Noah Gordon

Colectie

Diamantul Ierusalimului………..2
Ultimul evreu……………………367
Catalanul…………………………..674

1
2
 NOAH
GORDON
Diamantul
Ierusalimului

3
 Această carte se dedică
LISEI, lui JAMIE și MICHAEL
și lui LORRAINE

Partea I

PIERDEREA

Note și mulțumiri
Zeci de oameni m-au ajutat în procesul de scriere al acestei cărți.
Nu voi încerca să-i numesc pe toți, dar trebuie să-i mulțumesc
agentului meu literar, Pat Schartle Myer și editorului meu,
Charlotte Leon Mayerson, ca și Lisei Gordon și lui Lorraine Gordon,
pentru sfaturile lor editoriale. Îi sunt recunoscător lui Albert Lubin,
director executiv al Clubului Comercianților de Diamante din New
York, pentru că m-a îndrumat în lumea acestor pietre prețioase;
Doctorului Cyrus H. Gordon, profesor de studii ebraice la
Universitatea din New York, pentru ajutorul dat în domeniul
arheologiei; lui Lousia și Emanuel W. Munzer, pentru că și-au
reamintit una dintre perioadele cele mai negre din istoria Europei; și
doctorului Yigael Yadin din Ierusalim, pentru că a discutat Masada
cu mine.
Îi datorez o recunoștință specială lui Yisrael Lazar, profesor și
prieten, pentru buna dispoziție și răbdarea cu care mi-a răspuns la
întrebări interminabile cu privire la păm}ntul nașterii lui, Israelul.
Toate greșelile care pot apărea în carte referitor la domeniile
amintite mai sus îmi aparțin.
NOAH GORDON

4
1

TAINIȚELE

În fiecare dimineață, Baruch se trezea cu gândul că urma să fie arestat.

Sulul era din aramă bună, care fusese bătută până se subțiase și se
înmuiase ca pielea. Îl puseseră într-un sac și-l transportaseră în secret, ca
niște hoți, ceea ce și erau, până la o mică grotă aflată la marginea unei
miriști. Înăuntru era întuneric, cu toate că cerul albastru intens se contura
în deschizătura de la intrare și el umpluse o lampă cu gaz, o aprinsese și o
așezase pe o piatră turtită.
Trei dintre conspiratorii mai tineri stăteau afară cu ochi pânditori și un
burduf cu shekar și se prefăceau că erau beți. Cel mai bătrân abia îi auzea.
Durerea din piept îl chinuia din nou și mâinile îi tremurau pe când se
străduia să apuce sula și ciocanul de lemn.

Cuvintele lui Baruch, fiu al lui Neriah ben Maasiah din neamul
preoților din Anatoth de pe păm}ntul lui Benjamin, căruia porunca
de a duce departe comorile Domnului i-a venit de la Ieremia, fiu al
lui Hilkiahu Kohenul, în vremea lui Zedekiah, fiu al lui Josiah, rege
al iudeilor, în al nouălea an al domniei sale.

Baruch nu consemnă decât atât în prima zi. Când documentul va fi

terminat, cuvintele acestea de început vor reprezenta confesiunea care i-ar
putea aduce moartea dacă sulul avea să fie descoperit înainte de venirea
invadatorilor.
Dar se simțea obligat să noteze, ca să se știe că nu erau niște criminali
oarecare.
5
 Ieremia îi spusese cum se arătase porunca lui Dumnezeu. Mai clar,
Baruch înțelesese că prietenul lui îi spunea că urma să fure din Templu, să
ia obiecte de cult din locul sacru.
— Nabucodonosor se joacă de-a războiul cu faraonul. Când hoardele lui
vor termina de jefuit Egiptul, se vor îndrepta încoace. Templul va fi ars, iar
obiectele vor fi duse de aici sau distruse. Domnul ne-a poruncit să
ascundem cele sfinte până când va sosi din nou vremea să le folosim întru
slujirea lui.
— Spune-le preoților.
— Am făcut-o. Dar de când îl ascultă casa lui Bukki pe Dumnezeu?
Baruch se îndepărtă șchiopătând, pe cât de repede i-o îngăduia piciorul
beteag.
Era pe moarte, dar asta făcea ca zilele rămase să-i pară și mai prețioase.
Riscurile îl umpleau de teroare.
Reuși să-și alunge totul din minte până în ziua când nomazii pe
jumătate sălbatici, care ocoleau de obicei de la distanță orașul, veniră la
porți și implorară protecție. După câteva ore, drumurile către Ierusalim
erau sufocate de refugiații care fugeau din calea celei mai teribile armate a
lumii.
Ieremia veni la el. Baruch văzu în ochii profetului lumina pe care unii o
considerau semnul nebuniei iar alții, iluminarea dată de Dumnezeu.
— Acum îi aud vocea. Tot timpul.
— N-ai cum să te ascunzi?
— Am încercat. Mă caută.
Baruch întinse mâna și-i atinse barba, la fel de albă ca a lui și simți cum
i se frânge inima.
— Ce vrea El să fac eu? întrebă.
Mulți fuseseră recrutați. Când se întâlniră, erau în număr de două ori
câte șapte și poate de aceea de două ori norocoși, dar lui Baruch îi era teamă
că erau prea mulți. Un singur informator îi putea distruge.

6
 Fu uluit să vadă anumite figuri printre conspiratorii împotriva casei lui
Bukki, familia de preoți ce controla Templul. Șimor levitul, capul casei lui
Adijah, era păzitorul vistieriei. Hilak, fiul lui, ținea inventarul și avea grijă
de conservarea obiectelor de cult, Hezekiah controla păzitorii templului,
Zaharia era capul portarilor, iar Haggai avea în grijă turmele de animale.
Alții fuseseră aduși de Ieremia pentru că erau tineri, aveau putere și
energie.
Nu dură mult până când căzură de acord asupra lucrurilor care
trebuiau ascunse:
Tablele legii.
Arca și acoperitoarea ei. Heruvimul de aur.
După aceasta însă, se certară cu aprindere.
Multe dintre cele mai prețioase trebuiau abandonate. Obiectele masive
erau condamnate să rămână pe loc. Menora. Altarul de sacrificii. Marea
Topită cu taurii ei minunați și stâlpii de bronz ornamentați cu crini și
rodii sculptate.
Se învoiră să ascundă Tabernacolul. Era făcut să fie transportat și se
păstra strâns și gata să fie mutat.
Ce frumoase erau încuietorile și cuiele tabernacolului, făcute din aur cu
nouă sute de ani înainte, de către meșterul Domnului, Bezalel ben Uri!
Veșmântul de acoperit pieptul al Marelui Preot, bătut în douăsprezece
giuvaieruri, fiecare donat de unul dintre triburile lui Israel.
Trompetele de aur ce-i chema seara pe credincioși.
Tapiseria străveche, minunat lucrată, ce acoperea Poarta Soarelui.
O pereche de harpe făurite de David, la care cântase el însuși.
Vasele de zeciuială și castronașele de argint în care susura apa.
Vasele de aur de sacrificiu și cele de libație, din aur bătut.
Talanții de argint și aur, agonisiți din taxa anuală de votare de o
jumătate de șekel, plătită de fiecare evreu.
— Haideți, să lăsăm talanții și să ascundem mai multe obiecte din cele

7
sfinte, spuse Hilak.
— Trebuie să ascundem și valori lumești, vorbi Ieremia. Într-o zi, ne
pot sluji la ridicarea unei noi case a Domnului.
— Sunt bucăți de aur, foarte prețioase, spuse Hilak, privindu-l pe tatăl
lui, vistiernicul.
— Care e cel mai valoros obiect dintre cele lumești?
— Un diamant enorm, zise Șimor fără șovăială.
— Un diamant galben, mare, încuviință și, Hilak.
— Să-l ascundem, spuse Ieremia.
Apoi se priviră posomorâți, știind prea bine câte dintre toate bogățiile
acelea vor rămâne totuși în voia sorții.
Trei nopți la rând, la jumătatea timpului dintre amurg și dimineață,
Hezekiah îi retrase pe ostașii ce păzeau Templul de la Poarta Nouă.
Intrarea principală în Sfânta Sfintelor era folosită numai de către
Marele Preot, care intra pe acolo de sărbătoarea Yom Hakippurim-ului,
pentru a fi în calea Celui Atotputernic, spre binele oamenilor. Dar mai era
o mică intrare la etajul superior al Templului. Din când în când, slujitorii
erau introduși pe acolo, pentru a curăța locul sfânt.
Acea intrare le servi și celor paisprezece conspiratori pentru a fura
Chivotul și conținutul lui, tablele legii pe care Domnul i le dăduse lui
Moise pe muntele Sinai.

Un preot tânăr, pe nume Berechia, fu lăsat până la intrare cu o frânghie.

Baruch se ținu la distanță de Sfânta Sfintelor. Aparținea unei familii
preoțești, dar se născuse cu un picior mai scurt decât altul, fiind astfel ceea
ce se numea un haya nega, o greșeală a lui Dumnezeu. Nu-i era permis să
se atingă de obiecte sfinte, această onoare fiind rezervată numai celor fără
cusur.
Teama lui Berechia n-o depășea însă pe a lui, pe când îl privea pe tânăr
legănându-se încet pe frânghia coborâtă de ceilalți și pipăindu-și locul, ca

8
un păianjen uriaș, în întunecimea locașului sacru.
O lumină slabă plutea dincolo de silueta de pe frânghie și deodată fu
capturată de strălucirea unor aripi. Berechia trimise sus mai întâi
heruvimul, iar Baruch își feri ochii, pentru că însuși Cel Necuprins stătuse
între aceste obiecte solemne în ziua cea mai solemnă, pentru a asculta
rugămințile Marelui Preot.
Apoi acoperitoarea Chivotului. Din aur solid, greu de ridicat.
În sfârșit, Chivotul, cu Tablele legii!
Îl ridicară și pe Berechia, alb la față și tremurând.
— Mi-am amintit de Uzzah, suflă el.
Baruch cunoștea povestea. Când regele David căutase să strămute
Chivotul la Ierusalim, unul dintre boii de povară se împiedicase. Uzzah,
care mergea alături, apucase cufărul sacru ca să nu cadă, iar Domnul se
mâniase și-l trăsnise pe loc.
— Uzzah nu a murit pentru că a atins Chivotul, ci pentru că s-a îndoit
de capacitatea Domnului de a-l proteja, spuse Ieremia.
— Nu facem și noi același lucru ascunzându-l?
— Yahwe îl protejează, noi acționăm doar ca slujitori ai Lui, îi spuse
tăios Ieremia tânărului. Haide. Lucrarea aceasta e abia la început.
Șimor și Hilak îl duseră direct la comorile și la obiectele sfinte pe care se
hotărâseră să le salveze.
Baruch fu cel care văzu sulul de aramă și sugeră să fie luat pentru
inventarierea ascunzătorilor. Arama era mai rezistentă decât pergamentul
și putea fi curățată ușor dacă devenea impură din punct de vedere ritual.
O cămilă fu împovărată cu chivotul și Mărturia, pentru a le duce afară
din Templul lui Solomon și un asin purtă capacul. Părând niște bețe ieșite
în afară dintr-o legătură de vreascuri, aripile heruvimului ridicau pânza
grosolană cu care erau acoperite.

Baruch fusese ales pentru că era scrib. Ieremia îi spuse să graveze fiecare

9
loc de ascunzătoare pe sulul de aramă și el se întâlni cu fiecare dintre
ceilalți treisprezece oameni separat, scrise și apoi îi trimise spre tainițe.
Niciun om nu cunoștea vreo altă tainiță, genizah în limba lor, în afară de
cea care i se repartizase. Numai Baruch cunoștea toate locurile și obiectele
tăinuite acolo.
De ce i se acordase numai lui atâta încredere?
Răspunsul i se arătă într-un atac scurt al bolii, când durerea îi îngheță
respirația și-și văzu mâinile devenind ca niște gheare albastre, golite de
sânge.
Ieremia îl văzuse pe Malakh ha-Mavet, îngerul negru, plutind deasupra
lui ca o promisiune. Moartea apropiată era direct legată de
responsabilitatea care-l apăsa.
Preoții Bukki încă refuzau să recunoască faptul că lumea lor se putea
schimba, dar toți ceilalți oameni adulmecau războiul. Zidurile de apărare
erau căptușite cu lemne de foc și se aducea ulei, bun de fiert și de aruncat
asupra atacatorilor. Izvoarele Ierusalimului erau bune, dar mâncarea nu
ajungea. Toate grânele din oraș fură strânse și depozitate în locuri păzite și
toate turmele fură confiscate, pentru a preveni oroarea care-i pândea.
Cei care aveau să supraviețuiască asediului meritau toată compătimirea;
prin urmare, Daruch nu pierdu timp cu autocompătimirea, deși durerea îl
slăbi atât de tare, încât nu mai putea să țină în mână sula sau să ridice
ciocanul.
Altcineva avea să-i termine munca.
Dintre ceilalți treisprezece, Abiathar levitul era cel mai înzestrat pentru
a fi scrib, dar Baruch începuse să gândească la fel ca Ieremia și-l alese pe
Hezekiah. Soldatul nu era un maestru în ale scrisului și i se păru o sarcină
grea, dar avea sub comanda lui oameni înarmați cu săbii și avea să piară cu
siguranță apărând zidurile, iar secretul va fi uitat odată cu el.

În dimineața în care porțile au fost baricadate, Baruch fu ajutat să

10
ajungă la ziduri și văzu că dușmanul venise peste noapte și-și înălțase deja
corturile, ca dalele unui mozaic care acoperea tot orizontul.
Se întoarse împreună cu Hezekiah la grotă și terminară ultimul pasaj.

Documentul acesta a fost găsit într-un puț din pustiu, într-o nișă cu
deschidere spre nord; alături, se găseau explicații și un inventar al fiecărui
obiect ascuns.

Baruch așteptă ca Hezekiah să graveze ultima literă și să înfășoare

sulul. În afara zidurilor, străinii cu bărbi mici și coifuri ascuțite galopau
deja pe poneii lor focoși către orașul lui David.
— Acum, să ascundem sulul, spuse el.

11
2

OMUL DIAMANTELOR

În biroul lui Harry Hopeman, aflat la un etaj superior, se afla o

oglindă cu două fețe care-i îngăduia să privească opulența stabilă în
care se scălda compania Alfred Hopeman & Son, Inc. Pereții,
covoarele groase și mobila erau de un negru catifelat sau de un gri
intens, lumina albă de calitate dădea colecției Hopeman o strălucire
fără rival, iar tot magazinul arăta exact ca o cutie căptușită cu
catifea.
Vizitatorul era englez și se numea Sawyer. Harry știa că se ocupă
cu achiziționarea acțiunilor corporațiilor americane pentru membrii
Organizației țărilor exportatoare de petrol. De asemenea, toată
lumea știa că achiziția era numai o componentă a treburilor lui
Sawyer; el contribuia și la menținerea listei negre a OPEC, a
firmelor nord-americane care făceau afaceri cu Israelul.
— Am clienți interesați în cumpărarea unui diamant, spuse
Sawyer.
Cu opt luni înainte, un client din Kuweit comandase la Hopeman
& Son un colier, după care comanda fusese brusc anulată. De atunci,
nu mai v}nduseră nimic cuiva din țările arabe.
— Aș fi înc}ntat să vă pun la dispoziție o persoană care să vă
arate ce avem, răspunse el, nedumerit.
— Nu, nu e nevoie. Clienții mei doresc un diamant anume, pus în
v}nzare în Țara Sf}ntă.
— Unde?
Sawyer ridică o m}nă;
— În Israel. Doresc ca dumneata să mergi acolo și să-l
12
achiziționezi.
— E drăguț să fii căutat.
— Doar sunteți Harry Hopeman, ridică Sawyer din umeri.
— Cine sunt clienții?
— Nu am libertatea de a spune. Sper să mă înțelegeți.
— Nu mă interesează, conchise Harry.
— Domnule Hopeman, ar fi o călătorie scurtă, care v-ar deschide
uși importante și v-ar aduce o grămadă de bani. Suntem oameni de
afaceri. Vă rog să nu lăsați politica să<
— Domnule Sawyer, dacă patronii dumitale vor să lucrez pentru
ei, trebuie să mi-o ceară personal.
Vizitatorul oftă:
— Atunci, bună ziua, domnule Hopeman.
— La revedere, domnule Sawyer.
Dar omul se întoarse:
— Poate mi-ați putea recomanda pe cineva a cărui capacitate de
expertiză se compară cu a dvs.?
— Și atunci, compania mea ar fi ștearsă de pe lista celor
boicotate?
— Ce listă? pară Sawyer cu abilitate.
Dar i se indicase să încheie o tranzacție, așa că pe buze îi înflori
un z}mbet.
Harry z}mbi și el:
— Mi-e teamă că sunt unic în branșă, spuse.

Nu mai avu vreme să se g}ndească la întrevedere în timpul

după-amiezii.
Pe birou avea inventare și rapoarte de v}nzare, exact h}rțogăria
pe care o ura.
Bărbatul care conducea întreprinderea de șlefuire a diamantelor

13
de pe Strada 47 Vest și femeia care dirija elegantul magazin de
comercializare en detail de pe Bulevardul 5 al firmei Alfred
Hopeman & Son erau antrenați astfel înc}t să nu aibă nevoie de el.
Faptul acesta îi permitea să se ocupe de sectorul imobiliar și să
încheie tranzacții cu cei c}țiva clienți personali – cei foarte bogați,
care cumpărau bijuterii rare sau curatorii muzeelor în căutare de
pietre prețioase cu semnificație religioasă sau istorică. Acestea erau
zonele de interes care aduceau profiturile cele mai ridicate, dar
astfel de tranzacții nu se încheiau în fiecare săptăm}nă. Inevitabil,
erau și zile ca aceasta.
Spații pline cu aer stătut.
Formă un număr de telefon fără să mai ceară legătura prin
secretară.
— Bună. Pot să trec puțin pe acolo? Oare ezitase ea înainte de a
accepta?
— Bun, încheie conversația.

Stătea întins cu obrazul apăs}ndu-i greu marginea saltelei, iar

femeia de l}ngă el, cu părul revărsat pe pernă, îi spuse că voia să se
mute.
— Unde?
— Într-un apartament mai mic, care să fie al meu.
— Dar aici e al tău.
— Nu mai vreau să stau aici. Nu mai vreau cecuri, Harry.
Trebuise să ridice vocea ca să se facă auzită peste sonorul
televizorului. Insista să dea drumul la televizor ori de c}te ori
făceau dragoste, pentru că apartamentul ei, deși scump, avea pereți
subțiri. În tonul ei nu se simțea m}nia.
— Ei, ce mai e și asta?
— Am citit despre căprioare. Tu știi ceva despre căprioare,

14
Harry?
— Habar n-am.
— Nu-și fac de cap deloc, numai atunci c}nd sunt la rut. Atunci,
cerbul sare pe orice căprioară și după ce termină, fuge de ea.
— Pare foarte greu să ții un cerb pe loc.
Ea nu z}mbi:
— Nu observi o anume< similitudine?
— Așa fac și eu, dispar în tufișuri?
— Harry Hopeman nu e un animal, el e un om de afaceri. El are
grijă de lucrurile lui, ca să le poată folosi din nou. Atunci pleacă.
El mormăi.
— Eu nu sunt un lucru, Harry.
El ridică fruntea:
— Dacă te simți at}t de< folosită, cum explici ultimele două luni?
— Am fost atrasă de tine, spuse ea calmă, apoi îl privi: Părul tău
de culoarea bronzului, cu șuvițe roșcate. Și tenul tău e genul pe care
și l-ar dori aproape orice femeie.
— Ar trebui să se bărbierească de două ori pe zi.
Ea nu z}mbea:
— Ai dinți ca ai unei fiare. P}nă și nasul tău de fotbalist erou.
— M-a lovit un tip, clătină el din cap. S-a înt}mplat demult.
De data aceasta, ea r}se:
— Ți se potrivește. Pentru tine, micile tragedii ale vieții devin
achiziții.
Îi atinse firele negre de păr de pe încheietură cu v}rfurile
degetelor:
— Numai c}nd mă uitam la m}inile tale, deveneam< Ai m}ini
c}t se poate de perfecte. At}t de stăp}nite. Întotdeauna mă opream
din lucru ca să te privesc țin}nd o perlă sau o bijuterie. Eram gata să
te înt}mpin cu mult înainte ca tu să o știi, z}mbi ea. Am crezut că te

15
voi opri în loc. Așa de t}năr și cu at}ția bani. At}t de frumos, în felul
tău jovial. Știam că nevasta ta trebuia să-și fi pierdut mințile c}nd a
plecat de acasă.
El o privi lung.
— Aveam de g}nd să aștept exact momentul potrivit pentru a
c}știga premiul întreg.
— Nu există asemenea premiu, spuse el. Nu mi-am dat niciodată
seama că doreai să c}știgi ceva.
Degetele care-i dactilografiaseră c}ndva scrisorile îi atinseră
acum obrazul:
— Niciodată nu va fi momentul potrivit. Ai nevoie de mine,
Harry? Mă dorești tu cu adevărat?
El se simți cuprins de remușcări:
— Ascultă, începu, chiar trebuie să trecem prin asta? Ea dădu din
cap. Numai ochii o trădau:
— Îmbracă-te și ia-ți la revedere, Harry, îi spuse, aproape cu
bl}ndețe.

Strada 47, între bulevardele 5 și 6, h purtase pașii și-i dăruise

m}ng}iere încă de c}nd era foarte t}năr și alerga la fel de tare ca toți
ceilalți tineri care doreau să intre în lumea diamantelor. Cvartalul
cel mai bogat din lume era o îngrămădire de fațade de prăvălii
ponosite și clădiri vechi, care-i aminteau de un pustnic ce ar fi
păstrat desagi de galbeni sub pat. Mai erau și c}teva ciudățenii în
peisaj – o librărie veche și faimoasă, o papetărie. În rest, numai
industria diamantelor, făc}ndu-se auzită mai puternic dec}t în
partea de sus a orașului, unde Harry Hopeman se simțea acasă.
Trecu pe l}ngă un t}năr abia ieșit din adolescență, care se agățase
de un om ce i-ar fi putut fi bunic. Cei doi stăteau în fața unei vitrine
cu o firmă ștearsă și zdrențuită:

16
 SOLICITĂRILE LA ADRESA PIETONILOR
SUNT ÎMPOTRIVA
LEGII CODUL ADMINISTRATIV
435–10.1
COMITETUL DE SUPRAVEGHERE AL BIJUTIERILOR

— Nu, dar am ceva asemănător. Vă ofer un t}rg extraordinar,

spunea băiatul cu sinceritate.
Harry r}nji, amintindu-și de ucenicia lui pe aceleași trotuare.
Magazinele en-detail erau doar niște anexe. Adevărata Stradă 47 se
afla printre micile grupuri de evrei ortodocși ce stăteau pe pavaj, ca
niște insule în mijlocul valului de cumpărători, Quakeri semiți în
lungi caftane din postav bej și pălării largi, tivite cu blană, numite
streimel, sau în costume moderne, negre sau albastre-închis. Îi salută
d}nd din cap pe cei pe care-i cunoștea. Unii examinau conținutul
unor pachețele învelite în h}rtie, păr}nd niște băieți care fac schimb
de mărunțișuri, dar de aici c}știgau at}t c}t să-și țină copiii la școală
și să-i trateze, să plătească chiriile și m}ncarea și admiterea la
sinagogă, printre membri.
Un trecător obișnuit nu avea cum să știe la ce se uitau.
Diamantele sunt calea cea mai ușoară de a depozita o sumă uriașă
de bani într-un spațiu infim. În cea mai mare parte, aceștia erau
intermediari care luau pietre prețioase de la importatori ca tatăl lui
Harry, de multe ori pe credit, și le vindeau bijutierilor de la
magazine. Majoritatea nu aveau un salon de prezentare și nici
măcar un birou. C}nd vremea era proastă, intrau într-o cafenea și
negociau în fața unei cești sau pe coridoarele sau în salonul
Clubului Comercianților de Diamante, în al cărui safe cei mai mulți
își și păstrau bunurile peste noapte.

17
 Unii promovau și dob}ndeau una din gheretele care se aliniau
de-o parte și de alta a străzii. Puțini dintre ei se av}ntau spre
întreprinderi mai îndrăznețe. Unele dintre cele mai mari averi din
America fuseseră începute aici, cu un negociator de diamante care
stătea pe trotuar, cu biroul în buzunar, cumpăr}nd și v}nz}nd cu
grijă, t}rguindu-se în idiș și folosind str}ngerea de m}nă în loc de
contract.
Harry urcă pe Bulevardul 5 către cealaltă față a afacerilor cu
diamante, oprindu-se puțin la Tiffany & Co. ca să admire o piesă
din vitrină, un solitar alb, probabil de 58 de carate, fixat într-o broșă.
Era impresionant, dar nu era un diamant în jurul căruia să poată fi
creată o legendă. Iar profesia lui era plină de legende.
Se bucura să zărească chiar și pentru o clipă o rază din strălucirea
pietrelor fabuloase. Poveștile copilăriei lui fuseseră cronici reale
despre Colierul Reginei, Marele Mogul, Orloff, Steaua Neagră a
Africii, Munții Splendorii, Cullinan. Unele dintre aceste mărețe
diamante, ascunse bine în safeuri, nu fuseseră văzute dec}t de
c}țiva ochi de-a lungul secolului. Dar bărbații care se adunau în
apartamentul tatălui lui să bea ceai negru în după-amiezile de
duminică vorbeau despre ele de parcă le-ar fi cunoscut
îndeaproape, pentru că auziseră descrieri amănunțite de la părinții
lor.
Unele dintre vechile familii de giuvaiergii supraviețuiau și se
răsp}ndeau cam în același fel cu cioturile de lemn purtate pe
Hudson. Se fixau și se înmulțeau. C}nd se înghesuiau prea tare,
membrii mai tineri ai familiilor se mutau în arii noi, p}nă c}nd
ramurile franceze, engleze, germane, italiene, olandeze și belgiene
ale aceleiași familii cuprindeau toate afacerile cu diamante. C}țiva
dintre negustorii de azi își puteau face arborele genealogic p}nă în
urmă cu multe generații, lucru ciudat într-o epocă în care oamenii

18
nu mai știu de obicei nimic nici despre străbunicii lor. Oamenii
aceștia aveau, așa cum se spune în idiș, yikhus avot, noblețea
vechimii. Alfred Hopeman, tatăl lui Harry, vorbea cu siguranță
despre descendența familiei din Lodewyk van Berken.
P}nă la șlefuitorul acesta evreu din Bruges, diamantele
străluciseră numai printr-un capriciu fericit al naturii; singurul mod
de a le da un luciu oarecare era să le frece unul de celălalt. Van
Berken era un matematician instruit. În 1467, el concepu un
aranjament precis al fațetelor, pe care-l aplică pe suprafața pietrelor
folosind un disc rotitor rapid, presărat cu praf de diamant
impregnat cu ulei de măsline. Era capabil să șlefuiască orice
diamant, d}ndu-i la iveală flacăra interioară și păstră metoda lui în
familie, țin}nd-o secretă. Rudele pe care le pregăti el însuși fondară
industria de diamante olandeză și belgiană și deveniră furnizori ai
curților regale europene. Unul dintre ei chiar tăie un giuvaier –
cunoscut ulterior în profesie sub numele de Diamantul Inchiziției –
în schimbul vieții unui văr spaniol, care urma să fie ars pe rug
pentru erezie.
Acestea erau poveștile pe care le asculta Harry c}nd alți copii
ascultau basme.
În vara celui de-al doilea an al lui la universitatea din Columbia,
călătorise pentru prima oară în Europa. La Antwerp, unde cea mai
mare parte a economiei se sprijină pe industria de diamante,
descoperise statuia lui Lodewyk van Berken. Maestrul era sculptat
purt}nd îmbrăcămintea specifică profesiei lui. Stătea cu m}na
st}ngă în șold, privind critic un diamant pe care-l ținea între degetul
mare și arătătorul de la m}na dreaptă.
Examin}ndu-i trăsăturile joviale, Harry nu găsise o asemănare de
familie prea pronunțată. Totuși, era conștient de faptul că tatăl lui îl
învățase să șlefuiască giuvaieruri după metoda lui van Berken,

19
rămasă practic neschimbată după aproape cinci secole. Metoda
fusese însușită de Alfred de la înaintașii lui și aceștia o preluaseră
de la ai lor, tot așa, p}nă c}nd se ajungea la van Berken.
— Chiar sunteți rude? îl întrebase o fată, care călătorea împreună
cu el de c}teva zile.
Era sigură pe ea și blondă, o adevărată nepoată de preot
episcopalian. Semiții i se păreau teribil de exotici, iar el profita de
această impresie c}t putea.
— Așa spune tatăl meu.
— Fă prezentările.
Grav, el o prezentase statuii.
După o săptăm}nă, c}nd ajunseră în Polonia la Auschwitz, unde
fuseseră ucise rudele cehe ale tatălui lui, fu copleșit de tristețea cu
care evreii morți, s}nge din s}ngele lui, comunicau cu el, iar fata cea
blondă și rece îl surprinse cu o reacție emoțională: făcu o criză de
isterie. La Antwerp însă, avea încă asupra istoriei viziune a unui
comic TV:
— Ce nostim, nu seamănă a evreu, spusese ea.
C}nd ajunse înapoi la birou, avea niște mesaje telefonice.
Răspunse unuia din California:
— Harry? Dumnezeu cu Harry! Trăiască Anglia și Sf. Gheorghe!
Vocea care înfiorase milioane de spectatori se auzea nedeslușit.
Actorul era printre cei mai activi colecționari de diamante din lume.
De asemenea, făcea față unei separații foarte mediatizate.
— Bună, Charles.
— Harry, am nevoie de ajutorul tău. Sunt pe piață.
Se întreba dacă actorul dorea un simbol al reconcilierii sau o
amintire pentru un capriciu trecător.
— Mare, Charles? Sau intim și fermecător? întrebarea fu înțeleasă
și apreciată corect:

20
 — Mare, Harry. Mare și neobișnuit. Ceva absolut remarcabil.
Reconciliere:
— Îmi pare bine să aud asta, Charles. Am nevoie de studiu și
g}ndire. C}t timp avem?
— Tocmai a plecat în Spania. Avem ceva timp p}nă revine.
— Minunat. Charles< adăugă el după o mică ezitare. Mă bucur
pentru tine.
— Mulțumesc, Harry, prietene. Știu că ești sincer. Răspunse în
continuare apelului unei doamne din Detroit. Aceasta încerca să-și
convingă soțul să investească o parte din capitalul lor într-un
diamant alb-albăstrui de 38,26 carate.
— Sunteți sigur că este o investiție bună? întrebă ea.
— În ultimii cinci ani, diamantele și-au triplat valoarea.
— Cred că-l voi convinge, zise ea.
Harry nu era prea optimist în privința asta.
C}nd avea douăzeci și trei de ani, obținuse un mare diamant alb
indian contra unei chitanțe. I se acordase credit doar pentru că
intermediarul îl cunoștea pe tatăl lui de ani de zile. Îl v}nduse în
mai puțin de două săptăm}ni, unei petroliste bogate din Tulsa,
Oklahoma. Pe parcursul tranzacției, care marcase începutul
succesului lui, avusese experiența unei senzații aproape sexuale. Și-
o definise ca o „g}dilare plăcută”, dar nu era at}t un sentiment fizic,
c}t desfășurarea acută și intensă a puterii de intuiție.
De data aceasta, pasivitatea radarului lui personal îi indica faptul
că doamna din Detroit nu era o clientă potențială.
— Nu-l presați, doamnă Nelson. O piatră at}t de mare nu se
vinde ușor. Vă va aștepta.
— Ținem legătura, răspunse ea oft}nd.
— Așa să faceți.
În continuare, sună la Saul Netscher de la S.N. Netscher & Co.,

21
Inc., importatori și exportatori de diamante de valoare industrială.
— Harry, un bărbat pe nume Herzl Akiva vrea să se înt}lnească
cu tine.
— Herzl Akiva?
Harry răsfoi printre h}rtiile cu mesaje și-l găsi:
— Da, m-a sunat. E un nume israelit, spuse el resemnat.
Netscher, cel mai apropiat prieten al tatălui lui, smulgea zdravăn
c}nd smulgea pentru caritate și era un neobosit colector de fonduri
pentru Israel.
— E la biroul din New York al unei firme de textile. O să te
înt}lnești cu el, nu-i așa?
Textile? Harry era mirat:
— Desigur, dacă-ți face plăcere.
— Îți mulțumesc. C}nd ne vedem?
— Hai să luăm masa de pr}nz împreună. La sf}rșitul săptăm}nii?
Nu, asta nu-mi convine mie. Cel mai bine ar fi la începutul
săptăm}nii viitoare.
— C}nd dorești. Știi sistemul meu. Îl las pe taică-tău să-și bată
capul să te crească și eu îmi rezerv doar momentele plăcute.
Harry z}mbi. Era foarte atașat de Saul, dar existau uneori și
inconveniente în a avea un tată adevărat și încă un bătr}n care-și
aroga același privilegiu.
— Te sun eu.
— O.K. Păzește-ți sănătatea, băiete.
— Sei gezunt, păzește-ți sănătatea, Saul.
Deși nu primise niciun mesaj de la ea, avu un impuls de a-și suna
soția:
— Della?
— Harry?
Avea vocea la fel de caldă și vioaie. Fusese căsătorit cu ea destul

22
timp pentru a-i simți reținerea din respirație.
— Ce mai faci?
— Bine, bine. Mă întrebam doar< ai nevoie de ceva?
— Nu cred, Harry. Dar ești drăguț: că te interesezi. Am fost pe la
Jeff pe la școală joi, zise ea. Spune că i-a plăcut weekendul cu tine.
— Nu eram sigur. Aveam de lucru duminică.
— Vai, Harry, spuse ea obosită. L-am trimis la școala cu internat
cu un an mai devreme, din cauza situației noastre și< i-a fost greu.
Separarea și toate celelalte l-au afectat mult.
— Știu. Dar și-a revenit.
— Sper. Mă bucur că m-ai sunat, spuse ea. Putem lua cina
împreună? Trebuie să discutăm ceva despre bar mitzvah-ul lui.
— Bar mitzvah? Dumnezeule, dar mai sunt luni de zile p}nă
atunci.
— Harry, e absolut esențial să luăm niște hotăr}ri din timp. Vrei
mai bine să ne înt}lnim m}ine-seară?
— M}ine mă duc la masă la tata. L-aș putea suna<
— Nu, te rog, spuse ea repede. Îi transmiți că-l iubesc?
— Da. Vom vorbi cur}nd despre bar mitzvah.
— Mulțumesc pentru telefon. Vorbesc serios.
— La revedere, Della.
— Pe cur}nd, Harry, îi zise cu vocea ei limpede.

Mașina lui, un Lamborghini, era la un service din estul orașului.

Sid Lawrenson, omul lui bun la toate, veni în Manhattan să-l ia cu a
doua mașină, un Chrysler de trei ani. Lawrenson ura orașul și
conduse repede către nord p}nă c}nd traficul se subție și intrară în
ținutul Westchester. Șoseaua pe care o luară cobora într-o vale
minunată, mărginită de dealuri umbrite de dafini și rododendroni.
Înainte de aleea în serpentină se afla casa portarului, ascunsă de un

23
paravan de stejari înalți, sicomori și cetini. Casa fusese construită pe
jumătate la începutul secolului al XVIII-lea, de un patron al
companiei Indiilor de Vest. Cealaltă jumătate fusese adăugată după
mai mult de un secol, cu at}ta măiestrie înc}t era greu să spui care
secțiune era mai veche și unde se îmbinau cele două părți.
— N-am nevoie de tine în seara asta, Sidney, spuse el, cobor}nd
din mașină.
— Sunteți< sigur, domnule Hopeman?
Harry dădu din cap. Ruth, soția lui Lawrenson, era o femeie
dominatoare și Harry bănuia demult că Sidney avea o prietenă mai
puțin aspră pe undeva prin apropiere, probabil în sat.
— Atunci fac niște comisioane.
— Simte-te bine.
Se schimbă în blugi și un pulover și m}ncă cina preparată de
Ruth Lawrenson. C}nd cei doi Hopeman se separaseră, menajera
cea acră, care-o iubea pe Della, iar pe Harry doar îl plăcea,
specificase clar pentru cine le-ar plăcea să lucreze, ei și soțului ei.
Dar Della se mutase într-un mic apartament din oraș și chema o
femeie pentru curățenie doar de două ori pe săptăm}nă, iar cei doi
Lawrenson rămăseseră, lucru pentru care și el și Sideny – constată el
cu amuzament – trebuia să fie recunoscători.
După masă, urcă în biroul lui confortabil și ticsit de lucruri. O
masă de șlefuitor dintr-un colț era încărcată cu ferăstraie, dosare, o
mașină de șlefuit și o colecție de cristale de piatră și pietre
semiprețioase în diferite stadii de șlefuire. Restul camerei semăna
mai mult a birou dec}t a atelier. Un pupitru plin de cărți adnotate și
manuscrise și rafturi conțin}nd o combinație improbabilă de
periodice – Arheologie Biblică, Giuvaieruri și Minerale, Oriens Antiquus,
Jurnalul Șlefuitorului, Arhiva Societății de Explorări Israeliene, Deutsche
Morgenländische Gesellschaft Zeitschrift<

24
 Noaptea se anunța caldă pentru o zi de primăvară. Deschise larg
fereastra ca să simtă răcoarea, apoi se așeză și începu să lucreze,
complet}ndu-și cercetarea pentru o lucrare: „Bijuteriile regale
rusești, de la Coroana lui Ivan din Kazan p}nă la Platoșa încrustată
a lui Mihail Feodorovici Romanov”. Ori de c}te ori studia perioada
aceea, aprecia în mod deosebit faptul că trăia liber în America
secolului XX, la sute de ani după cunoscătorii slavi, care-și puneau
p}nă și pe papuci bijuterii și plătiseră pentru tronurile lor sclipind
de giuvaieruri cu s}ngele și oasele a milioane de oameni. Citea
repede, făc}ndu-și notițe pe cartonașe de trei pe cinci, cu un scris
grijuliu, deși înghesuit; era pentru prima dată în ziua aceea c}nd se
simțea fericit.

După c}teva ore, o bătaie ușoară în ușă:

— Telefonul, spuse Ruth Lawrenson.
— Ce s-a înt}mplat?
De obicei, nu-l deranja niciodată de la lucru.
— De fapt, nu știu. Cineva pe nume Akiva spune că e foarte
important.
— Roagă-l să telefoneze m}ine la birou.
— I-am spus asta. Insistă că e ceva urgent.
Harry spuse un alo scorțos.
— Dl. Harry Hopeman? Cred că dl. Saul Netscher v-a vorbit de
mine.
Vocea avea un accent care-i plăcea lui Harry, trăda o persoană
care învățase engleza ca pe a doua limbă, sub dominație britanică.
— Da. Mi-e teamă însă că acum sunt ocupat.
— Îmi cer scuze, vă rog să mă înțelegeți, dar trebuie să ne
înt}lnim în legătură cu o problemă de cea mai mare importantă.
— E vorba de afaceri, domnule Akiva?

25
 — De afaceri, domnule Hopeman. După o ezitare: Cineva ar
putea spune că înseamnă mult mai mult dec}t o afacere.
— Veniți la biroul meu m}ine dimineață.
— Ar fi foarte necugetat. Nu ne-am putea înt}lni în altă parte? E
de asemenea urgent să am ocazia să stau de vorbă cu tatăl
dumneavoastră, adăugă el după o pauză.
Harry oftă:
— Tatăl meu e practic la pensie.
— Vă rog să-mi acordați răbdare. Veți înțelege totul după ce ne
înt}lnim.
Harry simțea radarul lui intern:
— M}ine seară voi fi la tatăl meu, strada 63 Est, numărul 725.
Veniți la ora opt acolo?
— Splendid, domnule Hopeman. Shalom.
— Shalom, domnule Akiva, răspunse el.

La ora patru dimineața fu trezit de telefon. Urmă o bolboroseală

bilingvă:
— Pronto? Dl. Hopeman?
— Alo, alo!
— Dl. Hopeman?
— Da. Cine naiba e acolo?
— Bernardino Pesenti. Cardinal Pesenti.
Cardinalul Bernardino Pesenti era administrator al patrimoniului
Sfinției Sale. El avea grijă de comorile Vaticanului, de vastele colecții
de artă și de neprețuitele antichități – crucile bătute în pietre
scumpe, bijuteriile bizantine, piesele de altar, potirele și altele. În
urmă cu c}țiva ani, aranjase ca Harry să achiziționeze coroana
strălucind de giuvaieruri a Doamnei de Czenstochowa, o tranzacție
care ușurase întruc}tva datoria arhidiocezei Varșoviei și de

26
asemenea, contribuise la splendoarea interiorului în negru și
cenușiu al firmei Alfred Hopeman & Son.
— Ce mai faceți, Eminența Voastră?
— Sunt suficient de sănătos pentru a îndeplini însărcinările
părintelui sf}nt. Dar dvs., domnule Hopeman.
— Foarte bine, Eminența Voastră. Ce pot face pentru
dumneavoastră?
— Plănuiți să veniți cur}nd la Roma?
— Nu plănuiam, dar se poate aranja.
— Dorim să ne reprezentați.
— Într-o achiziție?
De obicei, biserica moștenea. Vindea rareori, dar nu-și amintea
ultima oară c}nd achiziționase ceva.
— Pentru recuperarea unui obiect furat.
— O bijuterie sau un obiect vechi, Eminența Voastră?
— Un diamant, scos la v}nzare în Țara Sf}ntă.
După o pauză, cardinalul Pesenti adăugă:
— Este ochiul lui Alexandru, domnule Hopeman.
— E îmbrăcat?
Piatra lipsea de decenii întregi, fusese furată din Muzeul
Vaticanului:
— Familia mea a avut mult de-a face cu piatra aceasta.
— Știm lucrul acesta foarte bine. A fost tăiat de unul din
strămoșii dumneavoastră. Un altul l-a așezat în mitra papei Grigorie
pentru sf}nta biserică mamă. Tatăl dumneavoastră a curățat o dată
at}t mitra, c}t și diamantul. Acum, am dori să continuați tradiția și
să ne faceți acest serviciu. Fiți reprezentantul nostru și aduceți-l
înapoi la locul lui.
— Mă voi g}ndi, spuse Harry.
Urmă o mică tăcere nerăbdătoare:

27
 — Foarte bine, zise Bernardino Pesenti. Ar trebui să veniți să
discutăm aici, Roma e caldă și înc}ntătoare la vremea asta. Cum e
vremea în New York?
— Nu știu. E foarte întuneric afară.
— Vai de mine! își dădu seama cardinalul.
Harry r}se.
— Niciodată nu-mi amintesc, se scuză cardinalul Pesenti. Sper că
vă veți putea relua somnul.
— Prego, spuse Harry. Vă sun eu peste o zi sau două. La
revedere, Eminența Voastră.
— Buona notte, domnule Hopeman.
Se sculă din pat și b}jb}i să pună receptorul la loc. Intuiția îi
zb}rn}ia at}t de tare, înc}t aproape că o putea auzi. Stătu pe
marginea patului și așteptă să se liniștească, ca să încerce să-și dea
seama ce i se înt}mpla.

28
3

ÎNTÂLNIREA

C}nd înțelesese că dorea să aibă parte și de bucuriile învățăturii

și de acțiunea și recompensele afacerilor, își dăduse seama că va
avea nevoie de o autodisciplină extraordinară pentru a împiedica
una din cele două ocupații să consume timpul celeilalte. O zi de
repaus era acceptată întotdeauna fără ezitare de învățatul din el și
era bucuros să afle că agenda de la birou era goală. După micul
dejun, se întoarse în camera lui de lucru și scrise articolul despre
bijuteriile rusești, folosind notițele pe care și le luase în seara
precedentă. Lucra cu grijă, rescriind paginile, pregătindu-le de
publicare și recitind în timp ce m}nca dejunul adus de Ruth
Lawrenson pe tavă.
După-amiază, articolul era pus în plic, cu adresa scrisă, gata să fie
trimis la The Slavik Review.
Se schimbă în trening și adidași, apoi merse prin livada care se
întindea de l}ngă casă p}nă la r}u, despărțind pădurile. C}nd
ajunse la poteca de l}ngă malul apei, începu să alerge, bucur}ndu-se
de lucirile r}ului, ce se zăreau printre copaci. Urma acest traseu de
mai mult de trei ani, două mile în josul curentului și înapoi, peste
păm}ntul a vreo șase vecini. Rareori înt}lnea pe cineva și în ziua
aceasta nu înt}lni pe nimeni. La întoarcere, mări pasul; c}nd în fața
lui se zări casa, alergă cu forță, lupt}ndu-se cu aerul de parcă ar fi
navigat într-o apă. O căprioară sări din calea lui, tocmai adulmeca
printre frunze c}nd îl auzi apropiindu-se cu zgomot. Pieri iute din
raza vederii, cu codița albă zv}cnind și el consumă niște oxigen
r}z}nd. Mai aflase ceva despre căprioare: îi m}ncau merii. Jeff ar fi
29
vrut o pușcă, dar n-avea s-o capete at}ta vreme c}t trăia Harry.
— Fugi, afurisitule!
Pe c}nd intra transpirat în casă, își dădu seama că ar fi putut la
fel de bine să fie și o femelă. Pufăitul lui îi atrase o privire discretă
din partea lui Ruth Lawrenson, care nu era de părere că o persoană
cu inima zdrobită ar trebui să se amuze vizibil.
Tatăl lui purta un sacou de l}nă englezească, albastru-marin;
cămașă de mătase ajustată, albă de parcă ar fi fost înmuiată în lapte;
cravată din flanel castaniu, cu picățele mici de un albastru-stins;
pantaloni gri-deschis și pantofi negri de vară, lustruiți, dar nu
lucioși. Alfred Hopeman își purta natural hainele impecabil croite,
în stil european, un obicei frumos pe care-l deprinsese pe c}nd era
director la Hauptmann, una dintre cele mai cunoscute case de
diamante din Berlin. Plecase din Germania în 1931, îmbrăcat într-un
costum frumos, dar cu un bagaj aproape inexistent. Unul din
primele lucruri pe care le făcu la New York fu să-și găsească un
croitor. Crima cu răpire a lui Lindbergh nu le ieșise încă din minte
americanilor; execuția lui Bruno Hauptmann era destul de recentă
pentru a vedea curentul scaunului electric reflectat pe fața
oamenilor cărora le era prezentat. Își schimbă numele în Hopeman
pe documentele de naturalizare.
Strada 47 era mai crudă și mai zgomotoasă dec}t Leipziger
Strasse din Berlin, dar Alfred se simți acasă acolo de la început, în
ciuda hainelor lui croite fără cusur. Evenimentele vieții lui îi
arătaseră foarte clar, ceea ce nu văzuse de la început, că era evreu și-
i plăcu aerul evreiesc al districtului diamantelor din New York.
Munci pentru alții timp de patru ani, gospodărindu-și capitalul și
aștept}nd vremea c}nd avea să-și fie din nou propriul stăp}n. Apoi
lucră alți opt ani pe strada 47, făc}nd tranzacții cu diamante, tăind și
lustruind. Deși noua companie nu atinse niciodată eminența la

30
modă a atelierului lui german, avu totuși succes. Se consolidase,
deși modest, atunci c}nd avuția întinsese m}na și-l atrăsese către ea.
Corporația diamantelor DeBeers controlează 95 la sută din
extracția de pietre prețioase anuală. Numai c}teva persoane din
interior cunosc adevăratele dimensiuni ale rezervei din care este
lăsată pe piață doar o cantitate mică, astfel înc}t valoarea
diamantelor să nu scadă. De zece ori pe an, într-o clădire de birouri
de nouă etaje de la extremitatea străzii Fleet din Londra, numită
familiar „Sindicatul” și oficial Organizația Centrală de V}nzări, o
mare cantitate de diamante neșlefuite sunt separate cu grijă în două
sute cincizeci de colecții mai mici, fiecare dintre ele aproximativ
egală ca număr, dimensiuni și calitate. Acestea sunt destinate celor
„Două sute cincizeci”, elita negustorilor mondiali de diamante. Cei
favorizați simt invitați să-și aleagă personal diamantele, într-o
întrunire numită „vederea”, dar nu sunt t}rguieli și un om de
afaceri ia de obicei ceea ce i se atribuie. Mulți stau acasă și primesc
pachetele prin poștă, înainte de fiecare „vedere” sau expediere,
fiecare dealer trebuie să plătească un milion de dolari organizației.
De cele mai multe ori, un cec de returnare însoțește cutia pe care
fiecare o primește; pachetul conține pietre netăiate, „brute”, în
valoare de nu mai puțin de 250 000 și nu mai mult de un milion de
dolari.
Selectei fraternități i se adaugă un nou membru numai dacă
moartea sau boala severă duc la ștergerea unui nume de pe listă.
Alfred nu avea deloc habar că va fi numit printre cei Două sute
cincizeci. Bucuria lui c}nd află asta fu repede înlocuită de
îngrijorare, c}nd realiză de ce capital avea nevoie pentru a
corespunde cerințelor. Dar numele lui pe lista DeBeers se dovedi a
fi o garanție suficientă pentru a obține orice sumă. V}ndu unor
angrosiști primele șase cutii de pietre neprelucrate, fără ca măcar să

31
desfacă sigiliile, la prețuri care se dovediră mai mari cu 17 la sută
dec}t suma pe care o plătise corporației DeBeers. În decurs de
optsprezece luni, achită toate împrumuturile.
C}nd Harry deschise noul și modernul sediu Alfred Hopeman &
Son pe Bulevardul cinci, preluaseră și atelierul de șlefuit de pe
strada 47 și tatăl lui îi trimitea direct acolo cutiile cu diamante.
Faptul acesta reprezenta un avantaj enorm. Harry îi plătea lui
Alfred profitul și-și lua partea lui, termin}nd doar diamante pe
alese în propriul lui atelier și v}nz}ndu-le pe celelalte en-gros. Cu
totul, aranjamentul îl transformă pe tatăl lui într-un pensionar foarte
bogat.
— Sunteți gata de ceai, oameni buni? îi chemă Essie.
— A fost o masă at}t de bună înc}t nici nu mă pot ridica.
Talentele culinare ale mamei lui vitrege erau unul dintre puținele
subiecte în legătură cu care puteau comunica. Mama lui murise
c}nd el avea nouă ani; cresc}nd, își văzuse tatăl alături de o
grămadă de femei, unele dintre ele, frumoase. Totuși, la bătr}nețe,
acesta o luase de soție pe cea mai șleampătă și mai plicticoasă dintre
gospodine.
Și nu arătase niciodată at}t de mulțumit, fu nevoit Harry să
recunoască.
— La ce oră îl așteptați pe omul acela? întrebă Essie.
— În jur de opt.
— Ar trebui să anunț la intrare. De c}nd cu jafurile, au devenit
foarte stricți, slavă Domnului.
— Îl cheamă Herzi Akiva. Au fost jafuri pe aici?
— Domnul Akiva, o auzi strig}nd de pe scară. Nu la noi, la
vecini.
— În clădirea asta? își privi el tatăl.
Alfred ridică din umeri.

32
 C}nd Harry avea unsprezece ani, degetele lui rășchirate găsiseră
într-o zi niște umflături ciudate într-un vas cu vaselină din sertarul
de jos din dreapta de la biroul tatălui lui. Chiar dedesubtul gelului
unsuros se afla o piatră enormă și brută, cu cele două treimi din
partea de jos pictate în auriu, ca suprafețele unui ban crescut fără
măsură. Sub el erau ascunse șase mici diamante galbene. Întrebat,
Alfred îi spuse că piatra cea mare era falsă, un port bonheur dăruit
de tatăl lui, pe care îl păstra pentru a-i convinge pe eventualii hoți
că vasul conținea fleacuri. Pentru că, în ciuda dimensiunii mici, cele
șase diamante galbene erau de o calitate excelentă și valorau o
mulțime de bani. Harry nu putu să nu fie neîncrezător cu privire la
cutia pe care o dăduse la o parte de at}tea ori, căut}nd scoci, agrafe
de h}rtie și alte obiecte prețuite de el.
— De ce stau acolo? își întrebă el tatăl.
— Nu contează.
Dar Harry se ținu după el cu încăpăț}nare. În cele din urmă, află
că o cutie similară îi permisese lui Alfred să fugă din Germania:
— Animalele în cămăși maronii, sper să fi murit de holeră,
așteptau la magazin să mă aresteze.
Harry îl privea fix, simțind parcă prezența naziștilor.
— Nu te mai apropia de biroul meu, ce naiba! Ai înțeles?
După c}țiva ani, Harry găsise prezervativele lui Alfred într-o
cutie de pantofi închisă. Lista mai multor articole de acolo fu
observată, cutia dispăru și Harry fu scos din clasă în ziua lui de
studii ortodoxe pentru a avea convorbiri rigide despre sex cu dl.
Stembane, psihologul școlii. Dar cutia cu vaselină nu dispăru.
Rămase tot în sertarul din dreapta jos, tatăl lui aleg}nd să împartă
cu el responsabilitatea cunoașterii. Harry recunoscu în asta un
compliment. Secretul îl făcea diferit față de ceilalți copii de la școală.
Nu mai deschise niciodată cutia. Era suficient că știa că e acolo și

33
știa ce conține. Diamantele din birou nu st}rniră discuții p}nă c}nd,
cu ani mai t}rziu, își dădu seama că nicio companie de asigurări din
New York nu va scrie polițe pentru giuvaierurile ascunse de ochiul
hoților într-o cutie de vaselină.
Îi ceru lui Alfred să le păstreze în safe-ul de la magazin. Tatăl lui
refuză și urmă o ceartă.
— Jafurile, spuse el.
Alfred îl ignoră:
— C}nd o să-mi văd și eu nepotul?
— Nu te evită, e doar ocupat cu școala.
— Școala goilor. Și Della?
— Am vorbit ieri cu ea. Ți-a transmis dragostea ei.
Alfred dădu acru din cap și oftă, tocmai c}nd sună încet
telefonul.
— Urcă scările, anunță Essie.
— Ce putem face noi pentru un textilist? întrebă Harry. Herzl
Akiva era de statură mijlocie, cu părul înspicat cu fire albe și cu o
mustață subțire, aproape complet căruntă:
— N-am lucrat dec}t puțin în industria textilă; sunt trimis
guvernamental, domnule Hopeman.
Alfred se înclină spre el:
— Guvernul Statelor Unite?
— Guvernul Israelului.
— Dacă te-a trimis prietenul meu, Netscher, înseamnă că vinzi
acțiuni israeliene.
— Nu fac asta, z}mbi Akiva. Ce știți despre manuscrisul de
aramă? îl întrebă pe Harry.
— Sulul de aramă de la Marea Moartă?
Akiva încuviință din cap.
— A fost descoperit la începutul anilor ’50, puțin mai t}rziu dec}t

34
fragmentele de pergament. Nu se află la Ierusalim, la Altarul Cărții,
cu celelalte suluri de la Marea Moartă. Acesta e la Amman, nu-i așa?
— În muzeul iordanian. Sunteți familiarizat cu conținutul
textului?
— Se descriu locuri unde au fost ascunse relicve și comori. Parcă
e și o controversă nerezolvată, nu? Nu se știe dacă valorile
înregistrate pe listă provin din Templu sau sunt ale comunității
monastice din Qumran.
— Părerea dumneavoastră?
Harry ridică din umeri:
— Depășește specializarea mea. Dar mi s-a părut întotdeauna
improbabil ca cei din Qumran să fi acumulat bogății de valoarea și
proporțiile celor descrise acolo.
— Dacă v-aș spune că a mai fost găsit încă un sul de aramă? Și că
acesta întărește opinia că Templul a fost sursa bogățiilor ascunse?
Harry auzi respirația grea a tatălui lui în tăcerea care urmă:
— Vreți să spuneți că e adevărat?
— Da, zise Akiva.

Le povesti apoi că, în urmă cu mai mult de un an, David Leslau,

profesor de istorie biblică la Colegiul Unional Ebraic din Cincinnati,
săpase la zidul sudic al Celui de-al Doilea Templu din Ierusalim. La
nouăsprezece picioare și jumătate ad}ncime, găsise rămășițe –
cioburi, monede și c}teva unelte manuale. Cu șase picioare mai jos,
săpătorii lui dădură peste o nișă deschisă, construită de inginerii
regelui Irod.
— Instinctul arheologului l-a îndemnat să urmărească drumul
nișei p}nă la perete, pentru a găsi dovezi cu privire la nașterea și
moartea marelui templu al lui Dumnezeu, continuă Akiva. Dar era
interzis. Luni întregi a completat formulare și a așteptat învoirea

35
oficială de a săpa în acel loc. Studenții ortodocși au aruncat de două
ori cu pietre în oamenii lui și a trebuit să cheme poliția ca să le
asigure protecție. Aflase că în cartierul arab circula zvonul că
săpăturile urmăreau să facă un tunel către Templu, ieșind, se
presupunea, chiar l}ngă Domul Pietrei și acolo urma să fie așezate
explozibile care aveau să distrugă Moscheea lui Omar.
Nu mai așteptă decizia oficială. Urmă secțiunea nișei care se
depărta de locul Templului. Se îndreptă către sud, către orașul lui
David. După aproape șaptezeci de picioare, Leslau văzu că cei care
făcuseră nișa o legaseră cu un canal de scurgere mai vechi, un
sistem centrat în jurul unei galerii alcătuite din roci masive, fiecare
dintre ele scobite în centru, în jurul forajelor, pietrele fuseseră
îmbinate cu ingeniozitate, astfel înc}t să creeze o țeavă, imensă, bine
îmbucată.
Leslau intră în galerie cu o torță electrică și nu văzu nimic
deosebit, în afara faptului că în partea de sus, una din pietrele mari
fusese înlocuită cu două mai mici. Dar c}nd oamenii lui dădură la o
parte cele două pietre, găsiră înăuntru ceva ce semăna cu tubul
ruginit al unei pipe. Era un sul de aramă, încheie israelitul,
privindu-i pe cei doi.
— Imposibil, spuse Harry fără intonație.
Akiva aștepta o explicație.
— Corespondez regulat cu Max Bronstein, cel mai apropiat coleg
al lui Leslau de la facultate. În mod sigur mi-ar fi spus ceva.
— Li s-a cerut să păstreze tăcerea, din motive politice, spuse
Akiva. At}t Vaticanul, c}t și comunitatea evreiască din Israel se
opun oricăror descoperiri care adaugă greutate pretenției evreilor
asupra Ierusalimului de est și n-au încetat nicio clipă să acționeze
pentru a putea fi declarat oraș internațional. Leslau a găsit sulul
într-un moment c}nd Biserica și Moscheea lui Omar își concertaseră

36
eforturile diplomatice pentru a scoate în afara legii orice săpături
arheologice la Templul de pe munte. La început, s-a crezut că
descoperirea poate fi anunțată după ce se mai liniștesc lucrurile.
Numai că, între timp, manuscrisul a fost tradus.
Harry încuviință:
— Descoperirea sulului pe munte ar fi st}njenitoare pentru Islam,
le-ar aminti acut arabilor că templul a fost acolo înaintea moscheii.
Pe deasupra, să dai publicității un text despre o comoară ar însemna
să-i st}rnești pe toți în goana după aur, at}t pe aventurieri c}t și pe
învățați.
— Există un motiv și mai întemeiat de a păstra secretul, spuse
Akiva. Unele dintre genizot, tainițele rituale, par a fi în deșertul
samarian, undeva la est de Nablus.
Harry fluieră de uimire.
— Nu înțeleg, spuse Alfred.
— Regiunea se află acum în partea de vest, acolo unde unii
așteaptă să li se permită să formeze un stat palestinian, spuse încet
Akiva. Nu e deloc locul potrivit unde dușmanii noștri ne-ar lăsa să
descoperim vechi obiecte evreiești. O asemenea faptă ar întări
pretenția istorică a Israelului modern asupra teritoriilor ocupate.
În ultimul an, un egiptean a contactat occidentali de încredere
din Iordania, încerc}nd să v}ndă două pietre prețioase. Spune că
pietrele au o semnificație biblică.
— Aha, aici venim la noi, înțelese Alfred, aprinz}ndu-și o țigară.
— Una dintre pietre este un granat roșu.
Alfred Hopeman z}mbi:
— Nu ne ocupăm dec}t rareori de pietre semiprețioase.
Akiva dădu din cap:
— Veți fi mult mai interesați de cealaltă piatră. E un diamant
mare, galben, de felul pe care dumneavoastră le numiți canari.

37
 — Și de ce vă interesează acest canar? întrebă inocent Alfred.
— V-am spus deja că sulul de aramă este o listă a comorilor care
au fost luate din Templu și ascunse. David Leslau crede că acest
diamant canar este una dintre acele comori.
— Din Templu?
Harry era obișnuit să lucreze cu pietre prețioase cu semnificație
religioasă, dar g}ndul că aceasta provenea din Templu îl umplea de
venerație.
— Leslau spune că bănuiește locul unde se afla ascunzătoarea
rituală a diamantului; e vorba de o tainiță violată.
— C}t de mare e piatra? mormăi Harry.
— E mare, răspunse Akiva consult}nd un carnețel. Are două sute
unsprezece carate.
Alfred Hopeman îl privea ciudat:
— E Diamantul Inchiziției, spuse el deodată. L-am avut în safe-ul
meu de la Berlin timp de trei luni. Cred că era prin 1930,1931.
— Se pare că era în 1931, confirmă Akiva. Dacă e vorba de aceeași
piatră. Negustorii o numesc Diamantul din Kaaba.
— Așa-i spun musulmanii, zise Alfred, după clădirea din Mecca
spre care se întorc toți mahomedanii c}nd se roagă. C}nd a fost în
posesia bisericii catolice, i s-a spus Ochiul lui Alexandru, după
numele unuia dintre papi. E un diamant și jumătate, domnilor, are
211,31 carate și e tăiat în 72 de fațete. Mi s-a dat pentru șlefuit în
1931, de către firma Sidney Luzzatti&Sons din Neapole. Era așezată
într-o acoperitoare din aceea de cap, cum le spune, Harry?
— Într-o mitră. Mitra lui Grigorie.
— Da. Bineînțeles, după c}țiva ani, un hoț oarecare a smuls piatra
din mitră și a ieșit cu ea din muzeul Vaticanului. Atunci am auzit
ultima oară ceva de ea, p}nă acum.
— A fost furată de la Vatican în ’46, zise Akiva și achiziționată

38
discret în ’49 de Farouk al Egiptului.
— Ah, comentă laconic Alfred.
— Cu asta, povestea se încheie, îi spuse Harry tatălui lui, care i se
părea cam năucit. Tată, te simți bine?
— Da, da, sigur.
— Nu a fost înregistrat de guvernul egiptean printre obiectele
abandonate de Farouk c}nd și-a părăsit tronul, spuse Harry. Am
studiat cataloagele licitației Farouk. Avea unele articole minunate,
dar cele mai multe erau șocant de proaste, avea un gust teribil.
Singura colecție de seamă era cea pornografică.
— Asta-i pentru băieței, bombăni Alfred. Un bărbat poate face
multe cu o femeie, restul sunt contorsiuni.
Alfred nu era în apele lui; își frăm}nta obrazul cu degetele:
— Dumnezeule! spuse.
— Așa e, nu era în inventarul licitației, spuse și Akiva, privindu-l
pe Harry. Dorim să obțineți dumneavoastră diamantul.
— Trebuie să stați la coadă, răspunse Harry.
Essie intră cu o tavă de plăcinte, urmată de o fată cu serviciul de
cafea, dar se opri deodată și țipă.
Urmărindu-i privirea holbată, văzu partea st}ngă a feței tatălui
lui arăt}nd ca un aluat în care nu era suficientă făină, ochiul i se
închidea, iar gura se scufunda către bărbie.
— Tată? șopti Harry.
Nu știa ce se înt}mplă în corpul omenesc în timpul unui accident
cerebral, dar vedea că tatăl lui tocmai suferea unul.
Alfred se clătină și el îl prinse. O bucată de plăcintă căzuse de pe
tavă și Essie se aplecă mașinal și o culese de pe covor.
— Oprește-te! strigă Harry către fata durdulie și înfricoșată.
Cheamă doctorul.
Își ținea tatăl str}ns în brațe, legăn}ndu-l.

