ACADEMIA FORȚELOR TERESTRE

“NICOLAE BĂLCESCU”, SIBIU

Bătălia de la Tours

Student fruntaș Mistreanu Mihai-Stefan

 Bătălia de la Tours

Bătălia de la Tours, adesea numită bătălia de la Poitiers, a avut loc lângă

orașul Tours, aproape de granița dintre teritoriul Franc și regiunea
independentă Aquitania. Combatanții au fost francii și burgunzii sub conducerea
lui Charles Martel împotriva unei armate invadatoare a califatului Umayyad, în
frunte cu Abdul Rahman Al Ghafiqi, governatorul general al provinciei al-
Andalus. Francii au fost victorioși, Abdul Rahman Al Ghafiqi a fost ucis, iar
Martel și-a extins influența înspre sud.
În anul 711, musulmanii au cucerit Spania, în vremea marii expansiuni a
Islamului, care s-a extins până la Marea Mediterană după moartea Profetului.
Bătălia de la Poitiers a avut loc după douăzeci de ani de cuceriri umayyade în
Europa, începând cu invazia regatelor creştine ale vizigoţilor din peninsula
Iberică în 711 şi continuând în teritoriile france din Galia, foste provincii ale
Imperiului Roman. Campaniile militare ale umayyazilor au ajuns până înspre
nord în Aquitania şi Burgundia, incluzând o bătălie mare la Bordeaux şi un raid
la Autun.
Carol Martel a fost ultimul membru al clanului Arnulfing; el a reuşit să ia
poziţia de administrator al palatului şi s-a impus ca stăpânitor „de drept” al
teritoriilor france, lăsându-i regelui Theuderic al IV-lea (721-737) un rol
onorific. Conflictele dintre conducătorii merovingieni le slăbiseră acestora
puterea, lucru de care au profitat în scurtă vreme administratorii curţii regale,
care au preluat treptat puterea în regatul franc. Conflictele interne din timpul
ascensiunii familiei Arnulfing au slăbit influenţa francă asupra teritoriilor
periferice. Ducele Eudo a condus multă vreme Aquitania şi a reuşit să-l sfideze
pe Carol până în 720, când musulmanii spanioli au început raidurile la nord de
Pirinei. În 720-721, Eudo a înfrânt o armata musulmană într-o bătălie la
Toulouse, dar i-a fost imposibil să împiedice raidurile musulmane din Autun în
725, căderea Carcassonn-ului şi a Nîmesului. Eudo a încercat să exploateze
diferenţele dintre cuceritorii berberi şi arabi ai Spaniei, căsătorindu-şi fiica cu
Munnuza, un şef berber care a condus o mare rebeliune antiarabă, dar care nu a
avut succes. Drept răzbunare, liderul arab Abd al-Rahman a condus un raid de
mare amploare în Aquitania, probabil prin 733, lucru care l-a forţat pe Eudo să îi
ceară ajutorul lui Carol Martel.
Invazia islamică a profitat întotdeauna de diviziunile şi de slăbiciunile
inamicilor săi. Arabii s-au bucurat de sprijinul lui Maurontus, ducele de Marsilia
şi un inamic al casei de Arnulfing, căruia o victorie arabă la Poitiers i-ar fi dus la
îndeplinire planurile de ascensiune politică.
 Carol a adunat o armată numeroasă pentru acele vremuri, cei mai mulţi
luptători fiind franci şi burgunzi, şi l-a atacat pe Abd ar-Rahman, în timp ce
acesta mărşăluia dinspre Poitiers spre Tours. Ambele armate s-au stabilit în
tabere fortificate, dar, din păcate, nu se ştiu prea multe lucruri despre cum s-a
luptat în această primă încleştare dintre forţa musulmană şi armata creştină.
Locul exact al bătăliei de la Tours nu se cunoaşte nici astăzi. Sursele istorice
păstrate, atât islamice, cât şi creştine, sunt similare în unele detalii şi
contrastează în altele. Majoritatea istoricilor presupun că cele două armate s-au
ciocnit la încrucişarea râurilor Clain şi Vienne, între Tours şi Poitiers. Numărul
de combatanţi de ambele părţi nu se cunoaşte. Unele estimări apreciază că
