Dezvoltare Socio-Emotionala Prescolari

CUM SĂ LE DEZVOLTĂM
PĂRINȚILOR INTELIGENȚA
EMOȚIONALĂ
Resurse de educaţie parentală destinate părinţilor
ai căror copii au vârste cuprinse între 3-6 ani
CUM SĂ LE DEZVOLTĂM
PĂRINȚILOR INTELIGENȚA
EMOȚIONALĂ
Resurse de educaţie parentală

destinate părinţilor ai căror copii
au vârste cuprinse între 3-6 ani
Acest material este destinat părinţilor care au copii de vârstă preşcolară (3-6/7 ani), care oferă răspunsuri pentru o
serie de provocări cu care cei mai mulţi dintre părinţi se întâlnesc în procesul de creştere a copiilor.
Acest program de învăţare a fost creat pentru a-i sprijini pe părinţi în procesul de dezvoltare a acelor abilităţi
sociale şi emoţionale, de care orice om are nevoie pentru a construi relaţii pozitive, sănătoase şi a atinge succesul
în viaţă. Este o sarcină dificilă pentru părinţi – zi de zi, indiferent de timpul disponibil sau propria stare emoţională,
aceştia sunt nevoiţi să recunoască emoţiile copiilor, să le înţeleagă, să aleagă acele mesaje de comunicare pozitive,
sănătoase, care să îi ajute pe copii. Acest lucru este posibil doar dacă între părinţi şi copii se construieşte o relaţie
puternică, în care ambii parteneri devin inteligenţi emoţional.
Astfel, prin utilizarea acestui material, părinţii primesc acele instrumente cu ajutorul cărora copiii vor învăţa de la
vârste mici să îşi gestioneze emoţiile de frică, furie sau tristeţe şi să construiască relaţii cu cei din jur.
În acest scop, programul oferă un set de instrumente educaţionale, având la bază cercetări validate ştiinţific, ce
cuprind atât informaţii teoretice referitoare la dezvoltarea copiilor în perioada preşcolarităţii, cât şi aspecte practice,
exerciţii şi recomandări privind situaţii cotidiene ce ar putea facilita dezvoltarea inteligenţei emoţionale a copiilor.
Toate exerciţile şi jocurile propuse sunt disponibile pentru părinţi şi pot fi descărcate ca fişe de lucru, pe care părinţii
le pot folosi în interacţiunea direct cu copiii.
Instrumentele de lucru se concentrează pe trei emoţii fundamentale, cu care copiii trebuie să înveţe să se descurce
în activitatea lor de zi cu zi: furia, frica şi tristeţea. Pentru fiecare dintre aceste emoţii, părinţi pot descărca informaţii
generale, recomandări de activităţi şi exerciţii specific.
De asemenea, accesând acest material, părinţii vor beneficia de activităţi şi instrumente de lucru menite să dezvolte
câteva dintre cele mai importante abilităţi sociale ale copiilor - interacţiunea cu alţi copii, gestionarea conflictelor şi
împărţirea jucăriilor sau a altor obiecte personale.
În plus, sunt disponibile recomandări generale pentru satisfacerea nevoilor de bază ale copiilor, precum şi pentru
facilitarea dezvoltării lor sociale şi emoţionale.
Materialul a fost dezvoltat în cadrul proiectului „T-PEI Teach Parents Emtional Intelligence”, finanțat prin programul
Lifelong Learning Grundtvig Multilateral, în cadrul căruia, cinci parteneri europeni și-au asumat un demers în vederea
sprijinirii părinților în a dezvolta acele competențe necesare creșterii unui copil echilibrat emoțional. Proiectul T-PEI își
propune să răspundă unei nevoi educaționale europene, aceea a lipsei, în rândul populației tinere, a competențelor
socio-emoționale, precum și a debutului acestui tip de educație la vârste cât mai fragede.
Proiectul este implementat cu sprijinul financiar al Comisiei Europene. Această publicaţie nu reflectă în mod
necesar viziunea Comisiei Europene, iar Comisia nu poate fi considerată responsabilă pentru modul în care aceste
informaţii vor fi folosite.
PARTENERI ÎN PROIECT
Organizația coordonatoare:
Salvaţi Copiii România www.salvaticopiii.ro
Organizații partenere:
Instituto de Formación Integral, S.L.U. (Spania) www.ifi.com.es
Orava Association for Democratic Education (Slovacia) www.zdruzenieorava.sk
Spoleczna Akademia Nauk (Polonia) www.san.edu.pl
Aahrus Social and Health Care College (Danemarca) www.sosuaarhus-international.com
CUPRINS
INTRODUCERE
Despre nevoile de bază ale copiilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 4
De ce au nevoie cel mai mult copiii preșcolari? . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 4
Lucruri simple despre a fi inteligent emoțional și social . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 8
PARTEA I
DEZVOLTAREA EMOȚIONALĂ A COPILULUI . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 11
Gestionarea emoţiei de FURIE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 11
Gestionarea emoţiei de FRICĂ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 18
Gestionarea emoţiei de TRISTEŢE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 25
PARTEA A II-A
DEZVOLTAREA SOCIALĂ A COPILULUI . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 31
Interacțiunea cu alți copii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 31
Gestionarea conflictelor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 34
Împărțirea jucăriilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 37
CUM SĂ LE DEZVOLTĂM PĂRINȚILOR INTELIGENȚA EMOȚIONALĂ 3

INTRODUCERE
Despre nevoile de bază ale copiilor
De ce au nevoie cel mai mult copiii preșcolari?
Preşcolaritatea este vârsta la care copiii au nevoie de părinţii lor pentru a funcţiona bine acasă și în
afara acesteia. Un element esenţial al acestui echilibru este modul în care copiii se dezvoltă social şi
emoţional. Vârsta preşcolară este momentul când copiii au nevoie de părinţii lor să îi înveţe cum să
relaţioneze cu ceilalţi, cu privire faţă de nevoile lor şi ale celorlalţi, cum să rezolve diversele situaţii sociale
cu care se confruntă zi de zi, cum să trăiască şi să exprime sănătos emoţiile de tristeţe, frică, teamă, furie fără
să-i rănească pe ceilalţi sau pe sine.
Nevoile fundamentale ale copiilor la această vârstă sunt:
1. Nevoia de securitate emoţională
2. Nevoia unui comportament previzibil și stabil al părinților lor
3. Nevoia de autonomie
4. Nevoia de atenţie, acceptare și validare.
Nevoia de securitate emoţională

Nevoia de securitatea emoţională a copiilor este satisfăcută atunci când părinţii acordă atenţie modului
în care se simt copiii şi reacţionează în diferite situaţii într-o manieră care îi ajută să înţeleagă ce simt şi să
înveţe modalităţi adecvate de exprimare a emoţiilor resimţite. Cu alte cuvinte, securitatea emoţională a
relaţiei dintre părinţi şi copii se traduce în nivelul de implicare al părinţilor în viaţa emoţională a copiilor lor.
Recomandări pentru părinți!

Cum puteţi construi o relaţie care să răspundă nevoii de securitate emoţională?
 Oferiţi copiilor zilnic momente de împărtă siguranţă şi intimitate emoţională. În timpul
şire în care să le povestiţi ce aţi făcut în ziua imbrăţişării se elimina un hormon – oxitocina
respectivă. Împărtăşirea cu copilul contribuie – numit şi “hormonul iubirii”. Este recomandat
semnificativ la creşterea sentimenului de ca îmbrăţişările să dureze cel puţin 20 secunde
siguranţă în relaţie. Spre exemplu, când pentru a permite eliberarea oxitocinei care
veniţi de la serviciu, povestiţi-i copilului ce aţi conduce la o stare de bine şi de confort
făcut în ziua respectivă: cu cine v-aţi întâlnit, emoţional. Confortul fizic pe care îl oferiţi prin
ce aţi mâncat, ce aţi văzut, cu cine aţi vorbit, mângâieri şi atingeri reprezintă un element
fără să îi puneţi întrebări despre cum a fost cheie în asigurarea liniştii de care creierul are
ziua lui. Dacă modelaţi timp de 3-4 zile acest nevoie pentru a inhiba dau dminua nivelul
comportament fără să faceţi presiuni asupra hormonilor de stres (cortizolul, adrenalina)
copilului să povestească şi el, copilul va din organism. Un gest de afecţiune oferit în
imita comportamentul dvs. şi va începe în fiecare zi copilului în momentul plecării şi
mod spontan să povestească despre el. Nu revenirii părintelui acasă, îi oferă siguranţă
contează ce îi spunem copilului, ci faptul emoţională şi încrederea că este iubit.
că îi impărtăşim.  Exprimaţi emoţii pozitive atunci când
 Oferiţi copiilor frecvent gesturi fizice reveniţi acasă şi vă revedeţi copilul. Emoţia pe
de afecţiune (îmbrăţişări, mângâieri). care părintele o exprimă la vederea copilului
Îmbraţişarea oferă o conectare cu ceilalţi, are un impact considerabil asupra modului
o conexiune fizica, care îi conferă copilului în care el învaţă să se privească ca persoană.
4 Resurse de educaţie parentală destinate părinţilor ai căror copii au vârste cuprinse între 3-6 ani
Dacă atunci când ne vedem copilul exprimăm bun, nu sunt important pentru părinţii mei“,
în cuvinte bucurie, entuziasm („mă bucur să ceea ce afectează încrederea în sine. La
te văd, mi-a fost dor de tine”), contribuim vârsta preşcolară, copilul îşi explică starea
în mod direct la formarea convingerilor emoţională a părintelui ca având legatură
copilului că el/ea este o persoană valoroasă cu propria persoana deoarece mintea lui nu
şi demnă de a fi iubită, ceea ce conduce la este încă capabilă înţeleagă că emoţia unei
creşterea încrederii în sine. Atunci când, ceea persoane este generată de modul particular
ce exprimăm în mod frecvent la revederea în care acea persoană îşi explică evenimentele
copilului este oboseală, iritare, tristeţe, care i s-au întâmplat. El consideră că el ca
contribuim la formarea convingerilor despre persoană este responsabil de modul în care
inadecvarea persoanală: „sunt rău, nu sunt părintele se simte.
Nevoia unui comportament previzibil şi stabil

Copiii preşcolari iubesc previzibilitatea şi stabilitatea. Pentru ei este foarte important să ştie ce urmează
să se întâmple. Când trăiesc într-un mediu în care lucrurile se schimbă de la o zi la alta sau părinţii au reacţii
diferite în faţa acelaşi comportament (ex. reacţionează în funcţie de dispoziția pe care o au), sistemul de
răspuns la stres al copiilor este în permanenţă activat (sunt cu garda sus, pregăţiti să facă faţă situaţiilor
neprevăzute). Această stare permanentă de alertă sensibilizează anumite zone din creier care răspund de
pregătirea corpului pentru a face faţă ameninţărilor. Aşa se explică de ce, trăind în medii în care lucrurile
se schimbă frecvent, copiii ajung să manifeste reacţii emoţionale intense, declanșate de lucruri mărunte.
Este ca şi atunci când ne-am freca uşor, dar continuu, cu o bucata de glass papir o porţiune din piele. Chiar
dacă la început nu vom simţi durere, acţiunea continuă va face ca la un moment dat doar atingerea zonei
respective să determine o senzaţie puternică de durere. În aceeaşi manieră acţionează şi stresul asupra
creierului copiilor. Senzibilizează o serie de zone care sunt implicate în pregătirea corpului pentru a face
faţă ameninţării şi le face să fie foarte uşor de excitat.

Cum putem crea un mediul previzibil pentru copil care să îi crescă gradul de siguranţă
în relaţia cu părinţii?
 Stabiliţi rutine de comportament (rutine cuvinte cum mă simt”. Consecinţele logice
de seara, rutina de masă, rutina de joc sancţionează comportamentele care se abat
independent). Rutinele reprezintă secvenţe de la regulă şi oferă previzibilitate prin faptul
de acţiuni care se desfăşoară în fiecare zi în că copilul primeşte acelaşi răspuns din partea
aceeaşi ordine. De exemplu: rutina somnului părintelui pentru acelaşi comportament.
– este o înşiruire de comportamente pe care Legătura logică între ce face un copil şi
copilul le învaţă pe etape: făcut duş, spalat pe reacţia părintelui şi aplicarea consecventă a
dinţi, schimbatul în pijamale, citit povestea acestor consecinţe logice permit dezvoltarea
de seară). gândirii la consecinţe: „dacă nu-mi strâng
 Disciplinaţi copilul folosind regulile şi jucăriile când am terminat să mă mai joc cu
consecinţele logice pentru a reduce riscul ele, consecința este că altcineva poate să
disciplinării în funcţie de modul în care vă creadă că nu mai am nevoie de ele și să le ia);
simţiţi în ziua respectivă. Regulile oferă  Creaţi previzibilitate prin acţiuni de
copiilor un nivel de anticipare prin faptul că planificare a activităţilor. Calendarul de
exprimă în mod clar ce aşteaptă părintele activităţi este un instrument foarte bun care
de la copil. Ex „Când sunt furios spun în ajută copiii preşcolari să ştie ce urmează să

se întâmple în viaţa lor, care sunt momentele foarte multe întrebări de asigurare, refuză să
în care părinţii sunt la dispoziția lor. Memoria se implice în activităţi de joc independent.
copiilor preşcolari este limitată şi orice suport Calendarul activităţilor se face impreună cu
din exterior îi ajută se se orienteze mai bine. copilul. Desenaţi un calendar pe o coală
Lipsa de previzibilitate creşte anxietatea mare de hârtie pe zile/săptămâni şi negociaţi
copiilor fapt care conduce la anumite cu copilul activităţile pe care le veţi face
comportamente: se agaţă de părinţi, pun împreună săptămâna viitoare.
Nevoia de atenţie, apreciere și validare

Acestă nevoie fundamental umană este satisfăcută în măsura în care părinţii acordă copilului momente
de interacţiune unu-la-unu, sunt preocupaţi ce ceea ce face copilul, acordă importanţă momentelor în care
copiii solicită atenţia lor. Ignorarea copiilor în situaţii în care ei solicită atenţia în mod adecvat (ex. copilul
vine să îi arate părintelui ce a desenat iar părintele fără să privească desenul îi spune „Am vazut!”) sau se
comportă adecvat, pe motiv că ne simţim extenuaţi după o zi de muncă şi nu mai avem resurse pentru
a interacţiona cu nimeni, îi învaţă pe copii să aleagă o cale mult mai sigură de a fi în atenţia adulţilor şi
anume –comportamentul nepotrivit. Ne simţim epuizaţi să oferim un mesaj de apreciere pentru desenul
copilului sau să îi punem două trei întrebări despre ce a reprezintă desenul lui dar nu ne simţim epuizaţi
să criticăm, să certăm atunci când el face ceva ce ne deranjează. Pentru un copil ignorarea este cel mai
greu de tolerat. Atunci când este criticat el este în centrul atenţiei părinţilor. Prin experinţa repetate copilul
învaţa că singurul lucru care îi scoate pe părinţii săi din lumea grijilor şi preocupărilor lor sau din starea de
oboseală este comportamentul neadecvat. Chiar dacă ceea ce copilul primeşte este atenţie negativă, este
o alternativă mult mai bună decât ignorarea. Copiii cer atenţie prin comportamente nepotrivite când nu li
se oferă atenţie sau ea este oferită rar şi imprevizibil.
Aprecierea si validarea ca persoană sunt două aspecte pe care copilul le învăţă preponderent din
reacţia pe care părinţii lui o au atunci când el are o performanţă slabă sau se comportă altfel decât
părinţii lui se aşteaptă. Atunci când copilul se comportă altfel decât ne aşteptăm să o facă (ex. aruncă
jucăriile) adesea reacționăm cu supărare: nu mai privim copilul, nu-i mai zâmbim, nu mai facem cu el alte
activităţi zilnice care-i fac plăcere, nu-i mai citim povestea de seară, nu-l mai atingem sau îmbrăţişăm,
reacţia noastră este o sancțiune, o pedeapsă la adresa entității copilului. Copilul învaţă din acestă lecţie
de viaţă că el este valoros şi iubit doar atunci când este cuminte. Ori una din nevoile nostre fundamentale
este să fim iubiţi necondiţionat. Pentru comportamentul nepotrivit, părintele poate aplica o consecinţă
logică, dar comportamentul faţă de copil trebuie să fie la fel ca cel pe care copilul l-a văzut atunci când
a fost cuminte.

