei, îl băgai în
contul de economii. Ăștia, dacă te prind, te lasă și fără costumul tău de furlandisit, și
fără testicule. Și de abia atunci o să prinzi glas. Dar o să fie prea târziu, că n-o să te pot
ajuta cu sfaturi.

(Tăcere. Raluca se ridică și pleacă.)

LUCIAN: Mulțumesc!... Mulțumesc, doamna Raluca!

RALUCA: (se întoarce pe bancă) Am nevoie de paharul argintiu din rabla ta. Deschide-o
și dă-mi paharul!

LUCIAN: Joci la tombolă?

RALUCA: (scoate din poșetă un ziar) Uite ce scrie aici...

LUCIAN: (rostește fără să citească ziarul) „Consumă de la automatele Lucian Coffe și

poți câștiga Marele Premiu în valoare de cinci mii de euro. Completează zece taloane
decupate din ziar cu codul înscris pe zece pahare argintii și trimite-le în plic la...”

RALUCA: Ce baftă am că mi-ai ieșit în cale! (îi arată niște taloane decupate) Domnule
Lucică, am nouă taloane! Îmi mai trebuie un păhăruț argintiu! De două săptămâni, de
când a început tombola, pândesc aparatul ca să-mi iasă paharul argintiu. De nouă ori la
rând, am comandat ciocolată caldă și, de nouă ori, mi-au ieșit paharele argintii. Numai la
ciocolată iese paharul argintiu. La ceaiul de mentă, la ness, la expresso, la cafea nu ies
decât paharele albe. Ți-am prins șmecheria cu ciocolata, Lucică!

LUCIAN: Te rog să mă lași în pace.

RALUCA: Cum adică, să te las în pace?

LUCIAN: Vezi-ți de treabă!

RALUCA: Cum adică, să-mi văd de treabă? Am băgat 120 de lei în rabla ta, până m-am
prins că, la ciocolată, iese paharul argintiu. De două săptămâni, zi de zi, noapte de
noapte, joc la tombolă! De ce n-ai băgat mai multe pahare argintii? De ce? Ca să aduni
banii de la oameni pentru Marele Premiu de cinci mii de euro și să-ți rămână un profit
gras? Ce profit scoți, Lucică? 10.000 de euro? 20.000? Hai spune profitul! 50.000, nu-i
așa?

LUCIAN: Pleacă și lasă-mă în pace!

RALUCA: Toate băuturile tale sunt niște pișaturi. Auzi? Și ceaiul, și cafeaua, și nessul,
toate! Și ciocolata pute a pișat! Am aruncat-o în closet! Te reclam la Protecția
Consumatorului, pentru că otrăvești populația cu pișaturile tale, criminalule!

(Lucian se ridică și vrea să plece, pregătindu-se să împingă automatul pe roți.)

RALUCA: (îl oprește) Mă ajuți să câștig Marele Premiu și te scap de moarte.

LUCIAN: Pleacă din fața mea!

RALUCA: Te scap de ura care mocnește în tine și care te distruge. Am să te ajut să

iubești, Lucică!

LUCIAN: Dumnezeu o să aibă grijă de cei pe care-i iubesc.

(Din automatul de cafea, se aud zgomote metalice.)

RALUCA: Paharul! Paharul meu argintiu!

LUCIAN: Imposibil! Nu e băgat în priză!

RALUCA: Uite-l că iese!

LUCIAN: Nu iese, pentru că nu mai are apă în rezervor!

RALUCA: Nu-l atinge! E paharul meu! Trebuie să-i notez codul și să câștig premiul de
cinci mii de euro.

(Din automatul de cafea încep să curgă monezi. Raluca le adună. Căderea monezilor
durează cam cât s-ar umple cu ceai un pahar de 250 ml.)

RALUCA: Banii mei, sunt banii mei! Îmi dă banii înapoi!

LUCIAN: E defect, trebuie să-l sun pe operatorul de teren.

(Își caută mobilul prin buzunarele costumului, dar își dă seama că nu-l mai are. În
schimb, scoate două hârtii care seamănă a bilete, dar le ascunde repede în haină.)

RALUCA: Banii mei! Banii mei!... Ba nu sunt banii mei! Uite, sunt alți bani! (studiază
pumnul de monezi la lumina felinarului) De unde au ieșit banii ăștia, Lucică?

LUCIAN: Sunt euro. Sunt monezi de un euro...

RALUCA: Vezi, ți-am spus eu că umbli cu șmecherii!

LUCIAN: Cine a băgat monezile astea în automatul meu?

RALUCA: Pe mine mă întrebi? E rabla ta!

LUCIAN: Nu se poate să cadă euro...

RALUCA: Un euro, doi euro, trei, patru, cinci...

(Din întunericul parcului, se aud niște voci groase și râsete de bețivi.)

LUCIAN: Ar trebui să plecăm.

RALUCA: Ți-e frică?

LUCIAN: Nu. Dar nu știu cine sunt...

RALUCA: Sunt derbedei, Lucică. Niște derbedei...

(Raluca pleacă, numărând monezile. Lucian o urmează, împingând automatul.)

Scena 4

Lucian stă pe o bordură, într-o intersecție pustie și luminată de felinare. În spatele său,
pe troturar, automatul de cafea.

RALUCA: (o imită pe Édith Piaf) „Non, rien de rien, non je ne regrette rien, Ni le bien
qu’on m’a fait, ni le mal, tout ça m’est bien égal...” (Cântă poticnit aproape întreaga
bucată.)

(Raluca se înclină, așteptând aplauzele.)

RALUCA: Ți-a plăcut, Lucică?

(Tăcere.)

RALUCA: (imită o prezentatoare de show TV) Bună seara, dragi telespectatori! În

această seară minunată, am plăcerea să vă prezint pe marele câștigător al premiului de
cinci mii de euro la tombola Lucian Coffe. Salut prezența printre noi a domnului Lucian
Hulea, patronul firmei care a oferit acest excepțional premiu și care a sponsorizat cu
generozitate spectacolul nostru. Aplaudați-l pe Lucian Hulea! (aplaudă frenetic) Cu
abnegație și devotament, Lucian Hulea a realizat o rețea de 150 de automate de cafea în
toată țara, deservind cu produsele sale delicioase peste 200.000 de consumatori în
fiecare zi. Consumați băuturile de la Lucian Coffe, mai ales ceaiul de mentă, e bun, e
foarte bun! (aplaudă) Și acum, am plăcerea s-o invit pe scenă pe fericita câștigătoare a
Marelui Premiu, Raluca Iacob!

(Face bezele, împarte pupici, zâmbește. Va interpreta cele două roluri, de prezentatoare
de show și de câștigătoare.)

RALUCA: Care sunt gândurile dumneavoastră în aceste momente?... Sunt multe, dragă.
Iată că, după 35 de muncă la Electroaparataje, unde am muncit contabil-șef, acum îmi
împlinesc visul de-o viață... Care vis, doamna Raluca?... Să ajung la Roma. Este visul pe
care mi l-a sădit în suflet bietul Titi, care a vrut să-mi arate Colloseumul și toate
frumusețile Cetății Eterne, dar n-a mai apucat. Titi știa patru limbi străine: franceza,
rusa, italiana, germana și a fost cel mai erudit director pe care l-a avut
Electroaparataje... Și ce veți face la Roma, doamna Raluca?... Mă voi îndrăgosti, draga
mea!... Minunat, minunat răspuns! S-o aplaudăm pe doamna Raluca Iacob! (aplaudă) Și
acum, îl invit pe scenă pe domnul Lucian Hulea pentru a-i oferi fericitei câștigătoare cei
cinci mii de euro!

(Raluca îi face semn să se ridice și să intre în joc. Lucian nu se mișcă. Raluca îi aruncă
un gest cu mâna, „ce fraier ești!”)

RALUCA: Doamna Raluca, acum, la despărțire, câteva cuvinte de rămas bun!... Aș dori
să-i mulțumesc din inimă domnului Lucian și să-i urez mult succes în activitatea sa de
gestionare a acestor aparate, adevărate izvoare de sănătate și bunădispoziție. Vreau să-i
cânt o melodie cu dedicație... Minunat, doamna Raluca! Doamnelor și domnilor, cânta
Raluca Iacob! (aplaudă, apoi cântă o celebră bucată interpretată de Alla Pugaciova)...
„Ah, vernisaj, ah, vernisaj, kakoi partret kakoi visaj...”

(Raluca interpretează cu pasiune, dar, la un moment dat, începe să plângă.)

LUCIAN: (sare de pe bordură) De ce a murit Titi?

RALUCA: De cancer, la prostată. Ah, Titi, dragul meu, Titi, numai tu m-ai făcut să simt
că trăiesc.

LUCIAN: A făcut chimioterapie?

RALUCA: A murit de tânăr, ca tine...

LUCIAN: L-ai iubit?

RALUCA: Du-te și împinge aparatul! Mai avem trei străzi până la blocul meu. Îl urcăm
cu liftul până la mine, la etajul cinci...
(Măsoară automatul cu brațele.) Cred că intră. Auzi? Să nu faci zgomot, că-mi trezești
vecinii.

LUCIAN: Cânți foarte frumos, doamna Raluca.

RALUCA: Dacă îmi dai premiul, îți cânt tot repertoriul lui Alla Pugaciova și-ți recit și din
Pușkin... Ai auzit de Pușkin?... Nu contează! Hai, împinge-l, că ne prinde dimineața și ne
vede lumea! Trebuie să deschidem comoara asta și să luăm toți euroii.

LUCIAN: Nu pot să deschid automatul. Am nevoie de un cod.

RALUCA: Și unde-i codul?

LUCIAN: Operatorul de teren știe codul. Omul care umple rezervoarele. Nu-i știu
telefonul mobil.

RALUCA: Dar cine-l știe?

LUCIAN: Simona.

RALUCA: Cine-i asta?

LUCIAN: Este Managing Director.

RALUCA: Sun-o pe Simona de la secția Managing Director ca să-ți dea telefonul

operatorului! Acum!

LUCIAN: Nu pot. Mi-am pierdut mobilul. Și portofelul. În tren.

RALUCA: Ha! Ha! Ce catastrofă de patron ești, Lucică! Ascultă la mine, băiatule! În 35
de ani de muncă, eu am știut cu precizie ce face fiecare subordonat al meu în fiecare
clipă. Ce bilanț, ce facturi, ce ieșiri, ce intrări face! Auzi? Știam și ce culoare avea urina
lui, când se ducea să se pișe! Hai, împinge aparatul! Îți fac rost de un ciocan și-l
spargem mâine dimineață.

LUCIAN: Să nu-l atingi, cotoroanțo!

RALUCA: Vreau paharul meu argintiu! Vreau cinci mii de euro! Vreau să plec la Roma!
Dacă va fi nevoie, îl arunc în aer cu dinamită! Să nu te pui cu mine, Lucică! Mișcă-te!

LUCIAN: Nu mai pot.

(Se aude motorul unei mașini care se apropie.)

RALUCA: Poftim, microbuzul de București! Oprește aici cinci minute. Toți călătorii vor da
năvală peste aparat, ca să bea cafea și ceai. Din cauza ta o să-mi pierd paharul argintiu!
Hai, odată pămpălăule, ia aparatul!

LUCIAN: La ce oră ajunge în București?

RALUCA: La opt dimineața... Vrei să te întorci? Nu-ți dau voie. Îmi ești dator! Trebuie
să-mi dai premiul!

LUCIAN: Te urci în microbuz și te duci la adresa asta. (Îi dă o carte de vizită.)

RALUCA: Ești nebun, ce să caut în București?

LUCIAN: Îmi duci un mesaj la adresa asta.

RALUCA: Cui să duc mesajul?

LUCIAN: Unei femei. Simona.

RALUCA: Simona de la secția Managing Director! O să-i cer telefonul operatorului, ca

să-mi dea codul.

LUCIAN: Dă-l dracului de cod! Să-i spui așa...

RALUCA: Nu plec, dragă, la București nici dacă plouă cu cârnați.

LUCIAN: Duci mesajul și, când te întorci, îți dau premiul!

RALUCA: Sunt femeie bătrână, nu rezist cinci ore dus, cinci ore întors...

LUCIAN: Dar la Roma o să reziști, nu-i așa? Te duci și-i spui Simonei...

RALUCA: Uite că a oprit microbuzul! Cu ce bani îmi cumpăr biletul?

LUCIAN: Ai 34 de euro de la automat.

RALUCA: Sunt banii mei.

LUCIAN: O să ai cinci mii de euro, dacă îmi duci mesajul.

RALUCA: Spune-mi mesajul, Lucică! Ce-mi intră pe-o ureche nu mai iese în veci? Vrei
să-ți recit din Esenin? Știu „Moscova cârciumarească”!...

LUCIAN: Taci! Lasă-mă să mă gândesc!

RALUCA: Și tu unde-o să stai cu aparatul? Trebuie să-l ascunzi pe undeva!

LUCIAN: Dă-mi cheia de la apartament!

RALUCA: Cum să-ți dau cheia?

LUCIAN: Dă-mi cheia și îți dau premiul.

RALUCA: (îi dă cheia) Ai grijă, să-l așezi pe hol, să nu-mi zgârii parchetul...

LUCIAN: Taci!

RALUCA: Dar spune-mi odată mesajul, că-mi pleacă microbuzul!

LUCIAN: „Nu mai pot să mă întorc.”

RALUCA: Ce-i tâmpenia asta?

LUCIAN: Așa să-i spui Simonei: „Nu mai pot să mă întorc.”

RALUCA: Aoleu, Simona asta e nevastă-ta! Ai părăsit-o?... Eu nu mă bag!

LUCIAN: Du-te și spune-i: „Nu mai pot să mă întorc.” Du-te! Du-te!

RALUCA: (îi dă niște bani) Să cumperi niște pâine! Am o tocăniță de cartofi în frigider.
Vezi, ai grijă, să nu lași apa să curgă la duș și să nu lași becurile să ardă aiurea...

LUCIAN: Du-te!

RALUCA: (se îndreaptă spre microbuz) Alo! Șefu’! Șefu’! Așteptă-mă! Merg și eu la
București! Cât costă biletul?... Vreau să-mi faci reducere de 60%, că sunt pensionară.
Am fost contabil-șef la Electroaparataje, 35 de ani... Să nu-mi spui că nu poți să-mi faci
reducere, că știu foarte bine cât costă motorina până la București... Ai foaie de parcurs?
Arată-mi foaia!

(Lucian pleacă, împingând automatul de cafea.)

ACTUL II

Scena 1
Sufrageria unui apartament de bloc. E întuneric. Se aude soneria.

LUCIAN: Imediat! (Se întoarce cu Raluca.) În sfârșit! De ce ai venit așa târziu, a

întârziat trenul?

(Tăcere.)

LUCIAN: Cum a fost?

(Tăcere.)

LUCIAN: Ia loc aici și spune-mi cum a fost!

(Tăcere.)

LUCIAN: Aici totul e în regulă. Am avut grijă să nu las lumina aprinsă, să nu curgă apa
la duș, am cumpărat pâine, a rămas niște tocăniță în frigider...

RALUCA: Bună seara!

LUCIAN: Bună seara, doamna Raluca!

RALUCA: Te rog, un pahar cu apă!

LUCIAN: Ah, da, apă! (Se duce în bucătărie și se întoarce cu un pahar.) E de la robinet,
că n-am avut bani de apă minerală. I-ai spus?

RALUCA: (bea) Ce să-i spun?

LUCIAN: „Nu mai pot să mă întorc!”

RALUCA: (aruncându-i restul de apă în față) Dacă nu mai poți să te întorci, ce cauți
aici? Pleacă, să nu te mai văd! O să mă descurc singură cu Miruna...

LUCIAN: Unde e Miruna? Miruna! (Vrea să se ducă în camera alăturată.)

RALUCA: (îi taie calea) Las-o în pace pe Miruna! Doarme, a răcit, azi n-a fost la
grădiniță. Puțin îți pasă de copil. Du-te la soră-ta și dă-i toți banii noștri!

LUCIAN: Care bani, Simona?

RALUCA: Lucian, nu mă minți! Unde sunt economiile noastre?

LUCIAN: De ce ai verificat contul?

RALUCA: Cincii mii de euro, Lucian! Unde sunt?

LUCIAN: I-am cheltuit.

RALUCA: I-ai dat lu’ soră-ta, să facă tratamentul la Viena!

LUCIAN: Nu-i adevărat. Am reparat douăzeci de automate, am plătit operatorii...

RALUCA: Minți!

LUCIAN: Îți jur pe crucea mamei mele, Simona! Am avut cheltuieli pe firmă, pe casa
asta, pe grădinița lui Miruna...

RALUCA: Grădinița lui Miruna, Lucian? Ești un mincinos ordinar! Casa asta ne-a tocat
banii, ordinarule? Asta vrei să spui, că am trăit în lux? Nu mi-am mai cumpărat o bluză
de trei luni și, de două luni, n-am mai fost la cosmeticiană. Uită-te la mine cum arăt,
sunt o epavă! Asta am ajuns după cinsprezece ani de căsnicie, o epavă!

LUCIAN: Ăsta e adevărul, Simona! Cheltuielile au crescut din cauza inflației, viața s-a
scumpit și banii s-au dus.

RALUCA: Du-te la soră-ta și lasă-mă în pace! Lasă-mă în pace, nu mai vreau să te aud,
nu mai vreau să te văd!

LUCIAN: De ce nu mă crezi, Simona?

RALUCA: Mi-ați distrus viața și tu, și soră-ta!

LUCIAN: Vorbești cu păcat!

RALUCA: În cincisprezece ani, n-am avut parte de concedii în Spania sau în Italia,
pentru că a trebuit să cumpărăm automate. N-am avut parte de o casă ca lumea, cu
grădină și leagăn pentru copil, pentru că a trebuit să plătim lefurile operatorilor, niște
escroci, care ne fură din cafea. Mi-am dorit să ajungem la concertul de Anul Nou de la
Viena, dar nu se poate, pentru că soră-ta are nevoie de bani pentru Viena.

LUCIAN: (scoate din buzunar și îi arată două bilete) Uite, am cumpărat bilete la un
concert la Ateneu! E un concert de Mozart, o să-ți placă!

RALUCA: Eu de ce trebuie să fac mereu sacrificii și ea să primească de la tine orice își

dorește?

LUCIAN: Nu se duce la Viena. Nu i-am dat niciun ban, înțelege pentru numele lui
Dumnezeu!

RALUCA: Nu te cred.

LUCIAN: Nu mă crezi?

RALUCA: Nu.

LUCIAN: Mă acuzi pe nedrept și arunci cu mizerii într-un om bolnav, care nu ți-a făcut
nimic. Numai venin îmi arunci în față, femeie fără suflet!
RALUCA: Încetează să mă mai jignești!

LUCIAN: Asta este răsplata pentru munca mea: neîncrederea! Eu, care am avut grijă de
toți...

RALUCA: Daaaa, ai avut grijă de toți, mai ales de soră-ta!

LUCIAN: Care am cărat ca un bou automatele, care am visat să fac cea mai mare rețea
de automate de cafea din țară...

RALUCA: Daaaa, iar eu am stat la piscină, cu fundul la soare!

LUCIAN: Am alergat ca un câine de la un furnizor la altul, ca să obțin cele mai bune

prețuri...

RALUCA: Așa, scoate-mi ochii, că am trăit din banii tăi! Sunt banii copilului nostru,
Lucian!

LUCIAN: Dar nu i-am dat Lidiei niciun ban!

RALUCA: Să-mi faci o listă cu tot ce-ai cheltuit în ultima lună!

LUCIAN: Nu pot.

RALUCA: De ce, ți-e frică?

LUCIAN: Trebuie să mă crezi pe mine și nu o listă nenorocită!

RALUCA: Dacă nu vrei, atunci du-te la soră-ta, să-i faci o listă cu ce-i trebuie pentru
înmormântare!

LUCIAN: (o lovește cu ură) O bagi în pământ pe Lidia, băi, netrebnico? O bagi în

pământ, băi, nenorocito? Tu n-ai dreptul, băi, să vorbești despre sora mea, că n-ai
mișcat un deget pentru viața ei!

RALUCA: Să n-o mai prind că vine în casa mea! De trei ani, doarme cu tine în patul
meu. Mi-a distrus viața!

LUCIAN: Nu am bani s-o duc la hotel. Ce vrei, s-o arunc în stradă după ce își face
chimioterapia? Lidia doarme la noi o noapte pe săptămână, când vine de la Galați! O
noapte...

RALUCA: Mai rămâne să v-o trageți în patul meu!

LUCIAN: (o lovește) Jigodie! Jigodie!

(Raluca leșină.)

LUCIAN: (dezmeticindu-se) Doamna Raluca? Doamna Raluca! Vă rog să mă

iertați!...(încearcă s-o trezească) Doamna Raluca, n-am vrut... Doamne, iartă-mă!
Doamne, iartă-mă! Iartă-mă, Doamne, Dumnezeule...

RALUCA: (somnoroasă) Ți-am spus totul, Lucică.

(Raluca adoarme și sforăie. După un moment de uimire, Lucian o ia în brațe și o duce în

dormitor. Din automatul de cafea, începe să curgă monezi.)

Scena 2

Într-un parc pentru copii. Raluca se dă în leagăn. Lucian stă pe bancă. Lângă ei,
automatul de cafea.

LUCIAN: Îți curge nasul?

RALUCA: Nu.

LUCIAN: Ba îți curge.

RALUCA: Nu îmi curge.

LUCIAN: Hai să-ți șterg nasul!

RALUCA: Tu nu înțelegi că nu-mi curge!

LUCIAN: Dacă nu-ți ștergi nasul, microbii se vor aduna în muci, iar mucii o să coboare
în gât și-o să tușești.

RALUCA: N-o să tușesc.

LUCIAN: Și, mâine, iar n-o să mergi la grădiniță.

RALUCA: Ba o să merg. Și Alexandra a răcit, și vine și ea la grădiniță.

LUCIAN: Cine e Alexandra?

RALUCA: Prietena mea. Știi că are o carte de colorat, cu Tom și Jerry? Mi-a dat-o și mie
să-l colorez pe Jerry. Mi-e îmi place Jerry, pentru că...

LUCIAN: Vino să-ți șterg nasul!

RALUCA: Nu vreau.

LUCIAN: Tot timpul numai asta zici: „nu vreau, nu vreau, nu vreau”. Altceva mai știi,
Miruna?

RALUCA: Tati, îmi cumperi și mie o carte de colorat, cu Tom și Jerry?

LUCIAN: Dacă mă lași să-ți șterg nasul, îți cumpăr.

RALUCA: Da’ eu vreau să-mi cumperi acum!

LUCIAN: Acum, o să te mai joci puțin și, apoi, mergem acasă.

RALUCA: Eu nu vreau să mă joc.

LUCIAN: Atunci ce vrei să faci, Miruna?

RALUCA: Să stau aici.

LUCIAN: Trebuie să mergem acasă. Te așteaptă mama.

RALUCA: Nu vreau.

LUCIAN: Miruna, nu mă face să-ți trag două la fund, să ne vadă lumea!

RALUCA: O să te spun lu’ mama.

LUCIAN: Hai, Miruna, că ne prinde ploaia! Uite ce nori negri sunt acolo! O să ne ude și
tu o să răcești rău de tot.

RALUCA: Nu vreau.

LUCIAN: Ce nu vrei, dragă? Ce nu vrei?

RALUCA: Vreau să-mi cumperi o carte de colorat cu Tom și Jerry!

LUCIAN: O să-ți cumpăr când mă întorc.

RALUCA: Când te întorci?

LUCIAN: „Nu mai pot să mă întorc!”

RALUCA: De ce nu mai poți?

LUCIAN: O să rămâi o vreme cu mama. Și tata o să vină să te vadă. Vrei să mergi cu

tata la un concert de muzică?

RALUCA: Ce concert, cu păpuși?

LUCIAN: Nu, un concert cu viori, cu flaut, cu violoncel, cu pian, foarte frumos!

RALUCA: Mie îmi place Jerry...

LUCIAN: Hai, Miruna, să mergem acasă!

RALUCA: Nu vreau.
LUCIAN: Uite că-ți curge nasul!

RALUCA: Nu vreau.

LUCIAN: (o trage de păr) Încetează cu acest „nu vreau” și mișcă-te acasă!

RALUCA: (plânge) Mă doare... Mă doare... Te spun lu’ mama...

LUCIAN: Hai acasă!

RALUCA: (plânge) Nu vreau...

LUCIAN: O să-ți scot eu mofturile astea din cap!

(Lucian o prinde pe Raluca, gata s-o lovească la fund. În dreptul automatului, se oprește
o femeie cu un landou, care vrea să-și ia o cafea.)

RALUCA: E defect, doamnă.

FEMEIA: Nu scrie nicăieri că e defect.

RALUCA: E defect, îți spun eu! Lasă-l, dracului, în pace și vezi-ți de treabă!

FEMEIA: De ce mă drăcuiești, hodoroago?

RALUCA: Hai, du-te și bea-ți cafeaua la bordel!

FEMEIA: Să te duci tu, hodoroago!

RALUCA: Hai, sictir! Nici nu știi cu cine ai făcut plodul ăsta!

LUCIAN: Încetează, Raluca!

RALUCA: Da’ nu vezi, dragă, că m-a întrerupt?

LUCIAN: (către femeie) Vă rog să ne scuzați, doamnă! Automatul e defect. O să

chemăm operatorul, ca să-l repare. Mâine, veți putea savura o cafea de la Lucian Coffe...

(Femeia pleacă, boscorodind.)

RALUCA: Ai înnebunit? Ce ți-a venit să-i promiți? Mâine, o să dea năvală tot orașul
peste aparatul meu.

LUCIAN: Continuă!

RALUCA: Nu mai am chef.

LUCIAN: Trebuie să-mi spui cum s-a terminat!

RALUCA: Mi-e foame și aș bea un vin roșu.

LUCIAN: Spune-mi, am bătut-o? Spune-mi, că de aceea de plătesc!

RALUCA: Nu vreau, nu vreau, nu vreau!... Ești invitatul meu la restaurant.

(Raluca îi face semn să ia automatul și pleacă. Lucian se execută și o urmează.)

LUCIAN: După ce mănânci, pleci la București...

RALUCA: Pe Nicu îmi plăcea să-l îmbăt, pentru că devenea tandru. Și îmi vorbea numai
despre dragoste. Habar n-avea ce vorbea și nici nu era în stare să iubească. Nicu a fost
un bețiv de doi bani...

Scena 3

Sufrageria din apartamentul Ralucăi. În mijlocul încăperii, se află o masă care seamănă
cu una dintr-o cafenea. Lucian stă la masa pe care sunt așezate două cești și două
pahare cu apă. Apare Raluca.

RALUCA: Bună, Lucian!

(Tăcere.)

RALUCA: Doar o jumătate de oră pot să stau. Am o zi plină de pacienți.

(Tăcere.)

RALUCA: Ești sigur că vrei să bem o cafea?

LUCIAN: Ești atât de frumoasă, Manuela!

(Lucian și Manuela se îmbrățișează și se sărută.)

RALUCA: Ar fi bine să ne așezăm.

LUCIAN: Hai să luăm un taxi și să-mi arăți rochiile tale magice, din dormitor!

RALUCA: Lucian, eu și rochiile mele nu vom pleca din viața ta.

LUCIAN: Știi bine că te doresc, Manuela!

RALUCA: E distructiv pentru amândoi, dacă vom ajunge să ne apropiem prea mult.

LUCIAN: Te iubesc, Manuela!

RALUCA: Ești o minune în viața mea, Lucian.

LUCIAN: Mi-e teamă că iubirea mea îți face un mare rău.

RALUCA: Emoția ta îmi amintește că și eu pot să iubesc. Dar iubirea nu se poate clădi
pe suferință și confuzie. Și nu pot să intru cu iubire în viața ta fără să le fac rău celor
care există deja în ea.

LUCIAN: Mi-e greu să mă despart...

RALUCA: Trebuie să-ți repari relația cu soția ta. Uite, tu nici măcar nu porți verigheta.

LUCIAN: Mi s-a îngroșat degetul și nu mai intră.

RALUCA: Dar ea o poartă, nu-i așa?

LUCIAN: Da.

RALUCA: Vezi, ține la tine, Lucian. Eu nu vreau să te pun să alegi acum, când ți-e greu
și cu Lidia.

LUCIAN: Ar trebui să-mi ucid, dracului, iubirea asta!

RALUCA: N-o ucide, nici eu n-am s-o ucid. Te rog să nu mă detești, Lucian! Știu că ți-ai
dori să fiu mai aproape de tine. Dar eu sper că, poate cândva, vom fi împreună.

LUCIAN: Când? Când, Manuela?

RALUCA: Am 45 de ani. Tu ai 47, nu-i așa? Arăți bine la 47 de ani. Nu ai niciun rid pe
față, nu ai burtă, ai doar cearcăne. Câți dinți ai pierdut?

LUCIAN: Pot să trec pe la cabinet, să deschid gura și să-i numeri.

RALUCA: Ți-am mai spus, nu pot să te am pacient.

LUCIAN: Dacă mă durea măseaua în urmă cu 23 de ani, când ai venit la mine în

căminul de nefamiliști, m-ai fi luat drept pacient?

RALUCA: A fost horror acea noapte. Eram răvășită.

LUCIAN: Spune-mi, n-am fost îndeajuns de tandru?

RALUCA: Nu am fost pregătită. Eram anormală. Aveam senzația că toți bărbații, care se
uitau la mine, vroiau să mă violeze. Nici tu nu erai sigur că vrei, de aceea am fugit.

LUCIAN: Și m-ai lăsat cu cea mai dureroasă erecție din viața mea!

RALUCA: Iartă-mă, dar n-am putut!

LUCIAN: Asta facem de fiecare dată când ne întâlnim, ne amintim eșecurile și ratările.
Eu „nu mai pot să mă întorc” în amintiri.
RALUCA: Ce credeai atunci despre mine, Lucian?

LUCIAN: Că ești o femeie pe care n-o merit. Asta m-a și făcut să nu sar pe tine și să ți-
o trag!

RALUCA: Tu nu ești bărbatul care să violeze o femeie.

LUCIAN: Am lovit-o pe Simona.

RALUCA: Of, Doamne, ce grozăvie!

LUCIAN: Pe tine te-a lovit Cornel al tău?

RALUCA: Nu, dar m-a jignit și m-a umilit. O singură dată a ridicat mâna să mă
lovească. Atunci, am decis să divorțez... Lucian, te rog, să n-o mai lovești pe Simona!

LUCIAN: Am luat două bilete la Ateneu, la un concert de Mozart. Mergem?

RALUCA: De ce nu mergi cu soția ta?

LUCIAN: Vreau să mergem amândoi.

RALUCA: O să mai bem cafea împreună și va mai trece ceva timp. Fiecare întâlnire cu
tine înseamnă pentru mine speranță.

LUCIAN: Te iubesc, Manuela.

RALUCA: Îmi ești atât de drag, Lucian! Datorită ție mă uit cu plăcere la ridurile mele
dimineața, când mă machiez. (se uită la ceas) Trebuie să fug, mă așteaptă pacienții.

(Se îmbrățișează și se sărută. Raluca pleacă. Din automatul de cafea, începe să curgă
monede.)

RALUCA: (revine și adună banii) Ai cumpărat cartofi și pâine?

LUCIAN: Palmele mele miros ca pielea ta.

Scena 4

În parc, un felinar luminează automatul de cafea, abandonat lângă o bancă pustie.

LUCIAN: Doamna Raluca! Doamna Raluca! Sunteți aici, doamna Raluca?

(Undeva, în apropiere, se aud râsete și voci groase.)

LUCIAN: (în șoaptă) De ce fugi de mine? Ce ți-am făcut? Ți-am dat toți banii care au
curs din automat. Ți-am cumpărat pâine și cartofi. De trei zile, n-am făcut duș, ca să-ți
fac economie la apă și curent. Răspunde-mi, Raluca, de ce-ai fugit?

(Râsete și zarvă.)

LUCIAN: Trebuie să vorbim. Acum! Nu ți-ai respectat înțelegerea. Deal-ul nostru a

căzut. Nu-ți mai dau premiul. Gata, am închis tombola și donez banii la un azil de
bătrâni.

(Raluca apare din întunericul parcului. Cântă și dansează, imitând-o pe Dalida.)

RALUCA: „Paroles, paroles, paroles, paroles, paroles/ Encore des paroles que tu sèmes
au vent/ Voilà mon destin te parler...”

LUCIAN: Încetează, că avem treabă! Te-am căutat prin tot orașul!

RALUCA: „Paroles, paroles, paroles/ Écoute-moi...”

LUCIAN: Gata cu distracția! Trebuie să-mi duci un mesaj la Galați!

RALUCA: „Paroles, paroles, paroles/ Je t'en prie...” Cânt mai bine decât Dalida, nu-i
așa?

LUCIAN: Într-un sfert de oră, vine microbuzul de Galați. Uite adresa! (Îi întinde un
bilet.)

RALUCA: (rupe hârtia) „Paroles, paroles, paroles/ Je te jure...”

LUCIAN: Ești beată! Te-ai îmbătat, cotoroanțo!

RALUCA: Te iubesc, Lucică. Te iubesc...

LUCIAN: Lasă-mă dracului cu iubirea! De ce-ai băut?

RALUCA: Pentru că sufăr din dragoste!

LUCIAN: Ești o cotoroanță nebună, mincinoasă și prefăcută.

RALUCA: Așa, așa, lovește-mă și iubește-mă, dragul meu, Lucică!

LUCIAN: Hai, mișcă-te!

RALUCA: Nu mă mișc nicăieri! Mă dor picioarele, mă dor mâinile, mă dor toate oasele!
De cinci zile și cinci nopți mă ții numai pe drumuri. Vreau să dorm, Lucică...

LUCIAN: Trebuie să-mi duci mesajul la Galați!

RALUCA: Nu, nu, nu, niciodată!

LUCIAN: Atunci, nu-ți mai dau niciun premiu!

RALUCA: Nu-mi pasă de premiul tău. Am bani, 86 de euro. Auzi, 86!

LUCIAN: Nu-ți ajung să vezi Roma.

RALUCA: „Paroles, paroles, paroles...”

LUCIAN: Ascultă, femeie, să nu te joci cu mine...

RALUCA: Nici tu să nu te joci cu sufletul meu, Lucică! Eu vreau să trăiesc, auzi? Mie îmi
place viața! Mi-a plăcut să fiu iubită și să iubesc! Sergiu m-a iubit ca un câine. Puiu m-a
tăvălit numai pe biroul lui. Nu m-a satisfăcut niciodată, și m-a bătut de impotent ce era,
dar l-am iertat...

LUCIAN: Ești o curvă.

RALUCA: Gicu m-a iubit ca pe mă-sa. Nici el nu era bun la pat. Titi, of, Titi, dragul meu
Titi, ce m-a mai iubit, ca un dement m-a iubit. Eram ca două animale, care se
împerecheau pe unde apucau! Nicu m-a învățat să beau. Știi ce fain este să ți-o tragi
când bei gin tonic cu gheață și lămâie?

LUCIAN: Curvă nenorocită, pleacă microbuzul!

RALUCA: Pe toți i-am iubit, Lucică!

LUCIAN: Iubești numai banii! Asta știi să faci: să numeri banii și orgasmele pe care le-ai
avut în 35 de ani de contabilitate!

RALUCA: Tu nu te iubești, Lucică. Tu te supui. Auzi? Te supui și te distrugi.

LUCIAN: Ai să pleci chiar acum, cotoroanțo!

RALUCA: Nu mă trimite să negociez cu moartea!

LUCIAN: Te rog, du-te, Raluca!

RALUCA: N-am chef.

LUCIAN: E ultimul drum pe care ți-l cer!

RALUCA: Știu, dragul meu, dar eu vreau să trăiesc.

LUCIAN: O iubesc pe Lidia.

RALUCA: N-o poți salva.

LUCIAN: Du-te! Du-te și salveaz-o!... Eu nu pot. Sunt neputincios și slab... Tot timpul
mă gândesc la ea.

RALUCA: La moartea ei te gândești, Lucică.

LUCIAN: Și la moartea mamei mele m-am gândit, și la moartea tatălui meu m-am
gândit! Amândoi au murit în brațele mele.

RALUCA: Nu ești vinovat de moartea lor.

LUCIAN: Ba sunt! Pentru că nu pot s-o salvez pe surioara mea dragă! De câte ori vine la
București și face chimioterapie, simt că eu sunt în locul ei, că mie mi se bagă în venă
acel citostatic care îi distruge corpul și, atunci, îmi vine să urlu de durere...

RALUCA: Urlă, Lucică!

LUCIAN: Și mă doare atât de rău...

RALUCA: Urlă, Lucică!

LUCIAN: Nu mai pot, nu mai pot să îndur! Nu mai pot să trăiesc cu moartea în suflet!
Nu mai pot! Vreau... vreau... vreau...

RALUCA: Vrei să iubești.

LUCIAN: Vreau să iubesc! Vreau să iubesc! Vreau să iubesc!

(Zarva din parc crește.)

RALUCA: Urlă, Lucică!

LUCIAN: Te rog, du-te la sora mea...

RALUCA: Nu pot, Lucică. Nu pot...

(Raluca se întinde pe bancă.)

LUCIAN: (către vocile din întuneric) Încetați cu gălăgia, derbedeilor! Încetați că vin la
voi și vă sparg dinții!... Dracu’ să vă ia de derbedei!

(Lucian se duce în direcția din care se aud râsetele. Raluca sforăie.)

ACTUL III

Scena 1

În gară. Se ivesc zorile.

LUCIAN: Doamne, Dumnezeule, iartă-mă, Doamne! Iartă-mă, Doamne! Iartă-mă,

Doamne...
(Intră Raluca.)

RALUCA: Aici erai? Pe unde, dracu’, ai umblat toată noaptea? Te-am căutat în tot
orașul. De abia mai respir. Mă doare aici, în coșul pieptului. Ce-oi fi având? Până acum,
n-am suferit de nimic: am o inimă care îmi bate fără palpitații, am un stomac care nu m-
a durut niciodată și plămânii mei n-au respirat fum de țigară. Am scaun regulat în fiecare
zi. Uită-te la picioarele mele! Am dansat la viața mea de-am rupt o sută de perechi de
pantofi, dar nu au reumatism și nici varice. Am fost de fier, Lucică. Poftim, acum mă
doare pieptul, pentru că am alergat după tine, ca să-ți zic ce idee mi-a venit. Vrei să auzi
ideea?

(Tăcere.)

RALUCA: Vindem aparatul. Auzi? Vindem aparatul la licitație și împărțim banii. Dăm
anunț la „Mica Publicitate”: „Vând la licitație cel mai bun automat de cafea din lume, cu
prețul de pornire de 5.000 de euro”. Licitația o facem mâine, la ora 10, uite, aici, în gară.
Ce părere ai, Lucică?

(Tăcere.)

RALUCA: Decât să ne scuipe în fiecare zi câțiva euro, mai bine îl vindem. Eu sunt
convinsă că luăm treizeci de mii de euro. Păi, tu știi cine se va bate pe aparatul ăsta,
Lucică? Băncile, care vor să dea credite în euro, firmele, care sunt vai de mama lor și nu
au numerar, și Trezorieria Statului va licita, Lucică! De ce să ne mai complicăm cu
tombola, cu paharele argintii, cu taloanele trimise prin poștă, cu extragerea în direct la
televiziune? Toate astea costă. Ieși mai ieftin cu licitația! Eu zic că putem să scoatem
chiar și o sută de mii de euro. E genială ideea mea, nu-i așa?

(Tăcere.)

RALUCA: Da’ unde e aparatul? Unde l-ai pus? Să nu-mi spui că l-ai lăsat pe peron!...
Nici acasă nu l-am văzut. Am trecut și prin parc... Costumul tău de furlandisit e varză. Și
tu arăți de parcă te-a lovit locomotiva.

(Tăcere.)

RALUCA: Vai de mine! Derbedeii! Derbedeii ți-au furat aparatul! Nenorocire! Nenorocire!
Ajutor, poliția! Poliția! Săriți, mi-au furat aparatul! Poliția!

LUCIAN: Taci!

RALUCA: Lasă-mă să mă uit la tine! Ți-au spart capul? Ți-au zdrobit nasul? Te-au lăsat
fără dinți? N-ai nimic! Dar meritai să-ți spargă capul, nasul și dinții, papagalule! Ești un
papagal! Papagalule!

LUCIAN: Erau mulți și era întuneric. Mi-au dat cu ceva în cap și am căzut.

RALUCA: Trebuia să-ți taie capul! Poliția! Poliția! Am fost jefuită!

LUCIAN: Să-l căutăm, sigur l-au abandonat pe undeva! Du-te în parc și caută-l! Apoi, ia
la rând toate containerele de gunoi. Vezi și la ieșirea din oraș.

RALUCA: Îl căutăm degeaba, derbedeii ne-au luat toții banii.

LUCIAN: Nu pot să-l deschidă, pentru că n-au codul.

RALUCA: L-au tăiat cu aparatul de sudură.

LUCIAN: E blindat ca un seif. L-am cumpărat de la un distribuitor italian, chiar de la

Roma. Te duci și-l cauți și prin piață. Dacă nu-l găsești, dai un anunț la mica publicitate:
„Pierdut automat de cafea pe numele Lucian Coffe. Ofer recompensă.”

RALUCA: Tu îți bați joc de mine, Lucică?

LUCIAN: Nu, nu-mi bat joc, doamna Raluca.

RALUCA: Nu uita că ai să-mi dai 5.000 de euro. Sunt banii mei! Ba nu, 5.000 fără 86,
cât mi-au curs până acum din aparat, fac 4.914 euro. Dă-mi banii, escrocule, 4.914
euro!

LUCIAN: N-am niciun ban.

RALUCA: Atunci, te reclam la Poliție și te bag în pușcărie pentru înșelăciune!

LUCIAN: Mi-e dor de Miruna.

(Tăcere.)

RALUCA: Pleci? Pleci cu personalul de București?... Mă doare coșul pieptului. Uite aici
mă doare! Pune mâna, Lucică! Pune mâna...

(Lucian refuză și se așază în fața casei de bilete, așteptând să se deschidă.)

Scena 2
În gară. S-a luminat. Lucian și Raluca stau pe o bancă, parcă ar aștepta să tragă trenul
la linie.

LUCIAN: E șapte și jumătate. Mă bărbieresc. Lumina din baie bate în camera ei. O aud
cum respiră... Bună dimineața, Miruna! S-a făcut dimineață! Gata, trebuie să mergem la
grădiniță! Deșteptarea!... Nicio mișcare. Trag apa la closet, poate se trezește. Arunc o
privire în cameră. Doarme pe spate, cu pumnișorii strânși. Respiră pe gură... Hai,
Miruna! Hai la grădiniță! E târziu și ne ceartă doamna, dacă întârziem! Deșteptarea!...
Deschid robinetul mai tare și îmi spăl obrajii... Plec la firmă și te las singură, Miruna! Și
mama a plecat la firmă. Hai, Miruna! Deșteptarea! Vino și spală-te pe față, ca să
alungăm somnul!

RALUCA: Eu nu mai vreau să mă duc la grădiniță.

LUCIAN: Încremesc. Ce să-i răspund? Că trebuie să inspectez 28 de automate de cafea?

Să verific dacă operatorii de teren și-au făcut treaba? Nu am timp s-o conving... Trebuie
să mergem, Miruna!

RALUCA: Nu mai vreau la grădiniță!

LUCIAN: Azi, o să faceți ursuleți din plastilină. Mama ți-a cumpărat o cutie nouă cu
plastilină. Uite cutia! Îți place?

RALUCA: Îmi place! E minunată! Și-o să-l fac pe Jerry, pentru că mie îmi place Jerry
mai mult decât Tom...

LUCIAN: Hai, Miruna, îmbrăcarea!... Coborâm cu liftul. Ieșim în fața blocului. Palma ei
caldă în palma mea rece. O țin de mână și o aud șoptindu-mi...

RALUCA: Mă doare.

LUCIAN: Scuză-mă, Manuela!... Slăbesc strânsoarea mâinii și șoldul ei se lipește de

corpul meu. Mergem pe bulevard. Ea, cu privirea înainte. Eu, uitându-mă la buzele ei.
Îmi vine să mă opresc și s-o sărut. Mă opresc, îi duc mâna la spate și o sărut. Mergem
înainte, cu palmele încleștate. Are degete lungi și reci... Am 47 de ani și mi-e teamă că
n-o să mai am timp să te iubesc, Manuela!

RALUCA: Iar eu am 45 și, în curând, o să intru la menopauză. Vei fi prietenul meu cel
mai bun și la 70 de ani.

LUCIAN: Îmi vine s-o sărut pe gât.

RALUCA: Sărută-mă!

LUCIAN: Dar nu-mi vine decât s-o mușc de gât. Îi țin palmele în palmele mele deasupra
capul. Pulpele Simonei se freacă de șoldurile mele. Mă pregătesc să ejaculez, dar n-o
sărut pe gât, acolo unde îi place. Vreau s-o mușc când ajunge la orgasm. Vreau s-o
mușc până la sânge.

RALUCA: Mușcă-mă!

LUCIAN: Așteaptă-mă și pe mine, Simona!

RALUCA: Cum să te aștept, dacă ești atât de imobil? Mai bine mă masturbez sub duș!

LUCIAN: Mâinile i-au transpirat. Și-a uitat mănușile la spital. Sau în taxi? O oră și
jumătate am făcut de la Spitalul Fundeni până la Gara de Nord, prin viscol și nămeți.
Bine că am ajuns în gară! I-am găsit un loc pe scaun, în sala de așteptare de la clasa a
II-a. Ce noroc! Oamenii stau în picioare... Lidia, hai acasă la noi, pleci mâine la Galați,
când se potolește viscolul!

RALUCA: Vreau să ajung acasă.

LUCIAN: Vrea să plece cu citostaticele în sânge, cu riscul de a crăpa în tren.

RALUCA: A tras trenul?

LUCIAN: Ies din sala de așteptare și mă strecor printre oameni și bagaje până la panoul
înghețat. Viscolul bate în mulțimea de oameni și bagaje care așteaptă să tragă trenurile
în gară. Rapidul de Galați trebuia să fi plecat de o oră, dar nici n-a fost tras la peron.

RALUCA: Du-te acasă și ai grijă de Miruna!

LUCIAN: Nu mă duc. Stau cu tine până urci în tren. Ți-e rău?

RALUCA: Vreau niște apă.

LUCIAN: Mă așez la coadă la un chioșc, pentru o sticlă de apă plată. Și dacă o să cadă
acum? Dacă o lasă inima? Dacă moare aici, pe viscolul ăsta? Ce mă fac cu tine, surioara
mea dragă? Ce mă fac, draga mea Lidia?

RALUCA: Au anunțat trenul!

LUCIAN: De unde știi?

RALUCA: Au anunțat la stație. Unde ai fost?

LUCIAN: Uite apa! Hai la tren!... O prind de mână și o trag printre oameni, călcând
peste bagaje. Hai, Lidia, să prindem locul! Sigur nu vrei să rămâi peste noapte la noi?

RALUCA: Nu!

LUCIAN: Alergăm la peron. O urc în tren. Geamul este înghețat și nu pot s-o văd.
Viscolul mă alungă. Dacă ar rezista până la Galați. Dacă ar rezista până la casa ei. În
casa în care a murit mama și tata. Dacă ar rezista... Trenul se urnește împotriva
viscolului. O sun pe mobil, dar nu mai are baterie. În pizda mă-sii de viață! Cobor în
metrou. Îmi simt palmele uscate și degetele paralizate. Mă întind în pat. Stau cu ochii
deschiși toată noaptea. Te urăsc, bunule Dumnezeu! Te urăsc pentru suferința surioarei
mele! Te urăsc pentru că i-ai luat zilele. Pentru că i-ai dat singurătate, nefericire și i-ai
luat bucuria vieții la 43 de ani. Te urăsc și te desfid!...

RALUCA: Uite aici mă doare, în piept! Pune mâna, Lucică! Pune mâna!

(Lucian pune mâna pe pieptul Ralucăi.)

RALUCA: Și nu fi necredincios, ci credincios...

LUCIAN: A doua zi, deschid calculatorul și verific mailul. Mi-a scris! Mi-a scris!

RALUCA: Știu că te-am ținut în tensiune, dar trebuia să plec. Trenul a fost plin de
oameni. Am ajuns târziu, în noapte. Dimineața, strălucea soarele. Am dat zăpada din
balcon și de la ferestre. Era ca în basme. Nu știu cum să-ți spun, dar sunt atât de fericită
pentru fiecare zi pe care o trăiesc.

(Tăcere.)
RALUCA: Lucică! Lucică! Auzi, Lucică? Eu mă urc în tren și mă duc la Galați. Spune-mi
mesajul! Spune-mi!

LUCIAN: Hai să plecăm la Roma!

Scena 3

E noapte. Raluca stă pe o bordură, în intersecția luminată de felinare.

LUCIAN: (cântă în mijlocul străzii, de parcă s-ar afla pe o scenă) „Tu che mi bevi nel
caffe'/ tu in ogni uomo vedi me/ tu che mi porti via con te...”

RALUCA: (aplaudă) Toto! Toto Cutogno!

LUCIAN: (cântă refrenul) „Innamorata, innamorata, innamorata...”

RALUCA: (cântă) „Innamorata, innamorata, innamorata...”

(Lucian o invită la dans. Amândoi dansează și cântă. La sfârșitul melodiei, Lucian îi

sărută mâna.)

RALUCA: Bella, bellissima, Titi ! Bellissime canzone! Sei un grande, Titi!

LUCIAN: Scuză-mă! Trebuie să mă duc undeva. (Pleacă.)

RALUCA: (fredonează și dansează) „Innamorata, innamorata, innamorata...” (Lucian se

întoarce. ) Of, Titi, m-ai amețit. Nici nu mai știu unde mă aflu!

LUCIAN: Suntem la intersecția Via Sistina cu Via Francesco Crispi. Dacă o luăm înainte
pe Via Sistina, ajungem la Trinita del Monti. Acolo putem să stăm pe trepte și să
admirăm luminile de pe Via Borgogna.

RALUCA: Să admirăm luminile! Ah, de abia mă mai țin picioarele! Dar am să te urmez
până la capătul Romei, dragul meu Titi!

LUCIAN: Vrei să bem un pahar cu vin?

RALUCA: Nu, nu, că amețesc și nu mai sunt bună de nimic.

LUCIAN: Un pahar cu apă?

RALUCA: E scump, costă un euro. Am văzut la prânz cât ne-au costat băuturile la
restaurantul ăla...

LUCIAN: De la Trinita del Monti, o luăm spre Villa Medici, care e foarte aproape.
RALUCA: Villa Medici!

LUCIAN: Iar mâine... (scoate din buzunar două bilete) Mâine seară, mergem la un
concert de Mozart!

RALUCA: Ah, Mozart! Ce se cântă?

LUCIAN: E o surpriză.

RALUCA: Pot să țin eu biletele?

LUCIAN: Te rog.

RALUCA: (ascunde biletele în poșetă) Ești adorabil, dragul meu Titi!

LUCIAN: Draga mea Raluca!

RALUCA: Ce minunat este să trăiești la Roma! Știi, când mă gândeam la tine în fiecare
zi, simțeam că zbor, așa de tare te doream. Dar reveneam cu picioarele pe pământ și îmi
spuneam: trebuie să trăiești, Raluca!, trebuie să trăiești, Raluca!, trebuie să trăiești,
pentru că Titi, de acolo, de sus, va fi fericit să te vadă că trăiești. Ah, de ce-ai fugit de
mine, Titi?

LUCIAN: N-am fugit de tine. Am venit aici, ca să mă operez. Am găsit niște medici
foarte buni.

RALUCA: Și ce-ai făcut în toți acești 20 de ani? De ce nu mi-ai dat un semn, un telefon,
un mesaj? De ce nu mi-ai scris un rând, pe o ilustrată? De ce, dragul meu Titi?

LUCIAN: Am dus-o greu: boală, operații, analize, tratamente...

RALUCA: Și ce-ai muncit aici? Ți-ai găsit un post de director, nu-i așa? Să nu-mi spui că
te-ai îndrăgostit de contabila-șefă!

LUCIAN: Am fost operator de teren la o firmă de automate de cafea.

RALUCA: Adică, aveai grijă de acele aparate care toarnă cafeaua și ceaiul în păhăruțe
argintii.

LUCIAN: Da, de unde știi?

RALUCA: Și tu aveai toate codurile, ca să deschizi aparatele și să le alimentezi cu apă și

cafea.

LUCIAN: Nu ți-ai pierdut simțul umorului.

RALUCA: De ce nu mi-ai scris, Titi? De ce m-ai făcut să cred că ai murit? De ce a trebuit

să aștept 25 de ani, ca să ne întâlnim din întâmplare aici, la Roma?

LUCIAN: Nu-mi cere explicații!

RALUCA: Dar mi-ai promis că mă duci la Roma! Mai ții minte?

LUCIAN: Ți-am mărturisit din prima clipă că sunt bolnav și că trebuie să mă operez. Să-
ți amintesc ce m-ai întrebat?

RALUCA: Mă doare pieptul. Pune mâna, Titi, simt că mi se zbate ceva aici!

LUCIAN: „Cât costă operația, Titi?” Asta a fost tot ce mi-ai zis. Și te-ai întunecat la față.
M-ai văzut dintr-o dată în pijamale, nebărbierit și neputincios, urinând din sfert în sfert
de oră. Te-ai văzut cum îmi schimbi scutecele și chiloții murdari, cum îmi suporți
putoarea de pișat, cum bagi în mașina de spălat așternuturile pătate de urină, te-ai
văzut ținându-mi plosca și trezindu-te noaptea din cauza gemetelor mele. Te-ai văzut
legată de un bărbat distrus. Dar cel mai tare te-a întunecat imaginea ta de femeie
disperată și chinuită.

RALUCA: Aș fi făcut totul pentru tine, dragul meu Titi!

LUCIAN: Nici două zile n-au trecut de când m-au schimbat din funcția de director...

RALUCA: Nicu a fost un bețiv de doi lei!

LUCIAN: Și te-ai culcat cu el...

RALUCA: Un bețivan ordinar! Mă punea să beau gin tonic cu gheață și lămâie.

LUCIAN: Și ți-ai pus-o cu bețivanul!

RALUCA: Da, ca să-mi păstrez scaunul de contabil-șef! Da, mi-am pus-o, ca să mânânc
o pâine! Da, mi-am pus-o și cu tine, ca să nu mă înlocuiești cu una mai tânără! Eu am
fost o contabilă care nu era membră a partidului comunist. Eu n-am fost promovată pe
baza carnetului de partid ca voi, directorii generali, niște libidinoși, niște papă-lapte,
niște bădărani! Eu mi-am făcut meseria! Și, ca să fiu lăsată să mi-o fac, m-am futut cu
toți directorii de la Electroaparataje! Dacă m-ai fi iubit, m-ai fi luat cu tine la Roma, Titi!

LUCIAN: E Roma mea! A mea!... Iartă-mă, trebuie să mă duc undeva. (Pleacă din
intersecție.)

RALUCA: (fredonează) „Innamorata, innamorata, innamorata...”

(Se aude motorul unei mașini.)

RALUCA: (cântă și urmărește apropierea mașinii) „Tu che mi bevi nel caffe'...” Hei! Hei!
Oprește! Oprește microbuzul, că te ia dracu’! (Fuge către mașina care a frânat undeva,
în intersecție.) Ăsta e microbuzul de Galați? Cât costă biletul? Vreau să-mi faci o
reducere de 60%, că sunt pensionară!... Auzi, șefu’, tu ai foaie de parcurs pentru Galați?

Scena 4
În gară. Raluca și Lucian stau pe o bancă.

VOCE: (la difuzorul gării) Trenul personal se află garat la linia trei și va pleca în direcția
Pitești-Titu-București Nord.

LUCIAN: Am să fac așa cum mi-ai spus: dintr-o sută de lei câștigați pe zi, 75 de lei îi
dau băncii și 25 de lei îi pun în contul de economii. În doi ani, îmi voi plăti toate
datoriile... Crezi că Lidia va mai trăi doi ani?

(Tăcere.)

LUCIAN: Am să negociez și cu interlopii, să-mi scadă taxa de protecție. Am să renunț la

operatorii din București, îmi iau un scuter și mă duc la fiecare automat, și-l umplu cu apă
și cafea. Ai să vezi, o să mă pun pe picioare, mă întorc și-o să-ți dau premiul de cinci mii
de euro. Ce zici?

(Tăcere.)

LUCIAN: Am să fiu așa cum ți-ai închipuit tu: un bărbat fericit, care a ales să trăiască în
armonie cu ura, cu furia, cu moartea...

(Tăcere.)

LUCIAN: (îi pune mâna pe piept) Te doare?

(Tăcere.)

LUCIAN: Pentru ultima oară te întreb: Lidia trăiește?