39
 Ce-i făcea, bătr}nul ticălos!
Părul alb avea un gust degradat sub buzele lui. Unul dintre ei, el
sau tatăl lui, începuse să tremure.

40
4

CARNETELE LUI ALFRED

Îl duseră pe tatăl lui într-o rezervă aflată la capătul unui coridor

unde se auzea b}z}itul monitoarelor cardiace. Alfred nu i se mai
părea acum arogant fiului său. Avea partea st}ngă a trupului
paralizată. Nu-și purta proteza dentară; căsca mult și c}nd expira,
buza superioară pufnea și flutura într-un mod nesuferit pentru
Harry.
O doctoriță rezidentă veni și se aplecă deasupra patului:
— Domnule Hopeman, spuse ea tare, dar pacientul rămase
inconștient.
După ce plecă doctorița, încercă și Harry:
— Tată!
Ochii bolnavului se deschiseră mari, fără să-l vadă:
— Doktor Silberstein, ich bitte um Entschuldigung, vă cer iertare.
De ce începuse tatăl lui să implore iertarea în limba germană și
cine era Silberstein? Alfred plutea pe apele unui vis, purt}nd
conversații fără destinatar, ininteligibile.
Plăm}nii i se umpluseră cu fluide care ieșeau în spume c}nd
respira și cineva din personal îi aspira toxinele prin nas, cu un mic
furtun ur}t.
După un timp, ochii deschiși înt}lniră fața lui Harry și i-o
cercetară cu lăcomie:
— Eu<
Alfred încercă să șoptească ceva, dar nu reuși să scoată niciun
sunet. Ochii i se holbară și m}inile se agitară pe cearșaf. Încerca să-i
spună ceva fiului lui, cu disperare. Harry îi ridică perna și-i duse un
41
pahar cu apă la buze, dar tatăl lui era prea slăbit ca să bea. Totuși,
lichidul umed îi redărui vocea:
— <ar fi trebuit să-ți spun<
— Ce, tată?
— <iamantul Inchiz<
— Nu mai vorbi, odihnește-te, tată.
— Defect.
Alfred se strădui să vorbească, dar eșuă.
— Diamantul are un defect?
Bătr}nul închise str}ns ochii, apoi îi deschise repede.
Harry vru să se asigure:
— Diamantul Inchiziției are un defect?
Tatăl lui dădu din cap, respir}nd greu.
— Nu-mi pasă, zise Harry. La naiba cu diamantele. Odihnește-te,
ca să te faci bine. Ai înțeles?
Alfred căzu pe spate și pleoapele i se închiseră grele. Așezat
l}ngă pat, Harry dormi și el. În cur}nd, rezidenta îi atinse umărul cu
nervozitate. C}nd se uită la pat, era ca și cum tatăl lui ar fi plecat la
o plimbare și și-ar fi lăsat corpul acolo.

Jeff veni acasă îmbrăcat cu un costum st}njenitor, care-i răm}nea

prea mic. Se duse la Harry și-l îmbrățișă fără să vorbească. Îl
trimiseră înapoi la școală imediat după înmorm}ntare, iar băiatul
protestă, dar se simți ușurat. Della îl iubise pe bătr}n și pl}nse
amarnic la groapă. Respectă și ea shiva, doliul ritual, împreună cu
Harry și Essie. Încălțați cu papuci, primiră vizite așezați în fața
oglinzii acoperite, pe bănci din placaj de la compania de pompe
funebre. C}nd era copil, toată lumea stătea pe cutii tari de lemn într-
o casă shiva, respect}nd principiul conform căruia cei îndoliați nu
trebuie să caute confortul. Băncile acelea reprezentau o adaptare

42
modernă la tradiție. Totuși, ar fi preferat să stea pe o cutie
adevărată. În primele două seri, apartamentul tatălui lui fu vizitat
de oameni de meserie, care-și vorbeau grav în engleză, idiș, ebraică,
franceză și flamandă. Murmurul poliglot semăna cu cel de la Bursa
Diamantelor at}t de mult înc}t îi aducea o m}ng}iere.
Essie intenționa să respecte tot doliul de șapte zile, dar în cea de-
a treia dimineață, Harry se simți prins în capcană. În după-amiaza
aceea veni și Akiva.
— Sper că faptul că am răscolit amintiri vechi n-a contribuit la
agravarea bolii, spuse el.
— Avea tensiune foarte mare și nu-și lua niciodată
medicamentele, în ciuda cicălelilor soției. Doctorii spun că era
inevitabil.
Israelitul păru ușurat.
— N-ați mai apucat să-i spuneți ce doreați.
— Doream să vă informeze pe scurt pe dumneavoastră în
legătură cu Diamantul Inchiziției. Am dori ca dumneavoastră să
cumpărați piatra respectivă.
— Și alte persoane ar dori asta.
— Sunteți evreu, domnule Hopeman. Doar nu aveți de g}nd să
reprezentați pe altcineva în această chestiune, nu?
— Probabil că nu, oftă Harry.
— Israelul e o femeie obosită, cu trei pretendenți, zise Akiva.
Evreii simt căsătoriți legal cu ea – din 1948, avem drept legal asupra
trupului ei, ca să spunem așa. Arabii și creștinii, amanți geloși, îi țin
fiecare c}te o gleznă. Toți trei o trag cu sălbăticie în direcții diferite,
astfel înc}t uneori par că o vor sf}șia. Fiecare pretendent vrea
diamantul, așa cum vrea și păm}ntul. Anumite grupuri arabe sunt
disperate să-l obțină și să-l folosească pentru propagandă; ar fi un
talisman care le-ar permite să transforme viitorul conflict într-un

43
adevărat Jihad, război sf}nt. Să nu facem greșeli, ar putea fi folosit
astfel, clătină el din cap. E vorba de lupta pentru Țara Sf}ntă, la o
scară mai mică. Nu le pasă că diamantul are o istorie evreiască.
Există însemnări care atestă că ulterior a fost în proprietatea lui
Salaheddin însuși. Timp de aproape un secol a fost încrustat în
coroana ce ornamenta maskura, tronul celui mai mare lider spiritual,
în Moscheea din Acra, unde Salaheddin a ținut piept doi ani puterii
Franței și Angliei și și-a c}știgat locul de cel mai mare erou militar
din istoria musulmană.
— Pretențiile catolicilor sunt și mai puternice și mai recente,
adăugă Harry. L-au avut din vremea inchiziției, c}nd a devenit
proprietate ecleziastică, în Spania. Îl vor înapoi pentru că e al lor. Li
s-a furat.
Israelitul încuviință:
— Timp îndelungat, a făcut parte din colecția dintre Zidurile
Leonine.
— Și de ce crede David Leslau că provine din Templu? întrebă
Harry.
Akiva ezită:
— Nu voi discuta asta cu dumneavoastră p}nă c}nd nu vă
hotăr}ți.
— Nu hotărăsc nimic. Tocmai mi-am îngropat tatăl.
— Nu trebuia să-mi amintiți, să știți. Așteptați c}t vi se pare că e
nevoie. Dar avem nevoie de dumneavoastră, domnule Hopeman.
Omul care se duce acolo trebuie să fie calificat în mai multe
domenii, în afară de capacitatea de expertiză. Trebuie să luăm în
considerare și loialitatea, v}rsta, forma fizică. De asemenea, dorința
de a vă asuma un oarecare risc.
— Cu un cumpărător cunoscut, riscul nu este at}t de mare.
— Nu va fi capitalul dumneavoastră. Am aranjat asta. Banii vor fi

44
donați de un mic grup de persoane foarte bogate de aici din țară și
din Franța. Nu vorbeam despre riscurile unei investiții, spuse cu
bl}ndețe Akiva.
— Lăsați, ridică Harry din umeri. Unii dintre noi ar trece prin
orice ca să facă un t}rg bun cu un diamant. Dar moartea sau rănirea
nu sunt riscuri pe care să și le asume vreunul dintre noi.
— Riscul nu este at}t de mare. Iar profiturile sunt de mai multe
feluri, domnule Hopeman.
— La naiba cu palavrele voastre. Eu sunt om de afaceri.
Israelitul îl privi g}nditor:
— Mie mi se părea că atunci c}nd e important pentru dvs. să fiți
om de afaceri, sunteți om de afaceri. C}nd e important să fiți un
învățat, sunteți un învățat.
Poate că afirmația era prea adevărată; Harry simți că e cuprins de
un val de resentiment:
— În momentul de față, mi-e foarte clar ce e important și ce nu.
Akiva oftă. Scoase o carte de vizită din buzunar și o așeză pe
suprafața lustruită a mesei din sufragerie a lui Essie:
— Sunați-mă c}t mai cur}nd, spuse. Vă rog.

Testamentul se dovedi foarte generos cu Essie; tot restul îi

revenea lui Harry. El nu se putu hotărî să sorteze hainele. Păstră o
cravată ca amintire; restul avea să facă din patronii Armatei Salvării
niște oameni excepțional de bine îmbrăcați, împachetă scrisorile și
h}rtiile lui Alfred în două cutii de carton și le legă cu sfoară.
Borcanul de vaselină cu bijuteriile fu pus într-o pungă de h}rtie pe
care o trimise printr-un comisionar angajat direct la safe-ul lui.
În seara celei de-a patra zile, apartamentul începu din nou să se
umple cu prieteni de-ai lui Essie, bunici vestejiți cu ochi triști și
bătr}nele cu coc.

45
 — Trebuie să ies de aici, îi spuse el Dellei.
Essie îi conduse la ușă, furioasă de gestul pe care îl considera o
insultă la adresa memoriei tatălui lui.
— Mai e argintărie, vase<
— Totul îți aparține.
— Nu fi așa generos. Cui îi trebuie? Eu plec la sora mea, în
Florida, are un apartament mic.
— Eu mă întorc m}ine, spuse Della. Am eu grijă de lucruri.
— Vei termina shiva acasă la tine? îl privi Essie.
El dădu din cap.
— Vei merge la sinagogă în fiecare zi? Sau la o slujbă la Clubul
Diamantelor? Și vei spune rugăciunea timp de un an?
— Da, minți el, gata să fie de acord cu orice, numai să scape de
gustul morții.

Luară un taxi p}nă la apartamentul Dellei și se culcară.

Grăbiți, ca niște îndrăgostiți.
— Afurisitule, g}f}i ea.
Propriul lui punct culminant descătușă emoția. Se scufundă între
brațele și picioarele ei.
— Harry, Harry, îl ținu ea în brațe c}t pl}nse.
Rămaseră alături, întinși în pat. O privi o dată și-i văzu chipul și
se urî. Obosise s-o tot rănească.
Adormiră cu m}na lui între coapsele ei, așa cum știa că-i plăcea.
Se trezi după două ore cu încheietura amorțită, dar dacă și-ar fi tras
m}na, ar fi trezit-o.
P}nă la urmă o făcu.
— Nu pleca.
— Șșș, o bătu el pe umeri, învelind-o bine cu cearșaful.
— Îi vei lua locul între cei Două Sute Cincizeci?

46
 — Probabil.
— Ar fi mai mult dec}t destul pentru oricine, zise ea.
El își căuta în întuneric ciorapii, foarte grăbit.
— Ți-ai putea lua o slujbă în învățăm}nt, sau să stai să scrii și ai
avea timp pentru Jeff și pentru mine.
El își adună hainele și și le duse în sufragerie.
— Ce dorești de fapt? îl întrebă vocea din dormitor.
El era foarte conștient că ea îi alergase în ajutor. Îl sprijinise ca o
soție în necazul lui.
— Nu știu, spuse. Totul.
După puțin timp, era singur pe strada 86 est, țin}nd de sfoară
cutiile de carton și chem}nd un taxi. Ajunse la Westchester înaintea
zorilor și se duse în camera lui de lucru să desfacă cutiile. Tatăl lui
fusese un om păstrător. Avea multe chitanțe achitate și multe
scrisori. Unele dintre ele, scrise în germană, erau de la Essie. Citi
suficient c}t să înțeleagă că ea și tatăl lui avuseseră o relație cu mulți
ani înainte de a se căsători. Spre deosebire de engleza pe care o
vorbea ea, în germană scria pur și pasional. Se așeză pe un scaun.
Afară cerul căpăta o culoare perlată și o văzu pentru prima oară pe
bătr}na cea grasă ca pe o persoană.
Erau și registre de contabilitate. Tatăl lui le păstrase cu grijă, deși
erau at}t de vechi înc}t nu mai interesau nicio instituție fiscală. Mai
erau și trei carnete care nu conțineau înregistrări contabile, ci
diagrame. Planurile și unghiurile cristalelor erau atent marcate
pentru a indica dispersia și refracția luminii și desenele erau însoțite
de descrieri amănunțite, cu scrisul înc}rligat al lui Alfred Hopeman.
Întorc}nd paginile, Harry își dădu seama că tatăl lui făcuse descrieri
exacte ale tuturor pietrelor prețioase importante care-i trecuseră
prin m}ini de-a lungul anilor. Ținea în m}ini o legendă a industriei
diamantelor: memoria fabuloasă a lui Alfred Hopeman.

47
 Parcursese o parte din al doilea carnet c}nd găsi analiza
Diamantului Inchiziției. Era exactă și detaliată, dar îl nedumeri. Nu
menționa nimic despre defectul pietrei, pe care tatăl lui încercase să
i-l pomenească pe patul de moarte.
Era prea devreme; făcu un duș și m}ncă ceva. Apoi îi telefonă lui
Herzl Akiva:
— Vreți să vă trimit carnetul?
— Vă rog să-l păstrați, domnule Hopeman. Așa cum v-am spus,
dorim să folosiți dumneavoastră informația.
— Încă nu m-am răzg}ndit.
— V-ar plăcea să studiați noul sul de aramă?
Harry ezită, nu știa ce să spună:
— Nu at}t de mult înc}t să merg în Israel pentru el.
— Dar, să zicem, în Cincinnati ați dori să mergeți?
— Bineînțeles.
— Mergeți la biroul prietenului dvs., dl. Bronstein. Vă așteaptă,
încheie Akiva.

48
5

SULUL DE ARAMĂ

Harry coresponda regulat cu Max Bronstein, dar nu-l mai văzuse

de ani de zile. Împărtășeau amintirile comune ale tinereții lor
iudaice de la Brownsville, c}nd petreceau lungi ore în fața ceștilor
de cafea, reîmprospăt}ndu-și spiritul rebel p}nă ce fiecare fu în
stare să rupă cu viața care i se planificase.
Pentru Harry fusese o perioadă ciudată, c}nd se simțea ca un
înotător avans}nd împotriva curenților ce se întretaie. Tatăl lui își
smulsese toate rădăcinile c}nd fugise din Germania, dar odată ajuns
în America, nu uitase cine era. Hitler transformase un bonom
berlinez într-un evreu care ținea la etnicitatea lui și dorea ca și copiii
lui să țină minte Holocaustul. Așa că Harry se duse la o școală
ebraică în loc să meargă la una din școlile din New York sau la
școlile cu internat din Noua Anglie, la care se duseseră majoritatea
prietenilor lui. Sufletul lui avu de purtat un război cu el însuși în
ultimul an de la Liceul Credincioșilor Ortodocși. Directorul, un
bărbat vioi pe nume Reb Labei Fein, îi spusese lui Alfred Hopeman
că fiul lui era un victorios al examenelor fără seamăn:
— E un t}năr geniu, cunoaște strălucit Gemara. Viitorul unui
asemenea t}năr nu este o responsabilitate ușoară.
Alfred c}ntărise vorbele profesorului, apoi se dusese să
primească un sfat de la bunul lui prieten, Saul Netscher.
— Trimite-l la fratele meu, Itzikel, spusese acesta.
C}nd află, Harry fu flatat, pentru că toți elevii școlii ebraice
auziseră de rabinul Yitzhak Netscher, un lider spiritual al Șasizilor
și director al Academiei Yeshiva Torat Moshe, una dintre cele mai
49
prestigioase din Lumea Nouă.
Așa că, pe c}nd alții merseră la facultate la Harvard sau New
York University, el deveni un învățat. În fiecare dimineață cu
excepția Sabatului, îmbrăcat într-o uniformă neagră, lua metroul
din Park Avenue p}nă în Brooklyn. Se înt}lnea într-o clădire din
piatră cafenie, cu podele sc}rț}itoare, cu Max Bronstein și alți patru
neofiți și cu toții începeau discuții nesf}rșite cu învățații și înțelepții,
toate despre Talmud și literatura rabinică.
Era o lume ciudată, străduindu-se doar de dragul învățăturii, o
școală ai cărei studenți de excepție nu absolveau niciodată. Unii
bărbați de acolo studiau de c}te cincisprezece ani la masa zg}riată
din stejar și nu urmăreau să obțină bogăție sau glorie, ci trudeau
spre slava lui Dumnezeu. Alții fuseseră elevi și mai multă vreme,
veniseră la Brownsville din Lituania, fugind de naziști. Rabinul
Yitzhak avea împuternicirea de a unge rabinii, de a conferi smicha. O
făcea însă numai atunci c}nd sărăcia extremă îl forța pe discipol să
îmbrățișeze munca de rabin sau c}nd instruirea unei anumite
persoane era impecabilă.
Pe atunci Bronstein era slab și tras la față, cu ochi ca cei pe care El
Greco îi pictase pe chipul lui Cristos. După șase luni și o mulțime de
cafele, el și Harry se convinseseră că Dumnezeu era o invenție a
omului, ca whisky-ul și ca războiul. Uluit și temător de propria lui
îndrăzneală, Harry părăsise Yeshiva Torat Moshe pentru a șlefui
diamante în magazinul tatălui lui, p}nă la începerea noului
trimestru de la Universitatea Columbia.
Cu toate că era vorba de tradiția familiei, Alfred nu-l împinsese
niciodată în industria diamantelor, dar atunci c}nd fiul lui se hotărî,
îi fu un profesor meticulos. Deși Harry acumulase destule pe cont
propriu, Alfred o luă de la început, av}nd drept material didactic
un diamant tăiat:

50
 — Fiecare dintre aceste mici planuri, fiecare reprezent}nd o
suprafață perfect lustruită, se numesc fațete. Fațeta ortogonală din
partea de sus a pietrei rotunde este masa. Fațeta din partea opusă
este terminusul. Marginea dinspre exterior, chiar acolo unde ar fi
șoldurile unei femei, dacă diamantul ar fi o femeie grasă, este
numită centură<
— Da, tată.
Bronstein, care avea un tată mai puțin milos dec}t Alfred, fugise
de furtunoasele scene de familie și se înscrisese la Universitate
tocmai la Chicago. Cu toate că trebuise să lucreze – ironic, într-o
măcelărie kosher – își luase diploma de licență în lingvistică în doi
ani și jumătate; apoi timp de opt ani, se străduise să-și dea
doctoratul. În timpul acesta, articolele pe care le scria îi aduseseră
faima unui specialist și i se oferi o slujbă la Seminarul Reformat. O
acceptă cu seninătatea cu care ar fi acceptat aceeași slujbă la o școală
budistă sau evreiască. C}t despre Seminarul Reformat, c}știgă cel
mai bun geograf lingvist din America și în același timp un rezident
ateu, ceea ce-i spori reputația de instituție liberală.

— Ia te uită, spuse Max, de parcă s-ar fi despărțit de Harry doar

de zece minute.
Îi str}nse m}na cu putere. Se îngrășase și-și lăsase mustață:
— Harry, Harry<
— A trecut multă vreme.
— Al naibii de multă.
— Ce mai faci, Maxie?
— Viața mea e tolerabilă. Tu?
— Tolerabil e un cuv}nt bun, z}mbi Harry.
Vorbiră prietenește despre vremurile de demult, schimbară
informații despre cunoștințele comune și ajunseră și la David

51
Leslau:
— Se pare că a cășunat de-a binelea pe asta, zise Harry într-un
t}rziu.
— Pari gelos.
— Tu nu ești? Așa ceva se înt}mplă o dată în viață.
— Dar și durerile lui de cap tot o dată în viață te apucă, comentă
sec Bronstein.
Scoase din sertarul biroului un plic greu din h}rtie groasă și
scoase din el niște negative fotografice mari, pe care Harry
recunoscu semne ebraice. Luă și el fotografiile:
— Sunt dezamăgit. Credeam că voi vedea originalul.
— Oricum, e o mare șansă, zise Bronstein. Prietenul meu, David,
nu și-ar lăsa descoperirea să-i scape din ochi. Tu ai face-o?
— Nu. Ce poți să-mi spui?
Bronstein ridică din umeri:
— De-a lungul secolelor, arama s-a oxidat aproape complet.
David a tratat-o foarte bine, într-un mod similar cu cel folosit de
britanici pentru un manuscris găsit în 1952. În loc să-l stabilizeze cu
un înveliș de clei de avion, așa cum au făcut ei, el a utilizat o manta
transparentă din plastic creat pentru un program spațial. Apoi sulul
a fost tăiat în două pe lungime și segmentele au fost ridicate ca foile
unei cepe. David a îndepărtat materialul corodat cu o freză
stomatologică și dedesubt a găsit literele, majoritatea lizibile.
— Fuseseră înțepate în aramă cu un instrument ascuțit?
Bronstein dădu din cap:
— Cu un fel de sulă, împinsă cu un ciocan sau cu o piatră. Arama
era aproape pură, cum era și cea în sulul din 1952. Metalurgii
consideră că foile de metal ar putea proveni din aceeași sursă.
— Există diferențe notabile între cele două suluri? întrebă Harry.
— Mai multe. Cel din 1952 era alcătuit din două foi de aramă

52
îmbinate rudimentar. Sulul lui David Leslau este mai lat cu c}țiva
inci dec}t celălalt și a fost alcătuit dintr-o singură foaie rulată.
Primul sul a fost aproape sigur inscripționat de un singur om, în
timp ce acesta a fost alcătuit de doi. Privește, îi întinse Bronstein una
dintre fotografii. Prima secțiune a sulului lui David a fost gravată de
cineva care slăbea în puteri pe măsură ce înainta. Probabil un om
foarte bătr}n, poate rănit sau pe moarte. Unele litere nu sunt
distincte și toate sunt incizate la suprafața metalului. Încep}nd de
aici, ridică el o a doua imagine, literele devin ascuțite și clare. Și
există diferențe sintactice între cele două secțiuni. Este evident că
sarcina a fost preluată de un om mai puternic, poate cineva mai
t}năr care a scris după dictarea celui mai v}rstnic.
— Mă ajuți să-l parcurg? întrebă Harry.
Bronstein așeză fotografiile în fața lui:
— Încearcă și tu.
C}nd descifră pasajul introductiv, se simți înfiorat:
— Dumnezeule, crezi că acesta poate fi Baruch cel din Biblie, din
tabăra profetului, care scrie despre Ieremia al lui?
Bronstein z}mbi.
— De ce nu? spuse el. E la fel de ușor și să crezi și să nu crezi.
Cuvintele erau schelete de consoane, neînsuflețite de vocale, așa
ca în scrierile idiș și în ebraica modernă. Harry se lupta ca un copil
care începe să învețe trucurile cititului:
— În locul cu apă< în afara zidului de la nord<
— Splendid, îl încuraja Max.
— <îngropat la trei picioare sub piatra pe care< c}nta regele, un
vas cu cincizeci și trei de talanți de aur.
— N-o să ai probleme cu lectura.
— Ce loc cu apă în afara zidului nordic? întrebă Harry. Ce piatră?
Care rege?

53
 — Ah, r}nji Bronstein. Începi să înțelegi de ce mie nu mi separe
că David Leslau poate întinde m}na în păm}nt ca să smulgă
comorile Templului. Locul cu apă a dispărut demult. Piatra e
probabil transformată în țăr}nă. Cineva ar putea ghici că e vorba de
regele David, din moment ce i s-a dat referința cu c}ntatul. Dar nicio
legendă de bun simț despre David n-a supraviețuit veacurilor. Nici
măcar nu știm dacă orașul împrejmuit din manuscris e Ierusalimul.
Și ca să facă totul și mai imposibil, preoții erau experți în scrierea
criptică. Ar fi deghizat cu toată priceperea fiecare punct de referință,
astfel înc}t nici măcar în epoca în care s-a realizat inscripția să nu
aibă niciun înțeles dec}t pentru un insider.
Zic}nd acestea, Bronstein își luă servieta și se ridică de pe scaun:
— Toate cărțile necesare sunt pe rafturile mele. Dacă ai nevoie de
ceva, mă găsești pe aici.

Sulul conținea o lungă serie de pasaje, fiecare descriind

împrejurimile unei tainițe separate și enumer}nd destul de detaliat
obiectele care fuseseră ascunse acolo. Lui Harry îi luă mult ca să
citească primele șase pasaje, iar masa din fața lui se umplu de
volume de referință. De mai multe ori, o literă lipsă îl forța să
ghicească înțelesul cuv}ntului și din c}nd în c}nd nota c}te un
cuv}nt sau frază în legătură cu care urma să-l întrebe pe Max. Locul
unde cel de-al doilea scrib preluase manuscrisul aproape îl șocă. Fu
ca și cum l-ar fi putut vedea pe omul acela, mai aspru și mai puțin
rafinat dec}t primul, incapabil să scrie bine sau măcar consistent și
evident nefamiliarizat cu sarcina respectivă. Multe cuvinte se
înșirau lipite și pe alocuri r}ndurile se încălecau tocmai pe la
mijlocul unui cuv}nt care nu ar fi trebuit despărțit, făc}nd munca
lui Harry destul de dificilă.
P}nă la urmă, ajunse la niște pasaje despre care își dădu seama

54
îndată că erau motivul generozității cu care Akiva aranjase să vadă
și el materialul respectiv:

În locul de îngropăciune unde Iuda a fost pedepsit pentru că așezase

stricăciune, îngropat la opt cubiți și jumătate, o piatră scânteietoare (ceva
indescifrabil) vase de argint și veșminte ale fiilor lui Aaron.

Și după alte trei paragrafe:

În locul de îngropăciune unde Iuda a fost pedepsit pentru că așezase

stricăciune, îngropat la douăzeci și unu de cubiți, trei sute talanți de aur,
șase vase de sacrificiu și veșminte ale fiilor lui Aaron.

Parcurseră împreună notele lui Harry și apoi, la rugămintea lui,

Bronstein traduse în întregime cele două pasaje care prezentau un
interes special. Traducerea lui Max nu se dovedi diferită de a lui.
— Fără îndoială, fiii lui Aaron sunt marii preoți.
— Nu pot discuta interpretări, Harry. Pot să-ți traduc, dar mai
departe nu mi-e îngăduit să merg.
— Îngăduit?
— Îngăduit nu e cuv}ntul potrivit<
— Ce ciudat că un expert în lingvistică are probleme în găsirea
cuv}ntului potrivit!
Se priveau cu ochi sc}nteietori.
— Nu putem vorbi prea mult dacă David continuă să lucreze
acolo și să se bucure de toată cooperarea.
Harry se forță să z}mbească:
— Relaxează-te, Max.
— Bănuiesc că ți se caută serviciile de om de afaceri.
— De unde știi că nu vor ca eu să scriu un articol?

55
 — C}nd se vorbește despre diamante, vai, numele lui Harry
Hopeman urmează întotdeauna.
— Dar c}nd sunt menționate articole despre istoria meseriei nu?
Zău, Maxie. C}nd se vorbește de mine la un pahar la înt}lnirile
Academiei Americane, cum mă etichetează?
Bronstein își ridică m}na dreaptă și o clătină foarte lent de la
încheietură:
— Așa și așa.
— Brașoave.
Max r}se:
— Ce frumos e să fii sigur de tine în două lumi. De c}te ori ai
publicat anul ăsta?
— De șapte ori.
— Eu am muncit în draci să public trei studii, spuse Bronstein
încet.
— Specificul muncii tale ia mai mult timp.
Bronstein ridică din umeri:
— Am reușit să-ți citesc c}teva dintre lucrări. Sunt muncite.
Solide. N-o iei pe scurtătură. De ani de zile vreau să te întreb cum
de reușești să faci at}t de multe?
Învățase să urască întrebarea respectivă:
— Îmi place să muncesc. Sună plicticos, nu?
— Tu n-ai fost niciodată plicticos, Harry.
— Munca mea mă stimulează așa cum pe alții îi stimulează
tenisul sau< filmele triste, încercă el să explice.
Bronstein dădu din cap:
— Uneori mă încarc și eu așa de la muncă. Dar nu am niciodată
timp suficient, lumea vine peste mine. Copii, femei. Soției tale nu-i
plac tenisul și filmele triste?
— Poate că acum îi plac.

56
 — Aha, pricepu Bronstein și se uită în altă parte. Deci ai devenit
nestingherit, încercă el să adopte un ton lejer.
Harry își str}ngea lucrurile:
— Știi ce vor de la mine?
— Te rog să nu-mi spui, clătină Bronstein din cap.

Fusese invitat acasă la Bronstein să-i cunoască soția și copiii, dar

își ceru scuze. Pe c}nd Cincinnati răm}nea tot mai mic, privindu-i
din avion căile ferate și r}ul șerpuitor, Harry își dădu seama că nici
măcar nu-i spusese lui Max că tatăl lui murise.
Aprinse veioza de deasupra scaunului și-și revăzu notele.
Fiii lui Aaron nu puteau fi dec}t marii preoți.
Locul de îngropăciune? Nu putea fi un cimitir. În era aceea, cele
mai multe trupuri erau depuse în peșteri sau în cavouri săpate în
piatră. Se g}ndi și la veșmintele preoțești. Mitra și celelalte,
încrustate cu giuvaierurile triburilor, fuseseră niște obiecte destul de
prețioase pentru a fi păstrate într-o tainiță.
Locul unde fusese pedepsit Iuda pentru că așezase stricăciune? Îl
depășea chestiunea.
Se aplecă asupra mesajului sulului, în semiîntunericul dintre
somn și veghe, imagin}ndu-și ca în vis orașul asaltat de război,
oamenii bisericii lucr}nd cu înfrigurare pentru a ascunde comorile
religioase și efemere ale lumii lor.
La New York, Sidney îl aștepta cu mașina și c}nd ajunse acasă,
Harry se duse direct în camera de lucru, să verifice concordanțele
textului cu comentariile biblice.
P}nă la urmă găsi în capitolul șapte al Cărții lui Iosua:
„< Locul de îngropăciune unde Iuda a fost pedepsit pentru că așezase
stricăciune<”
Achan era fiul lui Carmi, care era fiul lui Zabki, care era fiul lui

57
Zerah. Toți erau din tribul lui Iuda. Fiind un soldat al lui Iosua în
timpul cuceririi Ierihonului, Achan nesocotise porunca Domnului
de a nu jefui și luase de la babilonieni veșminte și un colan de aur.
C}nd păcatul îi fu descoperit, fu învinuit pentru următoarea bătălie
pierdută și el și întreaga familie fură executați.
Pentru a perpetua exemplul stabilit de execuții, locul unde fură
lapidați, o mică vale înconjurată de dealuri scobite de peșteri, fu
numit Valea lui Achor.
Căut}nd-o pe harta biblică, Harry văzu că era chiar la sud de
Ierihon, în cartierul de vest.

58
6

MAZEL UN BROCHA!

Îl visă pe tatăl lui două nopți la r}nd. Treaz fiind, avea pierderi
de memorie și i se părea că tatăl lui trăiește. Simțea mereu nevoia
să-l caute la telefon.
Nu era destul de ocupat. Femeia din Detroit îl sună de două ori
pentru diamantul alb-albăstrui de 38 de carate, dar o făcea doar ca
să se răsfețe; știa că nu va suna și a treia oară. Căută o piatră
suficient de grandioasă pentru actor, dar se dovedi a fi dificil;
uneori trebuia să aștepți p}nă apărea ceva potrivit pe piață.
Pentru prima dată, se simțea incapabil să înceapă lucrul la un
nou articol. Fu o ușurare pentru el c}nd un redactor de la Slavik
Review îl sună să discute despre o mică omisiune în manuscrisul cu
bijuteriile rusești. Acesta lăudă cu multă căldură materialul:
— Ar trebui să vă g}ndiți să mergeți la Beijing și să scrieți despre
colecția imperială de giuvaieruri.
Pe moment, Harry fu intrigat. Nu era dec}t o chestiune de timp
p}nă ce un savant occidental avea să realizeze istoria definitivă a
colecțiilor imperiale chineze. Ar fi putut ieși o carte de referință în
domeniu.
— Bijuteriile datează încep}nd din secolul al zecelea, din dinastia
Sung, spuse redactorul. Chinese Culture sau o altă publicație ar putea
adresa o cerere guvernului chinez pentru a vi se permite să lucrați
în Muzeul Palatului.
— <Dar nu-i același lucru ca atunci c}nd faci ceva legat de
începuturile culturii căreia-i aparții, nu-i așa? spuse Harry.
Puțin mai t}rziu, scoase din portofel cartea de vizită a lui Akiva,
59
o rupse în două și o aruncă.
— Eminența Voastră?
— Buon giorno, domnule Hopeman.
— Domnule cardinal Pesenti, nu vă pot reprezenta în problema
recuperării diamantului de care vorbeați săptăm}na trecută.
— Io bisogno di te, murmură cardinalul. Am nevoie de
dumneavoastră, domnule Hopeman.
— Cu toate acestea, spuse el st}njenit, îmi cer scuze, Eminența
Voastră.
— Spuneți-mi, domnule Hopeman, spuse cardinalul într-un
t}rziu, este o chestiune de onorariu? Sunt sigur că<
— Nu, nu. Nu e vorba de onorariu.
— Veți reprezenta pe altcineva în această chestiune?
— <nu m-am hotăr}t să reprezint pe cineva.
— La revedere, domnule Hopeman, spuse Bernardino Cardinal
Pesenti.
Receptorul lui Harry începu să sune ocupat, așa că îl așeză în
furcă.

Garajul din West Nyack îi livră Lamborghini-ul. Îl scoase pe

șosea și simți frustrarea de a conduce cu 55 de mile la oră o mașină
cu un motor de 12 cilindri, capabil de a o propulsa cu 155 de mile pe
oră. Era vopsită în ciocolatiu, iar interiorul era tapisat cu piele crem.
La o săptăm}nă după ce o cumpărase, o auzise pe Ruth Lawrenson
spun}ndu-i soțului ei că plătise pe mașină mai mult dec}t ar fi dat ei
pe o casă. Acum, depășise de c}țiva ani pasiunea pentru motoare.
Singura mașină după care mai t}njea era un SJ Duesenberg și nu era
probabil să intre în posesia vreuneia; doar treizeci și opt de
exemplare fuseseră produse între 1932 și 1935. În ciuda vechimii lor,
erau mai bune dec}t orice se fabricase vreodată și pentru că fuseseră

60
v}ndute unor persoane ca Gabie, Cooper, Farouk, Alphonso al
Spaniei sau Nicolae al Rom}niei, erau relativ ușor de găsit. Numai
treizeci de mașini mai supraviețuiseră. Prețul oricăreia dintre ele le-
ar fi permis celor doi Lawrenson să cumpere trei case, dar nimeni
nu vindea un SJ Duesenberg. De aceea își dorea unul, recunoștea
precis natura r}vnei lui. Era aceeași lăcomie de a obține ceva de
neatins care alimenta și industria diamantelor.
Nu știu cu precizie unde mergea p}nă c}nd se pomeni pe
șoseaua New England Thruway, aproape de intrarea în statul
Connecticut. Școala lui Jeff avea un campus frumos, cu multe
terenuri, spații verzi și cărămidă înnegrită. Cele trei secole de
vechime a instituției vorbeau discret despre succesul educației și
instruirii realizate acolo. Camera fiului lui mirosea a ciorapi jilavi și
era goală, dar din camera de alături se iți un băiat mititel, care-l
privi prin ochelarii groși ca niște sticle de lapte:
— Hopeman? E la antrenamentul de baseball.
Harry îi mulțumi, se întoarse la mașină și conduse de-a lungul
șoselei p}nă auzi voci și zgomotul b}telor. Își luase la revedere de la
Jeff imediat după înmorm}ntare. Băiatul se întorsese bucuros la
școală; poate că ar fi simțit prezența lui neașteptată acolo ca pe o
intruziune. Și ce-i mai putea spune fiului lui în afară de „bună”?
Lecția din sedra, fragmentul din Torah din ziua aceea, că durerea e
teribilă, dar frica e și mai rea?
Întoarse mașina și o porni înapoi.
Ajuns acasă, își prepară o băutură, puse un disc cu Bessie Smith
și încercă să citească o carte, dar nu putu dec}t să zacă pe canapea în
camera care se întuneca, dur}ndu-l să se vadă reflectat în oglinda
unei alte ființe. Voia sex. Dar nu o călătorie vinovată cu Della, ci
doar pasiune animalică în brațele cuiva căreia nu-i păsa. Se g}ndi la
un nume și răsfoi c}teva minute cartea de telefon. Apoi luă

61
receptorul și formă numărul femeii.
Sună de patru ori și răspunse un bărbat și – ca în gluma fără haz
– Harry avu de ales între carte, discuri și sticlă, după ce închise. Se
duse la coșul de gunoi și luă cartea de vizită ruptă. Numărul fu ușor
de recompus și formă noul număr. O voce de femeie răspunse
imediat, repet}nd numărul de telefon în loc de salut. Era o voce
vioaie și prietenoasă, doar ușor grăbită, ca toate vocile telefonistelor
de la corporațiile din Manhattan.
— Vreau să vorbesc cu domnul Akiva, spuse el.

C}nd ajunse în centrul Manhattanului, unde fuseseră de acord să

se înt}lnească, văzu de ce israelitul alesese un restaurant kosher. La
masă cu Akiva stătea un omuleț care părea un spiriduș bătr}n.
Saul Netscher.
— El de ce naiba e aici?
— M-a rugat, spuse bl}nd Netscher, cu o voce de glaspapir.
Era scund, îndesat și cu părul alb și purta o cravată care nu se
potrivea cu costumul lui vechi și boțit. Era la fel de nepăsător cu
ținuta lui pe c}t de atent fusese prietenul lui, Alfred.
— Ai nevoie de asta, Saul? Mai vrei o operație pe coronare?
— A fost acum patru ani, Harry, nu fi prost.
— Ai iluzia tinereții. Ești un ticălos bătr}n și nebun, ar trebui să
fii încuiat în casă.
— Calmați-vă. Doamne! exclamă Akiva.
Veni chelnerul și Harry comandă posomor}t ficat și salată. Akiva,
care probabil nu cunoștea restaurantele kosher din America, alese
coastă friptă, iar Netscher ceru carne fiartă de vită și o sticlă de
șliboviță.
— El va fi aici, în New York. Nu va fi în niciun fel de pericol.
Fiindcă veni vorba, nici dumneata nu vei fi, după toate aparențele.

62
Vei merge în Israel. Dacă diamantul e acolo unde spun ei, îl vei
cumpăra și-l vei aduce imediat aici.
— Nu vreau ca el să fie amestecat. De ce nu înțelegeți asta?
— Harry, nu-mi place lipsa de respect. Vorbești de parcă eu n-aș
fi aici.
Harry îl ignoră:
— Și nu-mi spuneți mie că nu e niciun pericol. Mi-ați spus deja că
există riscuri.
Akiva oftă:
— În regulă, hai să vorbim despre riscuri. În partea aceea de
lume simt guerille cărora le-ar plăcea să folosească diamantul ca pe
un simbol al spiritului arab. Fără îndoială, mai sunt și alții cărora le-
ar plăcea să pună m}na pe el pentru bani. Dar serviciul de securitate
din Israel e bun, îți putem oferi o protecție bună împotriva lor. Vei fi
mai vulnerabil față de v}nzători. Îți vor da diamantul numai după
ce s-a plătit suma pentru el în America. P}nă la încheierea
tranzacției, vei avea regim de ostatic.
— Ostatic, repetă Harry.
— Da. Dacă încerci să le iei diamantul fără plată, te vor omorî.
— Am reușit să fac multe în industria diamantelor fără<
stupiditatea asta. Va trebui să aranjăm o tranzacție mai de rutină.
— Ei așa vor, ridică Akiva din umeri.
— Mai ducă-se undeva cu vrutul lor cu tot!
— Ascultă, Harry, spuse deodată Netscher, e în regulă. Amenință
să te omoare dacă ești escroc. Dar, dragul meu Harry, tu nu ești un
escroc.
Observase că uneori, lui Netseher îi tremura ușor capul și c}nd
nu-și ținea m}inile încleștate, îi tremura st}nga. C}nd Harry era
copil, erau vecini pe strada 96 est și de multe ori el și tatăl lui se
înt}lneau cu Saul la baia de abur din apropiere, în camera fierbinte,

63
cei doi bărbați înghițeau înc}ntați ceața caldă și discutau totul, de la
Schopenhauer la chiropode, în timp ce Harry învăța să
supraviețuiască în iadul unde se respira greu, plin de șuierături
mulțumite și de p}ntecuri uriașe și păroase. În zilele acelea, Saul
arăta ca un titan subdimensionat, era un ridicător de greutăți de o
asemenea forță înc}t ceilalți îi spuneau Shtarkeh-Moyze, ceva
asemănător cu Mighty Mouse. Odată îl șamponase pe Harry la duș
și băiatului i se păruse că fusese scalpat și crezuse multă vreme că
degetele lui Saul Netscher puteau să îndoaie fierul. Apoi crescuse
destul de mare pentru a-și petrece singur după-amiezile și c}nd
Alfred se însură cu Essie, înt}lnirile celor doi la baia cu abur se
răriră și în cele din urmă încetară. Totuși, de-a lungul anilor, Harry
nu încetase să se g}ndească la Netscher ca la Shtarkeh-Moyze. Acum
văzu că între penultima lui privire atentă și aceasta, Mighty Mouse
îmbătr}nise.
— Du-te acolo și încheie t}rgul, zise Netscher. Dacă ți se pare
ceva suspect la piatră – dacă se înt}mplă orice ar putea periclita
tranzacția – vino imediat acasă. N-o să ne facă greutăți dacă sunt
într-adevăr doar oameni care au ceva de v}ndut.
Friptura lui Akiva arăta la fel de tare cum se așteptase Harry, dar
el o atacă aparent înc}ntat, fiind singurul de la masă care-și m}nca
porția.
— Cum voi lua legătura cu ei?
— Ei vor lua legătura cu dumneata, răspunse Akiva. Îi voi
înștiința că sosești. Pe omul care te va contacta îl cheamă Mehdi.
Yosef Mehdi.
Akiva îi repetă numele rar de c}teva ori, p}nă c}nd Harry dădu
din cap.
— Te va duce la marfă.
— Dacă va vrea să mă treacă granița?

64
 — E foarte probabil că o va face, spuse Akiva pe un ton egal. Vezi
de ce este vital ca persoana care se ocupă de afacere din New York
să fie cineva în care să ai încredere absolută?
Harry vedea:
— Vei depozita banii pe care-i iei de la donatori pe numele lui
Saul, la banca Chase Manhattan. C}nd îl contactez și-i spun că fac
afacerea și anunț prețul, va transfera fondurile acolo unde dorește
partea v}nzătoare.
— Sună bine, spuse Akiva.
Netscher z}mbi strălucitor și turnă șliboviță.
Akiva termină de curățat o f}șie de grăsime de resturile
inexistente de carne:
— Deci, am stabilit?
— Nu încă, replică Harry. Mai am două stipulații. Prima, nu voi
face niciun comision colateral pentru voi. Nu-mi place afacerea asta.
Akiva dădu din cap.
— Și vreau să mi se dea ocazia să lucrez la sulul de aramă cu
David Leslau.
— Nu.
— Atunci nu merg.
— Mi-e teamă atunci că asta se va înt}mpla. David Leslau e un
universitar temperamental și gelos. N-o să-și împartă munca.
Se priviră în ochi.
— E singurul motiv pentru care m-ați căutat, nu?
— Da, admise Harry.
Akiva oftă:
— Cine ți-a spus că Dumnezeu te-a înzestrat cu de toate,
domnule Hopeman?
Saul Netscher z}mbi:
— Fiindcă veni vorba, eu, spuse el, pe c}nd chelnerul le aducea

65
ceaiul în pahare.
Luă o bucățică de zahăr, o supse, sorbi cu ea din ceaiul fierbinte
și dădu din cap aprobator:
— E meritul meu. Băiatul ăsta mai avea încă tuleie pe obraz c}nd
a venit la mine ca la un prieten. Era tulburat. Am fost onorat.
Părăsea școala, era confuz; iubea industria diamantelor și t}njea să
fie un învățat. Știți ce i-am spus?
— Am sentimentul că voi afla.
— Mi-ai spus de Maimonide, zise Harry.
— Da, i-am spus de Maimonide. V-ați întrebat vreodată,
domnule Akiva, de ce industria diamantelor este at}t de evreiască?
Este, pentru că în Evul Mediu noi nu am putut fi fermieri ca toată
lumea, pentru că nu aveam voie să avem păm}nt. Ni se permitea să
fim neguțători. Dar să t}rguim numai lucruri de care nu se ocupa
nimeni altcineva, diamante. Și am stabilit o tradiție destul de
puternică pentru ca azi, c}nd cineva încheie un t}rg cu diamante,
indiferent de religia lui, să spună „Mazel!”, iar cealaltă parte să
răspundă „Mazel un Brocha!”. Sunt cuvinte în idiș, înseamnă noroc
și binecuv}ntare. Noroc și binecuv}ntare. Nu e rău deloc să ne urăm
așa ceva unii altora la încheierea unei tranzacții, nu credeți?
— Maimonide, îi aminti Akiva obosit.
— Ah, Maimonide. Marele filosof, scriitor, avocat și medic – i s-a
permis să ajungă toate astea pentru că David, fratele lui, vindea și
cumpăra diamante. Au stabilit un model care a fost urmat de atunci
de frații evrei din toate timpurile. Unul pe piață, negustor de
diamante, ca mine. Altul pentru Dumnezeu, învățat sau rabin, ca
fratele meu, Itzikel. Spune-mi, domnule Akiva, știi ce s-a înt}mplat
cu impunătorul intelectual c}nd fratele lui negustor, David ben
Maimon, s-a înecat în timpul unei călătorii de afaceri?
Akiva clătină din cap.

66
 — C}nd Maimonide nu l-a mai avut pe fratele lui ca să-l sprijine,
s-a apucat de altceva. A devenit el însuși negustor de diamante
pentru a putea c}știga p}inea care să-i permită să fie un învățat. I-
am spus t}nărului care mi-a cerut sfatul: „Tu nu ai un frate, dar ai în
tine puterea a doi.” Și, domnule Akiva, am avut dreptate. El e Harry
Hopeman, negustorul de diamante. Dar este și un învățat respectat
de toți cei din această categorie. Dacă aș fi în locul dumitale, n-aș
ezita să-l contactez pe David Leslau pentru ei.
— Spune-i lui Leslau că am descifrat o parte din text, spuse
Harry. Pot identifica cel puțin una dintre ascunzători.
Akiva oftă:
— E un argument mai bun dec}t orice aș fi inventat eu.
Și se ridică de la masă.
— Așteaptă, spuse Harry. Mi-ai spus că dacă mă angajez, îmi vei
spune de ce crede Leslau că diamantul provine din Templu.
— Dacă tot i te bagi pe g}t, îl voi lăsa pe el să explice, răspunse
Akiva. Te sun peste c}teva ore.
Plecă și-i lăsă să se privească pe deasupra resturilor cinei.
Ochii lui Netscher străluceau. Frăm}nta pe masă bucățele de
p}ine p}nă ajungeau să semene cu niște viermișori gri.
— Așa, Saul.
— Deci, Harry?
— Am intrat p}nă peste cap.
Netscher ridică din umeri.
— Nici măcar nu știm dacă e cine zice că e.
— Este.
— Cum de ești at}t de sigur?
— I-am cerut dovezi. Mi-a spus să merg pe Bulevardul 2, la
consulatul israelian. Am fost ieri-dimineață. M-am înt}lnit cu
consulul general și cu vreo duzină de colectori de fonduri. Ne-am

67
str}ns m}inile și mi-a mulțumit pentru sprijin. Mi-a dat un trabuc și
mi-a spus că nu știe nimic despre proiect, dar Akiva e un ofițer bun
și merită să i se acorde toată cooperarea.
— E o ușurare.
— Este? se întrebă bătr}nul pufăind. Teribil trabuc, constată el.
Akiva e un ticălos cu ochii reci. Mi-e mai frică de el dec}t de cei cu
care urmează să te înt}lnești.
— Mie nu mi-e. Dar să presupunem că în timp ce mă țin acolo,
tu< mă rog, oamenii se mai îmbolnăvesc, se înt}mplă accidente<
— Înțeleg ce vrei să spui. Sunt un bătr}n cu inima bolnavă. Aș
putea muri c}t ești plecat sau chiar la această masă. Ai dreptate. Voi
lăsa o scrisoare la avocații mei. Dacă se înt}mplă ceva cu mine, vor
perfecta ei transferul de bani.
Netscher îi z}mbi, fără pic de senilitate, cu dulceață:
— Harry, fără sentimente de vină evreiești. Lăs}ndu-mă să te
ajut, îmi faci o favoare, nu un rău.
Harry făcu o grimasă. În mintea lui Netscher, erau am}ndoi
urcați pe baricade și fluturau Steaua lui David. Pentru imaginația
lui în materie de capă și spadă nu existau limite.
— Lasă bucățile alea nenorocite de p}ine.
— Știi ce fac eu de douăzeci de ani? Acțiuni israeliene. V}nd
bucățele de h}rtie, îmi v}nez prietenii. Am str}ns mulți bani, mai
mulți dec}t sunt implicați în afacerea asta. Dar ce se înt}mplă cu
banii dați pe acțiuni israeliene? Merg la dezvoltarea industrială.
Poate că, de-a lungul anilor, am ajutat la fondarea unei întreprinderi
de ciment în Israel sau la vreo fabrică de făcut cutii de carton.
Trabucul i se stinsese și-l reaprinse cu pufăituri scurte:
— Asta înseamnă să faci ceva, nu doar să dai bani. Asta înseamnă
să iei parte, la v}rsta mea.
Își ridică paharul de tărie:

68
 — Harry, ai făcut un lucru frumos, mi-ai dat voie să sar în
f}nt}na tinereții.
— Prietene al tatălui meu, poți să înoți?
Netscher se zgudui de r}s:
— L’chaim, spuse, ridic}nd paharul.
C}teva capete se întoarseră spre ei. Harry descoperi că nu-i păsa.
Își luă și el paharul și se întrebă dacă s-ar fi simțit mai sigur dacă
încă ar fi crezut că m}inile cu pete cafenii pe piele ar mai putea
îndoi fierul.
— L’chaim. Pentru viață, Saul, spuse el din toată inima.

69
7

VALEA LUI ACHOR

— Ce să fac în legătură cu ceremonia? întrebă Della.

— Sunt de acord cu orice decizie vei lua.
Ea nu spuse nimic.
— Della, dacă aș putea, aș planifica-o cu tine. Dar trebuie
neapărat să plec. Nu poate fi am}nat.
— Nici bar mitzvah-ul nu poate fi am}nat. Cel puțin, dă-i un
telefon fiului tău și ia-ți la revedere, spuse ea cu amărăciune.

— Vreți să vedeți dacă Jeff Hopeman e în camera lui, vă rog?

întrebă el vocea cea t}nără de la capătul firului.
— Hopeman?< Hei, picioare de balegă, e pentru tine.
Harry auzi și sur}se. Și el avea la fel de multe semne din naștere.
— Alo?
— Jeff, sunt tata.
— Bună.
— Ce mai faci?
— O.K. Ai fost pe aici săptăm}na trecută?
— A, da, am fost.
— Lui Wilson i s-a părut că erai tu.
— Cui?
— Lui Wilson. Tipul din camera de l}ngă a mea. De ce n-ai
rămas?
— <erai ocupat la baseball.
— Un antrenament nenorocit? Puteam să ies.
— N-am vrut să te deranjez și nu puteam să aștept. Știi, trebuie să
70
plec din oraș. Afaceri.
— C}t vei lipsi?
— Nu e încă stabilit. Voi sta c}t e nevoie.
— Te întorci în două săptăm}ni?
— Nu știu. De ce?
— Atunci se termină școala.
După o scurtă șovăială, Jeff adăugă:
— Nu vreau să mă duc în tabără. Mama spunea că poate îmi dai
ceva de lucru.
— E o idee grozavă, spuse Harry precaut. Dar dacă ne încurcăm
în negocieri, călătoria asta îmi poate ocupa o mare parte din vară.
— Chiar așa, unde pleci?
— În Israel.
— Pot să vin și eu acolo c}nd se termină școala?
— Nu, spuse Harry cu fermitate.
— Mă tratezi ca pe un bebeluș.
Vocea fiului lui se fr}nse de furie.
— Nu mă lași să v}nez, trebuie să merg în tabere vara. Taberele
sunt împuțite.
— Acesta va fi ultimul tău an acolo. Îți promit.
Jeff nu replică nimic.
— Vin să te văd c}nd mă întorc. Vorbim atunci despre o slujbă.
O.K.?
— <mda.
— La revedere, Jeff.
— Pa.
Închise și-l sună imediat din nou:
— Uite, ce-ar fi să lucrezi pentru Saul Netscher c}nd se termină
școala? O să înveți ceva de la el. C}nd mă întorc, vei lucra cu mine.
Ne-am înțeles?

71
 — În regulă!
— Aranjez eu cu Saul. O să te angajeze bucuros, dar o să te
muncească. Comisioane, măturat, uns aparatura, de toate.
— E grozav, tată! Pot să învăț să tai diamante?
— Așa ceva se învață în ani de zile, știi bine. Și e foarte greu.
— Dacă tu ai reușit, pot și eu.
Harry r}se:
— Atunci, O.K. Ai grijă de tine. Te iubesc, puștiule.
— Și eu te iubesc, zise conștiincios fiul lui.
Harry oftă.

Cu trei zile înainte de plecare, îi sosi prin poștă un plic alb,

simplu. Nu se vedea nicio adresă a expeditorului, dar o putea ghici.
Era un dosar al celui pe care urma să-l înt}lnească în Israel.

Hamid Bardissi, cunoscut și sub numele de Yosef Mehdi. Născut pe 27

noiembrie, 1919, în Sigiul, Egipt, fiu al lui Salye (Mehdi) și al lui Abou
Yosef Bardissi Pașa. Tatăl lui a fost ambasador al Egiptului în Marea
Britanie timp de trei ani (1932–1935) și guvernator militar al provinciei
Assoiut pentru patru ani (1924–1928). Încă din tinerețe, Abou Yosef
Bardissi Pașa a fost prietenul și sfătuitorul lui Ahmed Fuad Pașa, care a
devenit în 1922 primul rege al Egiptului când s-a încheiat protectoratul
Marii Britanii.
Hamid Bardissi s-a născut cu zece luni înaintea lui Farouk, fiul regelui
Fuad. Încă din copilărie a fost numit tovarășul de joacă al prințului. Au
fost instruiți împreună. La vârsta de 16 ani, l-a însoțit pe Farouk la
Academia Militară Regală din Woohoich, Anglia. După numai un
trimestru, au fost chemați în țară pentru înmormântarea lui Fuad.
Când Bardissi Pașa a murit în 1939, Hamid Bardissi a primit 7 500
fedani de pământ cultivat cu bumbac (echivalentul a 3 150 hectare sau al 7

72
780 acri). S-a căsătorit de două ori, după legea musulmană, dar n-a mai
trăit cu prima lui soție din 1941. Cea de-a doua soție, cu care s-a căsătorit
în 1942, a murit în anul următor la naștere. Copilul s-a născut mort.
Deși nu a deținut niciodată vreo slujbă oficială, Bardissi era urât și
temut ca om al lui Farouk. Îi distrugea fără ezitare pe toți adversarii
politici și i s-a atribuit coruperea Partidului Wafd, care a fost transformat
în front politic al lui Farouk, deși inițial fusese o mișcare violent
antimonarhistă. S-a raportat că atât el, cât și regele au fost pe lista de
asasinate a Frăției Musulmane. Oricum, crima a fost împiedicată de
lovitura de stat care l-a obligat pe Farouk să abdice în 1952.
Pe 26 iulie, 1952, când Farouk a fost înfruntat de armata generalului
Naguib în palatul Ras el Tin și obligat să abdice, Bardissi era în Belgia, de
unde ridica o mică parte din colecția de pietre prețioase a lui Farouk,
expusă la Antwerp la cea de-a 46-a Expoziție Gemologică Internațională.
Bardissi a semnat o chitanță pentru șapte diamante mari; trei erau rubine
roșii transparente, cântărind fiecare între nouă și zece carate; încă un
rubin descris ca „de mărimea unui ou de porumbel, oferit de Gustavus al
III-lea al Suediei în 1777 Caterinei a II-a a Rusiei”; și un platou cu „pietre
prețioase istorice” – giuvaieruri cu un trecut interesant, dar fără mare
valoare intrinsecă.
Bardissi nu s-a mai reîntors în Egipt, unde există încă mandat de
arestare pe numele lui. Pământul i-a fost confiscat de stat în 1954.
Rubinul Caterinei a II-a a fost menționat printre bunurile Trezoreriei
iraniene din Teheran încă din 1954, dar guvernul iranian nu a confirmat
sau negat această mențiune. Colecția Trezoreriei iraniene nu este accesibilă
inspecțiilor.
Cele trei rubine comparabile au fost vândute în 1968 unui afacerist din
Tokyo, pe nume Kayo Mikawa. Este aproape sigur că provin din colecția
lui Farouk. Când a fost întrebat de Interpol, Mikawa a spus că le
cumpărase din Londra, de la un om pe nume Yosef Mehdi.

73
 Interpolul a contactat Egiptul, de unde se cereau permanent informații
legate de Bardissi. Cum Egiptul și Marea Britanie nu au încheiat un acord
de extrădare, egiptenii nu au putut acționa.
Mehdi a admis imediat față de britanici că el e Bardissi. A arătat
autorităților o scrisoare de la Farouk, expediată de la Cannes pe 18
noiembrie, 1953, în care declara că pietrele prețioase sunt proprietatea lui
personală și nu aparțin guvernului egiptean, iar Farouk îi transfera
proprietatea pietrelor și a altor piese lui Bardissi, drept răsplată pentru
serviciile bune și loiale aduse. Bardissi convinse autoritățile britanice că
era căutat ca figură politică și nu ca un criminal și că va fi condamnat la
moarte dacă îl extrădează în Egipt.
Ca urmare, a fost eliberat.
După aceasta, a dispărut din evidența poliției. Este evident că el
consideră că viața îi este în continuare în pericol. Totuși, la începutul
anului, la Amman, un bărbat care s-a prezentat drept Yosef Mehdi a
contactat mai multe persoane cunoscute ca având simpatii și relații
occidentale și s-a oferit să le vândă pietre prețioase.
Cairo consideră cazul lui Hamid Bardissi „curent, dar inactiv”.

Sistemul Harry Hopeman făcea ca un zbor intercontinental să nu

fie mai dificil dec}t o singură săritură peste o clădire înaltă. Imediat
cum avionul ajungea în aer, își scotea pantofii. În papuci moi și un
pulover confortabil, se uita la un film, destul de bun pentru a fi
distractiv. Deasupra Newfoundland-ului m}ncă puiul încălzit și
bău o Jaffa de portocale, ignoră șampania dulce și comandă o sticlă
de vin sec.
Petrecu mult timp studiind dosarul lui Mehdi și notele tatălui lui,
revenind repetat la paginile dedicate Diamantului Inchiziției. În cele
din urmă, își puse căștile și ascultă Handel, garanția moțăielii
pentru el. Sorbi din vin tot drumul. C}nd două treimi din sticlă erau

74
goale, traversase aproape două treimi din Atlantic. Își puse pe ochi
masca de dormit și încercă diferite coloane sonore, p}nă ajunse la
una satisfăcătoare, reproduc}nd zgomotul valurilor. Avea degetele
de la picioare amorțite și asculta marea; aromele vinului îl trăgeau
în apele somnului, p}nă alunecă pe deplin, ca un înec plăcut la
șapte mii de metri înălțime.
Plăti prețul real al vinului a doua zi la pr}nz, c}nd ciocanul de
aur îl izbi drept între ochi de îndată ce coborî din avion la
aeroportul Ben Gurion.
Era zăpușeală. Își făcu loc prin vamă și ajunse în cele din urmă la
un taxi. Șoferul manevra volanul cu violența obligatorie și Harry se
lupta cu greața c}nd trecură prin r}pa din afara Ierusalimului, unde
șoseaua era marcată cu mari carcase metalice răsucite.
— Vehiculele au fost distruse pe vremea Războiului de
Independență, c}nd încercau să spargă blocada, spuse șoferul.
Încercau să aducă alimente și muniție în oraș. În timpul ultimului
război, ticăloșii n-au ajuns aici. Dar prima oară, puștile arabe erau
aliniate de ambele părți ale drumului. Am lăsat rămășițele astea de
mașini ca amintire.
— Am mai fost aici, dădu Harry din cap.
De fiecare dată, șoferii simțeau nevoia să-i spună povestea
grămezilor de rugină.

Îi telefonă lui David Leslau, dar arheologul plecase pentru tot

restul zilei, așa că îi lăsă un mesaj.
Avea camera în partea din spate a hotelului. De la ferestre, vedea
o secțiune lungă dintr-un minunat zid vechi și o serie de clădiri
arabe cubice – Ierusalimul de Est. Orașul Vechi îl atrăgea, dar
soarele strălucea sus și cu putere și alese răcoarea cearșafurilor din
patul moale.

75
 C}nd se trezi, durerea de cap îl mai lăsase. La ora 9 și 10
dimineața, lua micul dejun cu ouă, pită, măsline mici verzi și ceai la
gheață, c}nd îi telefonă Leslau, care fu imediat de acord să vină la
hotel.
Se cunoștea cu arheologul numai din reputație și articole. Leslau
se dovedi a fi scund și ur}t, cu un piept ca de taur. At}t părul lui
roșcat c}t și barba mare aveau nevoie de o tunsoare și un smoc des
de păr galben-castaniu băt}nd în sur îi ieșea din cămașa descheiată
și fără cravată, care-și pierduse prospețimea. Îl scruta prin ochelari
cu lentile groase, care-i măreau ochii căprui și neliniștiți. Avea
pielea tăbăcită de munca în aer liber. Purta pantofi prăfuiți și
pantaloni ușori și cumva, îl făcea pe Harry să se simtă prea îmbrăcat
și prea spălat.
Se așezară pe fotoliile de piele din hol, în timp ce turiștii se
înv}rteau în jurul lor ca niște stoluri de vrăbii.
— Ce pasaj ați tradus? îl întrebă imediat Leslau, trăg}ndu-se de o
ureche cu degetele-i groase.
Harry îi povesti.
— Mda, mda. Iisus, Iosua și tremurătorul Iov. Noul și sărmanul
meu prieten, proaspăt sosit din America cu visuri de nemurire<
— Nu-mi vorbiți așa, îi spuse calm Harry.
— Sunteți a patra persoană care identifică tainița descrisă în
pasajul acela, nu prima.
Harry îl privi lung.
Leslau oftă:
— Haideți cu mine, zise el.

Leslau avea un Volkswagen vechi care avea probleme la urcatul

dealurilor, drept care el le ataca într-o viteză feroce. Șoseaua se
răsucea sub roți și se ondula, cobor}nd constant.