umayyazii aveau circa 80.000 de oameni, iar francii în jur de 30.000. Istoricul
Edward J. Schoenfeld respinge estimările vechi de 60–400.000 umayyazi şi
75.000 franci, susţinând că „estimările de peste 50.000 de soldaţi de ambele
părţi sunt imposibile din punct de vedere logistic”. Alt istoric militar
contemporan, Victor Davis Hanson, crede că ambele armate aveau mărimi
aproximativ egale, circa 30.000 oameni.
Istoricii moderni sunt probabil mai aproape de adevăr decât sursele
medievale, deoarece estimările moderne sunt bazate pe abilităţile logistice ale
regiunilor rurale de a susţine aceste numere uriaşe de oameni şi animale. Atât
Davis cât şi Hanson subliniază că ambele armate trăiau din resursele provinciale,
nici una din ele neavând un sistem de aprovizionare pus la punct. Conform
cronicilor, forţele invadatoare au fost total surprinse să găsească o armată mare,
bine aşezată şi gata de luptă, având amplasament favorabil în teren, opunându-se
atacului asupra cetăţii Tours. Carol Martel obţinuse efectul surpriză dorit. El a
decis să înceapă lupta printr-o formaţie defensivă, de tip phalanx. Conform
surselor arabe, francii s-au aşezat în careu, folosindu-se de pantă şi arbori pentru
a îngreuna un atac de cavalerie.
Timp de şapte zile, cele două armate s-au observat reciproc, angajându-se în
câteva ciocniri minore. Umayyazii au aşteptat sosirea restului armatei, dar după
aceea au rămas tot nehotărâţi. Un general capabil nu lasă niciodată adversarul să
aleagă terenul şi condiţiile bătăliei. Abd ar-Rahman, deşi era un comandant abil,
nu a reuşit să-l împiedice pe Martel să le aleagă pe amândouă. În plus,
umayyazii nu au putut estima numărul adversarilor, datorită faptului că Martel s-
a folosit de trunchiurile copacilor din pădure pentru a da iluzia că are o armată
mult mai numeroasă decât în realitate. Aşadar, Abd ar-Rahman şi-a adunat
întreaga armată, ceea ce i-a dat lui Martel timpul necesar pentru sosirea
veteranilor infanteriei din colţurile imperiului său. Această infanterie reprezenta
speranţa victoriei, majoritatea soldaţilor având în spate experienţa a numeroase
bătălii sub conducerea lui Martel, începând din anul 717.Mulţi istorici, de-a
lungul secolelor, au fost de părere că francii au fost inferiori cu mult ca număr la
începutul bătăliei, raportul de forţe fiind de 1 la 2. Martel s-a bazat pe faptul că
în cele din urmă Abd ar-Rahman va fi nevoit să atace şi să jefuiască cetatea
Tours. Nici unul din ei nu a vrut să atace primul, dar Abd ar-Rahman s-a simţit
obligat să atace oraşul Tours, ceea ce a însemnat să treacă prin armata francilor
de pe dealul din faţa lui. Hotărârea lui Martel de a aştepta atacul s-a dovedit a fi
crucială, deoarece i-a forţat pe umayyazi să năvălească în susul dealului,
amănunt care, alături de pădure, a negat mare parte din avantajele unui atac de
cavalerie.
Martel s-a pregătit pentru această confruntare încă de la Toulouse, cu un
deceniu în urmă. El şi-a dat seama că în caz de eşec, nu mai era nici o armată
creştină capabilă să apere vestul Europei. Dar Gibbon, împreună cu majoritatea
istoricilor, este de părere că Martel a luat cele mai bune decizii într-o situaţie
dificilă. Deşi inferior numeric şi depinzând de infanterie, fără scăriţe în uz,
Martel avea totuşi o infanterie grea călită, care a crezut în liderul ei. În plus,
Martel a avut elementul surprizei şi a reuşit să aleagă terenul de luptă. Pe lângă
avantajul terenului, francii erau pregătiţi pentru vreme rece, fiind îmbrăcaţi cu
blăni de urs şi lup. Arabii nu erau la fel de bine pregătiţi, în ciuda faptului că