RALUCA: Sora ta... (sare de pe bancă) Bună ziua, doamnelor și domnilor! Bine ați venit
la licitația celui mai bun automat de cafea din lume!

(Raluca se postează lângă casa de bilete. Câțiva tineri aduc automatul de cafea și-l așază
lângă ea.)

RALUCA: Vă mulțumesc, derbedeii mei dragi!

LUCIAN: Derbedeii ăștia m-au bătut și mi-au furat automatul!

RALUCA: Doamnelor și domnilor, licitația e deschisă! Sunt onorată de prezența

dumneavoastră, domnilor bancheri! Domnule trezorier al Băncii Naționale, vă rog să luați
loc aici! Succes, domnilor șefi de companii! V-am rezervat locuri în față, doamnelor de la
fundațiile de caritate!

(Oamenii se adună în jurul automatului.)

LUCIAN: M-ai mințit, cotoroanțo!

RALUCA: Aveți în față automatul care oferă cea mai bună cafea: Lucian Coffe! Dar nu
numai atât, produce și cel mai bun ceai de mentă din lume.

LUCIAN: (încearcă să ajungă la Raluca, dar tinerii nu-l lasă) Un cuvânt! Spune-mi un
cuvânt despre Lidia!

VOCE: (la difuzorul gării) Trenul personal, garat la linia trei, pleacă peste cinci minute în
direcția Pitești-Titu-București Nord.

RALUCA: Automatul-minune este fabricat la Roma! Da, da, la Roma, într-un atelier aflat
la intersecția Via Sistina cu Via Francesco Crispi!

(Oamenii aplaudă.)

LUCIAN: Minte! Minte cu nerușinare! Eu sunt Lucian Hulea și am cumpărat automatul de

la un distribuitor italian cu sediul în București!

RALUCA: Când automatul se golește de cafea și de ceai, ce credeți că pică în fiecare zi

prin acest orificiu? Ce credeți? Fise de un euro! Bani adevărați! Da, da, doamnelor de la
fundațiile de caritate, v-ar prinde bine un pumn de fise, nu-i așa? Nu mă credeți? Nu mă
credeți, domnilor bancheri? Să vă spună acest domn, în costumul de furlandisit! (Arată
spre Lucian.)

LUCIAN: O minciună ordinară! N-o credeți pe cotoroanța asta! E nebună!

RALUCA: Și când nu mai pică euro, ce credeți că oferă automatul nostru?

LUCIAN: Automatul e stricat, e distrus, e mort!

RALUCA: Dragoste! Da, da, dragoste! Să facem o demonstrație, doamnelor și domnilor!

LUCIAN: Își bate joc de voi! Și pe mine m-a păcălit! Mi-a spus că îmi duce un mesaj la
sora mea de la Galați și...

TÂNĂRUL 1: Taci, băi, furlandistule, că-ți dau una în cap!

RALUCA: Iată o bancnotă de un leu! (O introduce în fanta aparatului și apasă

butoanele.) Iată și ceaiul de mentă în paharul argintiu, cel mai bun din lume! Beți! Beți!
Ceaiul ăsta vindecă bolile de stomac și crește libidoul!

LUCIAN: Este o curvă! Și-a tras-o cu toți directorii de la Electroaparataje!

TÂNĂRUL 2: Taci, băi, că te sparg la nară!

RALUCA: (împarte paharele argintii) Beți! Beți ceaiul și păstrați paharele! Trimiteți
codurile înscrise pe paharele argintii la marea tombolă și puteți câștiga două bilete la
concertul simfonic extraordinar de la Roma! (Arată două bilete.)

TÂNĂRUL 1: Ce se cântă?
RALUCA: Cum ce se cântă? Recviemul lui Mozart!

TÂNĂRUL 2: Nașpa! Nu mă bag! (către Lucian) Te bagi, furlandisitule?

LUCIAN: (împiedicat de cei doi tineri) Sunt biletele mele! Sunt biletele mele! Te urăsc,
cotoroanțo!

RALUCA: În continuare am să vă arăt cum pică fisele de un euro! Se testează codul PIN,
care este secret, și, iată, aparatul s-a deschis!

LUCIAN: Simona ți-a spus codul!

RALUCA: Iată banii! Sunt cinci mii de euro. (Scoate din interiorul aparatului un săculeț
de monezi și un teanc de bancnote.)

LUCIAN: Sunt banii mei! Eu i-am ascuns acolo! Sunt banii pentru Lidia, surioara mea!

TÂNĂRUL 1: (îl lovește pe Lucian) Ți-am spus, băi, să taci? Gura!

RALUCA: (aruncă banii) Doamnelor și domnilor, să înceapă licitația!

(Oamenii se reped să adune banii. Îmbulzeală, chiote, țipete și înjurături.Raluca se

prăbușește.)

LUCIAN: Raluca! Raluca! Tu ai înmormântat-o pe Lidia? Tu?

RALUCA: Mă doare aici, în coșul pieptului... Pune mâna, Lucică!

LUCIAN: Doamne! Doamne, ajut-o pe Raluca! Doamne, Dumnezeule ajut-o și ocrotește-

o pe Raluca!

RALUCA: Simți? Simți cum se zbate, Lucică?

LUCIAN: (pune mâna) Cine se zbate?

RALUCA: (închide ochii) Viața mea.

Trandafirul de sens giratoriu, de Laurentiu Budau

Motto: “Uneori, privindu-se într-o oglindǎ perfectǎ, fiinţele neliniştite pot deveni chiar
ele înseşi.” - L a u r e n ţ i u B u d ǎ u

PERSONAJELE -
ROZA
BADALASSI TESORO AMEDEO

Note de autor
1.Toate citatele existente în piesǎ sunt preluate din Biblie, versiunea Bartolomeu Anania
(Vechiul Testament, Capitolul I - Istoria Susanei).
2.În cazul în care ar putea apǎrea dificultǎţi - de cu totul altǎ naturǎ decât cele estetice -
în receptarea acestui text, se pot înlocui cu succes cuvintele Amos, cu Charley şi Tel
Aviv, cu Boston.

Scena 1

(Badalassi Tesoro Amedeo)

BADALASSI TESORO AMEDEO: (în pragul prăvăliei sale de la periferia Romei, cu

spatele la public) Toţi, toţi, toţi mă furaţi! Azi aşa, mâine aşa, dar pânǎ când? ...Cum de
unde ştiu? Cum de unde să ştiu? Prostul de Badalassi Tesoro Amedeo să nu ştie? Prostul
de licenţiat, Badalassi Tesoro Amedeo să nu ghicească? Doar am terminat, ce-i drept
acum la bătrâneţe, Universita degli Studi di Siena; şi nu am fost, dragilor, chiar printre
ultimii... Gata, mi s-a umflat rânza! Gata, mi s-a pus în sfârşit pata! De azi înainte, gata
cu caietele, cu celebrele caiete! Inventar, inventar şi iar inventar! De aia, fraţilor! Să
mergeţi tot cârdu’ la ăia de la supermarketul Tonnino, să faceţi figuri, să vă buluciţi toată
hoarda să vă dea pe caiete! Să mergeţi cu japca la ăia de la supermarketul Aurora să vă
dea pe caiete! Să mergeţi, la toate supermarketurile posibile şi imposibile care m-au
încercuit, să vă dea toate rahaturile de care aveţi nevoie pe caiete!
Ehei! Câţi şerpi rebegiţi n-am încălzit eu la sânul meu! Câte vulpi hăituite nu le-am
adăpostit în magazia mea de biscuiţi! Bagă la cap, neamule: omul e cel mai parşiv şi mai
feroce dintre toate animalele pe care le-am întâlnit. Îl ajuţi să iasă din groapa cu fecale
în care trândâveşte, îi scoţi spinii ciopor din cǎlcâie, îl tunzi şi îi faci perciunii la modǎ, îl
speli, îl îmbraci cât mai creştineşte, îi dai să-şi umple ghiozdanul pân-aproape să-i
pocnească închizătorile, te străduieşti să vorbeşti frumos cu el şi să-l faci să înveţe
italiana academicǎ fără cusur, ca sǎ nu-l ia carabinierii la ochi; şi el, hiena, în tot
răstimpul ăsta sacru, nu se gândeşte decât cum să i-o tragă mai abitir lu’ nevastă-ta ori
fie-ta (noroc că m-a ferit viaţa de aşa mǎreţe daruri!) în toate găurile posibile şi
imposibile, ori cât de largă şi cu model să-ţi facă tăietura la gât. (râsete răutăcioase,
nelocalizabile)
Gata, m-am săturat, intrigranţilor! Puşlamalelor! De toţi! De absolut toţi! Inventar! Şi ce
dacǎ nu-i ora, eu hotǎrǎsc de azi înainte când e ora! La Badalassi se dǎ de azi înainte ora
exactǎ. Schimbaţi-vă, termitelor, fraierul! Out! Inventar! De azi înainte îmi fac inventarul
ori de câte ori am eu chef într-o zi, ori de câte ori mi se pune pe chelie cǎ mǎ furaţi. De
şapte ori, de o sută de ori; de câte ori vor muşchii mei, muşchii atrofiaţi ai lui Badalassi,
ai bǎtrânului Badalassi!... Aţi înţeles? Astea sunt regulile, noile reguli ale prăvălierului
Badalassi, ale cinstitului Badalassi.... Nu vă convine, dragilor, cumpăraţi cash ori cu
miraculosul card de plastic al Fiarei care deschide toate uşile alea blindate (dacă-l aveţi,
dacă-l veţi avea vreodată!) de la mieroşii de alături... şi pot să pun pariu că nici măcar
nu aveţi vreo minimâ şansă să treceţi de uşile lor rotitoare pentru că ăia sunt mai
deştepţi şi mai perfecţionaţi în câinoşenia lor decât mine; cu toate camerele lor super
performante şi-au pus un carton mare la intrare pe care au scris măreţ cu plaivazul că
au dreptul să-şi selecteze onorata clientelă. “Clientul este stăpânul nostru!”, au scris
minciuna asta sforǎitoare la raionul de cârnaţi albaştri. “Dacă clientul nostru, stăpânul
nostru, vrea unul dintre expusele covoarele noastre fiţoase gǎinǎţate şi noi nu-l avem pe
stoc, atunci noi ne facem preş şi luntre să i-l aducem, taman de la capǎtul lumii, în
maximum 24 de ore! Dacă nu i-l aducem în maximum 24 de ore, atunci clientul nostru
este îndrituit sâ primeascâ moca mostra expusǎ, iar noi ne obligǎm, ca nişte cretini prinşi
cu gâsca în ofsaid, sǎ retragem definitiv produsul din oferta noastrǎ!” au scris la raionul
de covoare, “Dacă...”, dar ce-mi mai rǎcesc gura de pomanǎ; voi n-o să aveţi niciodată
ocazia să vedeţi ce nǎzdrǎvǎnii scriu ǎia acolo, pentru că nu veţi reuşi să treceţi never cu
boarfele şi meclele voastre anacronice de tâmpita aia de uşă de cristal
rotitoare... (râsete răutăcioase, nelocalizabile)
Nu e clar? S-a terminat cu reducerile! Gata, gata! S-a terminat cu pomana! Pomană este
la subsolul bisericii din centru, da, da acolo la măicuţele rubiconde. Da, da, la San
Antonio Grande, acolo e pomana adevǎratǎ. Numai că, acolo, nu mai alegeţi şi nu mai
faceţi fiţele de doi bani aşa cum fâceaţi la mine, pentru cǎ acolo se face pomana ca la
carte. Aia deşteaptǎ. Primiţi când vi se dǎ, ce vi de dǎ... dacă vi se mai dǎ. Programare,
nenică, totul cu programare, pomanǎ cu programare c-aşa e la biserica asta. Credinţă
universală şi disciplină occidentală. Iei pachetul împachetat şi sigilat, dai frumos cu bǎţu’
în dreptul tǎu şi o tai rapid să eliberezi locul pentru alt alt pomanagiu notoriu care dǎ
târcoale; asta dacă nu te pun mai înainte să joci vârtos mătura tocitǎ prin curtea
pietruitǎ, sǎ cari sutele de saci cu boarfe duhnitoare ori să speli latrinele alea comune
până dai musai de ceva care a fost, odatǎ, alb... Mai ai dreptul să mai apari luna viitoare,
în ziua haş, la ora haş, nu în fiecare zi ca la mine, ca la prostul de Badalassi... Clar, nu?

Scena 2

(Badalassi Tesoro Amedeo, Roza)

BADALASSI TESORO AMEDEO: Ce, pentru tine, drăguţă, anunţul general nu e

valabil?! Vrei unul special? Vrei unul cu dedicaţie? Crezi cǎ ne jucǎm cu anunţurile, ca sǎ
ne aflǎm doar aşa în treabǎ? Vezi că mă dai jos! Inventar am zis, drăguţă, inventar!
Chiuso per ferie! Si capisce? *
ROZA: Chibrit!
BADALASSI TESORO AMEDEO: N-avem “chibrit”, drăguţă, n-avem peşte, avem
brichete violete pentru fete!
* Plecat în concediu! Ai priceput? (ital.)
ROZA: Chibrit, nu brichet! Chibrit!
BADALASSI TESORO AMEDEO: Fată! E închis, ai înţeles? Inventar!
ROZA: Nu brichet! Chibrit aprinde foc! Sfâr, sfâr!
BADALASSI TESORO AMEDEO: Aşa n-o mai scoatem în veci şi de-a pururi la capăt!
Dacă nu poţi să pronunţi “chibrituri”, dacă nu poţi să pronunţi “brichetă”, cred că toate
celelalte cuvinte pe care încerc să ţi le spun sar pe urechile tale ca nişte bile de oţel pe o
tobă de gips... Du-te iute la raftul din spate, să nu te vadă ceilalţi că fac pentru tine o
excepţie, o micuţǎ şi ultimǎ excepţie... Da, da, ăla, ultimul... şi ia-ţi de acolo o brichetă
de 30 de eurocenţi. că văd că atâţia bani ai în mânuţă... Una singură, ai înţeles?!
ROZA: Doi brichet?!
BADALASSI TESORO AMEDEO: Nu “doi brichet” ci una singurǎ. “Un brichet.” Da, da, o
brichetă asiaticǎ cu pokemoni bulbucaţi... Ce te tot moşmondeşti? Nu acolo! Ăla e raftul
cu lapte praf, brichetele sunt mai încolo, toanto...
ROZA: Scuze!
BADALASSI TESORO AMEDEO: Achitat! Nu cumva să le spui jefuitorilor ălora că ţi-am
permis ca sǎ intri aici, cǎ ai cumpărat de la mine “brichet”... Ascunde bine!
ROZA: Scuze!
BADALASSI TESORO AMEDEO: Stai să-ţi dau şi restul... Unde te grăbeşti?!
ROZA: Scuze!
BADALASSI TESORO AMEDEO: Şi încă un sfat. De data asta fără bani. Ştii câte grade
a anunţat pentru astăzi mincinoasa de la Meteo-Roma, fată?
ROZA: Scuze!
BADALASSI TESORO AMEDEO: 42! Ai înţeles?! 42!!! La umbră! Şi tu umbli înfofolită
ca nebuna, de parcă am fi în postul Crăciunului... Ce e cu hainele astea exagerat de
groase de pe tine? Nu vezi că eşti ca o roşie şi transpirată toată? (cu o undă de
compasiune) N-ai cu ce să te îmbraci? Aşa-i? Asta trebuie să fie.
ROZA: La tine cald! La tine ventilator! Bun! La mine unde doarme frig! Bâr-bâr! La mine
unde doarme, curent. Bum-bum! La mine unde doarme, godin rece. Bim-bam! De asta
trebuie brichet, mult brichet! (iese grăbită)
BADALASSI TESORO AMEDEO: (privind lung în urma ei) Ciudat! Puteam să jur că
adineauri erau patru cutii de lapte praf pe marginea asta şi acum nu sunt decât două...
Îmbătrâneşti, Badalassi. Cǎtinel, cǎtinel, moşulicǎ... Ce-ai avut şi ce-ai pierdut?! Ia-o
uşurel... Ai luat-o razna... Hopa! Vezi numai hoţi peste tot, numai escroci
metamorfozabili... Hopa! Strǎina, fata asta înfofolitǎ, avea un chip trist, ca de înger
cǎzut... şi dacă pretinzi că te pricepi cât de cât la tot soiul de oameni, trebuie să cauţi
musai în altă parte... poate în catastifele tale îngǎlbenite, poate în Biblia ta şubrezitǎ de
vremuri o sǎ-ţi gǎseşti toate rǎspunsurile...

Scena 3

(Badalassi Tesoro Amedeo)

BADALASSI TESORO AMEDEO: (citeşte rar) În Babilon locuia un om care se numea

Ioachim. El şi-a luat femeie, al cărei nume era Susana, fiica lui Hilchia, foarte frumoasă
şi cu frică de Dumnezeu – căci părinţii ei, drepţi fiind, îşi învăţaseră fiica după legea lui
Moise. Ioachim era foarte bogat şi avea o frumoasă grădină chiar alături de casă. La el
se adunau Iudeii, căci el se bucura de cinstire mai mult decât toţi ceilalţi. În anul acela
au fost rânduiţi să fie judecători doi bătrâni din popor, de vreme ce Domnul zisese că a
ieşit fărădelegea din Babilon, din bătrânii judecători care păreau că ocârmuiesc poporul.
Aceştia rămâneau la casa lui Ioachim, iar la ei veneau toţi cei care aveau vreo pricină de
judecat. Când poporul pleca, la amiază, atunci ieşea şi Susana să se plimbe în grădina
soţului ei. Iar cei doi bătrâni o vedeau în fiecare zi ieşind şi plimbându-se; aşa li s'a
aprins pofta după ea. Gândul li s'a răzvrătit, iar ochii li s'au întors în aşa fel, încât să nu
vadă cerul, şi nici să-şi amintească de judecăţile cele drepte. Cu toate că amândoi erau
răniţi de pofta pentru ea, nu şi-au spus unul altuia zbuciumul, fiindu-le ruşine să-şi
mărturisească pofta, că adică voiau să se împreuneze cu ea. Şi zi după zi pândeau, cu
sârguinţă, s'o vadă.

Scena 4

(Badalassi Tesoro Amedeo, Roza)

BADALASSI TESORO AMEDEO: Hopa! Tot tu, arătanie?! Acu’, ce dracu mai pofteşti?
Lasă-mă să ghicesc... Nu cumva te pomeneşti că tot “chibrit”, ca săptămâna trecută?
ROZA: Chibrit nu, brichet da. Chibrit rău, brichet bun. Brichet bun ţine mult. Chibrit rău
ţine puţin. Chibrit rău nu place apă... Doi brichet!
BADALASSI TESORO AMEDEO: Mǎi sǎ fie! (mucalit) Se vede că toate femeile - cărora
nu li se face din când în când câte o revizie mai serioasă la instalaţie - au o problemă
gravă cu centrala termică... Nu te coci, fată, cu paltonul ăla gros de pe tine? Nu te coci,
fată, cu cizmele de cowboy, cu puloverele alea împletite pe gât, cu mănuşile groase de
mohair? Îţi spune ceva luna august? Îţi spune ceva cuvântul vipie? Spune-mi, cuvântul
gustar, cuvântul săcelar îţi spune ceva, dacă nu cumva sunt indiscret?
ROZA: Doi brichet! Bum-bum!
BADALASSI TESORO AMEDEO: Da, da, observ cǎ ne înţelegem foarte minunat, chiar
admirabil, adicǎ deloc... Spalǎ-te cu temei la maimuţǎ şi ia şi tu o fustiţă de-o palmă pe
tine, una roşie care să-i facă pe bărbaţii tineri, cu cheag şi dornici de însurǎtoare de pe
aici, să alerge în spatele tău cu limba scoasă şi cu prohabul desfăcut... Ia şi tu o bluziţă
străvezie prin care să ţi se vadă lămâile; de să-şi strepezească toţi dinţii ivorienii ăia
musculoşi care frământǎ toată ziulica asfaltul de la noul, de la mǎreţul sens giratoriu.
ROZA: Doi brichet!
BADALASSI TESORO AMEDEO: Lasă-mă, fatǎ! Du-te iute la raftul din spate, să nu te
vadă ceilalţi că fac pentru tine o excepţie, o micuţă şi ultimă excepţie... Da, da, încă îi
mai ţin la respect pe hoţomanii ăia până cădem la pace... Da, da, n-am apucat sǎ mai
schimb becul, da, da, acolo, te descurci tu, ultimul raft, du-te repejor la raftul din fund şi
ia-ţi de acolo o brichetă de 30 de eurocenţi, că văd că atâţia bani ai în mână... Una
singură, una asiaticǎ, una cu Rambo III, ai înţeles?!
ROZA: Doi brichet asiaticǎ. Una Rambo, douǎ pokemon.
BADALASSI TESORO AMEDEO: Ne, ne, ne, ne, ne! Nu ţine vrǎjeala! Văd că nu prea
ne-nţelegem, drăguţă. Badalassi Tesoro Amedeo nu mai dă pe caiet; că nu e el
Cooperativa de Credit. Badalassi Tesoro Amedeo nu mai dă pe datorie; că nu e el Banca
Naţională Italiană... Vrei două brichete, plăteşti fix 60 de eurocenţi. (îi arată de şase ori
palmele sale cu degetele larg desfăcute) O brichetă face 30 de eurocenţi în cap. Ieftin.
Două brichete fac fix 60 de eurocenţi... Ai priceput?
ROZA: O, Roza!
BADALASSI TESORO AMEDEO: Ce “roza”?! A, trandafiri? Unde vezi tu trandafiri?! Aici
nu e florărie. Băcănie nu florărie. Băcănie! Biscuiţi, conserve, detergenţi, zahǎr, cafea,
ulei de mǎsline; mǎrfuri de primǎ necesitate, nu lux. Aici nu ţin lux, aici nu ţin trandafiri.
De altfel, nici nu aş avea cum, nici nu aş îndrăzni. Pretenţioase flori şi scumpe de te ard.
Am un verişor tâmpit, Amos, la Tel Aviv, care se ocupa, care încǎ se ocupă cu trandafirii
olandezi de ghiveci şi de la el ştiu cât sunt de perisabili, cum se trec peste noapte, de
parcǎ ar fi fǎcuţi din spumǎ de mare... Are tot atât păr pe cap şi bani la teşcherea cât am
eu pe palmă de la afacerea asta a lui. Sǎrmanul Amos, atât l-a dus mintea aia a lui atât
face cu mânuţele lui dibace; şi sǎ ştii cǎ, în copilǎrie, era unul dintre cei mai fâşneţi
dintre verii mei... Loterie curată să te ocupi de trandafirii olandezi pe canicula asta, pe
timpurile astea, în care pânǎ şi coroanele celor duşi se fabricǎ din carton reciclat, de poţi
sǎ juri cǎ sunt mai adevǎrate decât cele adevǎrate... Nici nu ştii cum să te mai învârţi şi
să faci ca să nu rămâi cu drăguţii de trandafiri olandezi pe cap... Amos, Amos!
ROZA: (întinde, sfioaă, smâna spre bătrân) Roza!
BADALASSI TESORO AMEDEO: A, Roza?! Ce drǎguţ! ...Ptiu! Ce dobitoc pot să fiu!
Trebuia să mă fii prins de la început! Frumos nume creştinesc... Roza! Rozalia, Rozalia!
Roza Rozalina! Rozina-Rosina! Rosaura! Rosalinda!
ROZA: Dat doi brichet?
BADALASSI TESORO AMEDEO: Şmecheră, şmecheră, Rozalia... “Doi brichet.” Ha, ha,
ha! “Doi brichet!” Ce simpatic. Na, că m-am prostit şi eu. Am reuşit şi performanţa asta.
Da, da, parcǎ prevǎd cǎ ǎsta e doar începutul, mirificul început... Şi doar mi-a zis
bǎtrânu’, vechiul proprietar, cǎ dacǎ vreau sǎ reuşesc în afaceri sǎ nu le amestec
niciodatǎ cu sentimentele; sǎ las poezelele pentru ǎia mai slabi de înger, pentru ǎia cu
pingelele rupte... Două brichete, da... Una o plăteşte friguroasa, lapona de Rozalia şi
cealaltă e din partea casei, din partea bătrânului, din partea singuraticului şi ciufutului
Badalassi. Ce-mi mai place, mamǎ, să fac afaceri cu femeile... Ce-mi mai place, mamǎ,
să-mi tai singur craca de sub picior.... Ce-mi mai place, mamǎ, să cred cǎ, eu şi aiuritul
de Amos, suntem rude de sânge.
ROZA: Roza nu Amos!
BADALASSI TESORO AMEDEO: Corect? Foarte corect! Dacă mai vrei ceva, dacă mai
pofteşti... Să ştii că am şi un tutun englezesc, prima calitate. Am şi o droaie de
parfumuri de toate soiurile... Am şi un set de rǎţuşte de plastic la reducere... Fâs-fâs, ai
înţeles? Puf-puf! Mac-mac! ...Da, cred cǎ stric orzul pe gâşte.
ROZA: Doi brichet suficient. Nu trebuie fâs-fâs. Nu place mac-mac. Doi brichet ajunge.
Acolo unde doarme eu, umezealǎ super... Bâr-bâr! Bum-bum! Bim-bam!
BADALASSI TESORO AMEDEO: (privind lung în urma ei) Bâr-bâr? Bum-bum? Bim-
bam? Ciudat! Puteam să jur că adineauri erau şase cutii de lapte praf Mamy pe marginea
asta şi acum nu sunt decât maximum patru... Îmbătrâneşti, Badalassi... Hopla! Ai luat-o
razna... Şi ce dacǎ ai terminat Universita degli Studi di Siena... Câţi nu o terminǎ în
fiecare an şi nu se mai bat cu pumnul în piept şi pe buci... Nu se poate sǎ te gândeşti la
ceea ce se pare că te gândeşti... Porc bǎtrân. Bâr-bâr! Bum-bum! Bim-bam! Roza avea
chip ca de înger friguros... şi dacă pretinzi că te pricepi cât de cât la tot soiul de oameni,
trebuie să cauţi musai în altă parte... poate în catastifele tale ponosite, poate în firea ta
bǎnuitoare...

Scena 5
(Badalassi Tesoro Amedeo)

BADALASSI TESORO AMEDEO: (citeşte foarte rar) Şi zi după zi pândeau, cu sârguinţă,

s'o vadă. Şi au zis unul către altul: “Să mergem acasă, că e vremea prânzului“. Şi au
ieşit şi s'au despărţit unul de altul, dar fiecare s'a întors din drum, şi iată că amândoi
s'au pomenit în acelaşi loc... Atunci s'au întrebat unul pe celălalt care e pricina, şi astfel
şi-au dat pe faţă pofta. Apoi, amândoi în înţelegere, au pus la cale o vreme când ar
putea s'o afle singură. Şi a fost că'n timp ce ei pândeau o zi prielnică, ea a intrat, ca de
obicei, însoţită de două fete; şi a dorit să se scalde în grădină, că era foarte cald. Şi
nimeni nu mai era acolo, în afară de cei doi bătrâni, care se ascunseseră şi o pândeau.
Iar ea le-a zis fetelor: „Aduceţi-mi ulei şi săpun şi închideţi porţile grădinii, că vreau să
mă îmbăiez“. Iar ele au făcut aşa cum li se spusese: au închis porţile grădinii şi, ieşind
pe o uşă lăturalnică, spre a aduce ceea ce li se poruncise, nu i-au văzut pe cei doi
bătrâni care şedeau ascunşi. Şi dacă fetele au ieşit, cei doi bătrâni s'au ridicat şi au
alergat asupra ei şi au zis: „Iată, porţile grădinii sunt închise, nimeni nu ne poate vedea,
iar noi suntem aprinşi de dragoste pentru tine; aşadar, binevoieşte şi culcă-te cu noi; iar
dacă nu, vom aduce mărturie împotriva ta, cum că aici, cu tine, era un tânăr şi că de
aceea le-ai trimis pe fete să plece de lângă tine“. Atunci Susana a suspinat şi a zis:
„Strâmtorată sunt din toate părţile; că de voi face acest lucru, asta înseamnă moarte; iar
dacă nu-l voi face, nu voi putea să scap din mâinile voastre; dar mai bine-mi este să nu
fac şi să cad în mâinile voastre decât să păcătuiesc în faţa Domnului“. Şi a strigat Susana
cu glas mare; dar şi cei doi bătrâni au strigat împotriva ei; iar unul din ei a alergat şi a
deschis porţile grădinii. Când cei din casă au auzit strigătul din grădină, au alergat
înlăuntru pe uşa lăturalnică, să vadă ce i s'a întâmplat.

Scena 6

(Badalassi Tesoro Amedeo, Roza)

BADALASSI TESORO AMEDEO: „Iată, porţile grădinii sunt închise, nimeni nu ne poate
vedea, iar noi suntem aprinşi de dragoste pentru tine; aşadar, binevoieşte şi culcă-te cu
noi...” (De partea cealaltă, Roza bate discret în geam) A, tot tu?! Ce ţi s-a-ntâmplat?
ROZA: Bine.
BADALASSI TESORO AMEDEO: Bine ce, Roza?!
ROZA: Bine ce.
BADALASSI TESORO AMEDEO: (morocǎnos) Inventar. Pleacă. Nu mai am chibrituri,
nu mai am brichete... nu mai am nici lapte praf Mamy... Înţelegi, nu? ...“Iar dacă nu,
vom aduce mărturie împotriva ta, cum că aici, cu tine, era un tânăr şi că de aceea le-ai
trimis pe fete să plece de lângă tine “. (De partea cealaltă, Roza bate discret în
geam) Pleacă, arǎtanie, n-auzi? Ştii cât e ceasul? Mă tulburi! Pleacă!
ROZA: Bine ce.
BADALASSI TESORO AMEDEO: Eşti surdă? Înţelegi, nu? Nu mǎ fǎ sǎ spun mai multe
decât vreau sǎ spun! Pleacă! Nu vezi că mă rog? Nu vezi că meditez? Vino mâine sau
niciodatǎ...
Atunci Susana a suspinat şi a zis: „Strâmtorată sunt din toate părţile; că de voi face
acest lucru, asta înseamnă moarte; iar dacă nu-l voi face, nu voi putea să scap din
mâinile voastre; dar mai bine-mi este să nu fac şi să cad în mâinile voastre decât să
păcătuiesc în faţa Domnului.
ROZA: Mâine târziu, acum trebuie. Vreau cumpărat. Trebuie cumpărat
BADALASSI TESORO AMEDEO: (deschizând furios) Am avut încredere în tine, să ştii!
ROZA: De ce furios?
BADALASSI TESORO AMEDEO: Sunt furios pentru că m-ai făcut să-mi pierd
încrederea în tine.
ROZA: Eu nu curios. Arde stomac. Trebuie face ceva.
BADALASSI TESORO AMEDEO: Banii jos, ochii la uşă, cotoroanţǎ! Spune odată ce vrei
sau chem carabinierii! (o împiedică să intre în prăvălie) S-a terminat, drăguţă, cu
autoservirea... (ironic) Câte brichete vrei?
ROZA: Nu vreau brichet, vreau balon!
BADALASSI TESORO AMEDEO: Ceee?! Nu ţin jucării. Alături, la Peppino. Deschide la
zece.
ROZA: Nu vreau brichet, vreau prezervativ! Arde stomac. Balon!
BADALASSI TESORO AMEDEO: ... (tăcere indescriptibilă)
ROZA: Condom!
BADALASSI TESORO AMEDEO: Taci!
ROZA: Profilactico! Prezerwatywa! Kondomo! Ovszer! Bao cao su!
BADALASSI TESORO AMEDEO: Bao cao su?! Taaaci! Înţelegi ce-mi ceri? Neruşinată!
ROZA: Kondomo! Hâţa-hâţa!
BADALASSI TESORO AMEDEO: Taci! Taci! Taci! (mecanic) Atunci Susana a suspinat şi
a zis: “Strâmtorată sunt din toate părţile; că de voi face acest lucru, asta înseamnă
moarte; iar dacă nu-l voi face, nu voi putea să scap din mâinile voastre, dar mai bine-mi
este să nu fac şi să cad în mâinile voastre decât să păcătuiesc în faţa Domnului.
ROZA: Balon, balon, balon!
BADALASSI TESORO AMEDEO: Desfrânatǎ!!! (mecanic) ...Şi a strigat Susana cu glas
mare; dar şi cei doi bătrâni au strigat împotriva ei; iar unul din ei a alergat şi a deschis
porţile grădinii. Când cei din casă au auzit strigătul din grădină, au alergat înlăuntru pe
uşa lăturalnică, să vadă ce i s'a întâmplat. Iar după ce bătrânii au spus ce aveau de
spus, tare s'au ruşinat slugile, căci niciodată nu se vorbise aşa ceva despre Susana.
ROZA: 100 condomo roşu, XXL!
BADALASSI TESORO AMEDEO: Dispari!

Scena 7

(Badalassi Tesoro Amedeo)

BADALASSI TESORO AMEDEO: Şi a fost că a doua zi, când poporul era adunat la
Ioachim, bărbatul ei, au venit şi cei doi bătrâni, plini de gânduri nelegiuite împotriva
Susanei, anume s'o dea morţii. Şi au zis în faţa poporului: „Trimiteţi după Susana, fiica
lui Hilchia, femeia lui Ioachim!“ Şi au trimis. Iar ea a venit, împreună cu tatăl şi cu mama
ei, cu copiii şi cu toate rudele. Susana era o femeie de mare gingăşie, şi tare mândră la
vedere. Iar acei bătrâni neruşinaţi i-au poruncit să se descopere – că era acoperită ca să
se sature de frumuseţea ei; iar cei ce erau lângă ea, precum şi toţi cei ce o ştiau,
plângeau. Atunci cei doi bătrâni s'au ridicat în mijlocul poporului şi şi-au pus mâinile pe
capul ei. Iar ea, plângând, şi-a ridicat ochii spre cer, căci inima ei nădăjduia în Domnul.
Şi au zis bătrânii: „În timp ce noi, doar noi doi, umblam prin grădină, ea a intrat cu două
slujnice şi a închis poarta grădinii, după care slujnicelor le-a dat drumul. Atunci a venit la
ea un tânăr, care fusese ascuns, şi s'a culcat cu ea. Noi, fiind în colţul grădinii şi văzând
nelegiuirea, am dat fuga la ei. Şi dacă i-am văzut împreunându-se, pe bărbat nu l-am
putut ţine, că era mai tare decât noi şi a deschis poarta şi a fugit. Pe ea însă am prins-o
şi am întrebat-o cine era tânărul, dar ea n'a vrut să ne spună. Pe acestea le mărturisim“.
Adunarea le-a dat lor crezare, ca unora ce erau bătrâni şi judecători ai poporului; şi au
osândit-o la moarte.
Atunci Susana a strigat cu glas mare şi a zis: „Dumnezeule-Cel-Veşnic, Tu, Cel ce le
ştii pe cele ascunse, Tu, Care cunoşti toate lucrurile mai înainte ca ele să fi fost făcute,
Tu ştii că au născocit mărturie mincinoasă împotriva mea; şi, iată, eu urmează să mor
fără să fi făcut nimic din ceea ce oamenii aceştia au scornit împotriva mea... “. Iar
Domnul i-a auzit glasul.

Scena 9

(Badalassi Tesoro Amedeo, Roza)

ROZA: Deschide!
BADALASSI TESORO AMEDEO: Nu vorbesc cu putreziciunile! Nu vorbesc cu morţii! Nu
vorbesc cu stafiile! Înţelegi, nu? ...Înţelegi?
ROZA: Roza viu, Roza nu mort. Roza face hâţa-hâţa la sens giratoriu nou. Morocanii dat
la Roza 30 euro ca să nu arde stomacul. Roza nu place morocanii, Roza închide ochii şi
strânge pumnele. Roza copil mic plânge, arde stomac. Canalizare băiată mică. Roza
plăteşte lapte Mamy furat cinstit. Tot, tot. (plânge cu lacrimi reale) Furat cinstit, Roza.
Badalassi bun. Badalassi inimă bună. Înţelege toate Badalasi. Iartă la mine Badalassi. (îi
sărută cu patimă mâinile crenguroase)
BADALASSI TESORO AMEDEO: (scârbit) Nu te-ai sǎturat de tâmpeniile tale?! Cu ce
mai vrei să mă jecmăneşti?
ROZA: Roza cinstit. Roza venit plătit lapte Mamy. Roza dat bani mulţi.
BADALASSI TESORO AMEDEO: Cine ştie pe unde i-ai mai băgat... Nu am nevoie de
banii tăi murdari, nu am nevoie de banii tăi care miros de la o poştǎ a desfrânare.
ROZA: Roza muncit cinstit hâţa-hâţa cu morocanii. Lună sfârşit. Roza venit plătit cinstit
datoria.
BADALASSI TESORO AMEDEO: Care datorie?! Taci! În prǎvǎlia asta, eu hotǎrǎsc cine
mi-e dator şi cine nu! (îi aruncǎ banii în faţǎ) Nu înţelegi nimic, nimic, de parcǎ ai fi o
mişcǎtoare pǎpuşǎ din cârpe, o pǎpuşǎ tâmpǎ, cu ochii din nasturi ieftini, de care trag
toţi! Toţi! Toţi! Crezi că eu nu sunt om ca şi tine? Crezi că eu nu vǎd, crezi cǎ eu nu sufǎr
ca şi tine, crezi că eu nu înţeleg ce se-ntâmplă? Crezi că eu am, în loc de inimǎ, un
portofel?
ROZA: Badalassi om bun. Badalassi înţelege tot. Badalassi iartă tot. Badalassi inimă
bună. Roza nu pǎpuşǎ din cârpe, Roza om viu! Trandafir! Roza... fecioarǎ!
BADALASSI TESORO AMEDEO: (cu o undă de înduioşare) Moară stricată... Ah, cum
mai puţi, “fecioarǎ”, ah, cum mai puţi, trandafire!
ROZA: Moară stricată. Ce frumos! Ah, cum mai puţi, trandafire! (cântă sfâşietor într-o
limbă neînţeleasă de bătrân)
BADALASSI TESORO AMEDEO: (formal) Sst! Sst! Dacă te aud caţele de peste drum,
cine ştie ce-şi mai închipuie; cǎ poate Badalassi a înnebunit de la atât numǎrat... Fals,
fals! Foarte fals! Adevǎrat de fals! Teribil de fals!
ROZA: (oprindu-se brusc din cântat) Cum?! Ce spus?! Banii la Roza nu este
buni?!(cercetează speriată banii pe toate părţile) Banii la Roza fals?! Banii la Roza nu
este curaţi?!
BADALASSI TESORO AMEDEO: Pentru tine, pǎpuşǎ, poate da. Pentru mine, nu.
Desigur cǎ nu. (deschide casa) Ia-i, nesǎtulǎ, şi pe ăştia! Pe toţi!
ROZA: Nu! Nu trebuit! Roza cinstit!
BADALASSI TESORO AMEDEO: Lasă talentele, am vǎzut cum îţi sticlesc felinarele! Nu
te prosti, nu sunt pentru tine. Sunt pentru plodul tǎu speriat... (ia o sacoşă imensǎ pe
care o umple cu cutiile de lapte praf pe care scrie Mamy) Nu-ţi închipui că sunt mână
prea largă. Nu, nu. Şi aşa cam expirau ...în septembrie, anul viitor. Ia-o! ...A, uitasem!
Ia şi cutia asta... cu... prezervative... cu Bao cao su ...şi aşa nu le cumpără nimeni... Tot
vroiam s-o arunc... Toţi amǎrâţii de aici vor sǎ facǎ amor sǎnǎtos, tradiţional, viguros...
XXL ai zis, da? Preferi cu vreun fel de aromǎ?
ROZA: ... (o tăcere şi mai indescriptibilă)
BADALASSI TESORO AMEDEO: Iartǎ-mǎ, Bim-bam-bum, n-am vrut sǎ fiu cinic... (se
aude plânsul înfundat al Rozei) Mai ai nevoie de ceva? (pluseazǎ) Alcool, să ştii că nu ţin.
Sunt prea mari taxele astea pe vicii... Nu rentează.
ROZA: Nene Badalassi... Roza nu pǎpuşǎ; Roza vacǎ proastǎ pe care mulge toţi, Roza
vacǎ proastǎ de care trage toţi... Muuu! Muuu!
BADALASSI TESORO AMEDEO: Mai ai oleacă şi ajungi să-mi spui şi moşule... (îi
deschide uşa) Pleacă odată, până nu mă răzgândesc! E târziu, cel puţin pentru
mine! (suficient de încet încât sǎ nu fie auzit de tânǎra femeie) Sigur te aşteaptǎ vreunul
din handralǎii tǎi negricioşi de la sensul giratoriu, de la mǎreţul sens giratoriu; ş-apoi,
ştii, n-aş vrea sǎ mǎ-nţep defel în spinii tǎi sǎlbatici... sunt bǎtrân şi, la bǎtrâni, rǎnile se
vindecǎ din ce în ce mai greu, uneori chiar deloc, uneori nici chiar dupǎ moarte... Şi, ştii
ceva? Pentru Badalassi Tesoro Amedeo, Roza nu e niciodatǎ “muuu”, Roza e chiar...
Roza! Ai înţeles?
ROZA: (fericitǎ) Da! Da! Da! Ai înţeles!
BADALASSI TESORO AMEDEO: Gata! (tare, ca sǎ fie auzit de vecini) Uşcheala,
muiere! Şi sǎ nu te mai prind pe aici, cǎ-ţi rup picioarele!

Scena 10

(Badalassi Tesoro Amedeo, Roza)

ROZA: Nu alungat, Roza! Nu alungat “muuu-muuu”! Ce citit?!

BADALASSI TESORO AMEDEO: O carte fǎrǎ poze colorate, o carte fǎrǎ niciun fel de
poze... Nu cred cǎ te intereseazǎ foarte cǎrţile lipsite de poze..
ROZA: Fǎrǎ poze? Pǎcat. Pǎcat mare. (silabiseşte) Ve-chiul... Tes-ta-ment... Badalassi
fǎcut testament?!
BADALASSI TESORO AMEDEO: Cum spui tu... Dar acum s-a întunecat şi nu prea mǎ
mai ajutǎ ochii ǎştia leneşi... Am sǎ continui lectura, poate, mâine. Gata! (tare, ca sǎ fie
auzit de vecini) Uşcheala, muiere! Pleacǎ sau chem carabinierii!
ROZA: Daca mâine nu mai e mâine?
BADALASSI TESORO AMEDEO: Daca mâine nu mai e mâine? Ce prostie! Ce vrea sǎ
zicǎ bazaconia asta, Roza?! Cum sǎ nu mai fie mâine, mâine?!
ROZA: Trebuie citit azi. Totul. Citit azi, gǎsit raspunsuri azi. Badalassi om bun. Badalassi
gǎsit raspunsuri bune. Ajutat Roza. Citit Roza. Ce citit?
BADALASSI TESORO AMEDEO: Istoria Susanei...
ROZA: (citeşte nesigur de la semnul lǎsat) : Iar Domnul i-a auzit glasul. Şi'n timp ce o
duceau la moarte, Dumnezeu a trezit duhul cel sfânt al unui tânăr cu numele de Daniel;
iar acesta a strigat cu glas mare: „Curat sunt eu de sângele acesta!“ Atunci întregul
popor s'a întors cu faţa către el şi a zis: „Ce înseamnă cuvintele acestea pe care le-ai
spus?“ Iar el, stând în mijlocul lor, a zis: „Oare atât de nebuni sunteţi voi, fii ai lui Israel,
să osândiţi pe această fiică a lui Israel fără nici o cercetare şi fără să fi cunoscut
adevărul? Obosiiit.... Roza obo...siiit.... Pǎpuşǎ din cârpe umede obosiiit... Muuu-muuu,
lanţ greu obosit... (aţipeşte pe scaun, sforǎie viril)
BADALASSI TESORO AMEDEO: (îi ia cartea cǎzutǎ din mânǎ şi continuǎ din
memorie)Întoarceţi-vă la judecată, căci mărturie mincinoasă au adus împotriva ei!“ Şi
tot poporul s'a întors degrabă, iar bătrânii i-au zis: „Vino, şezi între noi şi spune-ne; că
ţie ţi-a dat Dumnezeu vrednicia unui bătrân“. Atunci Daniel le-a grăit: „Pe aceştia doi
despărţiţi-i unul de celălalt, iar eu îi voi cerceta“. Şi după ce i-au despărţit, el a chemat
pe unul din ei şi l-a întrebat: „Tu, cel învechit în rele, acum te-au ajuns păcatele pe care
le făceai înainte; că făceai judecăţi strâmbe, învinuind pe cei nevinovaţi şi eliberând pe
cei vinovaţi, împotriva a ceea ce a zis Domnul: «Pe cel nevinovat şi pe cel drept să nu-l
ucizi».

b>Scena 11

(Badalassi Tesoro Amedeo, Roza)

BADALASSI TESORO AMEDEO: Dormi, laponă a verilor toride! Dormi, regină a

pajiştilor verzi! Dormi, trandafire de sens giratoriu! Fecioară a desfrânatelor cuminţi,
dormi! Dormi! Dormi, prinţesa a miasmelor şi împuţiciunilor! Dormi, orhidee a canalelor,
orhidee a canalizărilor! Badalassi veghează! Badalassi îţi numără pistruiele şi îţi spală cu
lacrimile lui uscate picioarele înnegrite de noroaie! Badalassi te acoperă cu lacrimile lui
invizibile, pentru cǎ Badalassi e om slab ca şi tine; deşi tu nu eşti om pe de-a-ntregul,
eşti numai pe jumătate om pentru că eşti femeie, femeie!
ROZA: (foarte clar, în transă) Şi ce-aş fi putut să fiu dacă nu aş fi fost femeie?
BADALASSI TESORO AMEDEO: (nesesizând) O pompă de fontă dintr-o curte pietruită,
un fagure de miere strălucitoare dintr-o scorbură adâncă, un peşte mic din stomacul unei
balene imense...
ROZA: (foarte clar, în transă) Un peşte mic din stomacul unei balene imense?! ...Ce
frumos! Ce minunat! Şi tu, tu ce-ai fi fost dacă nu ai fi fost bărbat? Spune-mi,
înţeleptule, tu ce-ai fi fost? Ce ţi-ar fi plăcut să fii fost?
BADALASSI TESORO AMEDEO: (nesesizând) Hm! Bună întrebare! M-ai prins cu garda
jos, cu izmenele pe vine! ...Ce să fiu? Nimic mai mult, nimic mai puţin decât o curte
pietruită în care se găseşte o pompă de apă...
ROZA: (foarte clar, în transă) De fontă?!
BADALASSI TESORO AMEDEO: (nesesizând) Bineînţeles că de fontă, proasto! În toate
visele mele, toate pompele de apă sunt numai de fontă!
ROZA: (foarte clar, în transă) Ce minunat! Ce frumos! Şi spune-mi, ce-ai mai fi fost,
dacă n-ai mai fi fost nici femeie, nici bărbat?
BADALASSI TESORO AMEDEO: (nesesizând) Om... cred! Da, om!
ROZA: (foarte clar, în transă) Ce minunat cǎ sunt proastǎ! Ce bine cǎ sunt proastǎ! Ce
frumos cǎ sunt proastǎ! ...Nu-i aşa cǎ merit un premiu pentru asta? Nu-i aşa cǎ merit o
cupǎ? ...Mincinosule ordinar! Cutrǎ!
BADALASSI TESORO AMEDEO: (nesesizând) Pe cine îndrăzneşti, pui de lele, să faci tu
mincinos?! Pe cine îndrăzneşti să faci tu ordinar?! Pe cine îndrăzneşti să faci tu cutrǎ?!
ROZA: (foarte clar, în transă) Pe cel care spune minciuni ordinare! Pe cel care-şi pune
cǎluş de stǎpânire dorinţelor sale fireşti! (stăruitoare) Ce minunat! Ce frumos! Şi, spune-
mi, ce-ai mai fi fost, dacă n-ai mai fi fost nici femeie, nici bărbat?
BADALASSI TESORO AMEDEO: (nesesizând) Aş fi fost... aş fi fost... aş fi fost o
scorbură adâncă în care se găseşte un fagure de miere sălbatică...
ROZA: (foarte clar, în transă) Strălucitoare?!
BADALASSI TESORO AMEDEO: (nesesizând) Bineînţeles! Bineînţeles! În toate visele
mele, toată mierea e extrem de strălucitoare, ca în reclamele de pe Discovery; orbitoare
chiar, şi sutǎ la sutǎ naturalǎ!
ROZA: (foarte clar, în transă) Ce minunat! Ce frumos! Ce-i aia Discovery?! ...Şi spune-
mi, ce-ai mai fi, ce-ai mai fi fost, dacǎ n-ai fi fost?
BADALASSI TESORO AMEDEO: (nesesizând) O balenă imensă din Oceanul Indian, cu
un peşte mic-mic înotând foarte vesel înlăuntrul ei!
ROZA: (foarte clar, în transă) Nu prea înţeleg simbolistica? N-ai spus chiar tu cǎ sunt
cam proastǎ?
BADALASSI TESORO AMEDEO: (nesesizând) Eu?! Poate celǎlalt “Eu”! Cum să nu
înţelegi atâta lucru?! Floare la ureche! N-ai sesizat?! Peştele ăla mic-mic nu e prizonierul
ci sufletul pereche al balenei... Acum pricepi?
ROZA: (foarte clar, în transă) Nu ştiu dacă chiar pot să pricep? “Discovery”, “suflet-
pereche”, sunt cuvinte prea grele pentru mine, mult prea grele... Nu ştiu dacă vreau cu
adevǎrat să pricep! Nu ştiu dacă trebuie musai sâ pricep!
BADALASSI TESORO AMEDEO: (nesesizând) Susana, nu trebuie sǎ te judeci singurǎ!
Sunt destui care îşi freacǎ palmele, sunt destui care de-abia aşteaptǎ s-o facǎ... Îţi spun
eu cǎ trebuie musai sǎ pricepi! Trǎdǎtoare!
ROZA: (trezindu-se brusc) Ah! Ce caută Roza asta aici? Ce caută Badalassi aici? De ce
învelit pǎturǎ Roza?! De ce pus pernă, Roza?! Ruşine! Copil, plânge copil! Arde stomac!
Muuu! Muuu! Roza trebuie bani lapte Mamy. Roza trebuie face hâţa-hâţa cu morocanii.
Roza trebuie face mult hâţa-hâţa cu morocanii. Roza hoţ cinstit. Roza plăteşte cinstit,
nene Badalassi. Plăteşte! Plăteşte tot! (dispare în noapte, însoţitǎ de râsetele lugubre ale
uliţei)

Scena 12

(Badalassi Tesoro Amedeo)

BADALASSI TESORO AMEDEO: (în pragul prăvăliei sale de la periferia Romei, cu

spatele la public) Ce-aţi mai găsit acum de comentat, nemernicilor? Ce-aţi mai găsit
acum de râs, fiarelor? Mă vedeţi în curul gol? Spuneţi, îl vedeţi pe srimabilul Badalassi
Tesoro Amedeo în curu’ gol? Spuneţi-mi! L-aţi vǎzut vreodatǎ pe stimabilul Badalassi
Tesoro Amedeo în curu’ gol? Tăceţi acum, da?! Da! Da! V-aţi ascuns în spatele perdelelor
de o sutǎ de ani, după colţuri, după obloanele voastre groase, da? După jegul din spatele
unghiilor, da? Vă credeţi mai buni decât nebuna, decât curva de Roza, da? Ce, voi
credeţi că nu ştiu cum mă pândiţi tot timpul pentru că altceva mai bun nu aveţi de făcut?
Voi credeţi că nu ştiu cum ascultaţi lângă pereţi cu borcanele întoarse, cu pâlniile
ruginite? Voi credeţi că nu ştiu ce şuşotiţi ori de câte ori intră cineva străin în prăvălia
mea? Voi credeţi că nu ştiu ce şuşotiţi ori de câte ori iese cineva străin din prăvălia mea?
Voi credeţi că nu ştiu ce şuşotiţi ori de câte ori cineva străin zăboveşte, mai mult de un
sfert de ceas, în prăvălia mea? Ruşine! Ha, ha, ha, ha! Ehei! Câţi şerpi rebegiţi n-am
încălzit eu la sânul meu! Câte vulpi hăituite nu le-am adăpostit în magazia mea! Râdeţi!
Acum nu mai râdeţi?! Mi-a ajuns! Îmi ajunge! Să vedem cine râde la urmă! Dacă nu vă
potoliţi, vă jur, pe sufletul meu, că am să plec de tot din cartierul ăsta împuţit şi am să
mă mut lângă vărul meu Amos... Da, gard în gard, să vând îngheţată verde la Tel Aviv.
Tone. (rumoare) Acolo se fac adevăratele afaceri, nu aici, în păduchelniţa asta de lângă
groapa de gunoi! (rumoare)Acolo se pune banul pe ban! (rumoare) Inventarul meu l-am
terminat! Plus şi cu minus fac zero! Zero, aţi auzit? A venit rândul să începeţi să vi-l
faceţi şi voi pe al vostru! Cătinel, cătinel! Să vedeţi şi voi cum ieşiţi la socoteală... Să
vedeţi şi voi cum este treaba cu comerţul liber, cu adevăratul comerţ liber...
Da, da, chiar dacă mă repet, omul e cel mai parşiv şi mai feroce dintre toate animalele
pe care le-am întâlnit. Un şacal în toatǎ regula. Îl ajuţi să iasă din groapa cu fecale în
care trândăveşte, îi scoţi spinii ciopor din călcâie, îl tunzi şi îi faci perciunii la modă, îl
speli, îl îmbraci cât mai creştineşte, îi dai să-şi umple ghiozdanul pân-aproape să-i
pocnească închizătorile, te străduieşti să vorbeşti frumos cu el şi să-l faci să înveţe
italiana academică fără cusur, ca să nu-l ia carabinierii la ochi; şi el, hiena, în tot
răstimpul ăsta sacru, nu se gândeşte decât cum să i-o tragă mai abitir lu’ nevastă-ta ori
fie-ta (noroc că m-a ferit viaţa de aşa “daruri”!) în toate găurile posibile şi imposibile, ori
cât de largă şi cu model să-ţi facă tăietura la gât.
Ce-aţi amuţit?! Arrivederci, addio per sempre, Roma! Plec, fraţilor! Plec! Nu glumesc. Pa,
pa! Pa, pa! Bucuraţi-vǎ! Am bǎgǎjelul pregǎtit! Chiar în seara asta am sǎ-mi pregǎtesc o
cinǎ romanticǎ cu caietele voastre! O sǎ fie un foc straşnic, o bucurie generalǎ! Ce?! Nu
mai râdeţi? Nu vă mai hliziţi, nu vă mai daţi coate unii altora?! Hai, că dau de băut şi de
fumat la toată lumea! Chemaţi-vǎ şi prietenii, dacǎ-i aveţi! Prostul de Badalassi Tesoro
Amedeo dǎ de bǎut la toatǎ lumea! Arrivederci, addio per sempre, Roma! Facem şi-o
carte, sigur cǎ da! Pe urmă, ca să fim chit, ne pupăm cu toţii pe gurǎ, ca ruşii, închiriez
un autobuz cu scaune netǎiate şi mă conduceţi, toatǎ gaşca, frăţeşte la aeroport...
Heeei! Mă aude cineva sau vorbesc ca prostu’ de unu’ singur?... Heeei! (lǎtrat de cotarle
negre şi mieunatul speriat al unei pisici care fatǎ licurici)

Scena 13

(Badalassi Tesoro Amedeo, Roza)

BADALASSI TESORO AMEDEO: Roza! Rozalia, Rozalia! Roza Rozalina! Rozina-Rosina!

