Dacia literară

Din punct de vedere cronologic perioada paşoptistă se situează între anii 1830-
1860 şi este caracterizată printr-o serie de evenimente politice şi sociale care facilitează
dezvoltarea culturii naţionale: ieşirea ţărilor române de sub dominaţia otomană; mişcările
cu caracter antifeudal; momentul revoluţionar de la 1848; realizarea idealului Unirii.
Acum cultura trecutului este regândită din perspectiva modernizării, pentru că
mulţi dintre oamenii de cultură ai momentului vor fi educaţi în Apus şi influenţaţi de
ideile culturale de aici vor fi promotorii unei renaşteri naţionale.
Se poate vorbi de o adevărată renaştere culturală asemănătoare celei manifestate
la nivel european în epoca medievală, în toate domeniile vieţii culturale ale momentului
înregistrându-se realizări deosebite, încercându-se pentru întâia dată la noi şi o
sincronizare cu Europa Occidentală, chiar dacă la început ea a fost mai mult una
mimetică. Se dezvoltă învăţământul de toate gradele, apar societăţi culturale, se
înfiinţează teatrul ca instituţie culturală la Bucureşti şi Iaşi, se dezvoltă ştiinţele. În acest
climat cultural ia amploare şi presa, în toate cele trei provincii desfăşurându-se o amplă
activitate publicistică. Apar astfel, Albina românească la Iaşi, Curierul românesc la
Bucureşti, Foaie pentru minte, inimă şi literatură şi Gazeta de Transilvania, în Ardeal.
Între acestea, cea mai importantă publicaţie este Dacia literară, apărută la Iaşi, în
30 ianuarie 1840, din iniţiativa lui Mihail Kogălniceanu, fiind considerată în literatura
română un ecou al romantismului, un manifest întârziat al acestuia.
Primul număr al revistei este însoţit de un articol-program Introducţie, semnat de
Kogălniceanu şi considerat manifestul romantismului românesc.
La începutul articolului, autorul realizează o analiză a gazetelor româneşti apărute
anterior, Dacia literară urmărind să aducă un suflu nou sugerat şi de titlul revistei :
,,...o foaie care, părăsind politica s-ar îndeletnici cu literatura naţională, o foaie
care făcând abnegaţie de loc, ar fi numai o foaie românească şi prin urmare s-ar
îndeletnici cu producţiile româneşti, fie din orice parte a Daciei, numai să fie bune.”
Se respinge coloratura locală şi amestecul politicului, revista adresându-se
scriitorilor români pentru a publica scrieri originale. De altfel, titlul publicaţiei este
simbolic, evidenţiind scopul revistei care va deveni un repertoriu naţional adresându-se
scriitorilor din toate provinciile româneşti: ,,Aşadar foaia noastră va fi un repertoriu
general ala literaturii româneşti, în carele, ca într-o oglindă se vor vede scriitori
moldoveni, munteni, ardeleni, bănăţeni, bucovineni, fieştecarele cu ideile sale, cu limba
sa, cu chipul său.”
Revista va pleda pentru realizarea idealului unităţii limbii şi a literaturii române,
prin reproducerea scrierilor valoroase apărute în alte periodice:,, ţălul nostru este
realizarea dorinţii ca românii să aibă o limbă şi o literatură comună pentru toţi.”
În articol, M.Kogălniceanu polemizează cu tipul de literatură care se scria atunci,
bazată în special pe traduceri şi imitaţii după modele străine: ,,dorul imitaţiei s-a făcut la
noi o manie primejdioasă, pentru că omoară în noi, duhul naţional. Această manie este
mai ales covârşitoare în literatură. Mai în toate zilele ies de sub teasc cărţi în limba
românească. Dar ce folos! Că sunt numai traducţii din alte limbi şi încă şi acele de-ar fi
bune. Traducţiile nu fac o literatură.”