Cum putem oferi copiilor atenţia, validarea şi aprecierea de care au nevoie
să crească sănătos?
 Oferiţi copiilor momente scurte şi frecvente îi comunicaţi copilului că sunteţi interesată
de atenţie, atunci când nu le cer. De de ceea ce face. În plus, preşcolarii adoră să
exemplu, în cazul în care copilul se joacă în fie priviţi atunci când fac ceva. Încercaţi să
camera lui, este recomandat să mergeţi la comentaţi şi să priviţi copilul când se joacă
el din 15 în 15 minute să vă interesaţi de singur.
ce face. Sunt multe modalităţi prin care  Răspundeţi imediat la solicitarea copilului.
puteţi să acordaţi copilului atenţie cum ar Daca sunteţi prins într-o activitate (de ex:
fi: un zâmbet, adresându-i câteva cuvinte, citiţi, sunteţi la calculator, etc.) şi copilul
privindu-l. Prin faptul că îi acordaţi atenţie vine la dvs. să vă arate ce a făcut, ar trebui
sa vă întrerupeţi temporar activitatea şi să îl  Încearcaţi să vă îndepartaţi de toate proble
ascultaţi. Acest moment scurt de atenţie îi mele şi grijile zilnice şi să vă centraţi exclusiv
oferă copilului sentimentul că este important pe ceea ce faceţi cu copilul (ex. dacă vă sună
şi valoros pentru părinţii lui. telefonul, vă cereţi scuze de la persoana
 Stabiliţi în fiecare zi un moment dedicat care vă caută spunându-i că în acel moment
copilului pe care să-l numiţi ”Timpul special nu puteţi vorbi deoarece este momentul
pentru tine”. Un aspect foarte important pe dedicat copilului). Asigurati-vă că el aude
care fiecare copil trebuie să-l cunoască este acest lucru. În acestă manieră copilul se va
faptul că părinţii, în ciuda vieţii ocupate pe simţi valoros şi va şti că părintele îşi doreşte
care o au, sunt disponibili şi pentru el. Pentru să petreacă timp şi cu el.
copil, nu cantitatea de timp este importantă  Dacă sunteţi un părinte ocupat şi nu puteţi
ci calitatea timpului petrecut cu părintele. să stabiliţi un interval de timp regulat pe
Daca atenţia părintelui este îndreptată spre care să îl oferiţi copilului, este foarte util să
copil 100%, dacă părintele vorbeşte despre folosiţi un tabel în care să treceţi în fiecare
lucrurile care-i fac plăcere copilului, cere zi momentul ca va fi alocat copilului, astfel
detalii depre lucrurile povestite de copil, încât el să aibă o perspectivă de ansamblu
îi pune întrebări copilului, se implică în privind timpul pe care mama sau tata i l-a
jocurile lui, chiar şi 15-20 de minute zilnic acordat în fiecare zi timp de o săptămână.
sunt suficiente pentru copil ca el să se simtă  Implicaţi copiii în stabilirea programului de
valoros şi important pentru părinţii lui. Este timp liber al familiei în zilele de weekend.
important ca în acel moment să îi oferiţi Luaţi în calcul care sunt activităţile propuse
copilului toată atenţia. de ei şi cuprindeţi în programul de weekend
 Reamintiţi copilului de fiecare dată că acest sugestiile lor.
interval de timp este special alocat lui.
Nevoia de autonomie şi încredere

Copiii preşcolari au nevoie să înveţe autonomia. Pentru a învăţa această abilitate ei au nevoie să li se
ofere contextul propice de învăţare. În acest sens, e important să negociaţi modul în care veti percepe
timpul pe care îl aveţi la dispoziţie. Pentru a învăţa autonomia este util alocaţi timp pentru activităţi pe care
să le faceţi împreună şi timp pentru momente în care fiecare face ce doreşte (ex. În timp ce dvs. citiţi o carte,
copilul desenează sau se joacă). În acest fel copiii învaţă să fie atenţi la nevoile celorlalţi. Dacă tot timpul pe
care îl aveţi la dispoziţie îl petreceţi doar cu copilul datorită faptului că vă simţiţi vinovat că staţi prea puţin
cu el, copilul învaţă că ceea ce contează este doar nevoia sa şi ratează momentul prielnic de a învăţa să ţină
cont de nevoile celorlalţi. Plictiseala pe care o acuză frecvent copiii are de cele mai multe ori legătură cu
inabilitatea lor de a-şi construi propriul joc, pentru că nu au avut posibilitatea să înveţe să facă asta.

Lucruri simple despre a fi inteligent emoțional și social
CE este dezvoltarea socială şi emoţională?

Toţi copiii trăiesc uneori momente dificile şi au nevoie să înveţe cum să le facă faţă. A învăţa să recunoască
emoţiile pe care le trăiesc, să le înţeleagă, să le accepte şi să le exprime într-o manieră adecvată fără să îi
rănească pe ceilalţi reprezintă un obiectiv important pentru atingerea pe termen lung a unei sări de bine,
pentru menţinerea unor relaţii sănătoase şi atingerea succesului în viaţă. Toate aceste resurse reprezintă
abilităţi de viaţă care le permit copiilor să facă faţă şi să rezolve situaţiile neplăcute, să facă faţă momentele
stresante din viaţa lor care sunt fireşti si pe care le traversăm fiecare dintre noi, din când în când.
Un copil care are un nivel adecvat de dezvoltare a abilităţilor sociale şi emoţionale ştie:
 să recunoască şi să numească emoţiile pe care le trăieşte el sau alte persoane
 exprime în mod sănătos emoţiile de teamă și furie, fără să-i rănească pe ceilalţi sau pe sine.
 identifice cum s-ar simţi un alt copil într-o anumită situaţie.
 îşi facă prieteni şi să îşi menţină relaţiile de prietenie
 să înceapă şi să întreţină o conversaţie cu alte persoane
 să-și aştepte rândul
 să respecte regulile sociale aferente unui anumit context
 să intre în jocul altor copii
 să ofere şi să primească complimente sociale
 să rezolve adecvat situaţiile conflictuale cu alţi copii (să negocieze, să facă compromisuri înțelepte)
 să coopereze cu ceilalţi
 să ceară şi să ofere ajutorul când e nevoie.
CE se întâmplă când un copil nu are aceste abilităţi?

Când un copil nu are aceste abilităţi, reacţionează în situaţiile zilnice în mod impulsiv, îşi exprimă emoţiile
de disconfort printr-o gamă variată de comportamente agresive (lovesc, muşcă, scuipă, împing, jignesc
atunci când sunt furioşi, iritaţi, speriați sau trişti). Când se află în peajma altor copii, utilizează o gamă variată
de comportamene nepotrivite pentru a-şi satisface nevoile: smulg jucăriile în loc să le ceară, împing în loc
să-și aştepte rândul, refuză să ofere o jucărie altui copil, pârăsc, îşi rezolvă dificultăţile de interacţiune cu
ceilalţi folosind comportamentele agresive.
CÂND își dezvoltă oamenii abilităţile sociale şi emoţionale?

Abilităţile sociale şi emoţionale se dezvoltă cu precădere în perioada primilor 7 ani de viaţă. În acestă
perioadă, datorită plasticităţii creierului, copiii învaţă 80% din abilităţile pe care le vor folosi în viaţa de adult.
Studiile de neurologie cu privire la dezvoltărea sistemului nervos central şi cercetările de psihologia
dezvoltării scot în evidenţa importanţa primilor ani pentru dezvoltarea abilităţilor şi dobândirea
competenţelor necesare de-a lungul vieţii. Aceste cercetări arată că, la naştere, creierul nu este dezvoltat
complet din punct de vedere structural: celulele nervoase (neuronii) sunt formaţi şi localizaţi corespunzător,
însă sinapsele nu sunt făcute încă. Toate aceste legături neuronale se formează ca urmare a experienţelor
de învăţare care sunt oferite copilului - stimulări externe (lumină, sunete, suprafeţe cu texturi diferite) și,
foarte important, interacţiuni cu alte persoane.
Dezvoltarea emoţională, competenţele sociale şi abiltăţile cognitive reprezintă cărămizile

şi mortarul care alcătuiesc fundaţia dezvoltării umane.
Creierul uman este un organ a căror structuri interconectate îndeplinesc funcţii care sunt foarte bine
corelate. Starea emoţională de bine şi competenţele sociale oferă o bază solidă pentru dezvoltarea
abilităţilor cognitive iar împreună alcătuiesc baza dezvoltării umane. Dobândirea limbajului depinde nu
doar de un auz bun, de abilitatea de a diferenţia sunetele sau de capacitatea de a face legătura între
semnificaţia diferitelor cuvinte ci şi de abilitatea de concentrare a atenţiei şi de implicare în interacţiuni
sociale. În consecinţă, sănătatea emoţională, abilităţile sociale şi capacităţile cognitiv-lingvistice care
rezultă în primii ani reprezintă condiții obligatorii foarte importante pentru succesul copilului la şcoală şi
mai târziu în lumea profesională.
Pentru a dezvoltare adecvată a arhitecturii creierului este foarte important să acordăm atenţie nevoilor
emoţionale şi sociale ale copilului în aceeaşi măsură în care ne ocupăm de stimularea lui cognitivă.
Stresul în primii ani de viaţă este un factor de risc, care poate duce la deteriorarea arhitec
turii creierului.
Studiile arată că stresul în primii ani de viaţă se asociază cu efecte nocive, persistente asupra sistemului
nervos şi hormonal al copilului, fapt care poate conduce la deteriorarea dezvoltarea arhitecturii creierului
iar pe termen lung la apariţia a nenumărate probleme în sfera învăţării, comportamentului, sănătăţii fizice
şi mentale.
Nu toate experinţele stresante din primii ani de viată sunt nocive pentru dezvoltarea copilului. Unele
dintre ele pot să ofere contexte care să furnizeze creşterea şi dezvoltarea copilului (contexte în care copilul
învaţă). Diferenţa constă în intensitatea şi durata expunerii copilului la stres, particularităţile individuale
ale copiilor privind maniera în care răspund psihologic la stres, măsura în care aduţii din preajma lui sunt
disponibili şi asigură suport pentru a-l ajuta să facă faţă.
CUM învaţă copiii abilităţile sociale şi emoţionale?

Copiii învaţă în funcţie de ce facem noi părinţii şi mai puţin din ceea ce spunem. Copiii observă
şi imită comportamentele noastre. Prin propiul comportament, prin modul în care ne exprimăm
emoţiile sau ne rezolvăm conflictele, avem o mare influenţă asupra comportamentului copiilor.
Acţiunile noastre ghidează dezvoltarea socială şi emoţională a copilului şi îi asigură cadrul formării
încrederii în sine. Îi învăţăm pe copii să fie cooperanţi sau să-şi rezolve un conflict cu un alt copil
sau să-şi exprime furia adecvat prin exersarea constată a comportamentelor pe care dorim să le
înveţe, în situaţiile reale de viaţă şi nu prin explicaţii sau „sfaturi”. Ei învaţă din acţiunile noastre. Noi
modelăm comportamentul copilului prin ceea ce facem. Comportamentul părintelui este modelul
prin care copilul învaţă cum să relaţioneze sănătos cu sine şi cu ceilalţi. De exemplu, abilitatea de a
empatiza cu nevoile celorlalţi este o abilitate înnăscută a copilului. Însă ea, se va menţine numai dacă
părintele manifestă comportamente de empatie. Ea nu poate fi învăţată artificial, prin recompense
externe, de genul, „copilul primeşte o jucărie dacă este atent la nevoile celorlalţi şi dăruieşte şi el jucării
altor copii.” În primele luni de viaţă copilul este dependent de adult. Cu timpul, el învaţă autonomia şi
independenţa. Însă, până la acel moment, are nevoie de adult, pentru a-i modela comportamentul şi
a-l învăţa încrederea în sine şi în ceilalţi. Copilul are nevoie să ştie că adultul îi oferă siguranţă. Copilul
trebuie să ştie că atunci când are o nevoie emoţională (de afecţiune sau atenţie) sau de învăţare (cum
să obţină jucăria dorită) poate conta pe sprijinul părintelui. Acest lucru este esenţial pentru sănătatea
şi echilibrul lui mental. Astfel, învaţă încrederea în ceilalţi. Învaţă să ceară ajutor. Învaţă că este normal
să aibă nevoi şi să le exprime. Învaţă că ceilalţi ţin cont de nevoile sale.
Copiii care au fost învăţaţi să fie atenţi la nevoile lor emoţionale, vor fi atenţi şi la nevoile emoţionale
ale celorlalţi, abilitate esenţială în cooperarea cu ceilalţi, cum ar fi jocul. Copilul care este învăţat să-şi
recunoască şi-şi gestioneze furia, va ştii cum să negocieze cu ceilalţi copii, fără să-i rănească şi fără să
renunţe la nevoile sale. Abilitatea de a-ţi gestiona emoţiile este, deasemenea, esenţială, pentru calitatea
relaţiilor cu ceilalţi. Când copilul sau părintele nu îşi poate controla emoţiile, atunci îi controlează pe
ceilalţi, prin critică, agresivitate fizică, sau evită orice situaţie care poate crea disconfort. Atât controlul,
cât şi evitarea, înrăutăţesc situaţia. Pentru părinte este important, ca atunci când modelează un
comportament, să fie atent şi la emoţiile copilului, şi invers, atunci când îl sprijină în gestionarea unei
emoţii, să fie atent să modeleze şi comportamentul adecvat.

Copiii învaţă cum să îşi trăiască emoţiile în funcţie de modul în care părintele reacţionează
la situaţiile în care ei manifestă emoţii de discofort.
Atitudinea părintelui faţă de emoţiile copilului şi emoţiile personale este motivată de un anumit
mod de gândire. Când copiii îşi exprimă emoţiile, în special dacă ele sunt intense, părinţii uneori încearcă
să ia responsabilitatea aspura lor, în loc să încerce să le înţeleagă. Din dorinţa de a-şi proteja copiii, părinţii
deseori găsesc că este dificil să le împărtăşească copiilor cu onestitate cum se simt în mod real sau resping
acest subiect în întregime. Din cauza acestor reacţii, copiii pot înţelege că emoţiile sunt periculoase şi nu
trebuie să se discute despre ele. Cu toate acestea, sentimentele, atât cele pozitive cât şi cele negative, vor
face întotdeauna parte din viaţa noastră şi ar fi mult mai bine să ne învăţăm copiii cât şi pe noi înşine că nu
trebuie să ne fie teamă de emoţiile noaste atâta timp cât putem să le ţinem sub control şi să învăţăm din ele.
Primul pas important în gestionarea comportamentului copilului este să învăţăm să recunoaştem emoţiile
şi să le gestionăm în mod corespunzător.
Atât copiii cât si adulţii au nevoie să ştie că există o diferenta între emoţii şi manifestarea lor. Este firesc
ne simţim într-un fel sau altul, să avem diverse emoţii. Ele nu sunt bune sau greşite. Ceea ce trebuie să avem
în vedere este ca sub impactul lor uneori ne putem comporta adecvat, alteori inadecvat. De exemplu: este
firesc sa fim furioşi dar nu este firesc să folosim furia ca o scuză pentru că am lovit pe cineva.
Multi adulţi nu îşi înţeleg propriile emoţii, temându-se de acţiunile pe care aceste emoţii le implică. De
exemplu: ei pot să nu admită că sunt nefericiţi de teamă că ar trebui să facă o serie de schimbări pe care nu
sunt pregatiţi să le facă. Ei își reprimă emoţiile, la nivelul subconștientului. Acest tipar riscant al negării
este preluat și de copil.
PARTEA I
DEZVOLTAREA EMOȚIONALĂ A COPILULUI
Gestionarea emoţiei de FURIE

Împreună cu frica, tristețea și bucuria, furia este o emoție de bază, firească, dar adesea este percepută
drept neplăcută și stresantă. Copiii mai mici exprimă furia mai frecvent decât cei mai mari; ei au nevoie de
sprijin din partea părinților pentru a învăța, pas cu pas, să gestioneze furia într-un mod sănătos.
Manifestarea crizelor de furie reprezintă o etapă normală în dezvoltarea emoţională a copilului
preşcolar. Cel mai adesea, copiii preşcolari manifestă episoade scurte de furie (5-10 min) care cel mai adesea
se exprimă prin intermediul comportamentelor agresive: lovesc, dau din picioare, plâng, ţipă, muşcă,etc.
Accesele de furie sunt specifice copiilor cu vârste cuprinse în intervalului 2-4 ani. Studiile arată că acest
tip de exprimare emoţională a furiei este prezentă la: 87% dintre copiii cu vârste cuprinse între 1- 2 ani, 91%
dintre copiii cu vârste cuprinse între 2 - 3 ani, 59% dintre copiii cu vârste cuprinse între 3 - 4 ani.
Studiile arată că durata de manifestare a furiei creşte pe măsură ce copiii cresc în vârstă. Astfel s-a constat
că: copiii de 2 ani manifestă accese se furie scurte, de două minute; copiii de 2-3 ani manifestă episoade de
furie de patru minute; copiii de 4 ani manifestă episoade de furie de cinci minute.
Pe măsură ce copiii cresc, se constată o scădere a frecvenţei de manifestare a acceselor de furie. Acest
lucru se explică prin creşterea resurselor copilului de a tolera frustrarea şi prin dezvoltarea abilităţilor
de comunicare a propriilor nevoi. Dacă în primul şi al doilea an de viaţă un copil manifestă în medie 8-9
episoade pe săptămână, la trei ani ajunge la 6 iar la patru ani la cinci episoade.
Menţinerea unei frecvenţe crescute după această perioadă este un feedback pentru adulţi,
părinţi şi educatori, privind lipsa abilităţii de gestionare şi nevoia creării unor contexte adecvate
de exersare şi învăţare a competenţei respective, cu sprijinul respectiv din partea adulților (părinți,
educatori).
Până al vârsta de 5 ani, afișarea zilnică a furiei este o reflectare a abilităților pe care copilul le-a dezvoltat
până în acel moment; adesea este un semnal că respectivului copil încă îi lipsesc abilitățile de gestionare a
furiei într-un mod sănătos.
Exprimarea furiei poate fi o formă de comunicare a propriilor nevoi. Copiii pot simți și exprima furia
ca o modalitate de exprimare a necesităţii satisfacerii unor nevoi (foame, somn, etc). Identificând corect
cauza, adulţii pot înlătura furia copilului prin satisfacerea celor nevoi (ex. dacă îi este foame, i se dă mâncare).
Exprimarea furiei poate fi un indicator al toleranţei reduse la frustrare. Toleranţa la frustrare deşi
are o anumită bază înnăscută, fiind o trăsătură care ţine de temperamentul copilului, poate fi şi flexibilizată
prin perspectiva experienţelor de zi cu zi. În acord cu nivelul de dezvoltare cognitivă, copiii la această vârstă
nu-şi pot regla cu uşurinţă frustrarea provocată de anumite situații, nedorite de ei, dar cerute de adulți. Spre
exemplu, le este dificil să accepte să vină la masă când ei doresc să se joace. Sau: ei poate nu înţeleg de ce
nu pot întotdeauna să atingă, să guste, să exploreze orice din jurul lor.
Furia poate însoți uneori alte emoții trăite de copil, cum ar fi tristețea sau dezamăgirea. Există
multe situaţii în care copilul trăieşte tristeţe sau dezamăgire şi o exprimă prin intermediul furiei. Spre
exemplu, unii copiii sunt furioși atunci când își pierd jucăria preferată; emoția primară în aceste cazuri este,
de fapt, tristețea.
Exprimarea furiei arată uneori nevoia de atenție din partea părinților. Se întâmplă ca uneori părinţii
să acorde în mod accidental o atenţie mai mare copiilor când aceştia manifestă comportamente asociate
emoţiei de furie. În timp, copiii învaţă că această formă de manifestare este o cale sigură prin care pot
beneficia de atenţia de care au nevoie.