Rosaura! Rosalinda! Bună dimineaţa, soare! Bună dimineaţa, lunǎ!... De unde vii cu faţa
asta buhǎitǎ, de unde vii cu faţa asta de bidon turtit?!
ROZA: (tremurând) Roza întors definitiv înapoi. Roza trebuie neapărat iertat. Roza
trebuie neapărat ajutat.
BADALASSI TESORO AMEDEO: Cum să te ajut? Cu ce să te ajut? Nu am mai făcut de
o lună niciun fel de aprovizionare. Toate brichetele mele, toate chibriturile s-au
terminat... Ce-ai zice, înainte de a pleca la verişorul meu Amos de la Tel Aviv, să facem
din vechea şi bătrâna mea coşmelie un foc mare şi frumos care să-ţi lumineze un pic faţa
posomorâtă, ca un foc de artificii de la o nuntă cu ştaif, un foc mare la care să-ţi
încălzeşti din plin inimioara ta îngheţată de nelegiuiri...
ROZA: (tremurând) Nuntă?! Nene Badalassi nu înţelege! Roza trebuie ajutat... Roza nu
frig,.. Roza frică!
BADALASSI TESORO AMEDEO: Frică?! Stai jos, pe scaunul ăsta... Imediat se face şi
ceaiul... Aşează-te odată, nu te mai codi... Unde te tot uiţi? Nu e nimeni în spatele tău,
decât o oglindă veche... Spune-mi, de ce îţi este frică, Roza?
ROZA: (tremurând) Roza frică oglindă, Roza frică mare de Roza.
BADALASSI TESORO AMEDEO: I-auzi! Foarte interesant... Ai încredere în mine? Poţi
sǎ ai puţinǎ încredere în mine? Mie poţi să-mi spui? Pentru numele lui Dumnezeu, nu te
mai uita în spatele tǎu! ...Nu-i aşa că poţi să-mi spui?
ROZA: (tremurând) Roza frică furat copil Roza canalizare. Roza frică urmărit morocani.
Roza frică bătut morocani. Roza nu place morocani. Roza trebuie plecat sens giratoriu...
Roza închide ochii şi strânge pumnele... (fredoneazǎ ilogic) Pumna reta, pumna ri... ia un
pumn şi zi mersi... Raj fură la toţi copii...
BADALASSI TESORO AMEDEO: Raj? Care Raj? Ce Raj?! Linişteşte-te, fatǎ, nu mai
bǎdǎdǎi din colţ în colţ! Linişteşte-te, femeie! Mâine dimineaţă, Roza adus copil la
Badalassi. Vedem noi cum o dregem, cum o rezolvăm. Ai încredere, da? Mâine
dimineaţă, plecat Tel Aviv familie toţi trei: Pinocchio, Geppetto şi Zâna-cea-bună! Vândut
toţi trei împreună îngheţată verde la Tel Aviv! Vândut toţi trei împreună trandafiri
olandezi de ghiveci! Arrivederci, addio per sempre, Roma! ...Înţelegi?!
ROZA: Tel Aviv? Ce frumos! (se uitǎ insistent în vechea oglindǎ de cristal) Ce minunat!
Roza miros frumos, stat geam avion şi văzut tot. Copil stat mijloc, bǎut lapte Mamy.
Geppetto stat margine citit atent Biblia... (posedatǎ violent de nǎluciri) Roza nu place
îngheţata verde, murdăreşte limbă copil... Urât... Urât... Roza nu vrea vândut îngheţată
verde Tel Aviv... Nu, nu, nu...
BADALASSI TESORO AMEDEO: Desigur, drăguţă... Calmează-te... Calmează-te...
Nicio problemă. Îi schimbăm culoarea la faţa locului, aşa cum îţi place ţie, aşa cum
preferi tu... Se găsesc o sumedenie de coloranţi la Tel Aviv... Se găsesc tot soiul de
coloranţi la Tel Aviv... Ai vreun act? Nefericitul de copil al tău are vreun act? Trebuie
neapărat să ai actele în regulă ca să poţi ajunge în paradis, ca să poţi ajunge în ţinutul
unde curge lapte şi miere strălucitoare, ca sǎ poţi vinde cu toptanul, tuturor sfinţilor,
îngheţatǎ coloratǎ în paradis. Da, da, trandafiri roz şi îngheţatǎ
galbenǎ... (preventiv) Sper cǎ nu faci alergie, sper cǎ n-ai nimic şi împotriva galbenului...
Un trandafir, o îngheţatǎ!
ROZA: Un trandafir roz, o îngheţatǎ galbenǎ! Un trandafir roz, o îngheţatǎ galbenǎ!
BADALASSI TESORO AMEDEO: Nu te mai holba în oglinda aia! Nu mǎ scoate, te rog,
din pepeni! Nu mǎ scoate, te rog, din minţi! Ajunge un nebun frumos în familie!
Concentreazǎ-te un pic! Spune-mi, te rog, că ai acte!
ROZA: Paşaport Roza este, paşaport copil valabil este... Trebuie este... Este.
BADALASSI TESORO AMEDEO: Perfect... Cum îl cheamă pe copilul tău, Roza? Nu mi-
ai spus niciodată cum îl cheamă pe copilul tău din canalizare.
ROZA: Pinocchio!
BADALASSI TESORO AMEDEO: Da, aşa cum şi pe mine mă cheamă Geppetto, dar şi
Badalassi Amedeo Tesoro. Lasǎ-mǎ, soro! ...Pe copilul tău din flori cum îl mai cheamă,
Roza? Te rog, fă un mic efort, pune-ţi ideile cuviincios în ordine, adu-ţi aminte!
ROZA: Mă... Mă... Mă-ceş! Măceş!
BADALASSI TESORO AMEDEO: Concentrează-te! Măceş?! Las-o baltă! Ce nume de
copil e ăsta, ce nume de copil normal poate fi ăsta?!
ROZA: Da, Măceş! Măceş! Măceş! Copil frumos! Nu face caca! Nu face pipi! Copil
cuminte! Spune: mama, Mamy, ciao... Nu place Badalassi nume copil la mine?
BADALASSI TESORO AMEDEO: Sigur că-mi place, chiar îl ador subit, pânǎ la nebunie;
numai că e puţin cam neobişnuit... Sigur că i se potriveşte de minune. Da, da, exact aşa
cum ţi se potrivesc ţie mănuşile astea roşii de mohair pe canicula asta, exact aşa cum ţi
se potrivesc cizmele tocite de cowboy. Exact aşa cum ţi se potriveşte puloverul ăsta pe
gât. Da, ruptura asta jegoasǎ cu dungi marinǎreşti... Foarte frumos nume i-ai mai găsit,
drăguţă, copilului tău din flori... Original, foarte! Da, da, felicitări naşului!
ROZA: Măceş nu botezat deloc. Roza plecat adus Măceş mâine dimineaţă. Roza plecat
făcut frumos Tel Aviv. Roza aşteptat cuminte mâine dimineaţă. (se uitǎ calm în oglindǎ
dupǎ care se strâmbǎ lung la propria imagine) Roza numai frică deloc Roza... Deloc!
Deloc! Plecat, plecat! (de peste stradâ, aceleaşi râsete, râsete lugubre)

Scena 14

(Badalassi Tesoro Amedeo)

BADALASSI TESORO AMEDEO: ...acum, dacă tu ai văzut-o, spune-mi: Sub care copac
i-ai văzut pe ei împreună?“ Iar el a zis: „Sub mesteacăn“. Daniel a zis: „Foarte bine; ai
minţit împotriva capului tău; căci, chiar acum, îngerul lui Dumnezeu a primit porunca lui
Dumnezeu să te spintece în două“. Şi, punându-l deoparte, a poruncit să fie adus
celălalt, căruia i-a zis: „Tu, sămânţă a lui Canaan, nu a lui Iuda, frumuseţea te-a înşelat
şi pofta ţi-a stricat inima; aşa făceai cu fetele lui Israel, care, de frică, se împreunau cu
voi; dar fiica lui Iuda nu v'a răbdat nelegiuirea. Spune-mi acum: „Sub care copac i-aţi
prins?“ Iar el a zis: „Sub arţar“. Şi i-a zis Daniel: „Foarte bine; şi tu ai minţit împotriva
capului tău; căci îngerul lui Dumnezeu aşteaptă cu sabia să te spintece în două, încât pe
amândoi să vă nimicească“. Atunci toată adunarea a strigat cu glas mare şi L-a
binecuvântat pe Dumnezeu, Care îi scapă pe cei ce nădăjduiesc în El. Şi s'au ridicat
împotriva celor doi bătrâni pe care Daniel îi dovedise, prin chiar cuvintele lor, că
mărturisiseră strâmb; şi, după legea lui Moise, le-au făcut aşa cum aceia, în răutatea lor,
gândiseră să facă împotriva aproapelui: i-au ucis. Aşa a fost mântuit sângele nevinovat,
în chiar ziua aceea.

Scena 15

(Badalassi Tesoro Amedeo, Roza)

BADALASSI TESORO AMEDEO: Am să vorbesc cu Amos, cel mai deştept şi mai

înţelept dintre toţi cei 13 de veri ai mei, el care e atât de priceput nu numai la trandafirii
olandezi de ghiveci, dar şi în tot soiul de plante care mai de care mai curioase, şi o să-mi
fac o grădină minunată cum nu a mai existat, cum nu a mai fost de când lumea în Tel
Aviv, o grădină înconjurată numai şi numai de mesteceni viguroşi, ca să nu zǎboveascǎ
pricină de smintire pentru orice fel de judecată străină... Mesteceni, da... Mesteacănul,
cu scoarţa lui feciorelnică şi ciorchinii de flori încântătoare, poate creşte uneori atât de
înalt, ca un zid de nepătruns pentru grădina mea... Doar pentru ce, doar pentru cine am
muncit toatǎ viaţa mea... Da, da, neapărat voi comanda arbuşti sănătoşi de mesteceni,
oricât de scumpi ar fi ei. Exact atâtea bucăţi câţi ani avem împreună toţi trei la un loc.
Mesteacănul este un copac care îţi aminteşte permanent de tinereţe, de asta îl ador până
la disperare, până la durere... Şi, în răstimpul cât voi fi plecat pe aiurea după treburi,
Roza şi Măceş se vor putea plimba nestingheriţi la adăpostul lor. Cântec, dans şi
veselie... Da, dar unde mai pui cǎ şi arţarii sunt foarte frumoşi. Şi unde mai pui culorile
lor, spectaculoasele lor culori de toamnă, şi unde mai pui că şi umbra lor este
nemăsurată şi, în plus, sunt burduşiţi de un sirop aromat care te înnebuneşte, numai
bun de pus sǎ se scurgǎ pe o îngheţatǎ galbenǎ... Întotdeauna arţarul, toamna, îţi
vorbeşte de bătrâneţe, de moarte; de parcă ar încerca cu disperare să–ţi reamintească
să-ţi trăieşti cu chibzuinţă clipele care se scurg fără oprire... Să fac o combinaţie, ceva?!
Să pun oare şi arţari şi mesteceni laolaltǎ în grădina mea, în grădina noastră plinǎ de
şopârle şi pietre? Nu ştiu ce-ar zice Amos despre o combinaţie ca asta, sigur ar fi în stare
să se supere pentru aşa o prostie monumentalǎ; sigur ar fi în stare să zică despre mine -
verişorul lui dinspre tată - că sunt un mare şi iremediabil nătâng... Nu, nici arţar nici
mesteacăn, ca să nu se poată nimeni străin ascunde la umbra lor. Nu, nu. Voi pune în
locul lor toţi trandafirii olandezi de ghiveci de care este în stare să facă rost Amos cât
mai rapid. Totul la vedere... Trebuie neapărat s-o întreb pe drăguţa de Roza ce culoare
ar prefera pentru ei.

Scenă 16

(Badalassi Tesoro Amedeo, Roză)

ROZA: Nene Badalassi, nene Badalassi, ajutat! Ajutat! Măceş ţipat, nu vrea intrat
înăuntru... Zice că rău Badalassi, zice că Badalassi gânduri spurcat... Nene Badalassi!!!
Nene Badalassi!!! (de peste stradă, aceleaşi râsete răutăcioase)
BADALASSI TESORO AMEDEO: Nu mai striga, zăludă, intră odată cu copilul în
prăvălie! Nu vezi cǎ se zgâiesc toţi la tine ca la urs? Ce e cu ruptura asta de rochie de
mireasă de pe tine?! Ce e cu sarmalele alea hidoase de pe capul tǎu?! Intră, pramatie, n-
auzi! N-auzi?! (stupefiat) Ce e cu chiuvetă asta spartă, înfăşurată în cârpe?! Arunc-o
odată! Acolo unde plecǎm noi, vom fi foarte atent şi periodic controlaţi; în “paradis” nu
avem voie cu niciun fel de gunoaie... Ai înţeles? ...Unde-i Măceş? Unde l-ai lǎsat pe
Măceş?
ROZA: Măceş?! Hi-hi-hi-hi! Care, tataie, Măceş?!
BADALASSI TESORO AMEDEO: Copilul!!! Ce-ai făcut, Roza, cu el? Ce-ai făcut cu
actele lui? Trebuie să plecăm neîntârziat la aeroport! Un prieten de-al meu ne aşteaptă
acolo. A şi trimis deja o dubiţǎ roşie dupǎ noi, cu un numǎr cu trei de nouǎ în coadǎ. Da,
da, l-am plǎtit înainte. N-am avut de ales... Şi ce dacâ l-am plâtit înainte? Aşa fac toţi cei
care vor sâ iasǎ dintr-un rahat care nu le mai convine. Totul, crede-mǎ, este perfect
aranjat... Ce-ai făcut, smintită, cu actele voastre?
ROZA: Copil?! Roza fecioară! Ah, cum mai puţi, trandafire! Cum mai puţi, ” Arrivederci,
addio per sempre, Roma!” (leagănă duios chiuveta în timp ce cântă un vechi cântec de
leagăn într-o limbă neînţeleasă de bătrân) Măceş face caca albastru, Măceş face pipi
verde. Bravo, Măceş!... Cum speriat copil! Cum speriat, Măceş! Rău Badalassi,
rău!(râsetele vecinilor se intensifică)
BADALASSI TESORO AMEDEO: (ca leul în cuşcǎ) Tăceţi! Tăceţi, şacalilor!
...Iar Hilchia şi soţia sa L-au lăudat pe Dumnezeu pentru Susana, fiica lor, împreună cu
Ioachim, bărbatul ei, şi cu toate rudele ei, pentru aceea că în ea nu s'a aflat nimic
necinstit. Începând din ziua aceea, mare a devenit Daniel în ochii poporului.
Aşa se judecâ, aşa se judecau toate lucrurile înainte; cu temei, nu ţac-pac, nu superficial
ca acum... Aţi auzit şi voi, cu toţii, nu-i aşa? ...Surzilor, aţi auzit?
ROZA: Ah, cum mai puţi, trandafire! Cum mai puţi, ”Arrivederci, addio per sempre,
Roma!” Trebuie botezat, Măceş! Trebuie cununat, Roza!
BADALASSI TESORO AMEDEO: Trebuie neîntârziat botezat, Măceş! Trebuie neîntârziat
cununat, Roza! Trebuie neîntârziat botezat, Măceş! Trebuie neîntârziat cununat, Roza!
Trebuie neîntârziat botezat, Măceş! Trebuie neîntârziat cununat, Roza! ...Gata! Am luat-o
razna definitiv! Cercul s-a închis de la sine... Vai mie! Chiticul a început să mǎ judece!
Vai mie! Chiticul a început să dirijeze balena!
ROZA: Trebuie botezat, Măceş! Trebuie cununat, Roza! Trebuie cununat trandafir
adevǎrat!
BADALASSI TESORO AMEDEO: Întocmai! Trebuie cununată Roza! Trebuie cununat
Badalassi! Trebuie plantaţi trandafirii olandezi de ghiveci!
ROZA: Ne-ne-ne-ne! Numai Roza trebuie neîntârziat cununat! Numai Roza trandafir
adevǎrat! Atǎt! ...Badalassi nu priceput niciodatǎ trandafir adevǎrat. Badalassi bǎtrân,
bǎtrân, Badalassi priceput vândut trandafir uscat ghiveci... Badalassi nu grǎdinar bun,
Badalassi nu pescar bun! Badalassi scapă peşte! Roza nu plecat nicǎieri! ...Badalassi
dirijat chitic! Chitic suflet-pereche chitic! Raj vine numǎrat trandafiri adevǎrat! Raj vine
adunat trandafiri adevǎrat! Raj aşteaptă semn cuminte la uşă! Arrivederci, addio per
sempre... Tel Aviv! (rǎstornǎ râzând cutiile, de tot soiul, de pe rafturi)
BADALASSI TESORO AMEDEO: Care, Raj, moţato?! Ce tot bâigui acolo?! Care, Raj?!
ROZA: (chircindu-se) Raj la toţi! Raj stǎpân sens giratoriu nou! Badalassi încurcat
borcane rǎu! Plastik! Plastik! Raj stǎpân trandafiri adevǎrat! ... Raj Kapoor! (rǎsunǎ trei
lovituri ferme în uşǎ) Fǎcut semn! ...Iatǎ, în sfârşit, sosit! Sosit!
Nimic bun despre Satana, de Laurentiu Budau

Motto: “Ceea ce nu te va omorî, te va face mult mai puternic!”

PERSONAJELE -
PRIMA PERSOANĂ
A DOUA PERSOANĂ

Câteva bâiguieli inutile în loc de introducere

Pentru cea mai fericită distribuţie, Regizorul îi poate alege pe Giulietta Masina în rolul
Primei Persoane şi pe Anthony Quinn în rolul Persoanei a Doua, dar pentru că, din
“diferite motive contractuale celeste”, aceştia vor pretexta (mai mult ca sigur) o
indisponibilitate fizică categorică, Regizorul se poate mulţumi şi cu oricare dintre actorii
indigeni interesaţi de proiect, asemănători întrucâtva acestor doi...

Scena 1

O plajă pustie având în fundal marea. Sunete de valuri agitate, ţipete de pescăruşi,
sirene de nave pescăreşti (pe rând fireşte ori de-a valma). Sfârşit de octombrie nu
tocmai blând. Pe plajă câteva piese disparate de mobilier din împletituri, aflate într-o
vădită stare de uzură. Prima Persoană, singura prezentă deocamdată, e aşezată comod
într-un fotoliu şi învelită cu un pled multicolor. Până la apariţia Persoanei a Doua,
replicile ei vor fi rostite la jumătate de voce, cu spatele la public.

PRIMA PERSOANĂ: Astăzi se împlinesc douăzeci de ani de când îl cunosc pe Uriaş şi,
probabil, tot douăzeci de ani de când Uriaşul crede că mă cunoaşte pe mine, draga
veveriţa lui. Dintre toţi uriaşii, al meu este cel mai de treabă, atât de treabă încât mă
lasă să-i spun, chiar de faţă cu rudele lui, păroase şi nesuferite fireşte - „flinticule”. Este
singurul din ele care ar putea culege o floare movalie de stâncă fără să o strivească
câtuşi de puţin. Are o digitaţie de invidiat, altfel cum aş fi putut să-i rezist... M-am
orientat binişor. De fapt, am ascultat-o pentru prima oară pe mama şi m-am orientat.
Chiar am ascultat-o atât de bine pe mămicuţa încât l-am şi călcat uşurel cu vârful
papucului meu de satin în biserică, chiar în timp ce-mi acorda sărutul oficial numărul
unu. Evident că n-a observat dibacea mişcare, era prea ocupat cu gura mea şi cu
înlăturarea voalului. Se ştie doar că noi, femeile, suntem obligate de împrejurări şi de
vitregiile istoriei recente să ne păstrăm luciditatea şi calmul la maximum, chiar şi în
momentele grozave de cumpănă (vezi concludentul caz Maria-Theresia). De fapt şi eu
eram în acel moment foarte abandonată gurii lui, dar asta nu m-a împiedicat defel să
raţionez. (strănută delicat) De altfel, în apartamentul nostru de piatră din munţi, el este
cel care se ocupă sistematic de flori, încât toată lumea care ne vizitează rămâne crăcită
de uimire şi îmi adresează tone de admiraţii febrile, deşi, fie vorba între noi, n-am
absolut niciun merit în afara celui de a mă fi opus total acestei ocupaţii nedemne de un
bărbat cu o prestanţă şi o înălţime atât de impresionante. (strănută din nou) Dac-ar ştii
ei cât urăsc să-ngrijesc ori chiar să tolerez buruienile alea iritante; dar fie vorba-ntre noi,
laudele lor nemeritate nu-mi displac aproape deloc...

Scena 2

A Doua Persoană apare dintr-o margine şi se învârte ca un satelit leneş în jurul Primei
Persoane care nu pare defel distrasă de apariţia acesteia.

A DOUA PERSOANĂ: Lehamite! Lehamite! Îmi bag piciorul în ea de farmacie. Îmi bag
picioarele în ele de farmacii şi în boul care le-a mai inventat... În sezon erau 29, cu patru
mai multe decât birturile şi tavernele, acum au mai rămas două, de fapt una, de fapt şi
aceea deschisă doar câte o juma de ceas la două-trei zile. Poţi să crăpi pe insula asta, în
extrasezon, chiar şi de o banală durere de dinţi, până găseşti o amărâtă de pilulă... Cum
se cară turiştii, cum îşi închid toţi futuţii ăştia prefăcuţi dughenele şi intră tiptil ca nişte
urşi în bârlog, să se rostogolească pe saltelele lor umplute cu bani. Tot restul sezonului
sunt mieroşi, fireşte; “ce doriţi, ce poftiţi, cu ce vă putem ajuta?... vreţi o frecţie la tălpi
- vă facem, pentru un mic ciubuc vă facem o frecţie şi la piciorul de lemn, da, da, ce
copii odioşi-adorabili aveţi… normal că nu vă seamănă, nu e nimic detestabil în faptul că
au spart acvariul de cristal de la intrare şi s-au jucat cu căldăruşele pline de nisip pe
blana de leopard bengalez, se-ntâmplă, se mai întâmplă... Nu, nu vă faceţi griji,
adăugăm totul la nota de plată, până la ultima centimă, până simţiţi, într-un anumit loc
delicat, o acută senzaţie de usturime. De-abia din acel sensibil punct se pare că am
putea să fim chit. Şi noi am fost (probabil) copii şi alţi foarte binevoitori au adăugat
conştiincios la nota de plată a părinţilor centimele rătăcirilor noastre...”; “Da, da, sigur
că avem produse pur tradiţionale: unt de stâncă, lapte de scoici, pastramă de meduze,
piure de alge putrede mixate cu zeamă de epavă, toate sunt bio cu certificat. Bio-bio-
bio! Adio-adio-adio! Vreţi ca, de mâine, toţi angajaţii să vă servească costumaţi în cocoşi
umflaţi de steroizi şI în curci americane?! Nicio problemă, se face, se face, se face de
mânuţele noastre extrem de dibace; dar să ştiţi că totul costă, criza asta mănoasă, da,
chiar şi costiţele costă constant...” Bani-bani-bani! Dolari-dolari-dolari! Euro-euro-euro!
Toate se pot rezolva cu ei. Cum să nu, chiar toate... Oare chiar toate?! Ar trebui să
încerc... Pentru o sută de dolari, localnicii, ăştia de aici cu urechile pâlnie, sunt gata să
vă coasă şi sus şi jos, şi la dreapta şi la stânga, să meargă de-a-ndoaselea în patru labe,
ori să facă, evident numai atunci când vă aduce room service-ul micul-dejun la pat, ca
trenul.
Nesimţiţii! Găsesc, cu chiu cu vai, singura farmacie deschisă şi întreb: aveţi ceva pentru
o veveriţă răcită? Răcită am spus, nu rătăcită, nu crăcită. Scuzaţi-mă, duduie, dar
cuvântul “crăcit” e atât de uzual şi lipsit de sensul lui sexual în familia noastră, şi are cu
tot altfel de conotaţii decât în general, încât îl folosim mai ceva ca pe un burete de şters
voma... Da’ cine-a pomenit de zgărzi pentru purici şi de farmacie veterinară?!... Veveriţa
mea e o femeie, numai că e atât de vioaie, de mică, de nepremeditată şi cu părul roşcat
încât eu îi spun “veveriţă”... Vă deranjează? ...De ce nu îi spun “vulpiţă”?! Aveţi ceva
împotrivă cum îi spun femeii mele? ...Aţi înnebunit?! De unde să mă fac reţetă, de unde
să fac rost de reţetă?! A, să spun adevărul de bună voie şi nesiluit de nimeni? Să
recunosc, să spun pe şleau că m-a trimis la dvs. domnişoara Blenoragy... altfel nu-mi
daţi?! Asta e parola? Ce nu face omul pe o insulă pustie pentru o amărâtă de pilulă
pentru răceală... Bine, spun formula magică, dar în şoaptă, nu cu voce tare cum aţi fi
vrut: m-a trimis încântătoarea domnişoară Blenoragy şi vă transmite cele mai călduroase
îmbrăţişări. Se rupe de nerăbdare ca să vă mai întâlnească! Speră să n-o mai părăsiţi
...Mulţumită? Nu am cum să dovedesc. Credeţi-mă, vă rog, pe cuvânt... Îmi daţi sau nu
pastilele? Cum nu?! Numai injectabil? Aha, sunt mai puternice decât... Câte o fiolă din
şase în şase ore? Alo, şi cine îi face injecţiile pe insula asta? ...Nu mă pricep deloc.
Normal. Nu vă interesează? Cum nu te interesează?! Vacooo! Sictir! Scuze, v-am
confundat cu restul familiei! Scuze, am jignit animalul! ...Care poliţie? ...Care poliţie?

Scena 3

PRIMA PERSOANĂ: Opreşte-te, odată, că m-ai ameţit! (A DOUA PERSOANĂ continuă

să pivoteze) Uriaşule, trezirea, ai ajuns deja la destinaţie!!! Frână de mână!
A DOUA PERSOANĂ: Mă opresc, veveriţă, gara mea mică, mă opresc! (face ca o
locomotivă cu aburi foarte derutată)
PRIMA PERSOANĂ: De ce-ai întârziat atât? (strănută) Iar ai fost la birt?
A DOUA PERSOANĂ: De dorul tău, ştii bine!
PRIMA PERSOANĂ: Crede-te-aş! Suflă! ...Ai noroc, de la răceala asta nu simt nimic....
Ai adus? (strănută)
A DOUA PERSOANĂ: Am... Numai că este o mică-mare problemă.
PRIMA PERSOANĂ: (către public) Înţelegeţi că trebuie să-l iau tare. Întotdeauna
trebuie să-l iau foarte tare, înainte ca siguranţa lui bărbătească să prindă vreo crustă;
altfel îşi ia lumea în cap şi o să creadă că nu mai pot după izmenele lui, că sunt udă după
el. De fapt nu mai pot, sunt fleaşcă toată după el, dar asta e taina mea. N-aş vrea să
înţeleagă că sunt vulnerabilă şi să-l pierd pentru o împuţită de uriaşă. (metalic, către A
DOUA PERSOANĂ) Pentru asta ai întârziat atât, ca să-mi spui că există o problemă? Ce
problemă?
A DOUA PERSOANĂ: Ţeapă... Una mică... Injectabil, am găsit numai injectabil. Nu ţin
pastile în extrasezon că se topesc de la umezeală şi ies în pierdere. Localnicii se tratează
numai cu vin negru, puterea rechinului, ca ăsta pe care mi l-ai comandat... (scoate de
sub umăr o butelie neîncepută) Se pare că va trebui să te înţepi singură. Mă asculţi?
Trebuie să te înţepi singură-singurică. Of-of-of! Din şase în şase ore.
PRIMA PERSOANĂ: De ce singură? De ce “of-of-of”? Mie-mi place să mă înţepi tu.
Numai tu. Dacă ştii să te ocupi, delicatule, de plantele alea ciufute, trebuie să ştii să te
ocupi şi de jumătatea ta.
A DOUA PERSOANĂ: Sigur, numai că nu în felul ăsta. N-aş vrea să-ţi ating vreun nerv
nervos. De altfel se ştie că eşti plină de nervi nervoşi ca un cactus de ace. N-aş vrea să
ţi-i răscolesc tocmai eu.
PRIMA PERSOANĂ: Mu-ha-ha! Şi aşa, de douăzeci de ani, sunt destul de răscolită...Te
oftici?

(strănută exagerat)

A DOUA PERSOANĂ: De ce foloseşti cuvinte fără bariere, fără sens? Era doar o simplă
constatare umană, urieşească...
PRIMA PERSOANĂ: (alintându-se) Ştii doar că am oroare de injecţii. Oroare nu onoare.
Încă de mică mă apucau toate pandaliile, numai când întâlneam vreun halat ceva mai
scrobit.
A DOUA PERSOANĂ: Nu-mi vine să cred că ai fost mai mică decât eşti. (tandru) Eşti
chiar femeia copil.
PRIMA PERSOANĂ: Mulţumesc. Tu, în schimb, eşti copilul-bărbat. Ha-ha! Strânge-mă-
n braţe, Uriaşule! Uşurel, uşurel! Lasă-le naibii de otrăvuri! O să-mi treacă şi fără
chimicale. Tu eşti medicamentul meu optim. Ne descurcăm noi cumva şi fără ele. Doar
nu e pentru prima dată. (strănută pe bune)
A DOUA PERSOANĂ: (preocupat?) De altfel, e ştiut de când lumea că fără ele, în cel
mult o săptămână îţi trece răceala, iar “cu” - în fix şapte zile. Ha-ha! Bleaga de
farmacistă mi-a sugerat că, dacă ţi-e frică de ace, poţi să le şi bei... fiolele... cu o lingură
lustruită de alpaca... “ Deh! Că tot acolo ajung!”
PRIMA PERSOANĂ: Unde să ajungă?
A DOUA PERSOANĂ: La răceală, nu la strungă! ...Una câte una, fără să te lăcomeşti,
altfel dai colţu’! Kaput! Din şase în şase ore! Dacă vrei, îţi ţin eu socotelile. Am un ceas
impecabil.
PRIMA PERSOANĂ: Mai bine mi le ţin eu.

Scena 4

A DOUA PERSOANĂ: Ce-ai scris pe nisip?

PRIMA PERSOANĂ: Ce să scriu? “Salvaţi-mă, sunt blondă!”... Curioşii mor tineri şi
întotdeauna vineri. Chiar vrei să ştii tot, Uriaşule?
A DOUA PERSOANĂ: Chiar. Tot. E un păcat?
PRIMA PERSOANĂ: Un păcat nu, un căcat - cu siguranţă. Era un poem-ţintă, cu adresă
clară pentru tine, era un poem despre noi şi alte asemenea năzbâtii.
A DOUA PERSOANĂ: Ador dartsul!
PRIMA PERSOANĂ: ...Dar mi-e ruşine să ţi-l arăt. Atât de ruşine. Încă nu l-am
definitivat definitiv. E ca un pui fără pene... Ş-apoi sunt atât de nervoasă să debutez pe
malul ăsta pustiu. Poate pe malul celălalt ar fi fost mult mai potrivit... Mă nemulţumesc
rimele. Topica.
A DOUA PERSOANĂ: Nemulţumeşte-le şi tu pe ele. Călăreşte-le! Hai-hai-dihai-dihai!
PRIMA PERSOANĂ: Fie. (cu emoţie reală)
“Un uriaş şi-o veveriţă
Se legănau pe-o muzicuţăăă...”
A DOUA PERSOANĂ: Continuă, e foarte frumos, ca un curcubeu!
PRIMA PERSOANĂ: ...Crezi?
A DOUA PERSOANĂ: Pentru mine e foarte frumos.
PRIMA PERSOANĂ: Deci să înţeleg că nu e tocmai frumos...
A DOUA PERSOANĂ: Poate pentru ceilalţi nu e frumos, dar pentru mine e. E! E! E!
...Continuă, te ascult. Ai observat că şi marea s-a oprit să te asculte?
PRIMA PERSOANĂ: Mincinosule. Bagi din top. N-am observat încă.
A DOUA PERSOANĂ: Observă. Închide ochii. (o îmbrăţişează) Ei?
PRIMA PERSOANĂ: Observ. Chiar că mă ascultă... O fi tare critică?
A DOUA PERSOANĂ: Vezi? Lasă-mă să-l citesc. Înainte de a junge aici, obişnuiam să
împărţim, începând de la paharul cu apă şi terminând cu hârtia igienică, totul. (dansează
ca Zorba) Lasă-mă! Lasă-mă!
PRIMA PERSOANĂ: Nu, nu te uita... Ce faci, calci pe el? Opreşte-te! E absolut interzis
să intri încălţat cu ghetele tale julite de step în poemul meu. (plânge)
A DOUA PERSOANĂ: Poemul tău? Mai adineauri ziceai că-i al nostru? (îi şterge lacrimile
cu obrazul lui împăroşat)
PRIMA PERSOANĂ: Deocamdată e numai al meu, pentru că este destul de imperfect. E
ca un cocon. Nu pot să-l scot deocamdată la mezat. Când va deveni rotund, ne va
aparţine în egală, egală măsură. Dar, până atunci, e numai al meu… Pricepi?
A DOUA PERSOANĂ: N-am încotro.

Scena 5

A DOUA PERSOANĂ: Am glumit... De ce taci? E o crimă?

PRIMA PERSOANĂ: Ce mi-a mai rămas de făcut? Cine altcineva să mă protejeze în
afara tăcerii mele? Ea este zidul meu berlinez, plumbul topit, tunul masiv de bronz,
şanţul de apărare, catapulta, ghiuleaua cât un cap de ied, fântâna secretă.

Pentru circa două minute protagoniştii se scufundă resemnaţi în fotoliile lor comode,
privind în direcţii total opuse, într-o tăcere nevoit-desăvârşită. Valuri. Portavoci
intersectându-se.

A DOUA PERSOANĂ: Azi ar fi trebuit să sărbătorim. E 29! Da, da, coincide cu ziua lui
Laurenţiu, a blegului ǎla infatuat, dar e cu totul altceva. Nici nu se comparǎ… Să ridicăm
zmeie. Să facem bulbuci. Aşa era programat. (vântură butelia neîncepută de vin şi un
zmeu chinezesc demontabil, cu instrucţiuni de folosire traduse incorect)
PRIMA PERSOANĂ: Azi ar fi trebuit să sărbătorim, Ury... Ce uitucă... (vântură a
lehamite punga cu fiolele cu medicament)
A DOUA PERSOANĂ: Azi trebuie să sărbătorim. Neapărat. (repetă gestul anterior)
PRIMA PERSOANĂ: Chiar trebuie? N-am putea să amânăm? N-ar fi pentru prima oară.
Găsim noi cumva un pretext introdus în context.
A DOUA PERSOANĂ: Împlinim, totuşi, douăzeci de ani de când ne cunoaştem. E chiar
un record... pentru zilele noastre în care lumea are tendinţa de a se plictisi extrem de
rapid... Vântul pare promiţător. Gradele...
PRIMA PERSOANĂ: Toţi prietenii noştri sunt despărţiţi şi cu jumătăţi de vieţi şi de
case. Mu-ha-ha! Chiar şi preotul cu cizme de cowboy şi cercel în ureche care ne-a
cununat... Chiar şi el s-a despărţit de Dumnezeul lui pentru o călugăriţă cu obrajii aprinşi
şi pulpele groase. Numai noi... ca nişte magneţi imbecili...
A DOUA PERSOANĂ: (insistă) Nu dramatiza. Împlinim, totuşi, douăzeci de ani, Veve...
E un record rermarcabil. Să înălţăm zmeie! Zmeie! De asta ne-am retras aici, ca să nu
împărţim bucuria asta cu nimeni.
PRIMA PERSOANĂ: Uneori, cred că nici măcar cu noi înşine. Prea suntem egoişti cu...
A DOUA PERSOANĂ: Ce-ţi veni?
PRIMA PERSOANĂ: Am descoperit subit că prea nu ne mai ajungem. Zmeiele astea pe
care vrei să le-nalţi ar putea fi temerile noastre. Aruncă-le în apa asta tulbure, aruncă-le
în apa asta flămândă. O să le înghită numaidecât. Vezi steagul ăla negru arborat? Nici
salvamarii n-ar mai putea să le recupereze de furia ei.
A DOUA PERSOANĂ: Ţi-am făcut toate poftele. CE MAI VREI??? N-a fost tocmai ideea
mea să venim aici la sfârşit de octombrie. Parcă am fi ajuns intenţionat la sfârşitul unui
festin ca să ne autoservim cu resturi. Dezolant. Nu ţi se pare? E ca şi cum am vrea să
mimăm Crăciunul în mijlocul verii...
PRIMA PERSOANĂ: Taci. Eşti mai rău decât o muiere.
A DOUA PERSOANĂ: De unde ştii?!
PRIMA PERSOANĂ: Nu ştiu. Descopăr.

Scena 6

PRIMA PERSOANĂ: Te-ai supărat? Nu-i aşa că te-ai supărat?

A DOUA PERSOANĂ: (tace)
PRIMA PERSOANĂ: Nu te ştiam aşa supărăcios. Nu pune botul... Uriaşule! Uriaşule!
Ury!!! Hei!
A DOUA PERSOANĂ: (tace)
PRIMA PERSOANĂ: Credeam că eşti mai presus de...
A DOUA PERSOANĂ: (tace)
PRIMA PERSOANĂ: Tratează-mă cel puţin ca pe una din buruienile tale, cu deferenţă...
Asta e buba, nu? Nici ele, ca şi mine, nu fac niciodată flori, cel mult fiori, cât despre
fructe... Recunoaşte! Hai, fii cinstit!
A DOUA PERSOANĂ: (izbucneşte) E adevărat, marea lor majoritate, nu... Dar, aproape
se găseşte câte una care, după zece-cincisprezece ani de stropit zilnic, de schimbat
pământul, de curăţat frunzele uscate şi de mutat periodic în ghivece din ce în ce mai
mari, se găseşte să mă pună cu botul pe labe şi să erupă într-o inflorescenţă stranie care
mă lasă, de fiecare dată, fără muget... Ce-i drept minunile astea nu durează prea mult,
nici măcar trei zile... acolo câteva ore puse cap la cap... dar e suficient, arhisuficient...
PRIMA PERSOANĂ: Ştiu că ai încercat totul cu mine... Ai încercat totul cu mine, nu-i
aşa? Doctori, tratamente, leacuri băbeşti, vrăjitoare şarlatane...
A DOUA PERSOANĂ: (tace instinctiv)
PRIMA PERSOANĂ: Dacă am fi rămas acasă, în apartamentul nostru de stâncă, azi am
fi sărbătorit cu pastramă şi vin, Ziua Recoltei. Ne-am fi îmbătat ca porcii şi am fi făcut
dragoste până dimineaţa, până s-ar fi aburit cum se cuvine geamurile.
A DOUA PERSOANĂ: (sec) Sex.
PRIMA PERSOANĂ: Dragoste.
A DOUA PERSOANĂ: Poate dragoste, dar şi sex... Sau poate că şi una şi alta, cine
ştie...
PRIMA PERSOANĂ: Sigur că şi una şi alta. Dar mai mult dragoste... Cine mai stă să le
separe atunci. Cine să mai facă diferenţa. Sexul în stânga, dragostea în...
A DOUA PERSOANĂ: Cred cǎ ai dreptate. Preludiul înseamnǎ întotdeauna dragoste, iar
restul sex. Cred c-am înţeles încotro baţi, puişor.... Cu asta vrei să mă ademeneşti? De
asta mi-ai zis să cumpăr sticla asta de vin tuciuriu?
PRIMA PERSOANĂ: Şi pentru asta, dar nu numai pentru asta... Nu ajunge?
A DOUA PERSOANĂ: Te ascult. Dacă vrei să-mi mărturiseşti ceva, acum ar fi timpul.
Nu crezi?
PRIMA PERSOANĂ: Dacă zici tu. După douăzeci de ani e totuşi necesar să efectuăm un
bilanţ. Un grafic. Categoric. (acces de tuse măgărească)
A DOUA PERSOANĂ: Ocupǎ-te! Tu eşti cu cifrele, eu cu florile...
PRIMA PERSOANĂ: Te-ai scos. Cu ce, cu cine vrei să încep?
A DOUA PERSOANĂ: Cu primul tău iubit. “Fantomas”. Ăla despre care n-ai vrut să
vorbeşti niciodată... Te-ai hotărât? Sigur?
PRIMA PERSOANĂ: Sigur. Să întoarcem cărţile. Numai, te rog, nu-mi pune întrebări,
ca să nu semene a interogatoriu. Lasă-mă să povestesc singură.
A DOUA PERSOANĂ: O.K.
PRIMA PERSOANĂ: (incredibil de fals) Primul meu iubit s-a numit Balustradă. La
început, cam pe când aveam numai cinci ani, îmi era doar amic... Locuiam la etajul trei
al unei case înalte şi putrede, monument de arhitectură, şi el mă ajuta întotdeauna să
ajung cu o idee mai repede în curte. Începuse să-mi placă cumva de el, mai ales că toţi
puştii din curte mă ocoleau pentru că eram prea mică pentru nivelul lor de
compatibilitate... Începuse să-mi placă atât de mult de el încât, fără să-mi dau seama,
am devenit chiar (rosteşte cu greutate)... prieteni. Toată ziua eram călare pe Balustradă
ăsta, chiar şi când am ajuns la treisprezece ani... când am descoperit că îmi devenise
subit iubit (de fapt, mama a descoperit taina mea în ligheanul cu chiloţei tetra) ... apoi
chiar amant.
A DOUA PERSOANĂ: Încetează. Mi-e scârbă.
PRIMA PERSOANĂ: (tace semnificativ)

Scena 7

Sunete intersectate de portavoci. SIlueta clară a unui velier în contre-jour copleşeşte

fundalul într-un glissando remarcabil.

A DOUA PERSOANĂ: Ştiai că se toarnă un film? Ceva despre dragoste şi singurătate.

Ceva despre un tip perfecţionist care cutreieră în lung şi-n lat mările pentru a-şi găsi
jumătatea. De asta au cărat goeleta asta superbă cu remorcherele, de la muzeul
navigaţiei maritime din Sydney până aici... Toată insula vuieşte. Toţi pescarii, toate
fufele şi bărboşii de pe aici vor să facă figuraţie. Cică se plăteşte bine. Am putea să
participăm. O sută de dolari ziua. Mult mai bine decât dacă şi-ar fi închiriat cocioabele
pline de lături. Primarul e încântat... Ha, ha! Chiar şi noi cred că în momentul ăsta
facem, fără să ne dăm seama fireşte, figuraţie gratuită. Oricum, mai mult ca sigur,
reprezentăm o pată de culoare în planul secund.
PRIMA PERSOANĂ: (tace semnificativ)
A DOUA PERSOANĂ: Nu ştiu cum îl cheamă pe regizor, dar sigur îl cunoşti. Trebuie să-l
ştii. E american. (nesigur) E un film cu buget căcălău, cu actori mari, de fapt un film cu
un singur actor principal... (Sunete intersectate de portavoci printre care se distinge clar
cuvântul “Acţiune!”) E atât de mare încât sigur nu-i mai ştiu numele. Ah, îmi stă pe
limbă ca un cercel! Nu, nu e Depardieu, cu toate că încă se ţine bine boşorogul, de la
băutură cred. Stă cam prost cu vezica... Da, nu ştiai că are o podgorie?! (revenind) Nu
se poate să nu-l cunoşti pe tipul ăsta. E înalt, bine făcut, e celebru, are o aluniţă în
formă de semilună deasupra sprâncenei drepte. E puţin chel, dar asta-i sporeşte
farmecul. Femeile sunt în limbă după el. Ciopor. A schimbat vreo douăzeci până acum,
bandă rulantă ăsta... sigur, nu-l invidiez pentru asta... cum să-l invidiez pentru tâmpenia
cu care le bifează?!... spuneam şi eu aşa... Sunt sigur că numele lui începe cu R sau cu
J. Hai, nu fi ciufută, ajută-mă şi tu un picuţ!
PRIMA PERSOANĂ: (mimează dezinteresul total)
A DOUA PERSOANĂ: (plusează) Nu vrei să ştii cum se termină filmul? Scenariul e tare,
să ştii, deşi un pic cam suprarealist. E semnat de ăla care-a scris dialogurile pentru
Frankenstein... La sfârşit, în ultimele cinci minute ale filmului (nu ştiu cum naiba
reuşeşte să-şi dea seama atât de rapid), căpitanul îşi găseşte jumătatea ideală, numai că
e o înecată creţofolină pe care n-a reuşit s-o salveze şi se bagă îmbrăţişat cu ea într-un
frigider pentru peşte care se deschide numai pe dinafară... Tare, nu? N-au reuşit încă s-o
găsească pe protagonistă, pe înecată, aşa c-au început să filmeze fără ea. Sunt în criză
de timp. Încă o mai caută disperaţi. De altfel au de filmat cu ea doar o singură scenă,
câteva cadre acolo, maximum jumătate de oră... Cum naiba l-o fi chemând pe actor? Nu
se poate să nu-l cunoşti. E celebru, e american, e gigolo şi puţin gay... Ce tâmpit.
Incredibil, mă lasă memoria... Cred că încep să îmbătrânesc... Sunt sigur că numele lui
începe cu T sau ceva de genul... Categoric.
PRIMA PERSOANĂ: ...Tom Cruise?
A DOUA PERSOANĂ: Efeminatul ăla?! Tţ! Nu, e altul desigur.
PRIMA PERSOANĂ: ...Johnny Depp?
A DOUA PERSOANĂ: Tţ! Tţ! Ei, nici chiar aşa. A refuzat.
PRIMA PERSOANĂ: DiCaprio?
A DOUA PERSOANĂ: Exclus! ...Cum îl cheamă pe japonezul ăla ochios care-a jucat în...
în... în...
PRIMA PERSOANĂ: Mă laşi? Pentru mine, toţi japonezii sunt făcuţi de aceeaşi mamă.
Roboţei. Toţi cu ochii cruciş şi boldiţi. Mă derutează, de altfel ca şi cioroii. Ce vrei,
instincte de rasistă. Niciodată n-am reuşit să-i disting.
A DOUA PERSOANĂ: Asta e!!! Ce dobitoc! Yamashita Tomohisa!
PRIMA PERSOANĂ: Mă laşi?
A DOUA PERSOANĂ: Nu se poate să nu ţi-l aduci aminte, dragă, pe Yamashita
Tomohisa. A jucat excelent în “Proposal daisakusen”. De altfel, un rol de referinţă.
PRIMA PERSOANĂ: Pentru cine? Termină. Nu înţelegi că nu mă interesează, în general,
asiaticii. Vrei să-ţi repet? Nu, nu, nu, nu!
A DOUA PERSOANĂ: Totuşi, subiectul e destul de mişto, nu? Ce le mai pişă mintea şi la
scenariştii ăştia americani... Mai ales chestia cu frigiderul. De altfel, o fabrică de frigidere
niponă e sponsorul principal. Sigur că le convine să plătească pentru o reclamă care ţine
două ore.Tare, tare de tot. Îţi închipui?
PRIMA PERSOANĂ: Foarte. Desfă sticla, Uriaşule. Sărbătorim.
A DOUA PERSOANĂ: Te rişti?
PRIMA PERSOANĂ: Eu?! Tţ! E doar o părere. Riscul nu e un lucru care să mă
caracterizeze. Ştii doar că merg întotdeauna la sigur.
A DOUA PERSOANĂ: Parcă nu te-aş cunoaşte!
PRIMA PERSOANĂ: Cin-cin!
A DOUA PERSOANĂ: Super.

SCENA8

PRIMA PERSOANĂ: (către public) Evident că n-a înţeles nici acum de ce l-am ademenit
în locul acesta pustiu, în anotimpul ăsta nu prea prietenos. Dar astăzi o să afle precis. O
să-i spun clar de ce l-am ademenit în locul acesta pustiu, în anotimpul ăsta nu prea
prietenos: pentru că n-am vrut să împart bucuria asta năucitoare cu nimeni altcineva în
afară de el. Da, da, să ştie, domnule, să afle de la mine, nu de la oarecare terţe
persoane. Începând de astăzi, viaţa lui, viaţa noastră va căpăta o cu totul altă turnură.
Una spectaculoasă desigur. Cred c-o să se bucure nespus, cred c-o să lăcrimeze de
bucurie şi-o să ţopăie de unul singur dansul ăla caraghios a lui Zorba... ar fi naşpa să fie
cumva altfel. Contez pe temperamentul lui de latin. Uitaţi-vă oleacă la el: soarbe ca un
mâţ, cu ochii lipiţi, din paharul de plastic şi se crede stăpânul deplin al situaţiei. Zeus
personificat. Nici nu bănuieşte defel ce surpriză colosală i se pregăteşte. Ia uită-te la el
cum mustăceşte, crede că ştie totul, motanul, dar de fapt nici nu bănuieşte nimic. Vax.
Nici n-ar avea de unde să bănuiască, ştiu exact cum să ţin un secret. Sigur va fi luat prin
surprindere domnul. Cât îl ador pentru naivitatea asta de şoricel spăşit a lui! Dac-aş şti
să-i arăt... Trebuie să învăţ să-i arăt... Trebuie să exersez... Musai. A crezut că şi asta cu
venirea aici, în extrasezon, pe insulă, e doar o altă toană copilărească de-a mea, o
năstruşnicie, una din nenumăratele toane cu care l-am obişnuit în decursul celor
douăzeci ani, de când crede că mă cunoaşte, de când crede că mă stăpâneşte...
Adevărul vi-l spun, vouă, bărbaţilor cu prohabul umflat, cocoşeilor: oricât v-aţi strădui,
nu vă puteţi cunoaşte niciodată cu adevărat consoartele şi nici ce zace în creierii, ficaţii,
sfincterele şi inima lor, chiar dacă v-au purtat cu stoicism numele lăbărţat pe traseul
întregului, obositorului maraton. De fapt în sinea lor, nu par defel să-şi fii schimbat
numele lor de fată pentru că aleargă constant în stilul lor propriu şi absolut
inconfundabil... minunat de haotic, până la sosire... Uitaţi-vă cu atenţie la mine: par eu
una care să-mi fii schimbat numele, ori numărul de pe tricou? Nu par (deşi unii ar putea
afirma despre mine că sunt un picuţ cam zgubilitică), nu-i aşa? Eram sigură că părerile
vor fi împărţite. Normal. Suntem diferiţi. Temeţi-vă, vă zic, de muierile voastre chiar şi în
momentele în care le pătrundeţi înfierbântaţi şi ele par să-şi fii pierdut cunoştinţa de
atâta plăcere căzută pe pielea lor şi bâiguie alandala interminabile cuvinte fără rost, şi vă
îmbrăţişează fesele ca pe nişte comori ale vajnicului Alladin. “Nu te opri! Ah, nu te opri!
Eşti atât de buuun! Dă-i înainte cu tupeu! Andale, andale! Iba, iba, iba! Nu te opri,
Speedy Gonzales! Ah, nu te opriii!” Pe naiba... Nu suntem niciodată atât de fragile şi de
neajutorate pe cât părem, pe cât vă închipuiţi... sigur că mimăm destul de
artistic. (Existenţa nu e cumva o artă a aparenţelor?) Să nu se interpreteze. N-am vrut
să spun, defel, că nu-mi iubesc bărbăţelul ori că vreau să mi-l schimb... Doamne fereşte!
Încercam doar să pledez pentru capacitatea de supravieţuire care ne caracterizează
genul, pentru capacitatea de a trece destul de subtil peste momentele penibile ale
existenţei în cuplu. Aţi apreciat vreodată câte femei care poartă veşminte cernite există
la suta de locuitori? Serios? Asta poate spune tot, chiar tot. Tot.
A DOUA PERSOANĂ: (către public) Ea crede că sorb din paharul ăsta de plastic ca un
mâţ şi mă cred stăpân absolut peste situaţie. Ştiu exact ce gândeşte. Ştiu exact cum
gândeşte. De fapt, chiar sunt stăpân absolut peste situaţie, chiar mă consider un fel de
feudal contemporan al situaţiilor, numai că ea nu vrea cu niciun chip să înţeleagă situaţia
asta simplă. Complică permanent totul. Ştiu categoric să gestionez crizele unei femei. De
fapt înţelege, dar nu vrea să-nţeleagă sau, cel puţin, nu vrea defel s-o arate. Mi-a
împărtăşit cândva, la începutul relaţiei noastre, într-o noapte fierbinte, teoria ei despre
supremaţia femeii. Râsul curului. Cunoaştem. Desigur că a uitat despre asta imediat
după aceea, odată cu săpunul şi duşul şi cu următoarea partidă... Oare despre ce mai
vrea să-mi vorbească? Taca-taca-taca-taca! Bănuiesc că nu despre problemele ei
feminine, despre monoloagele vaginului; altfel nu m-ar fi atras în locul acesta destul de
izolat. Mustăceşte ca o pisicuţă pe o pernă albastră de catifea şi-şi ascute gheruţele sub
pledul multicolor, de parcă ar împleti continuu. Taca-taca-taca-taca! Cum să n-o
recunosc?! De aproape o lună e total (ne)schimbată, au remarcat chiar şi rudele mele,
prietenele ei, nu-i mai convine absolut nimic: trânteşte, vorbeşte în doi peri, e pierdută
total în spaţiu, parcă e întoarsă a treia oară de la ţâţă. De asta am venit până aici, să
luăm niţel aer proaspăt, “fresh-air”, să încercăm să ne mai destresăm... Desigur că o
iubesc. De ce vă îndoiţi? Nu se vede?! Faptul că nu vreau nici măcar să încerc să o
schimb, faptul că îmi place aşa cum este, cu stilul, cu ciudăţeniile şi excentricităţile ei, nu
este cumva o dovadă clară de dragoste, de mare dragoste? Credeţi că mi-e bine să o
văd veşnic abătută şi cum se forţează să zâmbească frumos? Dar astăzi, cred că am să i-
o spun. Am să-mi iau inima în dinţi şi am să i-o spun. Trebuie să-i vorbesc despre ceea
ce mă frământă, altfel simt că-mi pierd minţile, că explodez. Trebuie să-i spun că renunţ,
numai de dragul de a o vedea fericită. Trebuie să-i vorbesc despre planul meu. Planul U.
Bineînţeles că n-o să accepte... care femeie cu scaun la cap ar putea să accepte o
grozăvie ca asta... Sper să nu se arunce asupra mea ca o fiară şi să-mi scoată ochii
pentru vorbele pe care am să i le spun. Totuşi, n-am încotro. Am să-i spun. Îmi trebuie
doar o fărâmă de curaj, cât o nucă mică de drojdie.

Scena 9

Din sens invers, se repetă la indigo faza cu velierul, numai că, de data asta, zarva e cu
mult mai îndelungată. Prima Persoană ţine ochii foarte lipiţi de o carte.

A DOUA PERSOANĂ: Ce şmecherie! Se tot învârt ca rechinii în jurul insulei ăsteia până
îi prind ameţelile şi filmează cu şaizeci de camere din toate unghiurile; iar la montaj,
spectatorii de rând o să aibă impresia de călătorie continuă prin toate colţurile lumii.
Succes garantat. Ceva dramă împletită cu acţiune, zece la sută sex explicit, muzică
lăcrămoasă... Sigur va fi 3D. Ce 3D? 4D! 5D! 7D!!! O fi găsit personajul feminin? Se cacă
pe ei, aşa de ochii presei, pentru marketing, şi tot o scaldă, ba că mâr, ba că (sic!)câr....
Ce mare scofală să joci rolul unei moarte proaspete? (exemplifică gestual) Îţi pui peruca,
închizi ochii, încerci să respiri la minimum, te crispezi... te mai ajută şi ăia de la
machiaj. (parodiază) “Buuu! Vai nu sunt moartă, numai că miros puţin mai ciudat!”
Ficţiunea e cu totul altceva, păpuşă, decât realitatea, nu crezi?
PRIMA PERSOANĂ: “Ceea ce nu te va omorî, te va face mult mai puternic!”
A DOUA PERSOANĂ: Poftim?!
PRIMA PERSOANĂ: Ce-ai auzit! E o expresie din romanul de dragoste pe care-l
devorez. Mai am doar câteva pagini şi-l termin. “Ceea ce nu te va omorî, te va face mult
mai puternic!”
A DOUA PERSOANĂ: Sunt sigur că e plagiată de undeva. Fraza asta sună altfel în
original.
PRIMA PERSOANĂ: Cum?
A DOUA PERSOANĂ: Ceea ce nu te omoară, te face mai puternic.
PRIMA PERSOANĂ: Aha... dar mie îmi place mai mult plasarea ei la timpul viitor.
Genial! Ceea ce nu te va omorî, te va face...
A DOUA PERSOANĂ: ... mai puternic. Cu-cu!
PRIMA PERSOANĂ: “Mult mai puternic!”
A DOUA PERSOANĂ: Nasol.
PRIMA PERSOANĂ: De fapt, se spune că suntem cu mult mai puternici decât ne
considerăm. Totul ţine de concentrare, de sinapse, de creier. Până nu dă el comandă să
cedezi - nu cedezi.
A DOUA PERSOANĂ: (bisericeşte) “Să nu-mi dai, Doamne, mai mult decât pot duce!”
PRIMA PERSOANĂ: Vezi, asta e. Că tot ne batem în citate, cine stabileşte cât poţi să
duci? Aici intervine rolul, responsabilitatea deplină a creierului. Encefalul unei furnici e
mult mai puternic decât al nostru, altfel cum o poate determina pe sărmana făptura să
care greutăţi de 100 de ori mai mari decât ea.
A DOUA PERSOANĂ: O compătimesc pe culturista asta mică. N-am ştiut că şi furnicile
au encefal.
PRIMA PERSOANĂ: Şi ea vă compătimeşte pe tine şi pe encefalul tău.
A DOUA PERSOANĂ: Mă laşi?
PRIMA PERSOANĂ: Cum aş putea? Doar eşti luat deja.

Scena 10

PRIMA PERSOANĂ: Am ocolit cât am ocolit, dar hai să...