76
 — Ați mai fost vreodată în zona aceasta?
— Nu.
Treceau pe l}ngă plantații de banane și citrice.
— E o climă neobișnuită, ca în Africa. Cu adevărat sudaneză,
după cum vedeți.
— Hm.
Leslau îi aruncă o privire rapidă:
— V-am cam smuls din inimă c}ntecul de bucurie, nu-i așa? La
naiba, nu luați în seamă ce v-am spus acolo. Eu sunt un nemernic
caustic. Îmi dau seama de asta, dar sunt prea bătr}n ca să mă
schimb.
— Cine a depistat primul locul tainiței? întrebă Harry.
— Max Bronstein m-a trimis aproape imediat la ea. Înainte de a
primi scrisoarea lui, aproape că-mi dădusem și eu seama. Pe urmă
am consultat și o femeie foarte inteligentă de la Universitatea
Ebraică și după aproape o săptăm}nă, a spus și ea tot Valea lui
Achor.
La o intersecție, Leslau viră către sud, arăt}nd cu capul către
drumul din st}nga:
— Ierihonul e la c}țiva kilometri de aici, spre nord. Timp de peste
șaptezeci de ani a constituit un șantier foarte interesant. Ierihonul e
cel mai vechi oraș din lume, datează din anul 8 000 înainte de
Christos, cu mult dinainte de a exista evreii. Excavatoarele au găsit
în colină nouă cranii umane, învelite în clei în loc de carne și cu
scoici în loc de ochi.
— Ce erau?
— Zei, răspunse Leslau.
Harry se răsuci către el:
— C}nd ați săpat în tainița menționată în sul, ce ați găsit acolo?
— N-am săpat în tainiță. Am făcut explorări pentru a treia oară.

77
Tainița fusese dezgropată.
Scoase Volkswagenul de pe drumul principal și urmă o vale
seacă p}nă ajunseră la un pov}rniș de piatră goală și avansarea
deveni imposibilă.
— P}nă acum, nu am găsit nimic, spuse Leslau.

Scoase din torpedo o lanternă și-l invită pe Harry să-l urmeze pe

jos:
— Aceasta e Valea lui Buke’ah. C}ndva se numea Valea lui
Achor.
La c}țiva kilometri depărtare se întindeau oaze luxuriante, dar
acum Harry înainta printr-un deșert de piatră sfăr}mată. Păsări pe
care nu le identifica, mici și negre, cu cozi albe, c}ntau tare în
tufișurile de tamarisc și în salc}mi.
— Chiar credeți că Achan și familia lui au fost lapidați aici?
— O execuție militară cu scopul de a stabili un exemplu. Sună a
ur}ta realitate, zise Leslau. Armatele erau și atunci la fel de nebune
ca și acum. Cred că oamenii aceia au fost omor}ți aici.
Îl conduse pe Harry la o deschizătură în coasta pietroasă:
— Atenție la cap.
Intrarea abia depășea un metru înălțime. Înăuntru, tavanul putea
să fie mai înalt cu vreo trei palme. Leslau aprinse lanterna,
lumin}nd o cameră de vreo șase metri pe patru. Partea îndepărtată
a tavanului cobora ca streașină unui pod. Pe podeaua de păm}nt
erau trasate două dreptunghiuri, ca două răzoare nesemănate.
Harry se lăsă pe vine l}ngă prima:
— Ce tainiță e asta?
— <îngropată la opt și jumătate cubiți, o piatră strălucitoare, etc.
— Aici a fost îngropat diamantul. Dar nu ați găsit nimic.
— Relativ vorbind, așa este. Am găsit c}teva monede franțuzești

78
medievale. La trei picioare ad}ncime, un denier carolingian. La
șapte picioare, trei monede mai mici, cunoscute ca jumătăți. Mai jos
puțin, am descoperit partea de sus a unui pumnal. Lama era dintr-
un oțel de proastă calitate. Nu era frumos lucrat, așa că a aparținut
probabil unui soldat obișnuit, nu unui conducător. Poate că s-a rupt
fiind folosit ca unealtă de săpat. În m}ner e gravată o cruce de
Lorraine.
— Cruciați francezi.
— Fără îndoială. Bănuim că este vorba de A Doua Cruciadă, deși
pe atunci n-au venit mulți cavaleri din Franța.
Leslau își mută raza lanternei spre tainița cealaltă, de mărimea
unui morm}nt:
— Au scos de aici diamantul galben, care a căzut în m}inile lui
Salaheddin și apoi a fost recapturat de creștini.
— Ce dovezi aveți? întrebă Harry.
— Iată: prima referire istorică la piatra prețioasă datează imediat
după ce tainița a fost violată. C}nd Salaheddin a dăruit marele
diamant Moscheii din Acra, unde-și c}știgase faima de general, el
însuși notează că sarazinii lui îl luaseră de la soldații francezi, o
rămășiță din armata lui Ludovic al VII-lea, care tocmai fusese
înfr}nt răsunător de către turci.
— Dar nu mai t}rziu de o sută de ani după aceea, diamantul
galben a fost tăiat în Spania creștină, spuse Harry.
— Da. După ce a fost tăiat, a fost donat bisericii de Estab{n de
Costa, conte de Léon, care era un fel de funcționar laic al Inchiziției.
El îl luase de la un evreu condamnat, un „nou creștin” recidivist. De
Costa făcea mare caz de faptul că piatra fusese luată de la Moscheea
din Acra de cavaleri spanioli de s}nge pur creștin, în timpul uneia
dintre cruciadele t}rzii.
Leslau r}nji:

79
 — Piatra a fost tratată de cele trei religii ca o minge de fotbal. Dar
cred că pretenția evreilor e foarte, foarte timpurie. C}t de bine
cunoașteți Biblia?
Harry ridică din umeri.
— Vă amintiți, desigur, că regelui David i-a fost retrasă onoarea
de a construi Templul pentru că avea m}inile pătate de s}nge.
— Cartea a doua a lui Samuel.
— Da. Se spune că David i-a încredințat fiului lui planurile și
comorile, pentru ca Templul să fie construit de Solomon. Mai
departe, Biblia descrie moștenirea, incluz}nd „pietre de onix și
pietre de montat, pietre strălucitoare și de diverse culori și toate
felurile de pietre prețioase.”
— Primele Cronici? întrebă Harry.
Leslau z}mbi:
— Capitolul 29, versetul 2. Acesta a fost începutul Templului.
Sf}rșitul a venit opt sute de ani mai t}rziu, c}nd se apropia forța
implacabilă a lui Nabucodonosor. Dacă e să ne luăm după
manuscrisul de aramă, preoții au selectat cu s}nge rece cele mai
sfinte și cele mai prețioase obiecte din lumea lor. Haideți să
presupunem, pentru moment, că diamantul canar provine din
vistieria Templului – așa cum cred eu. Putea fi ascuns cu ușurință și
tranzacționat într-un viitor mai fericit pentru a contribui la
construirea unei clădiri potrivite pentru a adăposti lucrurile sfinte
care ar fi supraviețuit.
— Akiva ne-a spus mie și tatălui meu la New York că Mehdi
încearcă să v}ndă și altă piatră, un granat.
— Granatul e mai greu de autentificat. Nu există dec}t un singur
diamant galben ca ăsta, dar granate sunt multe. Dacă provine de
aici, putea fi un obiect sfințit. Poate că e una din pietrele luate din
„veșmintele fiilor lui Aaron”, costumul Marelui Preot.

80
 Harry dădu din cap:
— N-ar fi îngropat orice haine preoțești care puteau fi ușor
înlocuite. Dar ar fi ascuns pietrele donate de triburi și încrustate în
pieptarul Marelui Preot.
— G}ndiți-vă la inteligența celor care au ascuns obiectele, zise
Leslau. Prima tainiță e relativ puțin ad}ncă. S-au g}ndit că, dacă este
violată, intrușii vor găsi marele diamant galben și nu vor săpa mai
ad}nc, unde erau ascunse pietre sfinte mai prețioase.
Lui Harry îi trecu prin minte că era și tehnica folosită de tatăl lui
c}nd își ascunsese rezervele în borcanul cu vaselină.
— De unde știți că cruciații nu au golit și tainița mai ad}ncă?
— Cea mai ad}ncă a fost violată mult mai t}rziu. Singurul lucru
pe care l-am găsit la sondare a fost un nasture de aramă de la o
uniformă a armatei regulate britanice, provenind de la începutul
secolului XX.
Leslau se așeză pe noroiul uscat:
— Locuitorii moderni ai acestei văi au fost păstorii de capre
beduini. Din cauză că nutrețul e at}t de greu de găsit, familiile de
beduini au pășuni întinse care sunt trecute din generație în
generație și simt foarte greu cedate altcuiva. Autoritățile israeliene
sunt foarte pricepute la astfel de lucruri. Au găsit familia al cărei
teritoriu cuprindea Valea lui Buke’ah, ai cărei membri sunt acum
cultivatori de bumbac în Tubas și locuiesc în case pentru prima dată
în istoria lor. Unul dintre bătr}nii lor își amintește că era un
băiețandru c}nd a venit în peștera asta să îngroape lucruri de
contrabandă.
— Contrabandă?
— Familia lui făcea contrabandă. Spune că treceau tutun peste
graniță să-l v}ndă la soldații englezi. Englezii aveau bani destui, așa
că putem presupune cu destulă siguranță că traficau hașiș. Bătr}nul

81
nu-și amintește anul. Spune însă că turcii tocmai plecaseră din
Palestina și britanicii nu se instalaseră de multă vreme. Bănuim că e
vorba de anul 1919. Oricum, spune că atunci c}nd a săpat o groapă
ad}ncă să-și îngroape marfa, a descoperit obiecte în podeaua
peșterii.
— Ce fel de obiecte?
— Nu-și amintește cu precizie. Știe că erau ustensile de metal
greu care i s-au părut foarte vechi și pietre de cristal colorat într-o
mică geantă din piele prăfuită. Tatăl lui a dus totul la Amman și a
v}ndut obiectele unui negustor de antichități pentru șaizeci și opt
de lire sterline. Își amintește suma, pentru că e cea mai mare pe care
familia lui a avut-o vreodată.
— A stat cineva de vorbă cu negustorul de antichități?
— E mort de treizeci și doi de ani.
— Îl credeți pe beduin?
— Nu are niciun motiv să mintă. Fără să-l întrebăm, a spus că
uneori, c}nd soldații nu aveau bani, tatăl lui le vindea marfă pe
nasturii de aramă de la uniformele lor. Haideți, încheie Leslau,
sting}nd lanterna.
Dar Harry rămase în întuneric. Întinse m}na și-și odihni palma
pe clisa caldă și pietroasă, nedorind să plece.
— Haideți, haideți, îl chemă Leslau.
Împotriva voinței lui, Harry îl urmă afară din peșteră.

— Păm}ntul ăsta, zise Leslau. Trebuie să te obișnuiești cu el. Ziua

de ieri se suprapune mereu peste azi. Păm}ntul ăsta, pe care au trăit
și în care sunt morți at}ția oameni. Nu poți zg}ria păm}ntul să
sădești un pom fără să dai de urmele lor. Ministerul Transporturilor
sapă fundația unei șosele și descoperă sarcofage de prinți. Un
fermier arab se hotărăște să-și ad}ncească pivnița și găsește un

82
mozaic care-i transformă casa într-un muzeu.
Se opriseră la cafea în Ierihon, la un local în aer liber. De cealaltă
parte a unui zid de piatră, un arab într-un costum întunecat și cu fes
se plimba printre portocalii lui.
Stăteau și sorbeau din cafea. Harry se g}ndi la oamenii care se
str}nseseră în fața pericolului, căut}nd să-și ascundă religia în
găuri, în păm}nt.
— S-au ascuns bine, observă el. O ascunzătoare a rezistat aproape
o mie de ani și cea mai ad}ncă a ajuns aproape p}nă în zilele noastre
nedescoperită.
— S-au recuperat foarte puține lucruri, observă Leslau. Am
petrecut luni de zile studiind sulul. Acum nouă ani, niște vase
superbe din bronz și argint au fost descoperite într-o peșteră din
Ierusalim. Sunt convins că unul din pasaje, într-o manieră criptică și
sinuoasă, se referă la ele. Dar cred că obiectele cu adevărat
importante – Chivotul, tabernacolul, poate că și tablele legii – zac
undeva în păm}nt, nu departe de noi și așteaptă să fie găsite.

Pe drumul de întoarcere la Ierusalim, fiecare era ocupat cu

propriile lui g}nduri.
— Vreau să lucrez cu dumneavoastră, spuse Harry.
— Nu, spuse Leslau, schimb}nd cu sălbăticie vitezele. Nu am
nevoie de dumneavoastră. Am acces la cei mai buni învățați din
Israel. Mă bazez pe dumneavoastră să cumpărați diamantul. Poate
că m}ine vom descifra sulul și vom găsi fiecare obiect pe care-l
descrie. Aproape sigur nu o vom face. Poate că nu vom găsi
niciodată ceva concret. Dar entuziasmul creat de cel de-al doilea sul
de aramă îmi va asigura reînnoirea bursei pentru c}țiva ani și sunt
pregătit să-mi petrec viața în căutare.
Se aplecă peste volan și își luă ochii de pe șosea, ca să-l privească

83
pe Harry:
— Diamantul valorează enorm. Dar puțin îmi pasă de asta. Vreau
să-l obțineți pentru că provine din Templu. Din Templu, omule!
Harry se g}ndi, apoi îi întoarse privirea:
— Dacă nu găsiți obiectele enumerate în manuscris, veți răm}ne
aici, continu}nd căutarea?
Leslau dădu din cap.
— Ați făcut o treabă foarte importantă. Dacă nu ajungeți p}nă la
capăt, de ce să nu treceți la altceva?
— C}nd ați fost la Vatican, ați avut vreodată ocazia să observați
așezarea relicvelor sfinte?
Harry z}mbi și clătină din cap.
— O cameră din palatul apostolic e plină de rafturi așezate pe
l}ngă pereți, adăpostind urne cu cenușă, fragmente de oase și alte
rămășițe ale primilor sfinți și martiri creștini. Un bibliotecar pune
toate resturile de praf de pe aceste urne în plicuri pe care le trimite
bisericilor noi din toată lumea. După legea canonică, fiecare altar de
biserică trebuie să conțină o relicvă.
Harry mormăi.
Leslau îi spulberă reținerea:
— Dumneavoastră vedeți rămășițe păm}ntești. Eu văd motivul
existenței legii. Biserica a recunoscut nevoia absolută a omului
modern de a intra în contact direct cu începuturile credinței.
— Ce legătură are asta cu dumneavoastră?
— Eu am recunoscut valoarea prafului, spuse Leslau. Dar eu nu
vorbesc de faptul că-mi voi petrece viața în căutarea prafului. Eu
intenționez să găsesc chiar osatura Vechiului Testament.
Harry se dădu jos din mașină.
— Mi-ar plăcea să studiez sulul original, spuse el.
Leslau păru supărat:

84
 — Nu cred că se poate, răspunse el. Shalom.
Închise ușa și mașina se îndepărtă cu motorul păcănind.
Harry se uită după el, deprimat de grosolănia cu care fusese
respins. Deodată, fu conștient că avea rău de avion. În apropiere, un
bătr}n trăgea ritmic de o funie, mișc}nd un evantai care îndepărta
muștele de tejgheaua lui plină de curmale. Harry cumpără o
jumătate de kilogram și rămase acolo, g}ndindu-se că-l aștepta
camera goală.
Akiva îi dăduse instrucțiuni să aștepte la hotel p}nă îl va contacta
Yosef Mehdi, dar în loc de asta el o luă spre apus, m}nc}nd
curmale. Se aventură pe străzile înguste și mărginașe, eliber}ndu-se
treptat de tensiune. În spatele propagandei turistice și a sloganurilor
comerciale despre Ierusalimul de Aur era un s}mbure de adevăr
care-i încălzea inima.
Era un oraș frumos.

85
8

IERUSALIM

Harry mergea încet, observ}nd împrejurimile și privind chipurile

oamenilor. În cur}nd se rătăci și merse la înt}mplare, dar regăsi din
nou peisaje familiare; își dădu seama că se afla l}ngă Universitate și-
și găsi și o destinație, Muzeul Israelului.
Se duse imediat la un tablou pe care-l mai văzuse deja de trei ori,
se așeză pe o bancă și privi „Seceriș în Provence” cum ar fi admirat
un diamant: prima oară în întregime, apoi fiecare bucățică în parte.
Culorile aproape îl asaltau, c}mpul galben, șocul auriu al gr}nelor,
cerul albastru-verzui cobor}nd ca soarta asupra micii siluete umane
care lupta cu ea. Aproape că putea să pășească în c}mpul acela și să
atingă starea de nebunie care-l împinsese pe Van Gogh la sinucidere
la doi ani după ce pictase tabloul.
În cele din urmă se îndepărtă, către o comoară veche din obiecte
de aramă, descoperită în 1960 într-o peșteră dintr-un zid abrupt de
st}ncă, la trei sute de metri înălțime, de către un arheolog care căuta
mai multe manuscrise de la Marea Moartă în deșertul iudaic. Se
aflau acolo topoare, lame de seceri, coroane și sceptre lucrate
superb. Datau din era Calcolitică, dinaintea celei ebraice; privindu-
le, îl încercă din nou un resentiment puternic față de David Leslau și
se pomeni t}njind.
Umbl}nd prin muzeu, văzu și recunoscu propriul lui păcat
mortal. Dorea dureros să găsească toate lucrurile frumoase
îngropate demult. Simțea că participă la nebunia creatoare a lui Van
Gogh. Se lăcomea la fiecare femeie interesantă din lume. Era
hulpavul suprem, își dorea tot ce era frumos.
86
 Soarele cobor}se pe c}nd ieși din muzeu și o luă pe strada Regele
George V. Ca niște fluturi de noapte, prostituatele ieșiseră deja pe
străzi și patrulau două c}te două. Harry se simțea acasă; era ca pe
Bulevardul 8. M}ncă într-o dugheană de pe șoseaua Jaffa, al cărei
bucătar vorbea rusește, patru blin}i și un borș rece cu cartofi. Ieși și
chemă un taxi, în timp ce două prostituate se apropiară de el:
— Chaver, spuse una, ne chemi un taxi?
Erau tinere și atrăgătoare, una blondă și una brunetă. Ochii lor
păreau că dansează, provoc}ndu-l.
Se g}ndi la camera goală și deschise larg portiera:
— Bona achayot. Haideți, surioare, le spuse.

Blonda se numea Therese, era scundă și durdulie. Kochawa, cea

smeadă, era slabă și v}noasă. Traversară holul hotelului foarte
demne și calme.
Ajunse în cameră, îi z}mbiră.
— Păi, spuse el.
Se auzi o bătaie în ușă. Nu era un detectiv israelian angajat de
hotel. Nu era nimeni.
Bătaia se auzi din nou.
Venea dinspre ușa camerei alăturate. O descuie și o deschise și
văzu o femeie înaltă:
— Domnul Harry Hopeman?
— Da?
— Mă numesc Tamar Strauss. Am fost desemnată să lucrez cu
dumneavoastră.
Engleza ei avea accentul israelian, semibritanic. Avea pielea at}t
de închisă la culoare, înc}t la prima vedere o crezuse neagră; acum
se g}ndi că poate era de origine din Iran sau Maroc. Avea cam

87
douăzeci și șapte de ani și un trup plin, scos în evidență de rochia
bleu, simplă. Avea gura puțin cam mare, nasul osos și încovoiat,
crud și frumos. Își dădu seama că se holba la ea.
— Pot să intru? îl întrebă.
Therese sau poate Kochawa șopti ceva și chicoti. Femeia se uită
pentru prima oară peste umărul lui:
— Ah, deranjez, spuse politicos, fără să-și schimbe expresia. Se
simți ca un băiat de cincisprezece ani prins în șură:
— Deloc.
Dar ea începuse deja să se retragă:
— După cum vedeți, stau în camera aceasta. Vorbim m}ine
dimineață. Bună seara.
— Bună seara, spuse el în fața ușii care se închidea.
Se întoarse spre Therese și Kochawa, dar petrecerea se sf}rșise
înainte de a începe. Îi luă mult timp să le explice că dorea să plece.
Le plăti cu generozitate și le conduse la ușă:
— Shalom, spuse Kochawa, străduindu-se să arate că regretă.
— Shalom, Therese, shalom, Kochawa, shalom, shalom, spuse el ca
într-o lecție de ebraică pentru începători: conduceți-le pe Therese și
Kochawa. Priviți-l pe Harry băt}nd la ușă și spuneți cum se
deschide ușa.
Femeia se schimbase. Rochia bleu era pe un umeraș din dulapul
deschis și purta acum un peignoir albastru-închis, cu un decolteu
sever. Ținea în m}nă o perie. Părul pe care-l avusese str}ns într-un
coc îi îmbrăca acum umerii ca un guler gros și negru.
— Acum pot vorbi.
— Un moment, vă rog.
Ușa se închise. C}nd se redeschise, dulapul era închis și peria
dispăruse. Picioarele ei înguste și brune, cu unghii ca niște scoici
erau acum încălțate în papuci.

88
 — Intrați.
— Mulțumesc.
El se așeză pe un scaun și ea pe pat.
— D-ra< Strauss, ați spus?
— Strauss, dădu ea din cap.
— De ce ați fost desemnată să lucrați cu mine?
— Există opinia că v-aș putea fi de folos.
— Și a cui opinie poate fi asta?
Ea ignoră întrebarea:
— Sunt muzeograf la Muzeul Israelului.
— Și de ce aș avea nevoie de un muzeograf?
— Specialitatea mea este să controlez autenticitatea obiectelor
moderne care sunt făcute astfel înc}t să pară vechi.
— Discutăm despre pietre prețioase, specialitatea mea. Toate
giuvaierurile sunt vechi.
Deodată, înțelese cum se simțise David Leslau:
— Nu am nevoie de dumneavoastră.
— Mi-e teamă că instrucțiunile mele nu includ vreo posibilitate
de alegere, spuse ea calmă.
— Am venit aici să fac ceva cu care am fost de acord. Nu am fost
de acord să lucrez împreună cu cineva.
— Ar fi bine să vă g}ndiți la noapte, sugeră ea. Putem discuta
m}ine-dimineață.
El nu se simțea prea dornic să plece. Spre m}nia lui, fu nevoit să
facă un efort ca să pornească spre ușă. Fusese gata să discute despre
Van Gogh cu ea.
Ochii ei părură amuzați pentru prima dată:
— Noapte bună, domnule Hopeman și vise plăcute.
— Noapte bună, d-ră Strauss.
— De fapt, doamna Strauss, spuse ea în timp ce el închidea ușa.

89
 După o oră, se auzi un alt ciocănit. De data asta însă, era la ușa
dinspre coridor a camerei ei. O auzi poftind pe cineva, un bărbat cu
o voce gravă. Vorbiră în ebraică, dar Harry nu reuși să înțeleagă
nimic.
Am}ndoi r}deau foarte des.
După un timp, porniră televizorul.
Stătea în pat și asculta sonorul tare al televizorului de alături
c}nd sună telefonul:
— Recepția, domnule Hopeman. Avem un pachet pentru
dumneavoastră.
— Poștal?
— Cred că a fost adus de un comisionar cu puțin timp în urmă,
cu un taxi.
— Vă sun eu, spuse el și închise.
După un timp, sună și-i răspunse aceeași voce:
— Vreți să-l trimiteți sus?
— Da, domnule.
În c}teva minute, un băiat de serviciu îi înm}na un pachet destul
de mic, în formă de cub, împachetat în h}rtie maro, cu numele lui și
hotelul scrise pe două fețe, cu un scris înc}rligat. După ce închise
ușa, Harry așeză pachetul în mijlocul mesei.
Făcu un duș și-și puse pijamaua. C}nd ieși din baie, televizorul
din camera alăturată se stinse și deodată se făcu foarte liniște.
Duse pachetul la ureche, dar nu auzi nimic. Cu trei săptăm}ni
înainte, o motocicletă încărcată cu explozibil fusese lansată pe
șoseaua Jaffa și explozia ucisese oameni; văzuse urmele în după-
amiaza aceea. Era o țară unde bombele se puneau în păpuși, în cărți,
în termosul de cafea; în mici pachete învelite în h}rtie sau chiar în
plicuri simple.

90
 Puse pachetul într-un sertar și-l acoperi cu lenjerie și cămăși, apoi
trase un scaun tapisat cu piele în fața biroului.
Era obosit și încercă să doarmă, dar în loc de asta, retrăi în g}nd
evenimentele zilei. P}nă la urmă, se sculă și m}ncă niște curmale.
Erau dulci și suculente. Scoase pachetul din sertar. Îl deschise și nu
se produse nicio explozie. În cutie erau ghemotoace de ziare arabe,
pe care le dădu la o parte cu grijă. În mijlocul lor era o piatră de
mărimea unui strugure.
Dădu la o parte totul de pe masă, lăs}nd doar piatra.
Avea o patină densă și întunecată, dar cineva zg}riase în două
locuri învelișul exterior. O ținu în lumină și văzu că avea o
suprafață translucidă, dar nu limpede ca apa.
Luă din geantă lupa și instrumentele de măsurare; dintr-un
impuls, luă și carnetele tatălui lui. Întorc}nd p}nă la ultimul articol
din ultimul carnet, scrise dedesubt cu un scris mare și m}na sigură:

Acesta este sfârșitul

jurnalului tehnic
al lui Alfred Hopeman, fiu al lui Joshua Levitul
(Aharon hen Yeshua Halevi).

Dădu pagina și scrise:

Acesta este începutul

jurnalului tehnic
al lui Harry Hopeman, fiu al lui Alfred Levitid
(Yeshua ben Aharon Halevi)

Instrumentele îi erau prieteni vechi și păreau să măsoare singure.

Scrise dimensiunile; operațiunea îi luă destul timp.

91
 Tipul pietrei, granat pirop. Diametru, 75 inci. Greutate, 138 carate.
Culoare, roșu-sângeriu. Gravitație specifică, 3,73. Duritate, 7,16. Formă
cristalină, cubică, un dodecaedru rombic (fețele bine dezvoltate și delicat
striate).
Comentarii: Piatra este brută și nemontată. Cam 70 la sută din granat
este fisurat sau opacizat, probabil cu oxid de fier. Calitatea slabă nu-i neagă
pretențiile istorice; dimpotrivă, în timpurile biblice nu se știa cum trebuie
judecată calitatea giuvaierurilor și un granat găsit în deșert în timpul
peregrinărilor israeliților și dat de tribul lui Levi pentru a fi inclus în
acoperitoarea Marelui Preot ar fi putut fi o astfel de piatră. Înlăturarea
ariei impure ar duce la o piatră de aproximativ 40 de carate, care ar fi o
piatră semiprețioasă de calitate medie de rangul doi, cu un preț de vânzare
en gros de 180 dolari. Nu are calitatea necesară pentru a fi achiziționată de
Alfred Hopeman & Son.

Nu putea adormi, ceasul lui fiziologic se dereglase. De la

fereastră, vedea acum zidul Ierusalimului de Est măturat de d}re de
lumină, ca o scenă biblică montată la Hollywood. Schimbă între ele
cele două canale de televiziune încă în emisie, unul evreiesc și altul
arab, p}nă c}nd am}ndouă își terminară programul.
Atunci se uită îndelung pe fotocopiile sulului de aramă. Oric}t își
chinui ochii, îi fu imposibil să descifreze cele două cuvinte șterse
din pasajul despre tainița diamantului galben.

În locul de îngropăciune unde Iuda a fost pedepsit pentru că a adus

stricăciune, îngropat la opt cubiți și jumătate, o piatră strălucitoare
(indescifrabil) (indescifrabil)<

Deschise carnetul tatălui lui, căut}nd un indiciu în descrierea

92
diamantului. Dar nu era nimic.
„Tată, ajută-mă.”
Știa ce ar fi spus tatăl lui dacă ar fi putut să stea de vorbă cu el.
Du bist ah nahr. Asta spunea Alfred Hopeman întotdeauna atunci
c}nd Harry era incapabil să vadă ceva important. De obicei, o
spunea cu o liniște amuzată, dar înțelesul răm}nea același. Du bist
ah nahr, ești un prost.
Citi notițele mereu și mereu, încerc}nd să vizualizeze diamantul
galben așa cum îl văzuse tatăl lui.

93
9

BERLIN

La patru ani după ce-și stabilise atelierul și magazinul în zona cea mai
lustruită din Leipziger Strasse, Alfred Hauptmann fu invitat la Antwerp,
la o întâlnire a comercianților independenți, în ideea de a se forma o
asociație a negustorilor de diamante. Organizarea fusese respectată în
industria diamantelor de când grupul DeBeers formase Sindicatul pietrelor
prețioase de pe piață, așa că Alfred merse la Antwerp. Fură mulți
participanți la întâlnire, dar cluburile diamantelor le ofereau deja servicii
care le satisfăceau majoritatea necesităților, iar comercianții de succes sunt
atât de individualiști, încât proiectul noii asociații fu puternic pus în
discuție. Și niciunul dintre cei prezenți nu avea talentul organizatoric sau
dorința de putere arătată de cei care uniseră companiile miniere în ceea ce
avea să devină grupul DeBeers.
Nimeni nu păru dezamăgit că întâlnirea își rată scopul inițial. Se
duseră multe negocieri spirituale și plăcute iar Alfred petrecu puțin timp
alături de trei rude care veniseră la întâlnire din Cehoslovacia. Era atașat
de vărul lui Ludvik, căruia-i spunea Laibel; locuiseră împreună în timpul
uceniciei lor, la Amsterdam. Nu-l știa prea bine pe Karel, fratele mai mic al
lui Ludvik, care aproape tot timpul petrecut la Antwerp studie hainele
conservatoare ale lui Alfred, jambierele lui din piele moale, strălucirea
cizmelor și floarea proaspătă pe care o purta la butonieră. Unchiul lor,
Martin Voticky, fu plăcut impresionat când mai multe persoane se
apropiară de masa la care stăteau pentru a da mâna cu tânărul comerciant
german. Una dintre aceste persoane era Paolo Luzzatti de la Sidney
Luzzatti & Sons, o casă de diamante din Neapole.
În aceeași zi, mai târziu, în timp ce Alfred părăsea sediul Beurs singur,
94
Luzzatti îi făcu semn cu mâna:
— Aveți timp să stăm puțin de vorbă?
Găsiră o cafenea pe Pelikaanstraate și intrară. Germana lui Luzzatti era
greoaie și italiana lui Alfred și mai rea, așa că vorbiră în idiș.
— Dacă doriți, puteți fi de folos companiei mele, spuse Luzzatti. Ni s-a
cerut să reparăm și să recondiționăm o piesă foarte specială.
— Am mai multe persoane în atelierul meu care fac astfel de lucruri,
spuse Alfred.
Luzzatti îl privi amuzat:
— Mă încumet să spun că și noi avem. Dar aceasta e o comoară care a
fost tratată neglijent și poate că a fost vătămată. E vorba de Diamantul
Inchiziției și de mitra în care e montat.
— Familia mea a avut mult de-a face cu această piatră, spuse Alfred
entuziasmat, dar Luzzatti îl întrerupse:
— Știm asta, de aceea ne-am gândit la dumneavoastră. Și suntem la
curent cu munca dumneavoastră cu Sindicatul din Africa de Sud. De
asemenea, ar trebui să evaluați în ce măsură piatra a fost prejudiciată.
— Mă pricep la asta, vă asigur, și Alfred fluieră ușor. Având de-a face
cu Vaticanul<
— Da?
Gândul îl însuflețea:
— Mă vor lăsa să-l văd acum? Aș putea pleca de aici direct la Roma.
— Nu, nu! E o problemă de cea mai mare delicatețe. Înțelegeți, firma e
evreiască, să lucreze cu biserica catolică< Se mișcă foarte încet. Nu știu
când ne vor da diamantul.
— Când o vor face, să mă anunțați, ridică Alfred din umeri. Luzzatti
încuviință din cap. Apoi făcu semn unui chelner să le aducă cafea
proaspătă:
— Spuneți-mi, domnule Hauptmann, vă place să locuiți în Berlin?
— E orașul cel mai incitant din lume, spuse Alfred.

95
 Berlin era orașul unde se născuse. Își petrecuse copilăria într-o casă
urâtă, pătrată, din piatră cenușie de pe Kurfürstendamm. Plecase de acolo,
șocat și îngrozit, la paisprezece ani, la trei zile după ce părinții lui
muriseră într-un incendiu care izbucnise la hotelul din Viena unde stăteau
în călătorie de afaceri. Unchiul lui era restaurator imobiliar. Îl chema
Martin Voticky și locuia la Praga, unde se mută și tânărul Hauptmann,
căruia unchiul i se păru un străin sever:
— Poți locui cu noi dacă dorești, îi spuse Voticky. Sau poate ți-ar plăcea
la un internat.
Alfred făcu alegerea greșită.
Unchiul lui avea amintiri neplăcute cu privire la școlile germane și-l
înscrise la un internat scump din Geneva, ai cărui elevi erau niște
reflectări ale atitudinilor părinților lor. În vremea cât stătu în Elveția,
Alfred se obișnui să-și audă numele numai când era chemat la lecție sau
uneori, serile, când juca șah cu un băiat pe nume Pinn Ngau, chinez, care
era un alt paria al școlii. Când vorbea cu alții despre el, Pinn îi spunea lui
Alfred le Juif.
După trei ani de singurătate sfâșietoare, absolvi, cu un certificat de
fluență în franceză și aversiunea de a repeta experiența educativă și la
facultate. Când unchiul lui îi sugeră că ar putea merge la Amsterdam să
studieze șlefuirea diamantelor împreună cu vărul lui, Ludvik, se învoi
bucuros.
Anii care urmară fură cei mai fericiți din viața lui de până atunci.
Ludvik deveni repede Laibel, fratele pe care nu-l avusese niciodată. Locuiau
într-o mansardă cu tavanul înclinat ce dădea spre canalul Prinsengracht,
la trei clădiri distanță de o moară de vânt al cărei scârțâit interminabil îi
ținu treji nopți în șir, apoi deveni ca un indispensabil cântec de leagăn.
Prinseră foarte repede gustul șnapsului olandez, al femeilor și al
heringului afumat numit bokking, deși cel mai adesea nu aveau timp și
bani decât pentru hering. În fiecare zi, cu excepția duminicii mergeau la

96
cursurile de matematică și optică de la institutul tehnic pe care Martin
Voticky îl alesese pentru faima lui de seriozitate și petreceau lungi ore pe
băncile uneia dintre cele mai vechi case ale diamantelor, lucrând cu toate
tipurile de metale și de pietre prețioase.
Niciunul dintre ei nu avea să devină un șlefuitor faimos, dar după patru
ani, când părăsiră Amsterdamul, posedau cunoștințe tehnice care aveau să
le fie neprețuite în cariera de negustori de diamante.
Laibel se întoarse la Praga, la atelierul tatălui lui. Martin Voticki se
decisese să-i facă și nepotului loc în compania lui, dar Alfred îl surprinse
prin faptul că avea și el visurile lui. Candidă la un post în sindicatul
diamantelor. Peste câteva săptămâni, simțindu-se ca un aventurier
cosmopolit, se afla în Kimberley, Africa de Sud.

Orașul se afla pe o câmpie africană, înălțat în jurul a ceea ce mai

rămăsese din mina Kimberley. În timpuri preistorice, lava topită își croise
drum spre suprafață, apoi se strânsese înapoi și se răcise. Minerii
descoperiseră devreme că în pământul albastru al unei asemenea „guri”
vulcanice se găseau diamante mari și când ajunse Alfred acolo, Kimberley
era secată. Din 1871 până în 1914, oamenii scoseseră de acolo trei tone de
diamante – 14 504 567 karate – lăsând în loc Marea Groapă, ce se căsca în
locul minei, adâncă de șase sute de metri și cu un diametru de trei sute de
metri, având pe fund patruzeci de metri de apă. În jurul gropii era un gard.
Alfred evita cât mai mult să privească într-acolo.
Din cauză că vorbea curent franceza, fu numit pe lângă Compagnie
Française de Diamant, una dintre firmele acționare și fu pus să sorteze, să
clasifice și să evalueze pietre brute. Lucra toată ziua sub supravegherea
unor oameni care puteau citi structura internă a unui cristal de parcă ar fi
fost scrisă acolo negru pe alb. Studie o varietate de diamante cu defecte,
ajutând la sortarea celor care puteau fi îmbunătățite prin tăiere, care
puteau fi salvate pentru bijuterii sau care puteau fi folosite numai

97
industrial. Fu o experiență educativă rară și era bine plătit, dar ura
hidoșenia rasismului de care se izbea zilnic și detesta clima. Și deși
înțelegea că era necesar, nu se obișnui niciodată cu priveliștea oamenilor cu
lanterne, explorând orificiile anatomice ale altor oameni în căutarea
pietrelor furate.
La expirarea contractului lui de doi ani, directorul operativ al
Compagnie Française îl chemă și-l întrebă dacă dorea să mai rămână. Când
Alfred refuză politicos, directorul îl scrută pe deasupra ochelarilor:
— Așa? Deci, unde vei merge acum, Hauptmann?
— La Berlin, răspunse el.

Nu-mi place planul tău, scria unchiul Martin.

Aveai un viitor strălucit cu Sindicatul. Și e o nebunie pentru un
om cu o v}rstă at}t de t}nără să intre pe cont propriu în afaceri cu
diamante. Cine va cumpăra ceva at}t de scump de la un t}năr ca
tine? Dacă vrei să pleci de la DeBeers, vino la Praga. Avem o afacere
prosperă și ne poți fi de folos. După zece sau cincisprezece ani vei fi
experimentat și matur și te vom ajuta să te lansezi pe cont propriu.
Dar Alfred rămase la ideea lui și Martin cedă:
— A sosit timpul să-ți asumi singur responsabilitatea pentru viața ta,
spuse el, chemându-și nepotul la Praga.
Acolo, Martin încuie ușa, deschise safe-ul și-i dădu lui Alfred care era
uluit, moștenirea lui – o bucată de material pietros, îmbrăcat în bronz la
bază:
— A aparținut familiei de generații, trecând de la tată la fiul cel mare.
În locul tatălui tău, ți-l înmânez eu.
Împreună cu piatra, Alfred ascultă povestea ei și alte secrete din meseria
negustorilor de diamante. Convorbirea dură toată după amiaza și-l mișcă
pe Alfred până în adâncul inimii, hrănindu-i năzuințele secrete, ajutându-l
să se înțeleagă pe sine. Povestea se potrivea cu visurile lui.

98
 În fine, unchiul îi dădu și banii lăsați de tatăl lui. Nu erau chiar o avere,
iar costul educației lui știrbise întrucâtva moștenirea. Dar Alfred mai avea
și el o mică sumă pe care o economisise din salariul de la Kimberley și
considera că pentru început, îi ajungea.
Era momentul cel mai prielnic pentru reîntoarcerea în Germania. Cât
fusese plecat, țara lui cunoscuse înfrângerea, revoluția, șomajul și foamea,
dar la mijlocul anilor ’20, lumea nu fusese niciodată mai prosperă și mai
avută iar investitorii străini alocau mari sume pentru industria și
comerțul german. Hoinări prin Berlin, încercând să găsească un loc pentru
a-și amplasa magazinul. Un om mai bătrân sau mai tânăr ar fi fost șocat de
ce-i trecea prin fața ochilor, dar el era la vârsta când viciul pare atrăgător.
Bulevardele erau largi, curate și frumoase, dar străbătute de armate de
prostituate în cizme de piele verde, care patrulau pe Friedrichstrasse la
orice oră. Barurile, parcurile de distracții și tavernele răsăriseră în zone pe
care el și le amintea cu o reputație solidă, de cartiere de muncitori și de
negustori. Berlinul era plin de femei frumoase, cele mai stilate pe care le
văzuse, cu picioare lungi, zvelte și picante.
Pe Kurfürstendamm, bulevardul larg pe care locuise cu părinții lui, casa
din piatră cenușie arăta la fel, de o remarcabilă statornicie, cu excepția
câtorva arbori seculari care lipseau din curte, fiindcă fuseseră tăiați și alții
lăsați să crească în locul lor. Stătu multă vreme pe trotuarul opus, privind
ușa, aproape așteptând să se deschidă: Alfred! Alfred! Vino imediat.
Tatăl tău trebuie să sosească.
În cele din urmă, ușa chiar se deschise și ieși un bărbat în vârstă. Avea
o mustață stufoasă și căruntă și părea un ofițer în retragere. Aruncă o
privire tăioasă de partea cealaltă a străzii, tocmai când un homosexual îi
atingea brațul lui Alfred:
— Nu? șopti tânărul.
— Nu, răspunse Alfred și plecă de acolo.

99
 Găsi un apartament într-o casă din centrul Berlinului, pe
Wilhelmstrasse. Odată cu casa, se alese și cu niște părinți de circumstanță
care locuiau la etajul unu al aceleiași clădiri. Herr Doktor Bernhard
Silberstein era un medic pensionat, cu părul și barba albe, o tuse cronică și
degetele îngălbenite de tutun. Soția lui, o femeie simplă și reconfortantă pe
nume Annalise, îi spuse clar lui Alfred că trebuia să cineze cu ei vinerile,
pentru a celebra Sabatul.
— Dar eu nu sunt practicant, spuse el, prea jenat pentru a i mulțumi
cum se cuvine.
— Atunci, vino miercurea, conchise Frau Silberstein și nu vru să
admită nicio obiecție.
Prima dată când se duse, îl ospătară cu ficat de gâscă și jumări la
aperitiv. Apoi fu servită chiar gâscă, umplută cu fructe și crocantă de se
topea în gură, cu piure de cartofi și varză roșie. La desert îi aduseră ștrudel
de mere cu nuci, fierbinte, a cărui crustă delicată îl făcu pe Alfred să ofteze.
— Joci șah? îl întrebă Herr Doktor.
— N-am mai jucat demult.
— Îți vei aduce aminte, îl asigură Dr. Silberstein, alegându-și piesele
negre.
Juca foarte bine și începu să decimeze pionii albi.
— De ce te-ai întors în Germania?
— Iubesc Berlinul. Visez de ani de zile să mă întorc.
— Oamenii de aici îi urăsc pe evrei, spuse încet Dr. Silberstein.
— Peste tot e așa.
— Dragul meu, ai auzit de Walter Ratenhau?
— Bineînțeles, ministrul de interne. Cel pe care l-au asasinat.
— Era un marș de înaintare a trupelor: „Împușcați-l pe Walter
Ratenhau, / E un blestemat de jidan împuțit.” Ai auzit de Naziști, de
Partidul Național Socialist al muncitorilor germani?
— Nu, nu sunt atras de politică.

100
 — E un partid mic, de adunătură. Promit că vor scăpa Germania de
evrei.
— Cum au ieșit la ultimele alegeri?
— Jalnic, au primit numai 280 000 de voturi în toată țara.
— Atunci e bine, zise Alfred.
Magazinul Wertheim din Leipzigerplatz era un local pentru aristocrați,
un palat de piatră, marmură și cristal. Avea arteziene cu borduri de
ceramică lucrate chiar de împărat și înăuntru lucrau optzeci și trei de
ascensoare, ca niște minunate tuburi pneumatice. Acum, un arhitect pe
nume Eric Mendelsohn construia un alt magazin elitist pe Leipziger
Strasse, pentru o familie de negustori de blănuri pe nume Herpich. Alfred
studie clădirea, pe care Mendelsohn o proiectase aproape numai din sticlă,
o noutate nemaivăzută pe vremea aceea.
Doi tineri din biroul arhitectului se arătară receptivi la întrebările lui
și-i vorbiră cu entuziasm. Proiectul urma să reprezinte un mod nou de
expunere a fațadei. Nopțile, becuri electrice ascunse aveau să ilumineze
interiorul magazinului Herpich’s, învăluindu-l într-o aureolă glorioasă.
Pe Alfred îl intriga o idee.
Puțin mai jos, pe aceeași stradă, era o clădire goală, unde fusese un
magazin de pantofi. Îl căută pe proprietar și acesta îi ceru o chirie mai mare
decât valoarea spațiului.
— Plătesc, dacă faceți niște modificări.
Proprietarul îl ascultă și căzură de acord.

În vreme ce se efectuau renovările, Alfred își lăsă mustață. Unchiul

Martin îi trimise scrisori de recomandare pentru fabricanții de ceasuri de
mână la un preț convenabil și de asemenea, pentru bijutierii care lucrau
ieftin și frumos, în aur, o gamă de produse care se vindeau bine. În loc să se
folosească de ele, Alfred dădu telefoane la Londra și scrise câteva scrisori.
Se gândise foarte mult la tipul de obiecte pe care voia să le vândă și

101
solicitările lui fură foarte precise. Îndrăzneala lui aprinse imaginația unuia
dintre directorii Sindicatului, care-l verifică simplu, căutând în registrele
companiei, la foștii angajați. Apoi îi scrise că nu-i puteau furniza ceea ce
cerea, dar îi trimise numele mai multor angrosiști central europeni și
adăugă că firma DeBeers le va recomanda acestora să-și mărească creditele.
Spre încântarea lui Alfred, magazinul se umplu iar el nu avu decât să
semneze garanții; în schimb, își investi cea mai mare parte a capitalului în
decorarea spațiului: carpete turcești groase și scaune stil, confortabile,
așezate în jurul micilor casete de cristal care găzduiau pietrele. Micile
locuri rămase în pereți neacoperite cu oglinzi fură zugrăvite într-un alb ca
al cojii de ou.
Seara de deschidere a magazinului Herpich’s fu o ocazie socială.
Politicienii ținură cuvântări, se tăie o panglică, se bău șampanie. Bărbați și
femei în haine de gală străbătură sălile cu pereți de sticlă și exclamară
privind nurcile, samurul și blănurile de jder expuse înăuntru, scăldate în
lumina ce se revărsa din sursele ascunse inteligent.
Ieșind din clădirea uriașă, trecătorii fură atrași de un felinar Kliegl de
mari dimensiuni, aflat în plină stradă. Lumina lui făcea să strălucească un
zid brumăriu, din cărămizi care se asortau cu restul clădirii fostului
magazin de pantofi. După jungla sălbatică a blănurilor dinainte, zidul
acela răspândea calm și confort. Părea că ascunde un mister sub acea
aparență simplă. Când se apropiară, trecătorii văzură că în zid se deschidea
o fantă, ca o privire către ceva de dincolo de cotidian; sub capacul de sticlă
al fantei, pe un piedestal acoperit cu catifea neagră, se afla un singur
diamant alb, nemontat.
Singura firmă vizibilă era o mică plăcuță de bronz pe ușă, gravată cu un
singur cuvânt.

HAUPTMANN.

102
 Avu grijă să-i plătească pe angrosiști cu primii bani pe care-i câștigă. La
început, doi dintre furnizori îi testară tinerețea. Printre ei, cei de la
Dietrich Brothers, o veche firmă germană și de la Koenig Company, o firmă
evreiască mai mică, amândouă controlând monturile în aur care soseau la
Berlin. Invin Koenig ceru un preț despre care Alfred știa că era ridicol de
mare și apoi Dietrich Brothers procedă la fel. Fără monturi, nu putea vinde
inele cu diamante. Era clar că-și fixaseră între ei un preț și crezuseră că-l
vor obliga să plătească.
— Nu, mulțumesc, spuse el calm, când furnizorul reveni. M-am hotărât
să comand în altă parte.
Spuse același lucru și celui de la Dietrich Brothers.
Până când Koenig reveni cu o ofertă rezonabilă, petrecu o săptămână
foarte neliniștită. Apoi, Alfred folosi aceeași manevră ca să obțină de la
Dietrich Brothers un preț încă și mai bun și își aranjă ca pe viitor să obțină
monturile din Praga, prin firma Voticky. În curând, afacerile îi permiseră
să angajeze doi tehnicieni din Amsterdam, care urmaseră aceeași pregătire
ca el și Laibel.
Îi plăcu de la început să câștige bani. Cumpără o mașină de culoarea
ardeziei, unul din primele produse rezultate după fuziunea firmelor
Daimler și Benz, apoi se duse la un croitor și începu să-și formeze o
garderobă. Dr. Silberstein, care avea un singur costum pătat și citea
publicațiile Institutului Psihoanalitic, îi spuse că-și compensa singurătatea
din copilărie, dar el se duse la un croitor și mai scump, cel mai scump de pe
Tauentzienstrasse. Acesta cunoștea un fabricant de lenjerie, care la rândul
lui știa un pantofar, care confecționa și jambiere. De asemenea, un
comisionar de la florărie aducea de trei ori pe zi flori proaspete la magazin,
pentru butonierele domnului Hauptmann.
Mustața îi crescu stufoasă și roșcată, dar el și-o tunse perie, ca cea pe
care o avusese tatăl lui și își imagina că-i adaugă cinci ani în plus la
înfățișare. În afară de neplăcerile cu furnizorii, vârsta nu constitui un

103
handicap pentru el. În afacerile cu diamante, dacă aveai succes, era de folos
să fii tânăr.

Învăță să evite diversele invitații, dar într-o zi, Lew Ritz, un american
care era student la medicină în Berlin, îl întrebă dacă i-ar plăcea să meargă
la o petrecere. Îi plăcea de Lew, al cărui nume evreiesc de alint era Laibel,
ca și al vărului Ludvik. În seara aceea merseră cu mașina în suburbiile
vestice ale orașului, la o casă de pe malul râului Havel. Ușa le fu deschisă
de o fată care purta numai un șorț, iar toate femeile dinăuntru erau nude și
se amuzau. Toți bărbații erau îmbrăcați impecabil și câțiva erau strânși în
jurul unei dansatoare care venise la Berlin cu Josephine Baker. Negresele
erau o noutate pe atunci în Germania, dar el și Ritz observară pe altcineva
și porniră amândoi deodată.
Se opriră, se priviră și Ritz scoase o monedă.
Fata avea un chip drăguț și dinți ușor încovoiați. Era zveltă și pe
coapsele albe avea urme roz de la jartiere.
— Nu, spuse el. Te superi dacă merg eu, Laibel?
Ritz era foarte bun din fire. Clătină din cap și se îndepărtă.
— Sunt Alfred.
Ea părea că nu se simte în largul ei, poate că era supărată. Poate că-l
vrusese pe Lew, gândi el.
— Eu sunt Lilo.
— La ce te gândești?
— Ai un costum magnific.
— Nu-i nici pe jumătate atât de magnific ca al tău, îi spuse el grav.
Ea începu să râdă.
— Trebuie să stăm la circul ăsta?
— E răcoare, mă duc să-mi iau hainele, spuse ea.

Lângă chioșcul de unde dr. Silberstein își cumpăra ziarul idiș, tineri în

104
cămăși cafenii începuseră să vândă un săptămânal antisemit, Atacul. Își
spuneau Ostașii Furtunii, Sturmabteilung și-i intimidau pe oameni, dar
partidul lor avusese rezultate foarte slabe la ultimele alegeri.
— Numai douăsprezece locuri, exulta dr. Silberstein. Au câștigat
numai douăsprezece locuri într-un Reichstag de peste cinci sute de
membri.
— La urma-urmei, îi amintea Alfred, asta e țara care l-a făcut pe Albert
Einstein directorul institutului Kaiser Wilhehn.
— Dar tot asta e țara, mută dr. Silberstein un nebun ca să-i ia un pion,
unde cetățenii așteaptă la ieșirea din biroul lui Einstein de la Academia
Prusacă de Științe și la ferestrele apartamentului lui din Haberlandstrasse
să-i strige lucruri murdare pentru că e evreu.
— Prostii.
Dr. Silberstein mormăi. Păstrau cu sfințenie întâlnirile de miercuri
seara și șahul lui Alfred se îmbunătățise rapid. Prima dată când își bătuse
gazda fusese o întâmplare; acum se luptau ca niște tigri, nu-și arătau și
nu-și cereau nicio milă. Bernhard Silberstein era hăituit de spectre. Niște
finanțiști olandezi, patru frați pe nume Barmat, fuseseră acuzați că au
făcut „daruri și contribuții” unor persoane suspuse din guvernul german.
Frații Barmat erau evrei iar dr. Silberstein aștepta repercusiuni.
— E absurd, zise Alfred. Nu sunt criminali catolici și criminali
protestanți?
— Trebuie să fim super prudenți, zise șovăind dr. Silberstein. Mai ales,
trebuie să ne păzim de angajarea în practici de afaceri concurențiale.
Alfred își dădu seama încotro se îndrepta conversația; Bernhard
Silberstein făcea parte din Consiliul Evreiesc, împreună cu Irivin Koenig,
furnizorul cu care avusese el necazuri.
— Ai ajuns să mă cunoști, spuse el. Spune-mi, crezi că l-am înșelat pe
viermele ăla?
— Nu contează. Important e că el spune că da. Rabinul Hillel spune:

105
„Nu e destul să eviți răul. Omul trebuie să evite și aparența răului.”
Alfred oftă.
— N-ai vrea să asiști la o ședință a Consiliului Evreiesc marți seara,
săptămâna viitoare? întrebă dr. Silberstein. Avem planificat să sărbătorim
două sute de ani de la nașterea lui Mendelssohn.
— Felix Mendelssohn, compozitorul?
— Nu, nu, Moise Mendelssohn, bunicul lui, care a tradus pentateucul
în germană.
— Nu pot, spuse Alfred.
Studie tabla de șah, apoi făcu o mutare care se dovedi a fi foarte
vulnerabilă:
— Sunt foarte ocupat în ultimul timp, se scuză el.

Ea pretindea că circumcizia îi dădea lui Alfred puteri oculte asupra ei,

că o ținea tot timpul aprinsă de dorință. După ce actul se termina, se apleca
deasupra mădularului lui, îl numea micuțul ei cavaler evreu și-l conjura să
se ridice din nou, gata de luptă. Avea cu zece ani mai mult decât el. Toată
lumea o numea Lilo, dar numele ei de botez era Elsbeth Hilde-Maria
Krantz și era fiica unui stăpân de turme de porci din Westphalia. Timp de
șapte ani lucrase pe post de cameristă și-și păstrase virginitatea și aproape
toți pfennigii câștigați, adunând zestrea de care o fată din clasa ei avea
nevoie ca să se poată mărita. Ori de câte ori avea o zi liberă de la hanul
unde lucra, mergea acasă și îngrijea porcii sau ajuta la tăiere, în funcție de
anotimp. Aproape că adunase bani destui când izbucni inflația. Peste
noapte, mărcile pe care le pusese deoparte cu atâta strictețe deveniră
inutile.
— Viața mea nu mai avea niciun sens, îi spuse ea, pe când stăteau în
pat și auzeau acordurile unui fonograf răzbătând slab prin podea. De ce
trebuia să aleg între a spăla toaletele și a mirosi gunoiul porcilor? M-am
hotărât să devin actriță.

106
 În prezent, era angajată la un magazin de țesături. Era chemată din
când în când pentru figurație la studiourile UFA și pomeni vag de un film
în care jucase; el bănuia cam despre ce fel de film era vorba.
Dar se simțea bine alături de ea. Mergeau la cabarete, mai ales la
favoritul ei, Tingeltangel. Uneori mai venea cu o prietenă pentru Ritz,
chiar dacă lui îi venea să le huiduie când le auzea spunând jazzului „yatz”,
dar cel mai adesea mergeau doar ei doi. O duse la teatru, la primele
concerte din viața ei. La Filarmonică, Artur Schnabel îi umplu ochii de
lacrimi.
Alfred îi dărui un colier, o brățară. Îi cumpără o haină de blană de la
Herpich’s și uneori îi dădea bani, dar relația lor nu era un aranjament. Era
încântat de viața lui și se credea un tip grozav. Dar într-o seară, intrară în
barul de la Tingeltangel între două spectacole, la timp pentru a auzi lumea
plângându-se de faptul că barmanul închisese radioul.
— Dar nu e muzică în seara asta, zise acesta. E doar vorbă și iar vorbă
despre New York. Cui îi pasă de sporovăială de la New York?
— Ce se întâmplă acolo? întrebă Alfred, foindu-se pe scaunul înalt.
Barmanul ridică din umeri:
— Niște palavre despre Bursă, zise el.
La câteva luni după aceea, portarul clădirii unde se afla magazinul îi
spuse lui Alfred că situația îi amintea de anul 1921.
— Unde erați în ’21, domnule?
— În Elveția, la școală.
Omul oftă:
— În ’21, copiii mei se duceau adesea flămânzi la culcare. Era adevărat,
copiii sufereau și acum de foame în Germania. Diamantele erau ultimul
lucru pe care l-ar fi cumpărat cineva. Dintr-odată, tehnicienii olandezi nu
mai avură ce să șlefuiască sau să monteze. Le dădu un ultim salariu cât
îndrăzni de mare, apoi îi concedie.
Lew Ritz îi spuse că afacerea cu pălării a tatălui lui, care trăia într-un

107
oraș numit Waterbury, ajunsese la un punct de stagnare, în primăvara
aceea, Ritz își luă diploma de medicinist și plecă din Germania. La o zi de
la plecarea lui, primi o scrisoare de la unchiul Martin. Acesta îi scria că-l
poate trimite pe Karel la Berlin, dacă Alfred are nevoie de el. De fapt,
lucrurile mergeau atât de prost la Praga, încât era posibil ca și Laibel să
vină să lucreze pentru Alfred.
Le răspunse la scrisoare, sfătuindu-i să rămână acasă.

— Dau vina pe evrei, spuse dr. Silberstein.

Lui Alfred nu-i plăcea cum arăta bătrânul. Annalise îi spusese că soțul
ei stătea foarte prost cu sănătatea. Îl lăsa inima și tușea tot timpul. În
nopțile fierbinți, bătrânul respira greu și stătea ore întregi lângă fereastra
deschisă, proptit pe perne.
— Mai am un văr din Polonia în viață la Frankfurt, spunea dr.
Silberstein. Naziștii îi bat pe evrei acolo. Poliția nici nu le ascultă
plângerile.
— Berlinul e încă civilizat, răspundea Alfred.
— Ar trebui să pleci. Ești încă tânăr.
— Hai să jucăm șah, își pierdea Alfred răbdarea.
Afacerile deveniră și mai proaste. La Capetown, un individ pe nume
Ernest Oppenheimer câștigase președinția grupului DeBeers și descoperi
că mai aveau și alte probleme, în afara de criză. DeBeers acumulaseră o
mare rezervă de diamante, atât de mare încât, dacă ar fi fost comercializate,
ar fi devalorizat complet pietrele prețioase. Ca să facă lucrurile și mai rele,
se deschiseseră mine noi în Transvaal și în Namaqualand. Oppenheimer
dizolvă Sindicatul și-l înlocui cu Corporația Diamantelor, o organizație cu
misiunea de a lansa diamantele pe piață într-un flux micșorat, pentru a
păstra prețurile ridicate. Dar la ce bun să menții valoarea când nu se
vindea nimic?
Într-o dimineață, Alfred se sculă cu gândul că ura să fie om de afaceri,

108
să meargă în fiecare zi la magazin și să privească o ușă care se deschidea
prea rar. Unii bijutieri cu reputație începuseră să vândă fleacurile pe care i
le recomandase și lui unchiul Martin să le vândă la început. În loc să le
urmeze exemplul, își oferi un sejur de patru zile în Olanda și comandă o
gamă bună de bijuterii Delft, în albastru și alb. Toate pietrele prețioase
pentru care eliberase chitanțe fură returnate furnizorilor, apoi lichidă toată
marfa cu excepția a șapte diamante mici, galbene, pe care le păstra în safe
pentru a continua să se simtă un negustor. Un ceas elvețian fu pus în locul
diamantului alb din nișa vitrinei. Noile produse se vândură prost, dar n-ar
fi ajutat la nimic să vândă articole mai ieftine. În pădurile din jurul
Berlinului, șomerii ridicau colonii de corturi.
— Avem nevoie de un bărbat puternic ca să ne scoată din încurcătura
asta, spuse portarul, studiind costumul bine croit al lui Alfred. În ochii
portarului lucea ceva; ori era nazist, ori comunist, sau poate că din nou
copiii lui erau înfometați.
Paolo Luzzatti de la Sidney Luzzatti&Sons îi scrise din Neapole că
lucrarea despre care discutaseră la Antwerp cu mai mulți ani în urmă
devenise o urgență. Alfred se gândise mult la Diamantul Inchiziției.
Perspectiva de a lucra la mitra papei Grigore era un gând care înlătura
monotonia. Pe de altă parte, viața lui la Berlin se întunecase. Îi plăcuse să
se plimbe pe Unter den Linden; acum, de două-trei ori pe săptămână erau
parade, defilări ale tinerilor în cămăși maronii sau veneau comuniștii din
districtul de est, în cămășile lor galbene și decolorate. Ori de câte ori
coloanele de manifestanți se întâlneau, totul degenera într-o violență total
nepotrivită pe cel mai frumos bulevard din oraș.
Alegerile din septembrie fură un dezastru. Naziștii se lăudasem că cele
douăsprezece locuri ale lor vor crește la cincizeci. Dar șase milioane și
jumătate de germani îi făcură cadou lui Adolf Hitler o sută șapte locuri în
Reichstag.
La o săptămână după alegeri, Paolo Luzzatti veni la Berlin, ducând

109
mitra lui Grigore într-un sac albastru cu fermoar gros, care ar fi putut la
fel de bine adăposti prânzul unui instalator.
— Magnifică, spuse Alfred, după ce văzu mitra.
— Familia dumneavoastră execută lucruri bune.
El dădu din cap, acceptând complimentul. Polița de asigurare adusă de
Luzzatti era imensă și Hauptmann trebuia să facă față. Cât timp se
încheiară aranjamentele cu compania de asigurări, Luzzatti se agită nervos
prin încăpere.
Cadrul de aur al coroanei fusese îndoit datorită căderii. Paolo se uită
peste umărul lui Alfred când acesta extrase delicat diamantul galben din
montură și-l examină prin lupă. Amândoi știau cât de ușor poate fi ruinat
și crăpat un diamant, în ciuda durității lui.
— Nu pare atins, se pronunță el și celălalt oftă ușurat.
— Va trebui să fac niște testări extensive ca să mă asigur. Va dura ceva
timp. Până atunci, continuă el pe un ton lejer, aș putea să repar și
montura.
Paolo se încruntă:
— Aveți această abilitate? Când o voi înapoia Vaticanului, trebuie să fie
perfectă.
— S-ar putea să am nevoie și de un aurar, ridică Alfred din umeri. Sunt
vreo doi foarte buni aici.
În cele din urmă, spre ușurarea amândurora, Luzzatti luă trenul de
Neapole și-i lăsă mitra lui Alfred.
În ciuda asigurării, nu lăsă deloc diamantul sau mitra în voia sorții,
ducându-le seara acasă în sacul cel albastru și aducându-le la magazin în
fiecare dimineață. Într-o seară, când Lilo era pe la el, i le arătă și ei.
— Ale cui sunt?
— Ale papei.
Ea se încruntă. Nu era o persoană religioasă, dar văzu că astfel de
glume îi displăceau. Poate mai ales pentru că veneau de la el.

110
 — Înainte de asta, au aparținut unui om din Spania, care a fost ars
pentru că era prea evreu.
— Uneori, mi se pare că ești nebun, spuse ea posacă.