Scenariu
Imaginați-vă următoarea situație:
A fost o săptămână lungă, cu multă muncă și ești foarte obosită. Abia aștepți să petreci un weekend
liniștit, relaxându-te cu o carte bună și o plimbare plăcută, mai ales din moment ce te aștepți ca săptămâna
care vine să fie la fel de obositoare. Partenerul tău vine acasă vine după-amiază și îți spune că trebuie să
lași deoparte toate planurile tale de relaxare, pentru că vine în oraș un vechi prieten de facultate pentru
două zile, împreună cu soția sa și cu cei trei copii. Acest prieten tocmai l=a întrebat dacă poate sta la voi
acasă și el a fost de acord.
Gândul de a petrece două zile așteptând oameni pe care nu i-ai cunoscut niciodată, în loc să te
odihnești, își face loc în mintea ta.. Îi spui soțului tău că ești prea obosită ca să te ocupi de situație cu care
nu ai fost de acord și îi ceri să găsească o alternativă, o soluție de compromis. El se înfurie foarte tare, te
acuză de comportament egoist, își ia haina și pleacă de acasă.
Cum te simți într-o astfel de situație?

Cel mai probabil simți furie, frustrare.
Ce ai face într-o astfel de situație? Cum ai reacționa la modul în care ai fost tratată?
Probabil ai da volumul mai tare în speranța că soțul tău te va auzi sau te-ai retrage și te-ai închide
în tine.
Ce fel de relații ați stabili cu această persoană? Cum ara arăta această relație?
Cel mai probabil v-ați simți tensionată într-o relație cu astfel de persoane; v-ați simți en garde tot
timpul din cauza comportamentului lor imprevizibil.
De ce ați avea nevoie în astfel de momente? Poate să fiți tratată cu blândețe, să vă simțiți auzită și
înțeleasă, să fiți ajutată.
Rămasă singură acasă, decideți să faceți o plimbare, pentru a vă limpezi mintea. Pe stradă, vă
întâlniți cu o prietenă, care își dă seama imediat de starea ta emoțională. Ea te întreabă dacă ești
ok și dacă poate să te ajute cu ceva. Te invită la o ceașcă de ceai și te încurajează să-i spui ce te-a
supărat atât de tare. Ea te ascultă cu atenție, îți spune că își imaginează prin ce treci acum și se oferă
să se gândească la niște idei împreună cu tine, pentru că poate vei găsi niște soluții pentru situația
complicată în care te afli. După o discuție bună și o cană de ceai, începi să te simți mai înțeleasă și
relaxată.
Cum te-ai simți în această situație?

Cel mai probabil te-ai simi în siguranță, înțeleasă, acceptată; ai simți că poți avea încredere în această
persoană să rezolvi orice situație.
Cum ai reacționa?
Ai încerca să fii aproape de această persoană și să împarți cu ea problemele pe care le poți avea.
Cum ar arăta relația ta cu această persoană?
Această abordare ar ajuta la crearea unei relații bazate pe încredere.
(Adaptare după Joan Durrant, Disciplina pozitivă)
!
De reținut că atunci când copiii se simt furioși, au nevoie de sprijinul părinților pentru a
face față situațiilor dificile în care se află. Au nevoie să se simtă iubiți, în siguranță, înțeleși
și acceptați. Ca părinți, vom reuși să îi facem să se simtă așa arătându-ne interesați de
ceea ce li se întâmplă, spunându-le că îi sprijinim orice ar fi și ajuându-i să identifice soluții la
chestiunile care îi tulbură.
Sfaturi pentru părinți!
Ce pot face părinții pentru a-i ajuta pe copii să învețe o gestionare sănătoasă a furiei?
Cel mai important obiectiv al părinţilor în gestionarea momentelor în care copiii manifestă furie
este identificarea corectă a cauzei. Fiecare moment trebuie privit ca o oportunitate de învăţare şi
nu ca o catastrofă. Abilitatea de gestionarea a emoţiilor de furie şi de control emoţional se învăţă
doar în cazul în care li se permite copiilor trăirea emoţiei şi exprimarea ei. În caz contrar, copiii nu au
posibilitatea de a internaliza controlul emoţional şi nici de a învăţa modalităţi adecvate de exprimare
a furiei.
 Oferiţi copiilor exemplul personal - răspunsuri adecvate la propriile emoţii
Modul în care adulții acționează atunci când sunt furioși reprezintă primul context de învățare
pentru abilitatea copilului de a-și gestiona emoțiile, din moment ce toți copiii preșcolari învață prin
observarea și imitarea adulților.
Spre exemplu, de câte ori te afli într-o situație supărătoare, verbalizeaz-o în prezența copilului:
„Dimineaţă cineva mi-a lovit maşina în parcare. Am fost furioasă dar am decis să fac ceva să
mă liniştesc pentru că dacă rămân supărată asta nu mă va ajuta să mă gândesc la soluţii care să
mă ajute să îmi rezolve situaţia. În aceste condiţii, pentru a mă linişti, am luat de trei ori adânc aer
în piept şi m-am gândit la ceva plăcut. După ce m-am liniştit m-am gândit ce pot să fac pentru
a-mi repara maşina.”
 Identificaţi corect cauza episodului de furie manifestat de copil.
Situațiile în care copiii manifestă furie se gestionează diferit în funcţie de cauza declanşatoare.
Răspunsul părinţilor faţă de modul în care copiii îşi manifestă furia este influenţat de
semnificaţia pe care o acordă comportamentului copiilor.
Spre exemplu, atunci când un copil face o criză de furie pentru că vrea să-ți atragă atenția,
„ignorarea/ retragere atenției” (și prin asta se înțelege a nu vorbi cu copilul, a nu te uita la el, a nu suspina
în tăcere) este cel mai eficient răspuns pe care părintele îl poate avea cu privire la comportamentul
copilului, dar nu până nu ați prezentat și comportamentul pozitiv alternativ. Este foarte important să
acordați atenție pozitivă copilului imediat ce s-a calmat și s-a comportat în mod adecvat.
Atunci când furia copilului este declanșată de lipsa de somn, o stare proastă a sănătății sau foame,
părintele trebuie să-l aline pe copil și să se ocupe de nevoile primare ale acestuia.
În cazul în care copilul face o criză pentru că nu a obținut ce a vrut, când a vrut, sau se implică în
lupte pentru putere cu părinții lor, tiparul de răspunsuri este mai complex: validați emoția copilului
și apoi oferiți-i două alternative, în limitele părinților.
Exemplu:
Văd că ești foarte supărat pentru că s-a terminat episodul de desene animate (validare
emoțională). Poți să alegi să te joci afară sau să desenezi ceva (oferirea de alternative). Vei
putea vedea un nou episod de desene animate mâine (limita).
Atunci când furia copilului este declanșată de lipsa lor de abilitate în a face ceva (ex. Vor să rezolve
un puzzle dar se împotmolesc), răspunsul părintelui este validarea emoțională (Fața ta îmi spune că
ești foarte supărat și frustrat în momentul acesta) urmată de sprijin și rezolvarea problemei (Pot să te
ajut? Hai să ne uităm la model și să vedem ce piesă se potrivește cel mai bine!)
 Țineți minte că modul în care părinții răspund la emoția copilului îi învață pe aceștia ceva
despre emoții, în general
Spre exemplu, răspunsul vostru la exprimarea emoțională a furiei experimentat de copil va
determina exprimarea sau inhibiția unei exprimări emoționale viitoare. Spre exemplu, în cazul în

care copilul este pedepsit pentru emoția trăită, copilul va învăța că este ceva greșit cu ea, că emoțiile
nu sunt firești.
Situaţia tipică în viaţa de zi cu zi este că deseori adulţii răspund la comportamentele copiilor
în concordanţă cu emoţiile personale (obiective imediate) şi nu în raport cu ce vor să învețe copiii
(obiectivele pe termen lung).
Exemplu:
Un copil se înfurie pentru că nu poate avea jucăria dorită şi face o criză de furie în
magazin (plânge, ţipă, loveşte cu picioarele coşul cu cumpărături)
Scenariu A
Părinții au de obicei gânduri precum: „Oamenii vor crede despre mine că nu sunt în stare să-i dau
o educaţie corespunzătoare” „Mă face de ruşine!” „Se uită toată lumea la mine!” „Oamenii vor crede
despre mine că sunt un părinte rău şi iresponsabil care abuzează copilul!”.
Cum se simte adultul? Ca urmare a acestor convingeri adultul se simte jenat, ruşinat, vinovat.
Cum răspunde adultul? În aceste circumstanţe de obicei adultul îi cumpără copilului jucăria râvnită pentru
salvarea situaţiei. Acest tip de răspuns este în concordanţă cu emoţia adultului (rușine) şi nu cu obiectivul de
învăţare (gestionarea furiei). Copilul are nevoie să fie expus la situaţii în care să înveţe să tolereze frustrarea.
Ce învaţă copilul din această experienţă? Să folosească comportamentele de manifestare a furiei atunci
când nu poate să obţină ceea ce vrea.
Scenariu B
Există vreo alternativă la această situație? Părintele identifică la copilul său inabilitatea de a face
faţă frustrării şi se gândeşte că deşi se simte inconfortabil că se uită toată lumea la el, este important
să se folosească de această oportunitate pentru a-l învăţa pe copilul său o abilitate importantă pentru
viaţă (să amâne recompensa imediată şi să tolereze frustrarea).
Cum se simte adultul? Rămâne calm.

Cum răspunde adultul?
 Observă şi traduce în cuvinte emoţia copilului „observ că eşti furios”;
 Facilitează exprimarea emoţională „ Ce s-a întâmplat?”;
 Face apel la regulă - Refuză calm şi ferm cererea copilului „ regula este să cumpărăm doar lucrurile
care le-am trecut pe listă”;
 Oferă copilului posibilitatea unui moment de liniştire de 2-3 min în afara magazinului;
 Exersează cu copilul respiraţia profundă pentru a-l ajuta să se liniştească;
 Finalizează cumpărăturile şi pleacă cu copilul acasă, în măsura în care copilul are dificultăţi de a se
linişti (după timpul de liniştire);
Ce învaţă copilul din această experienţă?
 Să-şi exprime emoţia de furie în cuvinte (astfel scade probabilitatea de a utiliza comportamentele
agresive în exprimarea furiei);
 Să utilizeze o serie de abilități de gestionare a emoţiei de furie (respiraţia, distanţarea de situaţie,
timpul de liniştire);
 Să-şi amâne recompensa imediată;
 Să aştepte.
Activități practice pentru părinți și copii
Povestea „Țupi, broasca țestoasă furioasă”

Obiectiv:
Prin citirea și discutarea poveștii împreună cu părinții, copiii vor învăța să facă față furiei
și să o exprime într-un mod sănătos.
Părintele poate introduce această activitate prin intermediul unei broscuţe de pluş. I se
va spune copilului că broscuţa a venit la ei în vizită să le spună povestea ei despre cum a
reuşit să se liniştească odată când a fost nervoasă la grădiniţă.
Povestea broscuței
Ţupi este o broscuță țestoasă minunată. Ei îi place să se joace cu prietenii în lacul de la grădiniţă.
Uneori se întâmplă ca unele lucruri să nu îi iasă lui Ţupi aşa cum îşi doreşte ea şi atunci ea se înfurie.
Când Ţupi se înfurie, ea loveşte, dă din picioare şi ţipă la prietenii ei. De fiecare dată când Ţupi se comportă
aşa prietenii ei se supără şi nu mai doresc să se joace cu ea.
Cu timpul Ţupi a observat că broscuţa, crocodilul şi ceilalţi prieteni apropiaţi nu mai vin să se joace cu ea
sau pleacă când ea vine pe lac. Din acel moment Ţupi s-a hotărât că este momentul să înveţe un nou mod
de a se comporta atunci când este furioasă.
Cum a învăţat Ţupi să-și gestioneze furia? A urmat niște pași simpli:
Pasul 1. A observat emoţia de furie după o serie de modificări care apar în corpul ei (inima bate cu
putere, pumnii sunt strânşi, o căldură în întregul corp).

Pasul 2. A spus STOP şi s-a oprit din ceea ce făcea în acel moment.
Pasul 3. S-a ascuns în carapace (îşi încrucişează mâinile la piept, îşi pune bărbia în piept, îşi lipeşte
picioarele unele de altele şi închide ochii) după care a inspirat adânc de 3 ori pentru a se calma.
Pasul 4. S-a gândit la o soluţie sau la un mod mai potrivit de a se comporta.
De când Ţupi a învăţat să se comporte altfel la furie, prietenii ei s-au întors la locul de joacă. Ei sunt fericiți
când ea se joacă drăguţ cu ei. Prietenilor le place când Ţupi le vorbeşte frumos şi cere ajutorul părinţilor
atunci când este supărată.
Uneori se întâmplă ca Ţupi să nu reuşească singură să găsească soluţia potrivită pentru a rezolva
problema cu care se confruntă. Atunci ea a învăţat că cel mai bine este să le ceară ajutorul părinţilor pentru
a găsi cea mai bună soluţie.
Puncte de discuție cu copilul:

Părintele îl invită pe copil să încerce şi el tehnica broscuţei pentru a se calma. Pentru etapa de
ascundere în carapace, copilul îşi va lipi mâinile cât mai aproape de corp, îşi va strânge picioarele
şi îşi va lăsa capul în jos, imitând cât mai bine ascunderea broscuţei în carapace. Aceste gesturi
sunt necesare în aplicarea tehnicii de către copii, deoarece aşezarea mâinilor pe lângă corp previne
apariţia mişcărilor agitate din timpul acceselor de furie.
I. Recunoaşterea stării de furie: copilul va fi învăţat să identifice stările de furie pe baza expresiilor
emoţionale și a limbajului corporal: (expresia feței, gesturi).
II. Stoparea activităţii din momentul respectiv (debutul accesului de furie): copilul va fi învăţat
să spună “STOP” şi să se oprească din activitatea pe care o desfăşoară în momentul respectiv, imediat
după identificarea expresiilor emoţionale faciale şi corporale specifice accesului de furie. Dacă copilul
nu reuşeşte să spună singur “STOP” el va fi ajutat de către părinte. În acest caz părintele va spune
“STOP” în locul copilului şi îl va ajuta să îşi întrerupă activitatea desfăşurată în momentul respectiv.
III. “Ascunderea în carapace” Copilul va fi învăţat de părinte să îşi încrucişeze mâinile la piept, să îşi
pună bărbia în piept, să îşi lipească picioarele unul de celălalt şi să închidă ochii. După aceea copilul trebuie
ghidat să respire profund de trei ori şi să îşi spună „mă pot linişti şi pot găsi o soluţie mai bună”.
Dacă nu au vocabularul suficient dezvoltat va spune părintele în locul lor. În această poziţie
copilul va fi încurajat să se gândească la alte soluţii prin care se poate rezolva situaţia care a dus
la apariţia accesului de furie. Initial, când copilul învaţă tehnica sau e prea mic să formuleze singur
frazele, părintele îl va ajuta să găsească alte soluţii de exprimare emoţională sau de rezolvare a
situaţiei care a dus la apariţia furiei. De exemplu, părintele îi poate prezenta câteva alternative pe
care le va discuta cu copilul şi în final vor alege împreună soluţia cea mai potrivită. După utilizarea
îndelungată a acestei tehnici, părintele va avea rolul de a recompensa realizarea cu succes a fiecărei
etape, pentru ca ulterior copilul să poată implementa tehnica broscuţei fără ajutor sau îndrumare.
IV. “Ieşirea din carapace” are loc după ce a fost restabilită starea de calm şi au fost găsite soluţii
alternative de exprimare emoţională, în afară de accesul de furie. După ce copilul împreună cu
părintele au ales soluţia potrivită, el îşi poate relua poziţia normală a corpului şi poate implementa
soluţia găsită.
Pentru învăţarea acestei tehnici şi aplicarea ei ori de câte ori este nevoie, copiii trebuie lăudaţi sau
recompensaţi pentru fiecare etapă realizată cu succes, în funcţie de complexitatea comportamentului
manifestat.
Ce să faceți pentru a-i ajuta pe copii să folosească această abilitate în contexte de

viață foarte diversificate:
Cutiuţa magică cu broscuţe. Părintele are o colecţie de broscuţe mici (de jucărie) şi ori de câte ori
observă o situaţie în care copilul rămâne calm, folosind paşii învăţaţi de la broscuţă, îi oferă copilului
o broscuţă care este pusă în cutiuţa magică. Când cutiuţa e plină, copilul va avea o sărbătoare a
broscuţei.
Oferiţi copilului modelul menţinerii calmului (vezi imaginile de mai sus).
Învăţaţi copilul paşii controlului emoţional şi al calmarii (“gândind ca o broască”)
Pasul1: recunoaşterea emoţiilor
Pasul 2: Spune Stop şi oprirea activităţii
Pasul 3: retragerea în carapace şi respiraţie profundă de trei ori. (poate dura mai mult, în
funcție de vârsta copilului și de intensitatea furiei)
Pasul 4: ieşirea din carapace când copilul se calmează şi căutarea unei soluţii.