A DOUA PERSOANĂ: Bună idee.
PRIMA PERSOANĂ: Cred că ar fi timpul, cred că ar fi cazul...
A DOUA PERSOANĂ: Bună idee.
PRIMA PERSOANĂ: Suntem numai eu şi tu şi...
A DOUA PERSOANĂ: Bună idee.
PRIMA PERSOANĂ: E prima oară când...
A DOUA PERSOANĂ: Bună idee.
PRIMA PERSOANĂ: Papagalule.
A DOUA PERSOANĂ: Bună idee.
PRIMA PERSOANĂ: Eu încerc să vorbesc serios şi tu...
A DOUA PERSOANĂ: Bună idee.
PRIMA PERSOANĂ: Opreşte-te!
A DOUA PERSOANĂ: Bună, bună idee.
PRIMA PERSOANĂ: Nu mă ajuţi chiar deloc. Percepi?
A DOUA PERSOANĂ: Bună, bună idee.
PRIMA PERSOANĂ: Vorbim cu totul despre alte lucruri, în afară de cele ce ne ard...
A DOUA PERSOANĂ: Bună, bună idee.
PRIMA PERSOANĂ: Mă înnebuneşti.
A DOUA PERSOANĂ: Excelent. În sfârşit, chiar o bună idee. Nota zece cu coroniţă.
PRIMA PERSOANĂ: Sunt şi eu om.
A DOUA PERSOANĂ: Hi-hi! Ar fi o bună idee dacă ai fi, dar nu eşti.
PRIMA PERSOANĂ: Şi ce sunt, dacă nu sunt indiscretă?
A DOUA PERSOANĂ: Bună întrebare, totalitaro. Eşti fe-me-ie. Ho. Încă nu te-ai
lămurit?
PRIMA PERSOANĂ: Ţara arde incandescent.
A DOUA PERSOANĂ: Excelentă idee... Unde scrie?
PRIMA PERSOANĂ: Nu te mai prosti. Nu mă confunda cu un rebus.
A DOUA PERSOANĂ: Integramă. Şi cu ce-ar trebui să m-ocup, dacă nu sunt cumva
indiscret?
PRIMA PERSOANĂ: Cu mine, numai cu mine.
A DOUA PERSOANĂ: N-am întâlnit idee mai proastă, mai lipsită de potenţial. Te
bănuiam de mai multă fantezie.
PRIMA PERSOANĂ: Incorect. Mă acuzi?
A DOUA PERSOANĂ: Ai perfectă dreptate.
PRIMA PERSOANĂ: Nu-mi da dreptate, aş putea să mi-o iau în cap. Nu-mi da un
deget.
A DOUA PERSOANĂ: Îmi asum riscurile. Şase-şapte.
PRIMA PERSOANĂ: “Uriaşule”!
A DOUA PERSOANĂ: “Veveriţo”!
PRIMA PERSOANĂ: Halal. Am ajuns să ne şi jignim.
A DOUA PERSOANĂ: Nu, ne spunem doar pe nume. Cikalaka-cici-cea! Cum te mai
cheamă?
PRIMA PERSOANĂ: Nu mă mai deruta. Eu încerc să vorbesc serios şi tu...
A DOUA PERSOANĂ: Ce eu?
PRIMA PERSOANĂ: Nu simţi combinaţia?
A DOUA PERSOANĂ: ??? De câte cifre?
PRIMA PERSOANĂ: De două. Îmtotdeauna.
A DOUA PERSOANĂ: (către public) O recunosc. Aţi remarcat? Nici nu ştiţi cât îmi va fi
de greu să-i expun planul U, hidosul, “mândrul” plan U...

Scena 11

A DOUA PERSOANĂ: (atacă) Relaţia noastră seamănă cu o rufă.

PRIMA PERSOANĂ: Ai început?
A DOUA PERSOANĂ: Continui.
PRIMA PERSOANĂ: Eşti destul de previzibil, ca o pendulă defectǎ. Frumos. Mă
aşteptam la aşa ceva din partea dumitale.
A DOUA PERSOANĂ: (către public) Un semn bun. Gradat. Calm! Trebuie să las
menajamentele şi să fiu porc. Le cochon în persoanǎ.
PRIMA PERSOANĂ: Dezvoltă, individule, iubirea mea.
A DOUA PERSOANĂ: (studiat) La început o zăreşti într-o vitrină, e ochioasă, o remarci
desigur dintre multele altele, totul e să aibă numărul tău... de fapt mărimea potrivită e
cam definitorie pentru alegere. Îi dai târcoale cu timiditate o anumită perioadă până te
hotărăşti, în sfârşit, să o probezi, să scoţi lovelele nu puţine din teşcherea şi să o
achiziţionezi.
PRIMA PERSOANĂ: Interesant. Paralela dintre o relaţie şi o boarfă este una destul de
subtilă. Dezvoltă, iubirea mea.
A DOUA PERSOANĂ: Apoi o îmbraci, cu emoţie netrucată, prima oară. Te cam fâţâi
ceva timp în faţa oglinzii până te hotărăşti să o scoţi în lume, să o arăţi tuturor. Lume,
lume! Dacă alegerea e reuşită primeşti laude, chiar ovaţii, invidii desigur. La început o
porţi, se ştie, doar la petreceri şi duminica. Nunţi, botezuri, cumetrii, tot de ele să te ţii.
PRIMA PERSOANĂ: Pe urmă, doar în zilele de lucru. Se ştie. Regula jocului.
A DOUA PERSOANĂ: (către public) Cred că începe să prindă din zbor ideea. Are un I.Q.
remarcabil chiar dacă posedă, din întâmplare, vagin.
PRIMA PERSOANĂ: Te obişnuieşti atât de mult cu ea încât nici nu-i mai acorzi prea
multă consideraţie.
A DOUA PERSOANĂ: Corect. Până la urmă sfârşeşti să nu o mai bagi în seamă deloc,
să faci o totală abstracţie faţă de dânsa. A devenit de fapt, ceea ce era de la început... o
simplă rufă.
PRIMA PERSOANĂ: Boarfă, iubitule, boarfă. Chiar ajungi, la un moment dat, să uiţi că
te mai acoperă. Păunul e uitat. Şi-a recăpătat rolul de frunză adamică.
A DOUA PERSOANĂ: Sfârşitul e bineînţeles...
PRIMA PERSOANĂ: La gunoi. Da, da. “O răţuşcă pe gunoi, număra din doi în doi!”
A DOUA PERSOANĂ: „Din oceanul Pacific/ A ieșit un pește mic, mic, mic!”
PRIMA PERSOANĂ: N-o mai arde la rece. Spune ce ai de spus. Fii bărbat! Fii masculul
feroce care m-a cucerit!
A DOUA PERSOANĂ: Întoarce cartea. Spune tu ce ai de spus. Ladies first!
PRIMA PERSOANĂ: (către minunatul public) Trebuie să-l mai fierb niţel în sucul
propriu. Nu pot să-i dau minunata veste chiar în acest moment. Gradat. Calm!
A DOUA PERSOANĂ: ...Ai spus ceva?
PRIMA PERSOANĂ: “Ceea ce nu te va omorî, te va face mult mai puternic!”
A DOUA PERSOANĂ: Ooo!
PRIMA PERSOANĂ: (care a uitat demult să mai tuşească, îşi aduce subit aminte de
asta) Niciun “ooo!” Asumă-ţi riscurile. “Ceea ce nu te va...” (tuşeşte, desigur)
A DOUA PERSOANĂ: Ia-ţi medicamentele. Antibioticele. Farmacista mi-a garantat că,
la preţul lor, sunt foarte eficiente.
PRIMA PERSOANĂ: Vaca aia?! Nu vrei să le iei tu în locul meu?
A DOUA PERSOANĂ: Aş vrea desigur, dar nu m-ar ajuta cu nimic. Sănătatea nu este
ceva transferabil. (în acest loc, o parte din public va aplauda în gând)
PRIMA PERSOANĂ: Aştept.
A DOUA PERSOANĂ: Ce?
PRIMA PERSOANĂ: Ca să-ţi crească păr pe piept. (în acest loc, cealaltă parte din
public, cea care nu a aplaudat în gând, va slobozi câteva chicote necenzurate) Te-ai
hotărât, mustangule?
A DOUA PERSOANĂ: Da. Chiar în momentul acesta, deşi să ştii că nu mi-e uşor. E
timpul să vorbim despre A Treia Persoană.
PRIMA PERSOANĂ: (aplaudă către minunatul public care a mai rămas treaz) De unde o
fi aflat? Îi cunoşteam eu perspicacitatea, dar nici chiar aşa. Nu ştiu să mă fii trădat cu
ceva. Să vedem cu exactitate ce şi cât ştie.
A DOUA PERSOANĂ: Vrei să discutăm despre A Treia Persoană? Dacă nu vrei, să ştii că
pot să mă opresc în punctul acesta. Am tăria.
PRIMA PERSOANĂ: Eşti nebun, cum să nu vreau? Continuă. A Treia Persoană
reprezintă viitorul nostru, soluţia lui tranşantă. (se mângâie neintenţionat pe
abdomen) De fapt şi eu cam intenţionam să-ţi vorbesc despre A Treia Persoană. Mi-ai
luat-o puţin înainte. Eşti cam grăbit, iubitule, nu crezi?
A DOUA PERSOANĂ: Au trecut totuşi douăzeci de ani. Am rezistat destul. Orice lucru,
după perioada asta de graţie, ar fi primit un binemeritat certificat de casare.
PRIMA PERSOANĂ: Ei, se mai întâmplă şi minuni. (Vezi cazul Maria-Theresia!)
A DOUA PERSOANĂ: Ştii cum suntem acum, tot frământându-ne cum să rostim
Adevărul? Parcă am fi, parcă suntem două personaje dintr-o piesă de teatru în două
personaje, scrisă la comandă de “Agachel-cu-capu’-chel-care-umblǎ-noaptea-prin-hotel”,
deşi ne place cu tărie să credem că suntem două fiinţe cât se poate de concrete, cu
probeme cât se poate de reale.
PRIMA PERSOANĂ: Trei, dacă o punem la socoteală şi pe A Treia Persoană, cea
invizibilă, cea care, totuşi, deocamdată, reprezintă doar o concepţie. Poate şi suntem
personaje, dar nu ne dăm seamă decât dacă am ieşi din trupurile noastre şi ne-am pune
în locurile acelea goale, din primul rând...
A DOUA PERSOANĂ: Să lăsăm pe alţii să hotărască. Sunt destui căpoşi care vor să
cânte la joagăr, care vor să măsoare cu barda şi sǎ ne fixeze citatele în piroane.
PRIMA PERSOANĂ: Treaba lor. Pentru asta au stat la rând şi au plătit biletele; ca să se
înduioşeze de suferinţe străine.
A DOUA PERSOANĂ: Sunt şi alţii care au intrat pe şestache. Ăştia judecă mai abitir.
PRIMA PERSOANĂ: Treaba lor. În buzunarul fiecărui spectator există un condei de
critic. Datoria noastră este, totuşi, să încercăm să nu ne oprim.
A DOUA PERSOANĂ: Pot să continui?
PRIMA PERSOANĂ: Sper să şi reuşeşti. Îţi ţin pumnii.
Scena 12

PRIMA PERSOANĂ: Deci era vorba despre A Treia Persoană.

A DOUA PERSOANĂ: Întocmai. Ai simţit deci şi tu nevoia de A Treia Persoană?
PRIMA PERSOANĂ: Bineînţeles. Ştii ce e ciudat? Amândoi avem o problemă gravă de
conştiinţă cu a A Treia Persoană şi trebuie să discutăm aspectul. Să dezbatem apa-n
piuǎ.
A DOUA PERSOANĂ: Apreciez. Întotdeauna m-ai înţeles. Îmi uşurezi mult situaţia. Cât
mă bucur.
PRIMA PERSOANĂ: Şi tu, într-un fel, mi-ai uşurat-o! Ai un instinct formidabil de
ghicitoare cu barbă.
A DOUA PERSOANĂ: Serios?!
PRIMA PERSOANĂ: Acum înţelegi de ce n-am luat fiolele, antibioticele alea? Din cauza
personajului A Treia Persoană.
A DOUA PERSOANĂ: Nu cred c-ar fi avut nimic împotrivă, chiar dac-ar fi fost droguri.
Nu cred că l-ar fi deranjat.
PRIMA PERSOANĂ: Ba da, căci asta ar cam fi riscat-o să dispară. E atât de mică.
A DOUA PERSOANĂ: Mică? Să admitem. Într-adevăr, e o persoană reuşită, dar n-are
chiar o înălţime atât de impresionantă. Dar are o constituţie plăcută. Deci, ai remarcat-o
până la urmă şi tu... Ştiam că-ţi va plăcea.
PRIMA PERSOANĂ: Cum sǎ nu-mi placǎ? Cum să n-o remarc? Tocmai eu să n-o
remarc? ...Numai că, până la urmă, va trebui să-i punem şi un nume... să i-l alegem
împreună.
A DOUA PERSOANĂ: De ce atâta efort? “A Treia Persoană” sună destul de concludent,
pentru că de fapt cu asta se şi ocupă: să fie a treia persoană, să completeze triunghiul.
Când vrei să ţi-o prezint?
PRIMA PERSOANĂ: N-am fost niciodată bună la geometrie. Pe cine vrei să-mi
prezinţi?!
A DOUA PERSOANĂ: Cum pe cine?! Nu vorbim oare cumva despre unul şi acelaşi lucru,
despre A Treia Persoană?
PRIMA PERSOANĂ: Sigur că da, numai că A Treia Persoană nu este lucru ci o fiinţă în
devenire, numai că eu sunt cea care ar trebui să ţi-o prezinte... Aşa e normal. Aşa se
cade.
A DOUA PERSOANĂ: Te-a contactat deja? Fără acordul meu?!
PRIMA PERSOANĂ: Fără acordul, dar cu complicitatea ta.
A DOUA PERSOANĂ: Înţeleg. Într-adevăr e profesionist! A trecut la acţiune, din proprie
iniţiativă... Super!
PRIMA PERSOANĂ: Ce profesionist? De-abia acum se formează!
A DOUA PERSOANĂ: De unde ştii?!
PRIMA PERSOANĂ: Cum de unde ştiu? Sunt femeie. Simt.
A DOUA PERSOANĂ: Scuză-mă. Am avut o uşoară amnezie în privinţa asta... Ţi-a cerut
vreun ban?
PRIMA PERSOANĂ: Încă nu, dar mai târziu o să-mi ceară, pentru hăinuţe, pentru
lapte... Va primi suficienţi bani atât de la mine cât şi de la tine.
A DOUA PERSOANĂ: Mă îndoiesc că e chiar atât de ahtiat după lăptic, fie el şi de
capră... Lasă-mă să rezolv eu chestiile astea pecuniare. Nu te implica mai mult decât
trebuie. Rolul lui e doar să alunge monotonia. Pentru mine, cel mai important lucru este:
să fii satisfăcută şi implicit fericită.
PRIMA PERSOANĂ: De ce să nu mă implicesc (sic!) dacă o să-mi facă plăcere să-i ofer
nişte bani. Aşa simt că este normal.
A DOUA PERSOANĂ: Bine, bine, dar pentru plăcerile tale n-aş vrea să rămânem pe
drumuri.
PRIMA PERSOANĂ: (conjugă) Eu am drumul meu.
Tu ai drumul tău.
El are drumul lui.
A DOUA PERSOANĂ: Deci totul e O.K.?
PRIMA PERSOANĂ: Totul e O.K. Cum nu se poate mai O.K.
A DOUA PERSOANĂ: Dacă nu sunt prea indiscret, când aţi stabilit să vă vedeţi oficial,
să materializaţi?
PRIMA PERSOANĂ: Peste şapte luni, cred... Dar dacă e puţin mai grăbit, peste cinci.
A DOUA PERSOANĂ: O sǎ trebuiascǎ sǎ facem naveta. Într-adevăr e profesionist! Are
experienţă, are răbdare cu femeile.
PRIMA PERSOANĂ: Aşa şi-aşa.
A DOUA PERSOANĂ: Nesătulo.
PRIMA PERSOANĂ: Dar şi ţie ţi-a plăcut.
A DOUA PERSOANĂ: Pe naiba, cum să-mi placă?! Greul de-acuma urmează. Plǎcerile
costǎ!
PRIMA PERSOANĂ: Hai, că te cunosc de-acum!
A DOUA PERSOANĂ: Cel puţin, bine că în sfârşit s-au lămurit treburile. Totuşi, explică-
mi cum v-aţi pus de acord? Când am discutat prima oară cu el m-au durut mâinile.
PRIMA PERSOANĂ: Mă derutezi, Ury... Credeam că ne înţelegem perfect, dar acum îmi
dau seama perfect că vorbim despre lucruri diametral opuse... Despre cine încerci să-mi
vorbeşti, omule?!
A DOUA PERSOANĂ: Hai, las-o, n-o mai fă pe naiva, mai ales că mi-ai confirmat că ai
fost contactată de turcul ǎla de grec.
PRIMA PERSOANĂ: Eu?! Care grec?!
A DOUA PERSOANĂ: Cum care grec?! A TREIA PERSOANĂ!!! Gigolo-ul spilcuit care
trebuia să ne salveze căsnicia.
PRIMA PERSOANĂ: !!! De unde până unde?!
A DOUA PERSOANĂ: (bleg) ???
PRIMA PERSOANĂ: „Din Oceanul Pacific/ A ieșit un pește mic, mic, mic!” ...De-abia
acum înţeleg foarte clar, cum îl cheamă pe peşte...

Scena 13

A DOUA PERSOANĂ: Crezi că s-a sfârşit?

PRIMA PERSOANĂ: (abătută) De ce să se sfârşească? Dimpotrivǎ, de-abia de acuma
începe. Ai avut o idee chiar minunată. Nu e chiar persoana la care mă gândeam, asta la
care mă fixasem era mult mai mică şi mai neajutorată...
A DOUA PERSOANĂ: Extraordinar, n-am ştiut că ai o înclinaţie naturală pentru pitici.
Se spune că sunt foarte dotaţi.
PRIMA PERSOANĂ: (interiorizată) : ... Dar e totuşi fenomenal că te-ai gândit în felul
ăsta la mine. Poate asta ne va ajuta să spulberăm presiunea acumulată a monotoniei.
Merită să încercăm. Participi şi tu?
A DOUA PERSOANĂ: La ce să particip? A la... Nu m-am gândit.
PRIMA PERSOANĂ: De ce nu?! Dacă ai mers până aici, înseamnă că eşti o fire
dezinhibată. Foarte dezinhibată.
A DOUA PERSOANĂ: Dar asta ar fi o grozăvie, Veveriţo. M-aş simţi foarte penibil. Să
renunţăm.
PRIMA PERSOANĂ: Acum, după ce m-ai întărâtat?
A DOUA PERSOANĂ: Eşti întărâtată? Ah, menopauza asta este imprevizibilă!
PRIMA PERSOANĂ: Foarte, foarte întărâtată. Nu se vede?
A DOUA PERSOANĂ: Trebuie sǎ-mi fac curaj. Dă-mi sticla aia de vin.
PRIMA PERSOANĂ: Las-o pentru când ai să te întorci.
A DOUA PERSOANĂ: Ca să mă întorc trebuie să plec.
PRIMA PERSOANĂ: Asta ai să şi faci în următoarele minute. Nu ţi-e clar?
A DOUA PERSOANĂ: Şi tu ce-ai să faci în următoarele minute?
PRIMA PERSOANĂ: Am să mă pregătesc. Du-te, du-te şi cheam-o! Adu-o aici! O s-o
facem toţi trei, chiar aici, pe plaja asta. Fiecare în stilul său. Fiecare cu schema sa
prestabilitǎ.
A DOUA PERSOANĂ: Fierbinţelile astea îţi dau accese de nebunie. Serios.
PRIMA PERSOANĂ: Da de unde, sunt foarte lucidă. Cheamă-l odată!
A DOUA PERSOANĂ: Şi eu care ziceam că câr, că mâr... Am plecat!
PRIMA PERSOANĂ: Stai, stai mai întâi să te pup. (îl mozoleşte cu sălbăticie)
A DOUA PERSOANĂ: Câtă pasiune, câtă pasiune! Stai, femeie, că doar nu plec până la
capătul lumii.
PRIMA PERSOANĂ: (cu o lacrimă invizibilă) Tu, nu... Fugi... iubire! Fugi!

Scena 14

PRIMA PERSOANĂ desface antibioticele şi le toarnă în sticla de vin. Apoi se acoperă

înfrigurată cu un şal şi intră cu demnitate în valuri, până nu se mai zăreşte deloc...

Scena 15

A DOUA PERSOANĂ: (vizibil obosită, gâfâie, o caută lung cu privirea pe Prima

Persoană)S-a aranjaaat! Am vorbit... am vorbit cu grecul, veveriţo, dar mai întârzie
ceva. L-am luat puţin prin surprindere şi mai avea de onorat altă comandă... Înţelegi? A
confirmat... Apare în juma de ceas cu scuterul lui negru, pictat cu flăcări; da, da, exact
ca ăia care livrează pizza fierbinte la domiciliu, numai că el nu livrează pizza... Ceea ce
face el aici e ceva foarte obişnuit, o meserie ca oricare alta, mai sunt şi alţii, să ştii, dar
ăsta mi s-a părut cel mai de încredere şi mai spălăţel... Mă auzi?! E foarte calculat, n-a
avut nicio reclamaţie în ceea ce-l priveşte. Tarifele lui sunt fixe în extrasezon, trebuie să
trăiască şi el din ceva, nu vezi că insula asta e doar piatră seacă, prezervative uzate şi
cochilii... nu trebuie să ai procese de conştiinţă, am mai auzit şi pe alţii care au făcut la
fel, şi până la urmă le-a mers bine... (goleşte pe nerăsuflate, butelca) Hei, veveriţo, ce
faci, te-ai ascuns?! Cu-cu! Să nu-mi spui că vrei să dai înapoi? Ha, ha! Aşa, aşa! Fă-te
frumoasă! Ţi-ai lăsat poemul nesupravegheat! (grotesc) “Un uriaş şi-o veveriţă/ Se
legănau pe-o muzicuţăăă... Când au aflat c-o măseluţăă... Se-ncăpăţâna să se
iţeascăăă... ăăă...” (se aşează obosit în fotoliu, bâiguie) Mironosiţa! Auzi la ea, ce texte
de doi bani... “Ceea ce nu te omoară, te face mult mai puternic.” (tare) Sper că nu te
superi. Am mai tras o duşcă, două, în sat... pentru curaj. Ce vrei, e prima şi poate ultima
dată când... când...(adoarme)

Scena 16

Ultima apariţie leneşă a goeletei. Pe pânzele ei albe se derulează, exact ca pe un ecran

de cinema, ultimele secvenţe ale unui film lipsit de sonor, dar cu sunetul caracteristic al
aparatului de proiecţie foarte prezent. În imagine, Yamashita Tomohisa echipat cu un
costum marinăresc impecabil apretat deschide brutal uşa frigiderului pentru peşte cu
piciorul stâng. Pentru cinci secunde apare foarte clar în prim-plan sigla frigiderului nipon
“PERSONNA”, după care îl revedem pe acelaşi Yamashita Tomohisa purtând în braţe
printre cutiile de carton biodegradabil, trupul inert al Primei Persoane. Stop cadru peste
care curge ca o ninsoare senină, genericul interminabil.

CORTINA

Note inutile:
1) În cazul reprezentaţiilor date în incinta “mănăstirilor”, expresiile considerate de
puritani ca scabroase ori indecente pot fi înlăturate definitiv ori înlocuite cu eufemisme
cu iz puternic de tămâie ori apă de trandafiri.
2) În cazul deplasărilor în străinătate ori a spectacolelor date în incinta diverselor
ambasade, consulate, mausolee şi alte palate marmorate, expresiile înlăturate anterior
de la punctul unu se cer a fi extrem de subliniate şi rostite cu sfinţenie în limba în care
au fost scrise ori gândite.
3) În cazul ieşirii forţate a spectatorilor ca urmare a depistǎrii unui sconcs autohton, a
producerii unui eventual incendiu, calamităţi naturale etc. spectacolul se poate întrerupe
doar dacă ambii amândoi actorii sunt de acord.
4) În cazul în care Yamashita Tomohisa refuză să colaboreze, apelaţi cu deplină
încredere la Brad Pitt ori Cristian Todică (Bacǎu, str. Iernii, nr.7, etajul 2, a doua uşǎ pe
dreapta cum urci pe scǎri).
5) În cazul în care nu vreţi să ţineţi cont de aceste mǎreţe indicaţii, vă cam priveşte.
Cât de frumoasă treci prin lume, femeie!, de Stefan
Dumitrescu

PERSONAJE:
ADRIAN MIREANU, muzicolog, locuind într-un oraş de provincie
SONIA, sau Femeia

Imaginea unei sufragerii într-un apartament al unui om care se ghiceşte, după biblioteca
împănată cu cărţi, a fi un intelectual. Un recamier strâns, o măsuţă în mijlocul
sufrageriei, acoperită cu reviste şi manuscrise. În jurul măsuţei două fotolii. Pe pereţi,
copii după Grigorescu şi Luchian. În colţul din stânga, o pianină. La ridicarea cortinei un
bărbat trecut de prima tinereţe scrie ceva aplecat peste măsuţa acoperită de reviste. E
seara târziu, limbile pendulei care bate indiferentă arată că ora este trecută de 11 seara.
Se aude înfundat ploaia de primăvară.

