Sunteți pe pagina 1din 8

Casa

anul 1947
Ray Bradbury

Era o casă fantastică, nebună și veche, ce privea sălbatic spre oraș, cu ochii
neclintiți. Sub cupolele sale înalte, păsările și-au făcut cuiburi, astfel încât casa
în sine părea mai mult ca o fantomă slabă și bătrînă, cu păr zburlit.

Într-o seară rece de toamnă, ei au urcat pe panta lungă a dealului, Maggie și


William, și când ea a văzut casa, a pus valiza pe pământ, cumpărată în
magazinul de lux „Saks” de pe Fifth Avenue și a spus: „О nu!”

„O, dа!” El își trase cu bucurie bagajul vechi și uzat. „Oare nu este asta o perlă?
Uită-te la ea, e o comoară!”

„Și tu ai plătit două mii de dolari pentru asta?” a strigat ea.

„Păi ea costa treizeci de mii de dolari ... cu cincizeci de ani în urmă,” spuse el cu
mândrie. „Și acum este în întregime a noastră!”

Ea a așteptat, până când inima ei a început să bată din nou. Îi era rău. Ea s-a uitat
la dînsul, iar apoi la casă.

„Ea ... ea arata cam ca și casa lui Charles Addams, nu-i asa? Știi, cel care face
benzi desenate despre vampiri pentru „New-Yorker”?”

Dar el era deja plecat. Ea pășea după el cu precauție pe treptele scârțâitoare ale
prispei. Casa părea că se ridică în sus cu toate cele trei mansarde, coloane ornate
și scări în stil rococo, turnuri, turle și ferestre ornate cu sticle sparte; și pe toate
acestea – un strat subțire și îngălbenit de timp. În casă domina liniștea molii care
zbura în tăcere, perdelor ce atîrnau pe geamuri și canapelor așternute,
asemănătoare micilor pietre albe de pe mormînt.

Și din nou ea a simțit că totul cade înăuntrul ei. Dacă ți-ai petrecut toată viața pe
o stradă largă și liniștită într-o casă mare și îngrijită, în care servitorii invizibil
mențineau ordinea, în care întotdeauna, oriunde ai fi, telefonul era la îndemână
iar baia era mare ca o piscină, și singurul efort pe care trebuia să-l depui, era să
ridici paharul incredibil de greu cu un martini sec, ce ar trebui să crezi când te
pomenești într-o peșteră acoperită de mușchi, într-o temniță bântuită, în fața
zidurilor sumbre și a haosului total? Doamne, s-a gîndit ea, ce se va întâmpla
dacă americanii ajung la o astfel de viață: nu sunt suficiente case, prețurile sunt
nebune. De ce oare oamenii se căsătoresc?
Ea abia își menținea calmul și imperturbabilitatea, deoarece William țipa,
alergând în sus și în jos pe scări, umblând repede și important prin camere,
mândru ca și cum ar fi singur construit această casă.

„Eu sunt fantoma tatălui lui Hamlet,” a spus William, coborînd scările sumbre.

„— fantoma tatălui,” a reprodus ecoul de la înălțimea scărilor din vîrful casei.

William a zîmbit și a ridicat degetul arătător. „Ai auzit asta? Este Ascultătorul
din vîrful casei. Prietenul meu străvechi. El aude tot ce tu spui. Mai ieri i-am
spus, Eu o iubesc pe Maggie!”

„Eu o iubesc pe Maggie”, a repetat Ascultătorul de undeva de la înălțime.

„Dar el are gusturi, acest Ascultător,” a remarcat Bill. El s-a apropiat de Maggie
și a luat-o de umeri. „Oare această casă nu este o minune?”

„Ea e mare, aici sunt de acord cu tine. Și este murdară, și aici sunt de acord cu
tine. Și la sigur e veche.”

Ea s-a uitat la față lui privind-o. Și, prin modul în care expresia feței lui se
schimba încet, își dădu seama că fața ei nu reflecta deloc dorința de a iubi
această casă imensă. Trecând prin ușă, ea și-a rupt ciorapul de nailon de un cui.
Pe fusta scumpă de lînă pe care a cumpărat-o din San Francisco, deja se vedea o
pată murdară și încă -

El și-a luat mîinile de pe umerii ei. El s-a uitat spre gura ei. „Ție deloc nu îți
place, așa e?”

„Nu, nu e că-”

„Poate mai bine cumpăram rulota ceea?”

„Nu, nu vorbi prostii. Doar că eu trebuie să mă obișnuiesc cu asta. Cine ar dori


să trăiască într-o cutie pe roți? Aici sunt mai multe camere.”