La sfârșitul testării, realiză că piatra era intactă. Într-o dimineață, o

montă la loc în mitră. Se întreba dacă oamenii de la Vatican știau pe ce se
baza desenul. Strămoșul lui făurise coroana exact la fel ca în schițele pe
care le văzuse Alfred, reprezentând misnepheth, mitra Marelui Preot.
Dar aceea fusese din pânză și aceasta era din aur. Era foarte greu de
curățit, dar Alfred era recunoscător că avea de lucru și nu se grăbi. Făcu
niște experimente și-și dădu seama că prezența unui aurar nu era necesară.
Netezi singur aria atinsă, fracțiune cu fracțiune de centimetru, plăcându-i
să dea mici lovituri cu un ciocan ce părea că-și trage inspirația din
îndemânarea cu care strămoșul lui confecționase mitra.
Oricât ar fi încercat, munca nu-i putea ocupa toate gândurile. Noul
Reichstag se întruni în octombrie. Mii de oameni se adunară în fața clădirii
executivului și-l aclamară pe Hitler. Împotriva legii, trupele naziste
reușiseră să-și strecoare înăuntru soldații în uniforme. Înăuntru, aceștia se
schimbaseră la toalete și intraseră în ședință, transformând totul în haos,
vociferând și bătând din picioare. Când poliția împrăștie în fine mulțimea
de afară, organizatorii se îndreptară spre Herpich’s, unde sparseră vitrinele
și prădară blănurile.
Alfred stătea la sediul lui și-i asculta scurgându-se pe bulevard, spre
magazinul lui Wertheim. „Juda verrecke!” țipau ei. „Să piară evreii! Să
piară, să piară, să piară evreii!”

Lew Ritz îi scrise că-și făcea stagiatura la un spital din New York.
„...Înțeleg că cererile de viză americană s-au înmulțit foarte tare în
Germania. Te-ai g}ndit să vii aici? În cazul că te-aș putea convinge,
îți trimit următorul document. Vei avea nevoie de el, pentru că nu

111
acordă vize dec}t celor care pot dovedi că nu vor îngroșa cozile la
p}ine. Sper că vei veni. Dacă vii, te voi duce la un loc numit Cotton
Club, unde o să descoperi că nici n-ai știut p}nă acum ce e aia „yatz
„adevărat<”
„Următorul document” era o declarație semnată de tatăl lui Lew, prin
care se atesta că Alfred Hauptmann va fi angajat de corporația Ritz
Headwear după intrarea în Statele Unite. Puse plicul în safeul lui. Dar
când îi răspunse lui Lew la scrisoare, îi reaminti că naziștii erau doar al
doilea partid ca mărime din Germania. „Paul von Hindenburg este
președintele republicii germane și a jurat că va respecta
Constituția”, scrise Alfred. Și se strădui să uite că Hindenburg avea
optzeci și patru de ani și ațipea adesea.
Lilo îi arăta în continuare prietenie și afecțiune, dar era clar că ceea ce se
întâmpla începuse să o deranjeze. Nu se mai agăța de micuțul ei cavaler
evreu și uneori, întinși în întuneric, își exterioriza temerile:
— Naziștii au sedii în diferite părți ale orașului. Depozite abandonate și
foste fabrici, știai?
— N-am auzit.
— Da, le numesc puncte de concentrare. Îi aduc acolo pe dușmanii lor,
să-i ia la întrebări. Comuniști și evrei.
— De unde știi?
— Mi-a spus cineva.
El o bătu ușor pe coapsă, ca s-o liniștească. Poate că era doar un zvon,
dar putea fi adevărat, pentru că oamenii chiar dispăreau. Din canalul
Landwehr erau mereu pescuite cadavre.
Peste tot pe unde mergea, Alfred vedea uniforme naziste. Cămășile
cafenii sporeau mereu în număr. Hitler le promisese slujbe și prosperitate
odată ce aveau să se îndrepte prevederile injuste ale tratatului de la
Versailles din 1919 și evreii aveau să fie izgoniți din Germania.
Un editorial din Atacul îi sfătuia pe cetățeni să nu încerce soluții

112
individuale în problema evreiască, pentru că era o problemă de stat. Cu
toate acestea, tot mai multe persoane încercau să găsească singuri ce e de
făcut. Vărul polonez al lui Bernhard Silberstein intră în panică din cauza
sălbăticiilor din Frankfurt și-și părăsi congregația pentru a veni la rudele
din Berlin. Era un tânăr cu fața ciupită de coșuri și barba rară. Nu era
greu să-l identifici pe Max Silberstein ca pe unul dintre disprețuiții
Ostjuden, adică un evreu venit în Germania din estul Europei. La două
zile de la sosire, se duse până la chioșc să-i cumpere ziarul unchiului lui și
dădu peste trupele furtunii, care vindeau Atacul. Ajunse acasă palid, cu
ochii lucioși și un carton prins pe haină, la spate: SUNT UN HOȚ
EVREU. A doua zi luă trenul de Cracovia.
Pentru familia Silberstein, fu picătura finală. Își lichidară bunurile și
merseră să trăiască împreună cu o doctoriță, în munții Harz.
— De ce nu pleci din țară? vru să știe dr. Silberstein când își luară
rămas-bun.
— Am afaceri aici, spuse Alfred, încercând să vorbească liniștit.
— Aștepți momentul când toți vor vrea să plece și va fi prea târziu?
— Dacă asta vă e părerea, de ce nu plecați dumneavoastră din
Germania?
— Prostule! Nu știi că trebuie să treci un examen medical ca să obții
viză?
Se priviră în ochi:
— Lasă-ți afacerile, continuă dr. Silberstein, care se ambalase prea tare
și respira cu greutate. Ce ai cu adevărat valoros și nu poți lua cu tine?
— Orașul ăsta, spuse Alfred, după o clipă de gândire.
Totuși, orașul pe care-l iubea nu mai era același. Naziștii și comuniștii
mai evoluaseră de la bâte și nu era un fapt neobișnuit să-și schimbe ruta în
plimbările lui, pentru a evita porțiunile unde se auzeau focuri de armă.

Într-o dimineață, venind la lucru, găsi cuvântul JUDE scris cu vopsea

113
albă pe zidul lui din cărămizi plumburii. Îl lăsă acolo și poate funcționă ca
un avertisment. Zilnic intrau la el mai multe persoane cumsecade și vându
câteva bijuterii de valoare. Vitrinele lui Herpich fură sparte și înlocuite de
mai multe ori și în cele din urmă, câteva geamuri fură acoperite cu șipci de
lemn și lăsate așa. Circulă zvonul că familia Herpich se gândea să vândă
magazinul unor creștini. Poate că era adevărat. Exista un curent de
arianizare a afacerilor și într-o după-amiază, Richard Deitrich intră în
magazin și-i spuse că Deitrich Brothers cumpărase Irwin Koenig.
Richard Deitrich avea o față curată și strălucitoare și un croitor foarte
bun. Pe reverul pardesiului lui gri era prinsă o zvastică, ceea ce arăta că nu
ar fi fost nepotrivit nici dacă ar fi purtat o uniformă:
— Magazinul dumitale e mic și încântător, spuse el. L-am admirat
întotdeauna. N-ai fi interesat să ni-l vinzi, Herr Hauptmann?
— Nu m-am gândit la asta.
— Anumite persoane vor avea dificultăți în afaceri, nu știu dacă mă
înțelegi. Dacă vinzi acum, poți rămâne angajatul nostru.
— Nu cred că o voi face.
— În viitor, va valora mult mai puțin, spuse politicos Deitrich.
Alfred îi mulțumi pentru ofertă.
Hauptmann era un nume german, el era german. Dar acum, la
restaurante sau când voia să cumpere un bilet de teatru, simțea cum
oamenii îi respingeau originea străină, îl urmăreau cu ochii.
Apartamentul familiei Silberstein rămase gol. Îi lipseau partidele de șah
de miercuri seara și în ultima vreme, Lilo era mereu ocupată când o căuta.
Într-o seară, barmanul de la Tingeltangel îi spuse că venise acolo foarte des
în ultimul timp, cu o cămașă cafenie alături.
Îi telefonă și-o întrebă dacă puteau sta de vorbă. Când ajunse la ea, era
într-o haină de casă și-și punea părul pe niște bigudiuri unse cu o
substanță care mirosea a ouă clocite.
— Da, e adevărat, recunoscu ea. Am un alt prieten.

114
 El se aștepta să fie furios sau foarte trist, dar nu experimentă niciuna
dintre cele două senzații.
— Mi-a spus că vor da o lege. Va fi aspră cu femeile germane care ies cu
evrei.
Și trase din țigara care-i tremura în colțul buzelor.
— Doar nu vrem așa ceva, îl privi prin norul de fum.
— Noroc, Lilo.
— Noroc și ție, răspunse ea.
La miezul nopții, își aminti că-i arătase ce era în sacul albastru, încercă
să nu se mai gândească. Orice ar fi lipsit din relația lor, lucrul acela nu
fusese onestitatea. Avea încredere în ea.
Dar se frământa.
Se ridică din pat înaintea zorilor. Se așeză la masă și lucră cu
înfrigurare. Când termină, aurul sclipea, diamantul strălucea – mitra era
perfectă. O împachetă cu multă grijă, tapetând bine o cutie mai mare, apoi
o ambală și scrise pe pachet adresa lui Paolo Luzzatti. Când se deschise la
poștă, el era la ușă.

În acea vineri, de dimineață, fu trezit de telefon:

— Domnul Hauptmann?
Era portarul din Leipziger Strasse:
— Am vești foarte proaste, domnule, spuse omul.
Alfred își drese vocea.
— S-a petrecut< ă< un jaf.
— Magazinul meu?
— Da. Au luat tot.
— <Ai anunțat poliția?
— Da.
— Vin imediat, anunță Alfred.
Dar mai rămase în pat douăzeci de minute, de parcă ar fi fost duminică

115
și n-ar fi avut nicio treabă. Când se trezi, făcu baie, se bărbieri și se
îmbrăcă cu grijă, apoi își puse lucrurile într-un geamantan.
Luă un taxi, dar opri șoferul la vreo două sute de metri, la Herpich’s,
pentru că văzuse doi soldați naziști în fața magazinului. Ocoli prin spate și
veni pe o alee, deschizând cu cheia lui. Când intră, portarul era în fața lui.
— Bună dimineața.
— Bună dimineața, domnule, răspunse omul, se întoarse și începu să
măture.
Ușa dinspre holul clădirii fusese spartă. Toată marfa fusese luată, iar
rafturile și mobila erau stricate. Alfred se strecură în cămăruța din spate și
văzu că încercaseră să forțeze safeul, dar nu izbutiseră. Era zgâriat și o
mică parte din ușiță fusese decojită, dar era un Kromer, din oțel bun de
Ruhr.
Cei doi soldați stăteau în dreptul nișei din peretele exterior. Geamul
fusese spart și deschizătura acoperită cu o șipcă subțire de lemn, prin care-i
auzea perfect, discutând despre sânii unei fete.
Oare veniseră acolo pentru femeie sau pentru bijutier? Sau era doar o
altă întâmplare?
În momentul acela, lucrul cel mai important era să nu-l audă
deschizând safeul. Începu să întoarcă discul, acoperit de fâșăitul măturii
portarului, care se îndrepta spre ușa de la intrare.
— Hei, tu, îl strigă unul dintre naziști, l-ai văzut pe Izzie?
— Pe cine? întrebă portarul.
— Pe Isidor, evreul bijutier.
— A, pe domnul Hauptmann.
Ușa safeului era deschisă. Alfred scoase scrisoarea de la Ritz și bucata de
piatră aurită și micile diamante și le băgă pe toate în buzunar.
— Nu l-am văzut de ieri pe Herr Hauptmann, spuse portarul.

Petrecu șapte ore la Ambasada Americană din Tiergarten Platz, mai

116
mult în sala de așteptare. Când ieși de acolo, banca Damstadt Național,
unde avea cont, se închisese pentru tot weekendul, dar avea viză
americană. Merse direct la gara Anhalter și stătu la ghișeul de clasa 1 mai
multe minute, până își aminti și se mută la clasa a III-a. Locurile din tren
erau strâmte și înghesuite și canapeaua puțea, dar altfel, ar fi putut
semăna cu o călătorie de afaceri în Olanda.
Avea câteva cunoștințe la Amsterdam, dar nu voia să vadă pe nimeni.
De dimineață, avea să vândă unul dintre diamante și va pleca la
Rotterdam, să ia primul vapor de New York. Închirie cea mai ieftină
cameră pe care o găsi, pentru o noapte, la etajul patru al unei pensiuni și
apoi se duse la un local de muncitori și luă o cină modestă. Când ieși, afară
ploua și pașii îl duseră fără să vrea până în fața casei unde locuise cândva,
împreună cu Laibel. Moara de vânt pe care o îndrăgiseră nu mai era la
locul ei.
Se întoarse în cameră și nu mai știu ce avea de făcut. Era o cameră
meschină și nu prea curată. Nu voia să se bage în pat. Se așeză pe un
scaun în fața ferestrei, privind ploaia:
— Îmi cer iertare, doctore Silberstein, le șopti acoperișurilor ude și
strălucitoare din Amsterdam.

117
 Partea a II-a

ASCUNDEREA

10

TAMAR STRAUSS

În vis, Yoel era viu și-i desfăta trupul cu eficiența teutonă pe care
nu reușise s-o alunge odată cu restul trăsăturilor germane pe care le
moștenea. Tamar se simțea extraordinar, dar se trezi singură, în
liniștita cameră de hotel. Rămase multă vreme sub plapuma boțită,
amorțită de o durere pe care aproape că o uitase. Covoarele
miroseau a praf.
Încercă să ațipească din nou, dar somnul o ocoli. Încercă să
formeze în minte fața lui Yoel, dar claritatea înt}rzia să apară. Pielea
lui nu fusese at}t de brună ca a ei, dar era și el smead pentru un
yecheh, adică evreu german. Ochii lui, de un albastru palid pe chipul
întunecat fuseseră aceia care o captivaseră în seara c}nd se
înt}lniseră la muzeu. Nu li se făcuse cunoștință. El o privise doar,
din colțul opus al camerei.
Ea se uitase în altă parte, ciugulind dintr-o salată.
C}nd privise din nou, ochii lui blestemați erau tot ațintiți asupra
ei. Fără pic de rușine. Se poate? păreau că o întreabă.
Bineînțeles că nu, străin arogant, îi răspunsese indignată în

118
mintea ei.
Dar ochii ei, trădători, îi înt}lniră pe ai lui și-i risipiră
împotrivirea.
Se poate, răspundeau ei.
Ieșeau împreună de c}teva luni. El era în ultimul an de
rezidențiat la spitalul Beilinson din Petah Tikva. Conducea un
Volkswagen roșu, vechi de doi ani, cu care venea s-o vadă ori de
c}te ori avea timp. Mergeau la cafeneaua Alaska de pe strada Jaffa și
la concertele Filarmonicii israeliene, pentru care părinții lui dădeau
bani, ceea ce o făcea să creadă că erau bogați.
Se h}rjoneau plăcut în mașinuța roșie. Devenise foarte greu să-l
țină la distanță și într-o seară, pe plaja de la Bat Yam, nu mai putu. Îi
făcu rău. După aceea, nu se mai putea opri din pl}ns. El nu realiza
că, în conformitate cu educația ei, lucrul acela însemna că fusese
distrusă. Dar îi refăcu sufletul; o iubi.

Mama lui le dori numai bine, pe un ton pe care le-ar fi spus

condoleanțe. Să nu crezi tu că nu bănuiesc ce-ai făcut pe nisip în
întuneric, ca să-l prinzi în plasă, îi spuneau ochii ei, albaștri și
contemplativi ca și cei ai fiului.
El merse la tatăl ei, ya abba, cu o versiune modernă a prețului
miresei, un coș de fructe și o sticlă de arak.
— Copiii tăi vor fi brun, îi spuse ya abba direct.
— Așa sper și eu, răspunse Yoel.
După o săptăm}nă, Tamar se întoarse la Rosh Ha’ayin, satul
yemenit al părinților ei și găsi fructele încă împachetate în plastic,
bananele înnegrite și piersicile și portocalele mucegăite. Le aruncă
pe toate. În seara aceea, ya abba o privi:
— Vrei să-l iei de bărbat pe acest yecheh, pe germanul ăsta?
Ea nu răspunse și atunci, el dădu din cap cu putere și desfăcu

119
sticla de arak.
Rezidențiatul lui Yoel se apropia de sf}rșit. Propusese să facă un
studiu de mortalitate maternă la beduini și, spre satisfacția lor,
proiectul i se aprobă și fu numit la o secție pentru mamă și copil de
la spitalul Hadassah.
Plănuiseră să locuiască la Ierusalim. O surprinse faptul că părinții
lui se oferiră să le cumpere un apartament, pentru că între timp își
revizuise prima părere, că ar fi fost bogați. Erau negustori de mobilă
și vindeau destule piese mici și modeste în magazinul lor întunecos
pentru a le asigura un confort minim.
Dar li se oferi o plată compensatorie din partea Germaniei.
Tatăl lui fusese la Mauthausen și trei dintre cei patru bunici ai lui
și o mătușă dispăruseră la Buchenwald. Proprietățile ambelor
familii fuseseră confiscate. Tatăl lui depusese o petiție după război
și în sf}rșit, fusese despăgubit cu o sumă mică. Părinții lui nu
doreau să se atingă de bani pentru ei.
Nici ea nu dorea.
Domnul Strauss veni într-o zi și o invită la ceai. Se pomeni atrasă
de el. Era obosit și chel; oare și Yoel avea să arate așa?
El o bătu ușor pe m}nă:
— Să le trimit banii înapoi?
Așa că, precum milionarii, ea și Yoel se stabiliră într-un
apartament de trei camere dintr-o clădire destul de nouă cu vedere
la Yemin-Moshe, încerc}nd să uite că niște umbre le plătiseră
adăpostul. Domnul Strauss se oferi să le procure mobilă daneză la
preț scăzut, dar, spre ușurarea ei, Yoel o ascultă și cumpărară un pat
cu arcuri, două dulapuri mici, o masă joasă și niște burdufuri din
piele de cămilă pe care le îndesară cu incredibil de multe numere
din ziarele locale. Căutară și niște vase înc}ntătoare din aramă, spre
dezgustul mamei ei, ya umma, ale cărei prietene înlocuiseră

120
demodată aramă cu vase din aluminiu. Yoel munci trei weekend-
uri, zugrăvind pereții în alb, iar ea îi decoră cu tablouri arabe,
ieftine, cumpărate de la piața din Nazareth.
C}nd terminară, era chiar mai frumos dec}t la Sana’a, casa unde
crescuse.

Ya umma ar fi vrut să se mărite în veșm}ntul tradițional yemenit,

dar simțul ei practic avu c}știg de cauză. Cumpără o rochie de
nuntă pe care o putea purta și după aceea, o tunică simplă de
culoarea lavandei, care făcea pielea ei brună să iasă în evidență
minunat. Ceremonia avu loc în sinagoga cu acoperiș de tablă de la
Rosh Ha’ayin. Ya mori, rabinul, era cam senil și prelungi st}njenitor
cele șapte binecuv}ntări. După ce Yoel sparse în mod tradițional un
pahar, urmă o masă cu pui fript cu ouă fierte tari și curățate și orez
cu migdale și stafide, totul completat cu fructe, legume, vinuri și
rachiuri.
Evadară de acolo în mașinuța roșie c}t putură de repede și
petrecură trei zile la Eilat, pe o vreme perfectă. Ei tocmai îi venise
ciclul, înainte de nuntă. În fiecare dimineață ieșeau în larg cu o
barcă cu fundul transparent și studiau coralul și peștii. Cunoscură
niște hippie francezi care locuiau în corturi pe plajă și porniră niște
discuții aprinse despre comunism, dar Yoel le luă o sticlă de vin și
comunitatea proletară îi acceptă în final. Adunară coral, ea se bălăci
și el înotă.
C}nd se întoarseră la Ierusalim, ya umma îi aștepta, ca un sfinx în
picioare în fața clădirii. Mama turnă apă pe păm}nt și împrăștie
frunze de rută, ur}ndu-le bun venit în noua lor casă în mod
tradițional, spre uimirea unor trecători. Tamar fu mișcată, știind c}t
de greu îi fusese să facă de una singură lungul drum cu autobuzul.
Insistară am}ndoi să mai stea, dar ea își sărută fiica și-i spuse timidă

121
ginerelui ei că spera să se bucure alături de mireasă. Apoi,
m}ng}iată, luă înapoi autobuzul spre Rosh Ha’ayin.

Spre ușurarea lui Tamar, actul dragostei era infinit mai plăcut în
propriul lor pat. Deveni repede participantă la el, iar Yoel, măgulit,
începu s-o tachineze. Făcu și el o achiziție, o oglindă mare, care nu
se potrivea cu sufletul arab al restului apartamentului. O fixară
astfel înc}t să-și vadă trupurile, unul cafeniu și unul alb,
amestec}ndu-se într-o creatură frumoasă, numai a lor.
Căsătoria îi aduse noroc; progresă la muzeu. Într-o zi, un vas rar,
un bronz fenician în formă de cap de leu, fu adus la departamentul
de conservare pentru reparație, deoarece se ciobise puțin.
C}nd îl examină, fragmentul desprins lăsă să se vadă o serie de
straturi suprapuse, foarte ciudate. Primul se dovedi a fi aramă,
suspect de nouă. Al doilea era un amestec de ceară roșie de sigilat
cu aliajul moale folosit în sudura modernă. C}nd așeză vasul la
lumină ultravioletă, acesta se dovedi alcătuit din bronz autentic,
distrus, peste care un falsificator construise cu abilitate o suprafață
cu aparență de vechime, dar în același timp excelent păstrată.
Muzeul fusese pe cale de a achiziționa vasul la un preț care
depășea cu mult salariul ei anual. Foarte mulți începură de atunci s-
o salute dimineața, c}nd venea la lucru.
Era o satisfacție, dar îi plăcea și condiția de nevastă. Învăță că
soțul ei nu putea m}nca alimentele condimentate ca yemeniții și că
ura carnea de miel. În schimb, îi plăceau micile caise autohtone,
numite mishmish, at}t de bune, înc}t arabii aveau o vorbă pentru a
descrie o fericire îndepărtată: când va înflori mishmish. Yoel puse să-i
fie imprimată zicala pe cartonașe, pe care le dădea celor care se
dovedeau nerăbdători.
Colegii lui îl plăceau, poate și pentru că – g}ndea Tamar cu

122
vinovăție – lucra într-un domeniu care era în afara promovărilor și
carierei rapide. Dar obținea rezultate. Mortalitatea maternă și
infantilă printre beduini fusese întotdeauna ridicată, în mod tragic;
în viața lor nomadă și grea, grija prenatală practic nu exista. Yoel își
petrecu primele luni discut}nd cu structurile de putere, v}nz}ndu-
și ideile. Apăru de mai multe ori în fața Comisiei Apelor cu
autorizațiile necesare de la departamentul lui, p}nă c}nd fură de
acord să instaleze o conductă de apă peste pășunea din Beersheva a
unui trib beduin; era o țeavă neagră de plastic, ur}tă foc, dar
revărs}nd apă binecuv}ntată. Yoel și un agronom de la guvern îl
convinseră pe șeicul bătr}n să răm}nă pe loc at}t timp c}t guvernul
avea să le furnizeze nutreț animalelor. În schimb, șeicul le trimitea
regulat pe toate gravidele la stația mamei și copilului, pentru
analize. Cel mai greu era să le convingă pe femei să se interneze,
deoarece le intrase în s}nge ideea că un copil trebuie născut în
cortul tatălui lui. Dar după ce douăsprezece mame la r}nd
supraviețuiră, cu copii cu tot, mesajul fu înțeles.
Yoel nu era împotrivă să meargă și el la tabăra din Beersheva,
dacă vreo femeie se împotrivea tratamentului. C}nd era liberă,
Tamar mergea și ea uneori, să-i traducă. Într-o astfel de ocazie, după
ce Yoel certă femeia și ea-i promise cu supunere că luna viitoare se
va prezenta la consult, se opriră am}ndoi la cortul șeicului, pentru
inevitabilele cafea și curmale.
Bătr}nul beduin îi aruncă o privire enigmatică și vorbi:
— Te întreabă de ce faci asta, traduse ea.
Yoel o rugă să-l întrebe dacă nu erau cu toții frați.
— Zice că nu.
— Întreabă-l dacă n-am putea deveni într-o zi ca frații.
— <spune că nu prea se poate.
— Spune-i că nu-mi pasă ce naiba suntem unii pentru alții at}ta

123
vreme c}t ne ajutăm și trăim în pace.
Șeicul privi în ochii soțului ei, căut}nd pericole ascunse.
— Zice că, dacă nu putem trăi în pace, ce se înt}mplă?
— Atunci mishmish nu mai înflorește, răspunse Yoel.

Anul acela, în iulie, o părăsi prima oară, pentru a se prezenta la

postul militar, timp de treizeci și una de zile. Era ofițer medic cu
rangul de seren, căpitan. Înainte de a pleca, ea văzu că somnul îi era
tulburat de vise. Recunoscu imediat că îi era frică. Se oferise
voluntar pentru antrenamentele trupelor auxiliare.
Așa că în fiecare noapte, între orele două și patru, aștepta cu ochii
arz}nd să sune telefonul, deoarece acelea erau orele între care
soldații israelieni aveau voie să sune acasă. În cea de-a zecea noapte,
sună:
— Nu-i nimic grozav aici.
Nu-l întrebă despre ce vorbea; un singur lucru i-ar fi transmis
at}ta ușurare în voce. Făcu cinci salturi suplimentare cu parașuta și
fu trimis acasă după doar douăzeci și una de zile. Ea îi cusu pe
uniformă emblema cu dragonul roșu, îi admiră bereta roșie și
cizmele roșii de parașutist, pe care le numeau papuci de balet.
Ofițerul lui comandant era un maior pe nume Michaelman,
chirurg la spitalul Eliezar Kaplan din Rehovot. În septembrie, dr.
Michaelman veni cu soția la Ierusalim, la o conferință și ei îi invitară
la masă. Dov Michaelman era un om slab, cu părul albit și ochi
liniștiți, un ofițer de cartier general, care-i comanda pe alții în
acțiune. Eva Michaelman era o roșcată grăsuță, cu buze țuguiate,
așezate cumva caraghios pe o față de v}rstă mijlocie. După masă,
Yoel făcu o greșeală, dădu drumul la radio să audă știrile. Se anunță
că armata egipteană începuse să se adune pe malul vestic al
canalului de Suez.

124
 — Manevre, spuse dr. Michaelman. Le fac în fiecare toamnă.
Ciudat, ceea ce o făcu să-i fie teamă nu fu știrea de la radio, ci
gurița de amoreză a Evei Michaelman care, deodată, deveni de
aceeași v}rstă ca și restul feței.

Merse cu Yoel la mama ei pentru un Rosh Hashana yemenit apoi,

pentru a fi drepți, se hotăr}ră să petreacă Yom Kippur-ul cu părinții
lui, la micuța lor sinagogă.
La scurt timp după pr}nz, trei ofițeri intrară în shul. Îi ocoliră pe
credincioșii acoperiți cu șaluri de rugăciune și merseră la altar
pentru a-i da o listă rabinului.
Paracliserul ceru să se facă liniște.
— Următorii sunt chemați să raporteze la unitățile lor militare,
spuse rabinul.
Numele lui Yoel nu era printre cele citite. Din partea rezervată
femeilor, Tamar își văzu soțul înaint}nd ca să întrebe ceva. Simțea
că îi e greu să respire. Ieși afară, pe c}nd sirenele începură să șuiere.
Socrul ei o urmă.
— Ce se înt}mplă? îl întrebă ea.
Domnul Strauss își zg}rie tuleiele cărunte și privi pe cer prin
ochelarii lui cu ramă de metal:
— Poate că a început, zise el.
Se grăbiră să ajungă acasă, dar radioul și televizorul nu mergeau.
Nu erau programe în timpul sărbătorii Yom Kippur.
— Mașina are nevoie de benzină, spuse Yoel.
— Stațiile de alimentare sunt închise.
— Sunt deschise cele arabe din Orașul Vechi.
Ea dădu din cap, știind că soțul ei dorea să afle și noutăți și acesta
se îndepărtă grăbit.
La ora două și patruzeci de minute după-amiaza, radioul

125
transmise un anunț de la Forțele de Apărare Israeliene. La orele
paisprezece, armatele egiptene și siriene lansaseră atacuri peste
canalul de Suez și pătrunseseră în înălțimile Golan. „Din cauza
activității aeriene siriene în sectorul Golan, se aud sirene pe tot
cuprinsul țării. Acestea sunt sirene autentice< S-au dat ordine
pentru mobilizarea forțelor de rezervă. În vederea unor urgențe,
orice persoană care nu are neapărat nevoie să se deplaseze pe șosele
trebuie să renunțe la orice călătorie<”
C}nd veni acasă, Yoel o găsi ascult}nd mesaje ciudate care
întrerupeau muzica și știrile obișnuite. „Zambila purpurie, Zambila
purpurie, raportați la ora patru p.m. La punctul de concentrare.”
— Care e numele de cod al brigăzii tale?
— Carte Bună. Nu e stupid?
— Nu, spuse ea zguduită.
Se priveau în ochi c}nd radioul chemă unitatea lui.
— Ei, spuse el.
— Pot să te ajut să te pregătești?
— Trebuie doar să mă schimb în uniformă și să-mi iau obiectele
de toaletă. Altceva nu am de făcut.
— Ba da, insistă ea.
Stătu un moment în baie țin}nd în m}nă diafragma, apoi o
închise la loc în cutiuța ei și o puse la loc în dulap. Făcură dragoste
prea repede și fără plăcere reală. C}nd îi venea săm}nța, ea îi șopti
la ureche ce nu făcuse.
— <ah, prostuțo<
Îi putea citi supărarea pe față:
— De ce prostuță?
— În c}teva zile, toate astea vor trece și va trebui să ne g}ndim
serios cum să facem față la o sarcină și la un copil.
Dar o sărută.

126
 — Crezi că am făcut un copil? întrebă ea, privindu-l cum își
punea uniforma.
El ridică absent din umeri. Ea văzu că o mică parte din el era
nerăbdătoare să plece, plăc}ndu-i pericolele pe care ea le ura.
— Yoel.
El o sărută într-un mod care spunea mai mult dec}t unirea
grăbită din pat:
— Shalom, Tamar.
— Așa sper, răspunse ea.

Orașul își schimbă înfățișarea. În fiecare dimineață, c}nd părăsea

clădirea ca să meargă la lucru, niște bătr}ni băgau cu lopata nisip în
saci. Traficul civil era lejer. Multe mașini, ca și Volkswagen-ul roșu,
fuseseră m}njite cu noroi și luate în război de posesorii lor. La
subsolul blocului lor era un adăpost. Femeile din clădire aduseseră
saltele acolo și Tamar ajutase la lipirea ferestrelor și la coaserea
perdelelor de camuflaj. La muzeu, funcționarele tăiară cearșafuri și
făcură bandaje.
Activitatea le-a fost tuturor de ajutor. Baz}ndu-se pe experiența
trecută, toți se așteptau la un război scurt, o apărare fulger
împotriva invadatorului, urmată de o victorie rapidă și totală.
Dar timp de trei zile, știrile transmise fură năucitor de vagi. Deja
răniții începuseră să umple spitalul Hadassah iar crainicii începură
să transmită cu onestitate relatări despre catastrofa provocată de
atacurile surprinzătoare și de noile arme rusești. Egiptenii se
stabiliseră în tranșee pe malul estic al canalului iar sirienii
produceau pierderi mari în Golan.
Toți încercau să se poarte ca de obicei. Cu o rapiditate ridicolă,
Tamar descoperi un alt fals, de data asta o pictură. C}nd o
radiografie, văzu că un portret cu presupusa v}rstă de o sută de ani

127
fusese pictat peste un peisaj. Colectă o mică mostră din tabloul
original, iar analiza chimică descoperi în aceasta urme de titaniu, o
substanță care fusese introdusă în vopselele de pictură abia din
1920. Deci pictura originală avea doar c}teva decenii.
După noul ei succes, fu convocată de director:
— Ce te-a făcut să bănuiești ceva? întrebă el.
Tamar ridică din umeri:
— Am observat urme ale picturii în puncte și din loc în loc, c}te o
tușă diferită. Într-un loc se trecea cu o pată de la o nuanță la alta.
Directorul dădu din cap:
— Ai talent, doamnă Strauss. Ai ochi pentru mărul din remorca
plină de portocale. Nu e o abilitate pe care o are oricine, continuă el
g}nditor.
De data aceasta, i se acordă o mărire de salariu și avansă de la
asistent tehnic la conservator de obiecte. Deveni o parte din
procedură ca fiecare achiziție nouă a muzeului să treacă pe la biroul
ei. În mod obișnuit, ar fi fost înc}ntată. Acum, de abia băgă de
seamă. În fiecare noapte, alarma ceasului o trezea la ora două și
stătea trează p}nă la patru. Dar telefonul nu suna.
Primi două scrisori, note faptice, deloc poetice. Yoel o anunța că
el era bine și că nu trebuia să se aștepte la telefoane. Liniile erau
rezervate pentru „soldați cu probleme personale, cum ar fi un
bolnav în familie, ceea ce, slavă Domnului, noi nu avem.” Nu-i scria
unde este și nu făcea nicio referire la război.
Pe la sf}rșitul săptăm}nii, lucrurile începură să se mai schimbe pe
ambele fronturi. Kissinger încercase să aranjeze un acord de încetare
a focului, care fusese refuzat de Sadat. Dintr-odată, egiptenii se
arătau dornici să-l încheie. Forțele israeliene intraseră în Siria și se
aflau pe drumul spre Damasc și într-o dimineață, Tamar auzi la
radio că armata traversase canalul și războiul se mutase în Egipt.

128
Era de așteptat ca un acord de încetare a focului să fie încheiat în
doar c}teva ore.

Vru să-i mulțumească lui Dumnezeu la Zidul de Vest.

C}nd ajunse acolo, descoperi că aceeași idee o avuseseră și sute
de alte persoane. Mulțimea făcea valuri și cei de pe margini
așteptau răbdători, micșorați parcă de edificiul lui Irod. Simțea
intens, dar poate că senzațiile veneau dinăuntrul ei, pe c}nd era
țintuită între un om cărunt care suspina și un băiat cu o expresie de
fascinație pe chip.
Se strecură într-un spațiu liber, apropiindu-se de zid. Cei care
stăteau cel mai aproape nu se grăbeau. Răm}neau o clipă sau două,
apoi îi lăsau și pe alții să se apropie. Împinsă și înghesuită, reuși să
ajungă și ea l}ngă blocurile de piatră încălzite de soare.
De-a lungul lor, oamenii întindeau cu venerație m}na să le
atingă, lăcrim}nd cu recunoștință, iar mulți citeau rugăciuni de pe
h}rtii pe care le v}rau apoi în crăpături, plătind tribut legendei care
spunea că dorințele astfel așezate aveau să fie îndeplinite de
Domnul. Ea nu avea drept h}rtie dec}t o listă veche de cumpărături.
Pe dosul ei, scrise că și-ar dori să aibă fiul pe care timpurile i-l
refuzau. Puse h}rtia într-o crăpătură, sper}nd că cele două fețe ale
ei nu vor fi confundate și nu va da naștere unor ouă, br}nză, p}ine,
mere și hering conservă.
Se deplasă, făc}ndu-i loc unei alte femei. Mulțimea semăna cu o
plasă de pescuit pe care o presă p}nă reuși să iasă în larg, înot}nd
pe l}ngă corul de sunete, adesea dureroase, lamentații șuier}ndu-i
pe la urechi. Un cerc de credincioși polonezi se țineau de m}ini și
dansau, c}nt}nd pe o melodie triumfală psalmul Mă încredințez milei
Tale! Unii dintre ei erau bărboși și cărunți. Băieței îmbrăcați exact ca
părinții lor, în caftane lungi și negre și bonete tivite cu blană, se

129
împărtășeau de pătura de euforie țesută de voci și trupuri.
Pe c}nd îi privea, un ofițer de parașutiști se prinse în horă,
răsucindu-și și băt}nd din picioarele încălțate în cizme roșii, cu
capul pe spate și ochii, ațintiți spre cer, ca și ai celorlalți. În cele din
urmă se desprinse și rămase r}z}nd și g}f}ind, iar ea își dădu seama
că îl cunoștea:
— Domnule maior Michaelman! îl strigă. Dov Michaelman!
El o auzi. O privi și z}mbetul îi împietri apoi se stinse,
dezvăluind o durere at}t de intensă înc}t ea o simți ca pe un glonț și
înțelese.

Sute de oameni fură îngropați la ceremonia dedicată special

eroilor, în Cimitirul Militar. Moshe Dayan și șef-rabinul Israelului,
Shlomo Goren, îi elogiară în bloc. Ea le văzu buzele mișc}ndu-se,
dar nu le ascultă cuvintele. În timpul săptăm}nii de doliu, părinții
lui Yoel veniră să stea fără pantofi, încremeniți, răspunz}nd
monosilabic c}nd li se vorbea, duc}ndu-se unul pe altul seara și
revenind a doua zi devreme. Veni și familia ei din Rosh Ha’ayin,
dar în a treia zi, tăria lui ya abba se fr}nse și el începu să bea. La
sf}rșitul perioadei de doliu, c}nd plecară toți acasă definitiv, simți
că poate să se bucure de liniște.
Primi repede și cecul de asigurare, de zece mii de lire. Tot ce-i
privea pe veteranii uciși era iute îndeplinit de guvern, așa că îi fură
expediate și scrisorile de regret, de la capelanul-șef, de la
comandantul forțelor auxiliare, de la generalul Eleazar, care o
informa că soțul ei, fie-i memoria binecuv}ntată, fusese avansat în
grad post-mortem și-i descria împrejurările în care murise maiorul
Strauss. Ea îi dădu scrisorile tatălui lui, care le înrămă și le at}rnă în
sala întunecoasă a magazinului de mobilă, deasupra biroului unde-
și verifica facturile și-și scria chitanțele.

130
 Depuse banii de asigurare și aranjă să-i fie trimise lunar cincizeci
de lire familiei ei.
Oriunde se uita, vedea ceva care continua să existe, deși el nu mai
era. În orice caz, apartamentul devenise o extravaganță inutilă
pentru o singură persoană și socrii ei aveau nevoie de banii pe care-i
dăduseră lui Yoel ca să-l cumpere. Înainte de a se răzg}ndi, dădu un
anunț. Cartierele bune erau căutate, așa că-l v}ndu imediat.
După c}teva zile, îl invită în oraș pe domnul Strauss. C}nd ieșeau
din restaurant, îi explică liniștită ce făcuse și încercă să-i dea cecul
cu banii din v}nzare, dar el o privi cu ochii umezi și buzele
tremur}nd și împing}nd cu m}inile h}rtia pe care nici n-o vedea.
Plecă repede de l}ngă ea, un bătr}n obosit cobor}nd pe Calea
Yaffa.
Ea înțelese, banii îns}ngerați veneau din nou spre ei de la altă
umbră. Dar erau ai lor. Se duse la bancă și deschise un cont pe
numele lor, apoi le trimise prin poștă carnetul de conturi.
Noii proprietari o presau să se mute din apartament c}t mai
repede posibil, dar Ierusalimul era supraaglomerat și foarte scump,
așa că era greu de găsit o cameră potrivită. Se duse să caute în ziua
ei liberă, dar fețele trecătorilor erau încă înc}ntate de bucuria
supraviețuirii și c}nd ajunse în orașul vechi, era foarte deprimată.
Merse mult pe Via Dolorosa și intră într-un magazin de cadouri
numit ABDULLA HEIKAL, LTD., unde o armată de Cristoși cu
g}tul fr}nt at}rnau de sute de cruci din lemn de măslin. Înăuntru,
doi bărbați în humusuri se certau, suspinau și-și ridicau palmele.
Apoi z}mbiră, făcură t}rgul, iar cel care cedase dădu din cap și se
grăbi să iasă.
— Doriți ceva?
Dintr-un impuls, ea întrebă în arabă dacă nu știa o cameră bună
de închiriat.

131
 Nu, dar nu voia un pled minunat, din păr de cămilă, la un preț de
nimic?
Ea clătină din cap, iar interesul negustorului pieri; tocmai atunci
intră din nou celălalt, mai bătr}n, căr}nd o cutie de carton plină de
poșete.
După c}teva minute, pe c}nd pornise mai departe pe Via
Dolorosa, bătr}nul o ajunse din urmă:
— Căutați o cameră?
Ea îl privi cu îndoială, regret}ndu-și deja pripeala.
— Haideți s-o vedeți, pe urmă hotăr}ți.
Scrise ceva într-un carnet, apoi rupse pagina și i-o dădu. Adresa
era Ahmed Mohieddin, Aleea F}nt}nii din Aquabat esh-Sheikh
Rihan.
Aquabat esh-Sheikh Rihan era mai str}mtă dec}t Via Dolorosa,
de unde porneau și alte alei. Întrebă patru oameni înainte de a găsi
Aleea F}nt}nii, o fantă printre clădiri lipite. Ușa lui Ahmed
Mohieddin era sordidă, dar casele arabe care arată dezastruos pe
dinafară pot să fie cu totul altfel pe dinăuntru. Un hol întunecos o
duse către o curte însorită, cu plante așezate în vase tubulare în
jurul f}nt}nii care dădea numele aleii. Soția lui Mohieddin o duse
pe niște scări de piatră, într-o cameră cu ferestre arcate, traversată
de briză. Nu avea apă curentă, instalațiile erau afară, dar îi plăti
femeii chiria pe o lună.
În prima ei noapte în camera cea nouă, stătu în poziție fetală,
încerc}nd să întrerupă orice mișcare, sunet sau sentiment.
El era mort. Ea era vie.
Nimănui altcuiva nu i se părea ciudat.

Era cu totul amatoare în ale viciilor. Îi era mai ușor să umble.

Hoinărea prin orașul vechi în orele liniștite ale nopții. C}nd nervii

132
începură în sf}rșit să-i vibreze cer}nd o dovadă că păm}ntul era
locuit, găsi o cafenea l}ngă Poarta Jaffa, semăn}nd cu o peșteră abia
luminată plină de arabi care fumau și jucau jocuri de noroc. Era în
mod clar un teritoriu al bărbaților și ea se mulțumea să se așeze la o
măsuță de afară și să bea cafea după cafea, ascult}nd amalgamul
sonor – voci de bărbați și r}sete, pufăitul narghilelelor și clinchetul
pietrelor de remi. Ea și un bărbat îmbrăcat în haine care păreau
americane erau singurii care stăteau la mesele de afară. Omul era
t}năr, poate puțin mai mare dec}t ea, cu un port de aparat de
fotografiat pe scaunul de l}ngă el și cu o Leica agățată la g}t. Se uită
în altă parte și plecă pe străzile lungi și întortocheate, unde luna era
singura lumină, iar respirația și pașii ei, singurele zgomote.
A doua seară, c}nd sosi, el era deja acolo și-i răspunse politicoasă
la salut. Cur}nd, el luă aparatul și-l fixă asupra ei:
— Nu, te rog.
El dădu din cap. Se ridică și se aventură înăuntru, plimb}ndu-se
printre jucători și făc}nd fotografii.
— E un loc bun, spuse c}nd ieși.
Ea fu de acord și atunci se așeză și el la masa ei și comandă cafele
proaspete. Era fotograf de modă, din Londra și sosise cu c}teva zile
înaintea modelelor ca să cerceteze împrejurimile:
— Te-am privit. Ești at}t de nefericită.
Ea încercă să se ridice, iar el ridică o m}nă:
— Nu încerc să fiu băgăreț, zău, spuse cu bl}ndețe. Am spus-o
doar pentru că eu sunt opus prin constituție nefericirii.
Ea rămase, sorbindu-și tăcută cafeaua. C}nd o rugă să-i arate
locurile, îl însoți pe niște străduțe înguste, p}nă la Turnul lui David,
cartierul armenesc, cartierul evreiesc reconstruit după ce fusese
dăr}mat de iordanieni în 1948. Nu-i puse nicio întrebare personală
și după două ore, tot ce știa despre el în afara ocupației era doar

133
numele, Peter. Era o companie plăcută. Într-un restaurant arab de
pe strada Lanțului, îi cumpără m}ncăruri tradiționale, dolma în
frunze de viță și cuș-cuș și o întrebă dacă voia să bea arak.
Ea clătină din cap.
— Atunci, scotch?
— Îmi face rău.
— A, și mie.
Scoase din buzunar o cutiuță emailată și deschiz}nd-o, îi arătă
niște pastile ca niște boabe mari de zmeură:
— Trebuie să iei două. Una nu e bună de nimic.
— Ce sunt?
— Fericire.
Ea se revoltă, dar el înghiți două pastile cu cafea, arăt}ndu-i ce
ușor era.
Luă și ea, dar nu simți nicio schimbare. Nu se înt}mplă nimic nici
după masă, c}nd porniră din nou pe stradă. Era imună la fericire.
— Acum, spuse el, trebuie să găsesc o grădină veche arăbească și
o f}nt}nă înc}ntătoare în mijlocul ei. Cunoști un asemenea loc?
— Știu o grădină cu o f}nt}nă. E foarte drăguță.
C}nd ajunseră la grădina lui Mohieddin, se simțea puțin fericită.
Parcă nu mai avea degete la picioare.
În jurul gurii, o încerca o amorțeală înc}ntătoare.
Și aprecia în mod deosebit felul cum luna arginta pietrele și crea
umbre.
El fluieră:
— Stai să vezi pe aici tot felul de domnișoare slabe și înalte, în
haine mulate. Înăuntru cum e?
— Fericită? întrebă cineva c}nd îl conducea pe scări.
Cine?
— Fericită, fericită, fericită.

134
 Cine întrebase? Cine răspunsese?
Aerul era dens. Căzu prin fluidul acela și ateriză pe pat.
R}z}nd!
Și se uită cum înota și el prin ceață, într-un balet al dezbrăcării.
Părea mai solid dec}t Yoel, dar avea mai puțin păr, ce interesant;
fericirea era amnezie totală, nicio durere, niciun sentiment, se g}ndi
pe c}nd privea chipul alb și străin așez}ndu-se l}ngă al ei.
Încep}nd să penduleze.
Pendul}nd.
Apoi plutind spre tavan. Își execută baletul invers, îmbrăc}ndu-
se, își luă aparatul de fotografiat și dispăru din viața ei.
Tamar rămase în pat și r}se p}nă adormi.

Dimineața, îngrozită, îi întrebă pe toți cei de la muzeu dacă nu

știau un loc unde să se mute, invent}nd vinovată invazie de
g}ndaci.
Directoarea magazinului de cadouri își încreți nasul – pfui! – dar
z}mbi larg: din fericire, exista o cameră chiar în apartamentul fiicei
ei, Hana Rath, pe frumoasa stradă Rashi. P}nă la căderea nopții,
Tamar locuia din nou în cartierul evreiesc; chiar dacă bărbatul acela
ar fi vrut să se întoarcă la Mohieddin cu fericirea lui, n-ar mai fi
găsit-o.
Dar urî noua cameră.
După str}mtoare și poruncile fioroase scrise pe pereți, era evident
că fusese camera copiilor. Dvora, fiica scoasă afară, avea colici și
pl}ngea toată noaptea l}ngă patul părinților ei. Eli Rath era un șofer
de camion posomor}t, care sforăia și se revolta cu fiere împotriva
căsătoriei. Motivele de ceartă erau convingerile lui politice, sexul
oral și felul cum gătea ea, iar cuvintele lor ur}te răzbăteau prin zid
și-o aduseră pe Tamar în stare să fumeze una după alta țigările

135
comune prin partea locului.
La douăzeci și două de zile după ce-l înt}lnise pe acel Peter, își
dădu seama că ciclul care ar fi trebuit să se încheie, nici nu-i venise.
Mai așteptă patru zile ca să fie sigură, apoi se duse la o clinică din
Tel Aviv și stătu cu picioarele în suporturi preț de cinci minute,
timp în care o mașină zgomotoasă sorbi din ea fiul pentru care se
rugase l}ngă Zid. În noaptea aceea, în cămăruța de pe strada Rashi,
s}ngeră mai puțin dec}t la ciclu și durerea era mai mică, dar în
camera alăturată, copilul pl}ngea din nou, slab și Hana Rath
croncănea „Dvoooreh< Dvoooreh, iubito<”. Tamar stătea cu fața
în sus în pat, fuma țigările tari și-l blestemă pe Dumnezeu.
A doua zi, ar fi putut să se ducă la lucru, dar în loc de asta, se
duse la oficiul de recrutare, cu pereți lucitori aflat la doar c}teva
clădiri de apartamentul soților Rath și se oferi să lucreze voluntar
pentru armată.

I se oferi un curs de pregătire ca operator radio. De obicei erau

alese numai femei foarte tinere, dar ea le aminti cu tact superiorilor
că cei c}țiva ani în plus pe care-i avea nu o făceau infirmă, iar
condițiile în care se înrolase îi erau favorabile. Într-o zi primi ordin
să se prezinte la tabăra 247 din Arad.
Postul era în deșert, la c}țiva kilometri în afara orașului. Un gard
înalt de s}rmă ghimpată înconjura pătratul barăcilor noi, cafenii, cu
două clădiri mai mari în centru. Toate erau bine întreținute, iar în
jur aveau păm}nt lucrat și grădini. Una dintre clădirile centrale
adăpostea un grup ingineresc pentru minări. În cealaltă locuiau cam
douăzeci de bărbați în haine civile.
Era și o mică baracă pentru radio, ocupată de ofițerul cu care
avea să lucreze, un căpitan pe nume Shamir, care urma să se
întoarcă la studioul lui civil de înregistrări. Nu-l interesau dec}t

136
persoanele care trăiau pentru cabluri și difuzoare, în prima zi, ea îl
întrebă despre grupul de civili.
— Lucrează pentru sistemul de apă.
— Ah. Și ce fac?
— Treburi murdare, spuse el, fără să-și ridice ochii de la
aparatură.

Era o tabără mică. Aveau un shekem bun, o combinație de poștă și

club unde se duceau c}nd nu erau de serviciu și după o săptăm}nă,
ajunse să cunoască pe toată lumea, inclusiv pe bărbații în civil. Nu
mai puse întrebări despre ei, pentru că-și dădu seama în cur}nd că
nu lucrau pentru sistemul de apă și nu erau civili. Observă că, în
afară de camionetele taberei, mai conduceau și două mașini cu
numere de înmatriculare obișnuite, un jeep Willys gri și un camion
Willys bej. Poarta unității lor se deschidea numai c}nd cineva din
interior apăsa un buton. Pe o tăbliță de pe gardul lor scria că sunt Al
Patrulea Detașament Tactic Special, iar șeful lor era un maior zvelt
cu pielea at}t de bronzată, înc}t era la fel de întunecată ca a ei. Îl
chema Ze’ev Kagan și toți săreau să-i îndeplinească ordinele. După
trei zile, patru oameni îi spuseră printre altele cine era tatăl
maiorului.
Grupuri de oameni plecau în deșert să se antreneze și uneori
vedea și una sau două femei din detașamentul Chem merg}nd cu
ei. Într-o după-amiază, o întrebă pe una dintre femeile soldat cum
erau aranjate plecările:
— Nu e cazul să te agiți. Cere doar să pleci. Le place să meargă și
c}te o Chen.
Îi permise căpitanului Shamir să o încarce și pe ea cu
responsabilități egale cu ale lui. Simțea cum începe să devină o altă
persoană, năp}rlind de celulele vieții ei vechi pe măsură ce

137
subconștientul accepta că Yoel era mort. Mai erau momente c}nd îi
vedea parcă fața în cele mai mici detalii, dar alteori trebuia să-și
forțeze mintea ca să-și aducă aminte c}te o trăsătură și să se
concentreze ca să le pună pe toate laolaltă. Deja trupul ei începuse
să aibă nevoie de lucrurile învățate de la el și dormea prost. C}nd
adormea, îl visa mult pe Yoel și adesea în ipostaze sexuale: Mergea
în fiecare dimineață la antrenamentele fizice, dar nu ajungea.
C}nd intră în biroul comandanților, Ze’ev Kagan stătea la unul
dintre birouri și bătea la mașină. Ofițerul de serviciu era în ziua
aceea căpitanul comandant al inginerilor. Acesta ascultă și
încuviință din cap:
— Ze’ev, tu începi antrenamentele m}ine dimineață. Poate să
vină cu tine și doamna locotenent?
Kagan o privi:
— Nu pot să-mi permit să trimit pe cineva înapoi cu dumneata
dacă te hotărăști să abandonezi.
— N-o să abandonez.
El îi sur}se cu îndoială:
— Din partea mea, e în regulă, mai adăugă și se întoarse la
mașina de scris.

Merse cu ei trei zile la r}nd. Oamenii purtau salopete fără

însemne. În prima zi merseră pe jos numai cincisprezece kilometri,
dar în fiecare din zilele următoare, maiorul adăugă c}te cinci
kilometri traseului.
C}nd se întorcea, făcea dușuri lungi și fierbinți, dar mușchii îi
înțepeniră și o dureau.
În cea de-a treia zi, Kagan îi duse prin loess împrăștiat și pe
dealuri cu pietre colțuroase și Tamar regretă că venise. În cele din
urmă, el ordonă oprirea și veni la ea, în mijlocul r}ndului de

138
oameni, l}ngă un băiat blond pe nume Avram.
O luă din r}nd și o conduse în capul coloanei, să meargă cu el.
— Mă simt bine, spuse ea răutăcioasă.
— Nu la dumneata mă g}ndeam, replică el și femeia înțelese că o
adusese acolo pentru a fi văzută de fiecare om care se îndoia că ar fi
rezistat p}nă la sf}rșit.
A doua oară nu-i mai vorbi. Era un om masiv, dar dintr-o parte,
avea un profil ascuțit și ur}t, ca al unei păsări. Transpirase și uneori,
c}nd își atingeau trupurile înt}mplător, îl simțea tare pe al lui.
În noaptea aceea îl visă și de atunci, bărbatul din visele ei nu mai
fu întotdeauna Yoel.
Într-o dimineață, se pregătise să meargă cu ei, dar Shamir îi dădu
foarte multe mesaje care trebuiau trimise. Seara, maiorul veni la ea
în shekem.
— Unde ai fost? o întrebă.
Ea îi explică; el dădu din cap și o întrebă dacă voia să meargă cu
ei a doua zi.
— Încă nu m-am hotăr}t.
— Aș vrea să vii, o privi el și pe pielea întunecată ca și a ei, ochii
îi erau cenușii ca ai unui evreu Ashkenazi.
În tabără se respecta un cod nescris. Cum bărbații și femeile
locuiau în apropiere unii de alții, erau cu toții grijulii să nu-și
complice viața militară cu relații personale. Dar era un fapt obișnuit
ca unele cupluri să iasă împreună în c}te o permisie de o noapte.
Trecu at}t de mult p}nă o invită, înc}t crezu că poate se înșelase.
Merseră la Tel Aviv, la un hotel mic cu vedere la o porțiune
sordidă de plajă. Prin fereastra deschisă, zgomotul mării se auzea cu
ușurință. El se dezbrăcă și trupul lui o uimi cu albeața pe care o
avea, de la mijloc p}nă la jumătatea coapselor și la început, în
nerăbdarea ei, i se păru mult mai bine dec}t în vise, dar se dovedi

139
repede că ceva nu mergea. I-ar fi părut rău de ea dacă nu i-ar fi
părut at}t de rău de el și totuși trebui să-și înfr}neze impulsul
nebunesc de a r}de de am}ndoi, de parcă ar fi privit doi comici
lupt}ndu-se cu st}ngăcie pe un ecran îndepărtat.
Făcu tot ce putu ca să-l ajute, dar fu zadarnic.
El îi spuse că mergea la un psihiatru. Doctorul îl sfătuise să
încerce cu ea, dar să nu se simtă zdrobit de eșec.
Apoi îi ceru iertare!
C}nd se simți în stare să vorbească, ea îi luă m}na și-i arătă ce
gambe musculoase îi formaseră marșurile lui. Apoi îi spuse cu grijă
că citise puțin despre astfel de necazuri. Nu erau neobișnuite și era
sigură că era ceva temporar. În cur}nd, lucrurile aveau să se
îndrepte și pentru ei.
— C}nd? întrebă el ca un copil care cere un răspuns.
Ea luă o țigară din pachetul lui de Nelson de pe noptieră și c}nd
i-o aprinse, văzu că avea ochii unui îndrăgostit, plini de pasiune și
de altceva care o făcu să se mire că-i venise să r}dă de el sau de ea
însăși. Fumul puternic îi înțepă g}tul și-i înlăcrimă ochii și-l atinse
fără să-l vadă, cu cea mai mare putere de vindecare pe care putu s-o
pună în degetele tremurătoare:
— C}nd înflorește mishmish-ul, îi spuse.
Nu-i luă dec}t trei săptăm}ni ca să reușească ce nu reușiseră
psihiatrii.
Îl ajuta cu însuflețire pe Ze’ev Kagan. Era un motiv de a trăi.
Nu era genul ei de bărbat. Soțul ei muncise pentru a le da
beduinilor sănătate și iarbă în permanență. Știa că Kagan otrăvea
puțurile pentru a grăbi plecarea triburilor beduine suspectate că le
furnizau informații spionilor arabi. Le distribuia hașiș toxicomanilor
informatori.
Răspundea de lucruri murdare; numai Dumnezeu știa c}te făcea

140
și mai făcuse.
Timp de paisprezece luni, se înt}lniră foarte des. În cele din
urmă, el deveni prea serios. Voia mai mult dec}t putea ea să-i dea.
Rupse relația după ce plecă din armată și se întoarse la slujba ei de
la muzeu.
C}nd îi propuse să lucreze cu el pentru o perioadă scurtă, crezu
că glumește. Dar după ce-i explică însărcinarea pe care ar fi avut-o,
se mai g}ndi.
În cele din urmă, fu de acord să-și ia de la muzeu concediul pe
care-l tot am}nase. Își împachetă c}teva lucruri într-o sacoșă și se
mută în camera de hotel, vecină cu cea a lui Harry Hopeman.

Americanul o sună și o rugă să-l însoțească la micul dejun. C}nd

fu gata, îi bătu la ușă. Se salutară liniștiți. În sala de mese, îl așteptă
să comande, apoi îi spuse că își dădea seama că nu socotea bine-
venită asistența ei:
— Acum, nici unul dintre noi nu mai are de ales. Am fost
desemnată să lucrez cu dumneata.
— Aș dori să vorbesc cu persoana de la care primești ordine.
— Domnule Hopeman, eu am fost chemată tocmai pentru ca
acest lucru să nu mai fie necesar. Superiorii mei nu doresc să fie
cunoscuți.
El se încruntă.
Avea trăsături comune, dar chipul lui banal devenea interesant
datorită vitalității care i se citea în ochi. Îi observă m}inile pe c}nd
ungea o chiflă cu unt. Dov Michaelman era un chirurg bun și avea
degete groase și boante. Acest om avea în schimb m}ini frumoase,
cu degete lungi. Și le imagina desfăc}nd noduri complicate, cos}nd.
Ating}nd o femeie. Z}mbi de prostia ei; fără îndoială că era st}ngaci
și b}jb}ia.

141
 Spre neplăcerea ei, văzu că îi interpretase greșit z}mbetul. E un
american răsfățat, îl etichetă; prea mulți bani și succes. Prea multe
femei îi z}mbesc.
— Am de lucru în camera mea, îi spuse. Nu-ți voi sta în cale p}nă
c}nd nu vom fi contactați.
El scoase din buzunarul hainei un pachet mic și pătrat și-l puse
pe masă:
— Nu cred că vom avea mult de așteptat.

142
11

MONSENIORUL

— E ca în ținutul Gila din Arizona.

— Cum adică?
Vocea ei îl făcu să tresară; se dovedise capabilă să păstreze tăceri
de mile întregi.
— Arșiță.
Își ținea ochii pe șoseaua îngustă. Spre ei se îndrepta un camion
cu remorcă; mult mai în față, un băiat arab sălta pe spinarea unui
măgar. Harry puse fr}nă. Camionul trecu zgomotos pe l}ngă ei,
apoi îl depășiră pe băiat. Se luptă cu schimbătorul de viteze și o
atinse cu dosul m}inii:
— Pardon.
Simți o furnicătură.
De cum intraseră în mașină, îl rugase să închidă aerul
condiționat. Insistase că-i va face rău și că era mai bine pentru el să
învețe să trăiască în arșiță.
Prin fereastră, aerul năvălea în fețele lor dogoritor ca dintr-un
furnal.
În dimineața aceea, primise un bilet. Era scurt și la obiect, scris în
aceeași grafie ca cea de pe pachetul cu granatul. Le spunea să
meargă și să se cazeze la un hotel din Arad.
— În nord e răcoare. Pe v}rful Hermon e zăpadă tot anul.
— Dar Aradul e la sud, nu la nord, replică el.
— Da, Aradul e la sud, z}mbi ea. Vezi? Putem să ne înțelegem.

Un oraș de șes, scăldat în soare. Străzile erau pline de oameni și

143
vehicule.
— Așteaptă, te rog! strigă ea, c}nd trecură de un hotel. Vreau să
intru acolo. Hai cu mine, fac cinste cu o cafea.
— Nu e hotelul nostru.
— Știu, știu. Vino.
La bar, un chelner de v}rstă mijlocie, cu țeasta rasă și o mustață
stufoasă ca de turc, își plezni de două ori dosul palmei de tejghea:
„A-aah!” Se dovedi că îl chema Micha. Îndrept}nd un arătător uriaș
spre Harry, îl avertiză:
— Ar fi bine să te porți frumos cu ea. E o persoană specială.
Harry se așeză și-i ascultă. Unde era Itzak? Într-un chibuț din
nord. Unde era Yoav? Contabil la Tel Aviv. Unde era căpitanul
Abelson? Tot aici, dar acum era maior.
— Și Ze’ev? întrebă Micha. Nu mai vine deloc aici. Ce mai face
Ze’ev?
— Cred că bine.
— Crezi? Aaaha.
Harry o văzu pentru prima dată st}njenită:
— Numai Micha poate rosti „aha” cu at}tea subînțelesuri, spuse
ea.
Micha le aduse cafea din partea casei.
— S-a mai mărit tabăra?
Micha ridică din umeri.
— Am văzut mulți militari pe străzi.
— Sunt din alte părți. Fac manevre.
— Aha. Aradul s-a mărit.
Micha dădu din cap posomor}t:
— Dar la Dimona ai fost? Numai imigranți. Ruși, americani,
asiatici, marocani. Prea multe legume în aceeași oală. Multe
probleme.

144
 Și se duse să servească pe altcineva.
Harry îi aruncă o privire furișă pe c}nd își bea cafeaua. Era
dușmana tehnicilor frigorifice, dar bluza i se lipea deja de corp. Se
uită în altă parte.
— Ești clientă veche aici? o întrebă.
— Am stat într-o tabără militară din apropiere. Veneam aici
foarte des.
Cu Ze’ev, se g}ndi el. Cel care a fost expediat cu un aaah.
Își terminară cafelele și-i făcură cu m}na lui Micha.
— Sunt mulți soldați, manevre, zise ea. Nu vor veni aici. Mă refer
la oamenii cu care trebuie să te înt}lnești. Le-a fost teamă să te caute
în Ierusalim. N-o să vină acum în mijlocul soldaților israelieni.
Harry mormăi. Avusese grijă să nu-i ceară nicio opinie.
Ajunseră la hotelul indicat, unde nu-i aștepta niciun mesaj. La
cină vorbiră puțin. Ea îi recomandă să ia pui, dar el comandă vițel,
care se dovedi tare.
Chiar înainte de lăsarea întunericului, din deșert veni o cămilă
care începu să măn}nce un strat de flori din spatele hotelului.
Funcționarul de la recepție o goni cu pietre și înjurături.