BĂRBATUL: (îşi ridică fruntea de pe colile pe care a scris. Privirea îi e obosită, expresia
feţei buimăcită. Rămâne aşa gândindu-se) „Singura problemă cu adevărat pentru om
este moartea… Camus”. (în momentul acesta se aude soneria. La început scurt, apoi din
ce în ce mai insistent.) Cine poate să fie la ora asta? (se ridică încet, acum este cu
adevărat îngrozit) Numai de nu s-ar fi întâmplat….(dispare în antreu să deschidă.
Camera rămâne pustie. Liniştea este aproape ţipătoare. În sufragerie pătrunde epuizată
o femeie. E udă leoarcă. Pe chip i se citeşte disperarea. Apa picură încet pe covor).
FEMEIA: (Tristă. după un timp) Eşti uluit, nu-i aşa? (mică pauză) Afară plouă ca şi cum
ar ploua de la începutul lumii. (Bărbatul o priveşte împietrit, mut. Nu şi-a revenit, deşi
au trecut câteva momente bune)
BĂRBATUL: Nu pot să cred…
FEMEIA: Iartă-mă, te rog, o să intru puţin în baie să mă schimb. (arată valijoara pe
care o are în mână) Sunt udă toată. Între timp îţi revii şi putem sta de vorbă. Poţi să faci
şi o cafea Adrian.
BĂRBATUL: (bâiguind) Da, da, da. (Rămâne totuşi pe loc. Femeia a dispărut pe uşa
care dă în holul dinspre baie şi dinspre dormitor. Sunetele pendulei se aud distinct,
puternice. După ce şi-a mai revenit se apucă să adune revistele de pe măsuţă. Gesturile
îi sunt fără vlagă)
FEMEIA: (Apare tristă din baie. Abia în momentul acesta pare cu adevărat frumoasă. Şi-
a schimbat hainele ude, acum este într-o rochie midi. Un timp încearcă să-şi aranjeze
părul ud) Copiii unde sunt? (respiră adânc, ca un oftat) Ştiu că mai ai o fetiţă.
ADRIAN: Sunt la mama…(se gândeşte în altă parte)
FEMEIA: (cu o expresie de milă pe chip) Aşa e că nu te aşteptai?
ADRIAN: (abătut) Nu…(precipitat) În nici un caz.
FEMEIA: Băiatul nostru ce face? (mică pauză) De fapt e numai al tău.
ADRIAN: (o priveşte atent, pătrunzător) Pentru el ai venit nu-i aşa?
FEMEIA: Nu. Pentru tine am venit. (pauză. Tăcerea se prelungeşte parcă pe lucruri.
Bărbatul este încă uluit) Îmi dai voie să fumez, Adrian? Pot să….?
ADRIAN: (abia acum observă că este în pijama. Este vizibil jenat) Te rog să mă ierţi că
mă găseşti aşa. Merg să pun ceva pe mine.
FEMEIA: (gest hotărât) Te rog să rămâi aşa. Nu-i o noutate pentru mine (râs amar)
Chiar îmi place pijamaua aceasta.
ADRIAN: (timid) Totuşi… Nu m-aş simţi bine. Cred că mă înţelegi (un timp Femeia
rămâne singură. Priveşte avidă lucrurile, cotoarele cărţilor din Bibliotecă).
FEMEIA: (rar, meditativ) Aproape totul a rămas neschimbat. Şi pianina, care mi-a
înnebunit capul (face câţiva paşi, apasă clapele pianinei. Sunetele sunt pure,
înspăimântător de vii)
ADRIAN: (e într-un pantalon ieftin şi într-un jerseu de casă. E mai stăpân pe el, mai
vioi) Acum putem discuta mai lejer.
FEMEIA: (zâmbind tristă) Ne putem chiar înfrunta…
ADRIAN: (ezitând, oftează) Cum vrei tu…Sper că-mi dai voie să-ţi spun tu?
FEMEIA: (sinceră) Îţi mulţumesc, Adrian. (pauză)
ADRIAN: Mă găseşti într-un moment foarte greu pentru mine…soţia mea este bolnavă în
spital, eu sunt îngrozitor de deprimat…(grav, trist) Îţi dai seama …
FEMEIA: (tristă, mai mult şoptind) Înţeleg…
ADRIAN: (îşi muşcă buza de jos) Dă-mi şi mie o ţigară.
FEMEIA: (l-a privit atent) Da. (îi întinde pachetul de ţigări. Apoi îi aprinde ţigara)
ADRIAN: Pe cât o să pot o să te ajut însă…
FEMEIA: Eram convinsă, Adrian. (pauză) Ai rămas acelaşi om bun? (îl priveşte atentă,
scrutându-l, oarecum ironică, apoi expresia feţei îi devine gravă) Iartă-mă…
ADRIAN: Da, cred că da…(pauză) În linii generale, da. Viaţa te mai schimbă însă.
FEMEIA: (pe chip îi apare un zâmbet amar) Eşti emoţional, Adrian.
ADRIAN: (încurcat) Da, cred că sunt…(mică pauză) Sunt însă încurcat. Nu ştiu cum să
procedez cu tine…(pauză)
FEMEIA: Simplu. Să fim doi oameni buni unul cu altul, care ne-am întâlnit după atâţia
ani…şi stau de vorbă. (îl priveşte cu dragoste) Atât.
ADRIAN: (amintindu-şi) Ai zis că vrei o cafea. Eu am mai băut una, aşa că o să-ţi fac
numai ţie. (iese în holul de la intrare, care dă în bucătărie. Rămasă singură Femeia face
acelaşi lucru, adică examinează cărţile, lucrurile. Adrian apare cu ibricul de cafea. Toarnă
în ceşti abătut) Te rog să iei loc.
FEMEIA: Dacă ieşi şi tu…(se aşează)
ADRIAN: (a turnat cafeaua) Asta e a ta. (îi pune ceaşca în faţă. Apoi se aşează în
fotoliu)
FEMEIA: (îl priveşte zâmbind) Ai rămas acelaşi, Adrian. Eşti neschimbat.
ADRIAN: (aspru, respiră adânc) Şi tu…
FEMEIA: (şi-a mai revenit, chipul i s-a luminat uşor) Mulţumesc.
ADRIAN: (după un timp. Maliţios) Ai apărut, deci? (Respiră adânc) În sfârşit. (pe
gânduri) Ştiam sigur că trăieşti, iar scrisoarea aceea pe care mi-ai trimis-o atunci era
stupidă.
FEMEIA: (mirată) Care scrisoare?
ADRIAN: O mai păstrez şi acum. Era la un an şi jumătate de la plecarea ta. (Respiră
adânc) Mai bine zis de la fuga ta.
FEMEIA: A da, îmi aduc aminte. (mică pauză, pe gânduri) Atunci mă gândeam serios
să-mi pun capăt zilelor, Adrian…(tăcere. Femeia îl priveşte ca şi cum ar vrea să-i
transmită că-l iubeşte, că este fericită că-l vede) Adrian, în clipa aceasta sunt îngrozitor
de emoţionată. (îşi duce mâna la gât) Este ca şi cum m-ar strânge cineva de gât.
ADRIAN: Doamne fereşte. Nu intenţionez aşa ceva. (mică pauză) E bună cafeaua?
FEMEIA: E admirabilă..(discuţia trenează, e vizibil lucrul acesta)
ADRIAN: (a devenit pe nesimţite volubil, e mai stăpân pe el) Ai venit pentru băiat, ştiu…
Chiar eram surprins de ce nu apari, de ce nu vii să-l vezi? Poate c într-un fel s-ar fi
rezolvat..
FEMEIA: (brutal) Mi-a fost ruşine de tine, Adrian, nu de băiat. De asta n-am venit.
(pauză)
ADRIAN: Te rog să mă scuzi. El ştie că adevărata lui mamă este Alexandra…soţia mea
de acum. Când ai plecat avea nouă luni. Îţi dai seama…
FEMEIA: (o lacrimă i se prelinge încet pe obraz) Înţeleg. Mă gândesc însă că nu se
poate să nu fi auzit că ai mai fost căsătorit înainte, că el este de la prima soţie…
ADRIAN: (aproape ironic) S-ar putea. N-am deschis niciodată subiectul acesta cu el.
FEMEIA: (tace, priveşte în gol, oftează)
ADRIAN: (gânditor) O să aranjăm într-un fel să vezi. (mică pauză) Spune-mi, tu ce faci?
Sper să fii mai fericită decât mine.
FEMEIA: (clătinând din cap) Ştiu că eşti foarte nefericit acum, că suferi foarte mult, dar
mai fericită decât tine n-am fost niciodată…(pauză. Bărbatul se uită la ceas)
ADRIAN: S-a făcut târziu…trebuie să fii obosită.
FEMEIA: (foarte tristă) Sunt foarte obosită…
ADRIAN: (s-a ridicat) O să dau telefon la hotel, te conduc şi mâine vedem cum ne
întâlnim cu Dan...(pauză) Dan suferă foarte mult acum, îţi dai seama…El ştie că
adevărata lui mamă este Alexandra. Am fi îngrozitori de cruzi cu el să-i spunem, tocmai
acum, că tu eşti adevărata lui mamă. (oftează, tăcere)
FEMEIA: N-o să-i spunem niciodată asta. Adevărata lui mamă este cea care l-a crescut.
Şi este acum la spital.
ADRIAN: (trist) Aşa e….L-a iubit ca pe propriul ei copil.
FEMEIA: Am auzit că a fost tare bună, că v-aţi înţeles minunat. Te rog să mă crezi că-i
sunt profund recunoscătoare.
ADRIAN: (are maxilarele încordate) A fost un om tare bun. Nici acum nu-mi vine să
cred.
FEMEIA: (îl priveşte cu ochii în lacrimi) Ce să crezi?
ADRIAN: Că o s-o pierd. (tăcere. Se aude pendula tristă)
FEMEIA: (gânditoare) Poate că n-o s-o pierzi, Adrian. (tăcere)
ADRIAN: Aş vrea să văd şi minunea asta. (a pus mâna pe telefon. Formează oftând un
număr) Alo, hotelul?
FEMEIA: (speriată deodată) Nu, Adrian (s-a ridicat din fotoliul. Vine lângă el. Vrea să-i
ia receptorul) Pune-l jos (tare) Te rog, pune-l jos!
ADRIAN: (pune receptorul jos. Este vizibil jenat.) Te rog să mă ierţi.
FEMEIA: Nu vreau să cred că mă dau afară! (un moment se privesc stânjeniţi) În
noaptea aceasta rămân cu tine. Dacă n-o să putem rezista până mâine dimineaţa o să
mă întind pe canapeaua aceasta. Tu o să te culci în dormitor. (pauză).
ADRIAN: (o priveşte cu milă) Înţeleg că stai prost cu banii. Îţi plătesc eu hotelul, nu e
nici o problemă.
FEMEIA: Cu nervii stau prost, nu cu banii, deşi nici cu banii nu stau bine. Te rog să te
aşezi. Mai înainte am avut senzaţia că ne-am regăsit…măcar puţin.
ADRIAN: (se aşează nehotărât) Te avertizez că mâine o să am o zi grea. Am nevoie
măcar de câteva ore de somn.
FEMEIA: Spune-mi, te rog, pe nume.
ADRIAN: (supărat) Nu cred că ai venit să ne facem declaraţii de dragoste.
FEMEIA: (îşi aprinde nervoasă altă ţigară) Ai dreptate. În casa asta am stat doi ani
împreună, adu-ţi aminte. (tristă) Poate că-mi este dor să rămân cât mai mult aici.
ADRIAN: (se ridică nervos) Dacă ţi-era dor, nu plecai.
FEMEIA: N-o să-ţi dau satisfacţia că-mi reneg greşelile! Sper că nu te aştepţi.
ADRIAN: (reţinut) Nu ţi-am cerut niciodată nimic. Cu atât mai puţin acum. Dar înţelege-
mă, mă găsesc într-un moment foarte greu. (pauză) Soţia mea este pe moarte. Simt
nevoia să rămân singur, să fiu singur cu mine. Sunt răvăşit, sunt epuizat, am nevoie să-
mi adun gândurile (izbucnind) E atât de greu de înţeles?
FEMEIA: (suferă, îşi muşcă abătută buza de jos) Te înţeleg, Adrian, dar lasă-mă să
rămân cu tine. Dacă vrei treci dincolo să te culci. Eu mă voi întinde pe recamierul acesta.
ADRIAN: (nu se mai poate stăpâni) E o impietate ce-mi ceri! Mâine când o să pleci, or
să te vadă vecinii. Şi ce-or să zică? (tăcere. Timpul trece greu, apăsător)
FEMEIA: N-or să ne vadă. Şi chiar dacă ne văd or să creadă că sunt sora ta sau o rudă…
(bărbatul ia nervos o ţigară din pachetul care se găseşte pe masă. Îşi aprinde tremurând
ţigara)
ADRIAN: Insist să te rog să mergi la hotel. Îţi plătesc hotelul pe zece zile, şi-ţi plătesc şi
drumul înapoi.
FEMEIA: (chipul i-a devenit nespus de trist) Adrian, mă găsesc într-un moment foarte
greu al vieţii mele. Dacă mă alungi în noaptea aceasta mă sinucid. Şi în loc de una, o să
ai două femei pe conştiinţă.
ADRIAN: (are maxilarele încordate) Mă ameninţi! După doi ani de căsătorie fugi şi mă
laşi cu un copil de nouă luni, te întorci după zece ani, şi-mi pui cuţitul la gât.
FEMEIA: (tristă, rar) Nu-ţi pun nici un cuţit. Am venit să stăm ca doi oameni de vorbă.
Am venit să te văd înainte de a mă sinucide, dacă vrei.
ADRIAN: (s-a întors cu spatele) Ei nu, că asta e bună! (spumegă de furie) E cea mai
mare măgărie pe care am auzit-o în viaţa mea.
FEMEIA: (ţipând) Numeşte-o cum vrei, dar tu mi-ai distrus viaţa! Acesta e
adevărul!(mică pauză) Nici măcar nu ţi-ai pus problema aceasta vreodată.
ADRIAN: (mai calm) Acum cred că există într-adevăr diavolul. Ei bine, eşti mai mult
decât un diavol.
FEMEIA: (se ridică încet. E foarte tristă) Bine, voi pleca. N-am bani pentru hotel, de la
tine nu vreau pentru nimic în lume să primesc un sfanţ. O să stau în ploaie până
dimineaţă; iar dimineaţă o să mă omor. (şi-a luat poşeta. Se îndreaptă încet către ieşire)
Bare-mi de-ai fi fericit! (iese în hol. Un moment Bărbatul rămâne singur în sufragerie.
Afară s-a auzit uşa deschizându-se)
ADRIAN: (tare) Sonia! (mai tare) Sonia! Vino înapoi! (nu se aude nici o mişcare. Uşa
rămâne întredeschisă) Te rog să vii înapoi!
FEMEIA: (din hol) Dacă-mi promiţi că o să ai cât de cât milă de mine.
ADRIAN: Îţi promit.
FEMEIA: (intră tristă, spăşită. Pare epuizată. Se lasă să cadă în fotoliul din care s-a
ridicat) Îţi mulţumesc. (îndrăzneşte să-l privească în ochi) Mai ales îţi mulţumesc că m-ai
strigat pe nume. (tăcere)
ADRIAN: Oricum, să nu-ţi închipui că te cred.
FEMEIA: Asta nu are nici o importanţă. În fond ai dreptul să mă şi omori.
ADRIAN: (cald) Iartă-mă că nu te-am întrebat dacă ai mâncat.
FEMEIA: (ştergându-şi o lacrimă) N-am mâncat.
ADRIAN: (linişteşte-te) O să-ţi aduc ceva să mănânci.
FEMEIA: Ai zis-o ca şi cum ai arunca unui câne o coajă.
ADRIAN: (aspru) Ai impresia. (pauză)
FEMEIA: (după un timp, cald) Tu ai mâncat?
ADRIAN: Nu mi-e foame.
FEMEIA: Lasă-mă, te rog, să pregătesc eu masa pentru amândoi. (s-a ridicat şi a venit
lângă el)
ADRIAN: Rămâi acolo, n-o să te descurci.
FEMEIA: În bucătăria aceasta am gătit doi ani (mică pauză) Îmi amintesc ce ţi-am făcut
de mâncare în fiecare zi. Bunul meu asasin!
ADRIAN: O să cer să te explici.
FEMEIA: (din bucătărie) Nici o grijă, o să vrei să mă împiedici să nu mă explic. (Bărbatul
se aşează tăcut în fotoliu. Îşi aprinde grav o ţigară)
ADRIAN: (tare) Mai fă, te rog, şi o cafea. E în dulapul de deasupra.
FEMEIA: Imediat.
ADRIAN: (vorbind singur) Parcă ar fi un coşmar.
FEMEIA: (pune pe măsuţă două farfurii) N-am uitat că-ţi plăcea omleta. (se reîntoarce
în bucătărie de unde revine cu un coş de pâine şi cu ibricul)
ADRIAN: Constat că ai memorie bună.
FEMEIA: Iar eu constat că purtarea ta mi-a lăsat un gust amar.
ADRIAN: E o răutate prea mică pe lângă imensul rău pe care mi l-ai făcut, ca s-o mai
bag în seamă.
FEMEIA: Mersi! Dar nu eşti chiar atât de bun pe cât crezi.
ADRIAN: Sper ca n-ai venit ca să ne batem?
FEMEIA: Nu este exclus.
ADRIAN: Ţine seama de starea în care sunt. Te-am rugat să-mi cruţi nervii.
FEMEIA: Ţine şi tu cont că sunt o biată femeie disperată, pentru care cel mai bun lucru
ar fi să-şi pună capăt zilelor. (pauză)
ADRIAN: Hai s-o lăsăm baltă.
FEMEIA: Îţi convine ţie să lăsăm totul baltă.
ADRIAN: (nervos) Îmi pare rău că nu te-am lăsat să pleci
FEMEIA: Mitocanule! Erai în stare
ADRIAN: (are un moment de uluire. O priveşte blocat) Asta e bună. Te întorci după
zece ani, n-ai vrut nici măcar o dată să-ţi vezi copilul pe care mi l-ai lăsat pe cap, şi ai
îndrăzneala să-mi zici mitocănia asta la mine acasă!
FEMEIA: (sinceră) Te rog să mă ierţi.
ADRIAN: (furios, ironic) Mersi. Ce bine crescută eşti.
FEMEIA: E adevărat.
ADRIAN: Să ne fie de bine! (a terminat, vrea să se ridice de la masă)
FEMEIA: Strai jos. Mai avem multe de discutat.
ADRIAN: Îmi pare rău că nu am tăria să te dau pe uşă afară, sau să te arunc pe
fereastră.
FEMEIA: (a terminat. Soarbe acum din cafea) Şi mie îmi pare rău. Mai ales că nu mă
arunci pe fereastră. Am termina dracului o dată cu toată murdăria asta de viaţă.
ADRIAN: (tare) Murdărie pe care, din păcate, o fac oamenii ca tine! (pendula se aude
nefiresc de tare)
FEMEIA: (pusă pe ceartă) Să-ţi spun ceva, dragul meu! În căsnicia noastră, aia
nemaipomenită care a ţinut doi ani şi jumătate, dacă tu erai femeia şi eu eram bărbatul,
căsătoria noastră ar f i durat şi azi!
ADRIAN: (calm, fierbând) Şi ce vrei să spui cu asta? Că eu sunt vinovat că tu ţi-ai luat
lumea în cap? Că eu te-am determinat să-ţi părăseşti bărbatul şi copilul, nu?
FEMEIA: (foarte tristă) Nu, Adrian. Vreau să spun că eu sunt vinovată mie în sută de tot
ce s-a întâmplat. Iar tu eşti vinovat unul la sută, sau unul la mie. Dar că acest unul la
mie a contat foarte mut. A fost hotărâtor…dragul meu. (oftează)
ADRIAN: (uitându-se la ceas) Ştii ce, eu zic să-mi spui ce ai de spus în zece minute şi
apoi merge fiacre la culcare.
FEMEIA: (rar) Ce am să-ţi spun eu, dragul meu Adrian, nu se poate spune nici într-o
mie de ani, cum aş putea să-ţi spun în zece minute.
ADRIAN: (se pregăteşte să plece) Atunci hai să mergem fiecare la culcare.
FEMEIA: Nu poţi să mă laşi singură. Nu e cinstit din partea ta.
ADRIAN: (furios) Dar tu ai putu să mă laşi, acum zece ani, cu un copil de nouă luni, să
mă descurc singur . Tu ai fost cinstită, nu?
FEMEIA: (oftează) Haide să fim calmi, Adrian…(se gândeşte) Dacă ar fi să-ţi spun ceva,
nu în zece minute, ci în zece cuvinte, în două secunde, cred că ţi-aş spune lucrul acesta…
ADRIAN: (furios) Hai s-o lăsăm baltă.
FEMEIA: (tristă, gânditoare) Adevărul este, Adrian, că în aceşti zece ani mi-am dat
seama cât de mult te iubesc. Acesta este adevărul ultim pe care ţi l-aş spune şi în faţa
plutonului de execuţie.
ADRIAN: (oftează) Eşti tâmpită. (cu mâna pe clanţă) Noapte bună. În lada recamierului
ai perna şi pătura cu care să te înveleşti.
FEMEIA: (vine după el) Să nu crezi că am să te las să dormi.
ADRIAN: (tare, cu obidă) Să nu crezi că nu pot să te arunc afară, în ploaie. Noapte
bună! (un moment femeia rămâne singură)
FEMEIA: Laşule! Aşa ai fost şi atunci. De aceea te-am părăsit.
ADRIAN: (apare din dormitor) Cel mai bun lucru pe care ar fi trebui să-l fac era să nu te
primesc. (mică pauză) Să nu te cunosc, să-ţi spun că nu ştiu cine eşti, înţelegi?
FEMEIA: (tristă, cu o expresie de milă pe chip) Te înşeli, dragul meu. Tu nu puteai
proceda aşa
ADRIAN: (rânjind dureros) Îmi exploatezi slăbiciunile, nu? Aşa ai făcut şi atunci când ai
plecat. (apăsat) Atunci când m-ai părăsit!
FEMEIA: Da, dar nu te-ai plâns niciodată.
ADRIAN: (respiră adânc. Se vede că suferă îngrozitor) Nici acum nu mă plâng. Am
înghiţit în mine, am scrâşnit din dinţi, deşi loviturile vieţii m-au doborât la pământ. Am
fost ca un bou care duce totul în spate, şi chiar dacă-i vine să urle, sau să se culce jos ca
să moară, pentru că nu mai poate suporta, am rămas mut ca o piatră.
FEMEIA: (încearcă să-l atingă, gest involuntar, ca şi cum ar fi vrut să-l mângâie) Ştiu,
dragul meu. Ştiu…Poate de aceea este bine că ai ţipat la mine. Mi-ai aruncat adevărul în
faţă. Asta ai făcut. Crezi că n-am simţit? Îmi dau seama, înţeleg totul. (mică pauză) Mi-
am trăit drama îngrozitor de profund, total, până la capăt, dragul mu.
ADRIAN: (lovind-o peste mână) Nu mă atinge!
FEMEIA: (lovindu-l şi ea peste mână. În gestul ei se simte supărarea, dar şi o anumită
nuanţă de tandreţe, dorinţa de a se juca) Iar eu te rog să nu te porţi ca un copil prost.
ADRIAN: (nu se mai poate abţine) Să-ţi fie ruşine! (trânteşte uşa, şi se retrage furios în
dormitor. Sonia rămâne singură. E calmă, relaxată. Pe chip îi apare o lumină ciudată. Îşi
aprinde fără să se grăbească ţigara. Rămâne un moment lung gânditoare)
FEMEIA: Doamne, tot copil a rămas… (un timp ascultă ploaia care cade necontenit pe
acoperiş, peste oraş, parcă de la începutul lumii. În noapte se aude ţipătul stins al unei
locomotive. Sonia se uită la ceas. Deschide uşa holului care duce spre dormitor. I se
aude glasul uşor răguşit) Adrian! (în felul în care-i rosteşte numele se simte o undă de
dragoste) Adrian! Te rog să mă ierţi. Vino să stăm de vorbă.
ADRIAN: (din dormitor. Este calm) Iar eu te rog să mă laşi să dorm. M-am culcat.
Noapte bună!
FEMEIA: (trebuie să fi deschis uşa dormitorului) În dormitorul acesta am petrecut
atâtea nopţi minunate. (tandră) Îţi aduci aminte?
ADRIAN: (furios, ţipă) Te rog să închizi uşa şi să mă laşi să dorm!
FEMEIA: (umilită) Iar eu te rog să nu mă laşi singură, pentru că altfel înnebunesc. Mă
arunc pe fereastră!
ADRIAN: (tare) Chiar te rog s-o faci!
FEMEIA: Chiar am s-o fac! (revine în sufragerie. Striveşte ţigara în scrumieră. Apoi
deschide fereastra. Zgomotul ploii pătrunde în sufragerie, umed şi rece. Sonia pare
hotărâtă să se arunce pe fereastră. Din dormitor apare Adrian)
ADRIAN: Hai, curaj! Bare-mi ştiu o dată pentru totdeauna că am scăpat de tine.
FEMEIA: (se întoarce furioasă către el) Bine că eşti sincer, dragul meu. Aşa ai vrut şi
atunci să scapi de mine! Recunoaşte! Şi ţi-am făcut pustiul de bine că te-am scăpat
eu.(mică pauză. Se privesc amândoi cu ură) Te asigur însă că după ce o să mor zdrobită
de caldarâm şi nevastă-ta o să n moară de cancer în spital, o să înnebuneşti de-a
binelea, iubitule! O să ajungi ca ăia care umblă pe străzi bombănind.
ADRIAN: (trist, respiră adânc) Fii fără grijă. Simt de-acum că-mi pierd minţile.
FEMEIA: Nu-ţi cer decât să stai cu mine până dimineaţă. Ca să nu înnebunesc sau să
mă sinucid. Înţelegi?
ADRIAN: Nu! Vreau să te arunci pe fereastră! Dacă nu te arunci tu te arunc eu! (se
apropie de ea ameninţător)
FEMEIA: (înfruntându-l curajoasă) Aş vrea s-o văd şi pe asta!
ADRIAN: (tăcere) Gândeşte-te în ce situaţie sunt…(mică pauză) Te rog să te culci,
mâine o să avem timp destul să vorbim.
FEMEIA: (îl priveşte cald, cu înţelegere) Nu vrei să-ţi povestesc biografia mea? Cât am
suferit, ce-am trăit, la ce m-am gândit în timpul acesta…
ADRIAN: Nu mă interesează. Noapte bună. (a închis uşa de la hol în urma lui. Sonia a
rămas singură. Merge şi închide geamul. Pentru un moment a rămas cu ochii închişi, cu
mâinile împreunate ca şi când s-ar ruga. Apoi se întoarce la măsuţă, îşi aprinde din nou o
ţigară. Se întinde cu ţigara în mână pe recamier, privind în tavan.)
FEMEIA: (vorbind singură) Poate are norocul să scape. (pauză) S-au văzut multe
minuni. Poate mai are o şansă şi şansa asta trebuie exploatată. (sunetele pendulei
răsună pustii, parcă prea tare) Doamne, ce noaptea! Noaptea Sfântului Bartolomeu.
(după un timp) Săracul, trebuie să fie într-o stare îngrozitoare! Şi eu vin să-l înnebunesc
şi mai mult. (tace, fumează gânditoare) Niciodată n-o să înţeleg ce este viaţa, ce este
fiinţa umană… De ce l-am făcut să sufere şi l-am lovit cel mai tare pe omul pe care l-am
iubit cel mai mult? (tare) Adrian! Adrian!
ADRIAN: (nici un răspuns. Ploaia se aude căzând parcă de la începutul lumii, caldă,
maternă)
FEMEIA: Poate că ar fi mai bine să mă odihnesc puţin. Îl las şi pe el să se refacă. (tare)
Adrian! (tace. În noapte se aude stins şi trist şuierul unei locomotive)
FEMEIA: În casa aceasta am stat doi ani şi jumătate. În casa asta am rămas
însărcinată, în casa asta mi-am adus copilul, în casa aceasta l-am crescut…(se uită în
jur) Nu s-a schimbat nimic. Recamierul este de atunci. Biblioteca, lustra, covorul. Chiar
şi ceea ce numeam eu spiritul casei. Fiecare casă are un suflet al ei, ceva inconfundabil,
o lumină aparte care izvorăşte din ziduri…(pauză). Fiecare casă are o linişte, o tăcerea a
ei inconfundabilă, specifică…(rar) Niciodată, cât am umblat, n-am mai regăsit liniştea
această…(pendula bate monoton, sugerându-ţi veşnicia curgerii. Uşa se deschide încet)
ADRIAN: (e îngrozitor de obosit) Nu pot să dorm. Aşa mi se întâmplă întotdeauna când
sunt obosit.
FEMEIA: Înseamnă că o să ne petrecem noaptea împreună, dragule, discutând pe
îndelete ca doi buni prieteni.
ADRIAN: (s-a aşezat în fotoliu. Îşi ia capul în mâini) Fie… Să fie asta noaptea sfântului
Bartolomeu.
FEMEIA: (melancolică) Poate că pentru mine este cea mai frumoasă noapte. Noaptea
întoarcerii acasă. Noaptea Fiului risipitor. Noaptea ajungerii la liman. (mică pauză) Toţi
năzuim către ceva, către un Pisc. Vrem să ajungem undeva. Pe drum însă obosim,
suntem înfrânţi, suntem răniţi de răutatea oamenilor, suntem orbiţi de iluzii, şi atunci
singurul lucru pe care-l mai dorim este să ajungem la un…liman. La un mal…(gata să
plângă) Ei bine, eu am ajuns…acasă la mine. Senzaţia că am ajuns acasă e atât de
puternică încât îmi simt toate fibrele încordate.
ADRIAN: (după un timp de gândire. Oftează. Îşi pune picioarele pe masă) E o iluzie.
Casa aceasta nu este a ta. Este a ei…şi a mea. Pentru mine este foarte clar lucrul acesta.
Mâine o să ne despărţim şi sper să nu ne mai vedem niciodată… Sau poate să ne
vedem o dată, dar foarte târziu…
FEMEIA: Când va fi acest foarte târziu, dragule…?
ADRIAN: La bătrâneţe. Când o să fim bătrâni, obosiţi şi înţelepţi. (mică pauză) Atunci o
să putem sta de vorbă ca nişte prieteni buni şi amărâţi, îndureraţi pentru că soarta a fost
prea nedreaptă cu noi.
FEMEIA: (oftează) N-ai dreptate, Adrian. În afara necazului acesta , viaţa ta a fost
profundă şi fericită. Într-un fel te-am invidiat, Adrian. Ai treizecişişapte de ani şi eşti
demult ceea ce se cheamă un om realizat.
ADRIAN: (cu reproş) Ai avut tu grijă să mă realizez…
FEMEIA: Nu mă întrerupe, te rog. Dacă nu mă crezi te-aş întreba câţi oameni cunoşti tu
în oraşul acesta realizaţi. (mică pauză) Eu nu ştiu nici unul.
ADRIAN: (trist) Asta e tactica ta de învăluire…(cască. Gest a lehamite) Las-o baltă. Mai
bine spune ce-ai făcut după…? După ce-ai fugit ..(tăcere)
FEMEIA: Ai dreptate… am fugit. Ca o tâmpită, ca cea mai mare tâmpită din lume. (mică
pauză) Nu cred să fi existat în toată istoria umanităţii o proastă şi o tâmpită mai mare ca
mine.
ADRIAN: Asta nu mă mângâie cu nimic, să ştii.
FEMEIA: Sunt absolut conştientă. (mică pauză) E două şi jumătate…(oftează) Până la
şase mai avem patru ore.
ADRIAN: (trist, împăciutor) Măcar îţi pare rău de ce-ai făcut…? Ai suferit… cât de cât?
FEMEIA: (tristă, gânditoare) Enorm. Enorm. (după un timp) Enorm de mult, dragule…
(respiră adânc) De fapt nu există cuvinte care să exprime adâncimea suferinţei, durerea
mea, care să poată să-ţi spun cât de mult am suferit. (mică pauză) Sunt mândră însă că
am suferit atât. Că am putut să sufăr atât!
ADRIAN: (zâmbet amar, de om epuizat pe chipul cadaveric) Iar începi să mă învălui.
Mai bine povesteşte-mi viaţa…(afară se aude ploaia căzând peste oraş, calmă şi bună,
odihnitoare)
FEMEIA: (oftează) S-o luăm cu începutul..(tuşeşte de câteva ori încercând să-şi dreagă
glasul) Deci…eram elevă în clasa a unsprezecea. La începutul anului şcolar l-am văzut
intrând în clasă pe tovarăşul profesor Adrian Mireanu…adică pe dumneavoastră, domnule
profesor. (povesteşte rar, evocator, fără să se grăbească, de parcă ar mai vrea să
retrăiască totul de a început) Era înalt şi frumos, sau cel puţin aşa mi s-a părut mie
atunci. Chipul lui, toată fiinţa lui emana, emanau un fel de lumină, ceva neînchipuit, cum
să-ţi explic? Ceva care te emoţiona şi de înălţa. (tace un timp) Tovarăşul profesor de
muzică, nu ne vorbea, el ne cânta. Tot ce ne spunea el venea de undeva de departe ca
un melos care te vrăjea şi îţi îmbogăţea întreaga fiinţă. Pur şi simplu erau ore când cânta
de la primul cuvânt până la ultimul. Nici nu auzeam clopoţelul când se suna. (pauză. Ca
şi cum s-ar gândi) Tovarăşul profesor nu ne preda niciodată, ne spunea poveşti. Nişte
poveşti atât de frumoase, care de fapt erau filozofie pură. Într-o oră te plimba prin toată
istoria muzicii, prin toată cultura, şi uita să ne mai aducă înapoi. Ne lăsa suspendaţi
undeva în văzduh, de unde, când ieşeam afară din clasă, ne prăbuşeam, lovindu-ne de
realitatea prozaică. Parcă am fi fost nişte saci care cădem din cer. (mică pauză. Îl
priveşte cald, cu dragoste, uimită că el se află acolo, în faţa ei)
ADRIAN: (se privesc un timp. Pe chipul femeii e o nuanţă stranie de milă amestecată cu
dragostea. Chipul bărbatului este aspru, încruntat) Îţi baţi joc de mine?
FEMEIA: (vocea ei are o nuanţă tragică, înspăimântătoare) Jur că nu mint, Adrian.
(plină de melancolie) Că de fapt nici nu se poate reda frumuseţea orelor acelora. (tace
un timp privind în gol. Pe obraz i se vede scurgându-se o lacrimă)
ADRIAN: (neutru) Continuă…
FEMEIA: (respiră adânc, ca şi cum s-ar trezi la realitate) Aşa… În câteva săptămâni
ajunsesem să urâm toate orele, matematica, istoria, chimia, totul pe lângă ora de
muzică era îngrozitor de prozaic. La două, când plecam de la şcoală, lumea, strada,
casele, totul ni se părea neinteresant…
ADRIAN: (se mişcă în fotoliu) Te ascult.
FEMEIA: Ce mai, eram toate îndrăgostite de tine încât nu ştiam nici pe ce lume trăim.
Aveam muzica de două ori pe săptămână, şi noi am fi vrut să avem tot timpul numai
muzică. Nu este extraordinar? Iubeam atât de mult cultura, muzica, artele, încât mă şi
visam mare interpretă. (mică pauză. Oftează) Ce să mai spun? A fost un vis, un vis
inegalabil pe care-l mai visez şi acum.
ADRIAN: (o priveşte trist)
FEMEIA: M-am îndrăgostit atât de mult de tânărul meu profesor încât pluteam de-a
dreptul prin rai. Azi mă gândesc că poate tocmai pentru aceea s-a întâmplat ce s-a
întâmplat…Atâta fericire nu este bună. Te visam în somn, vorbeam tot timpul cu tine, îmi
imaginam mereu că-mi dau viaţa pentru tine…(mică pauză) Dacă ai fi ridicat măcar un
deget, m-aş fi aruncat bucuroasă în foc pentru tine, domnule profesor.
ADRIAN: (îşi ţine ochii închişi. N-a adormit însă) Am văzut.
FEMEIA: (râs amar) Şi ce-o să mai vezi. (mică pauză) Din banca a patra m-am mutat în
banca întâi, ca să-ţi sar în ochi. Ca să-ţi sorb cuvintele, ca să mă observi cât de
frumoasă sunt, ca să te aţâţ, să-ţi atrag atenţia tot timpul. O dată ţi-am surprins privirea
oprită pe genunchii mei, ai roşit tot, fii sincer…(râs cald, voalat) Atunci m-am hotărât. O
fi el zeu, dar om este şi el.
ADRIAN: Eva.
FEMEIA: Exact, Eva. Trebuia găsită modalitatea de a-ţi spune că te iubesc. Cum să-ţi
spun? Numai la gândul acesta mă treceau toate apele. Mitul Zburătorului este adevărat,
să ştii, fetele îl au în inconştientul lor, sau în codul genetic. De ce natura zburătorului
este cerească şi divină, poate nu este aşa greu de răspuns.(mică pauză) Dar eu te-am
visat ca zburător de zeci şi zeci de ori, Adrian.
ADRIAN: (o priveşte un moment. Apoi îşi lasă din nou capul pe spate închizând ochii)
Acesta e capitolul cel mai frumos, nu vrei să treci peste el?
FEMEIA: Nu. Poate că doresc să-l mai retrăiesc o dată, de aceea insist asupra fiecărui
amănunt. (mică pauză) O dată, parcă te văd în faţa ochilor, îţi văd linia fină a buzelor,
pigmenţii obrajilor…Te-am oprit pe culoar şi ţi-am spus că m-am hotărât să dau la
Conservator. Aş vrea să iau lecţii cu dumneavoastră, domnule profesor, cred că mi-ar
prinde foarte bine. (mică pauză) Te-ai uitat la mine într-un mod ciudat, mă descopereai
şi totodată mă memorai. Am simţit foarte precis lucrul acesta, a fost o senzaţie
terifiantă. Mi-ai spus că nu ai pian acasă şi nici la şcoală nu avem, o să căutăm şi o să
găsim o soluţie. (mică pauză. Râs cald) Soluţia am găsit-o eu. În primăvară, era pe trei
aprilie, într-o luni. O zi ca asta rămâne memorabilă, nu se poate uita nici după ce dă cu
ţărână peste tine.
ADRIAN: (fără să deschidă ochii) O ţin minte şi eu…(afară ploaia se aude molcom, vie)
FEMEIA: Trebuie să-ţi spun că n-am dormit zeci de nopţi, că am rupt sute de ciorne, ca
să scriu o scrisoare de şaisprezece rânduri. (îşi ridică senină capul ca să-l privească) Ţi-o
mai aduci aminte?
ADRIAN: Nu.
FEMEIA: (întristându-se) Eram sigură. (mică pauză) Eu o ştiu pe de rost. Am repetat-o
în gând de mii şi mii de ori. (tace) Îţi spuneam în scrisoarea aceea că sunt disperată, că
te iubesc cum nu cred că a iubit o fată vreodată înaintea mea…Acum îmi vine să râd (îi
zâmbeşte, e nespus de frumoasă) Te rog să mă crezi, dar atunci vorbeam foarte serios,
eram cât se poate de sinceră. (mică pauză) De altfel dacă m-ai fi respins m-aş fi sinucis.
(Respiră adânc, ca atunci când oftezi) Te-am urmărit până ai plecat de la şcoală,
Doamne, cum îmi bătea inima în piept în timp ce veneam în urma ta. Crede-mă, o simt
şi acum, mi se făcuse mică, mică în piept şi bătea tare şi repede ca inima unui pui de
vrabie.
ADRIAN: (puţin aspru) Nu vrei să treci mai repede peste capitolul acesta? E ora trei
dimineaţa. Mi-a teamă că n-o să mai avem timp.
FEMEIA: Nu…E partea cea mai frumoasă a vieţii mele, de ce nu mă laşi s-o savurez.
Crede-mă, îmi place întotdeauna să mă opresc asupra ei. După ce ne-am despărţit a
început calvarul, partea oribilă a vieţii mele.
ADRIAN: (ia o ţigară din pachetul de pe masă. Şi-o aprinde fără să se grăbească) După
ce ai fugit, vrei să spui. De fapt nu ne-am despărţit.
FEMEIA: (obosită, tristă) Ia-o cum vrei. Dar te rog să nu mă mai întrerupi. Recunoaşte
că se crease o atmosferă de vrajă…Pe care ai întrerupt-o…
ADRIAN: Mă rog…(pendula bate rar şi cald în timp)
FEMEIA: (oftează, gânditoare) Modul prin care ai rezolvat problema şi ai răspuns
scrisorii mele de dragoste a fost cât se poate de inspirat. (tăcere. În noapte se aude
stins şuierul unei locomotive) În primul rând era euforia pe care nu puteam să mi-o
stăpânesc. Parcă aveam creierul în flăcări. În al doilea rând era spaima îngrozitoare că s-
ar putea să-mi răspunzi printr-un nu definitiv. (mică pauză) Mai era şi teama că ai putea
să arăţi profesorilor scrisoarea mea de dragoste…În fond făcusem o faptă abominabilă, o
elevă îi dăduse profesorului ei o scrisoare de dragoste. Puteam să devin râsul
liceului, să-şi bată toţi joc de mine, puteam să devin celebră. Puteam să fiu chiar
exmatriculată. La gândul acesta îmi îngheţa sângele în vine. (mică pauză) Ce mai, dacă
se întâmpla varianta asta îmi procurasem vreo trei cutii de somnifere. La luam pe toate o
dată, şi treceam rapid în lumea de dincolo…
ADRIAN: Am vrut să fiu cât se poate de delicat, de bun…
FEMEIA: Şi ai fost…mă bucur nespus. Îţi mulţumesc.
ADRIAN: De ce nu mi-ai povestit lucrurile acestea atunci, sau după ce ne-am căsătorit?
FEMEIA: N-am avut timp, dragul meu. Îmi era teamă să nu râzi de mine. Nu voiam să
mă descopăr în faţa ta…În sfârşit…
ADRIAN: Te asigur că n-aş fi râs.
FEMEIA: În sfârşit… După o săptămână, eram pe culoar, m-ai luat departe. Mi-ai spus
că vrei să discutăm. După terminarea orelor te-am aşteptat la poartă. Am mers un timp
tăcuţi, unul lângă altul. Doamne, în ce stare eram. Am ajuns la ultima bancă din parc,
te-ai oprit în loc. Parcă te văd…(pauză) M-am gândit mult la scrisoarea dumitale,
domnişoară…Parcă îţi aud glasul, uşor emoţionat. Mi-ai vorbit despre dragoste, că e un
lucru minunat, poate cel mai important lucru din viaţa omului. Că dragostea face să
existe familia, societatea, istoria, că dragostea ţine în picioare toate casele şi toate
blocurile… Că fără dragoste planeta ar fi un pustiu jalnic. Parcă mă înălţam, pluteam, nu
mai ştiam ce este cu mine..(mică pauză) Apoi chipul ţi-a devenit uşor trist, şi-n
momentul acela arătai atât de frumos, atât de delicat şi de luminos, că abia m-am putut
stăpâni să nu-ţi sar de gât, să te sufoc, să te omor în sărutări. Deşi până în clipa aceea
nu mai sărutasem nici un băiat în viaţa mea.
ADRIAN: (cu ochii închişi) Zău?
FEMEIA: (speriată) Nu fi măgar. (mică pauză. Vocea îi devine din nou voalată, pierdută
în trecut) Mi-ai spus apoi că dragostea nu este numai un lucru minunat, ci şi unul care-i
poate distruge pe oameni. Că din dragoste s-au făcut crime, s-u sinucis oameni, s-au
frânt destine. În sfârşit, acum mă treceau toate apele de spaimă.
ADRIAN: Îmi pare rău…
FEMEIA: (chipul i se luminează uşor) Mi-ai spus că gestul meu ţi se pare foarte
frumos, sincer. Deocamdată eu sunt profesor, iar dumneavoastră sunteţi elevă, legile
ne opresc să ne afişăm împreună. Că tu nu poţi să-ţi baţi joc de mine, să profiţi de pe
urma dragostei mele…să profiţi de sentimentele unei fete. (acum este chiar fericită,
emoţionată) Ai surâs înroşindu-te tot. Doamne, cât de frumos erai, Adrian. Mai este şi
destinul, mi-ai spus. Eu cred în destin…(mică pauză) Să-l lăsăm pe el să hotărască.
ADRIAN: Aşa am zis?
FEMEIA: Exact aşa…(oftează, se uită la ceas) E trei şi jumătate. Mai avem mult de
tăifăsuit.
ADRIAN: Îmi aduc aminte starea aceea…Cred că eram mai emoţionat decât tine. (în
noapte se aude cântecul trist al unui cocoş)
FEMEIA: Apoi mi-ai spus: ştii că sunteţi nespus de frumoasă, domnişoară? Iar eu ţi-am
răspuns, pentru dumneavoastră aş vrea să fiu de o mie de ori mai frumoasă, domnule
profesor.
ADRIAN: (gânditor, rar) Îmi aduc aminte, (repetă, apoi oftează) îmi aduc aminte.
„Pentru dumneavoastră aş vrea să fiu de o mie de ori mai frumoasă, domnule profesor.”
FEMEIA: Aş fi dat orice, şi viaţa, să fiu cea mai frumoasă fată din lume. Acum chiar cred
că sunt cea mai frumoasă femeie din lume.
ADRIAN: (tresare, trist) Când?
FEMEIA: (zâmbet strâmb) Acum, cum când, acum în clipele acestea
ADRIAN: (privind-o intrigat) Eşti nebună! Cred că suntem cei mai nenorociţi, cei mai de
plâns oameni din lume.
FEMEIA: (iritată) Nu-i adevărat. Aşa cum stăm unul cu altul de vorbă, ştiind în ce
situaţie ne aflăm, cred că suntem cu adevărat nişte oameni extraordinari.
ADRIAN: (dezamăgit, trist) Continuă-ţi povestirea…
FEMEIA: (se uită la ceas) Nu mă grăbesc…(mică pauză) Aşa… Din clipa aceea, adică
după ce ţi-am trimis scrisoarea în care îţi spuneam că te iubesc, ai început să-mi acorzi
mai multă importanţă. La ore privirile ni se întâlneau fericite şi complice. Ştiam numai
noi de dragostea noastră, şi asta era extraordinar, pentru că însemna că tu îmi
acceptaseşi dragostea. (mică pauză) Mărturisesc că până la dragostea asta am fost o
timidă. Acum se întâmpla cu mine un miracol…Crescusem în ochii mei, eram mult mai
stăpână pe mine, ba chiar eram foarte liniştită. Ştiam ce se va întâmpla cu mine, că voi
fi fericită în viaţă. Credinţa aceasta în mine mi-a dat forţe extraordinare. Începusem să
iau numai note de zece. Dintr-o elevă aproape mediocră devenisem o elevă
excepţională. Eu ştiu mai bine ca oricine că dragostea îţi dă o forţă extraordinară, că
dragostea este capabilă să răstoarne şi munţii.
ADRIAN: (trist, ironic) S-a văzut mai târziu, când ai fugit.
FEMEIA: (slab) Te rog, nu fi răutăcios. (mică pauză) Apoi a venit excursia aceea, de
acum terminasem clasa a unsprezecea, mai aveam numai examenul de bacalaureat şi
gata. Când am urcat la cetăţuie, eu am rămas în urmă pentru că mă băteau pantofii. Ai
rămas şi tu, eu ţi-am luat mâna şi tu mi-ai primit-o. Mi-ai strâns degetele, iar eu am
simţit pur şi simplu cum mă topesc. M-am lăsat la pieptul tău iar tu m-ai strâns în braţe.
Recunoaşte că până la mine n-ai mai strâns nici o fată în braţe.
ADRIAN: Nu fi atât de sigură.
FEMEIA: Pot să jur pe cei vrei tu.(mică pauză) Parcă îţi era frică să pui mâna pe mine şi
totuşi parcă mâinile tale se rugau. Mi-e foarte greu să-ţi explic în cuvinte, dar m-am
gândit mult la impresia pe care am avut-o atunci.
ADRIAN: De câte ori te-ai gândit la momentul acela?
FEMEIA: (melancolică) De mii de ori, Adrian, (oftează) de mii de ori, dragul meu. Uite,
în timp ce veneam încoace am retrăit de vreo două, trei ori momentul acela.
ADRIAN: Te ascult.
FEMEIA: Ţi-am atins buzele, îţi aduci aminte, nici unul dintre noi nu ştia să sărute, dar
am învăţat foarte repede. (râde încet, fericită) Apoi tu ţi-ai luat o poză de om grav.
Aproape că mi-a venit să râd. (respiră adânc) Mi-ai spus, e minunat, Sonia, acum pot
să-ţi spun că te iubesc. Dar trebuie să fim cuminţi, şi eu trebuie să am grijă de tine.
Trebuie să treci examenul de bacalaureat, apoi să reuşeşti la facultate. Ce mai, parcă
erai tăticu în persoană… (râde fericită)
ADRIAN: Eu n-aş râde.
FEMEIA: Sunt fericită, nu fii urâcios. A treia zi am venit la tine acasă. Ce mai, eram
nebună de-abinelea, nu ştiam ce este cu mine. Gazda ta era plecată, câteva zile, nu ştiu
unde. De fapt aş fi vrut să ne iubim. Mi-am dezvelit eu genunchii, am bătut apropouri,
mi-am apropiat gura de a ta, dar tu nimic, oricât m-aş fi topit în braţele tale. Când am
ajuns acasă am râs în hohote. Adevărul e că erai un timid de o mie de ori mai mare
decât mine.
ADRIAN: Mai slab vrei să zici.
FEMEIA: Nu, tu pe cât eşti de slab pe atât eşti de puternic. Eu cred că eram mai slabă
decât tine, eu sunt mult mai slabă decât tine. (mică pauză)
ADRIAN: Nu vrei să treci la…ce-ai trăit după ce ai fugit, toate astea le cunosc.
FEMEIA: Ai răbdare. (mică pauză) Ne întâlneam seara în afara oraşului. Ziua învăţam
pentru facultate, dar mă gândeam numai la clipa când ne vom îmbrăţişa. Gândul îmi era
numai şi numai la tine. (oftează de câteva ori ca şi cum ar mai retrăi încă o dată toată
fericirea pierdută) A venit şi examenul de bacalaureat, l-am luat cu nouă şi cincizeci şi
cinci de sutimi. Tu m-ai felicitat şi mi-ai spus că sunt o fată deşteaptă şi o să reuşesc
singur la facultate. Ai susţinut să dau la zi, mi-ai spus că o să mă întreţii tu la facultate,
iar eu am susţinut că e mai bine la fe fe, ca să ne căsătorim şi să fim împreună. Am dat
la zi şi am picat. Abia atunci parcă m-am trezit puţin la realitate, până atunci fusesem
numai în al nouălea cer. (oftează) Ai fost atât de bun cu mine, că meritai să-ţi sărut şi
picioarele. În sfârşit, ne-am căsătorit, viaţa era frumoasă, noi eram tineri. Toate colegele
mele mă invidiau. În toamnă am dat la fără frecvenţă, la ASE, facultatea şmechirilor şi a
trântorilor, şi am reuşit. Mi-am găsit şi slujba aia unde stăteam toată ziua la cafea şi la
bârfă, şi nu făceam nimic. A venit sarcina, dar cele mai frumoase clipe ale noastre
trecuseră. Tu stăteai toată ziua numai cu nasul în carte şi în caietele tale, obsedat de
creaţie. Dodecafonism, structuralism, obiectualism în muzică, te apucaseşi să lucrezi la
un roman.
ADRIAN: L-am terminat.
FEMEIA: Ştiu (mică pauză) Lucrai ca un apucat. Duminicile mă simţeam îngrozitor de
singură. Aproape că aşteptam examenele ca să evadez din atmosfera aceea în care
începusem să cred că sunt de priosos. Noroc că eram însărcinată şi mă gândeam tot
timpul la el, cum va fi, cum arată acum, dacă i s-au dezvoltat mânuţele, cum va arăta
când se va naşte. Femeile gravide se gândesc foarte mult la lucrurile acestea.
ADRIAN: Nu eşti sinceră, Sonia…Au fost ani minunaţi.
FEMEIA: (tare) Pentru tine care erai absorbit de ceea ce făceai. Dar eu mă simţeam în
afara vieţii tale, de ce nu vrei să crezi?
ADRIAN: Orice se poate explica, şi motiva, Sonia, chiar şi o crimă sau un război
mondial, cauţi să-ţi motivezi gestul pe care l-ai făcut mai târziu.
FEMEIA: (tristă, după un timp) Mă doare că nu mă crezi…(oftează) Ia-o cum
vrei. (mică pauză) A venit copilul, atunci m-ai descoperit din nou. De fapt ne-ai
descoperit pe amândoi, dar mă priveai altfel. Când ţi-am scris că te iubesc mă priveai ca
pe o minune, ca pe un fel de miracol. Acum te uitai a mine cu un respect sacru, ca la
sfintele moaşte, că mă şi înfuriai.
ADRIAN: Mersi.
FEMEIA: Asta am gândit atunci, ce vrei! Parcă umblai pe ape când mergeai prin casă, îţi
era frică să pui mâna pe mine.
ADRIAN: Ia-o ca pe un lucru frumos.
FEMEIA: Poate că sunt ultimul om…(se înfurie uşor) Îţi jur că vorbesc absolut
conştient.(mică pauză. În vecini cântecul unui cocoş vesteşte zorile. Sonia s-a liniştit)
Cât a fost Dănuţ mic, au fost zile foarte frumoase, deşi eram amândoi foarte extenuaţi.
Iarna aceea am stat numai în casă. Pe cinci februarie a venit Elena la mine. Irina ştiam
că intrase în sectă. Elena mai fusese, îmi povestea că era minunat, că se simte alt om,
că pentru ea a început o altă viaţă. Îmi vorbise şi de predicator, că este frumos, că ştie
să vorbească admirabil. De fapt cred că se îndrăgostise înaintea mea de el.
ADRIAN: Care Elena?
FEMEIA: Elena Stănescu, lucra în acelaşi Birou cu mine. (mică pauză) Şi am mers cu
Elena, aşa cum ţi-am spus la o Şedinţă a sectei. Era seara, luminile ardeau răspândind o
vrajă stranie. Predicatorul mi s-a părut atât de frumos…Era ceea ce se cheamă un bărbat
fatal. Nu-i doresc nici unei femei, sau nici unul bărbat să întâlnească un asemenea
om.(mică pauză) Mi-am dat seama că m-a remarcat şi că se întâmplă şi cu el acelaşi
lucru care se întâmplă cu mine. (mică pauză) Ce mai, m-am îndrăgostit de el, dar nu
cine ştie ce. La a doua şedinţă hotărâsem să nu mă duc. Îmi dădeam seama de
primejdia care mă aşteaptă. Instinctul îmi spunea să nu mă duc, deşi sufletul mă trăgea
într-acolo. După prima şedinţă, şi după ce îl ascultasem vorbind două ore despre
Dumnezeu şi despre iubire, că toată credinţa lor nu înseamnă decât iubire, începuse să
cred. Nu total, mă îndoiam încă. Dacă n-ar fi venit Elena să mă ia la şedinţă din luna
următoare nu m-aş fi dus cu siguranţă.
ADRIAN: Vrei să zici că Elena este de vină
FEMEIA: (nu l-a auzit) Tu te adânciseşi în studiile tale despre obiectivism în
muzică (mică pauză. Respiră adânc, ca şi cum ar fi epuizată) Am fost şi la a doua
şedinţă. În timpul cât a predicat şi-a ţinut privirile în ochii mei. Acum, după atâţia ani,
cred că a fost vorba despre sugestie şi hipnoză, deşi ceva adânc îmi spunea că şi el s-a
îndrăgostit de mine. După şedinţă mi-a făcut un semn discret să rămân. Au plecat
ceilalţi, de Elena am scăpat uşor, se grăbea să ajungă acasă.(mică pauză) Eram singuri,
eu cu predicatorul, nespus de frumos, cu chipul transfigurat, acolo, în mijlocul câmpului
cu lumânări. Mi-a vorbit emoţionat, puternic transfigurat, Mi-a spus că noi trebuia să ne
întâlnim, întâlnirea noastră era hotărâtă de destin. Îşi dădea seama că Domnul îi
porunceşte să mă aleagă pe mine şi simte că mie mi-a poruncit să vin către el. Lasă casa
ta şi bărbatul tău, tu eşti mai presus de ei, eşti Mireasa Domnului. Menirea ta este să
slujeşti menirea lui Dumnezeu şi fericirea oamenilor,
ADRIAN: (şi-a ridicat uşor capul. O priveşte trist, obosit, ca şi cum ar asculta ceva care
vine din altă parte)
FEMEIA: M-a sugestionat tot timpul excrocul. Lumânările acelea aprinse, liniştea aceea
ciudată din casa parohială, totul mise părea sfânt, divin, îmbibat de sufletul
lui Dumnezeu. A întins mâna şi m-a mângâiat pe obraz. M-a întrebat dacă simt porunca
Domnului să-l urmez, şi eu i-am răspuns că nu simt nimic. Ceea ce ştiu, i-am spus, ştiu
că m-am îndrăgostit de tine. A râs mânzeşte, obţinuse ceea ce voise să obţină. Mi-a spus
că acesta era cuvântul Domnului, dragostea care se născuse în mine. (mică pauză) Mi-a
vorbit de cununia noastră în faţa Domnului, de menirea noastră sacră. Eram fericită,
răvăşită şi uluită. Nu credeam totul, dar parcă mi se deschisese în minte un fel de
orizont. Am zis că-l urmez, şi că-l voi urma până la moarte. El m-a forţat să jur. Am
jurat apoi împreună să ne logodim în faţa Domnului, eu devenind Mireasa Domnului, şi
să începem împreună menirea noastră de apostoli ai iubirii şi ai lui Dumnezeu.
ADRIAN: (privirile li se întâlnesc o clipă grave, apoi femeia îşi întoarce faţa
continuându-şi mărturisirea)
FEMEIA: Mi-a spus că este foarte bogat, părinţii lui sunt de asemenea bogaţi, vom duce
o viaţă fără griji. A dispărut într-o odaie de unde s-a întors cu o cutie plină de bijuterii şi
de aur. Atâta aur şi atâtea bijuterii nu mai văzusem în viaţa mea. În clipa aceea eram
hotărâtă, eram îngheţată de emoţie şi de fericire, trăiam un sentiment extraordinar de
eliberare, că pentru mine viaţa avea în sfârşit o deschidere. Am fugit amândoi în noaptea
următoare. Ţie ţi-am lăsat biletul pe care-l ştii.
ADRIAN: (şi-a ridicat puţin capul. O priveşte uimit, prostit)
FEMEIA: Am mers acasă, la părinţii lui, într-o comună, lângă Cluj. Aveau o livadă şi o
prisacă nemaipomenite. Dincolo de livadă curgea un pârâiaş pe care l-aş fi ascultat toată
viaţa, clipocind.
ADRIAN: Asta a fost luna ta de miere.
FEMEIA: (tristă) Şi cu fiecare zi devenea mai tristă, mai pustie… (mică pauză. Pendula
bate rar de parcă timpul s-ar dilata dintr-o dată) Începusem să mă trezesc. Procesul
trezirii era profund, de neevitat. În locul proorocului care în lumina sacră a lumânărilor
şi-a atmosferei mistice a nopţii de taină ştiuse să mă fascineze, descopeream un bărbat
frumuşel ce e drept, dar fad, găunos şi slab pe dinlăuntru ca o salcie uscată.
ADRIAN: (tace. În noapte trâmbiţele cocoşilor răsună parcă într-o lume pustie)
FEMEIA: După trei săptămâni îmi venea să-mi pun capăt zilelor (mică pauză) I-am
spus-o direct. Dragul meu, în seara aceea când ne-am văzut pentru prima dată ai fost
necinstit. (Sonia respiră adânc ca şi cum ar vrea să prindă putere) M-a privit cu nişte
ochi plini de spaimă. Mă vedea din ce în ce mai nervoasă, mai nemulţumită de el şi de
mine. (mică pauză) De ce crezi că am fost necinstit? m-a întrebat. Pentru că ai uzat de
toate trucurile pe care le ştiai ca să mă câştigi. (Atmosfera de vrajă a evocării s-a
instalat adânc în universul camerei) A râs trist, mânzeşte, ca un hoţ prins cu minciuna.
Mi-a spus de cum am întrat în casa de rugăciuni că a fost izbit de frumuseţea mea. A
simţit realmente că se întâmplă un miracol cu el. Şi atunci a făcut tot ce a putut, a uzat
de toate trucurile, ca să mă fascineze.
ADRIAN: (îşi lasă obosit capul pe spate. Geme, închizând ochii. Pendula bate parcă şi
mai rar dilatând timpul)
FEMEIA: (a ascultat crispată cântecul cocoşilor) L-am întrebat dacă m-a hipnotizat. Mi-a
spus că nu ştie să hipnotizeze. A încercat de câteva ori dar nu i-a reuşit. (mică pauză)La
şedinţa la care am fost eu, la prima, apoi şi la a doua, a încercat să mă impresioneze cât
mai mult, apelând la tot ce ştia el că era mai terifiant. De asemenea era conştient că în
atmosfera aceea de vrajă, mistică, efectul cuvintelor lui trebuie să fie mărit. (mică
pauză) Ce mai, de acum mă trezisem. Îmi dădeam foarte bine seama ce se întâmplase
cu mine. Eram disperată, deşi făceam tot ce puteam să nu-i arăt lucrul acesta.
ADRIAN: (tuşeşte de câteva ori fără să deschidă ochii)
FEMEIA: (tragic) Îmi era îngrozitor de dor de copil. Un dor animalic, de lupoaică, de
căţea care-şi caută puii. Alergam de acolo colo ca într-un fel de cuşcă în care mă
simţeam închisă, fără să pot să-mi găsesc locul. (respiră adânc. Oftând tristă) Nu mai
puteam să dorm, mă sculam noaptea şi umblam prin livadă ca o lunatică. Îmi frângeam
mâinile şi mă luam cu ele de păr, Doamne, ce am făcut, ce se întâmplă cu mine, unde
este copilul meu, bărbatul meu, ce o să se întâmple cu mine? (tăcere. Undeva în noapte
se aude sirena maşinii pompierilor. Bărbatul îţi înalţă capul speriat.)
ADRIAN: Ce e?
FEMEIA: Nu e nimic, undeva arde o casă, sau poate arde o femeie, copii.
ADRIAN: (închide ochii, lăsându-şi capul pe spate. Liniştea este umedă, apăsătoare) Te
ascultam.
FEMEIA: (după un timp) Într-o noapte am vrut să-l strâng de gât, să-l omor. Bine că a
reuşit să mă lovească brutal cu piciorul şi să mă arunce jos. Am luat o vază şi i-am dat în
cap. Abia după ce a aprins lumina a văzut sângele curgându-i pe faţă. Tremura tot. Era
atât de îngrozit încât nu şi-a revenit mult timp. (tace un timp, ascultând liniştea rece,
stranie în care sunt amândoi prinşi ca într-un bloc de gheaţă.)
FEMEIA: Când mi-am dat seama ce eram să fac, am simţit că nu mai am aer. Picioarele
îmi tremurau, ca atunci când treci printr-un mare pericol şi poţi să mori. Eram sleită, nici
nu mă mai simţeam om (pauză). I-am spus că nu mi-am dat seama ce fac, că nu ştiu ce
se întâmplă cu mine, şi acesta era purul adevăr. (mică pauză) Mult timp n-a putut să
scoată nici un cuvânt, iar eu eram realmente la pământ. N-am putut să mă ridic pentru
că nu mă ţineau picioarele (tace. Se gândeşte) M-a luat în braţe şi m-a pus în pat. L-am
rugat să-mi dea ceva să mă liniştesc, tremuram toată fără să pot să-mi stăpânesc
plânsul (mică pauză). Cred că mi-a dat mai multe somnifere pentru că am dormit
douăzeci şi patru de ore fără să ştiu de mine.
ADRIAN: (tace. E în aceiaşi poziţie ascultând-o)
FEMEIA: Când m-am trezit, am început să-mi amintesc scena de data trecută. Mi-a spus
că a stat tot timpul lângă mine şi m-a păzit. (mică pauză) Era desfigurat, mi s-a făcut
milă de el, parcă era un copil care tremura să nu i se întâmple ceva mamei lui (mică
pauză). Ne-am privit trişti. I-am explicat încă odată ce se întâmpla cu mine, că nu-l
iubesc, că sunt înnebunită de dorul copilului, că mi-e o ruşine îngrozitoare de mine
(tăcere. Afară ploaia care se mai domolise, pare să înceapă iar) Plouă iar (tristă). E bine,
mâine înseamnă că va fi senin. (tăcere)
ADRIAN: De ce nu tea-i întors?
FEMEIA: Ascultă-mă, te rog, până la capăt.(mică pauză) I-am spus că sunt conştientă
că m-a înşelat, dar nu-i port nici o pică. Ceea ce ştiam era faptul că trebuia să plec din
casa aia în care mă simţeam ciumată, plină de toate bolile şi de toate vinele pe care le
poate simţi un criminal. (mică pauză. Afară ploaia se aude răpăind pe acoperiş) Dar mai
ales nu mai puteam să-l mai văd pe el (tace). Şi ceea ce era mai rău era faptul că nu
puteam să-l urăsc. Îl detestam, poate că puţin îl şi uram, dar ceea ce mă obseda era
faptul că era şi el un nenorocit ca şi mine. Iohan, acesta era numele lui. După mamă era
un fel de neamţ polonez. Fusese un om care căutase, crezuse în ceva ca şi mine sau
poate că încercase să facă bani vânzându-şi profeţiile. Oricum , îşi dăduse seama că nu-l
va găsi niciodată pe Dumnezeu, şi atunci continuase să profeseze meseria de predicator,
pentru că-i aducea bani. (tace, ca şi cum şi-ar aduna gândurile)
ADRIAN: Plouă. Când plouă îl simt pe Dumnezeu iubindu-mă.
FEMEIA: Asta este din tine. (pauză) Părinţii lui Iohan erau protestanţi, veneau cu alte
cuvinte dintr-o tradiţie protestantă. El nu avusese însă niciodată tăria să urmărească un
ideal. Era total incapabil de jertfă. În clipa în care mă întâlnise pe mine nu era altceva
decât un burghez şi un escroc care împărţea o credinţă pe care fusese incapabil s-o
descopere în ceea ce are ea profund. Adică drama existenţei şi a cunoaşterii lumii. (mică
pauză) De altfel după fuga lui de la parohia care i s-a încredinţat a fost dat afară. Eram
amândoi fără nici un rost, aruncaţi pe drumuri.
ADRIAN: (se ridică privind înspre fereastră) Încep să mijească zorile.
FEMEIA: (privind pendula) Mai avem până la şapte…(un timp tac amândoi)
ADRIAN: (rar) Trebuia să te întorci.
FEMEIA: I-am spus că voi pleca. De o căsătorie a noastră nu mai putea fi vorba în nici
un caz. Mi-a jurat că mă iubeşte şi l-am crezut, arăta îngrozitor, era distrus (mică
pauză)Mi-a propus să mergem să consultăm un psihiatru la Cluj, tot din cultul lor. Am
refuzat categoric (respiră adânc). A doua zi mui-am făcut bagajele, i-am cerut bani de
drum, mi-a dat…
ADRIAN: (o priveşte atent)
FEMEIA: Am luat primul tren către Bucureşti. Dealurile, pădurile, pomii mi se păreau
noi, ca şi cum atunci le-aş fi văzut pentru prima dată. Era o senzaţie ciudată, de parcă
m-aş fi născut de curând. Oricum, o senzaţie terifiantă, deşi sufletul îmi era îngrozitor de
amar.(mică pauză) Gândeşte-te, abia după ce am trecut de Ploieşti, m-am gândit că aş
putea veni şi acasă. Şi acum mă întreb de ce nu-mi venise ideea aceasta până atunci?
(tace un timp) Şi iată care cred că este răspunsul, explicaţia, pentru ce n-am venit
atunci acasă, deşi acum regret mult că nu am făcut-o. (apăsat, dureros) Îmi era ruşine,
Adrian. Îmi era o ruşine atât de mare, cum să-ţi explic, o ruşine fiziologică, profundă,
parcă aveam în faţa mea o groapă, nesfârşit de adâncă, plină cu murdărie (mică pauză).
Pe de o parte era dorul de copil, abia îl înţărcasem de trei luni, care era şi acesta
chinuitor, animalic, pe de altă parte era ruşinea îngrozitoare, gândindu-mă la ceea ce am
făcut. Dacă ai văzut vreodată un animal turbat, o căţea din aia înnebunită, epuizată, fără
pic de vlagă în ea, o cârpă pe care puteai s-o arunci la gunoi, aşa eram eu în momentele
acelea.
ADRIAN: (afară s-a luminat şi mai mult) Şi nu crezi că ea firesc?
FEMEIA: Nu mă îndoiesc că nu era firesc. Greşisem grav faţă de un om pe care-l
iubisem până atunci şi faţă de copilul meu. Trebuia să sufăr. (mică pauză) Sunt
conştientă că vina mea era imensă, dar şi suferinţa mea, ceea ce trăiam eu în
momentele acelea era îngrozitor. Peste puterile unui om.
ADRIAN: (o priveşte atent, trist)
FEMEIA: Am ajuns la Bucureşti, am dormit în gară. Eram buimacă, nu ştiam încotro s-o
apuc, ce să fac. (mică pauză) M-am gândit să mă arunc sub roţile unui tren. Câteva ore
bune m-a obsedat numai gândul acesta. Pândeam un tren sub care să mă arunc, care ar
fi cel mai bun prilej să fac lucrul acesta.
ADRIAN: (abia acum i se citeşte pe chip o imensă părere de rău. Se vede pe chipul lui
că e un om zdrobit de durere)
FEMEIA: Eram obsedată de imaginea copilului pe care-l lăsase acasă, care începuse să
facă primii paşi ţinut de mânuţe. Îi vedeam părul rar, ochii căprui şi mari. Noaptea
aceea, pe o bancă în Gara de Nord parcă nu se mai termina. (mică pauză) Dacă aş fi
ştiut că îmi tragi o bătaie soră cu moartea şi apoi puteai să mă ierţi, aş fi alergat la tine
ca un miel care-şi pune gâtul pe torcător. (respiră adânc, oftând) Dar tu erai un om
minunat, cel mai minunat om pe care-l cunoscusem în viaţa mea…(tace. Trage adânc aer
în piept) Lucrul acesta mă îngrozea. Îi făcusem rău, îi făcusem cel mai mare rău, omului
cel mai minunat pe care-l întâlnisem vreodată, pe care-l iubisem enorm şi pe care-l
iubeam…(Bărbatul tresare şi o priveşte atent. Tremurând, gata să plângă) Lucrul acesta
mă îngrozea. (gata să plângă) Dacă ai fi fost un beţiv, un afemeiat, (tare) o jigodie, aş fi
venit acasă şi ţi-aş fi suportat bătăile pe care mi le-ai fi dat. Dar tu erai în ochii mei un
sfânt, un om extraordinar, cel mai minunat pe care-l întâlnisem, omul care mă făcuse
fericită…
ADRIAN: (a rămas privind gânditor)
FEMEIA: (pentru un moment pare un om cu minţile rătăcite. Îşi revine cu greu) A doua
zi am văzut pe jos, pe peron, un ziar, era de fapt o bucată ruptă dintr-o Românie Liberă,
pagina era cu reclame. (mică pauză. Parcă auzim sunetul unei locomotive apropiindu-se)
Privirea mi-a căzut, ca şi cum ar fi fost atrasă de un magnet, pe anunţul care spunea că
o întreprindere angaja de urgenţă muncitori necalificaţi. Spunea şi cu ce maşină se
ajungea la intreprinderea asta. (mică pauză. Oftează) Am luat eu maşina, am mers o
jumătate de oră, era hăt, la marginea Bucureştiului . O privelişte de te apuca groaza. Îţi
dai seama că singurul lucru pe care-l doream era să mă angajez. (tace un timp. Îşi
adună puterile) Abia a treia zi, după ce mi s-a dat un pat într-o baracă şi dormisem o
noapte şi eu ca lumea, pentru că eram epuizată de nesomn, m-am mai trezit. (respiră
adânc. Expresia de pe chipul bărbatului este terifiantă) Îmi era sufletul greu, şi totuşi, o
linişte ciudată, de ţărm pustiu se ivise parcă în sufletul meu. După câteva zile mă
împăcasem cu viaţa. Pentru cât greşisem eu şi pentru cât rău făcusem, o duceam foarte
bine. De suferit sufeream îngrozitor. M-au dat la o muncă mai uşoară, nu era aşa de
greu…
ADRIAN: (oftează, se uită la ceas) Ce-ar fi să facem o cafea, şi aşa , văd că s-a luminat
afară. (încearcă să se ridice)
FEMEIA: (tristă) Rămâi. N-am ajuns încă la capăt. Şi aşa, până la opt nu putem să
mergem la spital.
ADRIAN: (s-a îndreptat în fotoliu)
FEMEIA: (Închide un moment ochii, concentrându-se) Dar liniştea asta nu a durat mult.
Mi s-a făcut iar dor de tine şi de copil. (mică pauză) Trebuie să-şi mărturisesc, dragul
meu, că îmi era dor de tine. Îmi era un dor animalic de tine. Şi de copil. Dar cel mai mult
îmi era dor de tine. Am realizat cât de mult te iubesc, că de fapt te iubeam îngrozitor, şi
că tot timpul de când am plecat mi-am dat seama că acolo în adâncul fiinţei mele eu te
iubeam îngrozitor. (oftează) Am avut zile întregi când am fost îngrozită, fiind sigură că
sunt nebună. (mică pauză) Cum de am putut eu să-i fac rău omului pe care-l iubeam?
Cum de puteam eu să-l iubesc atât de mult aflându-mă în situaţia în care eram?
ADRIAN: (o priveşte uimit şi îngrozit)
FEMEIA: (îşi reia tristă retrăirea vieţii, povestind monoton) În oraş refuzam să ies, şi
deşi lucram mai multe femei pe şantierul acela nu-mi găsisem nici o prietenă. Nu
vorbeam cu nimeni, munceam ca o apucată, ca să uit de mine…Îmi venea să-mi iau
câmpii. Într-o zi m-a prins unul nenorocit şi m-a violat. Era mare cât un taur, n-am putut
să mă lupt cu el. (mică pauză) Sigur că la început am fost îngrozită, scârbită, uluită, că-
mi era silă de mine, că parcă eram o zdreanţă, un buboi infect nu un trup de om…Nu
reuşeam să-mi revin deloc.
ADRIAN: (are o expresie de greaţă, de oroare)
FEMEIA: (tragic, plânge) Ce să fac, Dumnezeule, ce să fac! Aş fi vrut să mă sinucid, dar
nu puteam să fac nici lucrul acesta. Nu eram bună de nimic, eram o cârpă, o cârpă care
se mişcă şi atâta tot. (mică pauză) Apoi mi-a venit ideea că ceea ce se întâmplase cu
animalul acela care mă violase nu fusese altceva decât pedeapsa pe care mi-o trimisese
Dumnezeu. Făcusem mult rău, în primul rând îi făcusem rău omului pe care-l iubisem, îi
făcusem rău copilului meu, şi Domnul mă pedepsise, cum spunea excrocul acela cu care
fugisem. Dar nu mă pedepsise destul, cât meritam. Şi acum trebuise să suport şi
pedeapsa aceasta cu violul. (mică pauză) M-am gândit atunci că trebuie să sufăr şi mai
mult ca să-mi recâştig cinstea, puritatea. (tace deodată) Gândul acesta la început m-a
dominat obscur, venind din străfundul subconştientului meu, al fiinţei mele. Am găsit o
femeie, una din baraca în care dormeam, pe care am rugat-o să mă bată cu
frânghia udă. (tace, are chipul desfigurat) Biata femeie… m-a privit îngrozită. Se uita la
mine ca şi cum ar fi văzut pe dracul gol. (mică pauză) Abia după aceea mi-am dat seama
că făcusem o prostie cât mine de mare. De parcă n-aş fi mers în ultimii ani din prostie în
prostie…(respiră adânc) Nenorocita se uita la mine ca la o arătare. Fată, în tine a intrat
diavolul, mi-a spus. (mică pauză) De unde ştii? am întrebat-o. Am văzut eu o femeia
îndrăcită, am văzut de alde astea. Simt eu că e aşa, mi-a spus.
ADRIAN: (după mult timp, oftând) Cred că avea dreptate.
FEMEIA: Nu fi prost. (mică pauză) Nu m-a ascultat să nu spună la nimeni…(tace câteva
minute, se gândeşte) Într-o seară m-am pomenit iar cu namila în baracă. Aranjase
nenorocitul să nu fie nimeni pe aproape. Dacă ai pe dracu în tine, l-am văzut rânjind ca o
fiară, lasă că ţi-l scot eu. M-a pus jos şi m-a violat sălbatic, ca o bestie.
Rânjea satisfăcându-şi poftele de brută, mirosea a motorină şi a nespălat, puţea de la
ţigările proaste şi de la băutură mizerabilă. (Oftează) De data asta însă n-am mai trăit ce
trăisem prima dată. (mică pauză. Se gândeşte) Aproape că m-am bucurat că-şi bate joc
de mine şi l-am lăsat să facă ce voia cu mine.
ADRIAN: (se ridică încet, pare năucit)
FEMEIA: (rar) Te rog să nu faci pe domnişoara, Adrian…
ADRIAN: (îngrozit, deprimat) Cred realmente că eşti nebună. Altfel nu-mi explic ce cauţi
aici… Nu se poate…
FEMEIA: (după un timp) Dacă am fost şi dacă mai sunt cu adevărat nebună, te rog să
mă crezi că cel mai greu să suport acest lucru a fost pentru mine. Dacă mi-ai fi răspuns
la scrisoare, nu s-ar fi întâmplat toate acestea…
ADRIAN: (se uită la ceas) Vreau să merg la spital.
FEMEIA: (supărată) Mă suporţi toată noaptea şi acum când mai am puţin mă dai afară.
(tare) Stai jos să-mi asculţi viaţa până la capăt, pentru că nu eşti străin de ea.
ADRIAN: (agitat, face câţiva paşi, este ca un leu în cuşcă) Ce-ai povestit până acum
este mai mult decât îngrozitor. (îi vine să vomite) Te-ai scăldat în infern ca într-o albie
de porci.
FEMEIA: (ridicându-se. Este uşor înfuriată) Adrian, stai jos şi ascultă-mă. Chiar dacă îţi
e greu.(pauză) Ajută-mă spovedesc, să cap de toate bubele şi de toate vinele care mă
chinuie. E ca o şedinţă la un psihanalist. Te implor, ajută-mă să mă spovedesc. (rugător)
Adrian, te rog ca pe Dumnezeul meu, fii bun şi ascultă-mă până la capăt. Gândeşte-te
cât de greu mi-a fost să vin să te văd. (se lasă o tăcere adâncă, de gheaţă)
ADRIAN: (se întoarce încet către ea. Este un om distrus. Pe chip i se citeşte o imensă
oroare) Cum au putut să se întâmple toate acestea? (tăcere)
FEMEIA: (tristă, gânditoare) Dacă altcineva mi-ar fi povestit viaţa mea, mi s-ar fi părut
o poveste îngrozitoare, oribilă, de necrezut (înalţă tristă din umeri, oftează) Dar aste e
viaţa mea, Adrian, ce să fac. Este a mea.
ADRIAN: (se aşează dărâmat în fotoliu)
FEMEIA: (a venit în spatele lui) Acum s-a petrecut cu mine altceva, poate mai oribil. A
apărut în mine vocaţia autopedepsirii, nevoia de autoflagelare. Simţeam nevoia să mă
flagelez, să mă murdăresc, să mă umilesc şi mai mult. În loc să mă salvez şi să caut să
ies la suprafaţă, m-am afundat şi mai adânc în mocirlă.
ADRIAN: (îşi acoperă faţa cu mâinile, ca şi cum s-ar zgâria pe faţă. Geme)
Dumnezeuleee! Cum a fost posibil aşa ceva! (rămâne în această poziţie un timp
îndelungat) Dumnezeule, Dumnezeule…
FEMEIA: (îşi aprinde cu mâinile tremurânde o ţigară. Abia acum se vede că este un om
ajuns la capătul puterilor) Am început să mă culc cu diverşi bărbaţi, ca să mă biciuiesc şi
mai mult, să mă învinovăţesc în faţa propriei mele conştiinţe şi mai mult. (mică
pauză) Nu simţeam nici o plăcere. Era ceva oribil. Mi se întorceau maţele de silă pe dos,
după o chestie ca asta vomam de mă curăţam (mică pauză). Bietul meu creier şi bietul
meu suflet erau mortificate (mică pauză). Autoflagerlarea aceasta mă făcea să uit, parcă
eram drogată. Am început să beau, cumpăram rachiu din acela ieftin, mirosea îngrozitor,
puţea, şi eu beam până cădeam pe jos.
ADRIAN: (se ridică brusc în picioare. Ca şi cum şi-ar fi pierdut minţile) E oribil! (trist)
Încetează… Înţelege , te rog! Este peste puterile unui om…
FEMEIA: Nu este adevărat, Adrian…Eu am suportat totul.
ADRIAN: (agitat) Înţeleg, ai vrut să mă pedepseşti, de asta ai venit. M-ai pedepsit
destul, mi se întoarce stomacul pe dos… (mică pauză. Trage aer adânc în piept). Hai să
mergem.
FEMEIA: (se postează în faţa uşi,. Arată ca o cârpă, abia se mai ţine pe picioare) Te
implor, Adrian! Stai jos şi ascultă-mă până la capăt. (rugător) Nu mai am mult.
ADRIAN: (tace. E în dreptul ferestrei. S-a întors cu spatele) Nu mai plouă.
FEMEIA: Te implor, ascultă-mă.
ADRIAN: (tace. Se aude pendula, rar, obosită)
FEMEIA: Iarna aceea a fost iarna temniţei mele. Eram pontatoare, mă culcam cu şoferii
şi sufeream ca o zăludă. În primăvară am ajuns la concluzia că această afundare în
mocirlă în loc să-mi facă bine, îmi făcuse de fapt mai rău. (mică pauză). Căzusem, de
fapt, într-un fel de misticism idiot, trăiam în inconştient cu ideea că după ce mă voi fi
pedepsit suficient de mult, atunci Dumnezeu va zice, gata, ai suferit destul, acum te iert
şi te salvez.
ADRIAN: (se întoarce. O priveşte cu o imensă milă)
FEMEIA: Şi mai era o idee acolo, în inconştientul meu, că după ce voi fi suferit destul,
voi putea să vin la tine şi să-ţi cad în genunchi, Adrian, am suferit destul, nici nu pot să-
ţi spun cât am suferit. Acum poţi să mă ierţi.
ADRIAN: (pe gânduri, oftează) Te-aş fi iertat. (pauză)
FEMEIA: Şi cum îţi spuneam, trăiam cu ideea salvării în inconştient, acolo, în
străfundurile sufletului meu… Că după ce voi atinge pragul de jos al mocirlei în care mă
scufundasem, va veni salvarea. (pauză. Închide ochii obosită) Efectul a fost invers,
îngrozitor. Am atins fundul Gropii Mariane, cum se spune, al unei nişe morale care era şi
prea profundă, şi care dura de prea mult timp.
ADRIAN: (o priveşte cu o expresie tâmpă)
FEMEIA: Am fost atât de disperată, încât aveam momente când mă tăvăleam pe jos
urlând de durere. Făceam spume. (mică pauză) După asemenea crize eram puţin mai
liniştită. (tace) În general existam, trăiam într-un fel de prostraţie, nu mai înţelegeam,
nu mai realizam multe lucruri. (peste acoperişuri se aude ţipătul unei locomotive) De
data aceasta mi-am dat seama că nu mai există nici o cale de întoarcere, nici o
salvare (mică pauză). Ştii ce înseamnă să trăieşti ştiind că toate drumurile ţi s-au
înfundat? Că nu mai ai nici o şansă?
ADRIAN: (oftează. Se întoarce deprimat cu spatele încercând să privească pe fereastră)
FEMEIA: De data aceasta nu mă îndoiam, ştiam precis că mă voi sinucide. Dintr-un
misticism orb căzusem în cealaltă extremă, îl uram şi îl blestemam pe Dumnezeu tot
timpul(mică pauză. Oftează) Deci am cunoscut şi momentele acestea, hotărâsem,
stabilisem că mă voi sinucid, săptămâna viitoare ziceam, vineri, ajunsă în ziua de vineri
mai amânam încă o dată. Dar nu pentru că-mi era frică de moarte, nicidecum. Doream
să mor, să se termine o dată cu suferinţa, umilinţa, disperarea pe care le trăiam. Şi
totuşi îmi mai dădeam termene de viaţă… (mică pauză). Este cam dostoievschian ce-ţi
povestesc eu. Este însă cât se poate de real.
ADRIAN: (se întoarce de la geam. Arată descompus) Nu pot să cred.
FEMEIA: Îţi jur că totul este absolut real. Eram împăcată, de acum ştiam sigur că mă
voi sinucide şi totuşi amânam. (mică pauză) Mai târziu m-am aplecat asupra a ceea ce
trăiam eu în momentele acelea, încercând să înţeleg ce se întâmplă cu mine (mică
pauză Respiră adânc) Acum cred că am găsit o explicaţie cât de cât mulţumitoare. (mică
pauză) Vezi, eu amânam sinuciderea nu pentru că-mi plăcea viaţa sau pentru că mă
despărţeam greu de ea. Nu-mi părea absolut de loc rău că mor, dimpotrivă, cum îţi
spuneam, eram bucuroasă că termin cu toate. Chiar dacă începusem să am halucinaţii şi
vedeam numai chipul copilului meu în faţa ochilor, aşa cum îl lăsasem când fugisem, şi
chipul tău. (mică pauză) Abia aşteptam clipa când va veni moartea. Era totul stabilit
până în cele mai mici amănunte. Aveam să mă sinucid cu barbiturice. Făcusem rost de
vreo şapte tuburi. Le luam pe toate o dată înainte de culcare (mică pauză) Era altceva,
tot amânând de fiecare dată să mă omor, mi se crease inexplicabil în minte ideea că eu
mă joc cu moartea. Nu că-mi plăcea, dar a început brusc să mă intereseze jocul acesta.
Cât eram eu de rezistentă, până unde puteam să duc jocul acesta stupid şi îngrozitor la
urma urmelor? Eram extenuată, disperată, bolnavă, eram în ultimul hal şi totuşi jucam
jocul acesta care pentru mine însemna o nemărginită suferinţă. (mică pauză) M-am
gândit că nu este decât vechiul mecanism, vechiul reflex prin care mă autopedepseam,
era vorba tot de o autoflagelare. Adunam şi mi-adânceam suferinţa în speranţa că voi fi
răsplătită cu iertarea.
ADRIAN: (tace)
FEMEIA: Apoi am zis gata, vinerea viitoare mă sinucid, ăsta este ultimul termen.
Micăpauză) Şi atunci mi-a venit ideea să-ţi scriu. Şi ţi-am scris, cunoşti ce ţi-am scris
atunci : dragul meu, sunt într-o situaţie îngrozitoare, am suferit enorm pentru gafa pe
care am făcut-o şi pe care o regret cumplit. Dacă poţi să mă ierţi vino la adresa pe care
o găseşti mai jos sau scrie-mi. (trage aer adânc în piept, apoi oftează) Nu m-am sinucis
nici vinerea viitoare pentru că aşteptam scrisoarea ta şi pe tine (mică pauză). Să-ţi spun
sincer, nu credeam că vei veni, dar eram absolut convinsă că-mi vei scrie. Îmi spunea
mie sufletul că-mi vei scrie neapărat. (mică pauză) A trecut vinerea când trebuia să mă
sinucid, a trecut apoi vinerea următoare. Mi-am zis apoi că dacă scrisoarea nu vine nici
vinerea următoare, gata, gata, nu mai amân clipa.
ADRIAN: (trist, oftează) Adevărul este că ţi-am scris.
FEMEIA: (are o tresărire dureroasă, îl priveşte atentă, să-l străpungă. Acum pare puţin
speriată) Ce-ai spus? (expresia chipului ăi devine stranie) Ce-ai spus, Adrian?
ADRIAN: (apăsat) Am zis că ţi-am scris, am răspuns scrisorii aceleia.
FEMEIA: (ezită, apoi faţa i se destinde luminoasă, ca să capete iarăşi o expresie de
îngrijorare şi duioşie. Zâmbind amar) Adrian, te rog să nu glumeşti.. (rar) Viaţa mea a
atârnat de scrisoarea aceasta.(mică pauză) Astăzi puteam să fiu în mormânt…
ADRIAN: (îşi clatină capul, făcând efortul să se învioreze) Nu ştiu de ce am senzaţia de
surditate. Cred că de la oboseala aceasta îngrozitoare…(mică pauză). De trei săptămâni
n-am mai dormit o noapte ca lumea.
FEMEIA: (îşi trece faţa peste mâini, are pe chip o lumină ciudată) Am aşteptat o lună şi
mai bine scrisoarea ta, apoi am avut aşa, un fel de senzaţie că o ghilotină uriaşă s-a
prăbuşit din cer şi mi-a tăiat capul. (mică pauză) Parcă eram o fiinţă fără cap, nu mai
simţeam nimic, dar absolut nimic. (respiră adânc, ca un oftat) Atunci am avut un
moment de revoltă, am simţit ce înseamnă să fii revoltat pe lumea. Dacă lumea în care
trăiesc este atât de oribilă, dacă omul pe care l-am iubit ca pe ochii din cap nu-mi întinde
mâna acum când sunt până la gât în noroiul vieţii, atunci nici lumea aceasta nu merită
nici o consideraţie. De ce să mă omor pentru lume, de ce să mă omor pentru el, când i-
am spus clar că sunt cel mai nenorocit om de pe lumea aceasta şi că regret nespus
gestul meu? (plânge, tragic) Când i-am spus că-i cer iertare în genunchi? (mică
pauză) Atunci s-a trezit în mine un fel de mândrie bărbătească, Adrian, mi-am dat
seama cât sunt de tare, de puternică. (se lasă o tăcere amară, rece)
ADRIAN: (are fălcile încleştate, chipul îi este întunecat. Pare că n-o mai ascultă, se uită
cu un gest nervos la pendulă)
FEMEIA: Acum îmi explic, şi mai ales ştiu, de ce amânam atunci să mă sinucid. Întâi
pentru că jocul cu moartea îmi dădea mie iluzia, sau, mai bine zis îmi dădea impresia
puterii, de care aveam atâta nevoie. Sărmana de mine, eu şi puterea în clipele acelea de
deznădejde…Şi în al doilea rând, şi acesta este lucru cel mai important, am amânat să
mă sinucid pentru că acolo în adâncul meu mai trăia o fărâmă de speranţă, că poate
totuşi, salvarea va veni de undeva, fie şi în ultima clipă.
ADRIAN: (nervos, începe să se plimbe agitat) Te înţeleg. (se uită din nou la pendulă) E
şapte şi jumătate. Am ascultat tot ce mi-ai spus. Ai vorbit singură o noapte întreagă,
trebuie să fii dărâmată. De altfel şi eu sunt la pământ, nici nu-mi mai simt creierul. (mică
pauză) Uite ce facem. Eu dau o fugă până la spital să-i duc Alexandrei nişte cumpărături,
şi văd ce face, apoi mă întorc şi te duc să-l vezi pe Dan.
FEMEIA: (a devenit brusc emoţionată) Trebuie să găsim un aranjament, nu pot să-l văd
aşa dintr-o dată!
ADRIAN: (oftează) Ai dreptate, nu pot să-i spun că eşti mama lui acum când Alexandra
este pe moarte. (tăcere. Pendula bate liniştită, indiferentă).
FEMEIA: (respiră adânc) Cam asta am avut de spus, dragul meu. Până la urmă salvarea
tot a venit, dar nu de la tine, din altă parte. Iar eu m-am agăţat de ea cu toate puterile…
ADRIAN: (o priveşte cu milă. I se citeşte pe chip suferinţă, că-i pare rău) Tu ţi-ai făcut-
o, Sonia. Cu mâna ta. (mică pauză) Atunci am hotărât să nu te iert niciodată. (tace)
Acum nu simt decât o imensă părere de rău, o suferinţă imansă că lucrurile s-au
întâmplat aşa cum s-au întâmplat.
FEMEIA: Nu vrei să nu te duci la spital? (mică pauză) Dă un telefon.
ADRIAN: (clatină trist din cap. S-a mai înviorat) Imposibil, Alexandra a fost o femeie
extraordinară. A venit în viaţa mea ca un pansament pe o rană. Voi rămâne lângă ea
până în ultimele clipe.
FEMEIA: (se privesc tăcuţi, avid, fără să poată să spună nici unul vreun cuvânt) Să-ţi
fac o cafea, să te mai înviorezi. (dispare în bucătărie) Pe la cât vii să mă iei?
ADRIAN: (se uită la ceas) Cred că pe la nouă şi jumătate. Dănuţ are şcoală, abia după
ora unu cred că putem să-l vedem. (ca şi cum ar fi îngrozitor de obosit bărbatul îşi ia
capul în palme. Îşi trece apoi mâinile peste faţă) Ce naiba, am început să vorbesc singur.
(Se uită la ceas) E abia şase şi jumătate. (îşi scutură capul încercând să scape de
oboseală. În clipa aceasta se aude soneria. Adrian Mireanu rămâne un moment înlemnit.
Lumina devine pe nesimţite mai albă).