 Imitaţia şi traducerile mediocre trebuie abandonate, ca un motiv de stagnare, fiind
necesar ca literatura română să-şi aibă propria existenţă, diferită de conţinutul altor
literaturi. În locul traducerilor se propune o literatură originală care să reflecte
specificul naţional: ,,Istoria noastră are destule fapte eroice, frumoasele noastre ţări sunt
destul de mari, obiceiurile noastre sunt destul de pitoreşti şi de poetice, pentru ca să
putem găsi şi la noi sujeturi de scris, fără să avem pentru aceasta trebuinţă să ne
împrumutăm la alte naţii... Foaia noastră va primi cât se poate mai rar traduceri din alte
limbi; compuneri originale îi vor umple mai toate coloanele.” Astfel, în viziunea lui M.
Kogălniceanu literatura trebuie să reflecte: trecutul istoric, frumuseţile naturii, culoarea
locală, folclorul. Acestea sunt surse de inspiraţie, dar şi teme ale literaturii romantice.
Se acordă un rol important criticii literare care va aprecia obiectiv valoarea reală a
operei: ,,Critica noastră va fi nepărtinitoare; vom critica cartea, iar nu persoana. Vrăjmaşi
ai arbitrarului, nu vom fi arbitrari în judecăţile noastre literare. Iubitori a păcei, nu vom
primi în foaia noastră discuţii ce ar pute să se schimbe în vrajbe.”
Programul Daciei literare a avut un mare impact asupra creaţiei literare din epocă,
declanşând un proces de îmbinare echilibrată a tradiţiei cu inovaţia, de raportare necesară
la curentele literare europene. Îşi păstrează totuşi, un specific autohton ce se
caracterizează printr-o abordare creatoare a unor teme şi motive de largă circulaţie.
Literatura se va caracteriza prin receptarea simultană a influenţei clasice şi romantice din
literatura europeană a vremii şi printr-un sincretism al metodei de creaţie ce se poate
recunoaşte chiar în opera aceluiaşi scriitor. De exemplu, Grigore Alexandrescu este
scriitor clasic prin abordarea unor specii literare aparţinând acestui curent: fabula, satira,
epistola, dar şi un scriitor romantic, prin elegie, meditaţie istorică, cultul trecutului.
Generaţia paşoptistă determină începutul modernităţii noastre culturale; scriitorii
au vocaţia începuturilor şi de aceea disponibilitatea de a aborda mai multe domenii,
genuri, specii, mai multe tipuri de scriitură. Acum iau naştere toate formele moderne ale
beletristicii, unele dintre acestea (mai ales în domeniul poeziei lirice şi prozei scurte)
ajungând chiar să fie ilustrate prin creaţii de vârf.
Programul revistei nu foloseşte cuvântul romantic, dar prin precizarea surselor de
inspiraţie (a temelor) şi prin diversele trimiteri spre trăsăturile romantismului (aspiraţia
spre originalitate, refugiul în trecutul istoric, aprecierea valorilor naţionale şi a
folclorului, îmbogăţirea limbii literare prin termeni populari, arhaici sau regionali), acesta
devine un manifest literar al romantismului românesc. Dar fenomenul ce caracterizează
epoca este coexistenţa mai multor curente şi orientări literare (elemente preromantice şi
romantice, clasice şi realiste se pot întâlni în opera aceluiaşi scriitor).

Scriitori ai generaţiei paşoptiste: Alecu Russo, Costache Negruzzi, Vasile

Alecsandri, Ion Heliade Rădulescu, Vasile Cârlova, Dimitrie Bolintineanu ş.a.
Alexandru Lăpuşneanul
- Costache Negruzzi

În primul număr al revistei ,,Dacia literară”, C. Negruzzi publică nuvela istorică

Alexandru Lăpuşneanul, operă ce corespunde programului romantic al revistei prin
valorificarea unor fapte din istoria naţională.