De dimineață, c}nd trecu prin hol spre micul dejun, Harry găsi o
scrisoare la recepție.
— Bună dimineața.
— Baker tov.
— Cum sunt ouăle aici?
— Proaspete.
Ceru ouă, apoi îi dădu scrisoarea femeii, privind-o cum o citește.
Îi indica să se întoarcă la Ierusalim și să aștepte din nou la hotel.
— Ai avut dreptate.
Ea îi aruncă o privire:

145
 — Nu ți-e greu să recunoști asta în fața unei femei.
— Ce e drept e drept, ridică el din umeri.
— Nici nu pari deranjat de< înv}rtitul în cerc.
— Poate că nu e un cerc. C}nd faci tranzacții cu obiecte mici de
valori uriașe, e de recomandat să fii reținut în a face afaceri în locuri
nesigure.
— Și acum ne întoarcem la Ierusalim și așteptăm la hotel?
— Ne întoarcem la Ierusalim. Dacă ne sună și sunt plecat, vor
suna din nou. Îmi arăți orașul?
— Mi-ar face plăcere, z}mbi ea.
Pe drumul de întoarcere, îi spuse că nu vizitase niciodată
bisericile și nu mersese pe Via Dolorosa:
— Nu-mi place Ierusalimul de Est. Sunt lucruri mai interesante în
Noul oraș.
— Eu chiar aș vrea să văd Via Dolorosa.
Ea dădu din cap. Dar c}nd au ajuns la Ierusalim, o durea deja
capul.
Așa că Harry se duse singur. Intră în Orașul Vechi pe poarta lui
Irod, merg}nd pur și simplu dinspre vest spre est, printr-un labirint
de alei înguste. Erau aglomerate și zgomotoase, oamenii se
t}rguiau. Cu excepția antenelor de televizoare înălț}ndu-se din
străvechile acoperișuri de piatră și reclamele nelalocul lor la Coca-
Cola și mașinile de cusut Singer, era sigur că orașul nu se mai
schimbase din vremea cruciadelor.
După c}teva minute, fu abordat:
— Doriți un ghid, domnule? Pentru Via Dolorosa și biserici? Face
șapte lire.
Ghidul era un arab însoțit deja de alți cinci oameni. Harry li se
alătură și plăti. Se luă după o familie de francezi – mamă, tată și o
fiică adolescentă – și după doi băiețandri americani cărora fata le

146
arunca priviri furișe. Prima oprire a Crucii, unde Iisus fusese
condamnat la moarte, era marcată de o școală de gramatică. Ghidul
le arătă, cioplite în pietre, urmele jocurilor jucate de soldații romani.
Trecură de a doua oprire, unde Iisus primise crucea și de a treia
și a patra, unde prizonierul căzuse și-și înt}lnise mama aflată în
pragul leșinului. Cea de-a patra stație era acum o biserică
armenească. Din ea ieșea o procesiune.
— În fiecare vineri dimineață, pe vremea asta, spuse ghidul,
preoți din toată lumea, oaspeți ai franciscanilor sau ai Mitropoliei
Ortodoxe Ruse din Ierusalim, reiterează crucificarea Domnului.
Observați că preoții din cortegiu au costume diferite, pentru că
fiecare aparține unui alt ordin religios. Cei doi în sutane albe și
bonete la fel sunt abați cistercieni, mai cunoscuți sub numele de
trapiști. Aceia în cenușiu sunt franciscanii. Cel în albastru e capucin.
Omul acela de culoare cu pălăria roșie este un oaspete cardinal.
Mai erau un preot într-un costum tropical, alb, cu pantofi și
revere negre și mai mulți oameni în costume negre, de serviciu.
Preotul împovărat cu crucea grea de lemn își juca prea bine rolul.
Se împiedică și fu gata să cadă. Clătin}ndu-se, se întoarse. Era at}t
de transfigurat de efort, înc}t la început, Harry nu-l recunoscu.
Apoi își dădu foarte bine seama cine era. Făcu un pas către
procesiune:
— Peter.
Ochii celui care ducea crucea erau aprinși de o experiență at}t de
puternică și personală, înc}t Harry se dădu înapoi.
Procesiunea înaintă pe Via Dolorosa către cea de-a cincea oprire
și el se luă după ea.
— Domnule! îi strigă agitat ghidul. E prea devreme, nu plecați,
haideți să intrăm în biserica asta armenească!
Făcu un semn cu m}na și-i urmă pe preoți pe l}ngă alte nouă

147
opriri apoi se așeză răbdător în biserica Sf}ntului Morm}nt,
privindu-l pe Peter Harrington cum îl asistă pe cardinal la
împărtășanie.
După celebrarea mesei, merse spre locul unde preoții își luau
rămas bun. Îi atinse brațul și omul se întoarse.
— Bună, părinte.
Citi în ochii aceluia plăcerea că-l vedea, dar și ceva nelămurit. Fu
ca o umbră, dar îl avertiză că de data aceasta, găsise că avea de
înfruntat împotrivirea sub chipul unui prieten.
Cinară împreună, bineînțeles.
Peter Robert Harrington descoperise plăcerile voluptuoase ale
m}ncării și băuturii încă de pe c}nd era seminarist la Mount Saint
Mary în Baltimore. Crabii de st}ncă și berea păreau vicii scuzabile.
Avusese nevoie de ele, dar și muncise din greu. Intelectul lui solid și
rezistența la studiu îl ajutaseră să urmeze Collegio Americano del
Nord, pentru a-și lua licența în teologie sacră. Ajuns la Roma,
sucombase total în fața artei clasice și a bucătăriei italiene. După
ungere, optsprezece luni anoste ca pastor asistent la o biserică din
Baltimore îl ajutară considerabil să revină la vechile gusturi, cu toate
că gustul crabilor de st}ncă nu mai părea at}t de bun după
bucătăria italiană.
Dar fu trimis înapoi la colegiul american din Roma.
La început, se așteptase să primească o muncă de cercetare
teologică, știință despre care superiorii lui vorbeau invariabil ca de
„regina tuturor”. Dar spre plăcuta lui surprindere, consilierii lui îi
încurajară pasiunea pentru artă și fu înscris la Academia di San
Luca, unde-și susținu și teza de absolvire („Obiecte de artă sacre ca
simboluri în scrierile primilor părinți ai Bisericii”) cu o ținută
academică suficientă pentru a i se da acoperăm}ntul de cap din
mătase neagră, în patru colțuri, ornat cu pomporiul purpuriu, adică

148
bereta doctorală.
Fu desemnat să lucreze în muzeul patrimoniului Sf}ntului Scaun.
Îndatoririle zilnice îl puneau în contact cu donatori și directori de
galerii de artă, persoane care luau de obicei masa în restaurante
selecte.
C}nd își dezvăluise prima oară slăbiciunea în taina
confesionalului, Fra Marcello îl încurajase:
— Sigur îți faci griji prea mari. Sporește-ți rugăciunile, măn}ncă
mai înțelept și rezistă înainte de a lua a patra băutură tare.
Dar c}nd se întoarse de mai multe ori spre a mărturisi că se
îmbuibase cu m}ncare bună, z}mbetul vocii din întuneric nu se mai
simți. Duhovnicul lui îi porunci o jumătate de oră de meditație
nocturnă referitoare la păcatul lăcomiei și-l puse să recite zilnic un
rozariu cu scopul de a-și controla apetitul. În plus, părintele
Harrington se supuse singur la penitență. După fiecare scăpare,
postea două săptăm}ni, renunț}nd la desert și p}ine, de care era
nepermis de atașat. Începu să alerge în fiecare dimineață, lupt}ndu-
se cu slăbiciunea prin exerciții fizice, abstinentă și rugăciune.
Într-o zi mai observase și alt alergător în Piazza Bologna, un
american t}năr. În aceeași după-amiază, cardinalul Pesenti i-l
prezentase. Ceva sclipise; se împrieteniseră aproape imediat. De-a
lungul șederii lui Harry la Vatican, luaseră adesea masa împreună,
în tot felul de restaurante. Discutaseră prietenește, cu argumente și
fiecare recunoscuse în celălalt o minte dură și elastică, în același
timp o atracție și o provocare. Harry află multe de la preot despre
m}ncăruri și băuturi.
La r}ndul lui, îl învățase pe părintele Harrington o mulțime de
lucruri despre diamante.

Preotul îl duse la un local de pe șoseaua King George V. Era un

149
bar american de tipul celor menite să le ia banii turiștilor în orice
parte a lumii.
— E singurul loc de aici unde au whisky irlandez.
Își comandară c}te unul dublu fiecare.
— L’chaim, chaver.
— În sănătatea ta, părinte.
— Nu mai sunt părinte, sunt monsenior de aproape doi ani,
Harry.
— Ca m}ine o să-ți pui boneta roșie.
— Nu, nu. Am făcut greșeala de a merge la comandament ca
ofițer inferior. Orice soldat m-ar fi putut soma acolo.
— De fapt nu dai doi bani pe avansare, Peter. Ți-am văzut fața
c}nd duceai crucea, spuse Harry, aplec}ndu-se spre el. Te-ai născut
norocos, ești unul dintre puținii aleși.
— Mulțumesc, Harry, rosti Peter încetișor, c}ntărindu-l din ochi,
apoi privind din nou meniul. Îți recomand gulașul.
— Israelul nu e țara cărnii de vită.
— Aici au vită adusă de la Chicago.
Li se aduse m}ncarea, fierbinte și condimentată:
— E un gulaș mai bun dec}t la Chicago, spuse preotul.
— Ei, aici folosesc carne din import.
Monseniorul sur}se, dar ochii îi rămaseră serioși:
— Îți amintești vițelul de la Roma?
— La Legrand, suspină Harry. E la fel de minunat?
— Da, spuse preotul, juc}ndu-se cu șervetul. Ți s-a arătat
diamantul?
— Nu.
— Nici mie. Am stat la Institutul Biblic Pontifical două
săptăm}ni, ca un bleg.
— E parcă un joc al cuiva care are în m}nă sforile și pe noi ne ține

150
rezerve, zise st}njenit Harry, privindu-și vechiul prieten. Poliția nu
te poate ajuta?
— Nu în afara Italiei.
— Era asigurat?
— Ce muzeu face asigurări? Doar pentru obiecte aflate în tranzit
se fac. Dar c}t timp sunt între zidurile muzeului, niciodată.
Obiectele și tablourile noastre sunt neprețuite. Taxa anuală de
asigurare ar fi copleșitoare, adăugă el sumbru.
— Totuși, nu încercați să-l recuperați?
Monseniorul Harrington ridică din umeri:
— Vrem Ochiul lui Alexandru. Nu e vorba de bani. Chiar dacă ar
avea un preț de achiziție, pentru noi e ca și cum am lua un copil
înapoi de la răpitori. Vrei să-ți spun ce nu înțelegem, Harry?
— Dacă dorești.
— Nu putem să înțelegem de ce nu lucrezi pentru noi.
— Diamantul acesta are o istorie evreiască măreață.
— E al nostru! A fost furat de la noi!
— Nu a fost furat o singură dată. M-aș bucura să ții minte asta,
Peter.
— Oare m-am înșelat în privința ta? Ești genul de om care
cumpără bunuri furate?
— S}ngele e mai gros ca apa, spuse Harry. E chiar mai gros dec}t
apa sfințită. Nu mă puteți obliga acum să lucrez pentru voi. Acum
nu mai puteți arde oamenii de vii sau să-i țineți în închisori.
— Prostii, spuse dezgustat monseniorul Harrington. O istorie
apusă. Cei din neamul tău nu uită niciodată trecutul.
— Învățăm din trecut. Hai să privim spre trecut, monseniore.
Cum a obținut biserica diamantul? Al cui a fost înainte de a aparține
bisericii?
— Vorbești ca un sionist.

151
 — Asta e, e exact același lucru! Tocmai de aceea trebuie să
cumpăr diamantul acesta. Ni s-a luat ceva prețios și acum ne
condamnați pentru că vrem să-l luăm înapoi și să-l păstrăm.
Preotul clătină din cap:
— E al nostru. În muzeul meu e o mitră frumoasă cu o gaură în
locul unde ar trebui să fie diamantul. Mitra aceasta e purtată de
papi. Te voi învinge, Harry.
— Nu, Peter, ripostă acesta bl}nd.
— Ba da. Pentru vocația mea, bineînțeles, pentru biserică. Dar cel
mai mult pentru mine. Nu e prea creștin, nu-i așa?
— E foarte uman. Ai toată simpatia mea.
— Încrederea Hopeman. Ce mai iezuit ai fi fost, Harry! Păcat că
nu ești catolic.
— Și eu am fost norocos, sunt un ales.
Se priviră în ochi, zguduiți de amărăciunea care-i despărțea
acum.
— Mai bine aș cere nițel coniac, zise cu regret Peter Harrington.
— Nu prea au deserturi multe în țara asta. Dar o să pierzi o p}ine
bună c}nd vei face penitență că te-ai îndulcit prea mult.
Un colț al gurii lui Peter se zbătu, apoi își dădu capul pe spate. Și
Harry r}dea.
— Evreu nebun și ticălos! spuse Peter în fine și ceru băuturile.
C}nd ochii li se înt}lniră, Harry se feri din nou, stresat. Începea
să-l doară stomacul.
— <te înving, îl arăta preotul cu degetul.
— E< un fund de porc necușer, monseniore, reuși Harry să
articuleze clar.
— Dar ce voiai? E din import!
Se priviră și izbucniră în hohote. Harry mai ceru c}te una dublă.
Barmanul r}dea și el cu ei, fără să știe de ce.

152
12

MASADA

De dimineață, c}nd îl căută femeia yemenită, în capul lui se

derula stăruitor un singur mesaj: Nu bea cu preoții. Înghiți aspirină și
suc de roșii și-i acceptă oferta de a merge în oraș. Ea îl duse la
muzeu, prin galeriile răcoroase și alinătoare, unde personalul îi
spunea pe nume și o trata regește. Era cunoscătoare, cuvintele ei
iluminau obiectele din fața lui, umpl}ndu-l de plăcere. La capătul
unei dimineți foarte reușite, era binedispus și starea i se
îmbunătățise.
— Unde să mergem la masă? o întrebă.
Luară un taxi p}nă la poarta Jaffa și ea îl conduse spre un local
dintr-o clădire mică de piatră, cu vreo șase mese în aer liber.
— Înăuntru ar fi mai răcoare.
— Nu le place să intre femei acolo.
Se așezară la o masă situată la umbră. Cerură mai multe feluri de
salată pe care le m}ncară cu azmă și băură ceai de mentă.
În cafenea, se auzeau voci agitate de bărbați. Jucau un joc cu
zaruri și pietre; ea îi spunea shesh-besh; îi explică regulile și el își
dădu seama că era vorba de dame.
— Credeam că nu-ți place partea asta a Ierusalimului, îi spuse.
— O ador. Dar am locuit aici pe vremuri. N-au fost timpuri prea
bune pentru mine.
Privindu-l, adăugă:
— Te-am adus aici pentru că mi-am adus aminte azi-noapte că nu
poți fugi de ce ți-e teamă.
— Eu o fac tot timpul, replică Harry.
153
 Chelnerul veni și-i oferi o narghilea. Doi arabi din apropiere
fumau și ei și furtunul clipocea de c}te ori aspirau. Harry clătină din
cap. Îi spuse și ei de monseniorul Harrington:
— Cei care ți-au cerut să lucrezi cu mine ar trebui avertizați. Le
spui să-l supravegheze?
— Da.
— Încep să cred că am nevoie de toate asigurările, spuse el. Ești
divorțată?
— Soțul meu a murit, răspunse ea, sorbind din cafea.

Dragă domnule Hopeman,

Vă rugăm, mergeți la Masada și așteptați acolo să vă contactăm.
Permiteți-mi să vă mulțumesc pentru răbdarea și cooperarea dvs.
admirabilă. Regret că a fost necesar să amânăm tranzacția, dar sunt sigur
că mă veți înțelege.
Aștept cu nerăbdare să ne întâlnim.
Cu sinceritate
Al dvs.,
Yosef Mehdi

Ea nu păru surprinsă:
— Masada e în deșert, departe de oameni. Sunt autobuze care
aduc turiști, dar pe timpul verii vin mai puțini. Și nu vor fi nici
soldați care să-i sperie pe prietenii noștri.
— Va trebui să înnoptăm acolo?
Ea se g}ndi puțin:
— Pe partea muntelui dinspre Marea Moartă e o pensiune unde
am putea sta. Dar de obicei pe acolo sunt turiști tineri și Mehdi nu
va voi să te abordeze în prezența lor. Pe versantul estic e o cabană,
folosită din c}nd în c}nd de un pădurar de la Rezervele Naționale și

154
Parcuri. Dacă e liberă, poate că obțin permisiunea s-o folosim.
După o jumătate de oră, îi telefonă în cameră:
— S-a aranjat, îi spuse.
Plecară din nou către Arad. În timp ce ea făcea cumpărături, el
duse mașina închiriată la o stație de benzină și-i făcu plinul,
asigur}nd și apa și uleiul necesare. Amintindu-și, cumpără și o
sticlă de coniac israelian și apoi o luă de la cumpărături pe Tamar.
La mică distanță de Arad, părăsiră panglica neagră a autostrăzii
și drumul deveni unul de pietre ce se mișcau sub roți și nisip ce
sc}rț}ia. Trecură pe l}ngă două cămile nemișcate și el o întrebă dacă
deșertul mai putea adăposti și alte ființe. O mulțime, îi răspunse ea:
gazele și vipere, hiene și hoarde de șacali. Recent, nu departe de
locul unde se aflau fusese zărit un leopard negru.
— Oprește după colina următoare, spuse ea.
El fr}nă pe coama micului deal. La vreo opt sau nouă kilometri
depărtare, Masada se înălța distinctă pe fundalul plat, măturat de
v}nt.
— Vezi terasele tăiate în deal, acolo, la st}nga? Acolo stătea
regele Irod în serile calde, cu c}te o balabustă grasă pe fiecare
genunchi.
— O ce grasă?
— Balabustă, sur}se ea. Ceea ce voi, americanii, ați numi bucățică
bună.
El îi sur}se, înțeleg}nd. Mașina se lansă din nou pe șoseaua
proastă. Masada creștea în față. În cur}nd, putu vedea că era găurită
ca un fagure de peșteri negre. Simți în el o nerăbdare cresc}ndă și
pentru prima oară, nu i se mai păru că făcuse un lucru stupid
venind acolo.

Cabana avea un frigider vechi, dar funcțional, o plită cu două

155
ochiuri, o toaletă cu apă anemică și un duș cu capul ruginit. Piesele
de mobilă erau ponosite și stricate. Patul era pentru o singură
persoană, tip de armată.
— E înc}ntător, hotărî. Stăm aici.
Tocmai golea mașina de provizii c}nd văzu un grup de soldați
înarmați. Ridică alimentele și le duse în cabană:
— Sunt israelieni, presupun?
Ea se uită pe fereastră, apoi merse la ușă. Erau în jur de douăzeci
de soldați, printre care două femei. Harry făcuse armata la
infanterie și acum, privindu-i, simți din nou durerea de picioare,
plăm}nii arz}nd, ranița grea lipindu-se de cămașa umedă. Cele
două femei erau atrăgătoare, în ciuda petelor de sudoare și a
bidoanelor care le at}rnau la talie. Se duse la mașină și scoase
aparatul de fotografiat.
Ofițerul, care vorbea cu Tamar, se întoarse și strigă:
— Fără poze! Fără poze! înt}i în ebraică, apoi în engleză.
El lăsă aparatul, dar omul continua să-l șfichiuiască din gură.
Harry îl privi în ochi:
— Ia-o mai ușor.
Tamar vorbi și ea ascuțit.
Ofițerul dădu o comandă care st}rni mormăieli. După c}teva
minute, soldații se îndepărtară.

Reveniră în cabană și aranjară tăcuți proviziile.

— N-a fost chiar o lecție de democrație, nu-i așa?
— I-am promis că-ți iau filmul, spuse ea.
— Nici măcar n-am apăsat pe declanșator.
— Voi avea nevoie de film.
— Cristoase!
Ieși afară și aduse aparatul. Ea îl privi bobin}nd filmul și

156
scoț}ndu-l:
— Îmi pare rău că se pierde, îi spuse.
El căută un film nou în sacoșă. Sf}rși prin a răsturna totul pe jos –
lenjerie, cămăși, medicamente, ciorapi, cărți, filme și mai multe
pachete cu numele Dellei pe ele.
Ea citi etichetele și se miră:
— Îți trimiți hainele la spălat în America?
El nu se putu g}ndi la o replică bună.
— Dumnezeule!
— Nu le spală ea, doar mi le duce la spălat.
Ea luă tigaia și ceainicul și începu să le frece:
— Podeaua e murdară. E o mătură acolo.
— Eu sunt obișnuit cu puțină dezordine. Trăiesc separat de soția
mea.
— Cui îi pasă vreun pic cum trăiești dumneata, domnule
Hopeman? ripostă ea, frec}nd cu energie.
— Astupă-ți urechile, zise el vioi.
Apoi luă una din păturile militare împăturite pe pat și-și puse
într-o pungă două bucăți de p}ine și niște banane, simțindu-se mai
mult dec}t oric}nd soțul care fuge de acasă. Luă și coniacul din
mașină și porni pe drumul care urca spre înălțimile Masadei.

Știa că drumul se numea Rampa Romană, pentru că fusese

construit de cea de-a zecea legiune, pentru a le permite să prindă
micul grup de evrei care constituiau ultima rezistență armată a
iudeilor în fața Romei.
B}rnele de lemn folosite de romani pentru a susține drumul erau
vizibile; văzu fără nicio greutate c}teva dintre ele c}nd ajunsese la o
treime din urcuș.
Se opri să examineze lemnul. Avea o culoare argintie, albită, dar

157
părea solid. Fusese menținut de sare și de aerul uscat timp de două
mii de ani.
Era uluit. Lemn adevărat, așezat acolo de m}ini la fel ca ale lui,
conect}ndu-l la ceea ce se înt}mplase acolo în urmă cu douăzeci de
secole.
În apropiere se vedeau st}nci roșii-cenușii, munți trunchiați, ale
căror v}rfuri păreau retezate de o secure naturală. Și fiecare munte
era bortelit de peșteri.
C}nd ajunse pe platoul din v}rf, priveliștea era aceeași. Cer și
piatră. Guri semicirculare de peșteri, ca celulele unor clădiri
bombardate, cu c}te un acoperiș de piatră intact pe ici pe colo.
V}ntul sufla fierbinte și uscat și, nu știa dacă din cauza v}ntului sau
a urcușului, îi era greu să respire. Își duse sacoșa într-una din
grotele mici de piatră, unde era întuneric și răcoare.
Ceva mic foșni pe l}ngă el, făc}ndu-l să tresară.
— Scuze. Shalom, shalom, oricine sau orice ai fi.
Se așeză să-și recapete răsuflarea și ochii i se obișnuiră cu
semiîntunericul. Văzu că pereții erau tencuiți peste tot, o tencuială
groasă care devenise moale cu vremea și era plăcută la pipăit. Pe
podea era păm}nt bătut, rece, dar uscat. Își întinse pătura, lu}nd
locul în stăp}nire.
C}nd ieși să exploreze, experimentă o senzație nefamiliară. Se
simți de parcă ar fi fost urmărit.
Ce ridicol, se g}ndi.
Dar după c}teva minute, ridică ochii și văzu că nu era ridicol. O
capră foarte neagră stătea pe o ruină profilată pe cer, observ}ndu-l
cu capul înclinat într-o parte.
Bătu din palme, crez}nd c-o va speria, dar capra nu se mișcă și
nu scoase nici măcar un behăit. Oare cum făceau caprele pe acolo?
Continuă să meargă și c}nd se uită înapoi, capra dispăruse.

158
 Grota pe care o ocupase era similară cu un lanț dispus pe
marginea unei creste de st}ncă. În depărtare, un defileu zimțat și
plin de bolovani dădea spre pensiunea de tineret, o clădire ca un
hambar aflată cam la o distanță de cinci sute de metri.
Dincolo de ea, licărea plumbul topit al Mării Moarte.
Nu văzu niciun semn de viață la pensiune. L}ngă ea, un cablu
urca p}nă în v}rful Masadei, dar telefericul era abandonat jos.
Operatorul plecase acasă, la Dimona sau Arad, fără îndoială.
Era încremenit într-o tăcere fierbinte și oranj, în care nu se auzea
dec}t v}ntul. Era singur cu Masada.

Porni să hoinărească. Ceea ce la început i se păruse asemănător,

se dovedi a fi destul de diferit în privința grotelor. Unele erau lungi
și joase, probabil depozite de provizii. Altele erau ca cea din care
tocmai plecase, fiecare av}nd o mică vatră deschisă, într-un colț sau
pe peretele din fund; altele aveau însă și trepte care coborau spre
ceea ce altădată fuseseră desigur băi rituale, acum uscate. Văzu și
două cabine moderne, pentru bărbați și femei, cu semnul caraghios
al toaletei pe ele. Intră într-una și dădu drumul la robinet,
răcorindu-se cu apă rece pe m}ini și pe față.
La capătul nordic al micului platou se aflau ruinele palatului.
Unele podele erau acoperite cu mozaic, în modele simple,
geometrice. Coborî treptele către o terasă medie și înțelese imediat
de ce pusese Irod să fie construită. Era singurul loc din Masada
apărat deopotrivă de v}nt și de soare.
Stătu în atmosfera calmă și răcoroasă asigurată pentru el de un
rege mort și privi cum se înșirau milele de țărm și peisaj de țară. Un
dușman ar fi fost văzut cu c}teva ore înainte de a se apropia.
De acolo, Harry văzu trei – ba nu, patru – din ruinele de formă
pătrată ale taberelor romane. Cu totul, erau opt tabere, construite de

159
jur-împrejurul Masadei și legate de mai multe mile de ziduri de
piatră, care puteau fi distinse cu ușurință.
La șaptezeci de ani după moartea regelui Irod, o garnizoană
romană din Masada fusese anihilată printr-o lovitură de tip
comando de un mic grup de luptători evrei. La patru ani după ce
ocupaseră fortăreața, evreii din Masada constituiau ultimul punct
de rezistență încăpăț}nată împotriva măreței Rome. Guvernatorul
roman, Flavius Silva, mărșăluise spre Masada în fruntea celei de-a
zecea legiuni, întărite de mii de oameni din trupele auxiliare și
muncitori. Încercuise muntele cu taberele și zidul, astup}nd orice
portiță de ieșire.
Chiar și așa, celor cincisprezece mii de asediatori le trebuiseră
încă trei ani s}ngeroși pentru a-i cuceri pe apărătorii cetății, în
număr de 960 cu femeile și copiii lor cu tot. C}nd Rampa Romană
fusese în fine completată și sf}rșitul se apropia, evreii se
sinuciseseră mai degrabă dec}t să se predea și să devină sclavi
romani.
Harry se uită la tabere. Nu se zărea nicio urmă de viață. Dacă
erau ocupate de cineva, acelea erau doar insecte și viețuitoare mici.
Dar avea un sentiment de neliniște c}nd părăsi terasa lui Irod și își
croi drum înapoi pe suprafața fierbinte a Masadei.
C}nd ajunse la grota pe care o socotea a lui, soarele apusese.
Amurgul aduse o briză mai răcoroasă. Micile banane pe care Tamar
le cumpărase verzi în după-amiaza aceea aveau deja puncte cafenii.
Își curăță una și o gustă; era dulce.
Capra cea neagră apăru din nou.
Mergea pe acolo și îi aruncă niște coji, pe care animalul le înghiți,
spre înc}ntarea lui Harry. Tocmai c}nd mușca încă o dată, capra
scoase gaze.
— Purcico, pleacă de aici! o goni.

160
 Dar capra se așeză pe burtă. Sensibilitățile lui Harry fură
întrecute de simțul ridicolului și el începu să r}dă. Animalul avea în
continuare necazuri cu digestia; așa erau caprele, își dădu el seama.
Foamea învinse greața și împărți o p}ine cu animalul biblic, în
noaptea care se lăsa.
Briza aducea mici drăcușori de praf.
Piatra din jurul lui se transformă treptat într-un bloc de un negru
oțelit.

Dar întunericul nu dură mult. O lună incredibilă ieși plutind din

linia orizontului și se simți ca un păstor. Arunca o lumină at}t de
puternică, înc}t în cur}nd, vedea aproape ca ziua. Suprafața pietrei
se deschise la culoare. Deschise sticla de coniac israelian și înghiți
un g}t fără măsură, păr}ndu-i-se at}t de bun înc}t trebui să mai ia
repede unul. Luciul Mării Moarte părea destul de solid pentru a
merge pe el. În Iordania, pe malul celălalt, văzu lumini duble
mișc}ndu-se, faruri, desigur. Se întrebă ce fel de om era șoferul
acela arab de departe.
Se întinse pe pătură și mai bău din coniac, p}nă c}nd podeaua
rece și tare i se păru mai moale și chiar mai caldă. Se ridică în capul
oaselor, își trase de pe el tricoul, își aruncă adidașii și scăpă și de
bermude și șort, apoi se cuibări gol și confortabil în somn.
Se trezi tușind. Avea g}tul uscat și-i era mai cald dec}t îi fusese
vreodată. Ieși afară și văzu că luna era acoperită de un nor subțire
de praf, ce părea purtat dinspre est de un v}nt slab/ dar persistent.
Se duse și-și muie tricoul în apă la chiuvetă, ca să și-l înfășoare în
jurul capului. Dar materialul începuse deja să se usuce c}nd ajunse
înapoi la grotă.
— Harry!
— Aici, răspunse și-și trase pe el șortul.

161
 Tușea și ea. O conduse înăuntru și-i dădu să bea coniac, care o
făcu să se scuture, dar îi opri tusea.
— Ce e ăsta?
— Se numește sharav. Un v}rtej din Egipt.
— De ce Dumnezeu n-ai rămas jos?
— Mi-a fost frică să nu te aventurezi la cobor}re. Nu departe de
aici, un preot american s-a rătăcit și a murit.
El îi prinse fața în palme și o sărută. Limbile li se atinseră.
C}ndva, citise într-un ziar întrebarea unui cititor t}năr: „E sărutul
franțuzesc un păcat mortal?” Editorialistul de v}rstă mijlocie
răspunsese: „Nu, nu e un păcat mortal, dar e o invitație sigură la
activitate sexuală.” Se sărutară din nou și limba lui îi explică
întrebarea și răspunsul. Ea nu protestă c}nd ajută să-și dea jos
hainele, cu excepția bluzei.
— Oare cum îl chema pe preotul american? se întrebă ea
visătoare. Era episcop?
Ce-i păsa lui, c}nd tocmai se dezbrăca din nou? Îi descheie bluza,
apoi îi încercă s}nii, înt}i pe un obraz, apoi pe celălalt. Avea
sf}rcurile moi, p}nă c}nd le atinse cu limba. Atunci crescură sub
buzele lui mai mult dec}t se așteptase.
Am}ndoi g}f}iau, din cauza sharav-ului, dar și a pasiunii. În
grotă se adunase praf și totul era uscat. Singura umezeală era chiar
în mijlocul blăniței ei și c}nd o atinse, sări în sus. O luă în brațe și o
culcă, m}ng}indu-i șoldurile și descoperind o aluniță incredibilă:
— N-o atinge.
Gurile se sărutau frenetic. O atinse p}nă i se îndoiră genunchii,
apoi îi ridică p}nă la umerii lui. Își făcu loc și găsi un ritm ca bătaia
inimii unui uriaș. Apoi mai repede, cu un mic clipocit de fiecare
dată. Brațele ei îi cuprinseră capul. Gura senzuală era pe g}tul lui,
dinții îl zg}riau. Ținea pasul cu el. Prea experimentată, g}ndi slab.

162
 — Da, te rog, spuse ea.
Ar fi vrut s-o facă o partidă voluptuoasă. Încercă să se g}ndească
la altceva. Impozite, un diamant pentru actor. Romanii de la poalele
muntelui. Nu putea respira și, ah, prea cur}nd, ea gemu și el căzu
de pe culme.
Se întinseră g}f}ind, trăg}ndu-și buzele cu buzele celuilalt p}nă
își dădu seama că o apăsa cu greutatea lui. M}na ei urcă și-i contură
cu v}rful degetului pleoapele, nasul, nările, interiorul buzelor,
limba.
— Episcopul Pike, zise deodată, amintindu-și.

C}nd se trezi, ceasul lui arăta patru și patruzeci. Era singur.

Afară, era apăsător de cald, dar aerul era clar, sharav-ul trecuse.
Praful plutea ca o ceață pe c}mpia deșertică din vale.
Se spălă îndelung, simțindu-se mai bine după aceea. C}nd se
întoarse, privi peste zidul de l}ngă Rampa Romană și o văzu l}ngă
cabană. Lumina palidă era crudă cu coapsele ei, groase chiar și
pentru niște picioare at}t de lungi. Stătea aplecată deasupra unui
lighean pus pe o piatră și se spăla pe cap. Fusese prea întuneric.
Data viitoare, voia să-i privească gura, curba osoasă a nasului,
modul cum ochii îi r}deau uneori și alteori nu.
Curenții de aer ai Masadei erau ciudați; auzi plescăitul apei
vărsate și zgomotul ligheanului c}nd se ciocni de piatră.
Soarele începea să se zărească.
În grota zelotă, luă în m}nă piatra roșie pe care o avea la el și o
ținu la ochi, concentr}ndu-se asupra ferestrei granatului spre
lumină. Lucea ca< ce?
Ochiul bl}nd al unui zeu binefăcător.
Ochi de tigru lucind fierbinte, recită în g}nd. Mai aproape de o
rugăciune ca atunci nu se aflase niciodată și găsi că-i aduce un

163
confort ciudat, ajut}ndu-l să se scufunde din nou în somn.

164
13

EIN GEDI

Coborî pe Rampa Romană scăldată în soare și c}nd ajunse jos,

Tamar și mașina dispăruseră, dar găsi un bilet pe ușa neîncuiată a
cabanei: Vin curând. E suc în congelator. T.
Probabil că frigiderul era cel mai vechi tip pe care-l văzuse, un
Amkor, replica israeliană la General Electric. Își turnă un pahar de
suc de portocale și-l bău, privindu-i lucrurile. Pe ranița ei era întins
un sutien curat; restul rufelor, uscate, erau așezate pe pervazul
ferestrei, cu șosete albe str}nse ghem și chiloți de bumbac împăturiți
deasupra. Pe podea, l}ngă pat, era căzută o carte cu caractere
arăbești. Își răsucea tubul de pastă de dinți.
Iar trăgea cu ochiul la ea.
Din lipsă de altă activitate, scoase din sacoșă fotocopiile
manuscrisului de aramă. Se întinse pe pat și începu să le studieze.
Dar le parcursese de at}tea ori și tot i se părea inteligibil ce scria
acolo.
C}nd auzi mașina, se bucură. Ea intră încălzită, dar veselă, cu
părul str}ns într-un coc mic, așa cum fusese prima oară c}nd o
cunoscuse. Îi plăcea de ea așa. Purta un șort și cămașă veche
militară, înnodată sub s}ni:
— Erev tov. Ești un adormit.
— Shalom. Unde ai fost?
— La Arad, să dau un telefon. Prietenul tău, monseniorul, a avut
mai mult noroc dec}t noi.
— Cum? se ridică el în capul oaselor.
— Da, s-a înt}lnit cu cineva aseară, în Bethlehem.
165
 — Mehdi?
Ea ridică din umeri:
— Un bărbat de v}rstă mijlocie, supraponderal. S-au înt}lnit în
fața bisericii Nașterii Domnului la opt patruzeci și cinci p.m. Și au
stat de vorbă în jur de o jumătate de oră. Apoi monseniorul a intrat
în biserică, a aprins trei lum}nări și s-a rugat o oră. După c}teva
minute, s-a întors la Ierusalim.
— Și Mehdi?
— A plecat din Bethlehem într-un Mercedes albastru cu număr
de înregistrare la o firmă de importuri din Gaza, aproape sigur un
număr fals. Mașina a plecat către sud. L-au urmărit mai multe sute
de kilometri. P}nă la Eilat, unde a trecut granița în Iordania.

Fură de acord că Mehdi nu avea să-l caute la cabană, dacă și c}nd

se hotăra s-o facă, ci pe Masada. După un mic dejun cu p}ine și
br}nză și o cafea at}t de tare, înc}t abia putu s-o bea, urcă înapoi pe
Rampa Romană. În ciuda arșiței, pe platou erau turiști. Telefericul
mergea de la stația estică, unde două autobuze fuseseră parcate pe
marginea șoselei. Se alătură unui grup de evrei transpirați din
Chicago, grupați la umbra acoperișului unui depozit străvechi și
ascult}ndu-și rabinul care le povestea despre zeloți. Rabinul încurcă
mai multe fapte importante, dar numai Harry păru să observe. În
cele din urmă, povestea se sf}rși și oamenii din Illinois se înșirară la
coadă la teleferic și dispărură din viața lui. La întoarcere, telefericul
aduse un grup din Reading, Pennsylvania. Rabinul din
Pennsylvania era t}năr și mai bine pregătit dec}t colegul lui din
Chicago, dar avea un stil sever și pedant care-l făcu pe Harry să-și
dorească să meargă la toaletă înainte de încheierea predicii. Nu se
zărea niciun semn de la Yosef Mehdi.
Fu o după-amiază foarte lungă.

166
 C}nd își croi drum înapoi spre cabană, văzu că Tamar pregătise
cina, salată și felafel at}t de condimentat, înc}t m}ncă foarte puțin,
doar ca să n-o ofenseze, termin}nd și ultima banană ca să-i treacă de
foame. C}nd îl văzu pun}ndu-și lapte condensat în cafea, ea se
str}mbă.
În cabană era înăbușitor. În amurg, duseră o pătură afară, ea își
luă chitara și începu să c}nte în arabă. Nu avea vocea la înălțimea
tehnicii instrumentale, dar avea un timbru care-i mergea la inimă.
Se întinse l}ngă ea, simțindu-și inima grea, pe c}nd se întuneca:
— Despre ce era vorba? o întrebă c}nd se termină c}ntecul.
— O fată urmează să se mărite. În noaptea dinainte, își face griji
în privința bărbatului. E bătr}n? E t}năr? Bea? O s-o bată?
El z}mbi și ea clătină din cap:
— Nu poți înțelege.
— Ce e de înțeles?
— Cultura. Fetele care sunt t}rguite în căsătorii, c}nd sunt prea
tinere. Au copii înainte ca trupurile lor să fie pregătite. C}nd ajung
la v}rsta mea, sunt deja bătr}ne.
Văzu că era foarte serioasă:
— Tu cum ai scăpat?
— Greu. Un profesor l-a convins pe tata să mă dea la liceu. El a
cedat, a crezut că așa mă voi putea angaja într-un magazin. Dar a
fost tulburat c}nd am luat examenul de admitere la facultate. A
spus că niciun bărbat nu se va însura cu o femeie cu carte prea
multă.
El se întinse și-i atinse fața.
— M-am depărtat de tatăl meu, a durat trei ani. Ne-a provocat o
mare durere la am}ndoi.
Biata Tamar.
— Tații ăștia, spuse el, g}ndindu-se st}njenit la Jeff. C}nd eram

167
copil, tata mă trimitea în tabără în fiecare vară, așa cum mi-am
trimis și eu fiul.
Ea nu știa ce erau taberele de vară, trebui să-i explice:
— Tata voia să-mi îmbunătățesc vorbirea, așa că trebuia să-i scriu
zilnic o scrisoare în ebraică. El nu-mi trimitea nicio scrisoare, dar
zilnic primeam c}te una din scrisorile pe care i le trimisesem eu. Cu
greșelile de gramatică și de scriere corectate.
— Bietul Harry.
Luă și el chitara, dar nu știa dec}t c}teva acorduri de banjo.
Încercă o versiune din 1920 a c}ntecului „Am găsit un puișor de un
milion de dolari într-un magazin de cin’șpe cenți” și ea bătu din
palme. Trebui să-i explice ce însemna un puișor de un milion de
dolari și apoi un magazin de cin’șpe cenți. Apoi o rugă să-l învețe
c}ntecul arăbesc.
— Mai t}rziu, îi luă ea chitara și o așeză cu grijă la o parte.
— Scumpule Harry, îi spuse după puțin timp.
Își desfăcu părul, care-l g}dilă c}nd se aplecă peste el. Îi dărui
zeci de sărutări moi și umede:
— Relaxează-te, îi spuse. Nu-ți face griji pentru gramatică. Nu
trebuie să fie perfect.
Dar bineînțeles că așa a fost.

A doua zi dimineața, aerul era febril. Harry se g}ndea alarmat că

revenea sharav-ul, dar Tamar clătină din cap:
— E doar o zi fierbinte.
— Mehdi n-o să vină aici pe arșița asta.
— Ba poate tocmai ăsta e timpul pe care-l va alege, răspunse ea
g}nditoare.
— Dă-l dracului.
Se simțea un pic năuc. Ieși afară, se așeză în mașină și porni aerul

168
condiționat. C}nd reveni la cabină, fu și mai rău. Îi spuse lui Tamar
că mergea să se răcorească în Marea Moartă.
— N-o să-ți placă, se str}mbă ea. Îți intră sarea în toate orificiile.
Te arde și cea mai mică tăietură.
Văz}ndu-i dezamăgirea, z}mbi:
— Bine, Harry, te duc eu într-un loc mai bun.
Și-l duse cu mașina la doar zece mile distanță, într-o oază cu
verdeață, la Ein Gedi.
Cobor}ră din mașină sub un p}lc de palmieri înalți. Aerul era
mai răcoros. Ea îl conduse pe o potecă la capătul căreia o cascadă se
prăbușea sclipind într-un iaz umbrit.
— Apa din zona ploioasă a țării se scurge pe sub păm}nt aici.
Iarna, cascada tună de apă; acum e mai mică.
Dar el nu avea nevoie de scuze pentru locul acela minunat; în
c}teva minute scăpă de haine și sări în iaz, dar apa caldă fu un șoc.
Ea r}se:
— Izvoare fierbinți.
Își împături frumos hainele pe mal și veni în apă. Pești minusculi
le treceau printre picioare. El se întinse pe nisipul de pe fund,
lăs}nd apa să-i bată fața. Ea adusese săpun și se spălă pe cap la
cascadă, șampon}ndu-i și lui părul. Era un loc grozav pentru
dragoste, dar ea își feri fața c}nd vru s-o sărute:
— E un chibuț în apropiere și o școală de teren a unei Societăți de
Conservare a Naturii. Pot veni oameni oric}nd.
— Ai prea mult simț practic, îi z}mbi el.
Aerul le uscă repede trupurile și deja, c}nd se îmbrăcă, Harry se
simțea mai bine.
— Tu nu ai simț practic? se întoarse ea spre el, încheindu-și
cămașa. Harry, n-o să strici nimic, nu-i așa? Devenind nepractic,
prea serios.

169
 Vorbele ei îl luară prin surprindere. Să devină serios în legătură
cu ea era ultimul lucru la care s-ar fi g}ndit.
— Nu vreau să mai simt așa în legătură cu nimeni, încă o dată,
spuse ea.
— Vom fi prieteni, cărora le place să se folosească unul de altul, o
liniști el. Ți se pare o descriere bună?
— Foarte bună, îi z}mbi ea.
— Așa că nu te g}ndi la responsabilități.
— Fără gramatică, întări ea.
Se apropie și-l sărută ușor tocmai c}nd veneau trei oameni cu
sape, urmați de un altul care ducea răsaduri de bananieri într-o
roabă. Se salutară cu prietenie și Tamar îi z}mbi cu inocentă.
Pe drumul spre mașină, el admiră palmierii:
— Asta înseamnă numele tău.
— Da, tamar, palmier. Mai demult, locul acesta se numea
Hazazon-Tamar, adică acolo unde se altoiesc palmierii. Niciodată
nu-l uitam c}nd învățam la geografie. Mă g}ndeam la el ca la locul
unde-mi potrivesc părul.
Lui Harry îi părea rău că părăseau oaza. Conduse încet înapoi
spre Masada, în aburii căldurii. Spera că Mehdi nu venise c}t
fuseseră ei plecați. Apoi, deodată nu-i mai păsă. Omul începea să
devină pentru el o abstracțiune; nici măcar nu era sigur dacă Yosef
Mehdi exista sau nu.

M}ncară fructe, p}ine și băură și c}te o cană de limonadă, apoi

urcară pe platou. Tamar își găsi de lucru scriind un raport pentru
muzeu în răcoarea terasei lui Irod. Simțind că trebuie să stea într-un
loc mai vizibil, Harry se așeză la umbră, l}ngă punctul de oprire al
telefericului și începu să se uite încă o dată la fotocopiile
manuscrisului de aramă.

170
 Parcursese cam jumătate, c}nd un pasaj îi atrase atenția și-l mai
reciti de c}teva ori. Apoi se grăbi spre terasa lui Irod:
— Poți să-mi traduci fraza asta, te rog?
Tamar o studie:
— Pare să fie haya karut.
— Nu haya koret?
— Ar putea fi și haya koret. Pentru că vocalele nu sunt scrise,
trebuie să faci singur o alegere.
— Exact.
Uitase cu totul de căldură:
— Acum, am privit asta ca fiind haya koret, forma activă a
verbului.
Și-i întinse notițele lui:
— Uite cum am tradus pasajul ăsta:
În locul unde pomii taie un loc lângă teascul de vin de la poalele celui
mai mic dintre cele două dealuri de la răsărit, un sfânt de aur, îngropat în
lut la douăzeci și trei de cubiți.
Dacă presupunem că e haya karut, în loc de haya koret, forma
pasivă a verbului în loc de cea activă și adăugăm o virgulă, uite ce
obținem:
În locul unde pomii sunt tăiați, lângă teascul de vin de la poalele celui
mai mic dintre cele două dealuri de la răsărit, un sfânt de aur, îngropat în
lut la douăzeci și trei de cubiți.
Tamar se uită la el:
— Locul unde pomii sunt tăiați?
El dădu din cap, cu un calm studiat:
— Hazazon-Tamar. Unde sunt altoiți palmierii, spuse.

După ce primul entuziasm trecu, se certară. El voia să se întoarcă

imediat la Ierusalim să-i spună lui David Leslau că descoperise

171
unde se afla tainița.
— Trebuie să stăm aici să-l așteptăm pe Mehdi.
— Și dacă nu vine?
— Dar dacă vine? După ce a stat două mii de ani în păm}nt, ce
mai contează c}teva zile pentru ascunzătoare?
— În zilele astea, altcineva ar putea face aceeași traducere.
Ea îl privi.
— Nu înțelegi.
— Cred că abia acum încep, acceptă Tamar.
În seara aceea, nu-și mai vorbiră dec}t strictul necesar. Ea
deschise niște conserve de carne de miel grasă, pe care le m}ncară
cu aceeași cafea tare. El nu comentă nimic, dar ea îi văzu reacția:
— M}ine poți să prepari tu m}ncarea, îi spuse placidă.
În noaptea aceea, dormi cu fața la perete, ca o soție supărată. El se
ținu pe marginea cealaltă a patului, evit}nd să-i atingă șoldurile, pe
care ajunsese să le admire în mod deosebit. Ea sforăia; era un
zgomot dezgustător. Își spuse că nu trebuia să se îngrijoreze că o să
devină serios în legătură cu ea.

Dimineața, Harry urcă devreme pe platou. În răcoarea uneia

dintre grote, revăzu fiecare fotocopie a manuscrisului de aramă.
Fiecare enigmă de acolo putea fi dezlegată cu o cheie minusculă, așa
cum fusese numele acela străvechi al unei localități din deșert.
Nu știa suficient pentru a reuși.
Leslau știuse mai mult și tot nu fusese în stare să facă nimic.
Se confruntă în sinea lui cu faptul că în realitate, nu dorea să-l
ajute pe Leslau. Erau puține șanse de a profita de pe urma
descoperirii lui, dar cu toate acestea, îl pizmuia.
Văzu pe cineva ivindu-se pe poteca Șarpelui. Era un om
musculos și îndesat, cu pantaloni închiși la culoare și o cămașă albă,

172
fără m}neci, descheiată la piept. Buza de sus îi era împodobită cu o
mustață în stil arab, frumos potrivită. Traversa platoul cu o agilitate
lipsită de efort, îndrept}ndu-se spre Harry. C}nd ajunse la el, se
opri și dădu din cap.
— Shalom, spuse Harry.
— Bună, zise omul, ating}nd pragul grotei. Pereții aceștia sunt
minunați, nu-i așa? Simpli și buni. Știau ei ce fac.
— Au rezistat.
— Cred că trebuie să mă înt}lnesc cu cineva aici, spuse omul,
uit}ndu-se în jur.
Harry oftă:
— Și eu.
— Ai fost deștept că ai așteptat la umbră, z}mbi omul.
— Mă cheamă Hopeman.
— Cum?
— Harry Hopeman. Din New York.
— O, replică celălalt, prinz}nd cu grijă m}na lui Harry. Sunt Lew
Friedman din Cincinnati.
El se simți mai mult ultragiat dec}t ridicol.
— Hei, uite-o. Emily! flutură omul m}na spre o fată blondă. Ea a
mers cu mașina ca să urce pe partea mai ușoară, iar eu am luat-o pe
Șarpe.
— Foarte bine. Distrați-vă. Shalom-shalom.
Din nou singur, se așeză pe podeaua confortabilă de lut cu
picioarele încrucișate, ca un ucenic arab. Deși bănuia că avea cam
tot at}tea șanse să mai rezolve încă un pasaj c}te ar fi avut să
dăr}me Masada, le reciti din nou, unul c}te unul, încerc}nd
sinonime și schimb}nd punctuația în vreme ce-l aștepta pe numitul
Yosef Mehdi să vină și să-l ia în locul unde ar fi putut cumpăra
diamantul Kaaba sau poate, ar fi fost crucificat pentru păcatele lui.

173
 Trei autobuze cu turiști veniră unul după altul. Un băiețel îl
întrebă dacă vindea ceva. De cele mai multe ori, oamenii aruncau o
privire în grota lui, de parcă ar fi fost un animal neinteresant într-o
grădină zoologică.
Pe la jumătatea după-amiezii, plecaseră cu toții. Din cabina
telefericului mai coborî un singur pasager, un om durduliu care
venea spre el pufăind și păr}nd at}t de satisfăcut, înc}t Harry fu
sigur că venise pe Masada pentru a le spune de nenumărate ori
celorlalți „băieți” de la templu că-și pusese covorașul de rugăciune
în cel mai vechi templu al lumii. Laturile bonetei lui negre fluturau
cu dezinvoltura urechilor unui muschetar și ținea str}ns în m}nă o
sacoșă de catifea albastră, cu steaua evreiască brodată pe ea în fir de
argint, tipul de sacoșă diformă pe care obișnuia s-o ia la drum și
tatăl lui Harry. Putea presupune cu destulă siguranță că pe l}ngă
obiectele de cult necesare, în sacoșă mai erau și un pachet de gumă
de mestecat, o portocală sau un măr și poate vreo chiflă. C}nd omul
se apropie, Harry îi z}mbi:
— E pe acolo.
— Ce anume?
— Sinagoga.
Omul lăsă jos sacoșa tradițională și-i întinse o m}nă pufoasă și
manichiurată:
— Sunt Mehdi, domnule Hopeman, spuse el.

Se instală pe păm}nt cu tot felul de g}f}ieli și gemete și z}mbi

invidios:
— Dumneata n-ai probleme cu greutatea. Nu-ți dai seama ce
înseamnă.
Harry clătină din cap, fascinat de omul din fața lui:

174
 — Ai diamantul?
— La mine? Nu.
— C}nd aș putea să-l văd?
— Avem dificultăți, zise Mehdi, uit}ndu-se în altă parte.
Harry aștepta explicații.
— Trebuie să ne înțelegem cu privire la un minimum.
Harry era șocat:
— O ofertă minimă?
— Da. Două milioane trei sute de mii de dolari.
— Trebuia să ne vorbiți de oferte minime înainte de plecarea mea
din New York.
Omul dădu din cap și se scuză, murmur}nd că nu se putuse face
nimic.
— Ascultă. În ultimii douăzeci de ani, dumneata ai lansat pe
piață cel puțin patru pietre prețioase. Fără îndoială, mai ai încă un
număr de diamante pe care intenționezi să le vinzi în viitor, unul
c}te unul.
Mehdi îl privi clipind calm:
— Pari să știi foarte multe lucruri despre mine.
— Așa este, spuse Harry, înclin}ndu-se spre el. Și-ți fac o
promisiune: dacă nu sunt tratat cum se cuvine, voi face tot ce-mi stă
în puteri să-ți fie extrem de incomod să vinzi diamantele pe care le
mai ai oriunde în Occident.
— Și eu știu cine ești dumneata, domnule Hopeman. Îți cunosc
poziția în industria diamantelor, dar nu-mi plac amenințările.
— Nu ameninț, spuse Harry. În sălile oricărei burse a
diamantelor se află c}te o masă lungă de conferințe. În jurul ei se
adună un grup de judecători speciali. Dacă o pl}ngere împotriva
unei persoane e susținută de o astfel de curte, persoana respectivă
poate fi exclusă de la încheierea vreunei tranzacții cu oamenii

175
recunoscuți din domeniu. Asta nu înseamnă că nu poate da
diamantele pe căi mai puțin scrupuloase. Dar asta ar însemna să dea
dolarul pe c}țiva pennies. M-ai purtat pe drumuri o jumătate de
glob și mi-ai cauzat destule neplăceri și incomodități. În schimb, mi-
ai promis că voi putea inspecta diamantul Kaaba și face o ofertă
pentru el. Mă aștept să mi se permită să fac exact asta.
Scoase granatul roșu din servietă și-l puse l}ngă Mehdi:
— Nu are valoare.
— Bineînțeles, fu de acord acesta.
— L-ai descris ca prezent}nd interes istoric. Ai vreo dovadă, vreo
documentație?
Omul clătină din cap:
— Întotdeauna a fost înregistrat în inventare ca o piatră din era
biblică.
Harry mormăi:
— Deci nu e chiar fără valoare. Îți ofer o sută optzeci de dolari pe
granatul ăsta.
Mehdi dădu din cap:
— Ți-l dăruiesc. Vezi dumneata, eu te cred. Fie să domnească
încrederea între noi.
— Încrederea?
Intuiția lui, care putea fi un blestem, la fel de bine ca și
binecuv}ntare, îi dădu ghes să vorbească:
— Mă ții în rezervă. Nimeni n-o să plătească at}ta. Cred că ești
angajat deja în negocieri cu alt cumpărător și partea asta a prețului e
politică.
— Ce imaginație! Presupui prea multe, domnule Hopeman.
— Poate.
— Regret că ți-am cauzat disconfort, sincer. Mergi la un hotel
unde vei putea sta mai confortabil. Îți promit solemn că te voi

176
contacta în maximum două zile.
— Nu, am așteptat destul în locuri nepotrivite. Scrie-mi.
American Express, Ierusalim.
Mehdi dădu din cap.
— Voi mai răm}ne în Israel opt zile. Asta înseamnă o săptăm}nă
plus o zi în care-mi poți trimite scrisoarea. Dacă nu am nicio veste
de la dumneata p}nă atunci, mă întorc la New York și depun o
pl}ngere. Politica te-a ruinat o dată, căută el ochii lui Mehdi. Politica
te poate duce din nou la ruină.
Mehdi se ridică cu greu în picioare. Harry nu-și putea da seama
dacă în ochii lui se reflectau admirația sau respingerea:
— Shalom, domnule Hopeman.
— Salaam aleikhum, domnule Mehdi, răspunse el și-și str}nseră
m}inile.
După ce telefericul începu să coboare, își str}nse lucrurile și
coborî rampa. C}nd intră în cabană, Tamar îi aruncă o privire iute:
— A fost ceva?
El îi povesti.
— Crezi că am dat de necaz?
— Cred că a încheiat t}rgul cu arabii, zise Harry, privind
interiorul murdar și oft}nd. Cel puțin pleca de acolo, părăsea
situația aceea.
— Ce-i pot oferi ei și noi nu?
Harry își îndesa deja lenjeria în geantă:
— Onoare, răspunse el.

C}nd se apropiau cu mașina de periferia Ierusalimului, întrebă

dacă mergea la hotel.
— Nu, la mine acasă, spuse ea și-i dădu indicațiile necesare.
Mașina se opri în fața unei clădiri ponosite din piatră, ca toate de

177
pe strada aceea.
— Pot să te ajut cu lucrurile?
— E o geantă mică și chitara nu e grea.
— O.K. Te sun cur}nd.
Ea z}mbi fără m}nie:
— La revedere, Harry.

C}nd telefonă la biroul lui David Leslau, află că era închis.

În mod obișnuit, Harry era un oaspete de hotel critic. Acum,
camera i se păru incredibil de curată și de spațioasă. Petrecu mult
timp sub duș, apoi comandă cu atenție o cină prin room service:
pud la ceaun, salată de ciuperci și șampanie. După masă,
cearșafurile albe și salteaua bună îi oferiră o experiență senzuală.
Dar nu adormi.
Auzi liftul. O voce pe hol, zumzetul aerului condiționat. B}z}itul
unui motor electric, undeva în p}ntecele hotelului. Pe Masada nu se
simțise singur. În Ierusalim, se simți deodată pierdut.
Se dădu jos din pat și scoase carnetele. Dădu paginile p}nă la
descrierea pe care Alfred Hopeman o făcuse Diamantului Inchiziției
și începu să citească ceea ce tatăl lui scrisese în urmă cu patruzeci de
ani, în Berlin.

Tipul pietrei, diamant. Diametru, 4,34 centimetri. Greutate, 202,94

carate. Culoare, galben canar. Gravitație specifică, 3,52. Duritate, 10.
Refracție singulară, 2,43. Formă cristalină, hexaoctoedru; diamantul s-a
format prin creșterea îngemănată a două cristale largi, hemiedrale.
Comentarii: Piatra e de bună calitate, dar valoarea ei enormă este dată
de dimensiunile mari și istorie.
Neșlefuite, diamantele octoedrice sunt invariabil striate cu
scobituri triunghiulare. În acest diamant șlefuit nu apare așa ceva.

178
Cele șaptezeci și două de fațete sunt minunat de egale. Există o
proporție bună între v}rf, centură și bază. Are lumină, dar nici
lumina, nici culoarea nu sunt expuse la potențialul deplin în forma
de brioletă, piatra fiind tăiată în formă de pară, cu fațete pe toate
părțile. Totuși, diamantul inspiră venerație, constituind una din cele
mai bune lucrări ale perioadei timpurii. A fost tăiat acum cinci sute
de ani de m}inile unui meșteșugar măiestru.

179
14

O PIATRĂ PREȚIOASĂ PENTRU SFÂNTUL PĂRINTE

Copilul creștea ca un pepene în pântecul soției lui, făcând-o pe Anna să-

și cântărească mișcările când își făcea treburile zilnice. Totuși, podelele
căsuței lor erau la fel de albe ca toate celelalte din Ghent. Fiul lor, Isaac, era
îmbrăcat călduros și hrănit regulat și focul ardea întotdeauna în sobă.
— De ce nu te mai odihnești și tu? o întrebă Vidal arțăgos.
— Mă simt bine.
Clopoțelul din față sună și ea ieși din atelierul lui.
Omul oftă. Micul diamant alb de pe masa din fața lui era acoperit cu
linii de cerneală, pe care le schimba încontinuu, după ce făcea noi calcule
pe tăbliță. Nu era ager la minte; era primul care recunoștea asta. Nu era
nici slab de minte, slavă Celui Preaînalt, dar nici nu avea istețimea care-i
permitea fratelui lui, Manase, să fie rabin și învățat sau care-i arătase
unchiului lor, Lodeyck, odihnească-se în pace, secretele tăierii diamantelor,
care aduseseră salvarea familiei lor în aceste vremuri tulburi. Mâinile lui
Julius erau sigure și deștepte, dar era obligat să-și facă toate calculele de
zece ori înainte de a se putea încrede în planificările lui.
— E un călugăr, se întoarse Anna.
— Un benedictin, de la mănăstire?
— Un dominican, Julius, răspunse ea tulburată. Spune că a venit din
Spania.

Nimeni în afară de Anna nu avea voie să intre în atelierul lui. Se duse

în camera din față, unde vizitatorul îl aștepta, lângă foc.
— Vă urez bună ziua. Sunt Julius Vidal.
Omul, care se recomandă fratele Diego, îi adusese în dar două bidoane
180
de vin spaniol. Se obișnuise cu maroniul cald al robelor călugărilor de acolo
și sutana neagră a celui din fața lui îi readuse în minte trecutul, ca un șoc.
— Am străbătut pentru a te întâlni distanța de la mănăstirea noastră
din Segovia. Starețul nostru, fratele Tomas, dorește să te angajeze să
pregătești un diamant la León.
Julius se încruntă:
— Un diamant al contelui de Costa?
— Diamantul a fost donat Sfintei Biserici.
— De către cine?
Fratele Diego își strânse buzele:
— De către Estab{n de Costa, conte de León. Va fi un dar pentru
Sfântul nostru Părinte de la Roma.
Vidal dădu din cap, convins că cel din fața lui știa că fusese somat de
două ori să se întoarcă în Spania de către contele de Costa și refuzase de
fiecare dată:
— Starețul dumneavoastră îmi face o mare onoare.
— Nu. Deja dumneata ai șlefuit un diamant purtat de trei papi.
Vidal clătină din cap:
— Eram tânăr, abia învățam meșteșugul. Am trasat acolo unde-mi
spunea vărul meu să trasez, am tăiat acolo unde-mi spunea unchiul meu să
tai. Ca să finisez o piatră ca cea descrisă de emisarii contelui de Costa, ar
trebui să am măiestria lui Van Berquem.
— Lodewyck van Berquem e mort.
— Fiul lui, Robert, vărul și mentorul meu, e în viață.
— După cum bine știi, e la Londra, îndeplinind servicii de bijutier pe
lângă regele Henric al VII-lea. Englezii au aruncat un blestem peste
ținuturile lor. Folosesc meșterii și artizanii voștri de parcă le-ar aparține,
spuse călugărul acru.
— Așteptați să termine lucrul pentru regele Henric, îi sfătui Vidal.
— Nu avem timp. Papa Alexandru s-a născut la Valencia, e bătrân și

181
bolnav. Darul trebuie oferit cât timp pontiful e spaniol, explică fratele
Diego. Nu ești nerăbdător să pleci din locul ăsta, señor? Provii din
încântătorul nostru Toledo, nu-i așa?
— Acum provin de aici.
Luă de pe perete un pergament înrămat și i-l dădu călugărului să-l
citească. Era semnat de Philip de Austria și-l declara protejat de ducatele
habsburg și burgund pe Julius Vidal și familia lui, împreună cu
proprietățile și moștenitorii lui.
Fratele studie documentul, vizibil impresionat:
— Nu a fost tatăl dumitale, Luis Vidal, meșteșugar tăbăcar în Toledo?
— Tatăl meu a murit. Era negustor de piei și avea câțiva tăbăcari
angajați.
Și făceau o piele fină așa cum spaniolii n-au mai văzut de când i-au
izgonit pe evrei, ar fi vrut el să adauge.
— Și tatăl lui n-a fost Isaac Vidal, negustor de lână din Toledo?
Julius nu spuse nimic, dar deveni atent.
— Și tatăl lui nu a fost un anume Isaac ben Yaacov Vitallo, șef-rabin al
Genovei?
Se priviră în ochi. Pe Vidal începu să-l furnice pielea. Clericul îl presă:
— Nu e adevărat că străbunicul dumitale a fost Isaac Vitallo, șef-rabin
al Genovei?
— Și ce-i cu asta?
— Cunoști numele complet al starețului meu de la Segovia?
Vidal ridică din umeri.
— Este fratele Tomas de Torquemada.
— Marele Inchizitor?
— Exact. Și mi-a dat instrucțiuni să-ți spun că Don José Paternoy de
Mariana e ținut în temniță la Leon.
Vidal clătină din cap.
— Numele acesta nu înseamnă nimic pentru dumneata?