ACTUL II

ADRIAN: (în aceiaşi poziţie) Cine să fie la ora asta? (se uită din nou la ceas. Chipul îi e
încordat, plin de îngrijorare. De data aceasta soneria se aude prelung)
ADRIAN: (îşi duce mâna la inimă, îngrozit, palid) Alexandra!

(aceiaşi sonerie, prelung. Îl vedem pe Adrian Mireanu clătinându-se, îndreptându-se

încet, cu aceiaşi expresie de suferinţă şi de uluială pe faţă către uşa de la intrare. Un
timp nu auzim nimic. Parcă am auzi venind de undeva de departe zgomotul ploii căzând
pe acoperiş. Apoi se aud vag, în holul de la intrare cuvintele, „bună ziua, Adrian”, rostite
de o femeie. Câteva momente mai târziu o vedem intrând cu paşi şovăitori, aplecată de
greutatea geamantanului pe care-l are în mână. Pardesiul de culoare gri îi este ud, se
văd picături căzând pe covor. Părul de asemenea îi este ud. Femeia pare nesigură pe ea.
Priveşte obiectele din bucătărie, avidă, uimită, cu o expresie de spaimă şi uluială pe chip.
Ai impresia că încă nu poate să-şi revină)

FEMEIA: (tristă) Nu s-a schimbat nimic…(epuizată) Absolut nimic..(cu o tristeţe imensă)

Aş putea să cred că nici nu am plecat de acasă…

(în urma ei îl vedem intrând în cameră pe Adrian Mireanu. Expresia de uluială de pe chip
i-a trecut. Acum pare mai degrabă extenuat, neputincios)

ADRIAN: Ce ciudat…(undeva departe se aude sunetul pierdut al unei locomotive)

FEMEIA: Ai dreptate. (priveşte pierdută în jur) Totul este foarte ciudat, Adrian.
ADRIAN: (rar, gânditor) În noaptea asta m-am gândit foarte mult la tine, dar foarte
mult… Poate pentru că îmi era dor de tine.
FEMEIA: (cu aceiaşi expresie de uluială pe chip. Fără vlagă) În timp ce veneam în tren
am retrăit în minte tot filmul vieţii mele…al vieţii noastre. Apoi mi-am spus, pentru cât
am greşit am plătit, am suferit destul…

(se lasă un moment lung de tăcere. Femeia priveşte uluită pianina, biblioteca,
tablourile)

ADRIAN: Poţi să te dezbraci, eşti udă. (şi-a mai revenit.) Dacă vrei poţi să treci în
dormitor , să te schimbi. (se uită la ceas) Peste puţin timp eu o să plec.
FEMEIA: (ca şi cum ar privi undeva departe, pe gânduri) Sunteţi bine, nu-i aşa?
ADRIAN: (o priveşte într-un fel ciudat) Copilul este bine.
FEMEIA: (la început încet, apoi din ce în ce mai tare) În timp ce veneam cu trenul îmi
spuneam : simt o imensă dorinţă să mă jertfesc pentru soţul şi pentru copilul meu. Simt
o imensă dorinţă să mă jertfesc pentru oameni, pentru binele lor. Îmi voi consacra toată
viaţa binelui. (mică pauză. Îndreptându-şi privirea rugătoare către el) Iartă-mă,
Adrian…(oftează) Ze rog mult de tot să mă ierţi…
ADRIAN: O să te ajut să-ţi regăseşti liniştea, să te regăseşti.
FEMEIA: (gânditoare) De ce este omul cel mai prost, cel mai neajutorat animal? (mai
tare) De ce trebuie să suferim imens ca să aflăm un adevăr cât un grăunte de mic?
(în clipa următoare o vedem luându-şi geamantanul şi dispărând în holul care dă spre
dormitor. Sunetul sirenei se aude din ce în ce mai tare, ca şi cum s-ar apropia
inexorabil)

ADRIAN: (a rămas singur. Îşi aprinde fără să se grăbească ţigara. Acum sirena salvării
se aude mai slab, îndepărtându-se)
FLUTURI SIHAŞTRI, de Sorin Oros

PERSONAJE:
EL – 30 – 40 de ani
EA – 25 – 35 de ani

Decorul unei mănăstiri, destul de sărăcăcios, dar cu altar, totuşi,şi multe icoane atârnate
pe pereţi. Undeva, într-un colţ, un aparat vechi de radio. Se aude o muzică religioasă şi
se simte miros de tămâie arsă.

După câteva secunde intră EL în scenă. E îmbrăcat în haine de călugăr, cu barbă mare,
nu prea îngrijită. Dă cu cadelniţa în încăpere, apoi se duce la altar,
îngenunchează şi începe să spună Tatăl nostru în limba greacă. Apare EA,
îmbrăcată în călugăriţă, se uită câteva secunde în încăpere, apoi merge lângă EL şi se
roagă, tot în greceşte, alături de acesta, până când termină de zis rugăciunea.

EA: Săru mâna preasfinte! Lăudat fie Domnul!

EL: În vecii vecilor! Amin! Primită fi în casa Domnului! Pari ostenită…De unde vi?
EA: De departe…Aproape de pe lumea cealaltă!
EL: Ce vorbă e asta? Nu se cade să glumeşti.
EA: Nu glumesc, preasfinte! Nu-mi arde de glume…doar pe lumea cealaltă se pot petrece
lucrurile pe care le-am trăit eu…
EL: Eşti tânără…astea sunt vorbe grele, pe care, o copilă ca tine, n-ar trebui să le
rostească…De când ai intrat în slujba Domnului?
EA: De patru ani. Am stat la Adormirea Maicii Domnului în ucenicie, apoi m-au trimis la
Sfânta Cuvioasă Ana!...Îmi fac canoanele, muncesc în grădina mănăstirii şi mă rog, zi şi
noapte, la bunul Dumnezeu să mă ierte. Am o cruce mare şi grea pe care trebuie s-o
duc…
EL: Toţi avem crucea în spate, întocmai Mântuitorului! Doar că la noi ea nu se vede….o
purtăm cu noi, în noi… în suflete şi în cuget!
EA: Unii o mai poartă şi pe trup. Rămân semne…
EL: Semnele, nu întotdeauna, sunt la vedere.
EA: Dar la vederea lor i s-ar face milă şi lui Dumnezeu!
EL: Dumnezeu are milă pentru oricine!
EA: Poate…Dar nu are timp, întotdeauna…
EL: Copilă, ce este timpul pentru EL? O eternitate …şi mai mult.
EA: Dar pentru noi, pentru oameni?
EL: Omul este secunda timpului dumnezeiesc! Uneori trece într-o clipă…alteori clipele se
opresc…şi-atunci omul suferă!
EA: Sunt oameni care suferă în orice clipă!
EL: Cu voia lui Dumnezeu …El ştie tot…!
EA: De ce îi lasă pe oameni să sufere?
EL: Ca să nu uite niciodată de existenţa Lui! Dumnezeu controlează întotdeauna
suferinţa, dar rareori bucuriile…
EA: Dar răutatea oamenilor…? Ea nu poate fi controlată? Ea dă naştere suferinţei.
EL: Vremurile sunt tulburi, mai tulburi ca niciodată …Acum se mănâncă om pe om şi se
omoară frate pe frate. Pentru câţiva arginţi sau o bucată de pâine ne lepădam de
conştiinţă şi de condiţia umană şi devenim fiare sălbatice…Minţim, furăm, ucidem…E o
destrăbălare ce nu s-a mai văzut! Se-apropie sfârşitul lumii…E uşor să cazi în păcat în
vremurile astea …Omul e o fiinţă slabă…de-aia avem nevoie de Dumnezeu, care e mare
şi bun, şi puternic, Amin!, şi care ne ocroteşte şi ne aţâţă, în acelaşi timp. Ne pune la
încercare, copilă!...Vrei să te spovedeşti? Sau cu alte treburi…
EA: La spovedanie, preasfinte! Eu alte treburi nu mai am pe lumea asta …
EL: Prea vorbeşti în dodii…Dar aparenţele sunt vălul pe care-l aruncă Diavolul asupra
noastră ca să ne fure de la dumnezeire…Suntem prea slabi ca să luptăm cu diavolul şi-
atunci avem nevoie de apărarea lui Dumnezeu! Numai cine înţelege asta e fericit.
EA: Preasfinte, eu am înţeles destule din viaţa asta, dar crezi că sunt fericită? Fericiţi
sunt cei săraci cu duhul…plantele, animalele... Omul nu cred că poate să fie fericit pe
lumea asta! Fericirea nu e pentru oameni…pentru noi există doar suferinţă şi durere şi
luptă...
EL: Copila mea viaţa este o luptă, într-adevăr! Dar e o luptă cu noi înşine. În fiecare
dintre noi există şi Diavol şi Dumnezeu! Doar de noi depinde pe cine-l lăsăm să câştige
lupta…
EA: Aşa o fi , preasfinte! Dar eu am pierdut, de mult, orice speranţă…
EL: Speranţa muritorilor va fi răsplătită, în ceruri, de bunătatea Domnului!
EA: Eu aş fi preferat pe pământ!... Poate că în ceruri e prea mare înghesuială!
EL: Te-ndoieşti de bunătatea Lui cerească? De viaţa de apoi? …De vorbele mele?
EA: Nu mă- ndoiesc, preasfinte! Mă căiesc, doar…Nu mai am altceva de făcut.
EL: Tare ciudat mai vorbeşti!
EA: Nici nu mai ştiu cum să vorbesc…şi nici nu mai pot…Vreau doar să scap de povara
asta care mă apasă…Nu ştiu de ce am fost eu aleasă pentru aşa ceva …
EL: Dumnezeu ştie pe cine alege întotdeauna…Care e numele tău?
EA: Ana! Dar m-au “ botezat” sora Emanuela. Ăsta e numele meu monahal.
EL: Cu Dumnezeu înainte…Soră Emanuela vrei să te mărturiseşti în faţa Dumnezeului
tău cel sfânt şi bun?
EA: Vreau, preasfinte!
EL: Vrei să-ţi recunoşti păcatele, să le regreţi şi să te rogi pentru mântuirea ta?
EA: Vreau.
EL: Vrei să paşeşti curată în întâmpinarea lui şi să-i slăveşti numele în vecii vecilor …
EA: Amin! Vreau preasfinte!
EL: (îi pune patrafirul pe cap) Soră Emanuela mărturiseşte-ţi toate păcatele, pe care le-
ai înfaptuit, cu voia, sau fără voia ta, cu gândul sau cu fapta, cu privirea sau cu trupul.
Primeşte Doamne Dumnezeul nostru spovedania acestei femei care a venit singură şi
nesilită de nimeni să se cureţe de păcate. Amin! Te- ascult…
EA: Am…de fapt…nu ştiu… nu…
EL: Şti bine că tot ce spui rămâne aici, în casa Domnului…noi, slujitorii Lui nu suntem
post de radio sau de televiziune să transmitem ştirile. Bănuiesc că ai mai făcut-o!
EA: Da, dar mi-e tare greu…Mi-e ruşine!
EL: Ai păcătuit…trupeşte?
EA: Da…nu…adică…nu eu…am …m-a …el m-a… (îşi ia inima-n dinţi şi spune dintr-o dată )
M-a violat el vreme de doi ani …şi cu prostii…
EL: Cine e el?
EA: Părintele…Părintele meu…
EL: Tatăl tău…? Şi cu prostii?... Cu…
EA: Perversiuni!
EL: Doamne Dumnezeule mare, mare e mila Ta şi mare îţi va fi şi pedeapsa.
EA: La 16 ani a început totul…Era vară , eram pe câmp la strâns fân cu mama şi …cu
el…Mama s-a dus mai repede acasă să pregătească mâncarea şi el…era băut…că-i plăcea
să bea mult…A tăbărât pe mine şi mi-a ridicat rochiţa. Aveam o rochiţă albă, cu
pisicuţe…Mi-a cumpărat-o mama…Era mai veche , dar ţineam mult la ea, îmi plăcea…Mi-
a zis să stau liniştită că îmi arată ce trebuie să fac atunci când voi fi la casa mea …cu
bărbatul meu…Am început să plâng…M-a lovit peste faţă şi mi- a zis că mă omoară,
noaptea în somn, dacă spun cuiva…Îmi era frică, teribil de frică…Mi-a rupt rochiţa…Făcea
zilnic scandal şi o bătea pe mama mereu…Îi plăcea băutura mult…Se scăpa şi pe
el…mama făcea curat…Şi-n ziua aia, când mama s-a dus să pregătească mâncarea el
…chestia aia…era lungă …tare lungă şi groasă…M-a durut…mi-a curs sânge…mult
sânge…Am crezut că s-a rupt ceva în mine…
EL: S-a rupt…Întotdeauna se rupe ceva…!
EA: Eram fecioară! …Eram…M-a şters pe picioare şi …acolo cu fân…M-a zgâriat…I-am
spus mamei că am căzut dintr-un prun şi mi-am rupt rochiţa…rochiţa cu pisicuţe primită
de la ea…şi că mi-a venit menstruaţia…Săraca, nu observa mare lucru…era terorizată
mereu de el…
EL: Doamne Dumnezeule mare!
EA: Apoi…când avea chef…îşi făcea treaba cu mine…Într-o zi mi-a zis că dacă nu vreau
să mă părăsească bărbatul pe care o să-l am, trebuie să…să…cu gura…Am vomat!
EL: Doamne Dumnezeule mare!
EA: Dar nu s-a terminat…Mie îmi era tare frică de el …zicea că mă omoară în somn…nu
am avut curaj să spun nimănui…Era toamnă târziu…culegeam porumbul de pe câmp.
Doar eu şi cu el…mama era bolnavă la pat…A bătut-o rău…Pe câmp nu mai era
nimeni…Începuse să plouă mărunt…era şi frig…Mi-a zis că are poftă de mine…Eram
obişnuită deja… oarecum… Ştiam ce urmează…Dar m-a întors pe burtă şi…în fund…
mirosea…Am urlat…Am mâncat pământ de durere…
EL: Blestemat să fie în focul iadului, ardă-l Dumnezeu să-l ardă în vecii
vecilor…netrebnicul dracului! …Doamne iartă-mă! Amin! …Aşa ceva e într-adevăr, de pe
altă lume, de pe lumea cealaltă, cum ai spus tu…Trebuie că ţi-a fost greu să înduri
atâtea.
EA: Atâtea?... Câte poate îndura un om? Ştie cineva?...Apoi s-a întâmplat ceva…ceva ce
în alte circumstanţe aduce cea mai mare bucurie unei femei…Din sămânţa barbară a
apărut viaţa…aici, în pântecul meu, preasfinte…Am avut viaţă aici, în burtă…Simţeam
cum bate…am purtat o fiinţă în mine…Cred că e cel mai frumos sentiment, pentru o
femeie…O bucată mică-mică…de carne şi de sânge care creşte…care trebuie ocrotită…
EL: Doamne Dumnezeule!
EA: Înţelegi preasfinte, eram însărcinată cu propriul meu …părinte!
EL: Nu a fost părinte! A fost însuşi Diavolul cu înfăţişare de om… Băga-s-ar dracu-n el,
Doamne, iartă-mă!
EA: Nu avea cine să observe…mama trudea din greu…iar…el…un om beat mereu are
simţul observaţiei slăbit…M-am strâns cu hainele, am purtat pulovere groase…nu a ştiut
nimeni, doar eu…Şi, poate, Dumnezeu…! Şi acea bucăţică mică-mică de carne şi de
sânge…Aveam 17 ani…eram un copil şi…am adus pe lumea asta …frumoasă…un alt
copil…Chiar de ziua copilului! Pe întâi iunie, înţelegi, preasfinte? De ziua copilului, o fetiţă
a născut în şura casei părinteşti o altă fetiţă…de fapt…Erau siameze!
EL: Doamne Dumnezeule!
EA: Şi erau vii…dar după câteva minute s-au stins…Ambele căpşoare s-au liniştit
repede…Le-am aruncat în WC-ul din curte…
EL: Doamne Dumnezeule! Aşa poveste cutremurătoare nu am auzit niciodată.
EA: Preasfinte, nu este o poveste! Eu nu am trăit poveşti…nici măcar nu mi le-a citit
nimeni, niciodată…Mama nu ştia şi nici nu avea timp…În clasa a patra am citit prima
carte, “Cuore-inimă de copil”. Mi-a dat-o învăţătoarea. Mi-a plăcut foarte mult şi am
început să împrumut cărţi de la biblioteca şcolii noastre, din sat…Pâna la 18 ani cred că
am citit aproape toate cărţile din biblioteca satului meu, uitat de timp…Îmi plac tare mult
poeziile…cele de dragoste…Cărţile au fost un refugiu pentru mine…Când nu trebuia să
merg pe câmp, citeam în cămăruţa mea…Uneori, când mama stingea lumina, citeam cu
o lanternă mică, sub plapumă. Citeam şi trăiam alături de eroii mei, din cărţi. Nu ştiu
dacă există vreo carte care să nu-mi fi plăcut! Până şi “Demonii” lui Dostoievski, una
dintre cele mai greoaie cărţi ale omenirii mi-a plăcut. N-am înţeles-o toată, dar mi-a
plăcut. Dacă nu s-ar fi inventat cărţile, ce m-aş fi făcut?...Îmi voi mântui sufletul,
vreodată, preasfinte?
EL: Cu multă rugăciune şi cu credinţă în Domnul Dumnezeul nostru, cred că da. Nu sunt
păcatele tale, şi… ai păcătuit împinsă de altcineva.
EA: Dar nu m-a oprit nimeni să nasc la spital şi să nu arunc la WC…
EL: Ai ales soluţia cea mai bună. În cazul tău…nu puteai să creşti un copil născut din
incest…Dumnezeu ţi-a dat acest gând, această ieşire…Te-a ajutat! S-a întors către tine,
în cele din urmă!
EA: Da, s-a întors…
EL: Din incesturi nu ies copii normali…Dacă nu îl lua Dumnezeu la El, ce te făceai? A fost
mai bine aşa…
EA: Da, mai bine!
EL: Părinţii tăi ce fac acum?
EA: Mama a murit…Atunci am decis să mă călugăresc…Iar …el…e la închisoare…pentru
viol.
EL: Bravo…Iartă-mă!
EA: A violat o fată din vecini… avea 18 ani.
EL: Şi-a primit pedeapsa. Dar mai are de primit ceva de la Dumnezeu!
EA: De la Dumnezeu toţi avem de primit câte ceva…doar să ne dea.
EL: Bunul Dumnezeu ne dă la toţi, exact ceea ce merităm, fiecare.
EA: Am meritat eu toate astea? Aveam o viaţă înainte…visam…visam să mă fac actriţă…
EL: Actriţă?... Interesant…foarte interesant! Actriţă…!
EA: Aveţi ceva împotriva actorilor, preasfinte? Aţi tresărit…
EL: Am tresărit, aşa este…Actor este un cuvânt foarte frumos…are o nobleţe, oarecum ,
mistică…Am fost actor!
EA: Nu se poate! Doamne, ce situaţie!
EL: Nu crezi că Dumnezeul nostru a aranjat să fie aşa? Puteai să nimereşti peste colegul
meu, călugărul Nicodim…şi nu ne întâlneam…
EA: Da, nu e întâmplător că ne-am întâlnit…N-aş fi crezut niciodată să dau peste un
actor într-o mănăstire. La ce renume au actorii…
EL: Vorbe, vorbe, vorbe…
EA: Shakespeare!
EL: Se vorbeşte mult despre actori, dar sunt multe basme. Beţivi, afemeiaţi,
neserioşi…astea sunt apanaje umane, nu profesionale. Am avut un vecin de bloc, în
copilărie. Era şofer de T.I.R. După cursele externe, stătea acasă două-trei săptămâni.
Zilnic era beat, dar beat mangă, înţelegi? Şi în alea două-trei săptămâni îl vedeam toţi,
de la bloc, cu două-trei femei, de fiecare dată altele…Soţia lui se ruşina mereu de noi, n-
ar fi vrut să-l vedem…Dar îl vedeam! Aproape zilnic…Şi el, aproape zilnic, ne înjura. Şi nu
era actor, înţelegi? Era şofer…
EA: Şi-atunci de ce se vorbeşte atât de urât despre actori?
EL: Doar cei care nu cunosc vorbesc aşa. Iar despre ceilalţi, şoferii de T.I.R., inginerii
sau paznicii de noapte anonimi, nu vorbeşte nimeni, pentru că nu-i cunoaşte nimeni.
Faptul de a fi o persoană cunoscută, atrage după tine, caracterizările semenilor
necunoscători. Iar faptul de a fi necunoscut nu atrage nimic.
EA: Da, pare să fie aşa!
EL: Mulţumesc! Te asigur că e chiar aşa! Dar, pe de altă parte, pe cât sunt de huliţi
actorii, pe atât sunt de iubiţi. Am constatat asta chiar pe pielea mea. Cu ani în
urmă…Poate că , uneori, e o iubire de faţadă, dar te face să te simţi bine.
EA: Cine nu se simte bine simţind că e iubit?
EL: Aşa este! Omul are nevoie de iubire oricând şi sub orice formă. Iubirea este o cheie
care deschide cel mai ferecat suflet cu cel mai mic efort.
EA: Frumos spus…Dar pe un suflet ferecat cu durere, cine-l mai poate deschide,
preasfinte?
EL: Tot iubirea… Numai iubirea ! Dar iubirea lui Dumnezeu! Dumnezeu poate să facă sau
să desfacă orice. Asta e menirea Lui!
EA: Să ştii, preasfinte, că eu cred foarte tare în existenţa şi în puterea lui Dumnezeu, dar
la fel de tare cred, sau , mai degrabă, nu cred , că cineva sau ceva îmi poate scoate din
suflet, din minte şi din trup, durerea sfâşietoare cu care voi merge în mormânt.
EL: Nu vorbi aşa! Îl superi pe Dumnezeu…Căieşte-te!
EA: Nu sufăr de egoism, dar, parcă, acum aş vrea să fie şi el supărat puţin…Să simtă, să
ştie, să nu mai tolereze…
EL: (speriat, rosteşte repede o rugăciune) …Nu-i putem impune nimic Dumnezeului
nostru. Îl putem doar ruga…
EA: Preasfinte, dacă nu vă e cu supărare, ce v-a făcut să abandonaţi teatrul şi să vă
călugăriţi?
EL: Vrei să inversăm rolurile?
EA: Nu pot să cer aşa ceva…nu am pretenţia să vă spovediţi în faţa mea…Eram curioasă
, doar, ce a produs schimbarea…
EL: Nu e o schimbare capitală. Şi actorii şi preoţii, sau călugării, au ceva în comun.
Propovăduiesc! Unii cuvântul Domnului, alţii cuvintele domnilor…dramaturgi. Într-un fel
şi preoţii joacă teatru, interpretează un rol…Învaţă şi repetă mereu cuvântul Domnului.
Diferenţa e de pioşenie, de sfială…Noi nu putem declama, cu gesturi largi şi salturi de ici-
colo, ceea ce spunem…Păstrăm decenţa!
EA: Dar asemănarea cu actorii merge, uneori, până la epitete ca beţivani, afemeiaţi, sau
, chiar, homosexuali…
EL: Gata, gata, m-ai convins… O să-ţi fac o spovedanie liberă, amicală…Am iubit şi
iubesc teatrul foarte mult. De mic copil, când mă întreba cineva, ce vreau să mă fac când
ajung mare, spuneam, fără ezitare, actor. Mulţi râdeau de mine…Am prins comunismul,
o mare şi uriaşă prostie…Erau doar patru locuri pe ţară, la cele două facultăţi de teatru,
existente pe-atunci. Am dat admitere în fiecare an, alături de alţi patru - cinci sute de
oameni. În al şaselea an am reuşit! Mi-am îndeplinit visul…Am fost foarte fericit…o
săptămâna! Pentru că fericirea e făcută ca să poată fi căutată, nu ca să dureze…Cred că
nici nu există, dealtfel...
EA: Doamne, preasfinte, cum poţi să spui aşa ceva? Tocmai dumneata? Cum rămâne
atunci cu perceptul dumnezeiesc: “Veniţi în Împărăţia Mea şi veţi fi fericiţi” ?
EL: (şoptit) Cunoşti pe cineva care a venit de acolo ca să ne poată spune cum e şi dacă
există fericire?
EA: Atunci dumneata ce propovăduieşti?
EL: O lecţie învăţată… un rol…Spre deosebire de actorii adevăraţi, noi, cei în sutană,
învăţăm şi repetăm zilnic doar un singur rol… acelaşi. Actorii pot să fie astăzi Regele Lear
, mâine Idiotul lui Dostoievski şi poimâine Jupân Dumitrache.
EA: Nu credeam că voi auzi asemenea vorbe din gura unui slujitor al Domnului!
EL: Orice slujitor al Domnului este, înainte de toate, om. Iar omul…
EA: …este supus greşelii…
EL: …este o fiinţă nobilă şi măreaţă, cum spunea Maxim Gorki , care caută
mântuirea…Oamenii îl caută o viaţă întreagă pe Dumnezeu, tocmai, pentru că nu sunt ei
înşişi Dumnezei…Şi-atunci au nevoie de cineva mai puternic, mai nobil, mai măreţ, la
care să se raporteze şi de care să se teamă. Ateii, sunt mai puternici decât credincioşii.
Ei nu cred în Dumnezeu , ci în propriile lor puteri. Au scăpat de o grijă!
EA: Preasfinte, încep să mă întreb dacă nu am greşit locul…şi omul căruia să mă
spovedesc!
EL: Nu te speria…Eu cred în existenţa Lui şi sunt aici pentru că am vrut eu să vin. Am şi
eu o mare cruce de dus…Am fost un actor de succes, am făcut şi câteva filme…Îmi
plăcea mult ceea ce făceam. Eram serios, nu am fost afemeiat şi nici un mare
beţiv…Totul a început să se clatine după ce am cunoscut o femeie…o iubire…marea mea
iubire. O chema Mara! Jucam într-un spectacol superb “Visul unei nopţi de iarnă”, rolul
principal, scriitorul Alexandru Manea. Un rol frumos, de succes. M-a aşteptat la cabine să
mă felicite şi să-mi ceară un autograf. Atunci ne-am cunoscut…Nu am văzut niciodată
până atunci asemenea ochi. Mari, negri, vioi, pasionali…Nu trebuia să vorbească, o
făceau ochii ei. Şi avea un trup de zeiţă antică... Pielea albă, ca marmura, sâni mari şi
prompţi, picioare lungi, talie de viespe… Era răpitoare… Înaltă cu părul lung şi negru ca
de abanos…O fiinţă de pe altă lume, parcă…A fost dragoste la prima vedere. Am căzut
amândoi fulgeraţi, unul de altul. A fost ca-n poveşti. Eram invidiaţi de toţi, parcă
aşteptau să ne despărţim… Aşa e lumea, plină de ură! Parcă se teme de lucruri
frumoase, de bucurii, de iubire…Aşteaptă să te vadă căzut ca să se apropie de tine, să te
compătimească. Atunci, când eşti sus, eşti invidiat, eşti urât…Îţi zâmbesc toţi, dar te-
njură în gând. Oamenii sunt răi, se mănâncă între ei de invidie…
EA: Dar Dumnezeu e sus şi vede!
EL: Şti tu că e sus, nefericită copilă? Poate e aici, cu noi, în această încăpere… Sau
…poate…nu este!
EA: N-am întâlnit niciodată un călugăr ca dumneata!
EL: Sunt om, nu călugăr. Călugăria, ca şi actoria, e o meserie. Condiţia de om, însă, e
un mister…
EA: Un miracol! E un miracol să ne putem naşte!
EL: Şi o tragedie să nu putem trăi!...Mara a murit…cu mulţi ani în urmă…A produs un
miracol şi a provocat o tragedie!
EA: Doamne!
EL: Mi-a născut un copil… un copil frumos, sănătos… un copil pe care l-am dorit
amândoi, un rod al iubirii noastre…nepământene…Apoi, după o oră şi jumătate…a murit.
Eram lângă ea, în salon…Îi ştergeam sângele care nu se mai oprea…Urlam...am
îmbrâncit doctorii…mi se părea că nu fac nimic…Ei, săracii, se chinuiau să o
salveze…Cred, sunt sigur, că mai mult i-am încurcat…Am creat panică…Ea plângea şi mă
ruga să o ajut, să o salvez…Nu am putut, nu am ştiut ce să fac…nu sunt Dumnezeu! Nu
sunt nimic, de fapt…Acum nu mai sunt nimic…Sau, dacă vrei, sunt o pată de sânge care
vorbeşte…
EA: Nichita…Nu mi-au plăcut poeziile lui, nu le-am înţeles niciodată. Erau prea
ermetice…Dar asta mi-a plăcut foarte mult...o pată de sânge care vorbeşte...
EL: Da, copilă nefericită, asta sunt eu acum…o pată…Nu sunt actorul care-am fost, nici
călugărul care-am devenit…Sunt doar o pată…Mara a zâmbit…Plângea şi zâmbea
împăcată…Ştia că se duce…Simţea că viaţa, sângele, i se scurg…Dar mie îmi
zâmbea…Doamne, cât am iubit-o! Doamne, cât de dor îmi este de ea…! Mara mea dragă,
singura şi unica mea iubire…Odorul vieţii mele! Dumnezeul sufletului meu! Maraaaaa……!
EA: Aţi fost suflete pereche, preasfinte! Cred că o să vă întâlniţi…
EL: Cu marea iubire nu te întâlneşti decât o singură dată în viaţă…Iar în moarte…cine
ştie cum e acolo?... Copilaşul s-a stins şi el în aceeaşi zi… Un orfan de câteva ore ce
şanse poate avea la viaţă? I- am îngropat împreună…madona cu pruncul…în braţe…Aş fi
vrut să intru şi eu lângă ei, în coşciug…să fim împreună... mereu... pentru totdeauna…
Am leşinat lângă groapă... Mi-am smuls părul din cap, eram turbat…eram o fiară
sălbatică... Şi-atunci l-am întrebat pe Dumnezeu de ce a luat-o la El? De ce mi-a luat
iubirea şi motivaţia de a trăi? De ce nu mi-a lăsat copilul, să o pot vedea pe Mara, în
ochii lui? Şti ce mi-a răspuns?
EA: Că a iubit-o şi-a chemat-o la El…
EL: Că mă iubeşte, pe mine, prea mult, şi mă alege să-i fiu mesager…aici, pe
pământ…Că simt mai mult decât alţii şi că trebuie să-l urmez…
EA: A… folosit cuvinte? A… a vorbit cu preasfinţia ta?
EL: Da, a vorbit! A intrat în teatru, în plină repetiţie, la o piesă shakespeariană
“Macbeth”…şi a venit direct la mine…Eram în plin monolog… “…Ea trebuia să moară mai
târziu. Aveam răgaz s-ascult astfel de veste, Dar mâine şi iar mâine, tot mereu, Cu pas
mărunt s-alungă zi de zi, Spre cel din urmă semn din cartea vremii, Şi fiecare “ieri” a
luminat Nebunilor pe-al morţii drum de colb. Te stinge dar, tu, candelă de-o clipă! Că
viaţa-i doar o umbră călătoare, Un biet actor ce-n ora lui pe scenă Se zbuciumă, ş-apoi l-
ai şi uitat…. O, de muream c-un ceas-naintea faptei, Aş fi avut blagoslovită viaţa. De azi,
nimic pe lume nu-i temeinic, Un joc e totul, mort e harul, slava. E tras al vieţii vin şi-
acestor bolţi Doar drojdia rămasu-le-a drept fală… “Colegii au dispărut din scenă…Era
înalt, cu o mantie albă şi cu barba aranjată…Aducea puţin cu Sean Connery. M-a
mângâiat pe obraz şi mi-a spus: “Vino cu Mine! Te aleg să-mi fii slujitor în casa mea! Nu
ai ce să mai faci pe-aici!”…Apoi a râs, avea o dantură perfectă…şi a dispărut ca un balon
de săpun. Nu am mai scos premiera spectacolului…Sunt tot felul de legende, că e o piesă
blestemată, că se întâmplă accidente… Regizorul şi-a rupt piciorul la repetiţii… Actorii
englezi nu-i pronunţă numele niciodată. Îi spun “piesa aia”! ...S-a dovedit şi în cazul ăsta
că e o piesă cu bucluc… Am plecat dintre oameni, m-am călugărit… Sunt mai bine de
zece ani de- atunci… Asta e povestea mea. Spovedania mea…
EA: Ai spus adineaori, preasfinte, că iubirea e o cheie care deschide cel mai ferecat
suflet, cu cel mai mic efort. Dar dumitale din iubire ţi s-a tras totul… Din cauza iubirii ai
pătimit…
EL: Din cauza morţii iubirii…P entru că odată cu Mara, în mine a murit noţiunea de
iubire…umană. Îl mai iubesc doar pe bunul Dumnezeu, care m-a ales să-l slujesc. Dar pe
oameni nu-i mai pot iubi!
EA: Cred c-avem multe lucruri în comun… Nici eu nu mai pot iubi oamenii… ne leagă şi
teatrul… am avut morţi atât de apropiaţi..
EL: Nimic nu e întâmplător. Ţi-am zis şi adineaori… Dar eşti tânără, eşti frumoasă…Ai
ales o cale foarte grea…o cale a penitenţei…Crezi că o să rezişti?
EA: Pe lângă ororile pe care le-am trăit, traiul într-o mănăstire mi se pare, de-a dreptul,
divin. Sunt liberă, mă rog, muncesc, mă căiesc şi am timp de citit. Plăcerea lecturii nu
m-a părasit. Deci răspunsul la întrebare este: da, o să rezist până la capăt!
EL: Poate o să ai nevoie de iubire, poate o să apară un bărbat pe care o să-l iubeşti…
EA: Cu ce? Cu ce pot să mai iubesc o fiinţă dacă aici, în pieptul ăsta, există doar cenuşă?
Uneori, mă mir, că-l mai pot iubi şi pe Dumnezeu! Dar am învăţat că El trebuie iubit
necondiţionat.
EL: Trebuie…aşa este!
EA: Dar am mai învăţat că în viaţă trebuie să facem ceea ce vrem şi nu, întotdeauna,
ceea ce trebuie.
EL: Te-nvârţi… te contrazici!
EA: Nu! Mă întreb! Mă întreb mereu dacă trebuie sau dacă vreau.
EL: Îţi place să te joci cu cuvintele…Eşti o femeie inteligentă!
EA: Îmi faci, cumva, curte, preasfinte? Tânără, frumoasă, inteligentă… M-ai lăudat de
trei ori în ultimele două minute.
EL: (nervos) Nu ţi se pare că întreci măsura? Ai limba cam ascuţită!
EA: (râde) Patru! Pentru că-l iau şi pe-ăsta drept compliment. Mai bine ascuţită decât
…tocită.
EL: (nervos) Ar trebui să-ţi dau canoanele şi să te duci cu Dumnezeu înainte…soră
Emanuela!
EA: (veselă) Nu vreau să plec…Îmi place aici…să stau să vorbesc cu preasfinţia ta…Aş
vrea să redevin, pentru puţin timp, Ana… (repede) Nu vrei să-ţi recit o poezie? Măcar mă
verifici dacă am talent, dacă aş fi fost o actriţă bună sau una de duzină…
EL: (mirat) E puţin deplasat…
EA: De ce? Arta se poate manifesta oriunde. Ea nu poate fi îngrădită! Şi-apoi, o posibilă
actriţă stând de vorbă cu un fost actor, e deplasat? Chiar preasfinţia ta a spus, mai
devreme, că înainte de orice, omul este om…Abia după aceea îşi exercită profesia.
Propun să redevenim, pentru o clipă, oameni. Să ne jucăm… Să nu mai fim sora
Emanuela şi…
EL: Călugărul Mitrofan…
EA: Exact… Să fim Ana şi…
EL: Vasile…
EA: Îmi pare bine de cunoştinţă, domnule Vasile!
EL: Încântat! De asemenea…De zece ani nimeni nu mi-a mai spus Vasile!
EA: Pentru că nu ai lăsat să iasă din dumneata, omul! L-ai ţinut ferecat sub sutana asta
neagră şi grea…
EL: Mă ispiteşti…Eşti o Evă modernă…
EA: Iar dumneata un Adam prea încorsetat! De ce nu poţi, pentru o clipă, să dai drumul
visului, să-l laşi să zboare ca un fluture? Oricum, fluturii au o viaţă scurtă…Sunt
efemeride…
EL: Ca şi actorii…efemeri…Hm…Fluturi, fluturi…Mii de fluturi multicolori zburdă prin
minţile noastre, aiurea…Zburdă liberi până când apare cineva şi-i prinde în plasă, îi
ucide…Nimeni nu ar avea voie să ucidă visele unui om…Şi totuşi, se întâmplă…
EA: Pentru că oamenilor le e frică să viseze, să zboare…
EL: Hm…Semeni foarte bine cu o fostă colegă de-a mea, actriţă…Ea o juca pe Doruleţ,
din piesa aia…veche…”Visul…”
EA: “…unei nopţi de iarnă”! Ştiu foarte bine piesa. Ştiu pasaje întregi, pe dinafară… Vrei
să-ţi arăt?
EL: (intră în joc) N-am mai jucat de mult timp teatru…E ca o vrajă…
EA: Tocmai! Hai domnule Vasile să încercăm să fim actori, pentru o clipă…Să uităm de
violuri, de incesturi, de morţi şi de moarte, în general…Să fim Ana şi Vasile, în timpul
liber…Sau Doruleţ şi Alexandru Manea…
EL: Ce fragment şti?
EA: Ăla cu (aici rămâne la alegerea regizorului) Cei doi joacă un fragment de zece
minute din piesa amintită, apoi…
EL: Te felicit! Dacă ai fi avut şansă cred că ai fi fost o mare actriţă… Ai naturaleţe,
bucurie a jocului…talent.
EA: Serios? Ce bine-mi pare! Mai ales că aceste vorbe vin din partea unui actor, care ştie
ce e teatrul.
EL: Crezi dumneata că ştie cineva ce este teatrul?
EA: Păi, actorii ştiu…Altfel nu ar putea juca…
EL: Şti câţi actori joacă fără să ştie ce joacă? Nu există o reţetă pentru a juca teatru, aşa
cum nu există reţetă nici pentru a trăi… Reţete folosesc doar farmaciile, dar nici teatrul şi
nici viaţa nu sunt farmacii… Nu sunt aranjate şi ordonate frumos, pe rafturi, ca să ştii de
unde să le ei…Le iei la nimereală… Unii le descoperă şi se tratează, iar alţii se
îmbolnăvesc, mai tare!
EA: Ce chestie!
EL: Poate că eu am descoperit câte ceva din teatru, dar la ce mi-a folosit? Acum nu mai
joc, nu mai sunt actor, nu mai vorbesc pentru nimeni…Vorbesc doar pentru mine şi
pentru Dumnezeu…
EA: Oare lui Dumnezeu îi place teatrul? Că i-aş zice o poezie.
EL: Zi-mi-o mie şi, poate, o aude şi El!
EA: (recită o poezie tristă despre mama…poate să fie “Duhovnicească” a lui T. Arghezi
sau “Pentru mama” a lui Virgil Carianopol ) DUHOVNICEASCĂ Ce noapte groasă, ce
noapte grea! A bătut în fundul lumii cineva. E cineva, sau, poate, mi se pare . Cine
umblă făra lumină, Fără lună, fără lumânare Şi s-a lovit de plopii din grădină? Cine calcă
fără zgomot, fără somn, fără pas, Ca un suflet de pripas? Cine-i acolo? Răspunde! De
unde vii şi ai intrat pe unde? Tu eşti, mamă? Mi-e frică, Mamă bună, mamă mică, Ţi s-a
urât în pământ. Toţi nu mai sunt, Toţi au plecat de când ai plecat. Toţi s-au culcat, ca
tine, toţi au înnoptat, Toţi au murit, de tot. Şi Grivei s-a învârtit în bot Şi a căzut. S-au
stârpit cucuruzii, S-au uscat busuiocul şi duzii, Au zburat din streşina lunii Şi s-au pierdut
rândunelele, lăstunii. Ştiubeiele-s pustii, Plopii-s cărămizii, S-au povârnit păreţii. A
putrezit odaia… Ei! Cine străbătu livada Şi cine s-a oprit? Ce vrei? Cine eşti De vii mut şi
nevăzut ca-n poveşti? Aici nu mai stă nimeni De douăzeci de ani… Eu sunt risipit prin
spini şi bolovani… Au murit şi numărul din poartă Şi clopotul şi lacătul şi cheia. S-ar
putea să fie Cine-ştie-cine… Care n-a mai fost şi care vine Şi se uită prin întuneric la
mine Şi-mi vede cugetele toate. Ei! Cine-i acolo-n haine-ntunecate? Cine scobeşte zidul
cu carnea lui? Cu degetul lui ca un cui, De răspunde-n rănile mele? Cine-i pribeag şi
ostenit la uşă? Mi-e limba aspră ca de cenuşă. Nu mă mai pot duce. Mi-e sete! Deschide,
vecine, Uite sânge, uite slavă, Uite mâna, uite otravă. Am fugit de pe Cruce. Ia-mă-n
braţe şi ascunde-mă bine. PENTRU MAMA Tare necăjită ai fost mamă, Iarnă, vară, orice
timp trecând, Cât era de frig sau de căldură, Tot desculţă te-am văzut umblând. N-ai
purtat o haină mai ca lumea, O scurteică veche doar aveai, Dar şi pe aceea nu
întotdeauna, Doar la sărbători o îmbrăcai. Ochii tăi ardeau ca două stele, Se mai văd
luminile şi azi, Boabe mari de lacrime, ca jarul, Le striveai cu mâna pe obraz. Tot aşa ai
fost de când ţin minte, Pe picioare-ai mers la drum mereu, Nici în car nu te suiai de
teamă, Boilor să nu le fie greu. Ce păcat că n-ai trăit, măicuţă, C-ai plecat fără de timp
în lut, Ce pantofi ţi-aş fi adus acuma, Şi ce haină azi ai fi avut.
EL: Cred că l-ai mişcat şi pe …El!
EA: Mulţumesc…domnule Vasile!
EL: Poţi să-mi spui Vasile! Nu sunt domn…Domnii au dispărut de mult din Ţara
Românească! Acum e unul singur… sus.
EA: Vasile!...Aş vrea să-mi spui şi tu o poezie…Cred că reciţi foarte bine…aşa simt.
EL: Vrei să facem un concurs de recitări?
EA: În joacă, da! Să ne jucăm şi noi puţin…Că viaţa nu s-a jucat deloc cu noi…
EL: Ce fiinţă interesantă eşti, Ana!
EA: Găseşti? Atunci recită-mi!
EL: (recită poezia “Doamne, dacă-mi eşti prieten” a lui Spiridon Popescu, apoi
“Romanţă” de Maria Banuş. Pe finalul acesteia cei doi se apropie foarte mult, ajungând
aproape să-şi atingă buzele.) DOAMNE, DACĂ-MI EŞTI PRIETEN Doamne, dacă-mi eşti
prieten Cum te lauzi la toţi sfinţii Dă-i în scris poruncă morţii Să-mi ia calul, nu părinţii.
Doamne, dacă-mi eşti prieten N-asculta de toţi zurlii Dă-i în scris poruncă morţii Să-mi ia
calul, nu copiii. Doamne, dacă-mi eşti prieten Nu-mi mai otrăvi ursita Dă-i în scris
poruncă morţii Să-mi ia calul, nu iubita. Doamne, dacă-mi eşti prieten Cum susţii în gura
mare Moaie-ţi tocul în cerneală Şi-nainte de culcare Dă-i în scris poruncă morţii Când şi-
o ascuţi pumnalul Să-l înfigă-n mine, Doamne Şi să lase-n viaţă, calul. ROMANŢĂ
Mergeam alături, în neştire, Întunecaţi, fără cuvânt, Nici unul nu rostea iubire, Era
cuvântul greu şi sfânt. Nebun ţâşnea apoi un soare, Iubesc, iubesc, iubesc strigam,
Pluteam pierduţi în neuitare Pe mări de foc, pierduţi pluteam. Se stinse soarele-n neştire,
Ne revedeam doar când şi când, Nici unul nu rostea iubire, Ardea cenuşa sub cuvânt. Azi
ce uşor e, ca o spumă, Ne revedem, vorbim, zâmbim, -Mă mai iubeşti, întrebi în glumă,
Şi iar vorbim, vorbim, vorbim…
EA: Cred că aveai mare succes când erai actor…
EL: Relativ…Totul e relativ…Vreau să-mi acorzi un dans.

(Nu-i aşteaptă răspunsul şi merge la aparatul vechi de radio, îi deschide capacul şi pune
un disc la pick-up. Cel mai potrivit ar fi un tango… Dialogul care urmează se va desfăşura
în timp ce ei dansează)

EL: Şti care e definiţia relativităţii? A spus-o chiar Einstein: “Pune mâna pe o plită
fierbinte un minut şi ţi se va părea o oră. Stai cu o fată frumoasă o oră şi ţi se va părea
un minut. Asta e relativitatea.”
EA: “Femeile sunt ca elefanţii – tuturor le place să se uite la ele , dar nimeni nu vrea aşa
ceva acasă.” William Claude Dukenfield.
EL: “Femeile sunt ca şi cravatele – trebuie întotdeauna să atârne de gâtul cuiva”. Radu
Stanca.
EA: “Femeia e nostimă atâta timp cât e nevasta altuia. Când devine a ta îşi pierde tot
hazul.” Cezar Petrescu.
EL: “Un bărbat trebuie să iubească mereu o femeie, iar femeia trebuie să fie mereu,
alta.” Liviu Rebreanu.
EA: “După ce o femeie îţi dăruieşte inima, nu prea ai cum să mai scapi de restul
corpului.” John Vanbrugh.
EL: “Ce bine ne-am înţelege dacă n-ar exista cuvintele.” Eugen Ionescu.
EA: “Lumea e plină de maxime bune. Lipseşte doar aplicarea lor.” Blaise Pascal.
EL: “Se întâmplă câteodată ca omul să iubească suferinţa pâna la pasiune.” Dostoievski.
EA: “Este necesar să păcătuieşti. Fără asta nu poţi şti ce e păcatul.” Rasputin.
EL: “Dumnezeu mă va ierta. Este profesia Lui.” Heinrich Heine.
EA: “Dumnezeu nu vine când îl chemi, dar întotdeauna vine la timp.” Tennesse Williams.
EL: “Fără Dumnezeu totul e neant. Iar Dumnezeu e neantul suprem.” Emil Cioran.

Cei doi termină dansul.

EA: Interesant mod de a spune lucruri măreţe! Pe paşi de tango, cel mai senzual dans al
omului…
EL: Întotdeauna lucrurile măreţe degajă o senzualitate…oarecum metafizică. Au o
voluptate aproape sexuală…care le incumbă. Pot provoca orgasme metafizice… Dar nici
tu nu te-ai lăsat mai prejos. Stăpâneşti, la fel de bine şi cuvintele şi paşii…
EA: Am încercat să-mi potrivesc paşii după cuvintele tale!
EL: Ai reuşit! Este sublim…Eşti la fel de răpitoare ca…
EA: Ca şi Mara! Prima femeie pe care-ai iubit-o!
EL: Prima femeie pe care a iubit-o…bărbatul a fost Eva. Noi, oamenii, nu facem altceva
decât să perpetuăm iubirea… păcatul. Toţi, şi eu …şi tu…Dacă am stârpi păcatul , am
stârpi rasa umană.
EA: Tocmai pentru a nu o stârpi vreau să-mi acorzi şi tu mie, un dans.
EL: Eşti o ispită!
EA: Sunt o femeie!
EL: E un pleonasm!
EA: Eşti misogin?
EL: Cred c-am fost …androgin…Eu împreună cu ea!
EA: Şi-acum eu împreună cu tine! Un dans pe care-l propun eu…Un dans în care să ne
lepădăm de prejudecăţi, de angoase, de frici metafizice şi de cutume sociale care frâng
visul, care strivesc fluturii…
EL: Hm…Visul…Ce este visul?
EA: O efemeridă! Ca şi fluturii…
EL: Fluturii…
EA: Hai să lăsăm fluturii să zboare din noi, să le redăm libertatea…
EL: Crezi că fluturii pot fi liberi?
EA: Cred că visele nu pot fi îngrădite!
EL: Accept!... Hai să fim fluturi!
EA: Hai să fim…vise. Să visăm! Să zburăm! Dacă o să greşim, Dumnezeu ne va ierta.
Este profesia Lui. Tu ai spus-o!
EL: Nu eu… un fluture mai norocos…dar îmi place!

Ea merge la aparatul de radio şi caută diferite posturi, până când găseşte melodia
potrivită – TOM JONES – “You can leave your hat on.” Va urma un dans lasciv, un
moment de streaptease, executat de cei doi, până când vor rămâne aproape dezbrăcaţi
– depinde de inspiraţia regizorului şi acceptul actorilor – iar scena se va încheia cu un
sărut pasional…

EA: Gata, ajunge! Nu exagera… Mai repetăm şi mâine!

EL: M-am încins… Lângă o aşa parteneră!… Am avut o repetiţie foarte bună!
EA: Am observat… Începe să se lege… E bine! (oftează)… Am obosit…
EL: Da măi (îi spune pe numele real al actriţei), dar regizorul ăsta, lui peşte, când are de
gând să vină? Mai sunt cinci zile până la premieră…
EA: Păi dacă are probleme…
EL: Da, are, toţi au…Fug de ici-colo să facă bani şi nu pun suflet. Montează tot felul de
“capodopere”, a se citi “reluări” şi-i doare-n cur de noi…
EA: Taci că poate stă ascuns pe la balcon să asculte ce vorbim… Unii aşa fac!
EL: Să asculte… să ne asculte şi pe noi cineva… să ştie că nu suntem roboţii lor, că nu
putem şi nu ştim să jucăm metafore!
EA: Putem face ceva?
EL: (o imită) Putem face ceva?... Sigur că putem! Să refuzăm, cu demnitate, orice
porcărie pe care ei şi-o imaginează capodoperă. Să-i lăsăm pe ei să joace metafore,
imagini şi semne… Teatrul înseamnă actor, nu regizor!
EA: Păi da… Fără regizori se poate face teatru, dar fără actori…
EL: Dă-i în mă-sa…! Nişte despoţi! Măcar de-ar fi luminaţi, cum zicea tătuca Iliescu,
despre el…Că e un despot luminat, cică… Fosila…!
EA: Hai că unii mai sunt… Le mai filează câte-o lampă!
EL: În lampa mă-sii, bem o bere?
EA: Bem (îi spune numele real al actorului).

Cei doi ies din scenă. Se aude în difuzor vocea regizorului tehnic: “Repetiţia s-a terminat!
Mulţumim actorilor! Ne vedem mâine la ora 10. Dimineaţă vine şi regizorul! Maşiniştii, la
scenă!” Maşiniştii intră în scenă şi încep să strângă decorul, recuzita, etc. În difuzoare se
aude cântecul “Actorul”, interpretat de Vasile Şeicaru, în timp ce cortina cade foarte
încet.
Eppur si muove!, de Alexa Băcanu

PERSONAJE:
MONICA
O.

Scena 1

O: Mămăligă pe vătrai, cum te pun aşa să stai! Mămăligă pe vătrai, cum te pun aşa să
stai! Aşa să STAI! Stai!!!

Monica trecea pe lângă el, grăbită, cufundată în gânduri. La „Stai” se opreşte mirată. Îl
priveşte un timp învârtindu-se.