„Sau poate să mai așteptăm încă un an cu nunta pînă acumulăm banii.”

„Poate noi nu ne vom reține aici pe mult timp,” a spus ea, încercînd să pară
veselă. În zadar a spus ea așa. El nu dorea să plece nicăieri de aici. Asta era casa,
care el o iubea și în care dorea să rămînă pentru tot restul vieții. El o privea ca
locuința sa permanentă.

„Aici sus este dormitorul.” Oprindu-se la primul nivel unde becul ardea slab, el
a deschis ușa. În spatele ei era o cameră în care era un pat cu un baldachin pe
patru stâlpi. El însuși a răzuit și a curățat această cameră și a pus un pat aici
pentru a face o surpriză pentru Maggie. Pe pereți, tencuite cu tapete galbene noi,
atârnau tablouri aprinse.

„Simpatic,” spuse ea forțîndu-se.

„Mă bucur că ți-a plăcut,” a spus el fără s-o privească.

În dimineața următoare, el era prin toată casa, în sus și în jos pe scări, fluierând
și cântând plin de puteri și idei. Maggie îl auzea cum smulge vechile draperii,
mătură în hol, dezbate bucățile de sticlă veche de pe o fereastră spartă de la
bucătărie. Ea stătea în pat. Un soare cald și galben se revărsa prin fereastra de la
sud, atingându-i mâna ce se odihnea leneș pe plapumă. Maggie stătea culcată,
fără nici o dorință de a se mișca, ascultînd cu uimire, cum soțul ei plin de viață
aleargă de la o cameră la alta, cu o inspirație instantă. Plin de viață erau
cuvintele exacte. Azi îl rănești sau îl dezamăgești, iar a doua zi totul este uitat. El
este din nou plin de putere. Cu greu ar fi putut spune același lucru despre ea
însăși. El era ca niște focuri de artificii care zburau și explodau în toată casa cu
ecou.

Ea a coborît din pat. Hai să încercăm să facem asta mai bine, se gândi ea. Să
facem fața potrivită. Ea s-a uitat în oglindă. Interesant, este posibil cumva de
desenat pe ea un zîmbet?

După un mic dejun ars, William a răsplătit-o cu un mop și un sărut.

„Înainte, tot mai sus și mai sus!” a strigat el. „Realizați că preocuparea unui om
nu este dragostea sau sexul, și nici obținerea succesului sau ținerea pasului cu
Jones? Nu faima și bogăția! Nu, doamnelor, cea mai lungă bătălie a oamenilor
este împotriva murdăriei. Ea pătrunde în toate crăpăturile și colțurile casei! Dacă
am sta un an întreg și doar ne-am legăna în scaune, am fi împînziți de gunoi pînă
peste cap, orașele se vor pierde, grădinile s-ar transforma în deșerturi, iar
sufrageriile în gunoiști! Doamne, aș vrea să pot să ridic toată casă asta și să o
scutur!”

Ei s-au apucat de treabă.

Dar ea a obosit. La început, era spatele, apoi erau „dureri de cap”. El i-a adus
aspirină. În cele din urmă, ea era pur și simplu epuizată de așa multe multe
camere. Ea le-a pierdut numărul. Dar particule de praf din camere? Doamne,
numarul lor era trecut de bilioane! Mergînd prin casă, Maggie începu să strănute
și să-și sufle nasul său mic într-o batistă, confuză și jenată.

„Mai bine ai sta jos,” a spus William.

„Nu, eu sunt bine,” a răspuns ea.


„Mai bine ai merge să te odihnești,” a spus el fără a zîmbi.

„Cu mine totul va fi bine. Încă nu este ora prînzului.”

Asta era problema. Este abia prima dimineață, și ea deja a obosit. Și Maggie
simțea cum vinovăția repede îi colora obrajii. Pentru că era o oboseală ciudată,
oboseală de griji inutile, mișcări inutile și tensiuni. Te-ai înșelat până acum, dar
nu și mai departe. Da, ea era obosită, dar nu de la lucru, ci de la acest loc. Nu au
trecut nici măcar douăzeci de ore petrecute aici, dar ea deja a obosit de această
casă, îi era rău de la ea. Și William vedea că ea se simte rău. O mică parte din
fața ei vorbea despre asta. Care exact nici ea nu știa. E ca o anvelopă spartă: nu
găsești unde este spartă până când nu o înfunzi în apă, iar bulele de aer se ridică
din apă. Maggie nu voia să o vadă cât de rău îi este. Dar tot se gîndea cum
prietenii ei vor veni să o viziteze și ce vor discuta ei după aceea acasă la un ceai:
„Ce s-a întâmplat cu Maggie Clinton?”, „Oh, nu ați auzit? S-a căsătorit cu acel
scriitor, iar acum locuiesc pe Bunker Hill. Vă puteți imagina, pe Bunker Hill?
Într-o casă veche bântuită sau ceva de genul ăsta!”, „Va trebui cumva să o
vizităm.”, „Oh, da, este inestimabilă. Casa este o ruină, o banală ruină. Biata
Meg!”