Este o nuvelă despre care George Călinescu afirma că ,,ar fi devenit o scriere
celebră ca şi Hamlet, dacă literatura română ar fi avut în ajutor prestigiul unei limbi
universale.”
Scriitorul valorifică Letopiseţul lui Grigore Ureche pentru a contura personalitatea
domnitorului. Preia din cronică scene, fapte şi replici : revenirea lui Lăpuşneanu în
Moldova însoţit de armată turcească, solia boierilor trimisă de Tomşa care îi cere să
renunţe la domnie, arderea cetăţilor, uciderea celor 47 de boieri, boala, călugărirea şi
moartea prin otrăvire a domnitorului.
Dar autorul se detaşează de realitatea istorică prin apel la ficţiune şi prin viziunea
romantică asupra istoriei, influenţată de ideologia paşoptistă. Astfel, scriitorul se foloseşte
pentru episodul uciderii lui Moţoc de scena uciderii unui boier, Batişte Veveli, în timpul
domniei lui Alexandru Iliaş, consemnată de cronica lui Miron Costin. Îl prezintă pe
Moţoc drept sfătuitor al Lăpuşneanului, în a doua domnie a acestuia, dar boierul se
exilase în Polonia, acolo unde va fi decapitat la cererea domnitorului din Moldova. Nici
boierii Spancioc şi Stroici nu mai trăiau în timpul domniei lui Lăpuşneanu, fiind executaţi
la Liov, în Polonia, alături de Moţoc.
Transfigurarea artistică a evenimentelor este motivată estetic: gradarea tensiunii
narative, evidenţierea caracterelor personajelor în relaţie cu spectaculosul acţiunii,
mesajul textului. Astfel, punctul de vedere al lui Mario Vargas LLosa :,,ficţiunea nu e
viaţa trăită, ci altă viaţă, inventată cu materialele oferite de realitate” este ilustrată de
nuvela ,,Alexandru Lăpuşneanul” în care autorul modifică realitatea istorică, dar acţiunea
se păstrează în limitele verosimilului.
Sub aspect artistic, nuvela este de asemenea, o ilustrare a tendinţelor literare ale
epocii, fiind o sinteză a elementelor aparţinând mai multor curente literare: clasicism,
romantism, realism.
Sunt de natură clasică :
● compoziţia riguroasă a nuvelei. Naraţiunea este alcătuită în patru capitole,
având fiecare funcţia unui act din teatrul clasic. Cele patru capitole sunt corespunzătoare
momentelor importante ale subiectului. Fiecare capitol poartă un motto care îl rezumă şi
care constituie replici ale anumitor personaje.
Capitolul I, ,Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu” cuprinde expoziţiunea ce se referă
la întoarcerea lui Lăpuşneanu în Moldova, însoţit de armată turcească, pentru a ocupa din
nou tronul pierdut prin trădarea boierilor. Intriga se prefigurează în momentul întâlnirii
dintre Lăpuşneanu şi solia boierilor conduşi de Moţoc, care îi cer în numele voievodului
Tomşa şi al populaţiei să renunţe la pretenţiile la tron. Replica domnitorului dă titlul
primului capitol şi anticipă conflictul dintre Lăpuşneanu şi boieri, central în desfăşurarea
acţiunii.
Capitolul al II-lea, ,,Ai să dai samă, doamnă!” anunţă desfăşurarea acţiunii şi
cuprinde o serie de evenimente care sunt consecinţa dorinţei de răzbunare a lui
Lăpuşneanu împotriva boierilor: arderea cetăţilor, confiscarea averilor, uciderea multora
dintre boieri. Doamna Ruxanda intervine pe lângă domnitor pentru a înceta cu omorurile,
căci fusese avertizată de o văduvă a unuia dintre boierii ucişi cu replica ce dă titlul
capitolului. Intervenţia doamnei este urmată de promisiunea lui Lăpuşneanu de a înceta
cruzimile începând ,,de poimâine”.