MONICA: De ce faci tu asta, de fapt? E evident că eşti destul de ameţit şi fără să te mai
învârţi. Am auzit de tine. Te ştie tot oraşul. În fiecare zi, la aceeaşi oră, în acelaşi loc,
vine un nebun (pare să-şi fi dat seama ce a zis, îi pare rău, apoi se răzgândeşte)... Mă
rog, cred că ştii ce spune lumea despre tine, nu văd de ce m-aş mai cenzura. Deşi...
Poate că nu ştii. Poate că nu ştii nimic, acolo unde trăieşti tu, în lumea minţilor pierdute.
O: Tu trăieşti în lumea sufletelor pierdute.
MONICA: Poftim?
O: Mămăligă pe vătrai, cum te pun...
MONICA: Ce ai zis?
O: ... aşa să stai! Să stai!! Stai! Sufletul tău e murdar de noroi, e ud şi rece, cine ţi-a dat
drumul? Cine ţi-a dat drumul la mână când te învârteai? Ai căzut, s-a rupt cercul! Pentru
că tot ce e perfect e rotund şi tot ce e perfect nu se opreşte... niciodată... pentru că tot
ce e perfect nu moare şi tot ce se învârte nu moare, pentru că tot rotundul nu se opreşte
şi tot ce se învârte vorbeşte despre... nu... e perfect.
MONICA: Aham. Auzi, ştii ce? Poţi să te opreşti puţin? Nu eşti prea politicos, nu? Stai,
mă omule, că vreau să vorbesc ceva cu tine! (îl prinde de un braţ şi îl obligă să se
oprească) Uite, ţine biletul ăsta, e o carte de vizită. E al unui prieten psiholog. Psi-ho-
log, înţelegi? Cred că te-ar putea ajuta, e foarte bun. (Pauză) Ei, spor! Sau... să fii
sănătos...
Îi dă drumul, O. continuă să se învârtă. Monica iese.

Scena 2

O: Veneam de departe... Veneam, dar nu ştiam de unde... Ceea ce mă bulversa, pentru

că ştiam că trebuie să ajung undeva... Ştiam că trebuie să continuu drumul, doar că nu-
mi dădeam seama ce drum şi cum poate el fi continuat.
MONICA: Pe Drumul Fabricii, numărul 19, trebuia să ajungi. Trebuia să mergi la
psiholog, ce zici? Nu asta era? Parcă aşa stabilisem. Poţi să stai şi tu locului puţin? Că mi
se face ameţeală uitându-mă la tine.
O: Cineva ţi-a dat drumul, Singuratico, şi ai căzut şi te-ai murdărit. Doar că refuzi să
vezi şi dacă nu vezi, cum te poţi curăţa? Cum? Spune, dacă eşti aşa deşteaptă!
MONICA: Cine a zis că aş fi deşteaptă? De ce crezi tu că mi-a dat cineva drumul? Nu
înţeleg.
O: De ce te-ai întors?
MONICA: Nu m-am întors, trec mereu pe aici la ora asta.
O: Treci, dar niciodată nu stai.
MONICA: M-am gândit că aş putea să te ajut.

O începe să râdă.
MONICA: M-am documentat. Dacă într-adevăr suferi de ce cred eu, poţi fi tratat. E doar
o boală, ca oricare alta, astăzi orice schizofrenic poate trăi normal...
O (râde): Suflet scindat.
MONICA (puţin nedumerită): Hmm, da, aşa s-ar traduce. Schizofrenie. Cred că am citit
acelaşi articol de pe Wikipedia.
O: Drumul e înainte sau înapoi? Nu înţeleg...
MONICA: Vrei să spui că ai amnezie? Spune! Nu-ţi aminteşti numele, adresa?
O: Îmi amintesc numele tău.
MONICA: Al meu? Ne cunoaştem?
O: Tu eşti... Sihastra. Tu eşti singură.
MONICA: Eu? Tu te învârţi ca un nebun în mijlocul pieţei şi ţi se pare că eu sunt
singură?

O. se opreşte şi se aşează. Monica se uită la ceas.

MONICA: Gata, ai ieşit din tură?

O. tace şi-şi aprinde o ţigară.

MONICA: Ce te faci dacă plouă? Sau dacă ninge? Sau dacă se renovează piaţa?
O: Ce-ţi mai face piciorul?
MONICA: Poftim?
O: Ieri şchiopătai puţin.
MONICA: Da, am avut o bătătură.
O: Dacă încerci să dansezi în pantofii Cenuşăresei...
MONICA: Tu eşti pe bune?
O: Pe bune?
MONICA: Da, adică vorbeşti serios?
O: Ai o problemă cu Cenuşăreasa?
MONICA: Da, fix, m-ai ghicit. Cred că cel cu probleme eşti tu.
O (calm): De ce spui asta?
MONICA: Adevărul e că partea cu Cenuşăreasa e cel mai puţin ciudat lucru din câte ai
zis până acum.
O: Basmele sunt singurele lucruri care merită citite. Spun tot ce e nevoie să fie spus, în
cel mai simplu şi esenţializant mod.
MONICA: Nu te cred. Acum te porţi ca un dus cu pluta şi îndrugi vrute şi nevrute, ca
apoi să-mi ţii un discurs despre basme?
O: De când n-ai mai ascultat o poveste?
MONICA: N-am nevoie de poveşti.
O: Şi totuşi te-ai oprit. Dar de ce tocmai ieri? Treci zilnic pe aici, şi atunci priveşti prin
mine. Şi prin ceilalţi. Care a fost evenimentul care te-a făcut să mă vezi?
MONICA: Dar tu? Cum se face că tu m-ai văzut?
O: Hai să-ţi spun o poveste.
MONICA: Fii serios, nu-mi arde de poveşti.
O: A fost odată o fată.
MONICA: Ştiu, era cea mai frumoasă din regat.
O: Nici măcar. Era o fată ca toate fetele din regat. Complet normală, pe care nici n-o
observai dacă nu-ţi atrăgea cineva atenţia.
MONICA: Ce mai eroină.
O: Singurul lucru care ar fi diferenţiat-o puţin de restul domniţelor era pasiunea pentru
brodat.
MONICA (ironic): Minunat!
O: Era cea mai mare bucurie din viaţa ei. Petrecea zile şi nopţi împungând cu acul pânza,
cu cea mai mare migală trudea la lumina lumânării pentru un centimetru pătrat de
broderie. Cu toate astea, era de neconsolat atunci când broderia era gata, plângea ca
după o iubire pierdută şi nu avea linişte până când nu începea alta. Aşa se scurgea viaţa
domniţei, în focurile şi pasiunea creaţiei, în vidul creat după desăvârşirea lucrului.
MONICA: Ce mai workoholică. Măcar era bună de ceva?
O: Nu contează.
MONICA: Cum să nu conteze? Vreau să ştiu dacă era o ratată care-şi pierdea timpul sau
o persoană talentată.
O: Nu are nici o importanţă. Satisfacţia ei nu stătea în rezultat, ci în lucru. Numai că...
MONICA: Bine, pot să înţeleg pasiunea pentru ceva, dar contează şi cât de bun eşti, de-
asta există acum atâţia career advisers...
O: Broderiile, strânse încă din vremea copilăriei, erau adunate într-un cufăr încuiat din
camera ei şi nimeni nu avea acces la ele. Pe de altă parte, nimeni nu era interesat să le
vadă. Numai că... în secret, în timp ce îşi distrugea ochii, lucrând în semi-întuneric, şi
degetele, bătătorite de mânuirea acului, în timp ce tinereţea i se ofilea şi dispărea ca şi
când nici n-ar fi fost, fără ca ea să bage de seamă, domniţa visa.
MONICA: Aoleu. Lasă-mă să ghicesc. La un prinţ.
O: Oarecum. Dacă acceptăm convenţia că prinţul este acel ceva care salvează eroina,
care o transportă dintr-un plan al realităţii în altul.
MONICA: Credeam că-i plăcea ce făcea.
O: Îi plăcea.
MONICA: Şi atunci? De ce voia schimbare?
O: Ascultă. Visa ca într-o noapte obişnuită, când ea, cu mâinile sângerânde de atâtea
împusături greşite, muncea la o altă capodoperă de broderie...
MONICA: Aha! Deci se pricepea!
O: ...muncea la o altă broderie, să tresară mirată la tremurul brusc şi prevestitor de rele
al lumânării. Şi atunci... un cavaler fioros şi întunecat, călare pe un armăsar negru ca
tăciunele, să năvălească dintr-o dată pe fereastră, să-i smulgă din mână pânza şi s-o
sfâşie cu spada lui.
MONICA: Şi apoi s-o trântească de un perete şi să facă dragoste nebuneşte cu ea, nu?
O: De fapt, aici se oprea visul. Nu îndrăznea să gândească mai departe.
MONICA: Hai, mă, armăsar, spadă, ştiu şi eu câte ceva despre simbolistică...
O: Într-o bună zi, la uşa fetei a apărut un...
MONICA (repede): Prinţ călare pe un armăsar!
O: ... peţitor.
MONICA: Pe-aproape.
O: Familia fetei era în al nouălea cer. Deja nu mai spera nimeni la aşa ceva. Se mirau
doar că cineva ştia de existenţa fetei care nu ieşea niciodată din casă. Singura persoană
nemulţumită de această apariţie era domniţa însăşi. Familia o obliga să îl primească pe
bărbat în vizită, să-şi exerseze aptitudinile de flirt discret deprinse la şcoala de domniţe.
Într-un fel, şi ea ştia că ar trebui să-i dea omului o şansă. Doar că un amestec de teamă
şi lene o împiedicau să se poarte cum ar fi cerut eticheta.
MONICA: Lene? Parcă ziceai că e harnică.
O: Era harnică doar la brodat.
MONICA: Păi normal, la ce o pasiona.
O: Nu, la ce o ţinea ocupată şi departe.
MONICA: Departe de ce?
O: Ascultă. Încet, încet, umilinţa şi modestia cu care bărbatul îi transmitea adoraţia lui îi
cuceri inima. Începu să creadă că, poate, în felul ei ciudat şi ocolit, divinitatea îi împlinise
visul.
MONICA: Vezi că ai schimbat timpul povestirii.
O (o ignoră): Treptat, deveni tot mai dezinteresată de broderiile care îi ocupau, până
atunci tot timpul.
MONICA: Serios, e deranjant.

O. se ridică şi dă să plece.

MONICA: Bine, bine, n-am vrut să te jignesc, e povestea ta, continuă.

O: Bărbatul care până mai ieri îi era necunoscut, un străin oarecare, iar apoi indiferent şi
chiar antipatic, se transformase în raţiunea ei de a trăi. Abandonă cu totul lucrul şi i se
dedică lui. Sufleteşte, cel puţin. Pentru că, în practică, atitudinea ei faţă de el rămăsese
neschimbată. Tot ceea ce deprinsese după ani întregi în care nu iubise decât pânza şi aţa
era inerţia. Domniţa descoperi astfel cu oroare că nu mai poate schimba direcţia, că nu
mai ştia decât să împungă, frumos şi ordonat, punct după punct, de la început la final,
fără întoarceri, fără răzgândiri, mecanic, ca o maşinărie cu o traiectorie precisă. Ajunsă
la această nouă şi înspăimântătoare revelaţie, ea deveni din ce în ce mai sigură de
finalul, de acum previzibil, al marii ei iubiri. Nimeni, îşi zicea ea în nopţile ei albe,
uitându-se absentă printr-o broderie începută şi abandonată pe noptieră, nu ar rămâne.
MONICA: Păi el o adora deja, nu? De ce n-ar fi rămas?
O: Pentru că, îşi continua ea gândul, nimeni nu iubeşte fără să vrea ceva în schimb. Şi
iată că veni şi ziua când peţitorul o rugă să-i dea un semn, cât de mic, că eforturile lui nu
sunt în zadar. Urmă o tăcere lungă, în care fata, blocată de împlinirea previziunilor ei,
stătea cu privirea plecată şi îşi culegea scamele de pe rochie. Nu se uită la el atunci când
acesta se ridică şi ieşi din cameră, ci se ridică la rândul ei şi, cu un oarecare sentiment
de uşurare, reîncepu să coase.

Scena 3

O: Creşteţi şi vă înmulţiţi, rotiţi-vă ca nişte roţi de caşcaval la vale, ce mai contează, nu

e un singur drum, ne-drumul e tot un drum, drumeagul îşi iubeşte drumeţul, numai că
drumeţul nu ştie că e pe drum.
MONICA: Cred că am înţeles ce faci tu aici. Probabil te crezi vreun artist. M-am
documentat, să ştii. Eşti unul din actorii ăia nebuni care se iau prea în serios. Ăsta e
performance-ul tău, nu? Nu faci decât să te dai în spectacol.
O: Şi când nu vor mai fi nici drumuri, nici timp, nimic de cucerit, nimic de aşteptat, nimic
de umblat, nimic de râs, nimic de apucat, nimic de urmărit, nimic de strâns, niciunde,
nicăieri, nimănui, ai nimănui, nu şi nu şi nu şi nu, nu aici, nici dincolo, nu acolo, nici
dincoace...
MONICA: Te rog, renunţă la joc. Te-am ghicit, nu asta trebuia să pună punct? Ce
altceva atunci?
O: Înapoi, înainte, înapoi sau înainte, roata morii se-nvârteşte, nicidecum nu se opreşte,
pietre sfarmă ca un cleşte, vai de cine te iubeşte!
MONICA: Sper că asta nu e altă referire răutăcioasă la mine! Bine, hai să vedem: 1. te
porţi ca un căzut din cer pentru un timp precis, apoi dovedeşti că eşti în stare şi să
vorbeşti normal.
O: Mămăligă pe vătrai, cum te pun aşa să stai! Dacă ai sta, dacă ai sta, dacă n-ai
aluneca! Drum ce drum ce drum vrummmmmmmm vrummm, fă gestul şi mintea îl va
urma, după el pe drum, pe drum...
MONICA (din ce în ce mai puţin convinsă, deşi vehementă): 2. Îţi place să spui poveşti.
3. Îţi place să fii în centrul atenţiei.
O: Tu eşti goală, ca o păstaie uscată! Nu există decât ce e conştient. Nu există decât ce
se vede, ce se ştie, ce se simte. Şi nimic, nimic, nu va mai fi, fi-va bine, fi-va rău, nu fi-
va nimica, nici pe-aicea, nici colea...
MONICA (încercând să-i ignore jignirile, aproape cu disperare): 4. Nu ai simţul
ridicolului - totul indică spre un actor.
O: Dacă ai şti te-ai îngrăşa, te-ai umfla, te-ai ridica, zboară, zboară, primăvară, dac-ai
şti te-ai rotunji. Şi eu vreau să ştiu! Unde-i drumul, înainte, înapoi?
MONICA: Nu înţeleg. Nu te înţeleg. Dacă aş şti ce? (încercând să-şi revină) Ştiu ce faci.
Nu te mai ascult. Chiar dacă eşti actor şi nu nebun, tot nebun eşti.

O. se opreşte.

MONICA: Iar ţi s-a terminat programul?

O: Arăţi mai bine azi.
MONICA: Mai bine? Ce te mai pricepi la complimente.
O: Începi să te vezi, Sihastro.
MONICA: Adică până acum eram ştearsă, nu? De ce îmi tot zici aşa? Nu e amuzant şi
sună şi penibil.
O: Nu există penibil. E cea mai masochistă, inhibantă şi inutilă invenţie a oamenilor.
MONICA: Păi tu ce-ai putea să zici? Doar eşti tata lui. (pauză) Deci recunoşti?
O: Ce?
MONICA: Că eşti actor.
O: Nu sunt mai actor decât tine.
MONICA (ridicând din sprânceană): „Viaţa e o scenă şi toţi oamenii actori?” M-am
săturat de asta.
O: Te-ai săturat de tot.
MONICA: Să ştii că da. Nu mai am răbdare, fac alergie la orice devine repetitiv. Nu mai
pot, nu mai suport ideile comune.
O: Ai vrea să fie numai ale tale? Să fii unică?
MONICA: Şi dacă ar fi aşa, ce? Dacă aş vrea să ştiu că pot gândi în afara celorlalţi, că
pot şi fără ei, că nu sunt ca ei, că nu mă încadrez în generalizările altora... (începe să
râdă) Sunt plină de rahat. Nu exist decât în ceilalţi.
O: Şi cum eşti tu cea din ceilalţi?
MONICA: Păi, la tine, de exemplu, se pare că sunt Singuratica.
O: Nu numai la mine.
MONICA: Păi? De unde ştii? Şi tu ai făcut cercetări?
O: Uite, bărbatul ăla de lângă fântână. E un om de afaceri foarte important, văduv şi un
tată perfect. E extrem de respectat şi de iubit de subalterni, iar copiii lui îl consideră cel
mai bun prieten. Faţa lui exprimă numai bunătate şi o umbră de tristeţe după soţia
moartă, care înduioşează instantaneu pe oricine îl cunoaşte. Dacă s-ar fi născut în altă
conjunctură, domnul acesta ar fi fost demult femeie. Tristeţea lui e lipsită de obiect,
pentru că şi el, ca şi ceilalţi, are senzaţia că suferă, probabil, după soţie. Uită că frustrat
şi trist a fost mereu, fără nici un motiv, pentru că nu putea concepe motivul.
MONICA: N-ai de unde să ştii asta. Imposibil să nu-şi fi dat seama cine e şi ce vrea
până la vârsta asta.
O: Artistul ăla de acolo, care pictează prefectura.
MONICA: Nu-mi spune. E reîncarnarea lui Marilyn Monroe.
O: Cum ţi se pare?
MONICA: Nu ştiu... Un om talentat şi fără bani, pasionat de ce face şi probabil foarte
pasional, ca toţi artiştii. Pare inteligent, sensibil, interesant...
O: Ar fi fost un contabil excelent, căsătorit, mulţumit. Acum, aşa, e profund nefericit şi
nici măcar nu-şi dă seama.
MONICA: Sau eşti tu nebun.
O: Foloseşti foarte des cuvântul ăsta.
MONICA: Ţi se potriveşte... Bietul pictor. Cum să-l faci contabil? Uită-te cum îi mai
strălucesc ochii de pasiunea creării...
O: Îi strălucesc de la droguri. Îl ajută să picteze mai... suprarealist. Dacă ar putea, în
momentul ăsta ar visa să se întoarcă acasă la o supă caldă şi un televizor cu ecran plat.
MONICA: Şi de ce n-o face?
O: Pentru că îi e imposibil să-şi imagineze că şi-ar putea dori aşa ceva. E ceva de care n-
o să-şi dea niciodată seama. Şi atâta timp cât nu-şi dă seama, dorinţa nu există.
MONICA: Se vede că abia te-ai oprit din învârtit. Încă-ţi mai vâjâie creierul.
O: La ce altceva e bun?
MONICA: La hrănirea acarienilor.
O: Oare presimt o poveste?
MONICA (încântată): Închipuie-ţi. Acarienii îţi mişună pe piele, da? Creierul primeşte
nişte impulsuri cum că te mănâncă, aşa că îţi doreşti să te scarpini, instantaneu creierul
transmite alte impulsuri către mână, care se ridică, ca braţul unui excavator, ca o gheară
care scurmă la suprafaţa pielii, din care se desprind celulele moarte, adică...
O: Hrana acarienilor. Frumos povestit. Scurt şi cuprinzător.
MONICA: Crezi că numai tu ştii poveşti?
O: Ştiu una frumoasă. Cu o lopată şi o greblă.
MONICA: Mmm, e ok, mi-o spui altă dată.
O: Altă dată o să fie alta.
MONICA: Nu ştiu dacă vreau s-o aud. Poveştile tale sunt deprimante.
O: Asta e veselă. Grebla şi lopata erau prietene bune.
MONICA: Ei, lasă-mă! Pot să continuu eu, te rog, te rog! Şi s-au îndrăgostit amândouă
de topor!
O: Exact. Ştii povestea?
MONICA: Nu, am zis şi eu, aşa...
O: Pentru că dacă o ştii, poţi s-o spui tu.
MONICA: N-o ştiu, hai, continuă. Ce s-a întâmplat cu triunghiul amoros?
O: Grebla s-a îndrăgostit prima. Numai că a refuzat să recunoască. Cum adică, o
frumuseţe de unealtă ca ea, amorezată de o piticanie brutală şi îndesată? Niciodată. În
sinea ei, grebla...
MONICA (râde): Ce greblă profundă.
O: În sinea ei, la extremitatea sinelui ei, mai bine zis, grebla avea o barieră care nu lăsa
orice să treacă.
MONICA: Să treacă în sine, nu? Ca să ştiu dacă am înţeles până aici.
O: Exact. Unele lucruri se prindeau de ea, dar rămâneau în afară; nu existau, dar o
trăgeau în jos.
MONICA: Aha.
O: Lopata, în schimb...
MONICA: A dat jos bariera. Sau poate că n-avea barieră. Sau poate că era mai flexibilă.
Bariera adică.
O: A început să spună în stânga şi-n dreapta că toporul i-a căzut cu tronc.
MONICA: Ce exhibiţionistă.
O: Când a aflat toporul, s-a dus direct la ea şi i-a cerut prietenia.
MONICA: Ce-a făcuuut?! Hahaha, Doamne, omule, din ce secol eşti?
O: Aşa i-a zis: „Vrei să fii prietena mea?” Toate cele trei personaje erau de vârstă pre-
adolescentă.
MONICA: Ce drăguţ. Presupun că lopata i-a dat-o imediat.
O: Presupui bine.
MONICA: Cred că s-a ales cu ceva aşchii sărite.
O: Era o prietenie platonică.
MONICA: Platon ar fi fost mândru.
O: În timpul ăsta, grebla...
MONICA: Aşa, ea ce făcea, săraca?
O: Grebla era din ce în ce mai nemulţumită de viaţa ei. Începu să se poarte din ce în ce
mai urât cu toţi cunoscuţii.
MONICA: O faci dinadins? Faza cu schimbarea timpului aşa, tam nisam.
O: Cum spuneam, îşi schimbă comportamentul. Se vopsi în negru, îşi bătu cuie în coadă
şi începu să-şi cresteze cuvinte obscene în lemn.
MONICA: Copiii ăştia emo.
O: Prietenii începură s-o părăsească, familia să o certe şi să n-o mai lase să iasă din
magazie. Doar lopata îi rămase alături, cu un devotament crescând.
MONICA: Problema era că grebla o ura pe lopată.
O: Şi se purta cu ea mizerabil. Cred că ştii cum se termină, nu?
MONICA: Mda. Nimeni nu iubeşte fără să vrea ceva în schimb. Şi după ce-a rămas
singură?
O: A fost avansată la grădinile preşedintelui.

Scena 4

Monica şi O. Stau aşezaţi spate în spate. Se presupune că suntem după ce el şi-a

terminat învârtitul. Povestesc ca doi vechi prieteni. Monica se poartă ca o copilă.

MONICA: Să ştii că m-am documentat.

O: Ştiu.
MONICA: Ştiu că ştii. Cred că de data asta am înţeles ce faci. Te crezi derviş rotitor.
O: Hai să-ţi spun o poveste.
MONICA: Nu. Nu până nu recunoşti. Am citit mult despre asta, să ştii. Se pare că aceşti
dervişi, colegii tăi, folosesc învârtitul ca să intre într-o transă. Aşa încearcă ei să
comunice cu Dumnezeu.
O: N-am auzit niciodată de ei.
MONICA: Nu te cred. Tu, care le ştii pe toate?
O: Nu ştiu decât ce văd. Restul...
MONICA: E tăcere. (râde)
O: Poţi să spui şi aşa.
MONICA: Nu eu o spun.
O: Cum să nu. Tocmai ai spus-o.
MONICA: E un citat. Vrei să-mi zici că nu ştii că e un citat?
O: Nu mă interesează. Ai spus-o, îţi aparţine.
MONICA: Da, dar n-am fost eu prima. După ce-a zis-o primul, au repetat-o probabil
milioane de alţi oameni.
O: În milioane de alte contexte. Nu forma contează.
MONICA: Mmm ba da. Şi asta. Altfel n-ar mai exista avangarde, nu? N-ar mai fi artă,
pentru că s-ar fi epuizat deja tot ce era de spus.
O: Unele lucruri trebuie să fie repetate. Le spunem pentru că avem nevoie să le auzim.
MONICA: Poate. Dar dacă nu le dai o formă nouă, nimeni n-o să vrea să le asculte.
O: Ba da, pentru că vrei să le auzi pe cele de acum, nu pe cele de acum cinci sute de
ani. Forma nu trebuie să se schimbe decât atât cât ne schimbăm şi noi.
MONICA: Şi totuşi, discuţia noastră aduce cu un dialog filosofic... Mă întreb care dintre
noi e vocea autorului.
O: Amândoi?
MONICA: Dacă e schizofrenic, da. (pauză) Auzi? Îmi dau seama că nu ştiu nimic despre
tine.
O: N-am încercat să-ţi ascund nimic.
MONICA: Păi nici nu mi-ai spus nimic.
O: Cum nu?
MONICA: Nu poveşti. Ceva concret, ceva adevărat.
O: Poveştile sunt adevărate.
MONICA: Offf, eşti imposibil! Ştii la ce mă refer. De unde vii, unde ai fost la şcoală, ce
meserie au părinţii, chestii de genul ăsta. Nici măcar numele nu ţi-l ştiu.
O: Eu cred că-l ştii. Doar că trebuie să vrei să-l ştii.
MONICA: Păi vreau! De-asta te întreb.
O: Nu m-ai întrebat. Ai făcut o afirmaţie.
MONICA: Bine, te întreb atunci. Cum te cheamă?
O: Tu să-mi spui mie.
MONICA: De-a ce ne jucăm aici? Pe lângă de-a cele o mie şi una de nopţi. De-a v-aţi
ascunselea? Mă găseşti, nu mă găseşti... cine nu e gata... l-am luat cu lopata. Sau cu
grebla.
O: A fost odată...
MONICA: Sigur, schimbă vorba.
O: Discuţia asta e irelevantă. Cu ce o să te ajute să ştii ce fac părinţii mei? Crezi că aşa o
să mă cunoşti mai bine? Crezi că dacă afli dacă am fost abuzat în copilărie o să-ţi explici
ce fac aici în fiecare zi? Sau dacă provin dintr-o familie dezbinată? Şi dacă ţi-aş spune că
mama a fost învăţătoare şi tata chelner, tot ai folosi asta ca explicaţie pentru ce sunt
acum. Nu amănuntele astea mă fac să fiu cine sunt. Şi cine sunt ştii deja. Când o să-ţi
dai seama, anunţă-mă.
MONICA: Bine... (pauză) A început să-mi fie puţin frică de poveştile tale.
O: Sunt doar poveşti.
MONICA: Asta despre ce mai e? Un cal îndrăgostit de o găleată?
O: E despre o fetiţă.
MONICA: Cum se face că toate personajele tale principale sunt feminine?
O: Nu ştiu. Ascultătorul stabileşte povestea.
MONICA: Zău? Pentru că eu, dacă aş inventa o poveste, aş face-o despre un băiat. Mi
se pare mult mai puternic ca prezenţă.
O: Eu nu inventez nimic.
MONICA: Serios? Deci grebla aia emo e o prietenă de-ale tale?
O: Da. Pot să continuu?
MONICA: Nu ştiu. Poţi?
O: Dar tu?
MONICA (ezită): Mnu...
O: Era o fetiţă roşcată şi cu pistrui, la vârsta de mers la grădiniţă, rotunjoară şi rumenă.
MONICA: MacDonald’s overdose?
O: Era născută în mai şi când se juca îşi închipuia că e zâna primăverii. Şi că rolul ei e să
protejeze fluturii, ca într-o poveste pe care o asculta înainte de culcare.
MONICA: Extraordinar! Ştiu povestea, e Degeţica.
O: Aşa că îi prindea şi îi închidea in borcane cu capacul găurit. Din păcate, cu toţii
mureau.
MONICA: Nu era prea isteaţă, nu?
O: Suferea enorm după fiecare şi se simţea incredibil de vinovată.
MONICA: Păi merita să se simtă vinovată. Bieţii fluturi.
O: Îi plăcea să se joace în cele mai ciudate locuri. Preferatul ei era sub masă. Uneori, îşi
construia în curte un mic cort din cârpe şi scânduri şi îşi imagina că e asediată într-un
castel de neînvins. Îi plăceau locurile strâmte şi închise, pentru că o făceau să se simtă
în siguranţă. Unii ar fi putut crede, urmărind-o, că era brutalizată de părinţi.
MONICA: Nu cred.
O: Într-adevăr, nu asta era.
MONICA: Copiii trebuie să se simtă protejaţi... Până învaţă să se protejeze singuri.
O: Totuşi, ea avea un instinct al auto-protecţiei foarte dezvoltat. Şi, după cum ţi-ai dat
seama, şi unul al protecţiei altora. Simţea că erau lucruri în lume care puteau face rău,
multe lucruri pe care nu le cunoştea, dar teribile, înspăimântătoare.
MONICA: Cred că era genul acela de fetiţă căreia îi e frică de întuneric. Mai ales să
stingă lumina într-o cameră.
O: Da, mereu evita să facă asta, şi atunci când n-avea încotro, apăsa repede pe
întrerupător şi ieşea în fugă din cameră. O speria tot ce nu cunoştea, dar simţea că
există, dar şi ceea ce ştia cu siguranţă că există, însă nu înţelegea.
MONICA: Pun pariu că murea de frica lui Moş Crăciun.
O: Cu toate că abia îl aştepta. Şi mai frică îi era de Dumnezeu. Deşi bunica îi tot spunea
că e bun şi o iubeşte, nu se putea abţine să nu tremure la gândul cuiva cu atâta putere
asupra ei.
MONICA: Nu cred că se gândea chiar aşa.
O: Asta simţea. Frica i-a trecut după ce-a crescut şi a înţeles că nu există nici unul, nici
altul. O mai speriau şi literele. Îşi urmărea bunicul citind ziarul şi se mira cum e posibil
ca nişte liniuţe puse laolaltă să capete sens.
MONICA: Aşa că a învăţat singură să citească.
O: Îi era frică şi de oameni, mai ales de necunoscuţi.
MONICA: Logic. Şi o speria şi partea din ea pe care o vedeau oamenii şi care ei îi era
străină. Din cauza asta nu-i plăcea să se privească în fotografii.
O: Când a trebuit să nu mai locuiască în casa bunicilor, ci să se mute cu părinţii într-un
alt oraş, i-a luat o veşnicie până să iasă din casă fără să plângă. Mama îi spunea „ Ce
fetiţă fricoasă, uite, râde lumea de tine! Ştii ce urâtă eşti când plângi?”, aşa că n-a mai
plâns. Nu până n-a citit un studiu despre puterea terapeutică a plânsului, mulţi ani mai
târziu. Dar nici atunci, niciodată în public.
MONICA: Am auzit şi eu că e sănătos. Se pare că din cauza asta femeile trăiesc mai
mult, pentru că nu sunt constrânse să se abţină, ca bărbaţii.
O: Fetiţei noastre, în schimb, nu-i era frică de moarte. Nu de-a ei, cel puţin, pentru că
nici nu şi-o putea imagina. Era, în schimb, groaznic de speriată de moartea altora. Când
i-a murit un coleg, a mers cu ai ei la înmormântare, dar nu a îndrăznit să-l privească
decât o dată, în fugă. Şi-a regretat mai apoi curajul. Nu a uitat niciodată chipul mic şi
vânăt, înţepenit, cu două bucăţi mari de vată în nări.
MONICA: Nu cred că era vorba de frică. Mai degrabă de jenă.
O: Jenă de ce?
MONICA: De băiat, de situaţia în care era. De cât era de expus, de cum nu se mai putea
apăra de privirile celorlalţi, tocmai acum, când nu mai rămăsese din el decât imaginea
din fotografii. Era ca şi când l-ar fi privit gol.
O: Deci nu îi era frică să-l vadă pe copilul cu care se jucase în curtea şcolii mort?
MONICA: De ce să-i fie frică? Era mort şi gata.
O: Pentru că nu putea să înţeleagă asta.
MONICA: Scuză-mă, nu ştiam că e şi proastă.
O: Sunt genii care s-au chinuit să înţeleagă toată viaţa şi n-au reuşit.
MONICA: Păi nu e mare lucru de înţeles. Când se defectează maşinăria, încetează să
mai funcţioneze.
O: Maşinăria asta mică îşi iubea, mai presus de orice, mama. Încerca să-şi arate în fel şi
chip iubirea, îi făcea felicitări cu flori presate cu mâna ei, îi scria bileţele pe care i le
ascundea în geantă şi se ghemuia în braţele ei ori de câte ori avea ocazia. Numai că
mama ei, femeie dintr-o bucată, crescută la ţară, nu ştia să răspundă dragostei fetiţei
aşa cum ar fi vrut aceasta.
MONICA: Fii serios, nu contează unde ai crescut, e instinct matern, fie îl ai, fie nu. Nu o
iubea.
O: O iubea foarte mult. Doar că era nefericită. Cine ştie ce greutate neînţeleasă o apăsa
fără ca ea s-o recunoască. Aşa că s-a îndepărtat de fată şi a început să aibă certuri din
ce în ce mai violente cu soţul. Deja în fiecare noapte fetiţa era trezită de certuri şoptite,
iar mai apoi strigate, din camera de alături. Motivele îi erau de neînţeles, numai fapte
mărunte, fără importanţă, folosite parca dinadins pentru a ascunde o cauză mai mare.
Impresia ei era că mama vrea să plece şi ce alt motiv ar fi avut să plece, dacă nu iubirea
ei prea insistentă? Aşa că a încetat s-o mai arate. Nu mai făcea felicitări decât atunci
când o obliga învăţătoarea. Nu-i mai spunea „te iubesc” şi nu se mai ghemuia în braţele
ei. Cu toate astea, într-o zi, când s-a întors de la şcoală...
MONICA: Parcă ziceai că e la grădiniţă.
O: A crescut între timp.
MONICA: Nu înţeleg de ce ai început povestea atât de din urmă, atunci.
O: Pentru că aşa începe.
MONICA: Hai, lasă tautologiile.
O: Pot să continuu?
MONICA: Nu.
O: De ce nu?
MONICA: Pentru că m-am plictisit.
O: Continuă tu, atunci.
MONICA: Nu. Deci: eşti cumva musulman?
O: Ce legătură are?
MONICA: Ca să ştiu dacă eşti derviş rotitor sau nu.
O: De ce eşti atât de speriată?
MONICA: Nu sunt speriată.
O: E doar o poveste.
MONICA: Nu sunt speriată. Continuă, dacă ţii neapărat. Sper că nu mai e mult.
O: Nu mai e mult. Într-o zi, când a ajuns acasă, fetiţa şi-a scos cheia de la gât şi a
descuiat uşa, şi-a pus ghiozdanul cu Mica Sirenă pe cuier, s-a descălţat, apoi a intrat în
baie să se spele pe mâini. Era încă bucuroasă pentru că învăţătoarea îi lăudase o
compunere în faţa clasei. Când va creşte, va fi o scriitoare la fel de mare ca Emil
Gârleanu. Când intră în sufragerie, observă cu coada ochiului nişte picioare goale
plutitoare. Încremeni pe loc, cu ochii la picioare, incapabilă să privească mai sus. Dar
cum ceea ce nu ştia o speria mai tare decât ce ştia, ridică capul şi o văzu, atârnată de
lustră, purtând pe chip oribilele desfigurări ale unui om spânzurat. Acolo o găsiră, după
două ore, privind încă la acel ciudat cadavru asemănător cu mama ei. Ca să trăiască,
trebui să uite, nu imaginea din sufragerie, ci vina. Pentru că ce nu ştii nu există (Monica
începe să plângă încet).

Scena 5
MONICA: Mă cheamă Monica.

Pauză.

MONICA: Ştii ce înseamnă Monica?... De unde ai ştiut? „Sihastro”, „Singuratico”,

credeam că sunt mofturi de-ale tale. De unde ştiai că asta înseamnă? De unde ştiai cum
mă cheamă?
O: Te-am văzut... Cred că a fost suficient. La fel cum ai aflat şi tu care e numele meu.
MONICA: Dar nu am aflat, înţelegi? Nu ştiu cum te cheamă.

Pauză.

MONICA: Şi dacă ţi-aş spune că te iubesc?

O: Ai minţi.
MONICA: N-ar fi atât de neaşteptat.
O: Nu, într-o poveste obişnuită. Doar că eu te-am lăsat să mă vezi şi tu nu mai ai vârsta
la care să-ţi iroseşti iubirea pe fantome.
MONICA: Exact, m-ai lăsat să te văd, ce poate fi mai demn de iubit?
O: Nu e vorba de ce merită sau nu. Ci de cât de mult poţi primi înapoi. Eu nu îţi pot da
nimic înapoi şi n-am ascuns asta niciodată.
MONICA: Şi cine spune că trebuie să primesc ceva înapoi? Ce s-a întâmplat cu iubirea
aia pură, ne-egoistă, care dă tot şi nu vrea nimic, de ce e atât de greu să concepi aşa
ceva?
O: Pentru că în viaţa reală ai nevoie măcar de o umbră de speranţă, fie ea şi
inconştientă... Nu numai pentru asta, pentru tot. Eu nu te-am păcălit.
MONICA: Credeam că mă cunoşti mai bine. Sunt o masochistă. Iubesc numai ce nu pot
avea, pentru că îmi e prea frică să am.
O: Acum tu te joci.
MONICA: Aş vrea să te iubesc.
O: Probabil că laşa din tine ar vrea să pună punct pentru totdeauna la astfel de
sentimente periculoase.
MONICA: Chiar ar fi sfârşitul, nu? După tine n-ar mai putea fi nimeni. Nu mai ai nici o
poveste?
O: Nu, cred că asta a fost.
MONICA: Cum? Doar atâta imaginaţie ai avut?
O: Ţi-am spus că nu-mi imaginez nimic. De ce te-ai oprit atunci?
MONICA: Observasem că am nişte scame pe rochie. Şi în timp ce le culegeam, m-a lovit
brusc revelaţia că totul e atât de simplu, scame care trebuie date la o parte, oameni
invizibili care se grăbesc spre locuri invizibile... doar nebunul oraşului nu se încadra în
peisaj, doar el îmi obtura priveliştea. Am vrut să-l înţeleg.
O: Şi ai înţeles?
MONICA: Cred că am învăţat să spun poveşti.
O: Poţi să începi.
MONICA: Problema e că nu ştiu dacă vreau.
O: Astea-s regulile jocului, nu poţi să trişezi.
MONICA: Credeam că prima regulă a jocului e că nu vorbim despre el.
O: Asta e numai în filme.
MONICA: Adevărul e că toată povestea asta ar da un film teribil de prost.
O: Ar cam fi momentul să înveţi să stingi lumina fără s-o iei la fugă după. Şi fără să
amâni până devine penibil.
MONICA: Parcă ziceai că nu există penibil.
O: N-ar trebui să existe.
MONICA: Ca să ne învârtim toţi ca nebunii pe străzi.
O: Da, ca să putem să ne învârtim, dacă asta vrem.
MONICA: Sigur nu eşti actor?
O: Am obosit, Monica.
MONICA: Bine. A fost odată... nu mă pot hotărî ce personaj să aleg.
O: Ziceai că vrei unul masculin.
MONICA: Da, clar. Un... băiat. E rău dacă-l fac băiat? Un băiat de fier. Nu, un android.
Da, un android. Era cel mai normal dintre androizi, nici urât, nici frumos, nici genial, nici
prost, genul pe care nici nu-l observi pe stradă dacă nu ţi-l arată cineva. Sau dacă nu
face ceva total ieşit din comun. Eroul nostru era setat să-i placă matematica şi, cu toate
că înţelegea că e e condiţionat, găsea o mie de motive pentru care acesta era cel mai
fermecător obiect de studiu imaginabil. Povestea oricui era dispus să-l asculte ce
sentiment extraordinar de împlinire ai când reuşeşti să rezolvi o integrală dificilă. Cât de
liniştitor e să faci ordine în haosul unei ecuaţii şi cât de optimist că orice problemă are o
rezolvare, chiar dacă nimeni nu a găsit-o încă. Matematica face lumină într-o lume
îmbibată până la refuz de religii, filosofii, literatură, de false drumuri spre cunoaştere,
care nu duc decât în fundături. Aşa că nu e de mirare că băiatul nostru...
O: Androidul.
MONICA: ... se numea Luca. Ai putea crede că, tocilar fiind, nu avea mare succes la
sexul opus...
O: Frumos ai evitat să zici fete.
MONICA: I learned from the best. Spuneam că, dimpotrivă, ele se simţeau atrase de
singurul android care părea să le privească cu indiferenţă, care le făcea să se simtă
nesigure de propria putere de seducţie, deşi pentru asta fuseseră setate.
O: Pentru a seduce, adică. Să ştiu dacă am înţeles până aici.
MONICA: Exact. Le făcea să se îndoiască de ele însele, de cine sunt şi cum sunt
percepute de alţii. Pentru că el le vedea ca pe nişte corpuri în spaţiu, corpuri în mişcare
şi cu traiectorie precisă, atâta timp cât stăpâneai teoria probabilităţii. Totul era minunat
de clar şi viaţa minunat de senină pentru matematicianul nostru. Mintea lui lucra în
avans, rezolva din mers, era convins că, în maxim zece ani şi minim şapte, va face o
imensă descoperire. Că va găsi o breşă, ceva greşit considerat adevărat, ceva ce va
putea să schimbe din rău în bine, că va face o diferenţă. Aşa că nu dădea atenţie fetelor
care-şi fluturau genele pe lângă el, nici prietenilor care-l chemau la bere. Nu îi evita, nici
pe unii, nici pe alţii, văzut din afară era cât se poate de normal, după cum am mai spus.
Mintea lui, însă, era mereu în altă parte. Şi era bine acolo unde era, viaţa lui îi apărea ca
o teoremă frumoasă, clară, în care urmau, după marea lui descoperire, căsătoria, doi
copii, o carieră fructuoasă la o universitate prestigioasă, premii peste premii, o vilă într-
un cartier decent, interviuri, nepoţei, conferinţe internaţionale etc.
O: Dar?
MONICA: Dar, într-o zi, androidul nostru primi, ca de nicăieri, o veste care-l amuţi de
mirare.
O: Ai schimbat timpul.
MONICA: La asta chiar nu se aşteptase: se pare că exista o defecţiune de nereparat în
circuitele lui. Nu mai avea mult timp de trăit. Brusc, tot ce ştia începu să i se pară
nesatisfăcător. Lumea îşi pierduse ordinea, claritatea, logica. Era stupefiat şi îngrozit.
Începu să se privească în oglindă şi să se imagineze mort. Apoi începu să se uite atent şi
la ceilalţi şi să şi-i imagineze morţi. Încercă după aceea să şi-i imagineze şi vii. Totul se
schimbase, nu mai recunoştea nimic în jur, începu să intre în panică, să-i fie frică, de
haos, de singurătate, de tot. Avea nevoie de o rutină, de ceva stabil şi sigur, avea nevoie
să înţeleagă şi avea nevoie să vadă, să cunoască, să împărtăşească. Să se dăruiască.
Deja nu mai vedea decât esenţialul, nu-i mai păsa de penibil. Când ajunse în punctul
culminant al deznădejdei, acolo de unde nu putea merge mai departe, se întâmplă un
declic. Deveni dintr-odată calm şi sigur. Se duse în parcul central şi începu să sară într-
un picior.
O. începe să râdă.
MONICA (stă să plângă): Cum m-am descurcat?
O: Bună încercare... Pentru un începător.
MONICA: Poate că totuşi te iubesc.
O: Bună încercare.
MONICA: E fix, ce mai stai?
Pauză.

MONICA: Hai, ce mai aştepţi?

Îl ia de mână şi încearcă să-l facă să se învârtă. El se lasă condus. Încep să se
rotească ţinându-se de mână.
MONICA: Mămăligă pe vătrai, cum te pun aşa să stai! Mămăligă pe vătrai, cum te pun
aşa să stai! Să stai! Stai!

Luca se desprinde şi pleacă.

MONICA: Pentru că tot ce e perfect e rotund şi tot ce e perfect nu se opreşte...

niciodată... pentru că tot ce e perfect nu moare şi tot ce se învârte nu moare, pentru că
tot rotundul nu se opreşte şi tot ce se învârte vorbeşte despre... nu... e perfect.
Picnic nocturn pe o gramatică veche, de Laurentiu Budau

PERSONAJELE :
SOPHIA
SILVIAN

Scena 1

SOPHIA: Nu, nu pe gură Silvian, te-am avertizat clar, nu, nu pe gură!

SILVIAN: Thalia este tristă, Melpomena surâde... Cât crezi că o să mai rezist?
SOPHIA: Rezistă, rezistă eroic. Ştii doar că am încheiat un pact.
SILVIAN: Cu mine în niciun caz... Cu Mefistofescu, administratorul azilului, poate cu
şeful de scară... Băiatul îmbrăcat în roşu are voie să te sărute, în momentul sacru când
îţi face respiraţie buşon la buşon, spune salbatico? Apa de la duş are voie să te sărute?
Şalul albastru? Rujul? ...Sunt soţul tău, am toate drepturile.
SOPHIA: Daaa... N-ai niciun drept, să nu uiţi asta, niciun drept Silvian. Toate drepturile
ţi le-ai pierdut (fără drept de apel) cu douăzeci şi ceva de ani în urmă, în momentul în
care te-ai hotărât să pleci de acasă pentru a te sihăstri în odaia asta, de paiantă, de pe
strada Conductei.
SILVIAN: “Să trăieşti şi să munceşti/ Să-ţi faci casă-n Bucureşti/ Jos stăpânii, sus stau
câinii/ Ce produc câinii, să pape stăpânii” (râde singur) ... Eu?! Nu-mi mai aduc aminte
nici măcar ce-am avut la micul dejun, tu de ce te străduieşti? Eram atât de tânăr şi de
neexperimentat în anatomia femeii... Să îngropăm securea războiului şi să fumăm pipa
păcii.
SOPHIA: Doctorii ţi-au interzis să fumezi şi orice fel de efort. Categoric. Dacă te văd
vecinii săpând în grădină, la ora asta, sigur cheamă patrula. Întoarce-te, să-ţi fac injecţia
şi ascundeţi şurubul că nu sunt interesată!
SILVIAN: Să faci ce face doctorul, nu ce spune el... Auuu! Doare! Altădată mi-o făceai
cu bătaie, nu ca acum. Am fundul tare, ca o platoşă de rinocer, de la atâţia noduli... Aici
te trădezi tu, în lucrurile mărunte.
SOPHIA: Dacă nu-ţi convine cum o mimez pe infirmiera, fă-ţi-o singur, ori scoate din
buzunar, de fiecare dată, gologanii, dacă-ţi mai ajung şi pentru asta după ce îţi achiţi
medicamentele... Toată viaţa ai făcut numai ce ai vrut tu, de asta ai şi ajuns în halul în
care-ai ajuns. Încăpăţânat bătrân... Catârule!
SILVIAN: Te lăcomeşti la pensia mea şi mai şi îndrăzneşti să mă critici... Melanie,
Melanie!
SOPHIA: Miroase a creier ars... Ce, nu mai eşti în stare să reţii nici măcar prenumele
amărâtei tale soţii?! Sophia, Silvian dragă! ...Vezi să nu. De douăzecişicinci de ani nu
mai fac asta, pensia ta e integrală pe masă, pardon fără ăia zece lei pe care i-am dat
factorului... doar n-ai fi vrut să-l plătesc din poşeta mea? Satură-te Tudose, satură-te
odată?
SILVIAN: Mi-e foame!
SOPHIA: Încă nici nu ţi s-a uscat supa de Take-Mury de pe barbă... Mă înnebuneşti. Te
las, să ştii, să te descurci singur... Sunt cu nervii la pământ, din cauza ta.
SILVIAN: Asta e pomana ta, să n-o dai la nimenea, măi-măi! Nu mai mi-e foame. Hai
să mergem să vedem un spectacol. Sunt flămând de cultură instituţionalizată şi
subvenţionată.
SOPHIA: Nu mai merg în viaţa mea la teatru, nici singură nici însoţită.
SILVIAN: Refuzul tău poate avea o explicaţie minimă?
SOPHIA: Dacă ăia de acolo consideră că unul care turuie două ceasuri într-un scaun cu
rotile (şi pe deasupra mai e îmbrăcat şi jegos) înseamnă teatru (unii fac confuzia
penibilului act chiar cu Teatrul cu T mare), atunci să se lase, nenică, de meserie. Dacă s-
ar găsi un tip foarte deştept (sic!), care să scrie o piesă deşteaptă despre noi doi (sic!
sic!), poate că m-aş mai gândi, n-aş mai cârâi... Comedie, asta vrea publicul. Comedie
cu lacrimi, comedie spumoasă şi devreme acasă... Inteligenţă, frumuseţe şi strălucire.
Platină nu paiete!
SILVIAN: Reformatoareo! Dac-ai ştii tu ce greu se face comedia, n-ai mai cârti... Rara
avis! Atunci poate agreezi un concert simfonic, la filarmonică... Poate preferi opera!
Teatrul de revistă!
SOPHIA: Aoleu! N-am niciun chef să văd cum îşi caută solista proteza dentară căzută pe
scenă şi nici cum maestrului comic i-a ieşit pampersul ud pe deasupra cămăşii cu
garoafe... Scuteşte-mă!
SILVIAN: Exagerezi, ca de obicei. Dă-ţi drumul atunci, singură... la televizor, pe canalul
57, dar, înainte, trage-mi o pungă etanşă pe cap... Otevisto înrăită! Nema cultură!
SOPHIA: (pronunţă un termen decent care rimează perfect cu “istule”) Scuze, m-ai scos
din bostănărie!
SILVIAN: Mamelistă manelistă! ...adu-mi, adu-mi odată aparatul de respirat... Mă
sufoc, ai vrut să mă omori. Sună la 221, odată! ...Pleacă, pleacă din casa mea, o, te rog,
o nu pleca, rămâi...
SOPHIA: Doarme până şi îngerul tău, de la atâtea hachiţe... dacă plec şi eu, de-abia
atunci ai să cunoşti adevărata singurătate... şi cu boala ta rară nu e nicio plăcere
deosebită în a fi singur, în pomul vieţii, ca un ornament stilizat, imobilizat drept în vârf...
îţi garantez.

Scena 2

SILVIAN: Spune-mi, de ce nu vrei să îmbătrâneşti?

SOPHIA: De kiki şi de-un leu ridichii! Nu-mi vine.
SILVIAN: Nici mie nu-mi vine, da’ tot se prinde ghiuja de mine. De tine de ce nu se
prinde? Lămureşte-mă! Eşti de seama mea, dar arăţi exact ca atunci când te-am
cunoscut. Ai părul până la fund şi un fizic de invidiat, de adolescentă neîncepută.
SOPHIA: Porcos mai vorbeşti! Am citit, cu insistenţa caracteristică, Tinereţe fără
bătrăneţe şi viaţă fără de moarte... ştii doar că e basmul meu preferat.
SILVIAN: Bingo!!! ...Care-i secretul Sophia? Care-i şpilul, madam? Ce fel de pastile iei,
amazoano? Spune, până nu-mi pierd minţile? Lasă-mă să te ating, vampiro energetică!
Să producem scintilaţii!
SOPHIA: La ce mi-ar folosi? La ce ne-ar folosi?
SILVIAN: Hai să mergem la un picnic, ca pe vremuri. Ce vremuri!
SOPHIA: Doctorii ţi-au interzis orice fel de efort şi avânt, Silvian. Crede-mă! Aş fi mers
până pe lună cu tine, dacă ar fi fost altfel. Jur... Doar vezi cât e ceasul.
SILVIAN: Da, da, e târziu, e prea târziu ... Cât de frumoase erau picnicurile noastre.
Încă le visez şi acum. Întotdeauna veneai cu aceeaşi impecabilă rochie roşie...
SOPHIA: Si tu cu aceeaşi pantaloni pană, negru mototolit...
SILVIAN: Cât de frumoasă eşti, Sophia! Cât de frumoasă şi rea!
SOPHIA: Ştiam. Semăn cu...
SILVIAN: Nu semeni cu nimeni. Absolut. Eşti unică. Dă-i încolo de doctori şi să mergem
ca altădată, la picnic, în pădurea Gârbovele... Cât de frumoase sunt picnicurile toamna,
în octombrie, în pădurea Gârbovele, nimeni nu mai vine să te afume cu grătarele şi să te
asurzească cu muzica din autoturism dată la maxim, e atât de linişte şi se aud cum cad
frunzele roşii, de stejar, peste bunătăţile înşirate pe pătură.
SOPHIA: Mi-a venit o idee trăsnet. Mergem... Îmbracă-te! Ia-ţi şpilhozenii şi pălăria.
Fără baston, nu cred că ai nevoie.
SILVIAN: Vezi că sună... Ce zi e azi, luni? O zi numai bună să mori, după cum ar spune-
o americanii în filmele lor puerile... Cine e?
SOPHIA: Un coşuleţ singur, plin cu bunătăţi, întreabă dacă suntem firi miloase şi putem
să-l primim în casă... Primim cu coşuleţul?
SILVIAN: Primim, primim... Să vină şi soră-sa şi tot neamul lui cel neadormit. Îl primim
cum să nu, cum am primit de-atâţia ani, în fiecare luni, toate coşuleţele aduse pe furiş,
în faţa uşii, de misteriosul admirator al artei mele, care nu vrea cu niciun preţ să-şi
decline identitatea terestră. Bună e arta dacă mai trece şi prin stomac.
SOPHIA: Mai foloseşti gramatica asta veche? Nu cred că mai e ceva valabil în ea, e din
perioada R.S.R. şi, de atunci, deştepţii noştri au schimbat-o de enşpe ori până au
buimăcit-o de tot. Gramatica ar trebui să ne unească nu să ne despartă... Unde ai
foarfeca aia butucănoasă de croitorie?
SILVIAN: Gramatica asta mi-ai dăruit-o tu, pe când eram încă studenţi, după o dispută
aprigă pe tema lui “şi” ...O săptămănă ai căutat-o, cu disperare, prin anticariatele şi
librăriile de la periferie, îţi aminteşti? Nu o distruge, te rog, e unul dintre puţinele lucruri
pe care le mai am de la tine... Sophia mea dragă, cu părul până la fund, hai să facem
dragoste ca în ziua în care m-ai părăsit pentru arăboiul ăla valah care te-a vândut pentru
o cămilă cu trei cocoaşe... De ce o hărtăneşti, insensibilo, nu vezi că ţin la ea mai mult
decât la tine... Nu, nu te las să o distrugi, nenorocito... ce faci?! Aparatul... aparatul de
respirat!
SOPHIA: Calm! Respiră, respiră! N-am ştiut că ţii atât la hârţoaga asta îngălbenită...
Iartă-mă Silvian.
SILVIAN: Trebuia să facem o fată, atunci când m-ai rugat cu ochii în lacrimi, în
dimineaţa în care s-a scufundat Mogoşoaia, o fată care să semene cu tine şi care să
poarte numele tău. Ce ceaţă mai era şi în dimineaţa aceea şi cum mai vuiau sirenele...
Sophia cea mare şi Sophia cea mică. Cât de mândru aş fi fost să mă plimb cu voi două,
de mână, pe faleza plină de fiare contorsionate, pe bulevardul Brăilei... Dar acum e prea
târziu pentru gesturi nebuneşti... n-ar fi trebuit să mă părăseşti pentru arăboiul acela
hiper potent...
SOPHIA: ...care m-a vândut pentru o cămilă cu patruzeci de cocoaşe... Asta e o fantezie
bolnavă de-a ta. Chiar dacă memoria îţi joacă feste, trebuie să-ţi reamintesc, dragule
(din dragoste pentru adevăr, evident), că tu eşti acela care-ai tăiat-o primul, după
profesoara de pian care îţi poza nud, da ochelarista cu nasul în vânt, care ţi-a distrus cu
satisfacţie viaţa şi cariera strălucită de pictor. Respiră adânc, profund...
SILVIAN: Cerul m-a pedepsit pentru asta destul, femeie. Gata, schimbă subiectul. Sunt
cu un picior în groapă şi doar prezenţa ta uluitoare mă mai obligă să supravieţuiesc... De
ce-ai distrus cartea, ignoranto?
SOPHIA: Am vrut să fac nişte frunze frumoase de hârtie, încă n-am renunţat la idee...
Mă ajuţi?
SILVIAN: Pentru ce?
SOPHIA: Cum pentru ce? Mă ajuţi pentru că aşa vrei tu. Mă ajuţi pentru ca să mă ajuţi!

Scena 3

SILVIAN: Ai pregătit tot.