182
 — Ce ar trebui să însemne?
— E fost profesor de botanică și filosofia științei la Universitatea din
Salamanca.
— Și? mugi Vidal.
Se saturase de preotul ăsta.
— Și e strănepotul unui anume Isaac ben Yaacov Vitallo, șef-rabin în
Genova.
Vidal râse:
— Inchiziția voastră va trebui să-și găsească un motiv mai bun pentru
a mă aduce martor, spuse el. N-am auzit niciodată de această< rudă. Dar
chiar dacă l-aș cunoaște, nu v-aș spune nimic.
Fratele Diego zâmbi:
— N-am venit să caut mărturii. Avem dovezi destule.
— Pentru ce? întrebă Vidal.
— E un convertit, un creștin decăzut.
— Propovăduiește iudaismul? întrebă Vidal uscat.
Călugărul dădu din cap:
— La început, a fost eliberat de poziția profesorală și condamnat să
poarte roba de penitență, sanbenito, timp de optsprezece luni. Aceasta e a
doua ofensă și fără îndoială, va fi purificat prin foc în Actul de Credință.
Vidal se lupta să-și recapete controlul:
— Ai făcut atâta drum ca să-mi spui că veți mai arde un evreu?
— Noi nu-i ardem pe evrei. Îi ardem pe creștinii care păcătuiesc
purtându-se ca niște evrei. Am primit instrucțiuni să te informez că< se
opri părintele, alegându-și cu grijă cuvintele, dacă tai diamantul papei, se
va arăta o clemență specială.
— Blestemați să fiți, îl fulgeră Vidal cu privirea. Nu e ruda mea.
Chipul fratelui Diego îl avertiză că nu-i plăcea ca un evreu să-i
vorbească astfel:
— Don José Paternoy e fiul fratelui Anton Montero de Mariana, care,

183
înainte de a se converti la creștinism și a se călugări, era rabinul Feliz
Vitallo al Castiliei. Fratele Anton e fiul lui Abrahem Vitallo, negustor de
lână din Aragon, iar acesta, fiul lui Isaac ben Yaacov Vitallo, șef-rabin al
Genovei.
— Nu voi merge!
Fratele Diego ridică din umeri. Scoase din săculețul lui un pergament
pe care-l puse pe masă:
— În orice caz, mi s-a ordonat să-ți înmânez acest permis de liberă
trecere prin Spania, semnat de însuși fratele Tomas și să aștept o perioadă
rezonabilă în care vei putea chibzui asupra mesajului. Mă voi întoarce,
señor.
După plecarea lui, Vidal se așeză în fața focului. În timpul bolii care-i
sfârșise viața, cineva îl întrebase pe Lodewyck van Berquem de starea
sănătății lui. Julius își amintea ce răspunsese unchiul lui: Un evreu încă
mai respiră și mai simte. Prin urmare, există speranță.
Duse afară cele două bidoane lăsate de călugăr și le goli. Pe zăpadă,
vinul spaniol arăta ca sângele.
Anna veni din camerele din spate. El oftă. O înconjură cu brațele și
viitoarea lui odraslă îl lovi în vintre:
— Trebuie să merg la Antwerp să-l văd pe Manasseh, șopti el în părul
ei.

— E clar, nici nu se discută, spuse fratele lui.

El dădu din cap, invadat de ușurare.
— Totuși, îmi pare rău că nu stă în puterea noastră să-l ajutăm pe acest
de Mariana.
— Ce putem face unii pentru alții? întări el cu amărăciune. Fără
îndoială, blestematul de dominican minte. Dacă de Mariana ne-ar fi într-
adevăr rudă, ar trebui s-o știm.
— Nu ți-l amintești? întrebă încet Manasseh.

184
 — Tu...?
— Pe tatăl lui. Îmi amintesc cum îl blestema tata pe un văr, cândva
rabin, care se făcuse preot după măcelul din 1467, când atâția s-au
convertit ca să scape cu viață.
Rămaseră tăcuți în mica sinagogă. Intră o bătrână, cu un pui jumulit
într-un coș de trestie. Îi arătă splina lui Manasseh, întrebând neliniștită
dacă putea considera pasărea kosher sau nu.
Julius privea scena cu resentiment. El era fratele mai mare. El ar fi
trebuit să-și amintească lucruri pe care Manasseh nu le știa. Faptul că
rolurile lor erau inversate îi împrospătă conștiința minții lui încete.
După puțin timp, femeia își purtă mulțumită pașii de acolo.
Manasseh oftă și se așeză din nou:
— În Spania ar fi arsă dacă ar întreba despre o pasăre dacă e destul de
curată ca s-o mănânce.
— Noi n-am fi în viață dacă o rudă n-ar fi lucrat pentru noi. Dacă omul
acela are sângele nostru<
Se priviră. Manasseh îi luă mâna și i-o ținu, un gest pe care nu-l mai
făcuse de când erau mici. Julius văzu cu groază că rabinul de Antwerp era
foarte speriat.
— În legătură cu Anna și Isaakel al meu<
— Vor sta aici, cu noi.
Julius bătu ușurel mâna fratelui lui.

O ninsoare care nivelase drumurile bolovănoase îi permise s-o mute pe

Anna la Antwerp cu un disconfort minim. Ea vorbea cu o voioșie forțată.
Când veni timpul ca soțul ei să plece, se agăță, apoi se trase de lângă el. O
privi ieșind grăbită din cameră, atât cât îi permitea corpul ei greoi. Știa că-i
era frică să poarte copilul cât era el departe.
Cu gânduri sumbre, porni pe Jodenstraat, îndepărtându-se de casa lui
Manasseh. Avea un cal puternic. Ținea întotdeauna un animal bun de

185
călărit, pentru că era și mohel, nu numai bijutier și mergea prin țară să
înfăptuiască actul bun al circumciziei pentru orice familie evreiască în care
se năștea un copil de parte bărbătească.
În desagii de la șa, alături de uneltele de șlefuitor se aflau și cuțitele și
conform unui aranjament, se opri în Aalte peste noapte, la casa unui
negustor de brânzeturi a cărui soție născuse un băiat cu șapte zile înainte.
A doua zi de dimineață, Vidal ridică bebelușul frumos și gras de pe scaunul
oprit pentru profetul Eliah la fiecare ceremonie de circumcizie și-l așeză în
poala nașului pentru operație. Înfăptuind actul numit periah, adică
împingerea pielii de pe micul organ, simți cum poala nașului tremură.
— Stai nemișcat! porunci el.
Cuțitul împlini legământul lui Avraam și bebelușul începu să urle
șocat. Vidal își înmuie degetul în paharul ritual și-i dădu copilului să sugă
vin, recitând binecuvântarea în timp ce copilul primea numele bunicului
lui mort, Reuven.
Rudele lăcrimară și strigară Mazel tov! Julius fu mișcat. Din cauza
celor două calificări ale lui, oamenii îi spuneau Der Schneider, tăietorul.
Manase insista întotdeauna să aibă mai multă grijă la circumcizii decât ar
avea cu cel mai costisitor diamant. Și de ce nu? Știa, pe când învelea
penisul copilului într-un șervet curat, că mamele celor îngrijiți de el știau
foarte bine care erau cele mai prețioase diamante pe care le tăia Der
Schneider.

Ajunse în portul Ostend la jumătatea după-amiezii. Fu ușor să găsească

nava, Lisboa, un galion portughez bine întreținut, cu vele latine. Văzându-
i pe marinarii cu aspect sălbatic încărcând marfa, simți un gol în stomac.
Dar nu mai era niciun alt vas cu destinația San Sebastian, iar ruta pe
uscat, prin nenumărate domenii aflate în luptă unele cu altele, era de
neconceput.
Spre și mai marea lui dezamăgire, după ce plăti și se îmbarcă, află că

186
fratele Diego, a cărui companie spera s-o poată evita, se urcase și el la bord.
Mai erau încă trei pasageri, cavaleri spanioli deja beți, devenind pe rând
bătăioși sau strigându-le invitații sexuale marinarilor.
Legă frâul juganului de un stâlp și se instală pe punte pe un pat de fân,
preferând compania calului celei a pasagerilor. Lisboa plecă odată cu
fluxul. Burnița rece a Mării Nordului făcu în curând imposibilă rămânerea
lui pe punte. Așteptă cât putu rezista de mult, apoi îngrămădi paie în jurul
animalului și se duse în cabina micuță, ocupată deja de ceilalți. Când
deschise ușa, simți că se sufocă. Stătu cât mai departe de cavaleri,
înghesuindu-se lângă călugăr, care blestema. Cu fața la perete, Vidal
încercă să doarmă.
Era obișnuit cu mersul pe mare, dar în curând, greața celorlalți îi făcu
și lui rău. În următoarele trei zile, nava săltă pe valurile Canalului
Mânecii și toți deveniră bolnavi. Mesele erau compuse din pește sărat prost
și pâine stricată. Îi plăcea vinul roșu al portughezilor, dar observă că starea
cavalerilor se înrăutățea după ce-l beau, așa că mâncă ce putu din pâine și
se mulțumi cu câteva sorbituri de apă cu gust de rezervor.
După ce înconjuraseră Insulele Britanice, vântul se opri. Pasagerii se
simțiră mai bine și vâslașii începură să tragă din greu. Își îndoiau spatele,
ducând echipajul peste luciul mării, doar prin puterea lor omenească.
Fratele Diego le spusese cavalerilor că Julius era evreu. Aceștia vorbeau
tare despre credința lor creștină și despre importanța purității liniilor de
sânge, în spaniolă limpieza. În ciuda faptului că puțeau ca niște vite, când
intra el în cabină își duceau mâna la nas să se apere de Foetor Judaicus,
„duhoarea evreiască”. Unul din ei istorisi o poveste interminabilă despre
un evreu care furase pâinea consacrată de la o biserică. Ticălosul le dusese
la sinagogă și punând o pâine pe altar, o străpunsese cu cuțitul! Și din
pâine cursese sânge! Înspăimântat, hoțul băgase restul pâinilor în cuptor
ca să scape de dovezi și atunci forma unui copil se ridicase spre cer, după
care evreul mărturisise tot autorităților. Fusese sfâșiat cu cârlige înroșite,

187
apoi ars.
Vidal încerca să-i ignore. Unii membri ai echipajului aveau monede
spaniole. Făcu schimb cu ei și obținu maravedis și dineros în locul
dinarilor lui de aramă. În cea de-a patra noapte, vântul începu să sufle din
nou. Scos din cabină de aerul infect, se urcă pe punte și -l găsi pe unul din
cavaleri furându-i bagajele din fân.
Se gândi la copilul lui nenăscut.
Omul trase spada. Mâna stângă ținea, cu o legănare batjocoritoare,
desaga cu prețioasele instrumente peste marginea punții.
— Aruncă-le în mare, spuse Vidal, dincolo de limita disperării și pe
urmă explică-i lui Torquemada.
Fratele Diego trecu pe lângă el, vorbind repede. Cavalerul îi dădu înapoi
desaga, brusc serios.
După aceea, fu mai bine. Nu mai rânjea nimeni când evreul se ruga pe
punte. Îl evitau. Dominicanul îi tot repeta cum l-ar fi omorât și l-ar fi
aruncat în mare, dacă intervenția bunului și credinciosului lui prieten,
fratele Diego, n-ar fi sosit la timp și cât de apreciat ar fi un cuvânt de laudă
pentru el în urechile potrivite. Călugărul era mai rău decât răul de mare.

Vântul se menținea. În cea de-a noua dimineață, galionul ajunse la

limita sudică a marelui golf Biscaiya și aruncară ancora la San Sebastian
pe o ploaie spaniolă pătrunzătoare.
Fratele Diego țâșni din cabină doar cât să-i spună că galionul oprea și la
Gijón:
— Rămâi la bord până acolo. E mai aproape de León.
Vidal nu spuse nimic. Își coborî calul pe scândura de debarcare și se
dădură jos. Animalul supraviețuise bine călătoriei. Când pământul încetă
să i se mai legene sub picioare, Vidal se aruncă în șa. Aerul era mai aromat
și mai blând decât la Ghent.
Cumpără două cepe de la un țăran cu mutră acră și ochi meschini. Când

188
ajunse într-o pădurice de pini de pe un deal, descălecă și se rezemă de un
copac, având în față o pajiște cu vite, un lan de grâu și o plantație de
măslini.
Ar fi vrut să-și țină fiul în brațe și să-i arate. Vezi, Isaac, acesta e
păm}ntul pe care s-a născut tatăl tău. L-au gonit, dar nu e vina țării.
Nu e frumos? Nu sunt bune cepele spaniole?
Nu erau chiar așa de bune cum își amintea el. Aveau nevoie de ceva
imposibil de găsit, o bucată de pâine caldă, tocmai scoasă de mama lui din
cuptor.
Îl strigau Julio.
Numele i se schimbase când ajunsese în Țările de Jos. Tatăl lui, rămas
fără capital, încercase zadarnic să lucreze ca cizmar și mănușar. Breslele
acceptau să vândă marfă evreilor, dar nu să-i lase să lucreze. Când murise
tatăl lui, fratele mamei își asumase responsabilitatea pentru cei doi nepoți.
— Uită de Julio. Trebuie să te cheme Julius, îi spusese unchiul ferm.
El însuși plecase din Italia numindu-se Luigi, studiase matematica la
Paris ca Louis și apoi, văzând că evreii nu aveau nicio posibilitate de a
intra în ierarhia academică, plecase la Bruges și devenise Lodewyck,
șlefuitorul de diamante.
Vidal oftă. Bău dintr-un pârău să-i treacă mirosul de ceapă și încălecă.
Ploaia se opri, apăru soarele și la Victoria cumpără pâine de la trei pelerini
care mergeau la moaștele sfântului Iacob de Compostela. Probabil că
înfățișarea lui diferită le stârni suspiciunea pentru că la scurt timp după
despărțirea de ei, fu oprit de gărzile Inchiziției. Se simțea amorțit, dar
permisul semnat de Torquemada îi ținu la respect.
În următoarele patru ore, fu oprit de două ori de oameni înarmați cărora
le arătă documentul. A treia oară, spre seară, ajunsese la León și soldații
erau ai lui De Costa. Îl escortară în oraș în galop. Era ciudat să fie și el
unul dintre călăreții rapizi. Îi plăcea cum alerga peisajul pe lângă el și
sunetele pe care le auzea. Dar animalele și oamenii se împrăștiau cu teama

189
de a nu-și pierde viața din calea copitelor crude și nepăsătoare.

Avea să fie tratat ca un oaspete. Îi dădură o cameră mare, unde se aflau

vin și mâncare. Aproape uitase apa de trandafiri. Flamanzii foloseau
numai săpun, pentru fabricarea căruia Anna oprea cenușă.
Fu chemat în aceeași seară. Contele era un bărbat mare și neîngrijit, cu
un zâmbet îngâmfat.
Vidal aflase despre De Costa de la refugiații care locuiau la Antwerp. De
ani de zile, se ocupa să dovedească faptul că anumiți convertiți bogați erau
în secret simpatizanți ai iudaismului. Domeniile acestora erau confiscate și
De Costa cumpărase foarte ieftin multe proprietăți. Isabella le era deosebit
de recunoscătoare celor care făceau ca Inchiziția să aibă de lucru, pentru că
acești profitori erau singurii care plăteau fără murmur impozitele ei. De
Costa fusese făcut conte în 1492, anul expulzării generale a evreilor.
Cu mai mulți ani înainte, contele dobândise marele diamant galben și o
bucată bună de pământ, domeniul unui convertit sacrificat pe nume Don
Benvenisto del Melamed. Un constructor de corăbii „creștin nou”, care
făcuse greșeala de a îndatora peste măsură coroana spaniolă pentru vasele
din flota sa, Melamed cumpărase diamantul de la familia unui cavaler
care-l furase din moscheea din Akra în timpul cruciadelor. În loc de a-l
dona majestăților catolice sau bisericii, corăbierul făcuse o ultimă eroare, îl
păstrase pentru el.
Un asemenea egoism fusese pentru De Costa dovada iudaismului
infailibil al lui Melamed; acestuia îi fuseseră aduse tot felul de acuzații
anonime și drept consecință, fusese ars pentru a i se purifica sufletul
creștin. Cuplul regal, a cărui datorie uriașă fusese brusc suspendată,
acceptase cu bunăvoință ca domeniile nemernicului executat să fie însușite
rapid de credinciosul și loialul lor supus, De Costa.
Contele îi arătă lui Vidal încăperile conacului de piatră. Julius nu-l
întrebă cine fusese primul proprietar.

190
 Într-o sală mare, erau obiecte din cruciade, pe care De Costa le strânsese
cu pasiunea unui colecționar – săbii creștine, maure și sarazine, scuturi și
armuri ale mai multor nații și o varietate de stindarde de luptă boțite.
— Uite favoritele mele, spuse el.
Țintuite de marginea unei șei grele militare, atârnau obiecte pe care
Vidal le identifică drept degete umane uscate, până văzu că fiecare era
circumcis.
— Mădulare mahomedane, confirmă De Costa rânjind.
— Cum puteți ști dacă toate erau mahomedane? întrebă el încet.
Contele păru surprins, de parcă gândul nu-i trecuse niciodată prin
minte. Apoi izbucni în hohote și-l bătu pe Julius pe spate, pentru că fusese
așa spiritual.
A doua zi dimineața, fu condus la o clădire din centrul Leónului. Era
una dintre infamele închisori secrete ale Inchiziției. Din stradă, putea fi
luată drept o reședință impunătoare. Înăuntru erau soldați înarmați și
călugări dominicani.
Un frate care spunea că e alcade, paznic, îi studie permisul.
— Da, spuse el, prizonierul De Mariana e aici.
Și-l conduse de-a lungul mai multor coridoare, până la o ușă. În cameră
se auzea cineva tușind. Când se deschise ușa, Vidal văzu o cameră foarte
mică. Oala puțea, dar în rest totul era foarte curat. Pe podea erau unelte de
scris, un lighean, o bucățică de săpun și un brici și un scaun cu trei
picioare. Pe patul strâmt stătea un om firav, cu părul alb, trezit de cheia
din broască. Se ridică în capul oaselor, privindu-i. Fața lui palidă era
proaspăt bărbierită, dar ochii albaștri îi erau apoși.
— Am venit să te ajut.
Omul nu spuse nimic.
— Sunt Julius Vidal, șlefuitor de diamante din Ghent, în Țările de Jos.
Mi s-a spus că suntem rude.
Omul își drese vocea:

191
 — Nu am nicio rudă.
— Bunicul tatălui meu era Isaac ben Yaacov Vitallo.
— Nu știu de nicio rudă.
— Nu e niciun truc. Eu am o pricepere de care au nevoie. Cred că te pot
salva.
— Nu sunt condamnat, prin urmare nu am nevoie să fiu salvat.
— Am venit să-ți salvez trupul. Tu singur trebuie să te îngrijești de
suflet.
Omul îl privi. Vidal se așeză pe scaun:
— Îți cunoști strămoșii, familia Vitallo?
— Eu provin din convertiți. Se știe prea bine, de ce aș nega-o? Tata a
murit întru Cristos, a fost un preot bun. Și eu mi-am dat singurul copil
Sfintei Biserici.
— Un fiu?
— O fiică. Pe Juana mea, acum e soră a milei.
Vidal dădu din cap:
— Ce ciudat ca viețile a două rude să fie atât de diferite. Fratele meu e
rabin. Ne-am născut în Toledo, unde au fost uciși mii de evrei, învinuiți de
ciumă, Moartea Neagră. Și la o sută cincizeci de ani după aceea tot ne mai
era frică.
— Mie nu mi-a fost niciodată frică în copilărie, spuse De Mariana, de
parcă ar fi demonstrat ceva. Se spune că Toledo a fost întemeiat de evrei.
Știai?
— Da.
— Eu cred că e o minciună evreiască, spuse bătrânul viclean.
— Numele vine din Toledot, care înseamnă „generații” în ebraică. E un
oraș frumos. Casa tatălui meu era lângă sinagogă.
— Acum e o biserică acolo. Cunosc bine orașul.
— Poate te referi la biserica Sfintei Maria Blanca, în locul vechii
sinagogi de pe râul Tagus, zise Vidal. Aceea era deja biserică și când eram

192
noi acolo.
— Și sinagoga mai nouă e biserică acum. Chiar eu am asistat la mesă în
ea.
— Cimitirul evreiesc a mai rămas?
De Mariana ridică din umeri.
— Vara, când tata stătea în sinagogă, eu și fratele meu ne jucam printre
morminte. Practicam ebraica citind epitaful unui băiat de cincisprezece
ani:

„ASHER ABEN TURKEL. MORT ÎN 1349

Piatra aceasta e o amintire
Pentru o generație următoare
Să știe că aici zace un vlăstar,
Un copil iubit.
Desăv}rșit în cunoștințe,
Cititor al Bibliei,
Student în Mishna și Gemara.
De la tatăl lui a învățat
Ceea ce acesta știa de la profesorii lui:
Poruncile și îndreptările Domnului.”

— Dumnezeu să mă ajute, încep să te cred. Cum se face că un evreu se

află viu aici?
— Poți să crezi în mine, vere, luă Vidal mâna prizonierului, simțind-o
extrem de fierbinte. Ești bolnav. Ai febră, zise el neliniștit.
— Aici e umezeală. Nefiind foc, uneori hainele îmi sunt jilave. O să-mi
treacă. Am mai avut așa.
— Nu, nu, trebuie să fii tratat.
Vidal îl strigă pe alcade și-i spuse că prizonierul era bolnav și avea
nevoie de un medic. Spre ușurarea lui, paznicul dădu morocănos din cap.

193
 — Acum, aș face mai bine să te las să fii tratat.
— Întoarce-te. Întoarce-te, chiar dacă ești o iluzie, spuse De Mariana.
Afară, bătrânii stăteau la soare în piață, iar copiii țipau, urmărind un
câine. Era o piață mică și plăcută. Îi era foame și se opri la ghereta unei
femei care vindea fasole:
— Are carne de porc?
Femeia îl privi cu dispreț:
— Vrei și carne la prețul ăsta?
Zâmbi și cumpără o porție. Fasolea avea o savoare pe care aproape o
uitase. Mâncă bucuros, adăpostindu-se la umbra unui zid acoperit cu
hârtiuțe. Un Auto da Fé, un Act de Credință, urma să aibă loc peste câteva
zile. Cineva vindea o vacă de lapte, bună de prăsilă. Altcineva vindea un
câine ciobănesc și păsări, vii sau tăiate. Mai era și un edict, cerând
populației să ia legătura cu mai marii tribunalului Inchiziției<
<dacă știți sau ați auzit de cineva care ține Sabatul după legea
lui Moise, pun}ndu-și în casă cearșafuri curate și pe el veșminte noi
și față de masă nouă în onoarea Sabatului și nu folosește nicio
lumină de vineri seara p}nă a doua zi; sau dacă și-au purificat
carnea pe care urmează s-o măn}nce lăs}nd-o să s}ngereze în apă;
sau au tăiat g}tlejul vitelor sau păsărilor pe care le măn}ncă, rostind
anumite vorbe sau acoperind s}ngele cu păm}nt; sau au m}ncat
carne în post sau în alte zile oprite de Sf}nta Biserică; sau au ținut
postul mare desculți; sau au rostit rugăciuni evreiești seara,
cer}ndu-și iertare unii de la alții, iar părinții și-au pus m}inile pe
capul copiilor fără a face semnul crucii sau a zice „Fii binecuv}ntat
de Dumnezeu și de mine”; sau dacă binecuv}ntează masa în felul
evreiesc; sau dacă recită psalmii fără Gloria Patri; sau dacă o femeie
nu intră în biserică patruzeci de zile de la naștere; sau dacă-și taie
împrejur copiii și le pun nume evreiești; sau dacă, după botez, spală
locul unde au stat uleiul și agheasma; sau dacă cineva aflat pe patul

194
de moarte se întoarce la perete ca să moară și după ce moare îl spală
cu apă fierbinte și-i rad tot părul de pe trup<

După ce termină de mâncat, se uită la arme. Nu folosise niciodată o

sabie și ar fi mânuit stângaci una. Dar Der Schneider n-ar fi avut
probleme cu o lamă mai mică. Cumpără un pumnal din oțel de Toledo și
și-l prinse la cingătoare. În dugheana unui tăbăcar, căută până găsi o piele
de oaie bine curățită. O duse la închisoare, unde descoperi că doctorul
venise și plecase. Îi luase sânge lui De Mariana, care zăcea acum și mai
slăbit decât înainte, abia putând să vorbească.
Vidal îl înfășură în blana de oaie și se duse să vadă diamantul.

De Costa îl așeză pe masă și zâmbi.

— E special, reuși Vidal să zică.
Era mai mare decât orice piatră pe care îndrăznise s-o termine vreodată.
— Cât va dura?
— Voi lucra încet.
De Costa îl privi suspicios.
— E prea important ca să ne grăbim. Se cere cea mai mare precizie și-mi
trebuie timp să întocmesc planurile.
— Atunci trebuie să începi imediat.
Evident, se aștepta să-l privească la lucru.
— Trebuie să fiu singur acolo unde lucrez.
De Costa nu-și ascunse dezgustul:
— Ai nevoie de materiale speciale?
— Am tot ce-mi trebuie, spuse el.
Dar când rămase singur, fu și mai rău.
Piatra stătea acolo ca un ou opulent. O urâse de la început. Habar n-
avea cum s-o prelucreze.
A doua zi, De Mariana părea la fel de slăbit, dar se bucură să-l vadă pe

195
Julius.
Era îmbujorat și scuturat de accese. Tusea începuse să-i producă o
flegmă cenușie.
Vidal se hotărî să fie voios:
— O să te refaci repede după ce te duc la Ghent, unde un evreu poate
măcar să respire liber.
Ochii albaștri îl săgetară:
— Sunt creștin.
— Chiar și după< asta?
— Ce au ei de-a face cu Iisus?
Vidal îl privi înmărmurit:
— Atunci, creștinule, care a fost natura iudaismului tău?
De Mariana îi ceru câteva dintre foile aranjate pe podea:
— Viața mea e sânge. Manual de ierburi cunoscute.
Îi arătă lui Vidal că pe fiecare pagină erau diagrame de plante și texte cu
numele latinești și populare ale acestora, habitatul lor, varietățile și
foloasele pentru om:
— Pregăteam un capitol despre plantele din era biblică. Traducerile
sunt proaste. Ca să mă asigur de precizia textului, am achiziționat un
pergament.
— Tora?
— Da, am făcut-o deschis. Toate traducerile mele erau de la un preot
specialist în ebraică. O vreme, n-am avut probleme. Dar știu mai mult
decât majoritatea despre proprietățile cunoscute ale ierburilor. Colegii,
studenții, toți îmi cereau un leac când se simțeau rău. Nu sunt medic, dar
am ajuns să lucrez ca unul dintre ei. Într-o zi, în timp ce ascultam la o oră
de-a mea de botanică, un episcop mi-a sugerat că pergamentul era o
achiziție evreiască foarte curioasă. Eu sunt un profesor sever, poate prea
exigent<
— Ai fost acuzat de unul dintre studenți?

196
 — Am fost arestat, vere. Traducătorul meu cu sutană murise. Eu eram
un creștin proaspăt care avea un pergament evreiesc. M-au ținut în
temniță, cerându-mi să mărturisesc ca să scap de iad. Cum puteam să
mărturisesc? Până la urmă, m-au forțat să privesc cum îi torturau pe alții.
Există trei metode favorite. Prizonierul e legat de încheieturi cu o curea, de
o bară înaltă și i se atârnă greutăți de picioare. E ridicat încet, apoi lăsat să
cadă deodată, putându-i-se disloca brațele sau picioarele. Sau e legat la
pământ și i se vâră o cârpă pe gât, prin care se toarnă apă. Pe mine m-au
legat de un stâlp cu niște corzi puse direct pe trupul gol. Când răsuceau
corzile, legăturile se strângeau tot mai tare.
Zâmbi amar:
— Credeam că voi putea fi un martir pentru Cristos. Señor, după două
răsucituri am mărturisit tot ce voiau să audă.
În celulă fură câteva momente de tăcere deplină.
— Ce pedeapsă ți-au dat?
— Am fost dat afară de la facultate și mi s-a poruncit să merg printre
oameni șase zile de vineri la rând, lovindu-mi trupul cu un bici de cânepă.
Mi s-a interzis să dețin funcții publice, să fiu negustor sau să schimb bani
și chiar să depun mărturie. Mi-au spus că dacă voi cădea a doua oară în
aceeași eroare voi fi condamnat la foc și mi-au dat roba de penitență s-o
port un an și șase luni. Mi s-au imputat toți banii cheltuiți pentru
întreținerea mea în închisoare și eu și soția mea am vândut o mică fermă ca
să plătim datoria Inchiziției.
Vidal își drese vocea:
— Soția ta trăiește?
— Cred că a murit. Era bătrână și bolnavă și i-am provocat mari
suferințe. Când mi-am terminat penitența, roba mea de căință a fost
trimisă la biserica parohiei pentru a fi expusă cu cele ale altor iudaici
convertiți. Rușinea ei< oftă omul, apoi continuă: Au mai fost și alte
catastrofe, mari și mici. Încă înainte de a fi complet, catalogul meu botanic

197
a fost trecut în Indexul Cărților Interzise.
— Nu l-ai mai terminat? întrebă Vidal.
— A fost completat. Nu mai aveam nevoie de pergamentul confiscat,
pentru că aveam traducerile. M-am întors la scris. M-am gândit că poate
va fi răspândit în străinătate. Sau în Spania, după ce trece nebunia.
— O să circule la Ghent, vere.
De Mariana clătină din cap:
— N-o să mă lase să plec.
— Au promis.
— Că mă vor elibera?
— Că se va arăta o clemență specială.
— Nu, nu, tu nu înțelegi. Clemență specială poate însemna o
strangulare rapidă înainte de rug. Cred că flăcările sunt necesare pentru a-
mi curăța sufletul, ca să ajung în Paradis. Dacă n-ar crede în ceea ce fac, n-
ar fi atât de greu, señor.
Vidal începea să simtă o greață:
— Nu înțeleg un lucru: dacă lucrai acasă, în secret, cum ai ajuns aici a
doua oară?
De Mariana se ridică pe jumătate din pat, cu ochii scânteietori,
sălbatici:
— N-a fost Juana mea cea care m-a acuzat! strigă. N-a fost fiica mea!

De-a lungul vieții lui, Vidal nu mai văzuse decât trei pietre prețioase cu
adevărat mari. Prima era un diamant de formă neregulată aflat în
proprietatea lui Charles Cutezătorul, pe atunci duce de Burgundia. Fusese
tăiat de Lodewyck înainte ca Vidal să-i devină ucenic. Câțiva ani mai
târziu, când le fusese adus din nou pentru curățare, Julius fusese uimit de
fațetele simetrice care acopereau complet toate laturile pietrei:
— Cum ai reușit să-l tai așa, unchiule?
— Cu grijă, replicase Lodewyck.

198
 Și cu succes. Focul din piatra care ajunsese să fie numită Florentina le
dezvăluise celor bogați și puternici că un evreu din Bruges descoperise
secretul de a transforma bucățele de pietre rare în minuni scânteietoare.
Vidal era ucenic de câțiva ani când unchiul lui finisase a doua piatră
mare pentru duce. Era tot un diamant neobișnuit, lung și subțire, de
paisprezece carate. Van Beruem îl fațetase și-l montase într-un inel de aur
pe care ducele îl oferise papei Sixtus la Roma, pentru a fi folosit în
ceremonial. Lui Julius i se permisese să-l șlefuiască puțin.
Șapte ani mai târziu, când burgundul le adusese din nou o piatră mare,
ucenicul era aproape maestru și deci mai chemat să participe la operațiune.
Tăiaseră ingenios piatra ciudată și neregulată, în formă triunghiulară,
exploatând la maximum desenul ei natural. Vidal și vărul lui, Robert,
făcuseră planificarea, sub îndrumările atente ale lui Lodewyck și apoi îl
fațetaseră. Așezaseră diamantul șlefuit într-o montură care fu creația lui
Vidal, două mâini de aur împletite, constituind un magnific inel dăruit de
Burgundia – în semn de prietenie și drept chezășie a loialității – regelui
Louis al XI-lea de Franța.
Lodewyck și Robert se aleseseră cu 5 000 de ducați și cu glorie, dar îi
recunoscură și lui Vidal meritele, astfel încât el fu pus sub protecția
ducatului de Burgundia.
Acum era singur și lipsit de apărare, uitându-se ore în șir la diamantul
acesta galben, așa cum se uitase și la cel triunghiular, cu unchiul și vărul
lui.
Deschise locuri de observație în stratul exterior, așa cum îl învățase
Lodewyck. Ferestrele adânci, spaniole din spatele lui trimiteau o lumină
bună, dar nu era destul și ținu piatra la flacăra îngemănată a douăsprezece
lumânări până începu să-l doară mâna.
Privind în apele ei era ca și cum ar fi trăit un vis, intrarea într-o lume
de strălucire în care explodau nenumărate flăcări. Dar frumusețea aurie se
sfârșea într-un defect atât de pronunțat, încât gemu când îl văzu. Calda

199
limpezime galbenă se albea, iar aproape de centrul diamantului, aspectul
lăptos devenea urât și întunecat. Era o imperfecțiune majoră și-l neliniștea
foarte rău, deși responsabilitatea lui consta numai în fațetare și șlefuirea
exteriorului. Pentru a primi o formă grațioasă, trebuia să înlăture umerii
pietrei. Examină structura de parcă piatra ar fi fost o bucată de lemn,
trasând cu cerneală liniile pe unde urma s-o despice.
Ar fi fost ușor să ruineze totul.
Când soldații veniră să pună diamantul la păstrare peste noapte, îl
găsiră plin de linii de cerneală. Nu se uită la ei, ascunzându-și ochii.
— Se simte mai rău, spuse alcadele.
Când intră în celulă, Vidal văzu cu deznădejde că privirea vărului lui
devenise găunoasă, iar gura și nasul îi erau acoperite de supurații. Vidal
spălă fața înfierbântată și-l somă pe paznic să cheme doctorul.
De Mariana vorbea cu greu:
— O parte din manuscris< ascunsă. Mi-o aduci?
— Sigur că da. Unde e?
— În seră. Pe lângă casa mea. Îți desenez o hartă.
Dar avea degetele prea slăbite pentru a ține pana.
— Lasă, spune-mi doar cum să ajung acolo, îl liniști Vidal și-și scrise
totul, punând din când în când câte o întrebare.
— Într-o cutie verde. Sub ghivecele de pământ dinspre nord, spunea
bolnavul, sufocat.
— Îl găsesc eu, nu te teme.
Dar ezita. Drumul avea să-i ia câteva ore:
— Nu sunt sigur că pot să te părăsesc.
— Du-te, te rog, îl îndemnă De Mariana.

Nu-și biciuia niciodată calul și nu-l înțepa cu pintenii, dar acum avu de
luptat cu tentația aceasta. Ținu juganul la trap mai tot timpul lungii
călătorii. Trecând printr-o pădure, intră de mai multe ori printre copaci, se

200
opri și așteptă; dar nu era urmărit.
Când ajunse în satul lui De Mariana, văzu biserica. Ușa era deschisă.
Trecând pe lângă ea, văzu înăuntru rândul de sanbenito, robele fără
mâneci purtate de penitenții acuzați de Inchiziție. Erau atârnate ca rufele
la uscat. Se întrebă care dintre ele fusese a lui De Mariana.
Proprietatea îl făcu să realizeze pentru prima oară că De Mariana era
un om bogat. Avea un domeniu destul de întins, peste care plutea însă un
aer general de neglijență. Nu era niciun țăran pe câmp și pajiștile erau
goale. Cu mult în afara șoselei se ridica o casă mare, în stil maur. Perdelele
erau trase peste ferestre. Vidal nu-și dădea seama dacă era cineva înăuntru.
Sera era acolo unde-i spusese ruda lui; era un fel de hambar lung, cu
acoperișul jos. Înăuntru, în mijlocul unei puzderii de materiale și
recipiente, era o masă pe care se aflau resturi de plante, moarte din lipsă de
apă. Un scaun confortabil era așezat cu fața spre crângurile și poienile de
la apus. Peste tot se auzea tare cântecul păsărilor. Fără îndoială, era plăcut
să stai aici și să vezi soarele apunând peste pământul tău.
Găsi hârtiile după o oarecare căutare. Cutia nu era încuiată. Paginile de
deasupra se ocupau de diferite varietăți de ciulini și nu i se părură prea
interesante.
Călări până la ușă și o lovi cu ciocănelul. Un servitor deschise imediat.
— Señora De Mariana este?
— Doriți să vorbiți cu Dona Maria?
— Da, spuse el, bucuros că femeia trăia. Numele meu e Julius Vidal.
Bătrâna mergea încet, cu greutate. Avea o față fină, cu nasul subțire.
— Señora, sunt rudă cu soțul dumneavoastră.
— Soțul meu nu are rude.
— Señora, eu și cu el avem strămoși comuni, familia Vitallo din
Genova.
Ușa i se închise în față și casa se scufundă în tăcere.
Vidal încălecă și plecă.

201
 În el creștea o mânie teribilă. Dar când ajunse la închisoarea din León,
alte lucruri îl preocupau. Pentru prima dată, nu-i mai dădură voie să intre.
Așteptă până când gardianul îl chemă pe alcade.
— Nu mai e aici, a murit, spuse acesta.
— A murit? întrebă Vidal, tâmp.
— Da, în timp ce i se lua sânge, se întoarse omul să plece.
— Stați puțin, alcade, dar lucrurile lui? Avea scrieri, hârtii.
— Nu mai e nimic, totul a fost ars, răspunse temnicerul.

La ieșirea din închisoare, îl așteptau soldații lui De Costa care-l

escortară până la conac. De vreme ce ruda lui murise și nu mai aveau
niciun ostatic, le devenise mai mult prizonier decât oaspete.
Îl lăsară cu piatra și-și deschise sacul și-și scoase fiolele, pachețelele și
instrumentele, dar când își revăzu calculele, gemu, părându-i rău că
unchiul lui nu-l alesese pe el să fie rabin și pe Manasseh să fie ucenic.
Aflat în fața unei suprafețe mai mari decât oricare pe care o fațetase
până atunci, împărțise disperat diamantul prin linii imaginare, tratând
fiecare secțiune de parcă ar fi fost o piatră mai mică și aranjând
înmănuncherile fațetelor astfel încât să se contopească.
Dar dacă rezultatul final n-ar fi avut scânteie?
Lodewyck, ticălosule, spune-mi ce să fac.
Dar Lodewyck n-avea să-i mai dea niciodată răspunsuri. În cele din
urmă, înmuie rășină și o folosi ca să fixeze bine diamantul pe un suport de
lemn. Prinse suportul în menghina lui, apoi răsuci ușor diamantul,
trasând linii fine în locurile unde credea că ar trebui să intre dalta. Dar nu
putu pune mâna pe ciocan. Degetele nu-i ascultau mintea.
Deveni conștient de zarva de afară și privind pe geam, văzu că drumul
era plin de oameni.
— Ce se întâmplă? îl întrebă pe paznicul de la ușă.
— Au venit să asiste la Actul de Credință, e un spectacol care merită

202
văzut, răspunse soldatul, privindu-l cu speranță. Nu vreți să mergeți să
vedeți, señor?
— Nu, refuză el.
Intră din nou în cameră, ocupându-se de piatră. Nu fu sigur dacă se
răzgândise pentru că simțea că trebuie să existe un martor la rău sau
pentru că ceva otrăvitor dinăuntrul lui răspundea la rău la fel ca toți
oamenii aceia pe care-i disprețuia. Se întoarse la soldat:
— Să mergem să vedem.

Procesiunea se formă la catedrală, condusă de civili înarmați cu sulițe și

muschete.
— Negustorii de cărbune, îi explică soldatul. Au onoarea de a merge în
față pentru că ei furnizează lemnul cu care sunt arși criminalii.
Tânărul era binedispus, pentru că nu se așteptase să asiste la Auto da
Fé.
Estaban de Costa, contele de Léon, conducea un contingent de nobili,
purtând stindardul Inchiziției. Urma un grup de dominicani, purtând o
cruce albă. Apoi cam douăzeci de prizonieri, bărbații separați de femei.
Erau desculți și purtau robe galbene pe care fuseseră pictate cruci roșii, pe
față și pe spate. După ei se împleticeau doi bărbați și o femeie, condamnații,
îmbrăcați în robe albe pe care fuseseră pictate flăcări și diavoli. Femeia, de
vârstă mijlocie, cu părul răvășit, avea o privire sticloasă. Abia mai mergea.
Un tânăr, ce nu putea fi încă numit bărbat, purta în gură ceva ca o zăbală.
Cel de-al treilea prizonier mergea cu ochii închiși și buzele i se mișcau.
— De ce are băiatul căluș?
— E un păcătos care nu se călește, señor și le e frică să nu strice Actul
de Credință rostind blasfemii.
Gărzile Inchiziției, în uniforme alb cu negru și purtând o cruce verde
acoperită cu pânză neagră, încheiau procesiunea. După ei se revărsa
mulțimea.

203
 În piață fusese înălțat un eșafod de lemn. Dominicanii urcară pe el și
începură imediat să cânte mesa. Oamenii umpleau piața, unii alăturându-
se rugăciunii și alții oprindu-se să cumpere băutură și mâncare.
După încheierea slujbei, fură citite numele criminalilor mai mici. Pe
măsură ce erau strigați, fiecare ridica sus o lumânare stinsă, semn al
rușinii publice.
Cei trei condamnați fură duși pe eșafod și legați de stâlpi, iar un
inchizitor le citi crimele. Teresa și Gil de Lanuza erau mamă și fiu, eretici
stăruitori care conspiraseră să aranjeze circumcizia unui copil. Femeia
mărturisise, dar fiul ei nu. Celălalt om era Bernardo Ferrer, acuzat de
sodomie.
Gloata murmură. Un călău trecuse în spatele Teresei de Lanuza și o
sugrumase cu un garou. Fața femeii se contorsionă, apoi încremeni. Trei
dominicani își părăsiră piedestalul și urcară pe eșafod, cu torțe. Fiecare se
apropie pe rând de Gil de Lanuza, vorbindu-i cu convingere și trecându-i
torța aprinsă pe lângă față.
— Încearcă să-l convertească, murmură soldatul. Îi arată ce înseamnă
focul.
Trupul ereticului fu străbătut de un tremur vizibil din locul unde stătea
Vidal. Un preot scoase călușul din gura tânărului, care spuse ceva. Preotul
se întoarse și ridică mâna spre a potoli mulțimea:
— Ce-ai spus, fiule?
— Mă convertesc la dreapta credință.
Privitorii fură cuprinși de un fior de bucurie. Aproape de Vidal, o femeie
izbucni în hohote de plâns, speriindu-și copilul din brațe, care începu să
plângă și el.
— Mărit fie Domnul cel Preaînalt, spuse răgușit soldatul.
Dominicanii îngenuncheară:
— Fiule, zise preotul, la ce dreaptă credință te convertești? În ce lege
mori?

204
 — Părinte, mor în legea lui Iisus Cristos.
Dominicanii se ridicară și-l îmbrățișară pe tânăr:
— Ești fratele nostru, strigă preotul. Fratele nostru iubit.
Ochii tânărului erau lărgiți de entuziasm. Gura îi tremura. Călăul îl
strangulă din spate.
Negustorii de cărbune începură să aducă crengi uscate, lemne și
cărbuni. Le purtau cu ușurință, stivuindu-le în jurul celor legați și
dedesubtul eșafodului.
Apoi terminară.
Toată lumea se uita la condamnatul care mai trăia. Ochii lui Bernardo
Ferrer erau strâns închiși în fața realității.
— Lui nu i se dă nicio șansă să se căiască? întrebă Vidal.
Soldatul aruncă delicat o privire spre femeia cu copilul în brațe:
— Pentru crima lui nu există iertare, señor, răspunse el.
Un inchizitor dădu din cap și un călău înaintă cu o torță aprinsă.
Atinse rugul, care se aprinse imediat. Lemnul uscat pârâia și ardea cu mici
explozii.
Vidal încercă să plece, dar trupurile din spate îl încercuiau. Se uită la
victima vie.
Ferrer se smulse din frânghii, de parcă ar fi încercat să întâmpine focul.
Se ridică fum. Căldura făcea ca cele trei siluete legate de stâlpi să pară că
dansează.
Prin crăpăturile eșafodului, flăcările pătrunseră până la vreascurile
strânse în jurul picioarelor condamnaților. Un șarpe de foc se strecură
printre tufișuri și se agăță de robă. Ferrer striga ceva, dar vocea i se pierdu.
Părul i se aprinse ca o aureolă.
Frânghiile arseră și el căzu. După câteva clipe, eșafodajul se prăbuși cu
totul, într-o revărsare de scântei.
Atât de puțin dura să arzi un om?
Vidal sfârși în sinea lui rugăciunea pentru morți. Femeia de lângă el își

205
strângea copilul în brațe. Soldatul își făcu cruce și oamenii începură să
plece acasă.

Era curios. Când se întoarse la diamant – poate pentru că văzuse tot ce

pot face oamenii mai rău – nu-i mai era frică.
Luă ciocanul și dalta și făcu două scobituri. Umerii pietrei erau prea
subțiri pentru a fi despicați curat. Făcură așchii, dar putea lucra ceea ce
rămăsese. Era așa cum dorise, formă mai rotundă și mai grațioasă, cu
posibilități.
Scoase din sacul lui piesele unei mașini de șlefuit acționată cu piciorul
și le asamblă. Avea într-un flacon praf de diamant, pe care-l strângea cu
grijă după fiecare șlefuit sau tăiat. Puse puțin într-o cană și adăugă ulei de
măsline, formând o pastă groasă cu care unse un disc de aramă numit
poală, piesa care tăia.
— Vreau lumânări, zise el, mergând la ușă, toate pe care le puteți găsi.
Le puse în toate colțurile camerei. Flăcările lor combinate nu dădeau
tipul de lumină de care avea nevoie pentru opera finală, dar aveau să-i
permită lucrul brut, conturarea de suprafață a fațetelor mai largi.
Puse roata în mișcare, apoi ținu pentru prima dată piatra pe muchia
poalei. După câteva minute, presiunea pe care o aplică făcu pasta de pe
marginea discului și diamantul să se unească, formând o suprafață
interactivă.
Acesta era tot secretul descoperit de Lodewyck și păzit acum de întreaga
familie: diamantul nu e tăiat decât de diamant.
Stătu toată noaptea încovoiat peste roată, măcinând.

Până dimineața, marcase fațetele principale și așteptă nerăbdător zorile

pentru a profita de lumina soarelui la tăieturile mai delicate. În lumina
primei dimineți, începu să lucreze cu toleranțe mari fațetele principale,
tăindu-le și pe cele mai mici pe marginile exterioare ale diamantului, astfel

206
încât să formeze un desen pe care Lodewyck îl numea brioletă.
Piatra semăna cu un boț metalic, cenușiu.
La prânz, un servitor bătu la ușă cu mâncare, dar Vidal îl trimise de
acolo. Munci stăruitor, capabil acum să vadă ce trebuia făcut.
Când lumina scăzu, se opri, pentru că ajunsese la un punct în care
iluminația perfectă era absolut necesară. Trimise să i se aducă mâncare și
apă de spălat, apoi căzu în pat flămând și nespălat și dormi îmbrăcat până
când îl trezi lumina zorilor.
În dimineața aceea, cineva încercă ușa și bătu.
— Pleacă.
— Eu sunt. Vreau să-mi văd diamantul.
— Nu e gata.
— Deschide ușa imediat.
— Îmi pare rău, domnule, e prea devreme.
— Jidan mizerabil, sparg ușa. O să te<
— Domnule, asta nu va salva diamantul papei. Trebuie să lucrez
netulburat, spuse el, conștient că numai succesul îi va permite să plece viu
de acolo.
De Costa părăsi pragul furios.
Existau pericole mari. Piatra trebuia nivelată cu grijă, pentru a evita
vătămarea suprafețelor sau a roții. Putea înlătura asperități de pe diamant,
dar nu putea pune la loc bucățile lipsă, așa că trebuia să fie mereu atent să
nu taie prea mult. Și trebuia să oprească roata din când în când, ca
diamantul și poala să se răcorească, pentru că dacă frecarea supraîncălzea
piatra, suprafața avea să se tulbure, făcând ceea ce Lodewyck numea „fulgi
de gheață”.
Totuși, forma se alcătuia.
Treptat, cenușiul metalic al suprafeței se transformă în galbenul pietrei.
Și galbenul se limpezi.
În dimineața celei de-a patra zile, termină ultima fațetă. Luă din alt

207
flacon cea mai bună cenușă de oase și șlefui toată ziua diamantul cu mâna.
În seara aceea, petrecu mult timp privindu-l. Apoi rosti rugăciunea de
mulțumire, Hagomel. Pentru prima oară în viața lui, știu că Lodewyck
făcuse alegerea corectă. Manasseh n-ar fi putut face așa ceva.

Adună resturile cu o pană, până la ultimul strop. Desfăcu roata, apoi se

spălă și se îmbrăcă pentru călătorie. După ce băgase totul la loc în saci,
descuie ușa.
De Costa băuse zdravăn în ultimele două zile. Deodată, se trezi că
evreul e în fața lui, întinzându-i diamantul.
Contele îl luă. Când reuși să se concentreze, începu să râdă vesel:
— Ce dorești? O fecioară? Cea mai pricepută târfă din Spania?
Chiar așa beat și entuziasmat, se ferea cu grijă să pomenească de bani.
— Sunt fericit că v-am fost de folos. Acum voi pleca acasă, stăpâne.
— Mai întâi să sărbătorim.
Servitorii mai aduseră niște sticle. De Costa așeză diamantul în fața
lumânărilor, întorcându-l pe toate fețele:
— M-ai făcut cineva, evreule.
Apoi începu să vorbească însuflețit:
— N-am fost nobil întotdeauna. Chiar și acum, sunt unii care-mi
disprețuiesc sângele, dar voi fi de două ori nobil, cel puțin cavaler de
Malta. Papa spaniol a făcut cardinali pentru mai puțin.
Vidal se așeză, la început posac, apoi tot mai temător. De Costa ar fi
putut porunci cu ușurință moartea cuiva căruia-i vorbise prea liber.
Interlocutorul lui era deja într-o stare aproape de nesimțire. Îi umplu
cupa:
— În sănătatea dumitale, stăpâne. Să fii prosper și fericit. Trebui să-i
toarne foarte mult timp. Contele putea rămâne năucitor de mult la același
nivel de beție. Când alunecă în fine din jilț, goliseră încă o sticlă.
Vidal se ridică și-l privi dezgustat:

208
 — Porcule, îi spuse.
Nu era niciun soldat cu ei. Mâna îi alunecă spre pumnalul de Toledo.
Își spuse că era un prost. În sfârșit, era liber să fugă. Merita oare să-și
riște viața?
Privi diamantul de sub lumânări. Sub catifeaua galbenă a fațetelor
șlefuite de el părea să ardă un trup.
Scoase pumnalul și se aplecă peste omul beat. Contele se mișcă o dată.
Gemu ușor și rămase nemișcat. Nobil sau nu, sângele lui era pe mâinile lui
Vidal.

Un soldat îl descoperi abia dimineața. Stătea de parcă ar fi prins

rădăcini în podea. La început, crezu că vreun animal îi atacase
comandantul. Scoase un strigăt.
Estaban de Costa se mișcă și-și linse buzele cu limba uscată. Își aminti
de diamant și se uită alarmat să vadă dacă nu dispăruse, dar îl văzu lângă
lumânările aproape stinse. Se întinse să-l ia și fu străbătut de o durere
cumplită cum nu mai cunoscuse niciodată.
Privind în jos, strigă laolaltă cu soldatul. Dar mădularul lui însângerat
nu era într-o stare chiar așa de rea cum arăta; fusese circumcis, nu castrat.
Hârtia o găsi mai târziii, când șocul se mai diminuase, chiar dacă îl mai
durea:
Încă unul pentru șaua ta.
JULIO VIDAL

Vidal călărise grăbit toată noaptea, aleg}nd să meargă la Ferrol,

pentru că bănuia că urmăritorii s-ar fi îndreptat spre Bilbao sau
Gijon, porturile mai apropiate.
Dacă nu găsea o corabie, plănuise să se ascundă în munți.
Dar găsi o corabie a breslei țesătorilor, cu două catarge, care
ducea l}na spaniolă pentru a fi transformată în postav flamand. Își

209
cumpără locul, apoi se îmbarcă, urmărind șoseaua dinspre est p}nă
se ridică ancora și porniră spre larg.
C}nd păm}ntul se pierdu din vedere, se prăbuși pe punte,
cuprins de un acces de slăbiciune.
Ridică ochii spre o p}nză rotundă și întinsă ca p}ntecul Annei.
Acum era probabil plat.
Se rezemă de un balot puturos de l}nă unsuroasă și privi cum
p}nzele gravide îl poartă spre noul lui născut.

210
 Partea a III-a

CĂUTAREA

15

MEA SHE’ARIM

C}nd sună la biroul lui Leslau, îi răspunse o femeie de la care află

că profesorul nu era acolo.
— Trebuie să vorbesc cu el. Sunt Harry Hopeman.
— Harry și mai cum?
— Hopeman.
— Ah, bine.
Evident, numele nu-i spunea nimic.
— Nu pot să-l găsesc la alt număr?
— Nu are telefon acasă.
— Lucrează acasă? Dați-mi, vă rog, adresa.
Urmă o pauză.
— Vă asigur că va considera că e important ce vreau să-i spun.
— Rohov Chevrat Tehillim, spuse ea fără chef. Numărul
douăzeci și opt.
— Mulțumesc. În ce parte a orașului e asta?
— În Mea She’arim spuse ea.

Cu mai bine de un secol înainte, un grup de polonezi și lituanieni

211
se rupseseră de cartierul evreiesc din Ierusalim. Construiseră în
afara orașului vechi o împrejmuire despre care se spunea că are
exact o sută de locuințe, așa că partea aceea fu numită „cele o sută
de porți” sau Mea She’arim. În ziua de astăzi, zidul original al
împrejmuirii e în mare parte distrus. Suprapopulat de generații
pentru care planificarea familială era un păcat, cartierul Mea
She’arim a devenit o mahala revărsată peste margini, înconjurată de
mici străzi locuite de pietiști.
Căut}nd Chevrat Tehillim, strada Societății Psalmice, Harry văzu
pretutindeni exemplele religiozității locuitorilor. Pe un zid se putea
citi un afiș mare, în limbile engleză, ebraică și idiș:
FIICĂ EVREIASCĂ!
Tora te obligă
Să te îmbraci decent
Noi nu tolerăm
Trecători îmbrăcați indecent
Pe străzile noastre
Comitetul pentru păstrarea decenței

În cvartalul următor, un alt afiș ataca guvernul israelian pentru

că permitea ca trupurile umane, create de Cel Preaînalt, să fie
profanate de autopsii.
Străzile nu erau indicate. Toate semănau între ele, clădiri din
piatră înclinate, cu magazine la parter și apartamente deasupra.
Harry se înv}rtea neajutorat. Doi băieți se urmăreau, cu urechile
flutur}ndu-le tare în alergare. O femeie trecu pe l}ngă el împovărată
de o boccea de rufe, dar evită să-l privească. În umbra unei clădiri
apropiate stătea un bătr}n în caftan negru și cu tichie. Îi dădu
indicații bune, dar c}nd Harry găsi în sf}rșit Chevrat Tehillim,
clădirile nu erau numerotate.

212
 Intră într-un magazin de obiecte religioase, intențion}nd să
întrebe doar de case, dar ochii îi fură atrași de niște tichii minunat
brodate și petrecu ceva timp aleg}nd c}teva pentru consacrarea lui
Jeff. Proprietarul îi spuse că numărul douăzeci și opt era clădirea de
l}ngă magazin:
— Pe cine căutați de acolo?
— Pe profesorul Leslau.
Omul îl privi curios:
— La etajul trei. Apartamentul de pe st}nga.
Scara clădirii era str}mtă și întunecată. Cineva gătise pește. C}nd
ajunse la apartamentul de la etajul trei, din st}nga, bătu, pentru că
nu era sonerie. Urmă o tăcere lungă. Tocmai c}nd bătea a doua oară,
o voce de femeie întrebă cine e.
— Trebuie să-l văd pe profesorul Leslau.
După o clipă, Leslau se afla în cadrul ușii:
— A, Hopeman. Cum ai știut că mă găsești aici?
Harry îi spuse de omul de la magazin. Buzele lui Leslau se
subțiară:
— Ți-a zis că sunt în apartamentul ăsta? Ticălos mizerabil!
În spatele lui, Harry văzu o femeie de vreo patruzeci de ani. Avea
o legătură de cap și o rochie largă de casă, cafenie și cu m}neci
lungi, care nu lăsa să i se distingă formele.
— D}nsa e doamna Silitsky. Domnul Hopeman.
Ea dădu din cap cu gravitate. Nu era machiată. Avea o față
lungă, de r}ndunică și un nas ascuțit.
— Poftește-l pe domnul să intre, spuse.
— Îl iau la mine, zise Leslau.
— Cum dorești.
— Ne vedem mai t}rziu, Rakhel?
Ea dădu din cap:

213
 — Bună ziua, domnule Hopeman.
— Bună ziua, doamnă Silitsky.
Îl urmă pe Leslau, care locuia cu un etaj mai jos, pe dreapta.
— Nu înțeleg. De ce m-a trimis intenționat în alt apartament?
— E complicat, dădu Leslau din m}nă, de parcă ar fi vrut să
îndepărteze supărarea. Cu ce te pot ajuta?
Pe măsură ce-l asculta pe Harry, cinismul din ochii lui de un
căprui voalat dispărea, înlocuit de interes și apoi de un entuziasm
involuntar:
— Un înger de aur. Care-i primul lucru la care te g}ndești c}nd
auzi de „înger”?
— Heruvimii de aur care păzeau tabernacolul.
— Al naibii de corect, spuse Leslau încet. Hai să facem un drum
p}nă la Ein Gedi.
Ca să ajungă la Volkswagenul lui, merseră o jumătate de stradă.
— De ce nu-l parchezi mai aproape?
— Așa obișnuiam, dar cineva mi-a tăiat cauciucurile.
Pe l}ngă ei trecu proprietarul magazinului de unde cumpărase
Harry bonetele. Leslau nu spuse nimic, dar omul se întoarse pe
stradă și strigă un epitet. Harry îl auzi clar. Îl numise pe Leslau noef,
stăp}n de t}rfe.

Ajung}nd la Ein Gedi, Leslau conduse atent în sus și în jos;

am}ndoi căutau perechea de dealuri care se potrivea cu descrierea
din manuscris. O luară apoi pe străzile mai mici din chibuț și
trecură de școala de teren.
— Orașul Vechi trebuie să fi fost mai aproape de apă, zise Leslau.
Cred că dealurile noastre sunt la est de izvoare.
La nord-vest erau două dealuri. Un ciorchine de dealuri se
îngrămădeau și la nord-est, întinz}ndu-se către munții scunzi at}t

214
de neregulat înc}t pe Harry îl cuprinse îngrijorarea; părea imposibil
să separe două dealuri de restul. Dar Leslau clătină din cap și-i arătă
cu degetul:
— Uite-le.
Fură nevoiți să lase mașina și să meargă pe jos cam cinci sute de
metri p}nă la baza celui mai mic dintre dealuri. Nu avea mai mult
de șase sute de metri pe cea mai largă înălțime. Terenul părea virgin
și nu se remarca prin nimic.
— Ar putea fi aici, spuse Leslau. Dacă am găsi un heruvim! Aș
începe imediat să-l caut pe celălalt. Ascuns undeva între ele e aron
hakodesh, Chivotul Legii.

Asaltați de posibilități, neglijară să mai ia masa, dar pe drumul

de întoarcere la Ierusalim, lui Harry i se făcu foame. M}ncară într-o
cafenea arabă mică, vorbind puțin, fiecare ocupat cu g}ndurile și
visurile lui.
La cafea, Harry îl privi curios pe Leslau:
— De ce locuiește un profesor ca dumneata în Mea She’arim?
Leslau se str}mbă:
— C}nd am venit în Israel, părea o idee inspirată. Voiam să
absorb bogăția locului și s-o înapoiez studenților mei.
— Studenții americani n-ar putea înțelege pe deplin așa ceva.
Leslau dădu din cap:
— În Mea She’arim, religia e privită ca o moștenire de familie,
care trebuie transmisă exact în starea în care a fost primită. Chiar și
portul lor îl copiază exact pe cel al strămoșilor din Europa. Rostesc
rugăciunile la fel, cu aceleași inflexiuni. Își păstrează și legile la fel
de strașnic.
— Asta, face cartierul at}t de bizar și înc}ntător, spuse Harry cu
bl}ndețe. Au dreptul să trăiască așa cum vor.

215
 — Dar în Mea She’arim, toată lumea trebuie să trăiască așa cum
vor ei.
— Nu e nicio lege omenească sau divină care interzice să-i spui
unui habotnic să se ducă dracului. Iudaismul e în fierbere din cauza
comuniunii dintre ortodocși și liber-cugetători.
— Am o relație cu doamna Silitsky.
— Ei, și? E treaba ta, David, spuse Harry.
— E treaba cartierului, zise arheologul, palid. E o agunah, femeie
legată.
— O agunah?
Însemna femeie măritată, al cărei soț lipsește, dar nu i se poate
dovedi moartea. Harry se simțea atras lent într-un serial foileton de
genul celor publicate în ziarul Jewish Daily Forward.
— Soțul ei, Pessah, a plecat acum doi ani. Nu poate să-i dea de
urmă. După legea talmudică, fără consimțăm}ntul lui, ea nu poate
divorța și nu se poate remărita dec}t după șapte ani.
— Angajează un avocat. Zbiară la autorități, cum ai face la
Cleveland.
— În Israel, divorțul nu e acordat de autoritățile civile.
Pentru liderii religioși pe care i-a urmat c}ndva, Rakhel e persona
non grata. Au exclus-o dintre ei înainte de a o cunoaște eu.
— Dar ce-a făcut?
— Mea She’arim e controlat de secte, cum e Naturei Karta,
Păzitorii Orașului. Ei cred că Dumnezeu va crea adevăratul stat
evreu abia după venirea adevăratului Mesia. Condamnă Israelul
făcut de oameni ca fiind ne autentic. Așa că nu plătesc impozite și
nu-și trimit copiii la școlile de stat. Și nu votează. În 1973, guvernul
lui Golda Meir era în mare încurcătură și ea a cerut un vot de
încredere de la coaliția la putere. Pentru prima dată în viața ei,
Rackhel s-a încumetat să meargă la balotaj. S-a certat rău cu Pessah

216
Silitsky pentru asta și pentru altele. Începuse să cumpere ziare și să
le citească în lipsa soțului de acasă. Dureros și împotriva voinței ei,
începuse să g}ndească într-un mod nou și înspăim}ntător.
Leslau își îngădui să z}mbească:
— Dar s-ar putea spune că a părăsit-o pentru bucătărie. Gătește
minunat m}ncăruri tradiționale. Pentru că este interzis să aț}ți sau
să stingi focul de sabat, pune vinerea după-masă legume într-o oală.
Toate sf}r}ie încet pe o lampă de spirt vineri noaptea și s}mbătă și
pe la sf}rșitul sabatului e gata o m}ncare delicioasă. Într-o seară,
c}nd se ducea la culcare, s-a rupt un picior al mesei din bucătărie și
s-a răsturnat oala. Spirtul din lampă s-a vărsat pe covor și i-au luat
foc și perdelele. Soțul ei a ieșit din dormitor și a găsit-o lupt}ndu-se
cu flăcările.
— Și?
— E interzis să stingi flăcările de sabat, ridică Leslau din umeri. A
doua zi a venit rabinul lor. A întrebat dacă îi fusese viața în pericol.
Ea a spus că nu știe. În cazul acesta, a spus el, comisese un mare
păcat. Mai mult, fusese informat că făcuse cumpărături în magazine
din afara cartierului. El însuși certificase că magazinele din Mea
She’arim erau kosher, impecabil de curate. Din moment ce ea
cumpărase m}ncare din altă parte, din magazine pe care rabinul nu
le inspectase personal, nu-l putea asigura pe Pessah Silitsky că soția
lui nu-i servise la masă m}ncare impură. În după-amiaza aceea,
Pessah a venit devreme de la lucru și-a împachetat c}teva lucruri de
valoare și a plecat de acasă. De atunci nu l-a mai văzut.
Se priviră lung unul pe celălalt:
— Nu știam că astfel de lucruri încă se mai înt}mplă, spuse
Harry.
Leslau se ridică de pe scaun:
— Se înt}mplă încă în liniștitul și înc}ntătorul Mea She’arim.