Capitolul al III-lea, ,,Capul lui Moţoc, vrem!” cuprinde punctul culminant
anunţat de mai multe momente: discursul domnitorului la slujba duminicală de la
mitropolie, ospăţul de la curtea domnească, uciderea celor 47 de boieri (punct culminant
al acţiunii) şi piramida celor 47 de capete, a cărui imagine va fi ,,leacul de frică” oferit de
domnitor soţiei sale, dialogul dintre Lăpuşneanu şi Moţoc. Apariţia mulţimii care se
adunase în faţa cetăţii anunţă şi un conflict social. Când un armaş trimis de Lăpuşneanu
întreabă mulţimea ce doreşte, după mai multe ezitări, un glas din mulţime rosteşte replica
ce dă şi titlul capitolului.
Ultimul capitol, ,,De mă voi scula pre mulţi am să popesc şi eu!” cuprinde
deznodământul acţiunii: uciderea prin otrăvire a domnitorului. După patru ani de la
evenimente, Lăpuşneanu se retrage în cetatea Hotinului. Bolnav de friguri, domnitorul
este călugărit, după obiceiul vremii. Deoarece când îşi revine ameninţă să-i ucidă pe toţi,
inclusiv pe fiul său, doamna Ruxanda acceptă sfatul boierilor Spancioc şi Stroici şi a
mitropolitului Teofan, de a-l otrăvi.
● atitudinea în general obiectivă a domnitorului;
● economia de mijloace artistice.
Pe de altă parte, nuvela ilustrează mai ales elemente romantice, la care făcea apel
în ,,Introducţie”, M.Kogălniceanu. Aşa sunt:
● tema istorică - evocarea artistică a unei perioade din trecutul istoric al
Moldovei, la mijlocul secolului al XVI-lea şi anume a doua domnie a lui Lăpuşneanu
(1564 – 1569) – prin care nuvela se încadrează lucrărilor inspirate din trecutul naţional,
pe linia recomandărilor pe care Kogălniceanu le făcea în ,,Introducţie” la ,,Dacia
literară”;
● tema istoriei se dezvoltă romantic prin tema destinului unui tiran, urmărind
evoluţia de la orgoliu şi cruzime, la singurătate şi la teroarea de a fi neputincios în faţa
morţii;
● spaţiul ales alcătuieşte un decor romantic: mai întâi cortul din dumbrava de la
Tecuci (capitolul I), apoi palatul domnesc din Iaşi (capitolul II), mitropolia şi curtea
domnească (capitolul III) şi cetatea Hotinului (capitolul IV);
● atitudinea de implicare subiectivă a naratorului, evidentă prin comentariile
explicative sau anticipative;
● eroul - personaj complex, în construcţia căruia se reunesc două perspective:
clasicismul şi romantismul. Alexandru Lăpuşneanu este un personaj static. Trăsăturile
sale de caracter şi de personalitate rămân aceleaşi de-a lungul acţiunii. Alături de această
trăsătură a eroului clasic, se evidenţiază şi un tipar romantic în construirea personajului ca
geniu malefic, cu o inteligenţă diabolică şi o cruzime nepotolită, puse statornic în slujba
voinţei de putere şi de răzbunare.
Temperament violent, inteligent, pe Lăpuşneanu îl caracterizează voinţa puternică,
luciditatea, abilitatea de a disimula, capacitatea de a intui psihologia celor din jur, dorinţa
de putere.
 Personajul ilustrează un tip uman, cel al tiranului medieval, având un destin şi un
profil psihologic elaborate în funcţie de viziunea autorului şi de ideologia paşoptistă, spre
deosebire de personalitatea istorică a cărei existenţă este consemnată în cronici.
Personajul este construit din contraste, are o psihologie complexă, calităţi şi
defecte puternice, fiind un damnat romantic.