SOPHIA: Da.
SILVIAN: Tot, tot?
SOPHIA: Da.
SILVIAN: N-ai uitat nimic? Nimic, nimic?
SOPHIA: Ce faci domnule, mă spovedeşti? Spune odată ce ai de spus şi nu mă mai
fierbe. Ce mă tot cârâi că doar nu sunt blondă!
SILVIAN: Şevaletul! Nu luăm şevaletul ca pe vremuri? Mai servim o măslină, o atenţie,
mai mâzgălesc câte ceva cu pensula în aer liber, ca francezii, poate mai vizităm un
tufiş... ştii doar că port o dragoste profundă faţă de plante, bineînţeles că din cauza
numelui pe care-l port cu respect.
SOPHIA: Libidinosule, bine că nu te cheamă Narcis. Dacă te chema Human, poate ai fi
îndrăgit şi oamenii. Taie tufişul de pe listă. Ai vizitat cam multe tufişuri în tinereţe, nu
crezi?... Să-ţi iau şi bascul ăla jerpelit? Ai şi unul nou-nouţ, aproape nepurtat, dacă nu
ştiai.
SILVIAN: Pe ăla îl vreau, jerpelitul. Marca Grigorescu. Cu jerpelitul ăla te-am cucerit...
ai uitat?!
SOPHIA: Tipicarule... mai ţii minte când ai pictat ultima pânză? O să-ţi fie cam greu
până o să reuşeşti să arunci prima pată de culoare pe ea.
SILVIAN: Eronat. Mâna unui pictor are memorie nu glumă. Taie cu satârul mâna unui
pictor de rasă şi pune-i între degete o pensulă... să vezi cum începe să se zvârcolească şi
să se mişte singură... Şi pipa cu dragoni? Nu fă faţa asta lungă, o ţin aşa de sanchi în
colţul gurii, nu am de gând să imit vreo locomotivă Thompson cu aburi, fii liniştită... Ia şi
vreo două pulovere, în pădure întotdeauna e mai răcoros.
SOPHIA: Linişteşte-te, nu mai tremura, nu e decât un amărât de picnic.
SILVIAN: Sunt nervos, am emoţii ca în faţa stării civile, îmi tremură picioarele, transpir.
N-am mai ieşit de vreo trei ani dincolo de uşa aceea dărăpănată, decât cu salvarea...
Ajută-mă, Împărate!
SOPHIA: Şi cu crizele tale repetate, ce ai fi vrut... Bine că măcar azi eşti într-o formă
mai bună. Uite şi tensiunea parcă ţi s-a mai stabilizat. Te mişti bine, foarte bine, numai
că un pic prea încet, ca un fulg care cade pe brădet.
SILVIAN: Nu sunt cam palid? Dă-mă Sophia cu nişte fard de la tine, cu nişte smacuri,
să nu observe grăsana de proprietăreasă, când trecem ţinându-ne de mână prin faţa ei,
că nu mai am pic de roşeaţă în obraji... N-aş vrea să se gândească la ceva de genul:
“Uite-l maică şi pe mortu’ asta. Umblă moartea- rânjita pe urmele lui şi dânsul pleacă în
excursie pe coclauri, cu tinerica lui soţie, ca un cocoş în călduri. Animalul.”... De ce arăţi
atât de bine Sophia, de ce?
SOPHIA: Ca să te miri tu, de aia. Ţi-am mai răspuns... de prea mult binele tău. Numai
cei trecuţi prin suferinţă sunt cu adevărat frumoşi... Mai ai de tăiat frunze... la câini?
SILVIAN: Am tocat toată gramatica asta veche. Am umplut două sacoşe... sunt
suficiente?
SOPHIA: Super.
SILVIAN: Nu pot să mă încalţ, adu-mi încălţătorul de tablă că pe ăsta de plastic l-am
făcut bucăţele... ce porcărie, mi s-au umflat picioarele ca nişte pâini. Nici cizmele de
cauciuc nu-mi mai vin. (trage o înjurătură neaoşă)
SOPHIA: Rămâi aşa cu papucii de casă pe tine. Acolo unde mergem noi nimeni n-are să
observe. Jur.
SILVIAN: E un loc atât de retras? Sper să fie un luminiş; pentru pictura en plein air e
nevoie de multă lumină. Poate, dacă o să ieşim în fiecare duminică, de-acum încolo, la
picnic, o să pot deschide un vernisaj la galeria din centru, spre sfârşitul anului. La galeria
din centrul capitalei mă refer... ce-ai crezut?! ...Ca pe vremuri! Ştiai că, la pictori, iarna
se numără bobocii? Sigur că nu ştiai. O să scrie din nou presa de viţă bună despre
Silvian Fântânaru, despre peisajele şi portretele lui de vis. O să trebuiască să-mi fac un
costum nou pentru interviuri, chiar două... ăla vechi e prea vechi. O să fie necesar un
împrumut serios de la C.A.R. O să...
SOPHIA: Linişteşte-te! Trage aer în piept şi respiră... cu multă încredere! Cât timp
pregătesc bagajele, încearcă să te bărbiereşti cuviincios... promiţi?

Scena 4

SILVIAN: E bine?
SOPHIA: Parcă ţi-a sărit cloşca pe faţă... bine că ai, cel puţin, nasul întreg.
SILVIAN: Sunt gata, asta e important! Să mergem, Sophia!
SOPHIA: În sfârşit... Ce băieţel ascultător!
SILVIAN: Am o şosetă albastră şi una maro... Crezi că se prinde cineva?
SOPHIA: Ar fi culmea să nu existe niciun element de excentricitate în vestimentaţia unui
pictor uitat, pe cale de a redeveni celebru... Bine, cel puţin, că pantalonii sunt, ca
niciodată, ireproşabili... Ce-i cu lavaliera? Arată foarte ciudat.
SILVIAN: O mică improvizaţie. E cordonul de la capot, n-am mai găsit originala... se
observă?
SOPHIA: Nu cred, am remarcat-o doar pentru că m-am apropiat nespus de periculos de
umărul tău... A ce naiba duhneşti?
SILVIAN: A parfum de la ruşi. Odecolon extra. Mi l-a adus soră-mea, Matilda, ca să
scap de iritaţiile de după bărbierit... Se simte?
SOPHIA: O să cadă veveriţele din copaci şi o să lăcrimeze guşterii sperioşi, o să ragă leii
de la grădina zoologică de acolo.
SILVIAN: E un parfum imperial, plin de personalitate invazivă... Uiţi de avantaje: niciun
ţânţar la mai puţin cincizeci de metri. Ignoră-l, am să te uimesc cu frumuseţea mea
interioară...
SOPHIA: M-ai convins. Lasă că ţin eu coşuleţul.
SILVIAN: Nu mă umili, lasă-mă să-l duc, cel puţin până ieşim la autobuz.
SOPHIA: Cine ţi-a zis că mergem cu autobuzul?
SILVIAN: Trebuia să-mi zică cineva? Ştii că nu am picioare chiar ca de greiere. Vreau să
ajung întreg la Gârboavele, nu să mă răpească vreo ambulanţă în sens opus destinaţiei.
SOPHIA: Fii pe pace. Cu mine nu ţi se poate întâmpla nimic.
SILVIAN: Chiar aşa... Ce mult mi-ai lipsit, Sophia, cu grija ta fenomenală... Dacă n-ai fi
plecat...
SOPHIA: ...cu japonezul care şi-a făcut seppuku şi harakiri pe atolul Mururoua...
SILVIAN: (Bine că recunoşti!) ...aş fi fost şi acum verde, verde-băţos. Mărită-te cu
mine, Sophia! Am un amic răspopit, care a terminat teologia cu 5,5 şi acum regizează
filme de succes pentru adulţi...
SOPHIA: Ai idei puţine şi fixe. Nu trebuie cumva, mai întâi, să divorţăm pentru asta...
Eşti gata?
SILVIAN: Sunt gata de acum douăzecişicinci de toamne. Nu ştiu cum o să ies la apel cu
analizele pentru însurătoare... Dragă!
SOPHIA: Cum ai ieşit de-atâtea ori până acum... “dragă”. Mişcă-te odată. Hai!
SILVIAN: Stai! Verifică mai întâi gazele, apa; vezi să fie scos fierul de călcat din priză şi
televizorul (pardon, fără televizor, că n-am). Închide lumina peste tot... Ai închis lumina?
SOPHIA: Era stinsă. N-ai remarcat?
SILVIAN: Cu vederea mea pe ducă, mă tem că nu. Ai închis totul, da?! Să încui şi sus şi
jos, de două ori... Gata?
SOPHIA: Ai toată încrederea.
SILVIAN: Şi pastilele? ...N-ar trebui să luăm şi gunoiul, dacă tot ieşim?

Scena 5

SILVIAN: E linişte, e prea multă linişte. Niciodată n-a fost atât de linişte în mahalaua
asta uitată.
SOPHIA: Se mai întâmplă. Toţi jupânii se uită uimiţi la cât de bine arăţi... şi-au lăsat
automat halbele pe mesele de tablă, acoperite de coji de seminţe şi se holbează...
SILVIAN: Şi proprietăreasa?
SOPHIA: Mai ales. E mută de uimire. Se scarpină, leneş, între pulpele ei ca nişte buşteni
seculari... Ne face semne discrete, în sensul de “fericiţilor, voi plecaţi şi eu rămân”.
SILVIAN: Săraca. Cui rămâne? ...În orice depozit de slănină există şi un atom de
umanitate dar şi un gând tardiv de imponderabilitate... Să-i luăm, la întoarcere, o
îngheţată clasică de cartof, pe băţ şi un balon. Nu au, niciuna din ele, prea multe calorii.
SOPHIA: Cred că ar prefera, mai degrabă, o sticlă de tărie, după cum îi lucesc ochii.
Ridică picioarele, e o bordură înaltă, înaltă.
SILVIAN: Am depăşit-o?
SOPHIA: Da, dar tot n-am scăpat de obstacole, noroc că e un pic de lună nebună şi,
atenţie, la trei paşi în faţă e o canalizare fără capac.
SILVIAN: Cupă cu capac, capac cu cupă... Cupă cu capac, capac cu cupă... Ce beznă
eternă! Ai grijă la şevalet. E de import, din Suedia. M-a costat zece portrete, la vremea
lui... Am obosit, hai să căutăm o băncuţă sub un liliac, la vreo poartă, să-ţi cânt romanţe
violet, încălecate pe-un sonet.
SOPHIA: Eşti nebun, vrei să ne latre dulăii? Mai bine, aşează-te uşurel pe valiza asta de
muşama, cât să-ţi tragi sufletul; dup-aceea o pornim din loc, tropa-trop... Ţi-ai revenit?
SILVIAN: Aproape. N-am mers la picnic, pe jos, nici când eram pistilul boemei şi n-
aveam bani de autobuz, d-apoi acum... Sper să nu ne rătăcim... Cunoşti, cum se cuvine,
drumul?
SOPHIA: Ca-n palmă. Atenţie, acum ocolim o movilă de pietriş. Uşor, uşurel... dă-mi
mâna, nu fii încăpăţânat.
SILVIAN: Să luăm o birjă, un “du-m-acasă-măi-tramvai”... să facem o bătaie cu flori la
şosea, ca pe vremuri!
SOPHIA: Am participat vreodată la vreo bătaie cu flori, la şosea?!
SILVIAN: N-are a face dacă nu-ţi mai aminteşti, dar e frumos... E de nedescris, nu-i
aşa? Spune-mi că nu...
SOPHIA: Ai grijă să nu calci în vreun noroc de potaie... Sigur că e frumos, Silvian, dar
am auzit că, odinioară, numai bogătaşii îşi puteau permite asta... plozii şcoliţi, la Paris, ai
marilor magnaţi.
SILVIAN: “La Paris, în lupanare de cinismu şi de lene...” Nu-mi amintesc să fi fost
vreodată săraci, nici măcar un minuţel... Am fost, iubire?
SOPHIA: Sigur că nu, numai că uneori (şi asta mai tot timpul de când te cunosc) am
cam răbdat de... (urmează o înşiruire de maxim 42,9 cuvinte).
SILVIAN: Extraordinar, n-am simţit! Am impresia că ne-nvârtim într-un cerc superb...
Mai avem?
SOPHIA: Tine puţin şevaletul, să-ntreb pe cineva. (tare) Nu vă supăraţi, mai este mult
până la... Aha, nu sunteţi din zonă... şi atunci ce căutaţi pe aici? Aha, v-aţi rătăcit şi
dvs., înţeleg, ce mai înţeleg... fii dom-le solemn, ce cauţi matale nu e în judeţul ăsta, nu
e în ţara asta, nu e în continentul ăsta... de unde să ştiu eu unde e, ştiu numai că nu e şi
pace... Întreabă şi matale vreun paznic de seară, ce-a oprit ca să-ţi ceară să-şi aprind-o
ţigara şi te-a văzut lăcrămând...
SILVIAN: Lasă-l Sophia, înţeleapta pământului, cuminţenia lui, nu te pune cu
neconfirmaţii ăştia neîngropaţi că nu ştii ce reacţii adverse pot să aibă, lasă-l... Cunosc
eu drumul, de-acum încolo, lasă-l încolo de ignorant, spune-mi numai când ajungem
lângă un chioşc, verde-pistruiat, pe dreapta.
SOPHIA: L-am şi lăsat acum zece minute, în spate... Gata, am ajuns în dreptul
indicatorului, suntem salvaţi. Intrăm pe cărăruie.
SILVIAN: Şi eu care credeam că n-am trecut nici măcar de Eternitatea... Linişte, prea
multă linişte... De când îl cunosc, n-a fost oraşul ăsta mai liniştit, nici când a fost furnalu’
şase nouă luni şi patru zile în reparaţie capitală.
SOPHIA: Ţi se pare. “Uneori când zgomotul nu mai încape cu burtoşenia lui în urechile
noastre se face ţâr şi se aruncă ca o fecioară disperată, de pe turnul de televiziune,
direct în mijlocul Dunării...”
SILVIAN: Frumos, frumos. Lasă-mă să ghicesc... Fănuş Neagu, nu-i aşa?
SOPHIA: ...Tu, când erai imberb şi pe jumătate cerb.

Scena 6

SILVIAN: Ce drumuri drepte, ce drumuri drepte... nici măcar o gropiţă două acolo, de
poftă... chiar au asfaltat, nemernicii, toată pădurea?!
SOPHIA: Aproape; în unele locuri au pus şi parchet stratificat care scârţâie, dacă simţi...
Avem un primar de nădejde, bun de pus la rană şi murat la vană... Ce-a promis a făcut,
plus unele chestii suplimentare. Să fie şi la noi “Nebunie de moment, mai ceva ca-n
Occident!” Tomberoane şi marcaje emailate la fiecare stejar mai acătării... Ramuri
numerotate şi etichetate vizibil, vulpi purtătoare de GPS... Stai aşa, să aştern pătura
asta veche... Ajută-mă, domnule, ce caşti gura? Nu-ţi mai place aventura?!
SILVIAN: Permiteţi să raportez! Vreau acasă, domnule general Drepteanu. Vreau să fiu
lăsat la vatră sau cu capul dat de-o piatră... Nu cântă nicio pasăre, măcar de poftă, nici
măcar cucuvaia drăgăstoasă... Asta nu e pădurea mea şi o dau la cine-o vrea... E prea
deşteaptă şi frigidă pentru mine... M-am săturat. Gata, mi-ajunge. Strânge tot, Sophia,
ne întoarcem! Definitiv!
SOPHIA: Răbdare şi tutun. Am plătit deja taxa fabuloasă de intrare... crezi că arunc cu
banii după trotinete de pisici? Nu te mai agita, puiule, că mă enervezi... Ajută-mă!
SILVIAN: Nici mirosul nu mai este cel pe care-l cunosc. (se aude un clopoţel stingher,
răsturnat din greşeală, de Sophia) Ce sună, adorato?
SOPHIA: O capră rătăcită, gen cafea cu lapte.
SILVIAN: Măcar atât, hai s-o prindem şi s-o rugăm să ne dea nişte lapte, să-şi păstreze
pentru dânsa cafeaua... Urăsc apa plată leşinată.
SOPHIA: Domnişoara cred că este de altă părere. E mai mult un ied lipsit de experienţa
generozităţii spontane. Gata, aşează-te maestre Papă-lapte-cât-şapte!
SILVIAN: Nu-ţi bate joc... Ce faci?! Ah! Ce scârbos!... Ce-ai turnat peste mine?
SOPHIA: Lucru manual, frunzele tale de hârtie... Cele de aici, le-au tocat omizile
vajnice. Trebuie să suplinim cu ceva prohibiţia asta de natural; un om deştept îşi creează
singur comodităţi, spre ciuda semenilor săi lipsiţi de imaginaţie. Vezi ce foşnet plăcut au,
mai ceva ca cele originale... un mic efort de imaginaţie, doar eşti artist, ziua vesel
noaptea trist. Intră odată în joc că mă enervezi... Întoarce-te. Trebuie să-mi schimb
bluza. Sunt toată o apă sărăturoasă de la fiţele tale.
SILVIAN: Şi eu un pământ flămând.
SOPHIA: Ridică-ţi fundul, pământule, să-ţi pun coperţile astea groase, să nu ţi se
răcească ouţele... Spune ceva.
SILVIAN: Le-ai cărat şi pe ele până aici? Ce cacealma... sunt mut... Să ne-ntoarcem
Sophia, cu orice preţ... Cheamă un taxi! Ofer venitul minim garantat... Adjudecat!
SOPHIA: N-am semnal nici măcar de sămânţă. Odihneşte-te puţin. Eşti prea agitat. Ia-ţi
calmantele.
SILVIAN: Ajutor! Ajutor!... Nu crezi că ar fi trebuit să răsune “Ajutooor! Ajutooor!”...
Nici măcar un ecou de serviciu nu există în groapa asta... Unde m-ai adus, femeie atee?
SOPHIA: La picnic, în pădurea Gârboavele, aşa cum a fost comanda... Voiai şi lăutari?
SILVIAN: Mă predau.
SOPHIA: În sfârşit. E cazul să aşez şevaletul. Te simţi în stare să pictezi?
SILVIAN: De ce n-aş fi... De-obicei, pictorii îşi intitulează tabloul după ce-l termină. Eu
o să fac invers, îi voi pune numele înainte de a-l fi început.
SOPHIA: Şi ce nume îi vei pune, botezătorule, dacă nu sunt cumva prea indiscretă... Să
nu-l denumeşti Rod IV, Echilibru instabil, Metamorfoză, Geneză, Maternitate sau alte
bazaconii de genul ăsta răguşit.
SILVIAN: Ştii doar că n-am obişnuit niciodată... Tabloul ăsta se va chema “Picnic
nocturn pe-o gramatică veche”... cum ţi se pare?
SOPHIA: Mişto, foarte mişto... sper ca pictura să fie la înălţimea măcar a jumătăţii
titlului.
SILVIAN: Tomo! Adu-mi paleta si pensulele!
SOPHIA: În rucsac nu e nici urmă de ele... nu cumva trebuia să le pui tu, stăpâne?
SILVIAN: Fără panică, muzo... Pictez direct cu cuţitul.

Scena 7

SOPHIA: Îţi spune ceva cuvântul labirint? Dar Thezeu?

SILVIAN: Canci... Exact ce-ţi spune şi ţie, adică nimic.
SOPHIA: Dar cuvântul sorginte?
SILVIAN: Exact ce-ţi spune şi ţie Kunta Kinte, Ada Kaleh şi Trapezunt... adică mi-e
foame, sunt hărtănit de foame, vreau să bag ceva la ghiozdan.
SOPHIA: Bingo. Serveşte-te, înălţime!
SILVIAN: Lasă măslinele, sarmalele, mezelurile, ghearele şi grătarele... Cozonac,
cozonac avem?
SOPHIA: Este... e puţin fărâmiţat, de la transport, dar are un gust... Câte porţii doriţi,
înălţime?
SILVIAN: Toate.
SOPHIA: Nu-ţi fac bine: dulcele, săratul, amarul, acrul, picantul... în rest poţi să
consumi tot ce doreşti.
SILVIAN: Ce ofertă! În cazul ăsta, aş dori o cărămidă de teracotă puţin mai arsă şi
nefăcută în interior... nu sunt şi pictorii oameni?! ...Sophia, de ce mă frămânţi? Ce-ar
mai putea să-mi mai facă rău în afară de tine?
SOPHIA: Eu?! Întreabă-i pe doctori de ce te frământă, nu pe mine, silitorule. Bacalbaşa
te vindecă din cuvinte sau te poate lămuri urgent, dacă să-ţi faci sau nu cavoul cu
ciment. Din partea mea...
SILVIAN: Niciun artist nu poate crea ghiftuit... Fă-mi un sandviş cu busuioc, dă-mi un
boţ de colivă, aprinde-mi o lumânare de seu şi hai să ne reculegem forţat. N-am mâncat,
n-am băut, să mi se dea prosop... Vrei să mă rog în genunchi pentru un pahar de vin
roşu?
SOPHIA: Suc.
SILVIAN: Ai dreptate, da; suc de vin roşu ca stimulent pentru creaţia mirobolantă ce se
va naşte sub ochii tăi de peruzea. Primele tuşe sunt mai grele, restul vine de la sine ca
fumul de la uzine... N-am pornire.
SOPHIA: Un singur pahar, promiţi?
SILVIAN: Pace nouă, pace vouă, pace mie, pace ţie, cititorule... clondirul şi stacana e în
mâinile tale, n-am de gând să mă lupt cu o femeie care e în stare să ucidă pentru
principiile nefaste ale altora... Toarnă posesivo!
SOPHIA: Un singur pahar. Atât. Nu insista inutil.
SILVIAN: Mda... Ştii de ce îmi pare rău cel mai mult?
SOPHIA: Categoric.
SILVIAN: De unde ştii? N-am mai discutat cu nimeni despre problema asta.
SOPHIA: O femeie ştie întotdeauna de ce îi pare rău bărbatului vieţii ei.
SILVIAN: Hopa, s-a întărit pustia... Pianista mea ochelaristă şi cu ţâţele până la
genunchi, habar n-avea.
SOPHIA: Aici ar trebui discutate două aspecte esenţiale. Unu, nu s-a stabilit, încă, dacă
respectiva era chiar femeie şi doi... nu cred c-ai fost chiar bărbatul vieţii ei agitate.
SILVIAN: Te asigur că era dotată cu tot ce trebuie. Caroseria ei era în regulă.
SOPHIA: Tot la fel de bine vedeai şi atunci? Şoimule! La câte săptămâni, după ce-a
plecat, ţi-ai dat seama că eşti părăsit şi neisprăvit?
SILVIAN: Lasă-mă, am fost pedepsit destul pentru că mi-am bătut joc de adevărata
dragoste... şi acum am unghiile roase... Am plecat de atâtea ori de lângă tine până n-am
mai avut unde să mă întorc...
SOPHIA: Bine, cel puţin, că recunoşti.
SILVIAN: De câte ori ne certam, îmi luam valiza scorojită cu care făcusem armata şi
mă-ndreptam spre staţia de troleibuz. Ştiam că n-apuc să cobor scările şi îţi şi auzeam
saboţii troc-troc biciuind treptele... O făceam pe niznaiul, până nu mă apucai de cămaşă
cu mâinile tale mici şi nu îţi cereai disperată iertare... Cât de greu mă lăsam înduplecat,
dar întotdeauna împăcările noastre, de fapt mai mult ale tale, făceau toţi banii. După
sunetele pasionale care răzbăteau printre ziduri, tot cartierul ştia când ne iubim şi când
nu... o ghiceam după cum îmi dădea rest, la ţigări şi ziare, matroana de la tutungerie.
De câte ori îmi evita privirea, ştiam c-am făcut-o de oaie faţă de tine şi imediat o tăiam
până la piaţă să cumpăr, cu ultima sută, de la vreo băbuţă îmbrobodită, câte o căldare
cu flori proaspete, de grădină...
SOPHIA: Bujori, margarete, ochiu’ boului amestecat cu tufe de busuioc, gălbenele
amestecate cu gherghine... toată gama. Cel mai mult îmi plăceau...
SILVIAN: Gherghinele, bineînţeles!
SOPHIA: Bujorii... bălţaţi... N-ai nimerit-o. Mai trage o dată.
SILVIAN: Mă rog, ştiu că adori să mă contrazici... Partea bună e că, totuşi, ţi le luam
periodic ca să cunoşti şi tu părerea de rău a dobitocului greşitor, aflat în ţarcul tău
drăgăstos...
SOPHIA: Ce-a fost, a trecut... Ce rost are să arăm amintirile cu brăzdare banale, de
cuvinte?
SILVIAN: Are, ca să nu uităm că a existat odată ceva adevărat între noi... Ultima dată
când mi-am luat, hotărât, valiza de lemn am reuşit să ajung până în stradă... Mă miram
de ce, încă, nu m-ai ajuns, credeam că nu ţi-ai găsit saboţii. Am rărit paşii, atât de mult,
încât mi-a trebuit aproape o juma de ceas să ajung până la staţia din faţa blocului.
Nimic. Nimeni nu se mai grăbea să mă întoarcă din drum... “Proasta” de Sophia se
înţelepţise... În staţie, m-am aşezat cuminte pe băncuţă şi am aşteptat să treacă primele
două troleibuze fără să mă urc, apoi alte treizecişinouă până s-a făcut beznă... Nu
cunoşteam pe nimeni în oraşul acela monstruos, în afară de profesoara aia nasoală care
accepta să-mi pozeze nud. Mai aveam douăzecişicinci de bani în buzunar şi atunci am
sunat-o... doi, şapte, şapte nouă... şi acum îmi mai aduc aminte numărul ăsta blestemat
compus din şase cifre, mai bine nu l-aş fi ştiut niciodată... (un accelerat trece zgomotos,
biciuind cu lumini orbitoare)
SOPHIA: Nu mă acuza. Tot timpul ai făcut ce-ai vrut. Ai vrut să fii liber, te-am lăsat să
fii liber, n-am vrut să te leg cu nimic. Ţi-am respectat dorinţa, chiar şi-n dimineaţa
aceea...
SILVIAN: Nu, nu trebuia să m-asculţi. Ai greşit... Toate femeile care nu crâcnesc,
greşesc împotriva naturii. Trebuia să fii mai deşteaptă decât spiritualul, nenorocitul şi
arivistul de Silvian Fântănaru. Trebuia să-mi faci o fată şi apoi să îmi dai papucii...
egoisto!

Scena 8

SILVIAN: De ce nu vrei să-mbătrâneşti?

SOPHIA: Iaaar?! Unde te crezi, la Inchiziţie?
SILVIAN: Ce, credeai c-ai scăpat aşa de uşor? ...Scrie aici o declaraţie, semnează şi
pune data. Mărturiseşte odată, vrăjitoareo!
SOPHIA: Mi-am propus să mă păstrez proaspătă pentru momentul răzgândirii tale.
Trebuia să am şi eu un atu zdrobitor în faţa rivalelor de tot soiul, care credeau că le
aparţii definitiv. Voiam să savurez, pe deplin, momentul triumfului meu, aşa că am
purces, chiar de a doua zi, la această aproape imposibilă acţiune de autoconservare... Nu
a fost uşor, crede-mă. Am studiat aproape tot ce se putea studia despre această temă.
Un an şi jumătate am stat printre tot felul de tomuri ezoterice, vechi de când lumea,
cărora le cădeau filele de nefolosinţă. Bibliotecarele practicante credeau că-mi pregătesc
doctoratul şi mă alimentau, pe furiş, chiar şi cu pergamentele mucegăite aflate în fondul
secret al instituţiei. Eram pregătită psihic să-mi menţin fizicul cam cinci-şase ani
neschimbat; am alergat intens ca o maratonistă, am flămânzit, am urmat terapii
naturiste şi leacuri băbeşti... m-am ferit de soare ca de cel mai aprig duşman.
SILVIAN: Sper că n-ai făcut urinoterapie? Ai făcut?
SOPHIA: Cred c-am mâncat şi cărăbuşi ca să mă menţin şi tot soiul de carcalaci... de
unde era să ştiu că îţi trebuie un timp de gândire atât de îndelungat. Când te-am
cunoscut, păreai că ştii ce vrei. Acum...
SILVIAN: A meritat? Spune-mi, a meritat?
SOPHIA: Nu urla... Tu ce zici? A meritat?
SILVIAN: Din punctul meu de vedere sau al tău?
SOPHIA: Per ansamblu, în cazul în care eşti capabil de o sinteză radicală.
SILVIAN: Ştiu şi eu... Eşti un caz unic. Întotdeauna ţi-ai adorat corpul şi se părea că
practici un adevărat cult faţă de el... Parcă te-ai încuiat într-o capsulă transparentă a
timpului şi mi-ai dat o dublură a cheii... Incredibil... Ce poate face dragostea dintr-o
femeie cu voinţă... Fenomenal, eu am devenit o rugină şi tu arăţi ca un trandafir
proaspăt tăiat, scos de la frigider... Mi-e şi frică să te ating, ca nu cumva să ţi se
risipească petalele, d-apoi să te privesc cu ochii ăştia obosiţi... Eşti reală, Sophia? Nu eşti
reală, nu-i aşa?
SOPHIA: Sigur că sunt reală, nu vezi că stau lângă umărul tău pe pătură şi consum, cu
prudenţă, cozonac... De ce să nu fiu reală? Ce, tu nu eşti real? Gramatica asta pe care
stăm, nu e reală? Picnicul ăsta excentric nu e real? Sentimentele tale nu sunt reale?
Culorile cu care ţi-ai mânjit manşeta cămăşii de damasc nu sunt reale? Aerul încremenit
dintre gândurile noastre nu e real? ...Totul (cu o mică excepţie) e real. Totul.
SILVIAN: Te-am prins. Care este excepţia? Decartează!
SOPHIA: Sunt ca o carte deschisă, Silvian, în mâinile tale savante şi atotputernice.
Trebuie doar să mă citeşti... Erai doar expert în psihologia şi problemele cuplului.
SILVIAN: Aiurea. Mimam. Niciodată n-am fost expert în ceva, poate doar în încurcături.
Cel mai bine mă pricepeam, în tinereţe, să fac toate tipurile de noduri marinăreşti pe
care habar n-aveam dup-aceea să le desfac şi le pasam viclean, celorlalţi, să se descurce
şi să le descurce.
SOPHIA: Nodurile astea marinăreşti ţi-au complicat şi răscomplicat viaţa. Uită-le...
Odihneşte-te puţin... Să ascultăm cântecul sublim al privighetorii.
SILVIAN: “Veniţi privighetoarea cântă/ Şi liliacul e-nflorit!” Nu aud decât sunetul unui
closet care se trage singur... aoleu, au împânzit şi cu chestii infernale de-astea pădurea
noastră? Animalele... (scuze animalelor, nu era vorba despre voi!) Vinde-mi secretul tău,
nemuritoareo... zeiţă.
SOPHIA: Nu tulbura Sublimul... Ascultă privighetoarea. E perfectă... Perfecţiunea
întruchipată într-o nucă cu cioc.
SILVIAN: Ai febră... Delirium tremens... Nu există nicio privighetoare, nici măcar una
mecanică.
SOPHIA: Acceptă, dacă nu există nicio privighetoare atunci nu exist nici eu.
SILVIAN: Am de ales? Exişti au ba?! ...Parcă aud ceva... Aşa sună o privighetoare?
...Săraca, cât de mult se străduieşte ca să ne facă s-o ascultăm... E desăvârşită ca tine...
Desăvârşită.
SOPHIA: De când am întins pătura, se tot străduieşte să-ţi atragă atenţia, dar tu n-ai
avut urechi decât pentru sâsâielile tale... O mai auzi?
SILVIAN: Sst! Aşa sună o privighetoare?! ...Din ce în ce mai tare şi mai clar... dac-aş
putea s-o pictez... E ascunsă în frunzişul des... cum aş putea să pictez ceea ce este
ascuns?
SOPHIA: Trebuie doar să începi, cântecul te va îndruma să desăvârşeşti ceea ce este
evident. Ascultă-l!
SILVIAN: Ajută-mă să mă ridic... Am o poftă nebună să pictez, o poftă adevărată cum
n-am mai simţit de ani. Trebuie să prind momentul ăsta, zeiţă, ca pe ultimul personal,
care mă poate duce înapoi la clipa în care te-am părăsit ca un tembel... Totul se va
schimba, de-acum înainte, totul se va schimba... în bine bineînţeles.
SOPHIA: Sigur, cum altfel... Pictează!
SILVIAN: Spune-mi secretul tău, Sophia, altfel îmi pierd minţile, înnebunesc!
SOPHIA: Dacă ţi l-aş spune, nu ar mai fi secret. Nu pot să risc să te pierd definitiv,
taman acum când cred că am reuşit să te fac să mă iubeşti cu adevărat. Nu, Silvian.
Concentrează-te exclusiv asupra pânzei goale că doar nu eşti Napoleon!
SILVIAN: Mda... Ce să mai faci cu o rablă depăşită chiar şi pentru programul Rabla...
Părăseşte-mă odată pentru totdeauna, cât încă nu ţi s-a topit tot creierul. Meriţi şi tu să
fii fericită, măcar în culise. Caută-ţi un ucrainian cu geacă de piele şi şosete albe...Te
dezleg, trezeşte-te.
SOPHIA: Trezeşte-te tu... Pictează! ...Pictează!

Scena 9

SOPHIA: Tună.
SILVIAN: De ce m-ai scos din spital? Ca să admir splendoarea naturii?
SOPHIA: Vrei să ne întoarcem? Ne... Ce preferi?
SILVIAN: Dă-mi puloverul roşu să deşir un fir, ca să fiu în ton cu tine. Ne adăpostim în
cort. Am luat cortul, nu?
SOPHIA: Bineînţeles... partea proastă e că nu e decât de o singură persoană, de fapt
pentru o jumătate de persoană, pentru un chinez băgat în geamantan, cu de-a sila...
Sigur, nu vrei să ne-ntoarcem?... Mi-a picurat pe obraz. Va fi o ploaie fierbinte,
fierbinte...
SILVIAN: Aş fi preferat o noapte fierbinte-fierbinte. Mă mănâncă fundul de la gramatica
asta scorţoasă. S-au adunat furnicile sub ea... Strânge mâncarea asta. Gata. E prea
multă, m-am săturat deja cu pastilele. O s-o împărţim, la întoarcere, cerşetorilor ăia
simulanţi de lângă Sf. Lazăr. (Am vrut să-i dau odată unuia dintre ei o sacoşă cu haine
curate, de pomană, în sâmbăta morţilor şi m-a refuzat politicos. Zice: “Dacă le îmbrac pe
astea, gagiule, m-am ratat definitiv. Nu mai impresionez nicio vădană simandicoasă să-şi
deschidă poşeta”... Ăştia artişti, nu eu!) ...Ce ţi-au spus doctorii? Am dreptul să ştiu.
SOPHIA: Ce ţi-au spus şi ţie... că te vei face bine, dar trebuie să ai multă răbdare...
aproape nemăsurată şi fără excese. Trebuie să te odihneşti sistematic.
SILVIAN: Rahat cu prune! Toţi mă trataţi ca pe un copil al destinului... Am dreptul să
ştiu ce se va-ntâmpla cu mine peste o zi, peste o lună două, trei... Cât?
SOPHIA: Vrei să pictezi în ploaie? Te priveşte. Cel puţin, lasă-mă să ţin folia asta
deasupra... Dacă nu ţii la tine, ţine măcar la nenorocita asta de pânză care vrea să se
nască cu orice preţ... egoistule. Întinde bine culorile, să nu curgă.
SILVIAN: Dacă nu ţineai atât la trupul tău superb, ai fi putut şi tu să naşti pe masa de
fier a maternităţii, ca nefericita asta crăcănată pe prăfuitul şevalet suedez... Apropo, n-
am dat pe el zece portrete ci l-am primit moacă de la unu’ care s-a lăsat de meserie şi s-
a turat în străinătate, la braţul plin de coliere al unei babete franţuzoaice.
SOPHIA: Cine are căderea să judece? Toţi facem alegeri... mai mult sau mai puţin
inspirate. Un artist supravieţuieşte timpului necruţător prin opera să nemuritoare.
SILVIAN: Gargară! Lasă-mă cu prostiile astea, cu vrăjelile de doi bani găuriţi, rostite de
critici la vernisaje, cu gândul teleportat doar la salamurile şi ţuica de prune care aşteaptă
întinse în camera alăturată... Un artist supravieţuieşte doar dacă se vinde cui şi când
trebuie. Punct!
SOPHIA: Cine hotărâşte asta? ...De ce tocmai eu să mă sacrific, Silvian? Nu s-a găsit
niciuna, din legiunile pe care le-ai sedus, să-ţi satisfacă cererea insolită? Niciuna? Ori,
poate n-ai fost tocmai bun de sămânţă... Ai fost?
SILVIAN: Dar tu?
SOPHIA: (plânge)
SILVIAN: Şi tăcerea e un răspuns. Chiar tună... acum simt şi eu picăturile de ploaie
fierbinţi pe obraji... “Privighetoarea tace mâlc în adâncul scorburii ca o călugăriţă
fierbinte în cochilia ei de ispite.”
SOPHIA: Fănuş?
SILVIAN: Nu. Eu, acum... Cât, cât mai am de trăit? Cât mi-a dat imbecilul ăla cu
barbişon? Spune!
SOPHIA: Schimbă tonul... Auzi privighetoarea?
SILVIAN: Credeam c-a ieşit din tură... A, şi-a diversificat şi repertoriul... Acum seamănă
mai mult cu o ciocănitoare cu cască de protecţie, ciocănitoarea Woody Woodpecker Show
dansând pe o sârmă ghimpată de foc!
SOPHIA: Silvian!
SILVIAN: Woody!
SOPHIA: Silvian!
SILVIAN: Woody! Woody! Woody!
SOPHIA: Mă înnebuneşti! ...Unde te trezeşti, în codru?!
SILVIAN: (o imită cu satisfacţie pe Woody – ciocănitoarea buclucaşă)
SOPHIA: Încetează! Poate te recunoaşte cineva.
SILVIAN: Mama Dolores... Of, of şi-un pantof/ Fără talpă, fără toc!
SOPHIA: Nu mă lua în căruţă.
SILVIAN: Dacă nu pot să te iau altfel... Ridică lanterna! De ce-ţi tremură mâna?!
Luminează colţul ăsta, mai sus, da... Ce zici? E aproape gata, nu? Unde te gândeşti?
...Să ştii că îmi porţi noroc. Demult n-am mai fost atât de rapid şi atât de stupid. E un
semn de eliberare, nu? ...Ce bine miroşi, ca o sălbăticiune udă şi cu ochii miraţi.
SOPHIA: Termină. Poet trebuia să te faci. Orator.
SILVIAN: Eram sigur că mi-am ratat cariera. Bufon. Poet-bufon în cădere liberă. N-aş
mai fi cheltuit atâta bănet pe culori. Un pix tocit şi o limbă vânătă ar fi fost suficiente...
M-ai mai fi iubit dacă aş fi fost poet?
SOPHIA: Sincer? Nu. Nu pot să iubesc decât bărbaţi care gândesc, reacţionează şi se
exprimă prin imagini... De asta nu am mai fost de găsit atunci când ai încetat să pictezi.
Nu suportam ideea de a mă însoţi cu un tip previzibil, care se duce şi se întoarce ca
robotul de la un birou oarecare... De asta am şi aşteptat atâta timp până ai dat semne
vitale de revenire, de ascensiune.
SILVIAN: Dac-ai ştii cât de mult te-am căutat. Eram înnebunit de dispariţia ta
misterioasă. Sincer. Credeam că te-ai sinucis ca o proastă care s-a culcat într-o odaie cu
tone de crini înfloriţi, că ai murit fulgerător, fără semnalizare, dând colţul ca o maşină
care a ieşit tâmpă din decor; fel şi fel de gânduri nebuneşti şi absurde mi-au trecut tot
intervalul ăsta prin minte...
SOPHIA: Numeşti separarea noastră “interval”?
SILVIAN: Ce sinonim preferi? Prăpastie? Alunecare? Beznă? Uitare? Fisură? ...Falie?
SOPHIA: Fazan!... Ai jucat vreodată Fazan?
SILVIAN: Mă tem că da... tot timpul singur... Mulţumită?!
SOPHIA: Aproximativ.

Scena 10

SOPHIA: Strângem tot. Furtuna care se apropie nu pare o glumă... Grăbeşte-te, Silvian!
SILVIAN: Mai am doar câteva detalii şi gata.
SOPHIA: O să fie prăpăd, măcel... Mişcă-te odată, strângem.
SILVIAN: Ştii doar că nu-mi place să las lucrurile neterminate. Nici măcar nu pot să iau
tabloul ăsta cu mine, e prea ud şi o să se distrugă culorile.
SOPHIA: Lasă-l aici. Îl învelim bine, îl ascundem în scorbura asta şi mâine, cum se
ridică soarele, ne întoarcem să-l termini.
SILVIAN: Dacă-l găseşte cineva?
SOPHIA: Da, un urs gunoier, îndrăgostit de creaţiile tale, admiratorul tău secret...
Suntem în extra sezon, nici măcar pădurarul nu trece prin zonă, că nu mai are pe cine să
ciupească de lovele.
SOPHIA: Mi s-a făcut pielea de găină. Fulgeră.
SILVIAN: Cred că furtuna asta e doar în capul tău. Nu se mişcă nicio frunză. Să mai
rămânem. Rămânem. Sunt plin de inspiraţie ca un crenvurşti burduşit cu soia. Muştarul
îmi mai lipseşte şi microundele... De ce să plecăm tocmai acum când am atâta inspiraţie?
Spune!
SOPHIA: Am semnat pentru tine, când te-am scos din spital pe răspunderea mea... Nu
vreau să-mi risc libertatea. Fii înţelegător!
SILVIAN: Pe mine m-a întrebat cineva ceva? Nu sunt un obiect... sunt o legumă. O
legumă!
SOPHIA: Da, o ciupercă uriaşă de o sută de kile, atinsă de radiaţii... Eşti mulţumit?
Calmează-te. Cooperează. Ultimul lucru de care am nevoie în pustietatea asta, din
partea ta, e o criză spontană de personalitate... Fii înţelegător, Silvian!
SILVIAN: Sigur, ne întoarcem mâine? Nu mă minţi, Sophia, nu?
SOPHIA: Doar mă cunoşti. Hai cătinel, cătinel.
SILVIAN: Ticălosul... Mă simt de parcă mi-aş fi abandonat propriul copil, copilul nostru
pe care nu l-am avut niciodată. Auzi, ce idee... în scorbură. O să-i fie o groază nespusă
când vor începe să urle prin preajmă toate fiarele alea flămânde şi mirositoare de la
grădina zoologică de peste drum.
SOPHIA: Trebuie să ne învăţăm copii să crească singuri, în păduri, în mlaştini, pe
câmpuri, pe unde apucă... Asta e cea mai bună educaţie pe care ne putem permite să le-
o dăm.
SILVIAN: Frumos. Dacă aşa ar fi făcut (spartano!) şi maică-ta, poate că acum n-am mai
fi stat de vorbă atât de lejer ci cumva printre gratii.
SOPHIA: De unde ştii că mama ori tatăl meu drag a procedat altfel?
SILVIAN: Bănuiesc. Nu putea să crească o floare atât de frumos şi de sprinten fără
niciun grădinar conştiincios... Trebuie ca măcar unul dintre părinţi să se arate mai
prevăzător, mai cu bostanul pe umeri, mai responsabil faţă de odraslele pe care i le
încredinţează Cerul... şi pe urmă, progeniturile nu sunt cumva oglinda noastră? Vom fi
judecaţi, la sfârşit, nu numai după vorbe ci şi după abandonuri... Chiar lăsăm tabloul
aici?! ...Vorbeşti serios?
SOPHIA: Uită-te şi tu la alcătuirea mea. Nu pot să te car în spate, plus ditamai
paporniţa, plus tabloul pe cărările astea special întortocheate.
SILVIAN: M-ai convins, delicato. Lasă-mă pe mine aici, să fiu devorat de lupii împuţiţi
dar ia tabloul ăsta nepreţuit cu tine. Gândeşte-te la el ca şi la copilul... nostru. El va duce
mai departe numele meu. Stabileşte-ţi clar ordinea priorităţilor şi respectă-mi dorinţa...
ar putea să fie chiar ultima.
SOPHIA: Şantajistule, eşti penibil, oricând mai poţi face o dublură... n-o să ştim despre
asta decât eu şi cu tine.
SILVIAN: Un secret pe care-l cunosc două persoane nu se mai poate numi, în niciun
caz, secret. O dublură n-are nimic în comun cu originalul. Nu e totuna dacă aş discuta, în
acest moment, cu dublura ta insipidă, inodoră şi incoloră... Nu pot să trişez, mai ales
acum... crede-mă!
SOPHIA: Dar asta ai făcut toată viaţa ta. Te-ai pocăit?! ...Tot timpul ai trişat.
SILVIAN: În viaţă, da şi pe faţă şi pe dos, în artă, nu... Chiar că vine tornada! Ce
răcoare teribilă s-a coborât... Am mâinile ca o gheaţă... Ce-ai înlemnit?! Înfăşoară-mă cu
pătura prăfuită... Brr, ce facem acum? Mi-e din ce în ce mai frig...
SOPHIA: Cum ce să facem? Fugim, ţinându-ne unul de altul, sau măcar încercăm.
SILVIAN: Ia-mă cu uşurelul, mi-au amorţit picioarele de tot... mă pietrific, Sophia, ca
Discobolul lui Miron.
SOPHIA: Dacă nu erai atât de intelectualizat cu termenii şi termenele tale am fi reuşit
să deschidem propria noastră fermă de melci codobelci... Mişcă-te şi lasă gălăgia!

Scena 11

SILVIAN: Am ajuns?
SOPHIA: Ai fi vrut tu, nici n-am ieşit încă din pădure. Ţine-te de mine să nu cazi într-o
viroagă.
SILVIAN: Într-o ce?!
SOPHIA: Într-o râpă, domnule... S-o luăm aşa agale pe lângă fuiorul apei.
SILVIAN: Săraca apă, de ce ţârâie ca un pisoar rablagit?... N-ar trebui să foşnească?
SOPHIA: Dacă te-ar băga şi pe tine într-o conductă şi, undeva, ţi-ar introduce un
robinet prin înşurubare siluită, aşa cum au băgat-o şi pe ea, nu ştiu dacă ţi-ar mai arde
să foşneşti ca în poveştile domneşti.
SILVIAN: Săraca! Ce bine că au asfaltat şi parchetat ai noştri pădurea Gârboavele,
dumbrava noastră minunată; ce grijulii ca nişte tătuci maimarii noştri, cu costume negre
ca nişte ciocli adânciţi de griji planetare, cu maşini negre ca nişte dricuri, cu limbi negre
ca nişte tăciuni...
SOPHIA: Numai gura aia păcătoasă, cu care ţi-ai alungat toţi prietenii, mai e de tine.
Văd că natura îţi face bine şi nici nu mai ceri aparatul ăla infernal să-l pui la gură... Ţine-
te, ţine-te bine.
SILVIAN: Bine, dar aici e un zid... Ce să caute un zid în pădure?!
SOPHIA: E un gard de beton armat şi uite, puţin mai încolo, e poarta de fier forjat.
SILVIAN: Pe ce se duc impozitele noastre... pe păduri îngrădite (fredonează) “Să
trăiască combinatul/ Că mi-a omorât bărbatul, / Că mi-a schilodit cumnatul/ Şi mi-a
întărit amantul...” Sophia!
SOPHIA: Ce?
SILVIAN: Ce frumos nume ai... Să nu mai luăm niciun mijloc de locomoţie până acasă.
Să ne ţinem aşa unul de altul ca două prune îngemănate şi să mergem până acasa
acasei, fredonând cântece dunărene, de mahala, până la stâlpul veşniciei, înfipt galeş în
buricul de unt al pământului.
SOPHIA: “Eu nu-ţi primesc paharul/ Iubite marinal/ Căci soarta mea îmi zice/ Că eşti un
cremenal...”
SILVIAN: “Ş-atuncea marinalul/ Mai scoate şi-un cuţit/ Şi-n inima fetiţei/ Adânc el i l-a-
nfipt...”
SOPHIA: Am ajuns.
SILVIAN: Fugi de aici, nici nu s-a terminat cântecul... Aşa repede?!
SOPHIA: Serios. N-ai auzit de teleportare?
SILVIAN: Ha! Lasă-mă.
SOPHIA: Cum să nu, cu dragă inimă. Te-am lăsat... Întinde-te, patul e chiar lângă tine.
SILVIAN: !!!

Scena 12

SILVIAN: Dă-mi o ţigară!

SOPHIA: Poftim... Poţi să iei tot pachetul. Bricheta e înăuntru... Să te-ajut?
SILVIAN: ...Chiar aşa grav sunt?!
SOPHIA: ...
SILVIAN: De asta mi-au dat drumul doctorii din spital... ca să mor acasă, nu-i aşa?
SOPHIA: ...
SILVIAN: ...Să nu se mai încarce în acte cu un decedat... nu?... În fiecare noapte, cât
am stat acolo, crăpa câte unul şi-l luau rudele în scaunul cu rotile până la rampa
ambulanţelor şi acolo îl băgau pe furiş în câte un taxi, cu pălăria pe ochi, ca şi când ar fi
fost adormit sau doar beat... Locul era eliberat rapid pentru următorul candidat
muribund. Spitalul rămânea curat ca lacrima, nu se încărca cu mortul şi ieşea cu bine la
apel (în statistici!) iar familia îndurerată evita costurile hazlii legate de morgă... Toată
lumea era mulţumită de manevră, bănuiesc, mai puţin destinatarul în cauză.
SOPHIA: Fumează... fumatul nu mai poate să-ţi facă niciun rău, nu mai poate să-ţi
dăuneze în niciun fel sănătăţii tale inexistente... N-am apucat să deschidem şampania la
picnic... Vrei s-o facem acum?
SILVIAN: ...
SOPHIA: Vrei s-o facem acum?
SILVIAN: ...
SOPHIA: Vrei s-o facem acum?
SILVIAN: Aparatul de respirat!... Cât de mult mă iubeşti? Repede! ...Pe o scară de la
unu la cinci.
SOPHIA: Nu te mai agita, respiră... Ce importanţă crezi că mai are? ...Lasă-mi mie
ţigara...
SILVIAN: Nac! Timpul de gandire a expirat... Cât de mult mă iubeşti? ...Unu?
SOPHIA: Bine c-am ajuns acasă... nu ştiu ce m-aş fi făcut printre tufele alea uscate de
ciulini...
SILVIAN: Nac! Unu virgulă cinci? ...Să ai grijă de tabloul umed pe care l-am ascuns în
scorbură... Îl şi denumisem cumva parcă... mai ştii? Nac!
SOPHIA: Linişteşte-te! ...Picnic nocturn pe-o gramatică...
SILVIAN: ... veche. Ce titlu de... Mi-e frig, foarte frig... adu toate păturile pe care le
găseşti în magherniţa asta şi înveleşte-mă ca pe un copil... ca pe fata pe care ar fi
trebuit s-o avem amândoi.
SOPHIA: Ce-ţi veni, ţârule? Linişteşte-te!... Acum, ţi-e mai bine? ...Silvian, mă auzi?
SOPHIA: Hai să jucăm Fazan... Începe tu.
SILVIAN: Capră!
SOPHIA: Răsucire!
SILVIAN: Repaus!
SOPHIA: Uscătură!
SILVIAN: Răsturnare!
SOPHIA: Restaurant!!!
SILVIAN: M-ai încuiat definitiv... Eşti singura femeie de care am vrut să fiu încuiat
vreodată. De fapt nu am ştiut niciodată cine e broasca şi cine e cheia, sau poate am fost,
amândoi, şi una şi alta pe rând... De ce ne risipim vieţile, ca nişte proşti? “Nu e păcat ca
să se lepede/ Clipa cea repede, ce ni s-a dat?” Am alergat toată viaţa asta, unul de altul,
ca nişte magneţi prea puternici care se resping pe de-o parte cu îndârjire şi... până la
urmă... tot... tot... tot...
SOPHIA: Mă mai auzi, Silvian? ...Silvian!!!
SILVIAN: Crezi că nu mi-am dat seama că ne-am învârtit tot timpul prin camera asta
goală şi că n-a fost vorba de nicio Gârboavele şi de niciun fel de picnic... Păcat de
gramatica aia inactuală. Avea nişte coperţi cum nu se mai fac în ziua de azi... Auzi la ea,
cărări de pădure şi luminişuri acoperite cu parchet care scârţâie. Ce glumeaţă... am
interpretat destul de credibil pentru un boşorog cu toane, nu? ...Du-te la teatru, nu e
bine să-l eviţi; din când în când mai apare câte un spectacol care-ţi poate sfărâma
calcarul depus pe inimă ori pe creier; chiar dacă în spectacolul ăla nu joacă decât unu’
îmbrăcat cu o pânză de sac şi, pe deasupra, mai stă şi o oră şi jumătate imobilizat pe o
targă... Păcat că nu m-au mai ţinut balamalele să dezvoltăm furtuna aia teribilă. Bum-
bum! Ce tunete, ce fulgere, ce interpretare dinamică aş fi abordat... Dacă aş fi avut
fantezia ta debordantă n-aş mai fi avut niciun fel de contracandidat în pictura
contemporană... crezi că nu ştiu cum scârţâie parchetul meu infect? Meritam, măcar
acum la sfârşit de stagiune, o plimbare adevărată, un picnic real nu unul de butaforie...
Cel puţin mâncarea a fost reală... şi cozonacul, puţin fărâmiţat dar în rest o nebunie...
Mâncarea adusă pe furiş, la uşă, de admiratorul meu secret, mahărul unei firme de
catering, singurul meu admirator dintre cei secreţi şi nesecreţi... Lasă-mă să trag cu sete
un fum, un singur fum.
SOPHIA: N-ar fi trebuit să-ţi spun dar mă sileşti şi oricum ştiu că nu mă mai auzi...
Mahărul ăla (aşa cum îi zici tu) nu eram decât eu care mă speteam sâmbetele şi
duminicile la nunţi ori la tot soiul de petreceri şi agape ca să pot aduna, la sfârşit,
resturile ori bucăţile pe care nu le atinsese nimeni, ca să-ţi fac acel coşuleţ tapetat cu
flori, care te ajuta să nu mori de foame încă o săptămână de zile sau cel puţin până în
ziua în care vei fi vândut măcar un singur tablou... Şampania este totuşi întreagă şi
neatinsă (nimeni n-a învăţat încă să bage un dop original de şampanie la loc!) şi am
primit-o de la un mire trist căruia îi fugise mireasa cu naşul mare, imediat după
strigare... Silvian!!!
SILVIAN: “Şi-atuncea... marinarul... mai scoase... şi-un inel...” Nimic nu a fost totul
decât o ceaţă... o pâclă... Auzi, auzi cum sună sirenele Mogoşoaiei, cât de cumplit?
Ridică-te din genunchi! Le auzi?! ...Ridică-te, n-auzi? ...Sst! Ascultă, ascultă cum se
grăbesc scrâşnind, excavatoarele, pe poarta cimitirului Cătuşa, să sape tranşeele... “Ce
ceaţă deasă, vai ce ceaţă deasă...” De ce coboară fumul ăsta gălbui în loc să urce ţanţoş
spre tavan?! Ridică-te, e indecent să discutăm acum cu seriozitate despre viitorul care se
duce pe apă, ţinându-se disperat de o canistră goală de plastic... Nu insista! Ridică-te,
am spus!
SOPHIA: Şi tabloul ăsta, nici tabloul ăsta pictat cu cuţitul de ochii tăi orbi nu a fost
real?... Spune Silvian! Mărturiseşte!
SILVIAN: “Şi-atuncea... marinarul... mai scoase... şi-un potir...” Sună-l pe prietenul
meu, teologul... spune-i că i-am găsit un ciubuc gras de făcut... Nac! ...Nac! ...Nac!
SOPHIA: Silvian! Silvian! Trebuie să vorbim, să comunicăm pe bune, am tot amânat, nu
ţi-am spus încă totul... Silvian, nu mă lăsa să vorbesc ca o proastă, să turui... Ascultă-
mă Silvian!... Silviaaan! Niciodată nu ţi-am purtat pică, uite pun mâna pe roşu... mă
crezi?! Dacă mă crezi, hai să jucăm încă o dată Fazan... îţi promit că, de data asta, te voi
lăsa să câştigi fără drept de apel... Silvian! Nu te prosti Silvian! Respiră! Fă ceva!
...Spune ceva, orice, numai spune ceva... Gata, mă dau definitiv bătută pe o scară de la
unu la cinci... Cinci, Silvian! ...Cinci! ...CINCI!!!

Scena 13

SOPHIA: Alo!... Să ştii că n-am avut puterea să-i spun. Nu... nu... Era atât de convins
că sunt tu încât, pur şi simplu, nu am avut curajul, nu am avut curajul să-i spun că nu
sunt tu... Da, acum s-a terminat... totul. Era previzibil deşi întotdeauna plecările de
genul ăsta ne iau prin surprindere... înţelegi da? Nu-ţi fă inutile procese de conştiinţă...
Termină. Ştiu cât de mult l-ai adorat şi că n-ai avut puterea să-l vezi cum se prăbuşeşte
în sine, ca o fântână care se surpă fără zgomot. Toţi ştim... Ştii cât de mult l-am iubit...
Înţelegi, da?! Înţelegi, Sophia? Spune-mi că înţelegi... repetă după mine... da?... da?
Mamă, spune-mi că întradevăr înţelegi! Spune-mi odată că mă înţelegi! ...Spune-mi!