217
 — Ești bine-venit la săpături, zise Leslau cu greutate, oprindu-și
Volkswagenul în fața hotelului.
Harry clătină din cap și încercă să-și alunge resentimentul st}rnit
de ușurarea evidentă a celuilalt. Leslau îi apucă m}na și-și dădu
seama că arheologul îi era recunoscător.
— Shalom, David. Vom ține legătura, îl asigură el st}njenit.
Luă masa singur în restaurantul hotelului. C}nd urcă, nu i se mai
păru că intra într-o cameră luxoasă. Se întinse pe pat și se g}ndi la
Leslau cel gras și de v}rstă mijlocie și la habotnica lui doamnă
Silitsky. Un Romeo și Julieta cam improbabili. Totuși, vederea lor îi
trezise sentimente care-l surprindeau. Era mai conștient ca oric}nd
în viață de c}t de singur era.
Impulsiv, își sună soția.
Nu răspunse nimeni. La New York era dimineață. Poate că Della
era la cumpărături. Sau poate că era cu altcineva, într-un
apartament necunoscut de el. Dădu t}rcoale g}ndului de parcă ar fi
atins cu limba un dinte dureros. Ar fi fost mai bine dacă ar fi simțit
durere.
După o vreme, căută cartea de telefon a orașului și găsi numele
Strauss, Tamar.
Ea păru mirată să-l audă.
— Pot veni să te văd?
— Lucrez, mă pregătesc să mă întorc la slujbă m}ine.
— Dar încă mai ești în concediu.
— Pe moment, nu-ți pot fi de folos. De ce să-mi irosesc timpul de
vacanță?
— Fă o excursie cu mine. Arată-mi Israelul.
— Ah, ezită ea. Nu cred că vreau.
— Asta înseamnă că nu ești sigură nici că nu vrei. Lasă-mă să vin

218
pe la tine. Putem sta de vorbă.
Ea încuviință destul de indiferentă.

Pe la miezul nopții, Harry se trezi și constată că trupurile lor se

alipiseră din nou, lu}nd fiecare forma celuilalt, ca două linguri. Își
strecură m}na sub s}nul ei greu.
— Ce e? se mișcă femeia, apoi stătu nemișcată.
— Faci ceva pentru mine?
Ea începu să-l m}ng}ie somnoroasă, dar el r}se:
— Nu asta. Aș vrea să le ceri să afle unde se găsește un om pe
care-l cheamă Pessah Silitsky.
Ea se ridică în capul oaselor:
— Nu mai puteai aștepta p}nă m}ine dimineață?
— Acum mi-a trecut prin cap.
— Dumnezeule!
Harry se duse p}nă la baie și c}nd veni, ea se mutase din partea
lui de pat și scotea un zgomot ușor, mai slab dec}t un sforăit.
Îi plăcea salteaua ei. Adormi aproape imediat.

219
16

UN DRUM CU AUTOBUZUL

El se g}ndise la o stațiune confortabilă, poate cu o plajă, dar

Tamar își puse c}teva lucruri într-o raniță și merse cu el la hotel ca
să facă la fel, sfătuindu-l să-și ia lucruri de felul celor care se purtau
pe Masada.
— Unde mergem? o întrebă.
— De ce nu vrei să fie o surpriză?
— Dar fără tabără improvizată.
— N-o să fie chiar așa.
Se opriră la un magazin de fructe, unde ea cumpără un sac enorm
de portocale din cele pe care americanii le numesc de Jaffa, iar
israelienii, de Washington. Apoi luară un expres p}nă la Tel Aviv.
În fața unui hotel ponosit cu vedere la Mediterana, se așezară la
coadă pe marginea trotuarului.
— Nu vreau să merg într-o excursie cu grupul, zise el alarmat.
Ea z}mbi.
Unii dintre oameni erau de v}rstă mijlocie, iar alții, vreo șase,
copii de liceu. Observă că aveau multă apă la ei.
— Cel puțin, îmi spui dacă mergem în nord, unde e mai răcoare?
Un bărbat din apropiere auzi întrebarea și-i spuse ceva în ebraică
tovarășului lui, care îl privi pe Harry cu un z}mbet larg.
Un autobuz vechi, vopsit c}ndva în albastru, apăru de după colț
și se opri sc}rț}ind în fața lor:
— Ascultă ce prost se aude motorul, mormăi cel de l}ngă Harry.
Geamurile vehiculului erau opace de vreme și funingine; corpul
mașinii se odihnea pe patru dintre cele mai mari și umflate
220
cauciucuri pe care le văzuse Harry vreodată.
— C}t trebuie să stăm în ăsta?
— Hai, îl îndemnă ea.
Aerul dinăuntru era fierbinte și greu. Din fragedă copilărie, nu
rezista la mersul cu autobuzul fără să i se facă rău. Reuși să
deschidă un geam, efort din care se alese cu încheietura zg}riată.
— Shimon, aici sunt două locuri! țipă ascuțit peste interval una
din fetele de liceu.
Un bărbat le luă banii, apoi anunță că el era ghidul, Oved. Li-l
prezentă și pe Avi, șoferul, care închise ușile cum ar fi tr}ntit
închizătoarea unei capcane. Autobuzul oftă, se opinti și începu să se
hurducăie, în uralele nu prea convinse ale pasagerilor. L}ngă el,
Tamar scoase o carte despre arta etruscă și începu să citească. Harry
se simți amăgit. În loc de interludiul pe care-l visase, avea parte de
momente la fel ca cele de la început alături de această femeie, lipsă
de confort și evenimente pe care nu le putea controla.
— Unde dracu mergem? întrebă supărat.
— La Sinai, răspunse Tamar, întorc}nd pagina.

Peisajul semăna, pe r}nd, cu Florida, Kansas, California.

Se opriră la un post militar, c}t să ia un căpitan și trei soldați cu
puști, gardă înarmată despre care Tamar îi spuse că era necesară,
pentru că mergeau într-o zonă aflată foarte departe de protecția
guvernamentală. Pe c}nd Harry moțăia, șoferul ieși de pe șosea;
c}nd ridică din nou ochii și privi pe geam, c}mpiile se
transformaseră în nisip neted și roci, c}t vedeai cu ochii. Departe, la
răsărit, niște coline negre se ițeau la orizont, semăn}nd cu cele din
Montana.
— Sinai? o întrebă pe Tamar.
— Negev, clătină ea din cap.

221
 Trecură pe l}ngă un bărbat în straie negre, călare pe o cămilă.
Acesta nu le aruncă dec}t o privire scurtă, deși elevii americani
strigară la el și declanșară o mulțime de aparate de fotografiat
dincolo de geamurile m}njite. După o jumătate de oră, ajunseră la o
oază unde o singură familie de beduini ținea un fel de stație de
reconfortare în deșert. Li se dădu c}te o bucată de c}rnat ca o sfoară,
gras și foarte condimentat și de băut, o sticlă de suc de portocale
aproape fierbinte și cu iz chimic. Grupul de elevi își arătă zgomotos
dezaprobarea. Harry mestecă și înghiți, conștient că se purtase și el
p}nă atunci ca un american ur}t.

Un băiat din cei de la oază întrebă dacă putea merge cu

autobuzul lor p}nă la primul sat de acolo. Pe drum, Tamar sporovăi
lejer cu el în arabă.
— Îl cheamă Moumad Yussif. Are paisprezece ani. La anul se va
căsători și va deveni tatăl multor copii.
— Dar și el e un copil.
— Soția lui poate avea unsprezece-doisprezece ani. Așa se
înt}mpla unde m-am născut eu, chiar și printre evrei.
— Îți aduci aminte de Yemen?
— Nu prea clar. Noi locuiam în Sana’a, un oraș. Pentru evrei era
greu acolo. Uneori erau răscoale și stăteam în micul nostru
apartament p}nă c}nd nu mai aveam m}ncare, ne era frică să ieșim
pe stradă. După colț era un minaret. Muezinul mă trezea în fiecare
dimineață, ca un ceas deșteptător: Alaaaaaaaa Akbar!<
Băiatul arab recunoscu strigătul și z}mbi nesigur, apoi le spuse
ceva.
— Ar vrea să fumeze.
Un soldat care stătea l}ngă t}năr în autobuz scoase un pachet.
Băiatul făcu să apară un pistol cu pat de nichel și-l îndreptă spre el.

222
Apăsă trăgaciul și din țeavă apăru o flacără; era o brichetă.
— Iisuse! răsuflă Harry, în timp ce soldații hohoteau de r}s.
Băiatul apăsa mereu pe trăgaci, aprinz}ndu-le țigările la toți. După
un timp, ajunseră în sat și-și luă la revedere de la ei, spun}nd Salaam
Aleikhum.

În aceeași după-amiază, oboseala călătoriei începu să se simtă.

Elevii stăteau prăbușiți în scaune și jucau un joc, invent}nd
companii americanizate care și-ar fi putut face avere în Israel.
— Rav-Aluf Motors. Ce e bun pentru Rav-Aluf Motors e bun
pentru țară.
— Săpături Kissen Tel, Ltd.
— Furnizor General Avdat. Întreabă de orice.
Se auziră chicoteli.
— Compania de Perii Afula, zise Harry, surprins de el însuși.
Fata care stătea de partea cealaltă a culoarului dintre scaune îl
privi bucuroasă:
— Nu e rău. Vrei să fii tipul de la Perii Afula?
— Am deja o slujbă, călătoresc cu ea. Tamar. Eu sunt Harry.
— Eu sunt Ruthie și el e Shimon. E israelit. Doamna e soția ta?
— E doamna mea. El e soțul tău?
Fata sur}se, accept}nd reproșul nerostit:
— E fantezia mea trecătoare, spuse, sărut}ndu-și tovarășul pe
obraz.
Autobuzul intră într-o serie de canioane, peste care st}ncile
aruncau umbre lungi. La vremea c}nd ieșiră din canioanele din
Eilat, întunericul acoperise Marea Roșie, dar auzeau zgomotul
valurilor pe c}nd treceau cu autobuzul pe șoseaua semicirculară a
portului. Depășiră un hotel modern, luminat strălucitor, apoi
șoferul Avi opri brusc în fața unui mic motel de pe țărm unde li se

223
oferea și cazarea inclusă în circuit.
Masa de seară fu compusă din șnițel și supă de orz. M}ncară fără
plăcere, le era prea foame ca să se pl}ngă.
Camerele se dovediră a fi niște celule str}mte și jilave, cu
cearșafuri pătate de at}ta folosire.
— Hai, spuse el.
— Unde?
— Vom merge la hotelul cel mare pe l}ngă care am trecut. Putem
veni înapoi m}ine dimineață, înainte de a pleca autobuzul.
— Nu vreau să merg la alt hotel.
— Rahat, spuse el supărat.
Se așeză pe pat și se uită la ea:
— Vreau să merg cu autobuzul t}mpit și să măn}nc m}ncarea
t}mpită. Dar de ce să nu dormim într-un pat decent la noapte?
Ea se întoarse și ieși afară, închiz}nd ușa în urma ei.
La început, crezu că va merge fără ea. Dar o urmă fără să-și ia
lucrurile. Plaja era chiar peste drum. O găsi st}nd pe nisip,
str}ng}ndu-și genunchii la piept. Fluxul era mare și se vedeau peste
dig luminile strălucitoare ale hotelului.
— Ce ai împotriva locului ăla, Tamar?
— E un hotel frumos. Mi-am petrecut acolo luna de miere.
După un timp, Harry se întoarse la motel și-i dădu un bacșiș gras
recepționerului pentru niște pături curate și o sticlă de vin alb. C}nd
se întoarse, ea stătea în același loc. Întinse păturile și desfăcu dopul.
Vinul nu era rău. Băură pe c}nd luna ieșea din spatele norilor,
descoperindu-le spuma albă a valurilor care sf}r}iau pe nisip.
— Vrei să fac ceva? întrebă ea, cu gura pe umărul lui.
El clătină din cap:
— Tu vrei?
Ea îi sărută m}na:

224
 — Doar stai aici cu mine.
Se întinseră pe pături și se îmbrățișară.
— Aș putea să te iubesc, rosti el la un moment dat.
Cuvintele îi ieșiră singure din gură; sunetul lor îl înspăim}ntă. Ea
nu răspunse nimic; poate dormea.
Nu era chiar așa de rău ca dormitul pe Masada, dar se sculă puțin
înțepenit. Luară micul dejun onorabil pe care-l oferă p}nă și cel mai
sărac restaurant israelian – măsline, roșii tăiate, ouă și ceai – și se
urcară din nou în autobuz. O autostradă largă și netedă îi purtă
către sud. Peste două ore, cobor}ră la Sharm’e Sheikh, să se întindă
și să meargă la toaletă.
Armata le furniză o gustare, salată. Tinerii soldați Tsahal, din
forțele de apărare, erau politicoși și prietenoși, dar în soare
străluceau prea multe arme; Harry fu bucuros c}nd autoritățile le
aprobară traseul și autobuzul ieși din tabăra militară. Trecură de un
loc unde cămilele rupseseră s}rma ghimpată și intraseră pe un
c}mp minat. Li se vedeau oasele albe împrăștiate. Ghidul Oved le
distribui tablete de sare și-i avertiză să economisească apa. Tinerii
americani începură să c}nte despre zăpadă și frig și focuri în vetre.
Trecură apoi la colinde de Crăciun, aduc}nd la cunoștința
deșertului din care se ridicau aburi de arșiță că s-a născut
M}ntuitorul.
O israeliană bătr}ioară, care stătea singură pe un scaun din față,
se întoarse și-i privi pe c}ntăreți.
— Mi-ar plăcea să văd zăpadă, spuse Tamar.
— Niciodată n-ai<?
— De două ori. Dar c}nd ninge în sf}rșit la Ierusalim, ridică ea
din umeri, e o nimica toată și dispare c}t ai clipi din ochi. Mi-ar
plăcea s-o văd mare și< știi tu.
Deodată, el simți că i se face dor de casă așa cum i se înt}mpla

225
rareori:
— Ți-ar plăcea, știu sigur.
O privi scufund}nd un deget frumos în coaja unei portocale.
— Credeam că tinerii ăștia sunt evrei.
— Și eu cred că sunt.
Ea aduna ordonat grămăjoara de coji în poală:
— De ce c}ntă despre Iisus?
— E un mediu care-i intimidează. Poate că vor să audă ceva
familiar.
— C}ntecele creștine le sunt familiare? îi dădu ea o jumătate de
portocală.
— Bineînțeles. Mmm< bună.
Erau portocale mai mici dec}t cele de la New York, dar mai dulci;
poate că se copseseră în copac, nu în ambalaj.
— Majoritatea copiilor învață colinde la școală. America e țară
creștină.
Ea dădu din cap:
— C}nd ești uimit, zici: „Iisuse Cristoase!” Ți-ai dat seama?
— Cred că da, z}mbi el. Putem să mai m}ncăm o portocală?
De data asta o curăță el:
— Așa cum și tata îi spune lui Dumnezeu Allah. Și am văzut de
mai multe ori cum evreii superstițioși bat în lemn ca să aibă noroc.
— Și?
— E un obicei creștin. Creștinii de demult atingeau lemnul și
cereau binecuv}ntarea Domnului, din cauză că și crucea răstignirii
era de lemn.
El desfăcu a doua portocală mai st}ngaci dec}t ea. Sucul îi stropi
și n-avea nimic ca să-și șteargă m}inile lipicioase:
— Nu ne alegem obiceiurile și limba. Le moștenim.
— E o expresie americană și englezească pe care nu o pot accepta,

226
zise Tamar. „Fuck you.”
Harry își m}ncă atent portocala. Elevii nu mai c}ntau.
— Avem și în partea noastră de lume cuvintele noastre pentru a
face dragoste, bineînțeles. Dar nici în arabă, nici în ebraică nu există
vreo expresie care să spună unei persoane, la supărare: „Te urăsc,
du-te și iubește-te”. Asta ar trebui să fie o binecuv}ntare, nu un
blestem. „Fie ca Dumnezeu să te atingă și să-ți îngăduie să iubești.”
C}nd sunt fericită, mi-ar plăcea să spun tuturor: „Duceți-vă și f...!
Lume, te f...!”
Elevii se porniră pe un r}s care lui Harry i se păru că nu se mai
oprește.
La o oră după aceea, se plictisise total de milă după milă de plajă
frumoasă, dar autobuzul opri în fața unei vile. Ghidul Oved le
spuse că se puteau bucura două ore de apă. Casa avea parterul
încuiat, dar la subsol erau două vestiare și o baie cu apă curentă.
Ajunse la plajă înaintea lui Tamar; c}nd alergă și se aruncă, oboseala
și iritarea dispărură odată cu senzația de lipicios. Înotă drept
înainte, fericit că-și putea întinde mușchii, apoi se întoarse să calce
apa și văzu vila pătrată și albă, cu acoperiș de țiglă. Cu excepția
paznicului înarmat, s-ar fi potrivit bine unui orășel din Florida. Nu
arhitectura sau dimensiunile o făceau impresionantă, ci singurătatea
în care se afla; oricine ar fi fost proprietarul, avea un regat măreț de
deșert și ocean. Doi dintre soldații israelieni, țin}ndu-și armele,
stăteau pe aleea de piatră ce dădea spre apă. Strigau și-i făceau
semn să se întoarcă, de parcă ar fi fost salvamari, iar el, un
adolescent care se dusese la apă ad}ncă.
Înotă încet înapoi, savur}nd umezeala. Grupul de turiști oferea
prilejul unui studiu al contrastelor. Puștii de liceu își arătau carnea
tare și t}nără și se stropeau mereu. Bătr}na israeliană purta o rochie
de casă decolorată și prea mare și o caschetă de explorator. Se

227
scufunda, lăs}ndu-se pe vine în apă și se lăsa purtată de valuri,
visătoare, așa cum Harry își amintea că le văzuse făc}nd pe femeile
de la Coney Island.
Tamar, într-un costum de baie negru, dintr-o bucată, se întinsese
pe valuri. Se ridică l}ngă ea și-și puse capul pe coapsa ei lucioasă și
cafenie. Soarele îi m}ng}ia și apa caldă se încrețea în jurul lor:
— Călătoria asta aproape că începe să capete sens.
— Dar nu încă?
— Nu încă.
Ghidul Oved, păros ca un urs, veni către ei, stric}nd totul:
— E bine, nu?
— Foarte bine. Cine e proprietarul locului?
— C}ndva a fost al lui Farouk. C}nd a fugit, guvernul lor l-a luat,
apoi l-am luat noi, în timpul Celor Șase Zile. Acum e foarte puțin
folosit, cu excepția grupurilor de turiști.
Harry privi visător vila, mijindu-și ochii în soare; oriunde
mergea, era urmărit de un rege mort. Se întrebă dacă Farouk
adusese vreodată aici Diamantul Inchiziției:
— De ce sunt santinele? E pericol să fim atacați?
Oved z}mbi:
— Ne păzesc de rechini, apele astea sunt pline; la urma urmei,
suntem în Marea Roșie.
Harry renunță la orice g}nd de a se mai av}nta în larg. Elevii
str}ngeau scoici, unele erau frumoase, dar cel mai frumos lucru fu
luat din valuri de femeia în v}rstă, care, fără să-și întrerupă plutitul,
scoase din apă o bucată de coral cenușiu de mărimea unui
grapefruit. Singurul suvenir pe care-l duse Harry la autobuz fu
bronzul. Tamar îi unse umerii cu o loțiune, cu degete cărnoase și
ușoare care-l făcură s-o dorească. Mirosul cremei se lupta cu cel de
portocale pe c}nd șoferul coti pe un drum bolovănos și autobuzul

228
începu să salte. Îi era cald și era obosit, îl dureau umerii arși, dar se
simțea minunat de viu.

— Ce e asta? întrebă, dar aproape imediat ghidul anunță că era

mănăstirea Sf}nta Caterina.
Semăna mai mult cu o fortăreață de piatră sau o închisoare aflată
chiar la capătul drumului. Rămaseră foarte mult timp în autobuz:
— De ce nu intrăm? strigă Harry.
— Există o singură poartă, care este închisă de la pr}nz p}nă la
ora unu și de la trei treizeci p}nă la șase treizeci, c}t timp călugării
se odihnesc și se roagă, zise Oved. Așa e obiceiul aici de sute de ani.
La șase treizeci și doi, un braț cafeniu trase zăvorul și cobor}ră
din autobuz, intr}nd unul c}te unul pe poarta îngustă. Oved îi
conduse printr-o curte și pe niște scări, pentru a le arăta cea de-a
doua ieșire din mănăstire, un leagăn de fr}nghie at}rnat deasupra
st}ncilor abrupte. Un călugăr în rasă cafenie trecu pe l}ngă ei fără
să-i ia în seamă.
— Țin jurăm}ntul tăcerii? întrebă Tamar.
Oved clătină din cap:
— Dar numai c}țiva dintre ei vorbesc ebraica sau engleza. Sunt
obișnuiți cu prezența ocazională a turiștilor și nu-i consideră o mare
binecuv}ntare.
Le mai spuse că mănăstirea fusese construită de Iustinian I în
secolul al cincilea, la picioarele muntelui pe care arabii îl numeau
Jebel Moussa, pe partea despre care se spunea că acolo i s-ar fi
arătat Dumnezeu lui Moise, cu aureola sa. Avea o bibliotecă de
aproape zece mii de volume, dintre care multe erau manuscrise
străvechi, inclusiv o copie a faimosului Codex Sinaiticus.
— Ce e ăsta? întrebă cineva din spate.
Oved păru st}njenit:

229
 — Are de-a face cu Noul Testament. Cred că este un comentariu.
— Nu, îl corectă Harry, e Vechiul Testament scris în grecește.
— De ce au copiat ei Vechiul Testament? întrebă Tamar.
Nu găsi niciun mod grațios de a evita răspunsul, deși ghidul îl
privea cu vădit resentiment:
— Încă nu fusese conceput Noul Testament. Dar creștinii de
atunci voiau să-și facă slujbele altfel dec}t evreii. În loc de suluri
scrise, împătureau foile de papirus sau pergament și prindeau
cotorul. Codicele au fost începutul cărților, așa cum le știm azi.
Oved îi aruncă o privire neagră și-și reluă expunerea:
— Codex Sinaiticus în original a fost luat de la Sf}nta Caterina în
1844 și expus la Muzeul Imperial din Sankt Petersburg. În 1933, un
grup britanic l-a cumpărat de la guvernul sovietic pentru o sută de
mii de lire, dintre care jumătate au fost donate de copii de școală și a
fost dus la Muzeul din Londra.
— Am putea vedea copia de aici? întrebă Harry.
— Imposibil, răspunse ghidul cu satisfacție.
Apoi îi conduse la parter, într-o cameră mică, semăn}nd cu un
hambar de unelte; dar pe rafturi se aflau, r}nduri-r}nduri, cranii
umane și săculețe de oase, sortate și stivuite ordonat: aici femururi
și coccisuri, dincolo coaste, coloane vertebrale, iar dincolo oasele
mici de la m}ini și picioare.
Fata pe nume Ruthie oftă, apoi fugi, urmată de unii dintre colegii
ei.
— Scheletul asamblat de acolo este al Sf}ntului Ștefan, spuse
Oved. Celelalte oase sunt rămășițele călugărilor care au slujit aici
neîntrerupt, de o mie cinci sute de ani. C}nd moare un călugăr la
Sf}nta Caterina, este îngropat și lăsat p}nă i se descompune carnea.
Apoi oasele îi sunt dezgropate și curățate și așezate l}ngă cele ale
predecesorilor.

230
 Tamar îl luă de m}nă și ieșiră din camera mortuară. În curte,
șoferul Avi încerca să le v}ndă drept pr}nz adolescenților americani
niște biscuiți, și restul de c}rnat unsuros rămas din seara
precedentă. Le spuse că vor dormi în două dormitoare, unul pentru
femei și unul pentru bărbați:
— E regula mănăstirii. Oricum, vom dormi numai c}teva ore, ca
să ajungem la răsărit în v}rful muntelui.
Harry și Tamar își luară plasa de portocale și urcară pe acoperiș.
Se făcuse foarte întuneric. Luna plină uriașă pe care o văzuseră de
pe Masada era acum doar o seceră de argint, sus. Prima oară făcură
dragoste cu o disperare provocată de vederea osemintelor. A doua
oară fu mai bine, erau atenți să-și dăruiască plăcere. Dar mintea lui
gonea, ocup}ndu-se de lucruri la care nu voia să se g}ndească. În
ciuda eforturilor Tamarei, Dumnezeu nu-i puse m}na pe umăr ca
să-i spună „Fă dragoste, Harry Hopeman”.

V}rful ghetei care-l lovea în coastă fu pentru el dovada definitivă

că ghidul fusese angajat de cineva care ura turiștii:
— Haideți. Dacă veniți cu noi să vedeți răsăritul, treziți-vă acum.
Tamar se sculă imediat cum îi atinse fața. Cu ochii încețoșați, se
luptară să se încalțe și b}jb}iră în jos pe scară.
Turiștii erau adunați în curte:
— Are cineva o lanternă? întrebă Oved.
Nimeni nu spuse nimic.
— Ei, asta e. Atunci înseamnă că avem doar două. Eu merg în
frunte cu una, iar Avi va încheia șirul cu cealaltă. Am plecat.
Urmară raza lanternei ca niște molii adormite. Terenul era
acoperit de pietre mari, fixate între bolovani uriași. Harry își suci
glezna:
— Pentru numele Domnului! m}r}i el la Oved. Ia-o mai încet,

231
altfel oamenii o să cadă.
— Aproape că am ajuns la trepte, de acolo e mai ușor, replică
ghidul.
În coasta muntelui fuseseră montate dale de piatră, form}nd o
scară. Oved le spuse că viețile călugărilor se irosiseră încerc}nd să
facă două drumuri pe panta mai domoală, urcarea de 1700 trepte și
cobor}rea de 3400 trepte. Era o scară din coșmarurile unui
cardiolog. Se cățărau interminabil.
El alerga zilnic, dar ea nu și urcușul era lung. Se înțeleseră să nu
se grăbească și la naiba cu răsăritul.
Ghidul o luase mult înainte. Puștii de liceu se urcau aproape
alerg}nd pe munte, iar ceilalți îi depășeau ca niște umbre. După un
timp, își dădu seama că unul din cei care trecuseră ducea o lanternă
și-și făcu griji pentru că șoferul Avi nu-i aștepta pe rătăciți.
C}nd ajunseră la capătul treptelor, era tot întuneric. Poteca de
acolo era mai largă și cerul începuse să se lumineze; de îndată ce
putură vedea încotro mergeau, se mișcară mai repede. În ciuda
neangajării lui, își dădu seama că voia să vadă răsăritul din poziția
cea mai înaltă. Pe ultima milă, o luă de m}nă pe Tamar, îndemn}nd-
o să se grăbească.
V}rful muntelui era un platou pietros nu prea mare, înconjurat
de alte piscuri. Harry știa că erau munți vechi și tociți, dar nu vedea
dec}t conuri str}mbe de piatră, singuratice, bătute de v}nt și
înspăim}ntător de frumoase. Nu era greu să-ți imaginezi că acolo
locuia Dumnezeu.
— Mulțumesc pentru că m-ai făcut să vin aici.
Ea îl sărută.
Merseră spre ceilalți, bătuți de v}nt. Nu vorbea nimeni, pentru că
soarele începuse să răsară. Lumina era frumoasă, dar pălea în
apropierea locului unde se aflau.

232
 Harry își dădu seama că se împuținaseră:
— Unde sunt ceilalți?
— Noi suntem cei care am reușit să ajungem, spuse Shimon.
Harry se duse la Oved:
— Ar fi mai bine să cobori. Ai turiștii împrăștiați pe tot drumul.
— Unii dintre ei fac întotdeauna cale întoarsă, zise Oved liniștit.
Vor găsi ei drumul p}nă la mănăstire.
Harry se uită la el tăcut.
— Mai bine ne-am duce, ticălosul ăsta o să ne facă necazuri,
spuse șoferul în ebraică.
— Ar fi înțelept, replică Harry tot în ebraică.
Cei doi o porniră agale pe drumul de cobor}re.
— Merg și eu, îi spuse el lui Tamar.
Ea merse cu el. La c}teva sute de metri mai jos, se înt}lniră cu
ghidul și cu Avi, care ajutau un cuplu de v}rstă mijlocie să ajungă
pe creastă.
— Spun că simt ultimii. Ceilalți s-au întors la Sf}nta Caterina, zise
șoferul.
— Eu mai cobor puțin, pentru orice eventualitate.
Nu părea să mai fie nimeni pe drum, dar Tamar îi atinse brațul:
— Uite acolo, departe. Vezi?
Cobor}ră repede poteca.
Era israeliana bătr}nă, st}nd pe o piatră. Tamar se opri:
— E o bătr}nă m}ndră. Cred că numai unul dintre noi trebuie să-
i ofere ajutor.
— Stai aici, dădu el din cap.
Femeia era palidă.
— E totul în ordine, doamnă?
Ea îl fulgeră cu privirea, lupt}ndu-se să se ridice:
— Mă odihneam puțin, înainte de a ajunge în v}rf.

233
 — Sigur. Pot merge cu dumneavoastră?
După doi pași, se rezema cu totul de el. C}nd ajunseră aproape
de capătul drumului, Harry g}f}ia ca o vită de povară.
Femeia îl împinse și, adun}ndu-și forțele, merse vioaie către
ceilalți, fără să rostească niciun cuv}nt de mulțumire.

C}nd reveniră la mănăstire, Tamar se duse în dormitorul pe care-

l ignorase în noaptea precedentă. Lui Harry nu-i era somn.
Un călugăr grebla în curte. Nu era nicio frunză căzută, nici pietre,
nici gunoaie. Făcea valuri în praf, ca liniile din nisipul unei grădini
japoneze.
— Vorbiți engleza?
— Puțin.
— Aș putea vedea cumva biblioteca?
— Din înt}mplare, eu sunt bibliotecarul. Sunt părintele
Haralambos.
Vorbea o engleză excelentă.
— Haralambos, adică „strălucește cu bucurie”. Eu sunt Harry
Hopeman, părinte.
— Cunoști greaca?
— Poli oligon, nu destul ca să conteze.
Călugărul puse jos grebla și-l conduse spre una din ușile grele,
care semănau at}t de bine între ele. Înăuntru, pereții zugrăviți în alb
erau acoperiți cu volume.
— Aș putea examina copia din Codex Sinaiticus?
Pater Haralambos o scoase dintr-un dulap și o puse pe masă.
Harry deschise atent codicele. Era exact la fel cum își amintea
originalul din Londra, litere grecești desenate cu m}na pe
pergament, cu cerneală cafenie. Primele r}nduri erau întocmai
acelea din cea mai nouă ediție a Vechiului Testament scoasă de

234
Societatea Publicațiilor Evreiești: La început, Dumnezeu a creat cerul și
pământul<
Ridică ochii și-l văzu pe călugăr privindu-l:
— Ești aici de multă vreme, părinte?
— De multă vreme, da.
Haralambos avea o față îngustă, calmă; lui Harry i se păru că
citește putere în ochii căprui și strălucitori, apoi își dădu seama că
era o seninătate profundă. Se întrebă dacă ar fi atins și el acea stare,
dacă ar fi rămas la școala confesională:
— T}njești vreodată după lumea din afară? întrebă el dintr-un
impuls subit.
Călugărul z}mbi:
— Nu e una din tentațiile mele. Nu-mi place ceea ce ne vine din
afară.
— De exemplu, ce?
— De dimineață, am găsit pe acoperiș obiecte de control al
nașterilor. Ce fel de persoane se poartă astfel – într-un asemenea
loc?
— Persoane cărora nu li se pare că fac ceva greșit, părinte, zise el,
uit}ndu-se în jos, la codice.
— Cred că așa trebuie să se fi purtat romanii înainte de a se
prăbuși civilizația lor. Și grecii mei și evreii dumitale. Nu vezi
paralele?
— Încerc să nu văd, răspunse Harry.

Pe c}nd aștepta în afara zidurilor să se urce în autobuz, femeia în

v}rstă îi v}rî în m}nă, fără un cuv}nt, bucata de coral cenușiu pe
care o luase din Marea Roșie. Încercă să protesteze, dar Tamar îi
puse m}na pe braț:
— Trebuie s-o accepți, îi spuse.

235
 Epuizați, stăteau l}ncezi în autobuz, pe drumul de întoarcere.
C}nd ajunseră pe țărm, briza pătrunse prin ferestrele deschise,
adăug}nd nisip la disconfortul general. Avi trase autobuzul la o
stație de benzină t}rziu, după-amiaza. Turiștii se duseră la toalete,
iar Harry folosi telefonul.
Nu venise nicio scrisoare de la Mehdi. Funcționarul de la biroul
American Express spuse că domnul Hopeman nu are niciun fel de
corespondență.
După mai multe ore, c}nd sosiră în Tel Aviv, fugiră din
închisoarea autobuzului albastru cu stupidele cauciucuri imense.
— N-am fost niciodată așa de obosită, spuse ea în taxiul care-i
ducea la Ierusalim.
— Nici eu.
— E vina mea.
— Ai dreptate.
Și r}seră multă vreme.
— Ah, Harry, ești amuzant.
La hotel, simți aceeași înălțare sufletească provocată de luxul
cazării pe care o experimentase și după Masada, dar de data asta și
mai accentuată.
Făcură am}ndoi duș fierbinte, spăl}ndu-se unul pe altul. Văz}nd
cum reacționa la buretele cald și săpunit, ea fu îngrozită, dar o
asigură că era o reacție a cărnii, spiritul îi era slab. La cină, Tamar
purtă halatul lui și Harry observă cu satisfacție că ospătarul de la
room-service nu-și putea lua ochii de la ea.
Le fu prea somn ca să termine desertul.
Cu puțin înainte de a se face dimineață, se trezi și rămase
nemișcat, g}ndindu-se la multe lucruri. Deveni deodată conștient de
o duhoare care venea de la sacoșa lui. Coralul pe care i-l dăduse
femeia conținea evident animale minuscule care acum se răzbunau.

236
Îl aruncă pe pervazul de afară, unde putea deranja numai păsările,
apoi închise geamul.
Ea dormea goală, cu cearșaful șifonat între picioare. Deodată, știu
ce voia să facă din granatul roșu, se duse la sertarul biroului și-l luă
dintre cămăși.
Îl va șlefui, o să-l monteze simplu; îl va pune pe un lanț de aur<
Acolo.
— Lasă-mă în pace, spuse ea în ebraică.
Își îndepărtă piatra dintre s}ni, unde i-o pusese el și granatul se
rostogoli pe jos, pe covor.
Harry se scufundă într-un fotoliu, privind cum lumina creștea,
juc}ndu-se pe trupul ei. Priveliștea era pentru el mai emoționantă
dec}t răsăritul de pe Muntele Sinai.

237
17

TÂNĂRUL RABIN

Își puse pantalonii de trening și adidașii, apoi împachetă lenjeria

și scrise pe pachet adresa Dellei. C}nd ieși din cameră, Tamar
dormea. Puse pachetul la poștă, apoi se opri, clipind din cauza
soarelui, în fața unui t}năr care vindea biscuiți în fața oficiului
poștal:
— Bună ziua, unde pot găsi un magazin pentru șlefuit pietre?
Pentru o bijuterie, știți?
— E un magazin cum ieșiți din Orașul Vechi. Fac obiecte din
piatră de Eilat. L}ngă poarta Jaffa.
— Mulțumesc mult.
Și porni alerg}nd. Să faci jogging în Ierusalim era altfel dec}t în
Westchester. Pe trotuare se lovi de un c}rd de preoți, de evrei
bătr}ni, copii, de un arab gras care împingea o roabă cu pietre, în
timp ce traversa strada, încetini ritmul; chiar dacă semaforul arăta
verde, învățase să se teamă de șoferii din Ierusalim.
Vremea era deja fierbinte. Transpirase din plin c}nd găsi
atelierul. Proprietarul tocmai expunea tăvi cu brățări și inele.
— Ați venit de la olimpiadă să-mi cumpărați marfa?
— Îmi vindeți niște praf de carbonat de siliciu?
— Dar ce vreți să faceți cu el?
— Am un hobby, șlefuiesc pietre.
— Ce hobby! Aduceți piatra aici, șlefuiesc ieftin.
— Vreau s-o șlefuiesc singur.
— Eu nu folosesc praf, ci p}nză de carbonat de siliciu.
— E și mai bună, dacă aveți puțină în plus. Și am nevoie și de
238
acid acetic.
— Nu am dec}t oxalic.
— Bun. Aluminiu pisat aveți, pentru finisare?
— Ia ascultă, e foarte scump. Nu am mult și-l iau tocmai de la Tel
Aviv. Eu v}nd bijuterii, nu accesorii tehnice.
— Am nevoie doar de puțin și plătesc oric}t îmi cereți.
Omul ridică din umeri și-i aduse materialele. Scrise niște cifre,
apoi făcu totalul și-i dădu h}rtia lui Harry.
— E bine, vă mulțumesc, zise acesta și plăti în dolari, adăug}nd:
prima v}nzare a zilei.
— Asta e v}nzare? ripostă celălalt, apăs}nd sertarul casei de bani.

C}nd intră înapoi, i se păru că ea tot mai dormea.

Aplică pe granat c}teva picături de acid. C}nd deveni o suprafață
potrivită, începu s-o frece energic cu p}nza de carbonat de siliciu.
— Ce faci?
— Șlefuiesc.
Ea se trezi și-și puse halatul lui. Apoi își duse în baie hainele și
periuța de dinți. El șlefui mai departe, în zgomotul apei de la duș.
— Păstrează tu halatul, îi spuse c}nd ieși. Îți stă mult mai bine
dec}t mie.
— Nu fi prostuț, se încruntă ea și-l agăță în dulap. Oare chiar e cu
putință să fi fost o piatră biblică?
— Fără nicio dovadă, nu contează.
— Dacă ar fi fost totuși – la ce folosea?
— Putea face parte din vistieria templului sau să aparțină unuia
dintre regi. Singura piatră descrisă în Biblie care s-ar potrivi la
culoare este smaraldul pieptarului.
— Dar acesta nu e un smarald.
El chicoti:

239
 — Nu, dar de obicei făceau clasificări greșite. Piatra tribului lui
Levi arăta foarte probabil cam ca asta.
— Mi-ar plăcea să cred că e o piatră levită. Familia mea e din
neamul lui Levi.
— Și a mea.
— Da? se miră ea, așez}ndu-se l}ngă el. Uite ce neagră e pielea
mea pe l}ngă a ta.
— Da.
— Vorbim limbi diferite. Avem obiceiuri diferite. Totuși, se pare
că acum mii de ani familiile noastre făceau parte din același trib.
El se ridică și dădu drumul la apă în chiuvetă, peste piatră.
Acidul îl ajutase să îndepărteze o parte din stratul exterior,
zgrunțuros:
— O să-ți fac o broșă, spuse, ridic}nd piatra.
Ea încremeni deodată:
— Harry, nu vreau halatul tău și nici broșă.
— Vreau să-ți dăruiesc ceva.
— Și eu nu vreau nimic de la tine.
El înțelegea. Îi atinse părul:
— Uneori, vrei.
— Asta e ceva diferit, se îmbujoră ea și-l luă de braț cu degetele ei
lungi și brune. Nu e vorba de tine. Nu vreau să mă mai dăruiesc în
felul acela nimănui. Nu mai pot risca să sufăr at}t.
Era momentul să dea înapoi. Începea s-o înțeleagă, să rezoneze la
spaima ei:
— Dar micul dejun pot să ți-l ofer?
Ea păru ușurată:
— Da, ia-mi un mic dejun, te rog.
— E încă devreme. Iartă-mă că te-am trezit.
— Nu, mă trezisem înainte. Am vorbit cu Ze’ev la telefon. L-au

240
găsit pe omul acela de care întrebai, Silitsky.
— Aha, Pessah Silitsky! Unde e?
— În Kiryat-Shemona.
— Cred că ar fi bine să-i spun lui David Leslau, conchise Harry.

— Te rog, Harry, zise Leslau cu nervozitate. Trebuie să faci asta

pentru mine.
Stăteau pe scaune pliante într-un cort bolit de la poalele celui mai
mic dintre cele două dealuri de l}ngă Ein Gedi. Auzea zgomotul
săpăturilor afară, se formau niște pătrate de șanțuri care împărțeau
panta mai domoală ca pe o tablă de șah. Tabăra îl dezamăgea;
oamenii de afară ar fi putut fi și instalatori. Leslau îi spusese că p}nă
atunci nu descoperiseră niciun obiect de interes arheologic.
— Ar trebui să mergi singur la Kiryat-Shemona. Tu ești cel care
vrea să se însoare cu doamna Silitsky.
— Tocmai asta e. Soțul ei mă va respinge. Nu voi fi în stare să-l
conving să se răzg}ndească și să-i acorde divorțul. Orice le-aș spune
autorităților va părea suspect pentru că sunt parte interesată.
Scoase carnetul și scrise ceva în el:
— Iată numărul Școlii de Conservare a Naturii. Pot sta l}ngă
telefonul lor toată după-amiaza.
Apoi îl privi neliniștit.
Harry oftă și întinse m}na să ia numărul.
— N-o să uit niciodată asta, îl asigură Leslau.

Muntele Hermon se profila fantomatic pe orizont la nord-vest,

c}nd ajunse cu mașina în valea Hulla. Din fericire, șoseaua era
dreaptă; își ținea privirea ațintită asupra piscului înzăpezit ce
creștea tot mai mare pe un cer cobor}t parcă din picturile lui
Gauguin.

241
 Kiryat-Shemona se dovedi a fi o mică localitate agricolă, cu
clădiri noi și căsuțe dărăpănate viețuind laolaltă. Opri un om care
traversa strada:
— Bună ziua. Îmi puteți spune unde găsesc un rabin?
— Ashkenazi sau sefard?
— Ashkenazi.
— E rabinul Goldenberg. La două străzi mai jos, o luați la st}nga
și e antepenultima casă, pe partea dreaptă.
Era o casă mică, acoperită cu o vopsea gri scorojită. Ciocăni și-i
deschise un t}năr voinic, cu barbă castanie strălucitoare.
— Rabinul Goldenberg? Numele meu e Harry Hopeman.
M}na rabinului o cuprinse pe a lui:
— Poftim, poftim. American?
— Din New York. Dar dumneata?
— Mi s-a dat harul la casa de învățătură iudaică din Flatbush.
— Eu am studiat o vreme la Brownsville, dădu Harry din cap.
— A, în parohia rabinului Yitzhak Netscher! C}nd ai plecat?
— Cu ani în urmă; n-am stat dec}t c}teva luni.
— A, ai abandonat. Și încotro te-ai îndreptat?
— Spre Columbia.
Rabinul Goldenberg sur}se:
— Un loc mai mare, dar o facultate mai proastă.
Apoi, făc}ndu-i semn lui Harry să ia loc pe un scaun:
— Ce cauți în Kiryat-Shemona?
— Dreptate, zise Harry.
— Ai o lum}nare?
— Vorbesc serios. Am o prietenă care e agunah.
— O prietenă foarte bună, întrebă rabinul, al cărui sur}s
dispăruse.
— Nu. Ea e prietena unui foarte bun prieten de-al meu.

242
 — Înțeleg, zise rabinul, înc}lcindu-și barba cu degetele. Soțul ei a
fost soldat? E dispărut în luptă?
— Nu, pur și simplu a fugit.
Rabinul oftă:
— Nu se poate pronunța divorțul dec}t dacă el instituie acțiunea.
E unul dintre micile cusururi dintr-o lege veche și frumoasă. Dacă
nu-l poți găsi, nici eu nu pot face nimic.
— Credem că e în Kiryat-Shemona. Îl cheamă Pessah Silitsky.
— Silitsky? Channah-Leah! strigă rabinul.
În prag apăru o t}nără femeie care ținea un copil în brațe și-l
hrănea cu biberonul. Pe capotul ei se vedeau pete, pe unde scuipase
copilul și în ciuda căldurii, avea o basma pe cap. Nu-l privi pe
Harry.
— Știi pe cineva pe nume Pessah Silitsky? o întrebă rabinul în
idiș.
— Aici, dragule?
— Da, aici.
Ea ridică din umeri:
— Trebuie să știe Peretz, de la biroul municipal.
— Da, Peretz știe. Vrei să-i dai un telefon?
Ea dădu din cap și plecă.
— Peretz știe pe toată lumea, repetă rabinul, merg}nd spre
bibliotecă. Între timp, să vedem ce spune Maimonides despre un
asemenea caz.
— Da, îmi place. Avea meseria mea.
T}nărul rabin îl scrută:
— Doctor, avocat sau filosof?
— Diamante.
— A, diamante. Hopeman’s? Pe Bulevardul Cinci?
Harry dădu din cap.

243
 — Așa, căută rabinul printre volume. Iată aici, Cartea Womerilor.
Se așeză și începu să dea paginile, fredon}nd. Nu era o melodie
ebraică. P}nă la urmă, Harry o recunoscu, era melodia grupului
Beatles, A Hard Day’s Night.
Peste c}teva minute, soția lui se întoarse:
— Peretz spune că e contabil la lăptărie.
— Aha, la lăptărie, dădu din cap rabinul Goldenberg. Hai să
mergem la el.

Biroul lăptăriei se dovedi a fi mic și aglomerat. La un birou, o

femeie lucra cu un registru deschis. La celălalt, un bărbat zvelt, cu
înfățișare comună, sorta un teanc de formulare. Sub boneta lui
tradițională se vedea un început de chelie, dar barba blondă era încă
bogată. Arăta mai t}năr dec}t doamna Silitsky; Harry se întrebă
dacă așa era sau dacă veșmintele ortodoxe ale lui Rakhel Silitsky îl
făcuseră s-o creadă mai în v}rstă dec}t era.
— Dumneata ești Pessah Silitsky? întrebă rabinul în idiș.
Omul dădu din cap. Un funcționar din încăperea alăturată intră
și așeză mai multe formulare pe birou. Prin ușa deschisă răzbătu
clinchetul separatoarelor laptelui de sm}nt}nă.
— Eu sunt rabinul Goldenberg, iar d}nsul e domnul Hopeman.
— Ce mai faceți? spuse Silitsky.
— Sănătos, prin mila celui sf}nt.
— Fie numele Lui binecuv}ntat.
Rabinul aruncă o privire spre femeia de la celălalt birou:
— E posibil să stăm de vorbă afară? E vorba de o chestiune
personală.
Fața lui Silitsky se posomorî, dar se ridică și-i urmă afară. Ieșiră
toți trei din lăptărie:
— E vorba de soția dumitale, spuse rabinul Goldenberg. Silitsky

244
dădu din cap, fără să fie surprins.
— Omul acesta spune că ai făcut-o agunah.
Silitsky se uită la Harry. Ajunseseră l}ngă o bancă de la umbra
unui pin.
— Să ne așezăm, propuse Harry.
El nimeri la mijloc, pe locul cel mai st}njenitor.
— Să faci o femeie agunah e un lucru teribil, zise rabinul. E un
păcat.
— Dumneata ești profesorul american?
Harry își dădu seama că omul îl confundase cu David Leslau:
— Nu, nu, sunt un prieten de-al lui.
Silitsky ridică din umeri:
— Și eu am prieteni care-mi spun multe lucruri.
Rabinul Goldenberg începu să-și răsucească pe deget fuioare din
barbă:
— C}nd ai plecat de l}ngă ea?
— Acum vreo doi ani.
— Îi trimiți bani?
Omul clătină din cap.
— Atunci, întrebă rabinul încet, ea din ce trăiește?
Silitsky rămase tăcut.
— Mi se pare că lucrează la o brutărie, spuse Harry.
Rabinul Goldenberg oftă:
— Înțelepții spun că un om trebuie să-și onoreze soția mai mult
dec}t pe sine însuși.
— Oamenii r}deau de mine pentru că n-o puteam controla, rosti
cu greutate Silitsky. Tot înțelepții spun că soția trebuie să-și onoreze
și mai mult soțul, să-l venereze. Nu e așa?
— Ah, cunoști legile? întrebă rabinul.
Silitsky ridică din umeri.

245
 — Atunci trebuie să știi că legea ebraică obligă un bărbat să-i
ofere soției lui zece lucruri la căsătorie. Șapte dintre acestea sunt
stabilite de scribi, dar în Tora, în Tora! scrie că soțul îi datorează
soției îmbrăcăminte, m}ncare și o viață sexuală. Vrei să te întorci în
patul ei și să-i fi soț? se aplecă el peste Harry.
Silitsky clătină din cap.
— Atunci, dezleag-o, zise rabinul.
— Sunt dornic să fac asta, spuse Silitsky, privindu-și pantofii.
— Se înt}mplă cumva să fii Kohen?
— Da, sunt Kohen.
— Deci știi că, odată ce un Kohen a decis să renunțe la soție, nu i
se permite să se recăsătorească tot cu ea?
— Desigur că știu.
Rabinul dădu din cap:
— Următoarea ședință a curții rabinice va avea loc marți după-
amiaza. Vrei să apari în fața consiliului la ora două și să divorțezi de
ea?
— Da.
— C}ndva ai fugit. Acum ai de g}nd să te porți omenește și să nu
mai fugi?
Silitsky îl privi insistent:
— N-am avut niciodată intenția să las lucrurile nerezolvate at}t
de mult timp. La început, am fost foarte supărat, apoi< și ridică din
umeri.
Rabinul dădu din cap:
— Tribunalul rabinic se va întruni în sinagoga mea. Știi unde
este?
— Da, eu merg la sinagoga rabinului Heller, cea poloneză.
— Marțea asta vei veni la mine? z}mbi rabinul.
— Voi veni la locașul dumneavoastră.

246
 Silitsky se ridică în picioare, ușurat și dădu m}na cu am}ndoi.
Harry îl privi îndepărt}ndu-se:
— Deci asta a fost tot?
Își simțea palmele umede.
— Nu tocmai. A fost de acord. Acum mai răm}ne chestiunea
divorțului.
— I se va acorda?
— Mai mult ca sigur.
— Rabinul lui din Mea She’arim<
Degetele rabinului Goldenberg îi scărpinau din nou barba
castanie:
— Domnule Hopeman, noi avem papă? Rabinul lui e preot, așa
cum sunt și eu și colegii mei. Va primi un get, un certificat de divorț,
de la un consiliu autorizat și la nouăzeci și una de zile după
primirea lui se poate remărita.
Porniră împreună spre mașină.
— Vrei să auzi ceva nebunesc, domnule rabin? Omul pe care-l
reprezint – prietenul doamnei Silitsky – acum c}teva săptăm}ni nici
nu-l cunoșteam. Ce caut eu aici?
— Asta face din călătoria dumitale o misiune mai puternică,
z}mbi rabinul.
Treceau pe străzi liniștite. Harry își amintea altfel orașul din
imagini de la televizor:
— Locul unde teroriștii i-au ucis pe copii e pe aproape?
— Nu e departe, zise rabinul. Dar nu e nimic de văzut, dec}t un
bloc de locuit. Urmele de gloanțe au fost astupate și clădirea a fost
zugrăvită. E foarte important să lași morții cu morții și viii cu viii.
— Sunt de acord, spuse Harry. Crezi că poți ajuta pe cineva să-și
aducă aminte de asta mai repede?
— O altă misiune? z}mbi rabinul.

247
 — Nu, doar o acțiune egoistă.
— Cred că e un lucru pe care fiecare îl face singur.
Se opriră în fața căsuței modeste.
— Crezi că te vei muta vreodată la o congregație din New York?
— Aici e casa mea, domnule Hopeman, răspunse rabinul. Mergi
sănătos, mai adăugă el, d}ndu-se jos din mașină și str}ng}ndu-i
m}na lui Harry.
— Răm}i sănătos, domnule rabin Goldenberg.
Se opri după c}teva zeci de metri, la oficiul poștal. Avea un
telefon public, dar era un tip pe care nu știa să-l folosească. Trebui
să facă o comandă și cumpără fise de la ghișeul de timbre. Le lăsă să
cadă în fantă și pe geamul aparatului le văzu ateriz}nd una după
alta în cutia cu monede. Totuși, nu pusese destule și nu se auzea
niciun semnal. Trebui să ceară ajutorul. P}nă la urmă, sună la
destinatar.
I se răspunse de la școala de cercetare și nu trebui să dea prea
multe explicații. E telefonul pe care-l așteptați, domnule profesor, spuse
cineva în ebraică.
— Alo, David?
Îi era greu să nu chiuie:
— Mazel Tov! Am reușit! strigă el.

C}nd ajunse la biroul American Express din Ierusalim era după-

amiaza t}rziu și o funcționară tocmai încuia ușa de sticlă.
— Nu închideți, nu-i așa?
— Am închis. Nu putem ține deschis în permanență.
— Aștept o scrisoare.
— Ei, și? Veniți m}ine.
— Vă rog, numele meu e Hopeman, nu puteți să vă uitați? E
foarte important.

248
 Femeia oftă și dădu din cap:
— Îmi aduc aminte numele, e aici.
Descuie ușa și reveni repede cu un plic. Îi refuză bacșișul:
— Lăsați-mă să plec mai repede, să fac de m}ncare, bine?
— O.K.
Era același scris înghesuit. Deschise plicul și citi acolo, pe trotuar.
Scria că a doua zi, la ora opt seara, o mașină gri îl va lua de l}ngă
moara de v}nt Yemin-Moshe. Găsi un telefon într-un restaurant și o
sună pe Tamar:
— Am primit scrisoarea.
— Da? C}nd te înt}lnești cu el?
— M}ine-seară.
— Bine.
— Da. Vrei să răm}i cu mine la noapte?
— Mi-ar plăcea.
— De ce nu-ți împachetezi niște lucruri să stai o vreme cu mine?
Ea tăcu.
— Trebuie să plec imediat după ce închei afacerea, Tamar. Nu
mi-au mai rămas dec}t c}teva zile în Israel.
— În regulă. Vin în jumătate de oră, zise ea.

În seara aceea, stătu în pat și o privi d}ndu-și cu lac unghiile de la

picioare, foarte concentrată. Primul lucru pe care-l observase la ea
fusese că avea mare grijă de felul cum arăta.
Îi povesti despre urmele de gloanțe astupate de la Kiryat-
Shemona și de ceea ce-i spusese t}nărul rabin în legătură cu cei
morți și cei vii.
— Și ce-i cu asta? se opri ea din treabă.
— Asta e tot.
— Vrei să-mi spui că nu vreau să renunț la Yoel? I-am spus adio

249
cu mult timp în urmă. Și nu e deloc treaba ta.
El o privi tăcut.
— Doamne, dar n-am făcut dec}t sex cu tine, zise ea.
— Ți-a plăcut?
— Bineînțeles, replică ea triumfătoare.
— Dar nu-ți îngădui să simți nimic altceva. Am fost trei în pat.
Ea aruncă lacul de unghii c}t colo. Sticluța îl lovi peste obraz și
ricoșă în perete. Ea se repezi să-l zg}rie și el o prinse și-i imobiliză
brațele.
Pl}ngea furioasă:
— Dă-mi drumul, ticălosule!
Dar lui îi era teamă că-i va scoate ochii sau va pleca. Începea să-l
doară și obrazul.
— Pur și simplu nu te vreau. Nu poți să înțelegi asta?
— Nu asta e problema. Acordă-ți șansa de a simți ceva. Pe urmă
spune-mi să plec și n-o să mă mai vezi niciodată.
— Ești un nebun. Nu mă cunoști deloc. De ce-mi faci asta?
— Cred că ai fost cu mulți bărbați după ce a murit el. Probabil cu
prea mulți pentru o persoană ca tine.
Ea îl fulgera neîncrezătoare din priviri.
— Vreau să spui ceva cu voce tare, continuă Harry. Vreau să
spui: „Harry nu va face niciodată ceva ca să mă rănească.”
— Te urăsc! Du-te...! țipă ea.
Bun venit în cultura mea, g}ndi el abătut. Pleoapele ei încleștate
erau umede. Le sărută. Ea răsuci capul, iar el avu brusc îndoieli de
sine. Era de neînțeles că ea nu împărtășea sentimentul care-l
zguduia. Nu se mișcă; n-o atingea, doar îi ținea m}inile. Nu făcu
nicio încercare de a face dragoste cu ea sau sex sau de a vorbi. Se
concentră asupra a ceea ce experimenta, dorind să-i transmită și ei.
Totuși, parcă era o încercare de viol, trebui să recunoască, întins

250
l}ngă trupul ei rigid și încerc}nd – cu mintea, cu voința, cu
percepția extrasenzorială sau rugăciunea – să-și împl}nte propriile
sentimente în sufletul ei, ad}nc.

251
18

MAȘINA CENUȘIE

După ce-i dădu drumul, ea se îmbrăcă repede și-l părăsi fără

niciun cuv}nt. El zăcu treaz toată noaptea și dimineața se simțea
oribil. Nu ar fi trebuit să se poarte at}t de prostește înaintea unei
negocieri importante.
Ieși pe stradă și alergă p}nă la epuizare. Nu prea era loc de sprint
în Ierusalim, străzile erau pavate sau pietruite și începu cur}nd să
simtă dureri de tendoane. Întorc}ndu-se la hotel, se muie într-o baie
fierbinte, apoi se așeză să măn}nce ouă fierte și p}ine prăjită. Intră
în pat, aranj}nd să fie trezit de recepție la patru după-amiaza.
Reuși să adoarmă, așa că probabil că efortul făcut meritase
osteneala. Fu obligat să se bărbierească foarte atent: avea pe obraz o
umflătură ur}tă, purpurie.
La cinci și jumătate, cineva bătu la ușă; deschise și se pomeni față
în față cu Tamar.
— Intră.
Ea se așeză pe un scaun și scoase o carte din geantă.
— Mă bucur că te-ai întors.
— Promisesem că merg cu tine.
— Nu e nevoie s-o faci.
— Nu ție îți promisesem.
Harry dădu din cap. Stătură fiecare pe c}te un scaun, citind.
— Ai m}ncat?
— Nu mi-e foame.
Nici lui nu-i era:
— Totuși, cred că ar fi o idee bună să m}ncăm ceva.
252
 — Eu aș prefera să nu măn}nc, mulțumesc.
El coborî singur în sala de mese. Se forță să înghită un sandviș cu
pui, de parcă ar fi alimentat un furnal.
Apoi se întoarse în cameră și citi în continuare. Camera mai
mirosea încă ușor a sex, dar acum stăteau am}ndoi ca și cum ar fi
fost într-o bibliotecă publică.

De la hotel, nu mai era mult de mers p}nă la cartierul cunoscut

sub numele de Yemin-Moshe, în onoarea lui Moise Montefiore,
fondatorul Noului Ierusalim. Moara de v}nt arăta exact ca una din
Țările de Jos ale Europei. În timpul bătăliilor, fusese folosită ca post
de lunetiști, p}nă c}nd britanicii îi aruncaseră în aer secțiunea
superioară, o operațiune pe care evreii o etichetaseră r}njind
„Operațiunea Don Quijotte”. De atunci, adăug}nd aspectului ei
nefiresc în locurile acelea, edilii puseseră deasupra morii un
acoperiș plat, transform}nd-o într-un punct de orientare extrem de
straniu.
Moara aceasta se află în mijlocul unei mici piațete deschise,
delimitate de trei străzi diferite.
— N-a spus pe ce stradă să așteptăm, zise Harry îngrijorat.
Se postară pe strada Hebron. Mașinile treceau pe l}ngă ei; se făcu
întuneric și în cur}nd, nu mai puteau distinge traficul.
Un Peugeot veni către ei.
— Cred că e albastru, spuse el.
Era cenușiu, dar nu opri, la fel ca și alte mașini asemănătoare care
urmară.
La c}teva minute după ora opt, o mașină se ivi din întuneric ca o
nălucă. Recunoscu marca după țeava de eșapament, dar i se păru
greu de crezut că era chiar aceea. Mașina opri în curbă și unul dintre
cei doi bărbați care stăteau în față, scund și cu mustață, coborî:

253
 — Mistair Hopeman?
— Da.
Omul se uită la Tamar:
— Domnule, ni s-a spus că veți fi singur..
— Ea vine cu mine. Nu e nimic, îi asigură Harry.
— Bine, domnule, zise omul cu îndoială.
Și le deschise portiera din spate. Harry socoti că mai degrabă s-ar
fi putut spune că mașina era de culoarea perlei. O lăsă pe Tamar să
urce înainte, apoi se instală în tapițeria moale, făcută dintr-un fel de
piele de căprioară.
Ușa se închise cu zgomot și fură purtați de puterea motorului
despre care auzise at}tea. Aveau și un frigider la îndem}nă.
Conținea apă, dar nimic alcoolic; poate că Mehdi era musulman
practicant. Văzu și fructe și br}nză și regretă că se străduise să
măn}nce sandvișul uscat de la hotel.
Puse m}na pe instalația de comunicare și văzu, prin geamul de
sticlă din față că omul de l}ngă șofer devenise atent:
— Da, domnule?
— Cum vă numiți? întrebă Harry.
Nu arătau a arabi.
— Eu? Tresca, domnule.
— Tresca? E un nume grecesc?
Bărbatul se întoarse și-l privi:
— Poate că este un nume evreiesc, zise și tovarășul lui r}se.
Z}mbi și Harry:
— Tresca. Mă înșel eu sau acesta e un automobil SJ Duesenberg?
Dinții omului sclipiră albi pe sub mustață:
— Nu vă înșelați, domnule, z}mbi el.

Lui Harry i se părea că mergeau spre sud, apoi fu sigur de asta,

254
recunosc}nd locurile pe l}ngă care treceau în mare viteză. Era
autostrada pe care condusese ca să vadă săpăturile lui Leslau și pe
care merseseră în excursie.
— E o mașină frumoasă, spuse Tamar.
El mormăi aprobator. Automobilul îl neliniștea. Omul care-l
cumpărase putuse să facă un lucru de care el nu fusese în stare.
Lucrul acesta îi schimbă complet atitudinea față de Mehdi.
Trecură la mică distanță de Ein Gedi. Autostrada se oprea, cotind
ca un r}u și apoi se îndrepta ca o săgeată, cu deșert negru de ambele
părți. Fără să încetinească, trecură prin c}teva sate despărțite de
mile întregi de pustiu – cu clădiri joase, pe zidurile cărora sclipea
c}te o pată de lumină galbenă, dincolo de care se ițea figura c}te
unui arab.
De două ori trecură pe l}ngă camioane militare israeliene, o dată
pe l}ngă un jeep. Cei doi bărbați de pe locurile din față nu
reacționară în niciun fel la vederea acestora. Harry era sigur că
aveau acte în ordine.
Pe c}nd se apropiau de un alt sat, șoferul fr}nă tare, dar ținu bine
volanul și încetiniră lin. Tresca deschise torpedoul și Harry zări prin
geam patul unui pistol.
Un camion de tonaj greu era oprit oblic pe marginea șoselei
blocate de o mulțime de oameni furioși. Tresca deschise ușa și se
strecură afară.
Dar se întoarse repede și puse pistolul la loc:
— Camionul a omor}t o capră și acum șoferul și proprietarul
animalului se ceartă pentru preț.
Șoferul claxonă și mulțimea se dădu la o parte. Mașina cea
luxoasă depăși carcasa îns}ngerată și prin geamul din spate, Harry
văzu satul dispăr}nd în urmă. Nu-i urmărea nimeni.
Cu c}t înaintau, cu at}t se făcea mai cald. Nu mergeau dec}t de

255
două ore, dar hainele i se lipeau deja de corp. Tamar dormea în
colțul cel mai îndepărtat al locului ei. Îi studie chipul și văzu că
noaptea precedentă îi lăsase cearcăne negre sub ochi.
Șoferul încetini c}nd în zare apărură luminile din Eilat și o luă la
st}nga, pe un drum bolovănos. Duesenbergul mai merse p}nă c}nd
fu ascuns complet privirilor din afară de niște dune, apoi se opri.
Tresca deschise din nou torpedoul și inima lui Harry începu să
bată nebunește, dar de acolo nu fură scoase dec}t o șurubelniță și o
plăcuță de înmatriculare arabă. Omul se dădu jos și schimbă
plăcuțele între ele. Reveni după c}teva minute, șterg}ndu-se pe față
cu o batistă și așeză dreptunghiul albastru cu număr israelian în
torpedo:
— Bun venit în Iordania, domnule Hopeman.