Gestionarea emoţiei de FRICĂ
Ce este frica?
Frica este o emoţie care are un rol important în protecţia noastră. Este o emoţie specifică primejdiei care
ne ajută să nu ne expunem la situaţii care ar putea să ne pună viaţa în pericol şi care are un obiect concret
(ştiu de de mă tem). Frica ajută corpul să se pregătească pentru a acţiune fizică: fugă (să fugim de o situație
în care simțim frica) sau luptă (să afișăm un comportament de răspuns). Uneori, atunci când frica este foarte
intensă, putem experimenta “încremenirea” – nu putem reacționa în niciun fel.
În copilărie, frica este cauzată de prezenţa unui pericol sau de absenţa siguranţei şi securităţii Ea poate
să apară atunci când copilul percepe un posibil pericol, când interacţionează cu persoane străine, când
este expus la situaţii şi contexte noi, când ia contact cu elemente specifice care-l înfricoşează: locuri înalte,
tunete, întuneric, animale (ex. câini, şerpi).
Copiii învaţă să facă faţă emoţiilor de frică şi teamă cu ajutorul părinţilor.

Maniera în care adulţii răspund la situaţiile în care copiii manifestă teamă sau frică are un rol important
dezvoltarea abilităţii de gestionare a emoţiei de teamă. Când părinţii încurajează evitarea situaţiilor care
îi provoacă copilului teamă ei pot contribui la transformarea fricilor specifice în probleme de anxietate,
care afectează funcţionarea zilnică a copiilor, în situații în care se așteaptă de la ei să le facă față într-un
mod sănătos.
Scenariu
Imaginaţi-vă următoarea situaţie:
Abia ai ajuns într-o ţară străină. Te uiţi în jur şi observi că toţi oamenii sunt mult mai înalţi decât tine.
Pe măsură ce asculţi ce se vorbeşte, constaţi că nu înţelegi niciun cuvânt din ce ţi se spune. Eşti ca un pitic
în tara uriaşilor deoarece toate obiectele care te înconjoară au dimensiuni foarte mari şi îţi este imposibil
să ajungi la ele sau să le cuprinzi. Îţi este greu să identifici obiectele din jurul tău sau să descoperi modul
în care poţi avea acces la apă sau la mâncare. În plus îşi este greu să îţi dai seama cine îţi poate fi prieten
şi cine nu.
Când încerci să ceri ajutorul cuiva, observi că ceilalţi nu doar că nu te înţeleg dar unii dintre ei mai
sunt şi iritaţi de modul în care sună vocea ta. Unii te ignoră şi trec pe lângă tine ca şi cum nu exişti, alţii te
împing şi te dau la o parte din calea lor, alţii ţipă la tine sau te scutură să te facă să te opreşti şi să nu le mai
ceri nimic. Unul dintre aceşti oameni giganţi este atât de furios de modul în care vorbeşti încât te loveşte
cu palma să încetezi.
Cum v-aţi simţi într-o astfel de situaţie?

Cel mai probabil ceea ce ati simţi ar fi teamă, anxietate, nesiguranţă.
Ce aţi face într-o astfel de situaţie? Cum aţi reacţiona la modul în care vă tratează ceilalţi?
Probabil că aţi încerca să daţi volumul mai tare în speranţa că vă aude cineva care să vă ajute într-
un final sau aţi fugi sau v-aţi ascunde.
Ce fel de relaţie aţi stabili cu aceşti oameni? Cum ar arăta relaţia?
Cel mai probabil nu v-aţi dori să aveţi o relaţie cu aceşti oameni, aţi încerca din răsputeri să evitaţi
interacţiunea cu ei pentru că v-ar fi greu să aveţi încredere în ei.
De ce aţi avea nevoie în aceste momente? Probabil să fiţi tratat cu blândeţe, să vă simţiţi înţeles,
să vi se ofere ajutorul, să fiți tratat astfel încât să vă simțiți în siguranță.
La un moment dat, în încercarea dvs. de a găsi o cale de comunicare cu aceşti oameni care vă
înspăimântă atât prin dimensiunea lor cât şi prin reacţiile pe care le au, întâlniţi un străin care se opreşte
în faţa voastră şi îngenunchează ca să vă poată privi în ochi. El pare să înțeleagă că vă este teamă şi
încearcă să vă vorbească pe un ton cald. Deodată constataţi că începeţi să vă relaxaţi. Aveţi senzaţia că
de data aceasta acest străin ştie exact de ce aveţi nevoie. El vă dă ceva de băut pentru a vă potoli setea
şi stă în spatele vostru până când vă revine starea de calm. El face gesturi şi scoate sunete prin care vă
comunică faptul că va avea grijă de voi.
Cum v-aţi simţi în acestă ipostază?

Cel mai probabil v-aţi simţi în siguranţă, aţi simţi că puteţi avea încredere.
Cum aţi reacţiona?
Poate aţi căuta să staţi cât mai aproape posibil de această persoană.
Cum ar arăta relaţia cu această persoană?
Acest mod de abordare ar conduce la stabilirea unei relaţii de ataşare care se bazează pe încredere
şi iubire.
(Adaptare după Joan Durant, Programul de disciplină pozitivă)
!
De reținut că atunci când copiii se simt speriați, au nevoie de sprijinul părinților pentru a
ceea ce li se întâmplă, spunându-le că îi sprijinim orice ar fi și ajuându-i să identifice soluții la

Cum putem sprijini noi, ca părinți, copiii să înveţe să îşi gestioneze frica??
 Acceptaţi că emoţia de frică a copilului este firească!

Frica este o emoţie firească care are un rol important în viaţa noastră. A elimina total teama din
viaţa noastră înseamnă a ne expune total pericolelor. Scopul nostru este de a controla teama, de a o
diminua şi nu de a o anula sau nega.
 Observaţi şi traduceţi în cuvinte emoţia copilului pornind de la răspunsurile corporale
asociate emoţiei de frică.
Ex.„John, observ ca inima bate cu putere, palmele sunt traspirate, mâna ta mă strânge foarte
tare.... Poate îți este frică.”
Denumirea de către părinte a emoţiei îl ajută pe copilul preşcolar să facă legătura între starea
emoţională trăită şi eticheta lingvistică. În acestă manieră simplă copiii învaţă că ceea ce trăiesc ei se
numeşte frică. Recunoşterea emoţiei reprezintă primul pas în învăţarea abilităţii de gestionare a fricii.
 Validaţi emoţia de frică a copilului.
Validarea emoţională se face sub forma traducerii în cuvinte a stării emoţionale citite pe faţa sau
din acţiunile copilului. Mesajele de validare trebuie să sublinieze faptul că înţelegeţi, acceptaţi și nu
judecați ceea ce simte copilul.
Ex. „Este firesc să îţi fie frică. Toţi oamenii simt frică în anumite momente sau situaţii în viaţa lor.”

 Evitați blamarea, acuzarea sau cedarea în fața copilului cu privire la fricile sale.
Invalidarea emoţională se manifestă atunci când ignoraţi, minimizaţi emoţia copilului sau îi spuneţi
cum ar trebui să se simtă. De exemplu:
„Îţi este frică? Ce eşti bebeluş?”
„Uită-te la el, plânge ca un bebeluş”
„Eşti atât de sensibil!”
„O să fie bine. Nu ai de ce să te temi”
„Nu se poate întâmpla nimic rău!”
Când suntem în faţa unei situaţii în care copilul trăieşte o emoţie de disconfort este important
să ne reamintim că emoţia de frică este firească şi toţi oamenii o trăiesc. Scopul nostru este de a
învăţa copilul să o identifice, să o exprime (să o verbalizeze) şi nu să o nege sau să o ascundă. Doar în
această manieră el poate să înveţe să o controleze. Răspunsul ironic al adultului conduce la blocarea
manifestării emoţionale. Mesajele de invalidare emoţională oferite de părinţi (blamare, ridiculizare,
ironizare, subestimare etc) determină copilul să se simtă confuz în legătură cu modul în care se simte
şi să gândească că „este greșit să simtă acele lucruri”.
 Expuneţi treptat copiii la situaţia care îi declanşează emoţia de frică.
Învăţaţi copiii să se confrunte cu frica lor, treptat şi în paşi mici. Învăţarea abilităţii de gestionare
a fricii se realizează prin exersare şi expunere la situaţia de care copilul se teme şi nu prin cuvinte
(explicându-i copilul motivele pentru care nu trebuie să simtă frică). Explicaţiile adulţilor nu au nici
o relevanţă, pentru că se adresează unor părți din creierul nostru (“creierul rațional” sau cortex)
diferite de cele în care se localizează frica (“creierul emoțional” sau amigdala). Prin urmare, creierul
emoțional al copiilor nu învaţă prin explicaţii ci învaţă prin experienţa directă (expunerea la
situaţia care generează frică). Cu fiecare expunere, copiii învață să-și controleze frica. Încurajarea
evitării sau menţinerea copilului în zona de confort (nu este lăsat să meargă în excursie împreună cu
ceilalţi copii sau este ţinut acasă sau nu este încurajat să meargă la ziua unui coleg de grupă sau este
încurajat să rămână acasă dacă nu se simte bine) contribuie la întărirea fricii faţă de acea situaţie şi la
extinderea ei şi la alte situaţii care au legătură cu situaţia iniţială (ex. dacă îi este frică de clovn poate
să îi fie frică de oameni care poartă măşti sau costume mai ciudate sau o tunsoare mai ciudată).
Construiţi o scara comportamentului curajos şi ghidaţi copiii în exersarea expunerii la elementele

care îi generează frică (ex. în frica de clovn - să atingă un clovn). Decideți împreună cu copilul care
dintre următoarele situații sunt mai probabile să declanșeze frica decât altele.
1. să atingă un coleg care poartă un costum;
2. să pună pe cap peruca de clovn;
3. să atingă nasul unui clovn;
4. să pună mana pe nasul de clovn pa care il poarta un coleg;
5. să îşi pună nasul de clovn;
6. să atingă un copil care poartă o perucă şi un nas de clovn;
7. să îşi pună peruca şi nasul de clovn si sa se joace de-a circul;
8. să se apropie de un clovn adevărat;
9. să atingă un clovn adevărat;
 Verbalizaţi expunerea astfel încât copilul să ştie că e în stare să facă acel lucru. Chiar dacă la
început se vor simţi înspăimântaţi, progresiv, cu fiecare pas nou, vor constata că se simt din ce în
ce mai confortabil.
Ex. „Acum ne apropiem de perucă... simţi cum frica este mare, mai facem un pas... frica începe să scadă”.
Este important pentru copil să rămână în situaţie până când frica începe să scadă iar corpul
copilului se detensionează. Acest moment îi permite copilului să înveţe că frica este trecătoare, că nu
durează o veşnicie ci este precum vântul, „vine şi pleacă”.
Exersaţi cu copilul în timpul expunerii câteva din tehnicile de control al fricii:
Controlul respiraţiei „ inspiram relaxare...expiram frică (se inspiră şi se expiră profund, cât am
număra pana la trei);
Relaxez corpul prin jocuri precum „stoarcem lămâia între palme”;
Vorbirea cu sine: „acum vorbește frica din mine, sunt mai puternic decât ea.”
 Recompensaţi fiecare progres făcut de copil în adoptarea comportamentului curajos. Puteţi
folosi recompensele sociale care presupun câteva minute de joacă cu jucăria preferată.
 Expuneţi copilul în mod repetat la situaţia care provoacă copilului frică deoarece obişnuirea
cu situaţia care provoacă frică se realizează mai greu. La orice situaţie pe care o percepem ca
fiind ameninţătoare creierul nostru reacţionează foarte intens. Unii copii, cu un anumit tip de
temperament care îi face mai vulnerabili și sensibili la frică, au nevoie de mai multă expunere
pentru a se obișnui cu situațiile în care se simt speriați.
Activitatea 1
Obiectiv: Făcând acest lucru, copilul vostru va învăța să identifice frica, pe baza unor indicatori nonverbali/
semne nonverbale; de reținut este faptul că identificarea emoțiilor este primul pas în gestionarea emoțiilor!
Materiale: Nu aveți nevoie decât de un cartonaș pe care este desenată o față care exprimă frică (puteți
să o desenați împreună sau puteți decupa o imagine dintr-un ziar)
Descrierea activității: Îi arătați cartonașul copilului, iar copilul trebuie să ghicească emoția exprimată
de fața de pe cartonaș. După ce emoția a fost numită, cereți-i copilului să o exprime:
„Arată-mi cum arată fața ta atunci când îți e frică”.
Părintele mimează frica, iar copilul trebuie să o numească: „ ce simt acum?”
Activitatea 2
Obiectiv: În această activitate, copilul va identifica frica și contextele specifice aferente în care oamenii
simt frica în general;
Materiale necesare: Aveți nevoie doar de cartonașe care exprimă diferite contexte, situații și evenimente;
Descrierea activității: Îi arătați copilului un set de cartonașe, care reprezintă diferite contexte, situații,
evenimente (ex. mersul în parc, jocul în nisip, mersul la film, traversarea neglijentă a străzii și o mașină care
vine în viteză spre voi, etc.) și un set de imagini care exprimă diferite emoții (bucurie, surpriză, furie, frică).
Copilului i se cere să identifice frica și contextul său din toate cartonașele prezentate.
Activitatea 3
Obiectiv: În această activitate, copilul va învăța să recunoască emoțiile și să le asocieze cu diferite
contexte; de asemenea, el va fi capabil să practice exprimarea fricii în cuvinte, folosind “mesaje de tip EU”;
Materiale: Aveți nevoie doar de fotografii reprezentând diferite activități, situații care pot fi percepute
ca potențiale amenințări din partea anumitor persoane (clovni, tigri, câini, păianjeni, șoareci, gândaci, a
dormi singur, etc.).

