aproape tot părul şi care-1 umple de plăgi şi de coji negri­

cioase. Tot trăind împreună cu el, numai ei doi într-o că­

măruţă, bătrânul Salamano a început să-i semene. Are
cruste roşietice pe obraz şi părul gălbui şi rar. Cât priveşte
câinele, el a luat de la stăpân un fel de a meige cocârjat,
cu botul întins înainte şi gâtul ţeapăn. Par de aceeaşi rasă
şi totuşi se detestă unul pe altul. De două ori pe zi, la ora
unsprezece şi la şase, bătrânul scoate câinele la plimbare.
De opt ani, nu şi-au schimbat itinerariul. Poţi să-i vezi
de-a lungul străzii Lyon, câinele trăgând omul până ce
bătrânul Salamano se împiedică. Atunci bate câinele şi-l
ocărăşte. Câinele, de teamă, se face mic şi se lasă dus de
zgardă. Acum e rândul bătrânului să-l tragă. După ce a
uitat, câinele îl târăşte din nou pe stăpânul său şi e din nou
bătut şi ocărât. Atunci stau amândoi pe trotuar şi se pri­
vesc, câinele cu spaimă, omul cu ură. Şi aşa în fiecare zi.
Când vrea câinele să urineze, bătrânul nu-1 aşteaptă şi-l
trage, ogarul semănând în urma lui o dâră de picături.
Dacă din întâmplare câinele îşi face nevoile în cameră,
atunci e din nou bătut. De opt ani durează asta. Celeste
spune întotdeauna „urâtă treabă“, dar în fond nimeni nu
poate să ştie. Când l-am întâlnit pe scară, Salamano toc­
mai îşi ocăra câinele. Ii spunea „ticăloşiile, stârvul dracu-
lui!“ şi câinele scâncea. Am spus „bună seara“, dar bătrânul
continua să înjure. Atunci l-am întrebat ce făcuse câinele.
Nu mi-a răspuns. Spunea numai „ticăloşiile, stârvul dracu-
lui!“ Ghiceam prin întuneric că sta aplecat spre câine,
potrivindu-i ceva la zgardă. Am vorbit mai tare. Atunci,
fără să se întoarcă spre mine, mi-a răspuns cu un soi de fu­
rie reţinută: „Tot aici e“. Apoi a plecat trăgând animalul
care se lăsa târât pe cele patru labe ale lui şi gemea.
Chiar în acest moment a intrat în casă al doilea vecin
al meu de palier. în cartier se spune că e întreţinut de fe­
mei. Când îl întrebi ce meserie are, e totuşi „magaziner*1.