„Anterior, puteai să joci dimineața și după-amiază nu știu cîte partide de tenis la


rând, iar în timpul pauzei și o partidă de golf,” a remarcat el.

„Cu mine totul va fi bine,” a răspuns ea, neștiind ce să mai spună.

Ei stăteau la scară. Razele soarelui de dimineață cădeau prin vitraliile colorate


ale geamurilor mari. Erau mici sticle roz, albastre, roșii, galbene, violete și
portocalii. Luminițele multicolore străluceau pe mîinile ei și pe balustrade.

Pentru câteva clipe el a privit neclintit aceste sticle colorate. Apoi și-a mutat
privirea spre ea. „Iartă-mă pentru melodramă,” a spus el, „Dar am învățat ceva
când eram băiețel mic. Bunica mea avea în casă un hol cu o scară, iar în sus era
o fereastră cu aceleași sticle multicolor. Obișnuiam să merg acolo și să privesc
prin geamul ăla colorat și-” El a aruncat laveta murdară pe podea. „Nu contează.
Tu nu vei înțelege.” Și el a plecat de la ea în jos pe scări.

Maggie stătea și îl privea din spate. Ea s-a uitat la geamul multicolor. Ce a


încercat el să-mi spună, ceva ridicol de banal dar apoi s-a răzgândit? Ea s-a
apropiat de fereastră.

Prin sticla roz, lumea din jos a devenit veselă și caldă. Cartierul pustiit cu case
sărace, înghesuite pe marginea prăpastiei, s-a colorat în culori roz de apus de
soare.
Meg a privit prin sticla galbenă. Și lumea s-a împlut de lumină solară, aprinsă,
luminoasă și pură.

Ea a privit prin sticla violetă. Lumea a fost acoperită de un nor, ea a devenit


infectată și bolnavă, iar oamenii ce se mișcau păreau pierduți și abandonați.
Casele păreau negre și urîte. De parcă totul s-a acoperit de vînătăi.

Ea din nou a privit prin sticla galbenă. Și iar a luminat soarele. Cîinele mic părea
deștept și drăguț. Cel mai murdar copil părea curat. Casele dărăpănate păreau să
strălucească cu vopsea nouă.

Meg aruncă o privire spre William, care, stând jos pe scări, liniștit, cu o față
liniștită, forma un număr de telefon. Apoi ea iar se uită spre geamul colorat și
brusc își dădu seama ce el avea în vedere. Poți alege prin ce sticlă să privești
lumea. Prin întunecoasă sau luminoasă.

Ea s-a simțit puțin pierdută. Simțea că este prea târziu. Uneori, chiar dacă nu
este prea târziu, simțiți că este. Este necesar ceva de spus, de pronunțat un
cuvânt. Un singur cuvânt. Dar ea nu era gata. Înteaga idee era prea nouă pentru
ea. Acum nu ar găsi cuvintele potrivite pentru a exprima ceea la ce se gândea.
Acest gând se strecură în interiorul ei. Ea a simțit doar prima emoție slabă, și a
sugrumat-o cu frică și ură față de sine. Apoi a simțit înțepături rapide de ură față
de această casă și față de William, pentru că o făceau să se urască pe sine. Și, în
cele din urmă, aceasta a dus la o iritarea obișnuită, iritare doar față de propria
orbire.

William vorbea la telefon. Vocea lui răsuna prin scările luminate. El suna unui
agent imobiliar.

„Dle Woolf? Vorbesc despre casa pe care mi-ați vândut-o săptămâna trecută.
Cum credeți, aș putea eu s-o vînd? Poate cu un mic profit?”

Liniște. Maggie auzea cît de repede a început să-i bată inima.

William a pus receptorul. El nu s-a uitat în sus spre dînsa.

„El poate s-o vîndă,” a spus William. „Cu un mic profit.”

„Cu un mic profit,” a repetat Ascultătorul din vîrful casei.

Ei mâncau în tăcere când cineva a bătut tare în ușa din față. William, cu o tăcere
neobișnuită pentru el, a plecat să deschidă.

„Suneria naibii, nu funcționează!” a strigat o voce de femeie în hol.

„Bess!” exclamă William.