aveau corturi, ceea ce le lipsea francilor, dar au ezitat să atace o armată pe care
au considerat-o superioară numeric.
În esenţă, umayyazii au aşteptat ca francii să apară în câmp liber, în timp ce
francii, organizaţi într-o puternică formaţie defensivă, au aşteptat ca arabii să ia
dealul cu asalt. A fost un test de răbdare pe care Martel l-a câştigat; bătălia a
început în a şaptea zi, dat fiind faptul că Abd ar-Rahman nu a vrut să o mai
amâne. Arabii au lansat mai multe şarje de cavalerie asupra poziţiilor francilor,
şarje respinse pe rând de infanteriştii franci, chiar dacă, de câteva ori, temuta
cavalerie arabă a reuşit să străpungă liniile defensive france. Zvonul că trupe
france au ajuns la bagajele lor şi că astfel vor pierde prăzile de război i-a făcut
pe mulţi musulmani să plece de pe câmpul de bătălie. Pentru restul trupelor
arabe acesta a fost semnalul unei retrageri. În timpul acesteia, Abd ar-Rahman a
fost ucis, ceea ce a sporit şi mai mult panica în rândul trupelor arabe. În noaptea
care a urmat, la adăpostul întunericului, arabii s-au retras, ducând cu ei doar
prăzile ce puteau fi transportate rapid.
Cronicarul Fredegar, în „Cronica” sa, scrisă în anul 754, ne spune că francii
au avut o poziţie fermă în faţa invadatorilor musulmani. „Cu ajutorul lui D-zeu,
el (Carol Martel) le-a distrus corturile şi i-a urmărit până la capăt, iar când Abd
ar-Rahman a pierit în bătălie, le-a distrus trupele, împrăştiindu-i şi alungându-i
din faţa ochilor; şi cu puterea primită de la D-zeu, i-a distrus cu desăvârşire”,
scrie Fredegar.
Armatele franceze din această perioadă par să se fi concentrat asupra luptelor
călare cu lăncii, săbii şi arcuri. Pe la sfârşitul secolului al XIX-lea, istoricul
german Brunner a sugerat că arabii au avut o cavalerie numeroasă şi că Martel
îşi datorează victoria dezvoltării cavaleriei grele, sprijinite de infanterie, însă
istoricii moderni nu cred că acestea ar fi apărut înainte de secolul al X-lea. Cu
toate că se spunea despre cavaleria uşoară că era un element foarte important la
vremea respectivă, pedestraşii aveau un rol cheie în desfăşurarea bătăliilor.
Fredegar a sugerat că Martel a obţinut o victorie decisivă, dar, cu toate că tot
Abd ar-Rahman a fost ucis, armata musulmană a devastat totul în retragerea sa
spre Spania. Mai mult decât atât, Martel a eşuat în a supune Aquitania sau pe fiii
lui Eudo, doar în vremea lui Carol cel Mare (768-814) provincia trecând sub
controlul regilor franci. După bătălia de la Poitiers, musulmanii n-au mai
îndrăznit să întreprindă nici un raid înspre nord. Totuşi, au continuat să se
stabilească în teritorii în care stăpânirea musulmană era absolut sigură, precum
Provenţa din sudul Franţei. Martel a atacat zona în 737 şi din nou în 739, dar
fără succes.
Istoricii mai vechi au văzut bătălia de la Poitiers ca pe un punct de cotitură,
când islamul a fost oprit şi civilizaţia creştină occidentală salvată, un lucru
consolidat de eşecul ultimului atac arab asupra Constantinopolului, în anul 718.
Recent, expediţia arabă din 732 a fost văzută ca un raid care a fost întrerupt la
primul semn de rezistenţă francă, obscurele lupte pentru Provenţa părând a fi
mai importante. Cu toate acestea, importanţa bătăliei de la Poitiers nu trebuie
minimalizată. Unii istorici susţin că victoria lui Martel a oprit avansul forţelor
umayyade spre nord din peninsula Iberică şi a salvat religia creştină în Europa în
timpul unei perioade când Islamul şi-a impus dominaţia asupra resturilor
Imperiilor Roman şi Persan. Alţii susţin că bătălia înseamnă doar respingerea
unui raid şi nu a fost un eveniment marcant.