Procedură: Puneți fotografiile într-o pălărie. Cereți-i copilului să aleagă o fotografie și puneți-i următoarea
întrebare: „hai să pretindem că suntem implicați în ceea ce se întâmplă în fotografie (specificați activitățile).
Ce ai simți dacă ai fi în această situație?
Este important ca părintele să se pună în fiecare situație și să îi spună copilului ce ar simți și ce ar face
într-o astfel de situație. În acest mod copilul are acces la modelele de rezolvare a problemelor.
Explicați-i copilului că în situația dată oameni diferiți pot simți lucruri diferite – unii simt teamă, alții nu.
Încurajați copilul să vorbească la persoana întâi atunci când vorbește despre emoțiile sale. „Îmi e frică de
câini” și nu „Câinii sunt amenințători”.
Activitatea 4. Joc de rol cu păpuşi

Obiectiv: În această activitate copilul va învăța să recunoască semnalele corporale
Materiale necesare: 2 păpuşi;
Procedură: Părintele are o păpuşa iar copilul are altă păpuşă. Păpuşa părintelui îi impărtăşeşte păpuşii
copilului cum s-a simţit astazi la gradiniţă când mama a plecat. Emoţia de frică va fi descrisă verbal „Mi-a
fost aşa de frică astazi când mama a plecat! “ şi se vor scoate în evidenţă semnalele corporale: „inima mi-a
batut cu putere, imi era greu să mai respir şi plângeam.”
Povești
Povestea 1
Obiectiv: În această activitate, copilul va învăța să recunoască emoția simțită de personajul din poveste
și să identifice mijloacele adecvate de gestionare a fricii.
Materiale necesare: povestea de mai jos;
Descrierea activităţii: părintele îi citeşte copilului povestea următoare; profitați de această ocazie
pentru a petrece un timp de calitate cu copiii, vorbind și citind împreună! Folosiți povestea cu copiii de
grădiniță mai mari (de 5-6 ani)
Într-o zi Ana o a fost invitată la petrecerea unui coleg de grădiniţă. Când a primit invitaţie Ana a fost
încântată şi abia aştepta să vina ziua respectivă. Pe măsură ce se apropia petrecerea, Ana vroia din ce
în ce mai puțin să meargă la petrecere pentru că nu mai venea niciun coleg din grupa lor şi nu-l cunoşte
decât pe copilul sărbătorit.
În ziua petrecerii mama Anei a întrebat-o:
— Anda, tu nu te pregăteşti? Ai împachetat cadoul?
— Cadoul e pregătit, dar i-l voi da altă dată. Am hotărât să nu mai merg la petrecere.
— De ce? întrebă mama.
— Păi nu cunosc pe nimeni, ce sens are. Voi fi singură acolo. Ceilalţi copii sigur se cunosc iar eu voi sta
singură şi nu voi avea cu cine o să mă joc şi o să mă plictisesc.
— Vino puţin la mine, zise mama. Îţi aduci aminte când erai micuţă şi mergeam în parc. Atunci nu
cunoşteam pe nimeni. Şi cu toate astea ne jucam cu copiii din parc. Apoi ai mers la grădiniţă unde la
început nu ştiai nici un copil şi acum ai mulţi prieteni acolo. Apoi vei merge la şcoală, vei întâlni alţi copii şi
îţi vei face alţi prieteni. Dacă am sta toate ziua într-un singur loc nu am mai putea să cunoaştem oameni
noi şi atunci singurii noştri prieteni ar fi cei din locul respectiv. Ţie îţi place să ai prieteni?
— Da, îmi place.
Haide să vedem împreună cum poţi merge într-un loc în care nu cunoşti pe nimeni şi să îţi faci noi
prieteni. Toţi oamenii se simt puţin speriaţi atunci când merg într-un loc străin sau nu cunosc pe nimeni.
E normal. Ce putem face atunci? (se vor găsi mai multe soluţii împreună cu copilul, ex. eu mă voi
prezenta unui copil mai întâi; îi voi spune care este jocul meu preferat și îl voi întreba dacă vrea să ne
jucăm împreună etc.))
Recomandări:
Se va discuta cu copilul ținând cont de următoarele aspecte:
• Unde trebuia să meargă Ana?
• De ce nu mai dorea ea să meargă?
• Cum credea ea că se va simţi la petrecere?
• Te-ai simţit vreodată ca şi Ana? Când? (Părintele astfel îl încurajează pe copil să dea exemple
de situaţii similare, în care el s’a simţit precum personajul)
• Ce i-a spus mama?
• Câte soluţii putem găsi împreună cu Ana şi mama ei?
Soluții posibile:
• Mergi la un copil îi dai mâna, spui bună, spui cum te cheamă şi îl întrebi dacă vrea să se
joace cu tine.
• Observi jocul altor copii şi îi întrebi dacă vor să te primească şi pe tine „pot să mă joc şi eu?”
Povestea 2
Obiectiv: În această activitate copilul va învăța că uneori lucrurile de care ne este frică nu sunt periculoase
și pot deveni utile.
Descrierea activităţii: părintele îi citeşte copilului povestea următoare; profitați de această ocazie
pentru a petrece un timp de calitate cu copiii, vorbind și citind împreună! Folosiți povestea cu copiii de
grădiniță mai mari (de 5-6 ani). În cazul în care copilul este mai mic, scurtați povestea și citiți-o împreună.
După ce ați citit povestea, folosiți următoarele întrebări pentru a discuta povestea cu copilul.
• Cine trăia în pădure?
• Ce făceau puii de urs în timpul zilei? Dar noaptea? De ce?
• Unde s-au dus puii într-o zi de vară?
• Ce zgomot au auzit?
• Ce au observat puii când luna a fost acoperită de nori și era întuneric beznă?
• A fost întunericul prietenul sau dușmanul lor?
• Ție îți este frică de întuneric?
• Ce poți face să nu îți mai fie frică?
Întrebările ar trebui să vă ajute pe voi și pe copiii voștri să discutați și să ajungeți la unele dintre concluziile
de mai jos:
Anumitor copii le este frică de întuneric. Ei plâng noaptea sau dorm întotdeauna cu lumina aprinsă.
Nu este ceva de care să râzi. Ei doar nu au învățat că nu se întâmplă nimic rău noaptea. Întunericul ne
protejează ochii, pentru ca să putem să avem un somn liniștit. Dar pe lângă asta, toate lucrurile pe care le
vedem în timpul zilei rămân la fel și noaptea.

Cei doi frați și frica de întuneric
Departe, în mijlocul pădurii, trăia odată o familie de urși. Își găsiseră o grotă sub creasta muntelui și
duceau o viață bună pentru că nu le lipsea nimic: pădurea era plină de fructe și rădăcini delicioase, în
pârâu puteau găsi pește berechet și, dacă aveau noroc, mai dădeau peste câte un stup de albine sălbatice,
din care se înfruptau cu miere după pofta inimii.
Tatăl-urs era cel mai mare animal din pădure. Mama urs era foarte protectivă și atentă, vând grijă ca
puii ei să nu se avânte prea departe în pădure. Chiar obișnuia să le spună micilor ursuleți:
— Jucați-vă doar aici, prin apropierea grotei noastre! Nu vă duceți prea departe!
Iar cei doi ursuleți o țineau într-o joacă și veselie. Dar cum se lăsa seara, o și zbugheau în adâncul
grotei, lângă mama lor. Ursul, văzând așa azi, mâine așa, le zise într-o seară:
— Măi, fiilor, dar cum se face că la lăsatul serii o zbughiți degrabă în grotă, lângă mama voastră? Nu
cumva vă e frică de întuneric?
— Nouă, ziseră ursuleții râzând, cum să ne fie frică de întuneric. Noi nu ne temem de nimic. Doar
suntem urși, nu-i așa?
Dar, vedeți voi, că își ghicise tatăl odraslele. De fapt, celor doi ursuleți le era teribil de teamă de întuneric.
Când rămâneau singuri, ursuleții își spuneau unul celuilalt:
— Auzi, frățioare, cred că noaptea, prin întuneric, se ascund tot felul de monștri și fiare teribile, care nu
îndrăznesc să iasă ziua la lumină de teama tatălui nostru, care e cel mai puternic animal din toată pădurea!
— Da, răspundea celălalt ursuleț, și eu cred că în întuneric pândesc tot felul de primejdii și pericole. Mai
bine stăm cuminți în grota noastră.
Ei, dar să vedeți ce s-a întâmplat!
Într-o frumoasă zi de vară, ursuleții s-au luat cu joaca și s-au îndepărtat mult de casă. Nu era o
problemă prea mare, căci cunoșteau foarte bine locurile și s-ar fi putut întoarce și cu ochii închiși. Dar au
uitat cât de repede trece timpul și s-au trezit că seara i-a luat pe neașteptate. Văzând că se întunecă, au
luat-o înapoi spre grota lor, dar până acolo era o bucată bună de mers:
— Aoleu, ce ne facem dacă se întunecă de-a binelea? Va fi întuneric și tare mi-e frică...
— Stai liniștit, i-a răspuns celălalt. Uite, e lună plină! Așa că vom avea destulă lumină ca să nu ne fie urât.
Cum mergeau ei așa, deodată s-a auzit o bubuitură cum nu pomeniseră în viața lor. În secunda
următoare, o creangă aflată chiar deasupra lor a trosnit și s-a rupt, căzându-le la picioare.
— Vai de mine, ce se întâmplă? strigară cei doi ursuleți”
De sus, dintr-un copac, o bufniță le-a răspuns:
— Fugiți, fugiți iute! Sunt vânătorii care au venit să împuște animalele pădurii. Tocmai au tras cu pușca
spre voi, dar nu v-au nimerit! Grăbiți-vă, altfel or să vă împuște!
Auziseră de la părinți de poveștile cu vânători cruzi, așa că acum li se zbârli blana de frică. Au și luat-o
la picior cât au putut de repede, dar vânătorii îi urmăreau.
“Poooc!” se auzi iar arma de vânătoare. Glonțul trecu aproape de unul dintre frați și se opri în trunchiul
unui brad bătrân.
“Frățioare, repede, grăbește-te! Off, cum să scăpăm de vânători, căci ne văd la lumina lunii…”
Alergau bieții ursuleți cât puteau, dar vânătorii erau tot mai aproape.
Însă un nor călător pe cerul nopții acoperi fața lunii. Brusc, s-a lăsat un întuneric cum numai în adâncul
pădurii poți întâlni. Nu se mai vedea nimic. Era o beznă…
— Hei, frățioare, îi șopti unul dintre ursuleți celuilalt, suntem salvați. În sfârșit e întuneric. Acum nu ne
mai pot zări vânătorii. Să o luăm binișor la picior printre copaci și îndată ajungem acasă!
— Ai dreptate, zise fericit și celălalt, nu credeam că o să mă bucur vreodată de întuneric. Înainte îmi
era frică de el, dar acum văd că ne-a salvat! Vânătorii nu ne pot vedea, și ei nu cunosc pădurea așa ca noi!
— Așa e! Și nici nu e atât de înspăimântător pe cât ne imaginam! Totul e la fel ca ziua: copacii sunt
aceiași, drumul e la fel, ne temeam degeaba! Credeam că întunericul ne e un mare dușman și, când acolo,
este prietenul nostru cel mai bun!
Curând cei doi pui au ajuns la grota unde mama lor îi aștepta îngrijorată. Din acea seară, cei doi ursuleți
au scăpat de teama de întuneric. Au înțeles că noaptea poate fi un prieten bun și în niciun caz un dușman.
E adevărat că ziua este tare frumos, când toate sunt scăldate în lumină, dar și noaptea are farmecul ei:
liniștea care domnește peste tot, calmul și odihna cete invită parcă la un vis frumos…
Gestionarea emoţiei de TRISTEŢE
Ce este tristeţea?
Tristeţea este un răspuns emoţional pe care oamenii îl trăiesc atunci când pierd ceva important sau
care are semnificaţie pentru ei. Tristeţea are utilitate în viaţa noastră pentru că ne ajută să ne mobilizăm
resursele de care dispunem pentru a face faţă situaţiei de pierdere. Atunci când suntem trişti avem nevoie
de ajutorul celorlalţi pentru a putea să facem faţă situaţiilor dificile cu care ne confruntăm.
Copiii preşcolari răspund cu emoţii de tristeţe în diferite contexte de viaţă. De exemplu, separarea de
persoana de care sunt atașați, respingerea de către semeni, pierderea jucăriei preferate, mutarea neaşteptată
a unui coleg de grupă, toate sunt situaţii la care în mod firesc copiii răspund cu tristeţe. În plus, fiecare copil
reacţionează diferit la pierdere. Sunt copii care la situaţie de pierdere (ex. divorţul părinţilor, decesul unui
părinte sau al unei persoane dragi, decesul animalului preferat) manifestă în mod frecvent emoţii de furie.
Furia este în aceste situaţii o mască a tristeţii. În cazul copiilor care trăiesc aceste evenimente neplăcute de
viaţă, tristeţea se manifestă mai târziu, abia după ce furia a fost acceptată iar copilul a învăţat să o exprime
într-un mod adecvat.
Scenariu
Imaginați-vă următoarea situație:
După o analiză îndelungată, vă hotărâți să vă mutați într-o țară străină şi după un examen greu sunteți
acceptat ca medic rezident la un spital mare din capitală. Acum 6 luni aţi început rezidențiatul şi ați ajuns
în acel spital. Încă din primele zile aţi constatat că ceilalţi colegi rezidenţi merg în pauză împreună, iau
masa împreună, ies în timpul liber împreună fără să vă invite şi pe voi. După câteva săptămâni observați
că atunci când le adresaţi o întrebare, colegii pufnesc în râs şi nu se obosesc să vă răspundă sau vă dau
informaţii eronate. Unii fac glume deplasate la adresa nationalităţii voastre, iar alţii când aud din ce țară
veniți, nici nu se mai obosesc să vă răspundă la salut. Toată situaţia asta vă face să vă simţiţi stânjeniți,
triști, deprimați şi anxioși. Decideţi să vorbiţi cu coordonatorul de an dar reacţia lui vă întristează și mai
mult. El consideră că totul e în mintea voastră şi că ceilalţi se comportă normal.
Ajungeţi acasă şi încercaţi să îi povestiţi partenerului vostru ce vi se întâmplă şi că vă este greu să mai
mergeţi la spital. Partenerul vostru vă spune pe un ton iritat că este timpul să vă maturizaţi, că nu e „sfârșitul
lumii”, că în viaţă se pot întâmpla şi lucruri mult mai rele şi că e timpul să învăţaţi să fiţi mai responsabil.
Cum vă simţi într-o astfel de situaţie?

Cel mai probabil că veţi simţi deprimați, triști, neînţeleși, răniți, respinși.
Cum credeţi ca aţi reacţiona?
Cel mai probabil aţi începe să plângeţi, să ridicaţi vocea, să plecaţi.
Cum va fi relaţia cu partenerul?
Cel mai probabil relaţia s-ar deteriora, nu s-ar mai baza pe încredere și înțelegere.
Ce nevoi aţi avea în această situaţie?
Probabil că aţi avea nevoie să fiţi ascultat, înţeles, validat, sprijinit să identificaţii soluţii optime de
rezolvare a situaţiei dificile în care vă aflaţi.
Imaginaţi-vă că plecaţi de acasă şi mergeţi să vă întâlniţi cu un prieten bun. Când prietenul vă

vede imediat vă întreabă „Ce s-a întâmplat? Faţa ta este foarte tristă!” prietenul vă invită să intraţi
şi vă oferă o ceaşcă cu ceai după care se oferă să asculte ceea ce aveţi de împărtăşit. În scurt timp
îi povestiți tot ceea ce aţi trăit la spital. El vă ascultă cu atenţie şi vă întreabă dacă vă poate ajuta cu
ceva. „ Pot să te ajut cu câteva idei despre cum ai putea rezolva această situaţie? Poate că împreună
putem găsi cele mai bune soluţii la problema cu care te confrunţi”

Cum vă simţi într-o astfel de situaţie?
Cel mai probabil ceea ce veţi simţi va fi: siguranţă, înțelegere, validare, iubire, acceptare.
Cum credeţi ca aţi reacţiona?
Cel mai probabil aţi începe să împărtăşiţi şi mai mult, să plângeţi de recunoştinţă, să-l îmbrăţişaţi.
Cum ar arăta relaţia cu o astfel de persoană?
Cel mai probabil aţi merge cu încredere la ea pe viitor pentru a vă acorda ajutorul, ar fi o relaţie
bazată pe încredere.
(Adaptare după Joan Durant, Programul de disciplină pozitivă)
!
De reținut că atunci când copiii se simt triști, au nevoie de sprijinul părinților pentru a
ceea ce li se întâmplă, spunându-le că îi sprijinim orice ar fi și ajutându-i să identifice soluții la

Cum putem noi, ca părinți, să îi ajutăm pe copii să-și gestioneze tristețea?
 Oferiţi copiilor un bun exemplu personal.