„Bill, bătrînul ... hei, dar locul nu este rău!”

„Îți place?”

„Dacă îmi place? Leagă-mi o basma pe cap și dă-mi un mop!”

Ei au început să vorbească vesel despre ceva. În bucătărie, Maggie a pus


deoparte cuțitul pentru unt și a început să asculte, rece și neliniștită.

„Doamne, că nu aș da pentru un astfel de loc!” striga Bess Alderdice, alergând


prin casă. „Uită-te la această balustradă lucrată manual. Hey-sooses, cum spun
spaniolii; Uită-te la acest candelabru de cristal! Cine ți-a băgat o astfel de
comoară, Bill?”

„Noi am avut noroc că a fost scoasă la vînzare,” a răspuns Bill din hol.

„Eu mulți ani în urmă am pus ochii pe această casă! Și iaca tu, nenorocitul
norocos, ai luat-o direct din labele murdare ale bunei Bess Alderdice.”

„Spală-ți labele murdare și du-te la bucătărie să mănînci.”

„Prînz, la naiba, oare cînd noi vom lucra? Eu vreau să aduc aportul la asta!”

Meggi a ieșit în hol.

„Meggi!” a strigat-o Bess Alderdice în paltonul ei strict de gabardin și pantofi cu


talpa plată. „Cum te invidiez!”

„Salut Bess.”

„Arăți cam obosită,” continuă a striga Bess. „Ascultă, tu stai jos iar eu îl voi
ajuta pe Bill. Am multă putere deoarece mănânc fulgi „Wheaties”!”

„Noi nu vom trăi aici,” a spus calm Bill.

„Ce?” Bess îl privi ca pe un nebun. „Astăzi aici, mâine acolo, care e numele tău?
Figaro? Bine, vinde-o mămicăi, mami vrea s-o cumpere.”

„Vom încerca să găsim o căsuță mică din lemn,” zise Bill cu veselie falsă.

„Singur știi cum sunt casele astea din lemn,” zise Bess. „Bine, dacă cumpăr casa
asta de la tine, Bill, hai ajută-mă măcar să fac ordine în ea! Ajută-mă să dau jos
perdelele astea!” Și ea s-a dus la ferestrele din sufragerie pentru a rupe perdelele
mâncate de molii.

Au lucrat împreună, Bess și William, până seara. „Vino să stai jos, scumpule,”
spuse Bess, lovind-o pe Maggie pe umăr. „Voi ajuta pe gratis.”
Casa vuia cu ecoul vocilor și scârțâiala periilor. Din când în când, răsunau
explozii de râs. Pe coridoare izbucneau furtuni de praf, iar o dată Bess mai nu a
căzut de pe scări de la râs. Se auzeau lovituri și scârțâitul țintelor ce se smulgeau
de pe pereți, răsunetul melodios de candelabre atinse, foșnetul ruperii tapetelor
vechi. „Vom transforma asta în cameră de ceai, iar asta aici pentru ce, noi vom
demola acest perete cu totul!” striga Bess prin nori de praf. „Corect!” rîdea
William. „Dar eu am mai văzut și un set ieftin de scaune antice, care se potrivesc
perfect aici!” spuse Bess. „Bună idee!” a răspuns Bill. Ei discutau ceva activ,
mișcîndu-se încolo-încoa, ajungând la fiecare colț. William desena cu cretă
albastră careva semne, arunca pe geam mobilier inutil, care cădea cu gălăgie la
pământ. „Ăsta e băiatul meu!” striga Bess. „Ce zici de atârnarea pe acest perete
a farfuriilor bavareze frumoase, Bill?” „Excelent!”

Maggie nu a fost implicată în toate astea. Mai întâi, ea a urcat fără vreun scop în
sus în dormitor, apoi a coborât jos și a ieșit din casă la soare. Dar și aici auzea
râsul fericit al lui Bill. El făcea planuri, se gândea, râdea și toate acestea
împreună cu o altă femeie. El a și uitat de vînzarea casei. Ce va face el când își
va aminti că a sunat un agent imobiliar? Desigur, nu va râde.

Maggie își încrucișa-se brațele la piept. Și ce are Bess Alderdice? Sigur că nu


pieptul plat, corpul osos și neomogen și nici părul nepieptănat și zburlit sau
sprâncenele îngroșate! Cu toate acestea, ea avea entuziasm, prospețime și putere
care îi lipseau lui Maggie. Și pentru ce îi trebuiesc? În cele din urmă, ce drept
avea Bess să vină aici? Nu e casa ei, nu-i așa? Cel puțin pentru moment.

