Vedeam de departe pata întunecată a stâncii înconju­

rată de o aureolă orbitoare de lumină şi spumă de mare.

Mă gândeam la izvorul rece dindărătul stâncii. Doream
să mai aud murmurul apei lui, să fug de soare, de efort şi
de plânsul femeilor, doream să găsesc um bra şi odihna
stâncii. Dar când am ajuns mai aproape, am văzut că
omul lui Raymond se întorsese.
Era singur. Stătea trântit pe spate, cu mâinile sub cap,
cu capul la umbra stâncilor, cu tot corpul la soare. Salo­
peta îi fumega în aerul fierbinte. Am fost puţin surprins.
Pentru mine, era o poveste încheiată şi venisem aici fără
niciun gând.
Cum m-a văzut, s-a ridicat într-un cot şi a dus mâna la
buzunar. Eu, fireşte, am încleştat mâna pe revolverul lui
Raymond din buzunarul hainei. Atunci el s-a lăsat din nou
pe spate, dar fără să scoată mâna din buzunar. Eram destul
de departe de el, la vreo zece metri. Ii zăream privirea
uneori, între pleoapele întredeschise. Dar, cel mai adesea,
imaginea lui dansa în faţa ochilor mei, în aerul încins. Zgo­
motul valurilor era şi mai leneş, şi mai monoton decât la
prânz. Era acelaşi soare, aceeaşi lumină pe acelaşi nisip
care se prelungea până aici. Trecuseră două ceasuri de
când ziua nu mai înainta, două ceasuri de când aruncase
ancora într-un ocean de metal în clocot. La orizont a trecut
un vaporaş şi mai mult am ghicit pata lui neagră la capătul
privirii mele, deoarece nu încetam să mă uit la arab.
M-am gândit că n-aveam decât să fac stânga împre­
ju r şi totul s-ar sfârşi. D ar o plajă întreagă vibrând de
soare mă împingea din spate. Am făcut câţiva paşi spre
izvor. Arabul nu s-a mişcat. Cu toate astea era încă destul
de departe. Poate din pricina umbrelor care-i cădeau pe
obraz, părea că râde. Am aşteptat. Arsura soarelui îmi
cuprindea obrajii şi am simţit p icături de sudoare
adunându-se în sprâncene. Era acelaşi soare din ziua în