Părintele are un rol esenţial în dezvoltarea abilităţii de gestionare a emoţiei de tristeţe. Studiile
arată că această emoţie are funcţia unui semnal de ajutor. Prin mimica şi comportamentul asociat
emoţiei de tristeţe, oamenii transmit nonverbal un mesaj de nevoie de ajutor, făcând-i pe ceilalţi
atenţi şi sensibili la această nevoie. În consecinţă, dificultatea părintelui de a identifica nevoia de
ajutor de pe chipul copilului (respectiv de a identifica emoţia de tristeţe trăită de copil sau de a
decodifica corect ce se află în spatele emoţiei de furie) şi de a veni în sprijinul acestei nevoi conduce
în timp la diminuarea încrederii copilului în adult. Cu alte cuvinte, ignorarea de către adult a emoţiilor
de tristeţe manifestate de copii, îi învaţă în mod implicit să ignore semnalele de ajutor manifestate
de alţii şi să nu le pese de cei care se simt trişti deoarece asta este maniera în care au fost trataţi şi ei.
 Oferiţi un bun exemplu personal privind abilităţile de gestionare a emoţiei de tristeţe.
În situaţia în care sunteţi triști verbalizaţi atât emoţia cât şi modul în care veţi încerca să o gestionaţi
„ Mă simt tristă. O să merg să mă plimb pentru a reuşi să mă simt mai bine”. În acest mod copilul are
şansa de a învăţa că pentru a modifica modul în care se simte este important să facă ceva. Emoţia de
tristeţe nu trece de la sine dacă stăm în casă şi ne gândim la nesfârşit la situaţia care ne-a întristat.
 Oferiţi un bun exemplu personal privind abilitatea de exprimare a emoţiei de tristeţe.
Puteţi folosi o păpuşă pentru modelarea discuţiilor despre emoţii.
Verbalizarea emoţiilor de tristeţe este una dintre cele mai eficiente metode de descărcare şi
control. Puteţi desemna o păpuşă ca fiind păpuşa emoţiilor iar ea va fi ţinută într-un loc special pentru
momente în care membrii familiei se simt trişti sau supăraţi. Ei pot vorbi cu păpuşa, spunându-i cum
se simt şi întrebând păpuşa cum se simte. Modelaţi folosirea păpuşii cu fiecare ocazie în care vă
simţiţi triști, pentru a-i permite copilului să observe şi să imite comportamentul vostru atunci când
se simte trist.
Ex. Emoţia va fi descrisă verbal „sunt aşa de tristă astăzi!” si vor fi evidenţiate caracteristicile
nonverbale „uită-te la mine: nu am zâmbit deloc astăzi şi toată lumea îmi spune că mă uit în pământ.”
 Asumaţi-vă un rol de facilitator al procesului de gestionare şi nu de instanţă de control.
Adulţii adesea încearcă să preia controlul situaţiei emoţionale. Copiii preşcolari caută suportul
părintelui pentru a-şi rezolva problema emoţională care este prea copleşitoare pentru resursele de
care ei dispun. Rolul părintelui trebuie să fie de facilitator şi nu de controlor. Scopul este de a-l învăţa
pe copil să fie independent şi să aibă un control emoţional.
 Observaţi şi traduceţi în cuvinte emoţia trăită de copii.
Ex. Observ că eşti trist sau ochişorii tăi îmi spun că eşti trist...
Acest lucru îi permite copilului să înveţe asocieze corect eticheta lingvistică caracteristică unei
trăiri emoţionale particulare. Practic, în această manieră copiii învaţă că ceea ce trăiesc ei se numeşte
tristeţe.
 Legați emoţia de context şi facilitaţi exprimarea emoţională folosind mesaje la persoana
întâi (Sunt trist….)”
Întrebați copilul “Ce s-a întâmplat?” în loc de “De ce ești trist?”
În momentul în care copilul poate verbaliza, el poate să înceapă să facă schimbări în modul în care
se simte. El poate spune ce s-a întâmplat şi cum se simte. Acesta este primul pas în gestionarea
emoţiilor.
 Validaţi/recunoașteți emoţia de tristeţe manifestată de copii în situaţiile zilnice.
Validarea emoţională transmite copiilor mesajul că ceilalţi înţeleg şi acceptă modul în care se simt.
Mesajele de invalidare emoţională transmit copiilor mesajul că nimeni nu înţelege cum se simt ei sau
că emoţiile resimţite ei sunt un semn că ceva este în neregulă cu ei.
Exemplu - „Înţeleg că eşti trist. Este firesc să te simţi aşa.”
 Iniţiaţi o serie de acţiuni care să îl ajute pe copil să îşi recâştige confortul emoţional.
Copiii de vârstă preşcolară au nevoie de sprijinul adulţilor pentru a reuşi să îşi recâştige confortul
emoţional în situaţiile în care se simt trişti. În această fază puteţi să îi propuneţi copilului o activitatea
pentru a-I ajuta să îşi recâştige confortul emoțional si să se detaşeze de problemă:
Ex. „Ce ţi-ar plăcea să faci/ce te-ar ajuta acum să te simţi mai bine?”
Uneori copiii ar putea să spună ce i-ar ajuta să se simtă mai bine. Dacă situaţia este prea copleşitoare
iar copilul nu se poate opri din plâns sau să verbalizeze ceea ce simte cea mai bună strategie este să
le direcţionaţi atenţia la momentul potrivit: după ce s-au oprit din plâns.
 Manifestaţi comportamente de liniştire pentru a-i ajuta pe copii să recâştige confortul
emoţional.
În cazul copiilor care manifestă reacţii emoţionale intense şi au nevoie de timp mai mare de
liniştire, confortul emoţional poate fi restabilit prin intermediul cuvintelor sau îmbrăţişărilor. În această
manieră copiii învaţă că părintele reprezintă pentru ei un sprijin. Prin comportamentele de liniştire
(mângâieri, îmbrăţișări, ton cald) îi comunicaţi copilului că poate apela cu încredere la voi atunci când
traversează un moment dificil. Doar în acest mod copiii învaţă să solicite ajutorul adulţilor, o abilitate
socială importantă ce se formează la această vârstă. Pentru a exersa această abilitate de solicitare a
ajutorului, puteţi face o înţelegere cu copilul prin care el îşi dă acordul să vă comunice orice situaţie în
care se simte trist sau supărat, iar dumneavoastră să îl asiguraţi de ajutorul pe care il veţi da pentru a
depăşi momentele de supărare sau de tristeţe.
 Permiteți copiilor să îşi exprime tristeţea prin plâns şi evitaţi folosirea mesajelor de invalidare
emoţională.
Solicitarea de a stopa plânsul “ Nu mai plânge...ţi se înroşesc ochii!” nu are nici un beneficiu
pentru copii deoarece nu-i ajută să îşi gestioneze emoţiile. Descărcarea prin plâns are rol terapeutic.
Prin acest tip de mesaj copiii înţeleg că sunteţi insensibil la emoţiile lui şi că nu îl înţelegeţi. În anumite

situaţii, copiii se opresc din plâns, din proprie iniţiativă atunci când aud cuvintele reconfortante sau
simt îmbrăţişarea adultului. Studiile arată că plânsul are valoare terapeutică nu doar din punct de
vedere psihologic, ci şi fiziologic. Prin lacrimi se elimină o serie de substanţe toxice care se acumulează
în corpul nostru în situaţii de stres.
 Ajutaţi copiii să identifice soluţii de rezolvare a problemelor cu care se confruntă.
Strategiile de rezolvare a problemelor presupun găsirea de soluţii la problemele cu care se
confruntă copiii şi care le provoacă emoţii negative, precum şi aplicarea soluţiei optime. De exemplu
dacă un copil este trist că şi-a rupt jucăria preferată puteţi ajuta copilul să găsească o strategie de
rezolvare a problemei pentru remedierea stării sale de tristeţe prin amintirea unei reclame la un
super lipici care face jucăria „ca nouă”.
 Folosiţi scaunul de liniştire sau o jucărie de pluș.
O ideea foarte bună de a ajuta copiii să îşi gestioneze stările de tristeţe este folosirea unui
balansoar. Uneori cea mai bună formă de a-i ajuta pe copiii cu reactivitatea emoţională ridicată (care
manifestă emoţii intense şi au nevoie de un timp mai mare pentru a se linişti) este să le permiteţi să
aibă un timp cu ei înșiși, în care să se legene. De asemenea, adesea copii reușesc să se calmeze atunci
când țin în brațe o jucărie de pluș. Este bine să aveți acasă jucării de pluș cu care copilul se poate juca
și jucării de pluș pe care să le folosească ca instrumente pentru restabilirea confortului emoțional
într-o situație dificilă. Jucăriile de pluș pot fi folosite atunci când copilul nu îi permite părintelui să se
apropie de el sau să îl atingă.
În concluzie...
Părintele are un rol esenţial în a ajuta copilul să înveţe abilitatea de gestionare a emoţiei de
tristeţe atunci când:
• Oferă confort
• Permite copiilor să plângă
• Redirecţionează atenţia către o altă activitate care îi redă copilului confortul emoţional
• Ajută copiii să verbalizeze emoţia.
• Ajută copiii să identifice o strategie de rezolvare a problemei cu care se confruntă.
Activitatea 1
Obiectiv: În această activitate, copilul învață să identifice emoţia de tristeţe pe baza indicatorilor
nonverbali
Materiale: cartonaş pe care este desenată o faţă care exprimă emotia de tristeţe; (puteți să o desenați
împreună sau puteți decupa o imagine dintr-un ziar)
Descrierea activităţii: Copilului i se prezintă cartonaşul şi el trebuie să ghicească emoţia exprimată de
mimica feţiei de pe cartonaşul respectiv. După ce o denumeşte i se solicită să o exprime prin mimica feţei
lui „ Arată-mi cum arată faţa ta când te simţi trist”.
Părintele mimează emoţia de tristeţe şi copilul trebuie să o denumească „spune-mi cum mă simt
eu acum?”
Activitatea 2
Obiectiv: În această activitate, copilul învață să identifice emoţia de tristeţe şi contextele specific
asociate;
Materiale necesare: cartonaşe ce reprezintă diverse contexte, situaţii, evenimente;
Descrierea activităţii: Copilului li se prezintă o serie de cartonaşe ce reprezintă diverse contexte,
situaţii, evenimente (ex. mergem la film, un coleg îi strică jocul, trecem strada printr-un loc nepermis şi vine
în viteză o maşină, mi se strică jucăria preferată, pierd jucăria preferată etc) şi o serie de imagini ce exprimă
diferite emoţii (bucurie, surpriză, furie, frică). Copilului i se solicită să identifice din totalul cartonaşelor
prezentate, emoţia de tristeţe şi contextul asociat ei (ex.când i se strică jucăria preferată sau când îşi pierde
jucăria preferată).
Părintele îl întreabă: „Te simţi trist pentru că ai pierdut sau ţi-ai stricat jucăria preferată?
Daca ai fi pierdut sau ți s-ar fi stricat o altă jucărie crezi că te-ai fi simţit tot la fel de trist” - se scoate in
evidenţă faptul că emoţia de tristeţe are legătură cu valorarea obiectului pierdut şi nu cu situaţia în sine; cu
cât valoarea este mai mare cu atât tristeţe este mai mare.
Activitatea 3
Obiectiv: În această activitate, copilul va învăța să identifice emoţia de tristeţe pe baza cuvintelor și a
indicatorilor nonverbali (mimică, gestică, postură)
Descrierea activității: Părintele mimează emoţia de tristeţe utilizând limbajul corporal (inclusiv tonul
vocii) şi copilul trebuie să ghicească emoţia.
Verbalizarea emoţiilor de tristeţe este una dintre cele mai eficiente metode de descărcare şi control.
Puteţi desemna o păpuşă ca fiind păpuşa emoţiilor care să fie ţinută într-un loc special pentru momente în
care membrii familiei se simt trişti sau supăraţi. Ei pot vorbi cu păpuşa spunându-i cum se simt şi întrebând
păpuşa cum se simte. Modelaţi folosirea păpuşii de fiecare dată când vă simţiţi triști pentru a-i permite
copilului să observe şi să imite comportamentul vostru atunci când se simte trist.
Emoţia va fi descrisă verbal “sunt aşa de tristă astăzi!” si vor fi evidenţiate caracteristicile nonverbale”uită-
te la mine: nu am zâmbit deloc astăzi şi toată lumea îmi spune că mă uit în pământ.”
Povești
Fiecare persoană este unică

Dani şi Victor sunt colegi de grupă. Într-o dimineaţă când Dani a venit la grădiniţă l-a găsit pe
Victor stând singur la masă. Ochişorii lui erau foarte trişti. Dani merse la el şi îl întrebă: ce faci aici
singur?”
— Sunt trist, Dani. Nu pot să fac nimic bine! La grădiniţă tot timpul când doamna educatoare ne
dă ceva de făcut eu sunt ultimul! Acasă când desenez mama mă ceartă că nu sunt atent şi depăşesc
conturul. Nimic nu fac bine şi poate că ar fi mai bine să nu mai merg la grădiniţă.
Victor: Cum poţi să spui aşa ceva! Cine ţi-a spus ţie că trebuie să termini primul sau al doilea sau al
treilea sau că trebuie să faci lucrurile perfect?
Dani: Păi eu aşa am văzut! Ceilalţi se poată mai frumos cu tine şi te iubesc mai mult atunci când
faci lucrurile bine sau când ieşi primul. De exemplu mama este bucuroasă si mă ia în braţe de fiecare
dată când nu depăşesc conturul şi mă ceartă atunci când desenez în afară. D-na educatoare aplaudă
copiii care termină primii fişa si le dă bulinuţe.
— Asta nu este adevărat, spuse Victor! Eu am învăţat de la părinţii mei că fiecare scrie şi desenează
în ritmul lui: unii mai repede, alţii mai încet. Asta e doar o calitate, dar oamenii au şi altele calităţi care
pot fi diferite. Nu putem fi toţi la fel de rapizi sau lenţi pentru că suntem diferiţi! Uite, eu pot să termin

repede ceea ce îmi dă doamna educatoare de făcut, dar nu pot să desenez aşa frumos, tocmi pentru
că mă grăbesc. Haide să vedem tu ce lucruri poţi să le faci bine? Cu siguranţa că sunt câteva.
— Nu ştiu, nu m-am gândit niciodată la asta. Nu cred că fac ceva bine...., a spus Dani.
Victor: Ei, toţi au lucruri pe care le fac bine şi lucruri pe care le fac mai puţin bine, chiar şi cei mari.
Dani: Dacă mă gândesc bine, ştiu să construiesc frumos, ştiu să fac desene pe nisip şi într-o zi la
grupă am fost singurul care am reuşit să facă un puzzle cu multe piese.
— Vezi? spuse Victor. Să-ţi aminteşti totdeauna că fiecare e diferit şi deosebit în felul său; adică
are lucruri care le face bine şi altele pe care le face mai puţin bine! Niciodată nu o să le putem face
pe toate bine! Fiecare e priceput la altceva! Important e să faci lucruri şi nu să le faci ca să fi primul!
Auzind acestea Dani s-a simțit din ce în ce mai bine şi i-a mulțumit lui Victor pentru cuvintele
frumoase care i le-a spus.
După ce ați citit povestea, împreună cu copilul, puteți folosi următoarele întrebări pentru a valorifica cât mai
bine povestea:
Cum se simţea Dani?
Cum şi-a dat Victor seama că el este trist?
Ce se întâmplase cu Dani de se simţea trist?
Cum l-a ajutat Victor pe Dani să se simtă mai bine?
PARTEA A II-A
DEZVOLTAREA SOCIALĂ A COPILULUI
Interacțiunea cu alți copii

Abilitățile de interacțiune socială se referă la acele comportamente care-l ajută pe copil să inițieze și să
mențină o interacțiune/relație cu o altă ființă umană, fie că e vorba de un alt copil sau de un adult. Cel mai
frecvent folosite și utile comportamente de interacțiune se referă la:
Mesaje verbale utilizate frecvent pentru a începe o conversație: „Bună.....”, „Numele meu este.....”, „Cum te
cheamă pe tine?”, „Vrei să ne jucăm împreună?”
Mesaje verbale utilizate frecvent pentru a atrage atenția celorlalți asupra propriei persoane: „Uite ce
jucărie interesantă am eu aici!”
Mesaje verbale utilizate frecvent pentru a solicita mai multe informații cu privire la o situație/ persoană/
obiect/ context: „Ce e asta?”, „Ce face asta?”, „La ce folosește asta?”
Copiii preșcolari învață comportamente interactive în relațiile cu ceilalți cu ajutorul părinților lor. S-ar
putea să fie mai multă nevoie ca părinții să le fie modele de urmat, înainte ca ei să fie capabili să afișeze
astfel de comportamente în mod spontan.
Sfaturi pentru părinți

Ce pot face părinții ca să-i sprijine pe copii în învățarea abilității de a interacționa în
mod sănătos?
 Modelați comportamentul pentru interacționare folosind povești și desene animate.