Crud, hotărât, viclean, disimulat, inteligent, abil politic, personajul e puternic
individualizat, G.Călinescu apreciind că ,,echilibrul între convenţia romantică şi realitatea
individului... e minunea creaţiei lui Negruzzi.”
Cruzimea, plăcerea diabolică de a face rău celor care îl trădaseră sunt însuşiri
obişnuite unui domnitor în Evul Mediu, dominat de luptele pentru putere, dar în cazul lui
Lăpuşneanul, are manifestări care aparţin excepţionalului: asistă râzând la măcelul
boierilor, inventează tot felul de pedepse ,,ca să uite dorul lui cel tiranic de a vedea
suferiri omeneşti”, ameninţă cu uciderea propriului fiu în care vede un uzurpator, aşa
încât G.Călinescu afirmă că ,,Lăpuşneanul e un damnat osândit de Providenţă să verse
sânge.”
● antiteza angelic – demonic, ilustrată de personajele Lăpuşneanul – Ruxanda.
Trista doamnă este prizoniera unui spaţiu care-l reprezintă pe sângerosul ei soţ: curtea
domnească la poarta căreia, capetele boierilor decapitaţi alcătuiesc o imagine sinistră. În
interiorul acestui spaţiu se consumă antinomiile dintre înger şi demon. Compasiunii pe
care o arată doamna Ruxanda faţă de cei loviţi de soartă, Lăpuşneanul îi opune cinismul
unui scenariu sângeros. Bunătăţii îngerului, voievodul îi opune ,,dorul lui cel tiranic” de a
vedea suferinţa oamenilor, născocind tot felul de schingiuiri. În scena dialogului din
capitolul al II-lea, când doamna Ruxanda intervine pe lângă domnitor rugându-l să
înceteze cu omorurile în rândul boierilor, Lăpuşneanul demonstrează falsitatea atitudinii
lui de soţ: mai întâi îi sărută mâna, apoi reacţionează impulsiv la rugămintea ei, ducându-
şi mâna la jungher, dar apoi se stăpâneşte şi cu sadism, îi promite ,,un leac de frică”.
Spaima, remuşcările doamnei par să se stingă când Lăpuşneanul îi făgăduieşte că nu va
mai vărsa sângele boierilor începând ,,de poimâine”.
● prezentarea unor scene neobişnuite, pe măsura unui personaj excepţional:
scena uciderii boierilor, imaginea piramidei de capete, leacul de frică oferit doamnei,
moartea domnitorului prin otrăvire;
● interesul pentru realizarea culorii de epocă se realizează prin descrierea
bogată a vestimentaţiei, a obiceiurilor, a felului în care decurgeau ospeţele ori a rigorilor
vieţii de la curţile domneşti din Evul Mediu;
● atmosfera de arhaitate, de mister şi de imprevizibil;
● stilul artistic caracterizat prin îmbinarea registrelor arhaic şi neologic (prin
prezenţa arhaismelor şi a neologismelor la modă);
● motive literare precum: fortuna labilis, vanitas mundi (vraja puterii care îl
cuprinde pe Lăpuşneanu este înşelătoare; ca atâţia oameni de-a lungul istoriei, el ajunge
la un apogeu, apoi se prăbuşeşte).
Nuvela conţine şi elemente de proză realistă. Aşa sunt:
● detaşarea obiectivă a scriitorului faţă de faptele prezentate;
● omniscienţa naratorului;
● imaginea personajului colectiv (prima de acest fel din literatura română), a
cărui psihologie este surprinsă în mod realist: strângerea norodului la porţile curţii
domneşti din cauza unor veşti nelămurite, ezitarea mulţimii în faţa întrebării armaşului,
glasurile izolate care exprimă nemulţumirile şi în final rostirea numelui lui Moţoc în care
toţi văd un vinovat pentru toate suferinţele.
Toate aceste aspecte fac din nuvela lui Negruzzi o capodoperă a genului şi
de aceea G.Călinescu o aşeza în rândul capodoperelor literaturii universale.