Prin fereastra deschisă, ea a auzit vocea lui Bess. „Tu măcar știi care este
povestea acestei case? A fost construită în 1899 de un avocat. Anterior, întregul
cartier era așa. Era o casă nobilă, și acum este nobilă. Oamenii erau mândri să
trăiască aici. Și pot fi încă mândri de asta.”

Maggie stătea în hol. Cum ai reușit să faci ca treburile să meargă bine în lume?
Lucrurile erau dezordonate, până când Bess a venit și le-a aranjat. Cum? Nu cu
cuvintele. Cu cuvinte nu poți aranja ceva. Este ceva mai mult. A fost munca
persistentă și lungă. Și acum Bess îi plăcea lui Bill mai mult decât i-ar place azi
Maggie. De ce? Pentru că Bess avea mâini agile și o față plină de viață, ea se
descurca cu un caz și trecea la altul.

Dar lucrul cel mai important este Bill. A lucrat el vreodată în viața lui, a bătut
vreun cui sau a mutat vreun covor? Nu. Ca scriitor, el pînă acum a stat și a stat
toată viața. Pînă la întâlnirea cu această Casa a ororilor - veniți-zburați, prețul -
un ban, nu te zgîrci - cumpără! - era pregătit nu mai mult decât ea însăși. Cum a
reușit să se schimbe peste noapte, ca să se arunce peste casa asta, să se agațe de
ea cu dinții? Răspunsul a fost evident. O iubea pe Maggie. Aceasta va fi casa ei.
Dacă ar fi stat peste noapte într-o peșteră, ar fi făcut același lucru. Oriunde e
bine dacă Maggie este alături.

Maggie închise ochii. Totul se reducea la ea. Ea era catalizatorul. Fără ea, el ar fi
stat pe loc și niciodată nu ar lucra. Și ea însăși s-ar simți pierdută toată ziua.
Întregul secret nu era în Bess sau William, ci în dragostea propriu-zisă.
Dragostea mereu a determinat la muncă, a trezit entuziasm. Și din moment ce
William a lucrat ca să o facă fericită, de ce nu ar trebui și ea să facă același lucru
pentru el? Dragostea întotdeauna construiește ceva undeva. În caz contrar, ea se
stinge. De-a lungul vieții împreună, construiți – vă construiți pe voi, construiți
case, creșteți copii. Dacă unul se oprește, celălalt continuă să meargă. Dar atunci
se reușește doar jumătate. În cele din urmă, se prăbușește ca o casă din cărți.

Maggie se uită la mâinile sale. Cererea iertării acum de la Bill ar fi jenantă și


inutilă. Atunci cum de aranjat totul? La fel cum ai surpat totul. Același proces,
doar că inversat. Lucrurile au fost greșite când ai spart o vază, ai rupt o perdea
sau ai lăsat o carte în ploaie. Tu le-ai reparat prin lipirea vazei, coaserea perdelei,
cumpărarea cărții noi. Era în ordinea lucrurilor. Eșecurile ei cu această casă erau
din categoria lucrurilor dezordonate, neîndemînare, nedorința în ochi, lipsa vieții
în voce.

Ea a măturat covorul prăfuit, s-a urcat pe scară, a curățat candelabrul; apoi,


copleșită de idee măreață, începu să măture coridoarele. Ea a văzut casa
finalizată. Antichități curățate de murdarie, coloritul luxos și cald. Cuprul nou,
lemnul lustruit, candelabre curate, covoare de culoarea trandifirului proaspăt
tăiat, pianul strălucind de la ceară, lămpi antice de ulei transformate în electrice,
balustradele sculptate manual restaurate, și soarele care bătea prin ferestrele
înalte multicolore. Ca într-un alt secol. Prietenii vor dansa într-o sală de bal
spațioasă de la etajul al treilea, iluminată de opt candelabre imense. În ea vor fi
automate muzicale vechi, vin vechi, iar întreaga casă va fi plină de căldură
moale, cum ar fi aroma rafinată de Heres. Asta va necesita timp, ei au foarte
puțini bani, dar poate într-un an -

Oamenii vor spune: „Bill și Meg au o casa superbă, ca și cum ai nimeri în altă
epocă; atât de confortabil. Dar din afară nici nu îți dai seama. Cît de mult aș vrea
ca și noi să trăim în Bunker Hill, într-una din aceste minunate vile vechi!”

Ea a început să smulgă bucăți imense de tapet decolorat. Și abia atunci Bill a


auzit și cu uimire s-a apropiat de ușa din hol. „Mi s-a părut, că aud gălăgie. De
cînd lucrezi?”

„De jumătate de oră.” De data aceasta zâmbetul ei era larg.