Citiți-i copilului povești cu personaje care își fac prieteni și care se joacă împreună. Subliniați
formulele folosite de cele două personaje care se împrietenesc și modul în care se comportă.
 Modelați comportamentul de interacțiune cu alți copii pe care nu îi cunoaște (ex. “Numele
meu este... Pe tine cum te cheamă?”).
 Expuneți copilul la o varietate de noi contexte sociale, pentru a exersa abilitatea de a

interacționa cu persoane necunoscute, prin:
Modelarea comportamentul copilului prin modul în care ei interacţionează cu alte persoane
(modul de salutare a persoanelor, iniţierea unei conversaţii cu vânzătoarea de la magazin);
Oferirea oportunităţilor de a observa cum se comportă alţi copii în situaţii similare (ex. când
întâlnesc pe cineva pentru prima dată);
Modelarea comportamentului de iniţiere a unei conversaţii cu copii necunoscuţi în parc: să îl
întrebe cum îl cheamă, câţi ani are, care este jucăria preferată, etc.
Încurajarea copilului să interacţioneze cu persoane necunoscute (ex. să ceară singur vânzătoarei
produsele pe care doreşte să şi le cumpere, să comande singur la restaurant etc.);
Încurajarea copiilor atunci când se joacă cu alții pe care abia i-au cunoscut (ex. “Ce frumos vă jucați
împreună!”).
 Sprijiniţi copiii să se simtă confortabil atunci când merg într-un context nou.
Reamintiţi-vă că această tendinţă de a răspunde la situaţii noi este înnăscută şi nu este în controlul
copilului. Din acest punct de vedere este foarte important cum vorbiţi despre copil / abordați copilul
atunci când manifestă comportamente de retragere. De exemplu dacă spuneţi „ Robin face aşa pentru

că este timid” acest tip de exprimare nu-i dă copilului şansă de a învăţa să se comporte diferit. Copilul
învaţă despre el că acest comportament de retragere este o trăsătură permanentă care îl reprezintă şi
pe care nu o poate modifica indiferent de efortul pe care îl va depune. Un alt tip de mesaj, de genul „
Robin va veni, va vorbi sau se va juca când se va simţi confortabil” îi comunică copilului ideea că are
un oarecare control asupra modului în care se comportă şi îi furnizează o alternativă de a face faţă
situaţiei. Ceea ce-i ajută pe cel mai mult pe copiii cu inhibiţie comportamentală este să ştie că părinţii
îi acceptă aşa cum sunt şi au încredere că vor face faţă situaţiilor.
 Respectaţi nevoia copilului de timp pentru a se adapta la contexte noi!
Activitatea 1
Obiectiv: În această activitate copilul va învăța cum să interacționeze cu alți copii pentru a-și face
prieteni noi!
Materiale: Două jucării de pluș (ex. doi iepurași) și următoarea poveste, despre Țupi și Dodo:
“Ţupi şi Dodo sunt colegi la aceeaşi grădiniţă şi fac parte din grupa mică a iepuraşilor. Ei nu se
cunosc încă, dar ar vrea să se joace amândoi. Într-o zi când Ţupi se juca cu cuburile, Dodo a mers la
el şi l-a întrebat:
— Ce vrei să construieşti aici?
— Un castel mare, a răspuns Ţupi.
— A, eu ştiu să fac un turn mare. Pot să mă joc şi eu cu tine?
— Sigur, ai putea să mă ajuţi să facem turnul castelului!
— Pe mine mă cheamă Ţupi. Pe tine cum te cheamă?
— Dodo
Ţupi şi Dodo au început să construiască un castel mare şi frumos. Ei erau acum bucuroşi că sunt
prieteni şi se joacă împreună.
Recomandări: după citirea poveştii părintele va întreba copilul cum au reuşit să se împrietenească cei
doi iepuraşi; în timpul jocului se accentuează formulele verbale folosite de iepuraşi pentru a se împrieteni şi
faptul că Dodo a venit cu o idee despre joc („Pot să construiesc un turn mare”). Pentru exersarea și internalizarea
acestei abilități, copilul va merge în parc, cu o jucărie şi i se va spune să meargă să se împrietenească cu
copii necunoscuţi aşa cum au făcut iepuraşii.
Povești
Povestea 1
Obiectiv: În această activitate copilul va învăța abilitatea de a-și face prieteni și de a ineracționa cu
alți copii.
Descrierea activității: Părintele îi citește copilului următoarea poveste, profitând de această ocazie
pentru a petrece mai mult timp de calitate cu copilul, citind și discutând împreună!
Ţupi era un iepuraş care avea 4 ani. Într-o zi mama şi tatăl lui i-au spus că îl or duce într-un loc unde
sunt mulţi iepuraşi ca şi el şi se va puea juca cu ei atât timp cât va dori, iar când vor ieşi ei de la serviciu
vor veni să-l ia acasă. Ţupi a aflat că acel loc se numeşte grădiniţă. În prima lui zi se simţea puţin speriat
printre atâţia iepuraşi. Nu mai văzuse nicodată aşa mulţi iepuraşi împreună şi se gândea: „Oare le va
plăcea de mine? Voi avea cu cine să mă joc? Dacă nimeni nu o să se uite la mine?” În timp ce stătea el
şi se gândea observă că în jurul lui iepuraşii merg şi se uită la jucării, încep să vorbească şi să se joace
unul cu altul. Atunci îşi zise: „Cred că m-aş simţi mult mai bine dacă aş întâlni acum un prieten cu care
să mă joc! Dar cum să mă împrietenesc cu cineva? Mai bine stau şi aştept să vină un iepuraş la mine!
Dar poate nu o să vină nici unul şi atunci voi sta toată ziua singur! Mai bine aş merge la un alt iepuraş
şi să-l întreb dacă vrea să construim ceva sau să căutăm nişte jucării frumoase. Dar dacă nu va dori să
se joace cu mine? A, nu-i nimic, o să întreb alt iepuraş. Poate el vrea să se joace singur. Câteodată şi eu
îmi doresc să stau singur.” Ţupi se uită în jur şi găsi un iepuraş care conducea nişte maşini şi îi spuse:
— Uau, ce maşini frumoase ai găsit! Am şi eu câteva. Vrei să le vezi?
— Da, poate facem un concurs cu maşini!
— Pe tine cum te cheamă, spuse Ţupi.
— Urechilă, zise iepuraşul.
— Pe mine mă cheamă Ţupi.
Cei doi iepuraşi începuseră şi se jucară până veniră părinţii după ei.În drum spre casă Ţupi se
gândea: „Totuşi e un loc frumos grădiniţa, deşi mi-a fost puţin frică la început. Mâine o să-mi fac alţi
prieteni şi o să descopăr alte jucării! Sunt bucuros că pot să îmi fac prieteni.”
Recomandări: După ce ați citit povestea, discutați cu copilul următoarele:

- La ce se gândea Ţupi în prima zi de grădiniţă?
- Cum se simţea el?
- Ce s-a hotărât Ţupi să facă?
- Crezi că se distra la fel de bine dacă ar fi fost singur?
- Ce s-a gândit la sfârşit? Cum s-a simţit?
Concluziile finale vor sublinia faptul că atunci cânt te simţi singur potţi oricând să-i găseşti prieteni cu
care să te joci; Grădiniţa este un loc în care poţi să-ţi faci mulţi prieteni.

Gestionarea conflictelor
Conflictul este o parte firească a tuturor proceselor de comunicare cu cei din jurul nostru. Cu toate
acestea, conflicte frecvente în cadrul relațiilor interpersonale modifică și tensionează prieteniile. Anii vârstei
preșcolare sunt cei mai potriviți pentru a învăța gestionarea conflictelor în mod sănătos și efectiv, pentru ca
astfel copiii să fie capabil să facă față diferitelor relații complexe cu alte ființe umane.
Conflictele sunt frecvente în anii preșcolari și sunt legate de jocul copiilor, de rolurile sociale, de împărțirea
jucăriilor, de așteptarea rândului, de alegerea unui joc, etc. Conflictele pot duce și se pot transforma în
comportamente agresive, folosirea de cuvinte grele și neadecvate, lacrimi. Atunci când nu este rezolvat sau
nu este gestionat în mod adecvat, adesea un conflict poate duce la sfârșitul unui joc sau chiar al unei prietenii.
Pentru ca copiii să învețe abilitatea de gestionare a conflictelor, ei au nevoie de sprijin și îndrumare din
partea părinților, și de mult exercițiu în contexte din viața reală.

Ce pot face părinții pentru a-i ajuta pe copii să învețe abilitatea de gestionare a
conflictelor în mod sănătos?
 Oferiţi un bun exemplu personal
 Vizionați împreună cu copiii desene animate în care sunt relatate diverse conflicte între
personaje și discutați modul în care au reușit să le rezolve!
 Citiți povești cu personaje implicate într-un conflict și fiți atenți la modul în care reușesc să-l
rezolve! (ex. spun ce simt și caută o soluție.);
 Modelarea paşilor de gestionare a conflictelor în diverse situaţii reale
 Oferirea de oportunităţi de exersare a abilităţilor în contextele de viaţă firești;
 Oferirea de mesaje de laudă/încurajare în situaţiile în care copilul reuşeşte să aplice
strategiile prosociale de rezolvare a conflictelor;
Activitatea 1. Gândirea de detectiv

Obiectiv: În această activitate, copilul va identifica soluţiilor eficiente de rezolvare a diverselor situații și
va învăța abilitatea de gestionare a conflictelor într-un mod sănătos.
Materiale: Coli de hârtie, creioane colorate.
Descrierea activității: Copiii sunt ajutaţi să identifice mai multe soluţii pentru situaţiile care pot facilita
apariţia comportamentelor agresive. Copiii primesc mai multe scenarii si pentru fiecare trebuie să identifice
mai multe alternative de răspuns la întrebarea “Ce ai putea să faci în loc să loveşti?” Soluţiile şi emoţiile
copiilor trebuie notate pe un panou.
Scenarii:
 Un coleg vine şi îţi ia jucăria cu care te joci. Ce faci în loc să loveşti?
 Un coleg loveşte construcţia pe care ai făcut-o. Ce faci în loc să loveşti?
 Un coleg te împinge şi doreşte să intre în faţa ta. Ce faci în loc să loveşti?
 Îţi doreşti fii primul din rând. Ce faci în loc să loveşti?
Dacă copilul întâmpină dificultăţi în identificarea unor soluţii alternative, părintele poate să
sugereze mai multe variante şi copiii să aleagă:
 Solicit ajutorul adultului vorbind despre mine „Am nevoie de ajutor!”;
 Exprim în cuvinte cum mă simt şi ce îmi doresc „Sunt trist, te rog să încetezi!”; „Mă doare, te rog
să încetezi!”
 Cer permisiunea, înainte să mă duc în primul rând.
 Formulez o cerere.
Activitatea 2. „Faceți pe detectivul”

Obiectiv: În această activitate, copilul va identifica modalități eficiente de a rezolva conflicte și va fi
capabil să numească pașii în rezolvarea unui conflict.
Materiale: Povestea de mai jos.
Descrierea activității: Părintele îi va spune copilului că astăzi vor fi detectivi și va trebui să rezolve
niște cazuri.
Cazul I
Andrei și Marius se joacă împreună cu mașinuțele, jocul lor preferat. Ei au construit un garaj și acum
vor să pună toate mașinuțele în el. Pentru că Andrei vrea să fie singurul care pune mașinuțele în garaj, el
smulge o mașină din mâna lui Marius. Marius este furios și nu mai vrea să se joace cu Andrei. Acum Andrei
este trist pentru că prietenul lui nu se mai joacă cu el.
Părintele îl întreabă pe copil:

Ce făceau cei doi prieteni?
Cum se simţeau ei atunci când se jucau împreună?
Ce a făcut Andrei?
De ce crezi că a făcut el asta?
Cum s-a simţit Marius când Andrei i-a luat jucăria din mână?
Ce a făcut apoi Marius?
Cum se simte acum Andrei?
Ce putea Andrei să facă ca să nu se supere Marius?
Ce poate să facă acum Andrei ca Marius să îl ierte şi să se mai joace cu el?
Cazul II
Ioana şi Bianca construiesc împreună un castel pentru prinţesele lor. Ele sunt bucuroase deoarece
castelul lor este frumos. La un moment dat Bianca a vrut să glumească cu Ioana şi i-a zis Ioana-banana.
Ioana însă s-a supărat şi a dat cu piciorul în castel, care s-a dărâmat. Acum amândouă fete sunt supărate
deoarece nu mai au castel pentru prinţesele lor.
Ce făceau cele două prietene?

Cum se simţeau ele atunci când se jucau împreună?
Ce a făcut Bianca?
De ce crezi că a făcut ea asta?
Cum s-a simţit Ioana când Bianca i-a spus Ioana Banana?
Ce a făcut apoi Ioana?
Cum se simte acum Bianca?
Ce poate să facă acum cele două prietene pentru a se mai juca împreună?

Povești
Povestea celor trei iepurași - Țupi, Toto și Bocă

Obiectiv: În această activitate copilul va învăța abilitatea de rezolvare a problemelor într-un mod sănătos.
Erau o dată trei iepuşi prieteni: Țupi, Toto şi Bocă. Ei trăiau într-o pădure mare şi frumoasă. Într-o
zi ei s-au gândit să-şi facă provizii de morcovi deoarece se apropia iarna cea friguroasă. După ce
au adunat ei morcovi au găsit o scorbură numai potrivită pentru a fi depozit. Într-o zi friguroasă se
treziseră, iar Țupi spuse: „Mi-e atât de foame încât aş putea mânca tot depozitul de morcovi!”
Deoarece în căsuţa lor nu mai aveau morcovi s-au hotărât să plece spre copacul unde şi-au
depus proviziile. Ajungând ei cam pe la jumătatea drumului se opriră îngroziţi: un bulgăre uriaş le
bloca drumul spre scorbura în care se aflau proviziile. Şi ce credeţi că au făcut ei atunci? Fiecare s-a
comportat altfel. Țupi a zis: „Nu suport să văd zidul ăsta mare de zăpadă în faţa ochilor! Nu ar trebui
să fie aici! Eu trebuie să mănânc acum! În timp ce vorbea aşa el lovea cu pumnul bulgărele de zăpadă
până ce începură să-l doară mâinile. Toto era trist şi se gândea: „Este groaznic că bulgărele este aici!
N-o să ajung niciodată la morcovii aia! Probabil că voi rămâne aici şi voi muri de foame!” El a început
să plângă şi s-a trântit în zăpadă. În acest timp Bocă îşi spunea: „Hmmm, cam mare peretele ăsta!
Mi-ar plăcea să nu fie aici pentru că mi-e foame şi aş vrea să mănânc! Nu-mi convine, dar peretele tot
n-o să dispară, aşa că mai bine mă gândesc ce să facem ca să îl dăm la o parte! Câte soluţii credeţi că
poate să găsească Bocă.” (li se cere şi copiilor să găsească variante)
1. Să aşteptăm până soarele va topi zăpada
2. Să săpăm o groapă pe sub perete
3. Să săpăm o gaură prin perete
4. Să ne căţărăm pe bulgăre
5. Să încercăm să ocolim peretele
6. Să căutăm morcovi în altă parte.
În timp ce se gândea la soluţii, Bocă a le-a zis celorlalţi: „Dacă veţi continua să vă smiorcăiţi sau să
daţi cu pumnii în bulgăre tot nu o să rezolvaţi problema! Mai bine ajutaţi-mă să găsim soluţii!”. După
ce s-au gândit ei au hotărât să sape un tunel pentru a ajunge la morcovi. Deoarece toţi trei săpau, au
făcut repede tunelul. După au terminat de mâncat, Bocă le-a zis: „Data viitoare să vă amintiţi că nici
furia, nici supărarea nu ajută să obţii ceea ce îţi doreşti, ci trebuie să cauţi cât mai multe soluţii.”
(adaptare după povestea „Veveriţele Maşa, Daşa şi Saşa”, Virginia Waters)
Recomandări: discuţia cu copiii vizează identificarea reacţiilor emoţionale şi comportamentale pe

care le avem atunci când ne întâlnim cu o situaţie conflictuală şi alegerea comportamentelor adecvate de
rezolvare a conflictului:
 Ce au făcut cei trei iepuraşi?
 Cum s-a comportat şi cum s-a simţit fiecare atunci când a văzut bulgărele de zăpadă?
 Care iepuraş credeţi că a procedat cel mai bine? De ce?
Împărțirea jucăriilor
A împărți jucăriile/ lucrurile cu ceilalți este o abiliate socială importantă. Copiii au nevoie de îndrumare
și exercițiu pentru a-și forma această abiliate. Este caracteristic pentru copiii mici să fie posesivi cu lucrurile
lor. Părinții cu doi sau mai mulți copii se confruntă zilnic cu probleme legate de refuzul copiilor mici de a
impărți lucrurile cu ceilalți. De cele mai multe ori copiii mici smulg jucăriile din mâna altor copii, îi imping
ca să caștige jucăria râvnită sau pur și simplu refuză să dea jucăria preferată dacă i se cere. Provocările apar
când în familie sunt 2 sau mai mulți copii, când vin în vizită alți copiii sau în locurile de joacă unde copilul
întâlnește alți copiii de vârsta lui.
În mod normal, copiii au nevoie de timp și de exercițiu pentru a învăța să se joace cu alții și să-și împartă
jucăriile cu ei. Pe la 4 ani, copiii învață și înțeleg că lucrurile împrumutate trebuie date înapoi și învață să
împartă lucrurile cu alții.

Ce pot face părinții pentru a-și ajuta copiii să învețe abilitatea de a împărți lucruri?
 Fiți corect. Tratați fiecare copil în mod egal pentru a evita rivalitatea dintre ei. Când copilul mai
mic îi smulge jucaria celuilalt din mână, nu permiteți să-o ia pe principiul “dă-i-o lui, că este mai
mic”. Învățați copilul cel mic să formuleze o cerere pentru a lua o jucărie. În funcție de cât de bine
poate să se exprime verbal poate cere jucăria fie printr-un cuvânt ”te rog“ sau printr-o propoziție
“te rog să-mi dai jucăria”. Daca tot timpul frații mai mari vor fi nevoiți să cedeze în fața celor mai
mici, ei se pot simți frustrați și pot să nu dobândească un simț real al cooperării și generozității.
 Tratați copiii care vin în vizită la fel ca pe proprii dumneavoastră copii. Explicaţi copiilor care vin în
vizită și părinților lor care sunt regulile de comportament din casa voastră și cereți-le vizitatorilor să le
respecte. (Ex. toți copiii se pot juca cu jucăriile din casă; când dorim să ne jucăm cu o jucărie spunem:
te rog; cine smulge jucăria din mână, nu o primește; ne putem juca cu fiecare jucărie pe rând).
 Oferiți un bun exemplu personal. Arătați-le copiilor ce înseamnă să împartă. Faceți exerciții
simple, folosind materiale diverse; modelați abilitatea de a împărți lucrurile prin jocul pe roluri!
 Subliniați importanța și beneficiile acestui comportament social. Pentru copiii mai mari
de cinci ani este indicat să oferiți explicații privind importanța comportamentului de a împărți
obiecte cu ceilalți (ex. Ce bine ne pare când cineva ne dă o jucărie! Suntem foarte bucuroși și ne
jucăm frumos împreună! De aceea și noi putem să dăm jucării altor persoane).
 Implicați copiii în activități care presupun folosirea materialelor în comun. Când aveți timp
să vă jucați cu copiii, implicați-i în activități care să presupună folosirea în comun a materialelor:
desenați împreună cu o singură cutie de culori, construiți un puzzle, construiți un bloc. Stați
aproape de copiii și lăudați copiii când cooperează și își dau unul altuia materialele (“eatât de bine
când împărțim aceleași creioane și culori!”) Începeți cu activități scurte de 2-5 minute și măriți
treptat durata. De exemplu implicând copiii într-o activitate de desen în care se pot folosi de
o singură cutie de creioane colorate îi puteți învăța pe copii cum să facă schimbul de creioane.
Regula de a obține creionul este ”îmi dai te rog creionul? Pentru răspunsul DA, celălalt copil care
a cerut, mulțumește și primește creionul, pentru răspunsul NU, ÎNCĂ NU AM TERMINAT celălalt
copil va spune “atunci voi mai aștepta puțin și între timp pot colora altceva.” Este un moment
propice pentru a urmări modul în care copiii fac schimbul de creioane și pentru a lăuda fiecare
copil pentru efortul depus de a aștepta creionul. (ex Bravo, Corina! Ai așteptat să iți vină rândul și
ai spus foarte frumos mulțumesc când George ți-a dat creionul).
 Oferiți feedback pozitiv pentru împărțirea lucrurilor. Lăudați de fiecare dată copilul când își
așteaptă rândul, împarte obiectele cu alți copii sau lasă copiii să se joace cu jucăriile lui. – “Fetelor,
ce frumos vă jucați împreună. Ana este drăguț că ai lăsat-o pe Iulia să se joace cu cuburile tale!”

 Acționați imediat când copilul este pe cale să smulgă jucăria din mâna unui copil. Este
foarte important să acționați imediat dacă vedeți intenția copilului de a smulge jucăria unui alt
copil. Mergeți spre el și imobilizați-i mâna. Apucați mâna copilului și reamintiți-i regulile: folosim
cuvintele “te rog” și așteptăm să ne vină rândul.
Activități practice pentru părinți și copii. Povești
Povestea peștișorului curcubeu

Obiectiv: În această activitate, copilul va învăța abilitatea de a împărți în mod sănătos lucrurile.
Materiale: Povestea de mai jos
A fost odată ca niciodată un peștișor-curcubeu care trăia în oceanul cel întins. Era cel mai frumos
peștișor și era foarte mândru. Solzii săi străluceau și erau colorați precum curcubeul: roșu, albastru, verde,
portocaliu, mov, galben. Din acest motiv era numit Peștișorul-Curcubeu. Peștișorul-curcubeu era foarte
mândru de solzii săi. Ceilalți peștișori se învârteau în jurul lui, uimiți de frumusețea sa.
Într-o zi, peștișorul albastru a venit la el.
— Bună, eu sunt Peștișorul Albastru. Pe tine cum te cheamă?
— Eu sunt Peștișorul-Curcubeu.
— Straiele tale sunt foarte frumoase! Poți să îmi dai și mie unul din solzii tăi și îți voi da și eu unul de-al
meu? Îmi plac culorile tale foarte mult! Solzii mei au o singură culoare și mi-ar plăcea să am o amintire
de la tine.
— Cum aș putea să stric această haină minunată! Nu pot!
Peștișorul-curcubeu s-a întors și a dat să plece.
— Așteaptă, nu pleca! Vrei să fim prieteni și să ne jucăm împreună? Uite, o să îți dau o amintire, un solz
de la mine!
— Cum aș putea să port un solz atât de lipsit de culoare pe haina mea strălucitoare? Nu vezi că nu
se potrivește? Păstrează-l, nu am nevoie de el! Nu mă joc cu pești care au hăinuțe atât de sărăcăcioase și
lipsite de culoare.
Peștișorul-Curcubeu a plecat înotând spre alte locuri.
Peștișorul albastru era foarte trist că peștișorul curcubeu nu a vrut darul său și nu a vrut să se joace cu el.
— Nu contează, o să mă duc altundeva și o să caut alți peștișori cu care să mă joc și cu care să mă
împrietenesc. Peștișorul albastru s-a dus la un grup de calcani care înotau un pic mai departe și i-a întrebat
dacă vor să se joace cu el. Calcanii i-au spus că și ei vruseseră să se joace cu peștișorul curcubeu, dar că
el nu a vrut să se joace cu pești care arătau atât de ciudat. L-au primit cu drag pe peștișorul albastru în
mijlocul lor și au început să se joace împreună.
Pe măsură ce trecea timpul, peștișorul-curcubeu se simțea tot mai trist. Nimeni nu mai venea să îl
întrebe dacă vrea să se joace sau să facă schimb de solzi. Ceilalți peștișori se jucau și înotau fericiți toată
ziua.
Într-o zi, pe când plângea pentru că era singur și nu avea niciun prieten, peștișorul-curcubeu s-a
întâlnit cu caracatița cea înțeleaptă. Atunci i-a venit ideea că ar putea să-i ceară ajutor caracatiței.
— Doamnă Caracatiță, sunt foarte trist și am nevoie de ajutor. Nu am niciun prieten și niciun peștișor
nu vrea să se joace cu mine.
Peștișorul-curcubeu i-a povestit caracatiței ce se petrecuse cu câteva zile mai înainte, cum refuzase să
împartă solzii săi strălucitori cu ceilalți pești.
— Dragă peștișorule, cheia unei prietenii este exact aceasta: să împarți lucrurile tale cu alții și să
accepți faptul că alții sunt diferiți de tine, și că a fi diferit nu înseamnă a fi mai bun sau mai rău, ci că fiecare
este bun și frumos în felul său.
— Vreți să spuneți că dacă împart solzii mei cu alții voi avea și eu prieteni?
— Exact. Cum te simți când cineva vrea să împartă ceva de-al lui cu tine?
— Sunt bucuros.
— Așa se simte și altcineva când îi dai ceva. Iar acum haide să găsim ceva frumos în ceilalți. Vezi, tu te-
ai născut cu solzi foarte frumoși și strălucitori. Alți pești, chiar dacă nu au solzii la fel de frumoși ca ai tăi,
au, cu siguranță, alte lucruri care s-ar putea să îți placă la ei. Fiecare este frumos în felul său. Pentru părinți,
fiecare dintre ei este cel mai frumos. Hai să găsim lucruri care îți plac la prietenii tăi.
— Peștișorul albastru are ochi frumoși.
— Super, a spus caracatița.
— Calcanii au aripioare puternice și pline de grație.
— Atunci hai să mergem să le spunem ce îți place la ei și să-ți faci niște prieteni.”
Peștișorul-curcubeu s-a dus la grupul de peștișori care se jucau bucuroși un pic mai încolo. A folosit
toate sfaturile înțelepte pe care le primise de la caracatiță și i-a dat fiecărui peștișor câteun solz. Când a
venit seara, s-a dus acasă fiind fericit că și-a făcut mulți prieteni.
Exemple de activități care pot fi folosite după citirea poveștii, pentru a facilita dezvoltarea
abilităților socio-emoționale:
 Vorbiți cu copilul despre emoțiile trăite de peștișorul curcubeu.
• Ce simțea peștișorul curcubeu când se uita la solzii săi colorați și strălucitori?
• De ce a vrut peștișorul albastru un solz de la peștișorul curcubeu?
• Cum crezi că s-au simțit calcanii și peștișorul albastru atunci când peștișorul curcubeu a refuzat să
se joace cu ei și să împartă solzii săi strălucitori?
• De ce s-a simțit peștișorul curcubeu singur și trist?
• De ce era fericit peștișorul curcubeu la finalul poveștii?
• Cum s-au simțit ceilalți peștișori atunci când peștișorul curcubeu a împărțit cu ei solzii săi
strălucitori și colorați?
 Cereți-i copilului să povestească momentele din viața sa în care s-a simțit precum peștișorul curcubeu
(nu a vrut să împartă ceva cu alți copii - ex. jucării, mâncare, cărți, etc.)
 Vorbiți cu copilul despre cât de greu ne este uneori să împărțim lucrurile noastre cu alții.
• Ce poți face atunci când simți că îți este greu să împarți jucăriile cu care te joci? (ex. copilul este
învățat că îi poate spune copilului care îi cere jucăria să aștepte un pic pentru că o va primi în
5 minute).
• Ce a făcut peștișorul curcubeu atunci când i-a fost greu să împartă solzii săi cu alți peștișori? (A
cerut ajutorul caracatiței înțelepte);
 Explicați-i copilului că atunci când are momente în care îi este greu să împartă, să facă ce a făcut peștișorul
curcubeu și să ceară ajutorul unui adult (părinte sau educator).
 Faceți un peștișor curcubeu împreună cu copilul, folosind materiale obișnuite. Decupați din hârtie
colorată solzi de pește de diferite culori. Pe forma de pește (din carton) lipiți împreună cu copilul solzii
colorați. Ideea este să folosiți pentru această activitate materiale comune (hârtie, lipici, foarfece, etc.).
Cereți-i copilului să renunțe la obiectul pe care-l are în mână pentru a-i da ocazia să vi-l dea și să lăudați
respectiva acțiune.
 Faceți împreună cu copilul o carte despre peștișorul curcubeu și despre ce înseamnă să fii un prieten bun.
Puteți folosi pești din hârtie de diferite culori. Lângă fiecare peștișor lipiți imagini cu comportamente
care descriu ce înseamnă să fii un prieten bun.

Scrieți lângă fiecare peștișor „Sunt un prieten bun când.......” și alegeți împreună cu copilul o imagine care
arată un comportament prietenos și lipiți-o acolo.
Cer permisiunea să mă joc cu jucăriile colegilor mei
Îmi aștept rândul la joacă
Împart jucăriile cu prietenii mei
 Vorbiți cu copilul despre cât de multe lucruri bune pot face prietenii. Faceți o listă cu toate ideile pe care
copilul vi le împărtășește.
Drept alternativă, copiii pot desena sau decora paginile cărții. Când termină, capsați paginile și
transformați-le într-o carte. Cartea va fi pusă într-un loc accesibil, pentru ca să poată fi citită în orice
moment de copii.
Povestea celor doi frați

Obiectiv: În această activitate, copilul va învăța abilitatea de împărțire a lucrurile în mod sănătos.
Materiale: Aveți nevoie de povestea de mai jos.
Ruxi și Gabriel sunt frate și soră. Lui Gabriel îi place să construiască și astăzi vrea să construiască un
castel. Și lui Ruxi îi place să construiască, așa că vine la Gabriel și îl roagă să o lase să construiască cu el.
„Lasă-mă să construiesc cu tine, te rog”, spune Ruxi. Gabriel spune nu și continuă construcția sa.
Ruxi este un pic tristă, dar se duce să-și caute păpușa favorită și îl lasă în pace pe Gabriel.
Într-o zi, George, colegul lui Gabriel, vine acasă la ei. Ei construiesc împreună un pod mare. Ruxi
vrea să participe și ea la construcție și îl roagă pe George să o lase să construiască.
„Pot să construeisc și eu aici?” întreabă Ruxi.
Gabriel pretinde că nu a auzit-o și continuă să construiască.
„Bine-nțeles” spune George. „Voi termina pilonul acesta al podului într-un minut și apoi o să te las
pe tine.”
„Îți mulțumesc că mă lași să construiesc, ești un prieten bun. Acum Ruxi este fericită pentru că
poate și ea să construiască și se gândește, „George este un prieten bun. o să mă mai joc cu el!”
Repetați povestea cu copilul luând în considerare următoarele aspecte:

• Ce vroia Ruxi să facă?
• Ce a făcut ea?
• Ce a spus Gabriel?
• Cum crezi că s-a simțit Ruxi autnci când Gabriel nu a lăsat-o să construiască?
• Cum te simți când un copil nu te lasă să te joci cu o jucărie? Vrei să te mai joci cu el?
• Ce a făcut Ruxi după ce a fost respinsă?
• Ce a făcut Ruxi a doua zi?
• Ce a spus George?
• Cum s-a simțit Ruxi în acel moment? Ce a spus ea despre Geroge? Crezi că se va mai juca cu el?
• Ce altceva ar fi putut face Gabriel? Această întrebare se adresează faptului că uneori vrem să ne
jucăm singuri, dar asta nu înseamnă să avem un comportament neadecvat față de alții. În astfel de
momente, putem să spunem politicos “Acum vreau să mă joc singur. Putem să ne jucăm împreună mai
târziu”.

Dezvoltare Socio-Emotionala Prescolari

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Dezvoltare Socio-Emotionala Prescolari

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CUM SĂ LE DEZVOLTĂM

Resurse de educaţie parentală

CUM SĂ LE DEZVOLTĂM PĂRINȚILOR INTELIGENȚA EMOȚIONALĂ 3

Nevoia de securitate emoţională

Recomandări pentru părinți!

Nevoia unui comportament previzibil şi stabil

Recomandări pentru părinți!

CUM SĂ LE DEZVOLTĂM PĂRINȚILOR INTELIGENȚA EMOȚIONALĂ 5

Nevoia de atenţie, apreciere și validare

Recomandări pentru părinți!

Nevoia de autonomie şi încredere

CUM SĂ LE DEZVOLTĂM PĂRINȚILOR INTELIGENȚA EMOȚIONALĂ 7

CE este dezvoltarea socială şi emoţională?

CE se întâmplă când un copil nu are aceste abilităţi?

CÂND își dezvoltă oamenii abilităţile sociale şi emoţionale?

Dezvoltarea emoţională, competenţele sociale şi abiltăţile cognitive reprezintă cărămizile

CUM învaţă copiii abilităţile sociale şi emoţionale?

CUM SĂ LE DEZVOLTĂM PĂRINȚILOR INTELIGENȚA EMOȚIONALĂ 9

Gestionarea emoţiei de FURIE

CUM SĂ LE DEZVOLTĂM PĂRINȚILOR INTELIGENȚA EMOȚIONALĂ 11

Cum te simți într-o astfel de situație?

Cum te-ai simți în această situație?

(Adaptare după Joan Durrant, Disciplina pozitivă)

CUM SĂ LE DEZVOLTĂM PĂRINȚILOR INTELIGENȚA EMOȚIONALĂ 13

Cum se simte adultul? Rămâne calm.

Povestea „Țupi, broasca țestoasă furioasă”

CUM SĂ LE DEZVOLTĂM PĂRINȚILOR INTELIGENȚA EMOȚIONALĂ 15

Pasul 4. S-a gândit la o soluţie sau la un mod mai potrivit de a se comporta.

Puncte de discuție cu copilul:

Ce să faceți pentru a-i ajuta pe copii să folosească această abilitate în contexte de

CUM SĂ LE DEZVOLTĂM PĂRINȚILOR INTELIGENȚA EMOȚIONALĂ 17

Copiii învaţă să facă faţă emoţiilor de frică şi teamă cu ajutorul părinţilor.

Cum v-aţi simţi într-o astfel de situaţie?

Cum v-aţi simţi în acestă ipostază?

Sfaturi pentru părinți!

 Acceptaţi că emoţia de frică a copilului este firească!

CUM SĂ LE DEZVOLTĂM PĂRINȚILOR INTELIGENȚA EMOȚIONALĂ 19

Construiţi o scara comportamentului curajos şi ghidaţi copiii în exersarea expunerii la elementele

Activități practice pentru părinți și copii

CUM SĂ LE DEZVOLTĂM PĂRINȚILOR INTELIGENȚA EMOȚIONALĂ 21

Activitatea 4. Joc de rol cu păpuşi

CUM SĂ LE DEZVOLTĂM PĂRINȚILOR INTELIGENȚA EMOȚIONALĂ 23

Cum vă simţi într-o astfel de situaţie?

Imaginaţi-vă că plecaţi de acasă şi mergeţi să vă întâlniţi cu un prieten bun. Când prietenul vă

CUM SĂ LE DEZVOLTĂM PĂRINȚILOR INTELIGENȚA EMOȚIONALĂ 25

Sfaturi pentru părinți!

 Oferiţi copiilor un bun exemplu personal.

CUM SĂ LE DEZVOLTĂM PĂRINȚILOR INTELIGENȚA EMOȚIONALĂ 27

Activități practice pentru părinți și copii

Fiecare persoană este unică

CUM SĂ LE DEZVOLTĂM PĂRINȚILOR INTELIGENȚA EMOȚIONALĂ 29

Interacțiunea cu alți copii

Sfaturi pentru părinți

 Modelați comportamentul pentru interacționare folosind povești și desene animate.

 Expuneți copilul la o varietate de noi contexte sociale, pentru a exersa abilitatea de a

CUM SĂ LE DEZVOLTĂM PĂRINȚILOR INTELIGENȚA EMOȚIONALĂ 31

Activități practice pentru părinți și copii

Recomandări: După ce ați citit povestea, discutați cu copilul următoarele:

CUM SĂ LE DEZVOLTĂM PĂRINȚILOR INTELIGENȚA EMOȚIONALĂ 33

Sfaturi pentru părinți

Activități practice pentru părinți și copii

Activitatea 1. Gândirea de detectiv

Activitatea 2. „Faceți pe detectivul”