Casa lui Mehdi era la o distanță de douăzeci de minute de mers

cu mașina pe niște șosele proaste. Din fericire, living-ul avea aer
condiționat, dar mobila era puțină după standardele occidentale.
Tapiseriile de pe pereți erau ornate cu mănunchiuri de nuiele și tăvi
grele de aramă. Pe o măsuță joasă era așezat un bol cu fructe, alături
de un vas cu mangal deasupra căruia o oală își împroșca fiertura.
În ciuda orei t}rzii, Mehdi îi aștepta. Nu păru să privească
venirea lui Tamar cu el ca pe ceva neobișnuit. Cu un sur}s larg, o
îmbie cu ceșcuțe minuscule de cafea neagră. Le umplu la am}ndoi
ceșcuțele de trei ori înainte de a le accepta refuzul de a mai bea:
— Doriți să vă odihniți înainte de a examina piatra?
Dă-mi-o s-o văd, ar fi vrut Harry să-i ceară, dar în loc de asta
spuse:
— Dacă nu vă deranjează; am nevoie de lumina zilei.
— Știu, zise Mehdi și bătu din palme.
Tresca îi conduse spre partea din spate a casei, p}nă într-o aripă

256
fără aer condiționat. Primiră camere alăturate. Tamar îi spuse
noapte-bună și închise ușa.

Baia era pe coridor. Nu putu să facă duș cu apă fierbinte, dar apa
rece era suportabilă. P}nă c}nd își aminti că trebuie să facă
economie de apă, folosi prea multă, dovedindu-se un oaspete
nepoliticos. Pe c}nd se ștergea, văzu prin geamul deschis luminile
unui vapor, plutind pe Marea Roșie.
Salteaua era departe de a fi nouă și era ad}ncită în mijloc. Zăcu în
întuneric, gol și transpir}nd, g}ndindu-se la diamantul galben.
Aproape adormise c}nd deveni conștient că se deschisese ușa.
Cineva traversă camera și se întinse l}ngă el:
— Ce mult mă bucur, Tamar, șopti.
C}nd o m}nă bl}ndă îi atinse piciorul, se simți năpădit de
fericire.
Își loviră nasurile. Simți o aromă pătrunzătoare în vreme ce
m}inile îi înt}lneau umeri foarte zvelți și s}ni ca niște mici fructe
cărnoase.
B}jb}i după veioză.
Fata nu avea mai mult de doisprezece ani. Era un gest de
ospitalitate din partea lui Mehdi, își dădu seama amețit.
Acuzat de trupul ei firav, se dădu jos din pat și deschise ușa. Fata
rămase țeapănă, privindu-l cu ochii ei căprui care-i aminteau de
altcineva:
— Saidi? șopti.
— Ieși afară.
Ochii ei se îngustară, trăsăturile i se schimonosiră și începu să
pl}ngă copilărește. Văzu că îi era frică să se miște; o luă de m}nă și o
duse pe hol, sper}nd că nu va fi pedepsită sau va răm}ne neplătită.
Închise ușa și se azv}rli pe pat.

257
 După un timp, se ridică și bătu încet la ușa dintre camere. Tamar
veni și o deschise puțin:
— Ce s-a înt}mplat?
— Totul e în regulă?
— Bineînțeles. Suntem într-o casă arabă. At}ta vreme c}t suntem
oaspeți aici, gazda ne va proteja cu viața ei.
Ușa se închise, apoi, c}nd el se întorsese în pat, se deschise din
nou:
— Mulțumesc că îmi porți de grijă.
— Cu plăcere.

Dimineața, se trezi într-o t}nguire ritmică a cărei sursă o

descoperi p}nă la urmă: cineva asculta prea tare la un radio. Era o
căldură insuportabilă și soprana își modula vocea la nesf}rșit.
Simțea impulsul de a-l căuta imediat pe Mehdi ca să-i ceară
diamantul, dar se abținu și-și puse șortul și pantofii sport. Tresca,
îmbrăcat într-o haină albă de bumbac, punea masa în sufragerie.
— Se poate să ies p}nă la plajă?
— Desigur, domnule, răspunse omul, lăs}nd pe masă o tavă cu
pahare pentru a-l însoți.
O barcă de pescuit albă părea lipită de apa albastră, departe, în
larg. Nu se vedea niciun alt semn de viață. Harry merse p}nă simți
sub picioare nisipul compact, apoi începu să alerge. Tresca se ținea
după el, în haina lui albă de servitor.
— Acum ne întoarcem, zise Tresca după o jumătate de kilometru.
Harry boxa cu umbrele. Se g}ndi o clipă să-i dea celuilalt un cap
în glumă sau să-l antreneze într-un meci amical. Tresca nu respira
deloc cu greutate după fugă și avea sentimentul că dacă ar fi vrut,
omul acesta i-ar fi putut face mult rău. Așa că se întoarse cu ciudă
și-l urmă înapoi, către casă.

258
 După o jumătate de oră, pe masă era așezat un mic dejun potrivit
pentru vremea fierbinte, legume tăiate felii și iaurt, p}ine, br}nză și
ceai.
— M}ncați în numele Domnului, le spuse Mehdi.
— Bismillah, răspunse Tamar.
Se vedea că era încordată, pentru că vorbea mai mult dec}t de
obicei. Harry privi cum Tresca, purt}nd o altă jachetă, proaspătă, se
duce să-i aducă o altă cafea.
— E un servitor remarcabil, constată Tamar.
— Poftim? Da, desigur.
— Nu e egiptean.
— E albanez, spuse Mehdi. Am avut strămoși albanezi, ca și
Farouk, știați?
— C}nd au devenit egipteni? întrebă Tamar.
— La începutul secolului al nouăsprezecelea. Mamelucii s-au
ridicat împotriva Imperiului Otoman în Egipt, iar turcii au trimis
trupe de șoc albaneze contra lor. Erau conduse de un t}năr ofițer pe
nume Mehmet Ali. El a stins revolta locală, apoi le-a întors spatele
otomanilor și s-a declarat el însuși conducător al Egiptului.
— Dumneavoastră descindeți din r}ndurile acestor oameni?
— Străbunicul meu era ienicer în trupele lui. Tot atunci au cucerit
și Nubia Sennaar și Kordofan, au construit Khartumul, au învins
Siria și c}nd Ali Pașa era bătr}n, au învins și turcii care le
porunciseră c}ndva. Succesorul și fiul vitreg al lui Ali a fost
Ibrahim, al cărui fiu a fost Ismail, al cărui fiu a fost Ahmed Fuad, al
cărui fiu a fost Farouk.
Tamar părea gata de încă o întrebare.
— Cred că aș putea profita de lumina asta bună, interveni Harry
pe un ton banal.

259
 — Mă scuzați, se ridică Mehdi, d}nd din cap.
Își băură cafeaua într-o tăcere nervoasă p}nă la sosirea lui.
Aducea o cutiuță din lemn de măslin, pe care o deschise, lăs}nd să
se vadă un ciorap bărbătesc cafeniu. Mehdi apucă de călc}i ciorapul
și-l scutură; pe masă, Harry văzu rostogolindu-se spre el unul
dintre cele mai mari diamante pe care le văzuse vreodată. Chiar în
lumina slabă din sufragerie, se reflecta strălucitor într-o untieră. Îl
ridică, dorindu-și să nu-i tremure m}na:
— Am nevoie de o masă pusă în fața unei ferestre situate spre
nord.
Mehdi dădu din cap:
— O găsim în dormitorul meu, se scuză el.
— Nu vă deranjează?
— Bineînțeles că nu. Mai doriți și altceva?
— Poate ar fi posibil să se închidă radioul, răsuflă Harry.

Ar fi trebuit să le ceară să facă patul. Lumina de la nord intra prin

ferestrele unei camere în care capotul purpuriu al unei femei era
aruncat peste cearșafuri boțite.
Dar îl lăsară singur. Se lăsă într-un scaun și privi diamantul.
Îl dezarma complet. Istoricul din el îl copleșea pe expertul în
diamante și-i permitea să se simtă zguduit de vremurile și
evenimentele prin care trecuse piatra prețioasă.
După un timp, se duse la fereastră și-l văzu pe Tresca st}nd afară
la umbră și curăț}nd castraveți. Celălalt servitor, căruia îi spuneau
Bardyl, stătea în spatele unei mici balustrade pe acoperișul unei
aripi a casei. C}nd Harry deschise geamul, Tresca își continuă
activitatea, dar m}na lui Bardyl dispăru în spatele balustradei.
Era satisfăcut. Se simțea mai în largul lui, știind că erau păziți.
Scoase din geantă un carnet cu foi foarte albe, o bucată de piele

260
de căprioară și un mic plic cafeniu conțin}nd un diamant de o
jumătate de carat, de culoarea galben-canar, cea mai potrivită. Frecă
ambele diamante cu pielea de căprioară și le așeză pe foi albe, astfel
ca lumina bogată să fie captată de albul foii și reflectată din plin pe
geme.
Nuanța diamantului mai mic era perfectă. Mai scoase din geantă
o sticluță de iodură de metilen, diluată cu benzen în New York p}nă
c}nd ajunsese exact la densitatea canarului de o jumătate de carat.
Turnă o parte din soluție într-un pahar și lăsă diamantul să cadă în
ea. Sub ochii lui, mica piatră prețioasă dispăru. Indicele de refracție
al lichidului era același cu cel al diamantului, așa că razele de
lumină nu mai erau deviate, ci treceau at}t prin lichid, c}t și prin
piatră în linie dreaptă, făc}nd-o pe aceasta din urmă invizibilă.
C}nd așeză și Diamantul Inchiziției în pahar, acesta nu dispăru
cu totul, ca cel mai mic. Avea în interior niște cristalizări înghețate și
o mică parte lăptoasă. Dar un defect ar fi ieșit la iveală ca un far într-
o noapte întunecoasă. Era evident că diamantul acesta nu avea
niciun defect.
Ar fi trebuit să-ți spun, regretase tatăl lui.
— La naiba, tată, își îngădui să fie supărat pe cel pe care-l
pl}ngea. Ce ar fi trebuit să-mi spui?
Scoase cele două diamante din soluție și le șterse, apoi își scoase
instrumentele, pregătindu-se să facă măsurători. Diamantul
Inchiziției i se rostogoli în palmă, bogat și greu, lucind încărcat de
lumina refractată.
Atinse forma de brioletă.
Era creată de unul din strămoșii lui!
La baza pietrei erau mici caneluri, migălos șlefuite. Erau făcute
de alt înaintaș de al lui, își spuse, acela care montase diamantul în
mitra Papei Grigorie.

261
19

TOPITORIA DE TUNURI

De câte ori mergea la palatul ducal, Isaac Hadas Vitallo își spunea
numele complet și totuși, era anunțat ca bijutierul evreu din satul Treviso.
Mirosurile locului, de piatră umedă și murdărie ascunsă imperfect de
parfumuri puternice, îl invadau, strângându-i stomacul.
Dogele îl ascultă cu un zâmbet larg, dar cu ochi reci:
— Profiți de firea noastră bună, îl dojeni el ca pe un copil prost.
Datorită iubirii noastre, nu ești obligat să porți boneta galbenă. Ție și
familiei tale vi se permite să locuiți într-o casă frumoasă, ca pentru
creștini, nu vă trimitem în ghetou. Dar toate astea nu îți sunt de ajuns.
Tot trebuie să mă mai sâcâi și cu evreii morți.
— Procesiunile funebre sunt atacate pe drumul de la ghetou la cimitirul
nostru, înălțimea Ta, protestă Isaac. Nu ne putem îngropa morții nici la
adăpostul întunericului, pentru că, prin lege, cele trei porți ale ghetoului
sunt încuiate în amurg și nu se descuie decât când se aud clopotele de
dimineață în capela de la San Marco. Cerem protecția soldaților ducali.
— E o chestiune simplă, se învoi dogele. Ia legătura cu noi de câte ori
moare cineva dintre ai voștri.
— Nu am dori să vă tulburăm atât de des, continuă Isaac. Știau
amândoi că un astfel de aranjament implica o mită masivă ori de câte ori ar
fi murit câte un evreu.
— Ar fi mai bine dacă ați da ordin ca un soldat să asiste la fiecare
înmormântare. Nu este așa, înălțimea Ta?
— Hmm, îl măsură dogele cu privirea. Am auzit că oricine poartă pe
deget un inel cu hiacint nu poate fi atins de ciumă sau febră. Știi ceva de
asta, bijutierule?
262
 Isaac își reținu un suspin de ușurare:
— Am auzit și eu. Știu de unde pot lua un hiacint frumos. Îl voi
transforma în inel pentru domnia-ta.
— Dacă dorești, spuse nepăsător dogele. Oricum, nu trebuie să te
preocupi prea mult în legătură cu funeraliile din cimitirul vostru.
Condotta expiră la sfârșitul anului.
— Adevărat, Înălțimea Ta?
Condotta sau „oblăduirea” era contractul prin care evreilor li se
permitea să trăiască în Veneția. De mai multe secole, contractul se reînnoia
periodic, de obicei după ce refuzul autorităților era înduplecat de o mită.
— Vor fi oare probleme legate de condotta?
— Biserica l-a sanctificat pe Simon din Trent.
Isaac îl privea împietrit.
— Au avut loc niște minuni la mormânt. Au fost vindecați cei muți, cei
orbi și paralizații și au fost și cazuri de înviere din morți. Copilul se
numește acum Sfântul Simon.
Cu mai mult de o sută de ani înainte de data întâmplărilor povestite, un
înfocat predicator antisemitic ținuse o predică la Trent, oraș aflat pe
granița germană, la nord de Veneția. Preotul le spusese țăranilor că evreii
care trăiau printre ei practicau asasinate rituale și-i sfătuise să aibă grijă
de copiii lor în preajma Paștelui evreiesc.
În joia de dinaintea sărbătorii, un copil de douăzeci și opt de luni, pe
nume Simon, dispăruse. Fură cercetate toate casele, dar nu se găsi nicio
urmă din băiat până în lunea de după Paște, când niște evrei descoperiră
îngroziți trupul lui plutind pe un râu. Fură torturați bărbații, femeile și
copiii, până când câțiva dintre ei spuseră printre urlete că băiatul fusese
ucis pentru ca sângele lui să fie folosit la Paște. Conducătorii comunității
evreiești fură târâți în fața bisericii locale, botezați, apoi măcelăriți și un
val întins de teroare se răspândi apoi în Europa. La mai mult de cinci ani
după incident, în Portobuffole, un sat de lângă locul natal al lui Isaac, trei

263
evrei fură acuzați de ucidere rituală și arși pe rug.
— Trebuie să-i înțelegem pe cei din Senat, spuse dogele împăciuitor.
Chiar și fără această sanctificare, există mulți oameni pioși pentru care
vederea unui evreu este un afront.

Mergând prin Fondamenta della Pescăria, vechea piață de pește de pe

Rio Canareggio, Isaac studia linia frântă a zidurilor împrejmuitoare ale
acesteia, întrebându-se dacă merita ca oamenii să se zbată pentru a
continua să trăiască asemenea unor prizonieri. Era o mică insulă
insalubră, înconjurată de canale. Cândva, fusese terenul mlăștinos al
Gietto Nuovo, „noua topitorie de tunuri”, al cărei nume îl păstrase pe
vecie. Când se decisese ca evreii să se stabilească aici, proprietarii insulei
renunțaseră la structurile șubrede; le fusese luat demult dreptul de a deține
proprietăți. Plăteau în ghetou chirii cu treizeci la sută mai mari decât li se
cereau creștinilor pentru locuințe mai bune. Spațiul era prea strâmt. În
curând, i se adăugă și o mică arie alăturată, Gietto Vecchio, „vechea
topitorie” și după aceea nu mai putură să se extindă nicăieri. Așa că
primele case din lemn fură înălțate, etaj după etaj, șubrede, până când
deveniră niște capcane inflamabile, scuturându-se la fiecare vânt mai
puternic. Străzile înguste și șerpuitoare erau mărginite de trotuare pe care
se aflau șase fântâni publice, singurele surse de apă pentru aproape
douăsprezece mii de suflete.
Isaac trecu micul pod de la intrarea în ghetou, dând din cap către
paznicul de la poartă. Erau patru paznici, toți creștini. Aveau datoria de a
nu lăsa niciun evreu să iasă din incinta ghetoului în timpul nopții, de a
veghea ca toți să poarte pe capete boneta galbenă a calomniei, de a nu le
permite bărbaților evrei să aibă de a face cu femei creștine și de a controla
ca cei care împrumutau bani să nu ceară dobânzi mai mari decât cele
admise.
Își croi drum către sinagogă și se așeză în anticameră, în timp ce

264
paracliserul se grăbea să iasă la datorie. Când liderii comunității intrară în
shul și se așezară, unii dintre ei îl priviră cu resentiment; el și medicul
dogelui erau singurii evrei din Veneția cărora li se permitea să trăiască în
afara topitoriei. Dar Isaac avea conștiința curată. În ciuda privilegiilor lui,
lucrase întotdeauna pentru binele lor. Se aplecă ușor în față, privindu-i pe
rând:
— Avem necazuri mari.

Calul tropăia în voie, simțind ușurarea care-l cuprinsese pe Isaac pe

drumul de întoarcere către Treviso. Pământul lui era dincolo de oraș, pe
care-l ocoli din obișnuință. Era un teren sărac și calcaros, o parte din
pietroasa Câmpie Adriatică întinsă de pe coastă până la poalele Alpilor
elvețieni, ce se vedeau purpurii în zare. Ploaia trecea ușor prin pământul
poros și se scurgea în mare, așa că vara, Isaac și familia lui trebuia să ude
plantația încontinuu. Închiriase pământul de la doge, care fusese sigur că
nimic nu putea crește pe un asemenea sol.
Elijah ara în vie. Cultivau plante și în timpul iernilor blânde, încercând
să ajute pământul să rețină puțină umezeală. Vița își întindea primăvara
cârceii verzi, sugând puterea minerală din stratul subțire de pământ, plin
de carapacele străvechilor moluște, de oase de animale, de bucăți de metal
de la romani și de cochiliile tari ale nenumăratelor generații de insecte. Și
până la urmă, odată cu toamna, apăreau printre frunze ciorchini grei, de
struguri mari, misterioși, aproape negri, cu o brumă albăstrie deasupra,
plini de mustul dulce și amețitor – singurul sânge, gândea el posomorât, de
care aveau nevoie pentru a celebra Paștele.
Văzându-și tatăl, Elijah îi făcu semn cu mâna și îndemnă boii. Nu
zâmbea des și lui Isaac îi păru rău că trebuia să-l întristeze aducându-i
veștile zilei.
— Nu-mi pasă, spuse Elijah, spre surprinderea lui. Vreau să mergem
într-un loc unde să avem pământul nostru.

265
 — Nu există un asemenea loc. Aici ne e mai bine decât ne-ar fi oriunde.
Aici sunt bijutierul dogelui.
— Ai ceva bani?
— Și ce să fac cu ei?
— Trebuie să existe o țară undeva.
— Nu există. Și chiar dacă ar fi, ce o să se întâmple cu ceilalți, cu cei
din ghetou? Mulți nu au aproape nimic pus deoparte.
Dar băiatul nu se lăsa:
— Am putea merge spre est.
— Am fost pe acolo. La turci, viața e un iad pentru noi.
— Să mergem mai departe, în est.
Isaac se încruntă. Elijah visase din copilărie să urmeze traseul lui
Marco Polo, dar băiatul lui era acum aproape un bărbat:
— Oamenii lui Polo au ajuns în Cathay acum trei sute de ani, nu ieri,
zise el scurt. Cei din apus care se încumetă să meargă acolo sunt omorâți,
creștini sau evrei. O să ne descurcăm cu ce avem. Avem vreun hiacint?
schimbă el apoi subiectul.
— Nu știu, răspunse Elijah, uitându-se în altă parte.
— E datoria ta să știi, îl dojeni tatăl. Să sapi pământul e o bucurie, o
completare. Meseria ta sunt pietrele prețioase. Am nevoie de un hiacint
pentru doge. Vezi dacă avem vreunul și spune-mi imediat.
Călărind spre casă în fața boilor, își regretă ascuțimea limbii. Încă își
mai dorea să-și strângă băiatul la piept, să-i vorbească de dragostea pe care
i-o purta. Lucrurile nu fuseseră niciodată simple pentru firea lui Elijah. La
scurt timp după nașterea lui, Isaac părăsise Veneția, mergând în prima
mare călătorie de achiziționare a diamantelor. Călătorise prin Levant –
Constantinopol, Damasc, Cairo, Ierusalim – întorcându-se cu unele dintre
cele mai frumoase geme pe care le văzuse vreodată, bijuterii care-i
permisesem să scape din semi-închisoarea din topitorie. Dar neguțătoria îl
ținuse departe de casă peste patru ani de zile. Când se întorsese, fata lui

266
mireasă era o femeie, iar copilul țipase luni întregi când îl vedea
apropiindu-se. Mai făcuse încă două călătorii în afară de aceasta, dar nu
stătuse departe de casă mai mult de optsprezece luni. Urmaseră încă trei fii
și două fiice, Fioretta, Falcone, Meshullam, Leone și mica Haya-Rachel,
destul de apropiați ca vârstă pentru a se îngriji unii pe alții. Dintre toți
copiii lui, doar Elijah, întâiul născut, rămăsese singuratic. Elijah avea doar
cei doi boi, pământul prost închiriat și visurile nebunești.
Oare erau atât de nebunești?
În puterea nopții, Isaac se confruntă cu faptul că, fie că era de acord cu
dorința fiului de a pleca, fie că nu, evreilor li se ordonase să părăsească
statul.
Se strecură ușor afară din pat, ca să n-o tulbure pe femeia adormită. Nu
era lună și dacă era lumină, n-ar fi riscat, în ciuda orei târzii, să-l vadă
cineva pe evreul din Treviso săpând în pământ lângă țarcul animalelor.
Micul burduf din piele de capră era exact acolo unde-l îngropase. Înăuntru,
se afla marea piatră galbenă pe care o cumpărase în cea de-a treia călătorie.
Reprezenta câștigurile acumulate de generațiile de negustori de diamante
ce purtau numele de Vitallo. Nu era o avere atât de mare ca cea acumulată
de alte persoane, chiar evrei bogați, dar însemna totuși o bunăstare la care
înaintașii lui nici nu visaseră. Îl cumpărase ieftin, într-o țară și într-un an
când se vânduse la un preț mult mai mic decât valoarea lui. Faptul că-l
avea îi permitea să-și ia averea și să plece, dacă lucrul ar fi fost necesar. De
asemenea, ar fi putut fi și jefuit de tot ce avea și din când în când mai
controla burduful pentru a fi sigur că se afla la locul lui.
Dacă urmau să plece din Veneția, le va asigura oare diamantul o viață
ferită de lipsuri?
După ce fuseseră expulzați din Spania, opt sute de mii de evrei plecaseră
din țară fără să știe încotro să se îndrepte. Unii ajunseseră pe coasta
Africii, unde arabii le violaseră femeile și, căutând bunuri înghițite,
despicaseră trupurile bărbaților. Unii merseseră în Portugalia, unde-și

267
câștigaseră dreptul de a exista cu prețul tuturor celor agonisite, iar fiii și
fiicele lor fuseseră târâți la botez în fața ochilor lor. Mii dintre ei fuseseră
vânduți ca sclavi, alte mii se sinuciseseră. În portul Genova, mai multe
corăbii încărcate cu exilați înfometați nu fuseseră lăsate să ancoreze. Bogați
și săraci deopotrivă, evreii muriseră de foame în port. Trupurile lor
putreziseră, stârnind o ciumă care retezase viețile a douăzeci de mii de
genovezi.
Isaac se cutremură. Puse diamantul la loc în burduf și-l îngropă,
neuitând să mascheze semnele săpăturii.

Mulți dintre ei se rugau cu înfocare. Alții posteau, de parcă l-ar fi putut

îndupleca pe Dumnezeu să aibă milă de ei smerindu-se. Isaac știa din
experiență că nu folosea la nimic să se ia după cei ce-și frângeau mâinile,
jeluindu-se. Căută câțiva bărbați cu privirea neabătută, care știau ce
înseamnă pericolul.
— Crezi că de data asta vorbesc serios? îl întrebă rabinul Rafael
Nahmia.
Isaac dădu din cap.
— Și eu cred la fel, spuse Judah ben David, medicul dogelui.
— Au mai spus asta și înainte, reluă rabinul.
— N-au spus-o niciodată după sanctificarea lui Simon din Trent, îi
atrase atenția Isaac. N-au mai spus-o în anul 1588 al erei lor.
Băncile erau cea mai mare speranță a comunității.
Evreii locuiau în orașele-state din vremea romanilor, când nu
întâmpinaseră niciun fel de opreliști. Fuseseră fermieri, muncitori,
negustori și meșteșugari, dar, odată cu înflorirea marilor centre comerciale
italiene, muncitorilor creștini începuse să le fie teamă de competiția cu
acești necredincioși energici, iar breslele se organizară ca niște societăți pe
jumătate religioase. Încet, dar sigur, evreii fură forțați să renunțe la
concurență, să accepte slujbe atât de murdare și degradante încât nimeni

268
altcineva nu le voia sau atât de esoterice și specializate, cum erau
prelucrarea pietrelor prețioase sau medicina, încât prea puțini le cunoșteau
și atunci serviciile lor erau foarte căutate.
Pe măsură ce trecea timpul, Biserica era nevoită să recunoască problema
gravă a cămătăriei creștine. Deși era considerat un păcat să dai bani cu
împrumut, negustorii, prinții și oamenii bisericii se angajaseră în această
activitate pe scară largă. Ratele dobânzilor erau copleșitoare, ajungând
uneori la șaizeci la sută. Toată societatea depindea de banii împrumutați.
Țăranii împrumutau când aveau o recoltă proastă, orășenii în caz de boală
sau când aveau nevoie pentru o nuntă. În vreme ce Biserica acuza
cămătăria, nici slujitorii ei nu doreau să dea cu împrumut fără dobândă.
Cu toate astea, recunoșteau cu toții că împrumuturile erau necesare pentru
supraviețuirea săracilor.
Foarte mulți evrei, excluși din comerț și neavând voie să vândă produse
noi, trăiau de pe o zi pe alta, negustorind mărfuri de mâna a doua sau
adunând zdrențe. Biserica îi invită pe câțiva evrei care fuseseră cândva
negustori vestiți să devină bancheri, având multe avantaje de pe urma
acestui aranjament. Bancherii evrei erau ușor de controlat, având puține
libertăți civile. Orașul câștiga o taxă anuală de la cei ce aveau privilegiul
de a conduce bănci, iar Biserica primea o sumă substanțială de la bancheri
de fiecare dată când se reînnoia condotta.
Noua rată a dobânzii fu stabilită la patru la sută, dar, după ce fură
mituite persoanele în poziție de decizie, se înțeleseră că această dobândă
mică nu putea asigura supraviețuirea băncilor, așa că dobânda fu ridicată
la zece la sută cu o garanție și la doisprezece la sută fără garanție. Pentru
economia venețiană, aceasta era o rată corectă. După câțiva ani, atât
oamenii, cât și Biserica uitaseră de dobânzile de șaizeci la sută și erau uniți
cu toții în ura și disprețul pentru cămătarii evrei. În curând, datorită
presiunii colective, rata dobânzii fu coborâtă la cinci la sută și privilegiul
oferit vechilor familii de negustori deveni o povară imposibil de acceptat.

269
Pentru că cele trei bănci ale venețienilor erau motivul pentru care aceștia îi
tolerau pe evrei, oamenii din ghetou considerau de datoria lor să le sprijine
și adunau anual cincizeci de mii de ducați pentru a depune capital la bănci
și a asigura astfel fonduri care erau împrumutate creștinilor săraci.
— Pot fi oare doritori să renunțe la bănci? întrebă rabinul.
— Ne urăsc mai mult decât iubesc împrumuturile, răspunse Isaac.
În apropiere, sunetul rugăciunii se auzi frenetic.
— Avem nevoie de un miracol, spuse cu amărăciune rabinul. Ceva pe
măsura minunilor întâmplate la mormântul lui Simon din Trent.

A doua zi, Isaac fu chemat la palatul ducal:

— Avem nevoie de un serviciu, Vitallo, spuse dogele.
— Da, Înălțimea Ta.
— În colecția Vaticanului se află un diamant galben. E mare, o piatră
strașnic de frumoasă. Se numește Ochiul lui Alexandru, după Papa
Alexandru al VI-lea, tatăl lui Borgia.
Isaac dădu din cap:
— E unul dintre diamantele mari. Am auzit de el, desigur. A fost tăiat
de unul dintre strămoșii mei.
— Vaticanul dorește acum să facă o mitră pentru Papa Grigorie, în care
să fie montat și Ochiul lui Alexandru. Îndemânarea bijutierului meu este
bine cunoscută, spuse dogele cu mândrie. Mi s-a cerut să te însărcinez cu
această lucrare.
— E o onoare imensă, înălțimea Ta. Sunt foarte îndurerat.
— De ce îndurerat?
— Nouă, evreilor, ni s-a ordonat să plecăm.
— Dar bineînțeles, tu poți rămâne să faci lucrarea asta.
— Nu aș putea.
— Ba vei sta. Ți se ordonă să stai.
— Să rămân în timp ce alții pleacă ar fi mai rău ca moartea pentru mine

270
și familia mea, zise Isaac și ochii lui îi întâlniră pe ai dogelui. Alte forme de
moarte ne sperie mai puțin.
Dogele se întoarse și merse la fereastră, de unde contemplă marea.
Timpul trecea. Isaac aștepta, pentru că nu i se poruncise să plece. Vedea,
dincolo de capul dogelui și de boneta lui de mătase, nenumărate pete de
soare dansând pe apă. Oare câte carate avea marea? Dumnezeu era
șlefuitorul absolut. Niciun bijutier muritor nu putea decât să sugereze slab
această strălucire.
În cele din urmă, dogele se întoarse:
— S-ar putea să-i ajut pe evreii tăi. Sunt câteva persoane în Senat care
ar regreta închiderea băncilor. Pot să-i influențez și pe ceilalți.
— Înălțimea Ta, recunoștința noastră<
Nobilul ridică mâna:
— Să ne înțelegem bine, Vitallo. Puțin îmi pasă de recunoștința ta. Îți
cer să faci un lucru pentru care voi câștiga recunoștința Vaticanului.
Apoi îi indică să plece, făcând un gest disprețuitor cu mâna.
Isaac se grăbi să ajungă la ghetou. Merse direct la sinagogă și-l căută pe
rabinul Nahmia:
— S-a produs miracolul, spuse el jubilând.
Ca să găsească un aurar, Isaac se duse la Neapole. Salamone da Lodi era
un evreu foarte talentat, care învățase cu Benvenuto Cellini în ultimii ani
ai vieții maestrului. Cellini îl alesese din recunoștință pentru profesorul
lui, Graziadio, care fusese evreu și mulți îl considerau pe da Lodi
succesorul acestuia din urmă. Napolitanul era un om îndesat, bețiv și
cunoștea gropițele tuturor femeilor ușoare, dar lui Isaac îi era mai ușor să
lucreze cu un evreu. Concepură împreună un desen de mitră asemănătoare
cu cea purtată de Marele Preot în Templu. Aveau nevoie de foarte mult aur
pentru a o executa, dar, când cerură, primiră banii fără nicio întârziere. Ca
să reducă prețul și pentru ca obiectul să nu fie prea greu pentru Papa
Grigorie, da Lodi topi aurul și-l trase în fire pe care le împleti într-o

271
coroană înainte de a se răci complet. Rezultatul fu o mitră atât de bogată și
delicată, încât Isaac se simți copleșit. Era uluit că Dumnezeu lucrase astfel
încât să creeze această frumusețe din frica lui, din ambiția dogelui și din
urâțenia lui Salamone da Lodi.

Dogele fu încântat de mitră; el o încuie sub pază și-i porunci lui Isaac să
monteze diamantul la palatul ducal.
— Eu lucrez numai în atelierul meu, Înălțimea Ta, spuse Isaac ferm.
Era un punct asupra căruia mai avuseseră discuții.
— Atunci o să-ți mutăm casa și atelierul în ghetou.
— Nu pot trăi în ghetou, stăpâne.
— Nu-ți pot garanta siguranță deplină acasă la tine, în Treviso, zise
dogele.
Poate că exagera, dar lui Isaac i se păru că violența plutea în aer. Se
apropia Paștele și populația era cuprinsă de fervoare. Preoții locali vorbeau
despre intențiile criminale ale celor care-l uciseseră pe Iisus. Oamenii
aveau medalioane și pene cu copilul martirizat din Trent, a cărui moarte
era deplânsă de parcă ar fi avut loc ieri și nu acum o sută de ani. Când se
aventurau afară din ghetou, atrăgeau priviri întunecate. Se cerea zgomotos
ca toți evreii să fie supuși slujbelor de convertire, așa cum se întâmplase în
alte orașe-state.
Dogele emise o proclamație.

S-au luat măsuri pentru ca necreștinii să nu p}ngărească

sărbătoarea cea mai solemnă a anului catolic. Porțile ghetoului vor fi
închise, încuiate și păzite de la răsăritul Sfintei Joi p}nă în după
amiaza s}mbetei următoare, la vecernie. În tot acest timp, toate
ferestrele ghetoului care au vedere în afară vor fi pecetluite și niciun
evreu nu va privi orașul în săptăm}na Patimilor fără a primi
pedeapsa cea mai aspră.

272
 O trupă urma să fie cazată pe teritoriul fermei de la Treviso. Isaac ura
să aibă soldații atât de aproape de casă. Cu o săptămână înainte de venirea
lor, dezgropă micul burduf de lângă țarcul animalelor. Nu voia ca vreun
soldat dornic de pescuit într-unul din pârâurile săpate în calcar să dea
peste diamantul lui galben în timp ce săpa după râme.
La o zi după ce i se înmânară mitra și diamantul numit Ochiul lui
Alexandru, îl chemă pe Elijah în atelier și încuie ușa. Luă ambele
diamante, le puse unul lângă altul pe masă și zâmbi văzând ochii fiului lui.
— Două? izbucni Elijah.
— Acesta e al meu. Va fi al tău într-o zi și al fraților și surorilor tale.
— Ce pământ am putea cumpăra cu el! exclamă Elijah, atingând
prețioasa lui moștenire. Au aproape aceeași mărime.
— Totuși, unul este mult mai valoros. Care?
Isaac îl școlise pe băiat de mic să cunoască diamantele. Elijah se așeză pe
podea lângă scaunul tatălui și scoase lupa:
— Al lor, zise curând, dezamăgit. Are doar o mică pată neagră în vârf, o
fantezie. E cel mai bun pe care l-am văzut vreodată.
— Ai învățat bine. Trebuie să înveți și mai mult. Tot ce te pot învăța.
Elijah nu spuse nimic.
— De acum înainte, continuă Isaac blând, vei lucra mai puțin
pământul și vei studia pietrele prețioase. Nu ai prea mult timp pentru
pământ.
Băiatul făcu un gest surprinzător, punând capul pe genunchiul lui
Isaac:
— Eu pământul îl vreau, rosti el cu voce disperată și înăbușită.
Isaac îi mângâie coama aspră:
— Trebuie să înveți să folosești mai bine pieptenul. Ascultă-mă, aici au
nenumărați lucrători ai pământului. În schimb, despre pietrele prețioase
știu foarte puțin. Aceste cunoștințe sunt singura noastră putere. Singura

273
ta pavăză.
Ridică bărbia lui Elijah în palmă și-i arătă diamantul Vaticanului:
— Acesta a fost tăiat de ruda ta, Julius Vidal. Un maestru.
— Unde locuiește?
— A murit demult. Cu trei generații înainte de a mă fi născut eu.
Îi povesti cum Vidal fugise din Ghent datorită terorii Inchiziției și
venise la Veneția, refugiindu-se în ghetou:
— El l-a învățat arta șlefuirii diamantelor pe străbunicul tău.
— Care din rudele noastre sunt din partea lui?
— Nimeni, clătină Isaac din cap. A fost o molimă de ciumă în oraș. Nu
se știe de ce, doar cei din ghetou au fost ocoliți de ea. Ca să se răzbune,
oamenii au aruncat lucruri peste zid, boccele cu haine pline de izul bolii.
Ghetoul era aglomerat, așa că au murit sute de oameni, printre care Vidal,
soția lui și copiii lor.
— Ticăloșii!
Isaac își luă fiul în brațe. Avea să aibă umeri mai lați decât ai lui. Simți
ca un șoc lacrimile lui pe obraz.
— De ce nu vor să ne lase în pace? strigă Elijah.
— Ei spun că din cauză că Iisus nu mai este în viață.
— Nu l-am omorât eu!
— Știu. Nici eu, încheie Isaac posomorât.

În anul acela, cea de-a cincisprezecea zi a lunii Nisan căzu devreme în

calendarul creștin, iar Paștele evreiesc fu cu o lună înaintea celui
creștinesc. În ziua de dinaintea sărbătorii, la fermă domnea curățenia,
tacâmurile și vasele de sărbătoare le înlocuiseră pe cele obișnuite și pâinea
nedospită luată din ghetou stătea în bucătărie, acoperită cu șervete albe,
așteptând apusul soarelui. Din cuptoare se răspândeau mirosuri de
budinci, păsări fripte și miel cu verdețuri și mirodenii. Toată ziua, evreii
veniseră cu sticle și bidoane să ia pentru Paște vinul bun stors de Vidal din

274
strugurii lui încă de toamna trecută.
Era Miercurea Cenușii. Paznicii plecaseră cu rândul de la fermă la
biserică, pentru a primi binecuvântarea preotului. Isaac și Elijah se agitau
pe lângă planșeta de desenat, în timp ce primele muște ale anului bâzâiau
voioase în căldura primăverii. Isaac făcea schițe preliminare pentru
montarea diamantului. Nu era un lucru dificil, dar voia să lucreze
metodic, cu toată precauția.
Elijah se plictisea, își frământa mâinile și se uita pe geam la dealurile
înverzite:
— Trebuie să tăiem via până nu se face prea cald.
— Du-te, mormăi Isaac.
Băiatul luă cuțitul cu lama încovoiată, pe care-l ținea ascuțit brici și
fugi spre vie.
După un timp, Isaac oftă și lăsă cărbunele din mână. Era o zi prea
frumoasă pentru a rămâne între patru pereți. Afară sufla o briză caldă,
aducând mirosul mării. Porni pe un deal scund din spatele casei, de unde-i
plăcea să-și admire gospodăria. Copiii mai mici stăteau în curtea fermei și o
ajutau pe mama lor să vândă vin. Soldații se învârteau pe lângă ei,
gustând băutura, iar Isaac zâmbi văzând cu câtă strășnicie îi urmărea
nevasta lui. Fiica cea mare, Fioretta, părea să fi înflorit în această
primăvară.
Pe cer emu niște nori albi și înalți și oriunde privea, se simțea o
mireasmă de renaștere. Pământul era rece, dar se așeză și-și privi fiul tăind
via pe panta mai îndepărtată a dealului.
Doi băieței trecură creasta dealului, alergând drept spre vie.
Fură urmați repede de un bătrân, care alerga și el cât putea după ei.
Oare de ce-i urmărea? Și de ce avea în mână o coasă, doar mai erau luni de
zile până la strânsul fânului?
Isaac îi vedea foarte bine pe băieți, le vedea și petele de cenușă de pe
frunți. Alergau drept spre fiul lui și păreau că vor să-l lovească. Elijah îi

275
luă cu ușurință de mâini, așteptând să sosească bătrânul.
De peste deal se revărsau oameni de toate vârstele.
— Nu! strigă Isaac.
În curte, Fioretta scăpă pe jos o sticlă de vin. Soldații își apucară armele.
Isaac alerga.
Îl văzu pe bătrân ajungând la Elijah. Lama coasei străluci mai puternic
decât reflectarea soarelui în mare. Elijah nu făcu niciun efort de a folosi
cuțitul de tăiat lăstari. A doua oară când străluci, coasa avea culoarea
rubinului, cel mai teribil giuvaier.

Elijah fu îngropat în cea de-a treia zi după Paște, în cimitirul evreiesc.

Dogele le dădu soldați și veni el însuși la fermă câteva zile mai târziu:
— Să nu spui că nu ai fost avertizat, Vitallo.
Isaac îl privi țintă.
— Totuși, a fost o întâmplare foarte nefericită< Cel care te-a tăiat la
umăr, pe care l-au împușcat< a murit.
Isaac dădu din cap.
Dogele ridică din umeri:
— Era un țăran bătrân.
Părea stânjenit. Era obișnuit să vadă cenușă pe fruntea creștinilor o
dată pe an; dar i se părea barbar obiceiul acesta al evreilor de a-și acoperi
capul cu cenușă și a se îmbrăca în pânză de sac când jeleau pe cineva.
— Asta înseamnă că lucrarea va fi întârziată?
— Cu treizeci de zile, Înălțimea Ta.
— <chiar așa de mult?
— Da, Înălțimea Ta.
— Atunci vreau să te apuci de treabă imediat după ce se sfârșesc cele
treizeci de zile, ai înțeles?
De îndată ce dogele părăsi casa, Isaac se așeză pe podea și începu să se
roage.

276
 Rana de la umăr era dureroasă, dar nu-l împiedica să-și folosească
brațul. În dimineața celei de-a treizecea zile, își scoase haina de sac și își
potrivi barba. Încuie ușa atelierului și puse mitra pe masă. Apoi stătu
îndelung cu mâna pe spătarul scaunului gol, privind dealurile pe fereastră.
Până la urmă, luă piatra și o montă în mitra lui Grigorie.
După două zile, fură evacuați din casă. Nu-și putură lua toate lucrurile
pe care le adunaseră în anii petrecuți la Treviso. Urmară căruța încărcată,
trasă de un cal, pe lângă via în care țăranii dogelui erau deja la lucru.
Boneta nouă era cea mai frumoasă pe care avusese posibilitatea să și-o
cumpere. Poate era doar imaginația lui, dar când intrară în oraș, i se păru
că el, soția lui, căruța și calul, copiii, Fioretta, Falcone, Meshullam, Leone
și mica Haya-Rachel se dizolvară în aer și portarul nu văzu decât boneta
galbenă trecând ușor podul către ghetou.

277
 Partea a IV-a

DESCOPERIREA

20

GEMATRIA

— Două milioane trei sute?

Uimirea lui Saul Netscher se făcu simțită în ciuda legăturii
proaste.
— Probabil că prietenul nostru nu vrea să v}ndă nici dacă am
putea să plătim at}t. Cred că vrea altceva. Poate o iertare din partea
Egiptului. Poate chiar o slujbă în guvernul lor.
— Ești sigur de asta?
— <asta aș dori dacă aș fi în locul lui.
— El nu e ca tine. Mai încearcă, Harry. Oferă-i orice ți se pare
rezonabil. Poate că i-ar plăcea să fie primarul New York-ului.
— Nu prea cred, z}mbi Harry. E un tip foarte inteligent. Fiul meu
e acolo?
Netscher oftă de la o distanță de șase mii de mile:
— Așteaptă.
— Alo, tată?
— Jeff, ce mai face băiatul meu?
— E mai bine să muncesc dec}t să merg în tabără.
— Cum te tratează Saul?

278
 — Bine, zise fiul lui, a cărui voce deveni reținută. Ai avut
dreptate.
— C}nd am zis că o să ia șapte piei de pe tine?
— Mda, r}se băiatul.
— Ei, pare să-ți meargă bine. Ține minte doar că diamantele
industriale și pietrele prețioase sunt lucruri diferite.
— C}nd te întorci?
— Nu mai stau mult, șovăi el.
Tamar îl privea.
— Transmite-i salutările mele mamei tale, fiule.
— Bine, tată. Pa.
— Poartă-te frumos, Jeffie.
Închise și rămaseră uit}ndu-se unul la altul. La New York era
aproape ora unsprezece dimineața, dar aici era mai devreme de
patru. Fuseseră aduși la Ierusalim noaptea, obosiți și deprimați.
— C}nd vorbeai cu el, te-ai schimbat la chip și aveai vocea mai
caldă.
Harry mormăi ceva. Privirea ei scrutătoare îl făcea să se simtă
st}njenit.
— Crezi că ai mai putea găsi casa lui Mehdi? îl întrebă.
— De ce? îi aruncă el o privire tăioasă.
— Nu dintr-un motiv anume.
— Chiar dacă prietenii tăi ar putea pune m}na pe el, eu nu i-aș
ajuta. Nu sunt t}lhar.
— Ne-am dus la Entebbe să salvăm frați de-ai noștri, nu invadăm
o țară străină ca să furăm un diamant. Pur și simplu mi-a trecut prin
minte că n-aș mai putea găsi casa, chiar dacă aș dori.
— Nici eu.
Nu de pe șosea. Dar de pe plajă ar fi putut să o găsească. C}nd îi
dăduseră voie să iasă și să alerge pe plajă, știuse că Mehdi va părăsi

279
vila imediat după plecarea lor.
— Am stat de vorbă cu fata arăboaică în timp ce așteptam
înăuntru.
— Da?
— Mi-a spus că ai gonit-o.
— C}ți ani are?
— Cincisprezece.
— Pare mai mică.
Tamar veni mai aproape de el:
— Ești un om drăguț.
— Pentru că nu fac sex cu copii?
— Pentru că ești un om drăguț.
— Mulțumesc.
Îi făcea plăcere s-o audă vorbind astfel.
— Acum cred că vrei să pleci acasă.
— Mai stau c}teva zile; plec după ce voi fi foarte sigur că nu e
nicio speranță să cumpărăm diamantul.
Ea îi luă fața în palme:
— Nu voi mai lucra pentru Ze’ev. Hai să ne purtăm frumos unul
cu celălalt, Harry Hopeman. Astfel ca atunci c}nd pleci, să ne luăm
rămas bun ca doi prieteni dragi.
— Bine, o privi el g}nditor.
Ea îl sărută. Atunci el își dezbrăcă „prietena dragă” și o duse în
pat, pe jumătate adormită.

Dimineața, alergă și ea cu el, purt}nd șortul de la Masada și o

bluză veche, ale cărei m}neci fuseseră tăiate și pe care scria, cu litere
ebraice, pe care le descifră cu plăcere: Proprietatea Departamentului
de Educație Fizică. Ea nu vru să-i spună de unde avea bluza. Avea
suflu bun, alerga fără efort; r}dea mult și dinții albi îi luminau

280
minunat tenul brun. El era nevoit să se concentreze ca să alerge fără
s-o privească. Arăta at}t de sănătoasă și c}nd alerga, totul se punea
în mișcare; părul i se unduia și sălta, s}nii i se ridicau și coborau ca
fluxul, picioarele ei lungi pompau mereu pe c}nd se strecura cu el
prin trafic, intr}nd și ieșind din mulțime, pe l}ngă puști care
r}njeau, bătr}ni evrei șocați, arabi increduli, v}nzători care se
certau, ambulanți cu priviri chior}șe și clerici din diverse ordine,
nefericiți care nu aveau să cunoască niciodată o femeie obișnuită, ca
să nu mai vorbim de minunea care era Tamar Strauss.
În cele din urmă, intrară într-un parc mic și se prăbușiră în
umbra unor cactuși înalți.
Ea își șterse sudoarea de pe față cu brațul gol:
— Ascultă, aseară am spus că totul trebuie să fie plăcut, să nu ne
mai certăm. Dar ceva trebuie să-ți spun.
— Hm? se lăsă el pe spate și închise ochii.
— Nu sunt o femeie ușoară.
— Cine a spus că ești? o privi el mirat.
— Tu, în seara c}nd m-ai înfuriat at}t de tare.
— Nu; greșești.
Ea își sprijini fața în palmă:
— Dar ai avut dreptate în legătură cu altceva. De c}nd mi-am
pierdut soțul, mi-a fost teamă să mai< am sentimente. Cred că
trebuie să recunosc asta și p}nă la urmă, să schimb lucrurile.
— Mă bucur.
— Dar sunt văduvă și am douăzeci și șase de ani. Te așteptai să
trăiesc ca o fecioară?
— Doamne ferește, replică Harry.
— Vorbesc serios. Bărbații americani duc o viață obsedată de sex
și totuși, în ad}ncul sufletului, vor ca femeile lor să fie virgine.
El întinse m}na spre ea:

281
 — Eu nu am zis dec}t<
— Ai spus că probabil am avut experiențe cu prea mulți bărbați
„pentru cineva ca mine”, cam așa te-ai exprimat.
— Devenim cu toții niște blestemate de automate sexuale. Nu
mai există pasiune în pasiunea noastră, ca să nu mai vorbim de
dragoste. Doar tot felul de tracțiuni mecanice.
— Cred că ai dreptate, răspunse ea calmă. Dar< și ochii ei îi
susținură pe ai lui: De unde știm că în viața mea au fost mai mulți
bărbați dec}t femei în viața ta?
El nu știu ce să replice la o asemenea întrebare.
— G}ndește-te la asta, spuse Tamar.

Se despărțiră, ea urm}nd să se ducă acasă să-și ia c}teva lucruri.

C}nd Harry se întoarse la hotel, îl așteptau c}teva mesaje. David
Leslau îl sunase de două ori, dar nu lăsase niciun telefon, spun}nd
că va reveni el. Și sunase și monseniorul Peter Harrington de la
Roma.
Îl sună imediat pe Peter, dar c}nd i se răspunse de la Muzeul
Vaticanului, află că monseniorul Harrington era plecat toată după-
amiaza.
Se ocupă de micul granat șlefuindu-l timp de aproape două ore.
Începuse să strălucească la fel ca un strop prea mare de s}nge
întunecat. C}nd sună telefonul, încerca să se hotărască dacă i-l va
dărui nemontat sau i-l va expedia mai t}rziu, sub formă de broșă.
Era Leslau.
— Ce vești ai, David?
— Și bune și rele.
— Ai găsit tainița?
— Asta-i vestea proastă.
— La naiba. Ce mai răm}ne bun?

282
 — Rakhel tocmai și-a primit h}rtia, acum e o femeie divorțată.
Urmează să ne căsătorim conform legii, după nouăzeci de zile.
— Ei, asta da veste bună. Mazel Tov.
— Mulțumesc. Vii la noi la masă, să sărbătorim?
— Vin cu cineva, anunță el.

Credința lui Rakhel Silitsky fusese mai puternică dec}t necazurile

ei. De aceea, dori să ia masa la un restaurant kosher, unde bucătarii
bărbați pregăteau m}ncarea dincolo de o tejghea ornată cu borcane
cu ouă galbene, scoase din măruntaiele păsărilor tăiate. În cur}nd,
discutau toți patru cu ușurința unor oameni care începeau să se
împrietenească.
Leslau trată filosofic tranzacția cu diamantul:
— Și săpătura a fost un eșec. N-am găsit nici urmă din ce căutam.
— Nu s-ar putea să nu fie nimic acolo? întrebă Rakhel.
Leslau îi luă m}na într-a lui:
— Acolo e, iubita mea, aproape că pot s-o simt. A fost ascuns cu
mult timp în urmă. A fost ascuns cu at}ta inteligență, înc}t pur și
simplu nu putem descoperi locul.
— Poate că trecem cu vederea vreun amănunt din manuscris,
interveni Harry. O cheie care descifrează toate pasajele. Sunt at}tea
numere – măsurători, cantități de obiecte< Oare nu se jucau cu
gematria?
— Ce înseamnă gematria? întrebă Tamar.
— E o metodă veche de criptografie evreiască, răspunse Harry.
Fiecărei litere din alfabet i se dă o valoare numerică – alef e unu, bel e
doi, gimel e trei și așa mai departe, iar combinațiile de litere primesc
numere mai mari. Învățații au inventat gematria pentru a da
interpretări mistice unor pasaje biblice și au realizat lucruri
incredibil de complexe cu ajutorul ei. La școală făceam mereu

283
exerciții simple cu ea. De exemplu, numele tău, Tamar. Valoarea
numerică a literelor lui e 640. Am putea căuta cel de-al 640-lea vers
din Biblie, să vedem dacă nu poartă un mesaj special pentru tine.
Și r}seră cu toții văz}nd expresia ei.
— Ca să-ți dau un exemplu mai bun, să luăm Cartea Genezei,
care are exact 1 534 de versete. La școală, memoram acest număr cu
ajutorul expresiei Ach ladhashem, Numai lui Dumnezeu, cuvinte a
căror valoare este exact 1 534. Sau cuv}ntul ebraic pentru
graviditate, herayon. Are valoarea numerică 270. Graviditatea
durează nouă luni, nu? Și în luna astronomică sunt treizeci de zile.
Așa că nouă ori treizeci egal herayon, graviditate.
— Nu e nicio gematrie în sulul de aramă, m}r}i Leslau. Gematria
nu a fost efectiv folosită dec}t încep}nd de la cabaliști, la sute de ani
după ce a fost ascunsă comoara Templului.
— Uneori, oamenii fac teste prea complicate pentru a descoperi o
operă de artă falsă, spuse Tamar. Nu s-ar putea înt}mpla la fel și
aici? Nu cumva răspunsul e unul foarte simplu?
— Erau oameni foarte inteligenți și vicleni, replică Harry. Numai
dacă privim felul cum au aranjat cele două ascunzători de la Achor,
cea cu diamantul galben mai la suprafață și cea cu obiectele
religioase la mare ad}ncime. Poate că aici au inversat pur și simplu
instrucțiunile. În manuscrisul de aramă scrie că tainița se află la
baza celui mai scund dintre cele două dealuri. Poate că în realitate a
fost plasată la poalele celui mai înalt.
— Am încercat să săpăm și acolo. Nu e nimic. Uneori ies din cort,
le mărturisi Leslau și vorbesc cu cei care au ascuns comoara. Le zic:
„Ce dracu’ e cu voi? Știu că trebuia să le ascunderi bine, dar nu vreți
să le mai găsim niciodată?”
Nu z}mbi nimeni.
— Ce e asta, izbucni Harry, o petrecere de logodnă sau o

284
înmorm}ntare?
Chipul lui Leslau se însenină:
— E o petrecere, întări el. Nu e nicio îndoială.
Și o sărută pe Rakhel pe obraz.
— Atunci hai să sărbătorim, zise Harry, împing}ndu-și scaunul
în spate.

C}nd răsuci cheia în broască, telefonul suna, dar încetă înainte de

a reuși să descuie ușa.
Se descălțară am}ndoi imediat.
— Ah, spuse Tamar ușurată.
Merseseră la un club de noapte. Dansaseră și băuseră mult vin.
Folia nostalgiei cuprinsese Israelul sub forma unei restaurări a
evreismului și c}ntaseră ore întregi c}ntece idiș cu niște soldați,
c}ntece pe care Harry uitase că le știa.
— O petrecere pe cinste.
— Pe cinste, fu ea de acord. Sunt drăguți am}ndoi.
— Au noroc că s-au găsit unul pe altul.
— Bine.
El o privi periindu-și părul în fața oglinzii:
— Te doresc.
— Bine, zise ea amabilă, înăbușindu-și un căscat.
El se așeză în spatele ei, privind imaginea din oglindă:
— Permanent.
— Harry, vinul e de vină.
— Nu.
— Las-o baltă. Așa, n-o să ne simțim niciunul st}njenit m}ine
dimineață.
— Ți-ai dorit vreodată ceva at}t de mult înc}t nu mai puteai
suporta g}ndul de a fi fără el?

285
 — Da, spuse ea.
El o atinse pe g}t:
— Pe mine nu mă dorești așa.
Ea clătină din cap:
— Dar< și se întinse să-l ia de m}nă. M-am g}ndit că viața va fi
mult mai tristă după plecarea ta. M-ai făcut să< trăiesc.
— Atunci de ce te-aș părăsi?
— Cum ar putea să meargă lucrurile între noi? Eu și cu tine? Ya
Allah! Suntem de pe planete diferite, zise ea.
Atunci sună telefonul. Era Peter Harrington:
— Harry?
Nu dorea să-și întrerupă discuția pentru Peter Harrington. Dar ea
îi trimise un sărut și plecă să facă duș.
— Bună, Peter.
— Ești tot acolo. Asta înseamnă că m-ai bătut, nu-i așa?
— Fir’ar să fie, nu. Înseamnă doar că tu ai pierdut mai puțin timp
dec}t mine.
— Ce păcat, Harry< Sunt un ipocrit. Auzi cum încerc să-mi
ascund bucuria din voce?
— Nu te simți vinovat, z}mbi Harry. Chiar și monseniorii sunt
oameni. Ai ieșit complet din afacere?
— Nici n-am intrat cu adevărat în ea.
— Peter, am impresia că nici eu.
— Sunt bunuri furate, Harry.
— Erau bunuri furate și pe vremea Inchiziției, zise el supărat. Se
săturase de argumente.
Peter se săturase și el, evident:
— Dacă nu l-ai putut cumpăra, cine sunt eu să mă simt prost?
Hai la Roma, Harry. Te voi duce la toate restaurantele noi.
— Încerc să vin cur}nd. Tot mai sunt pe lista neagră a

286
cardinalului Pesenti?
— S-a mai calmat, dar e foarte interesat de cele ce se petrec acolo.
— Spune-i Eminenței sale că nu se înt}mplă nimic. Totul e
mizerabil. C}nd voi ști sigur, îți dau un telefon.
— Dumnezeu să te binecuv}nteze, Harry, încheie Peter după o
scurtă șovăire.
Era remarca cea mai afectivă cu care putea înlocui o str}ngere de
m}nă și Harry o acceptă bucuros:
— La revedere, părinte prieten, și puse la loc receptorul.
Luă Biblia hotelului și începu s-o răsfoiască, uit}ndu-se la
numerele versetelor din fiecare capitol al Genezei.
Cel de-al 640-lea era versetul 48 din capitolul 24. Era clar o
dezamăgire: Și mi-am plecat capul și m-am prosternat în fața Domnului
Dumnezeul lui Avraam, care m-a condus pe calea cea dreaptă pentru a o
lua pe fiica fratelui stăpânului meu pentru fiul lui.
Ce legătură putea să aibă asta cu Tamar? Cam aici se sf}rșea
fascinația gematriei. Versetul 650 ar fi fost mai frumos: Au chemat-o
pe Rebeca și i-au spus ei: „Vrei să mergi după acest bărbat?” Și ea a spus:
„Vreau.”
Dar numărul versetului era 650, nu 640 și puse Biblia deoparte,
simțindu-se trădat.
Ea ieși din baie, șterg}ndu-se cu prosopul. Era udă și alunecoasă
și avea gust de apă rece și de pastă de dinți americană:
— Oare ar merge? se întrebă ea, cu ochii ei căprui, yemeniți,
strălucitori.
Simți nevoia să fie la fel de sincer ca și ea:
— Nu știu.
Și lu}nd prosopul, începu s-o șteargă. Ea îl luă în brațe:
— De un lucru sunt sigură: Harry nu-mi va face rău niciodată.

287
21

ROSH HA’AYIN

Se trezi ca atunci c}nd era copil, simțindu-se minunat fără să știe

de ce și apoi amintindu-și că școala se terminase cu o zi înainte.
Se purtară ca de obicei. La suprafață, păreau la fel ca în alte
dimineți pe care le petrecuseră împreună.
Citind ziarul Jerusalem Post la cafeaua de dimineață, Harry văzu
un reportaj despre un ministru pe nume Kagan, care critica aspru
corupția din partidul muncitoresc Mifleget Ha’avoda.
— Pe politicianul ăsta îl cheamă la fel ca pe prietenul tău, Ze’ev.
Tamar aruncă o privire pe ziar:
— E tatăl lui.
— E membru al guvernului? Ar putea ajunge prim-ministru într-
o zi?
— Nu are nicio șansă. Și-a făcut mult prea mulți dușmani politici.
E unul din vechii leaderi din Likud, Partidul Unității, explică ea,
pun}ndu-și unt pe p}ine. Cred că Ze’ev ar putea ajunge prim-
ministru într-o zi.
Harry z}mbi:
— Ze’ev e doar un ofițer în armata activă.
— E deja pe cea mai joasă treaptă a scării. Predecesorul lui a
devenit ministrul Poliției. Odată ajuns membru al guvernului,
depinde de persoană. Tatăl lui are și destui prieteni, nu numai
dușmani. Nu e un lucru imposibil să-și propulseze fiul, comentă ea.
Niciunul dintre ei nu mai aduse vorba despre ceea ce discutaseră
în noaptea precedentă.
Merseră în vechiul Ford închiriat prin vechiul Tel Aviv, către Beit
288
Jimal, unde ea știa o mănăstire de frați silezieni care vindeau vin
făcut de ei. Merg}nd prin viile unde călugării lucrau în soare, se
trezi întreb}ndu-se ce anume din senzualul lui suflet de evreu îi
dădea ghes către peisajul acesta aspru al vieții monastice.
Un t}năr călugăr american le dădu să guste cele două feluri de
vin, alb și roșu, fiecare sortiment fiind sec și foarte bun. T}nărul
monah era stăp}n pe sine și avea umor și discută cu Harry politică
americană. Călugării făceau și br}nză tare, aproape cașcaval,
galbenă la culoare. Harry cumpără patru sticle de vin și o bucată
at}t de mare de br}nză, înc}t Tamar protestă.
— Ce face un t}năr democrat simpatic într-un asemenea loc?
— Am venit să caut ceva.
— Și ai găsit?
— Cred că da, răspunse călugărul.
— Ești norocos. Îți place aici?
— Tot timpul, în afară de iarna. Toți răcim, ne curge nasul și ne
doare în g}t. Era c}t pe ce să fac și un panou la intrare: „Claxonați
dacă-l iubiți pe Iisus”.
— Și de ce n-ai făcut?
— Nu-l cunoști pe starețul nostru. Eu nu sunt nebun, ci doar un
fanatic religios obișnuit.
Harry r}se tot drumul p}nă la mașină.
— Unde mergem acum? Vrei să urcăm pe dealurile Galileei?
— Harry, nu cred că am avea vreo șansă, spuse ea apăsat.
El înțelese:
— Aseară credeai că am avea una.
— Cred că te voi duce la Rosh Ha’ayin.
— Ce e asta?
— Localitatea unde trăiește familia mea, spuse ea.

289
 — Le putem oferi vin și br}nză, spuse el pe c}nd conducea
mașina în direcția arătată de ea.
— Nu, părinții mei măn}ncă numai kosher. Dacă dorești, ne
putem opri la masă în Petah Tikva și le putem lua o bucată de
br}nză kosher.
— Aș putea lua și o sticlă pentru tatăl tău. Ce-i place să bea?
— Arak, dar tata e alcoolic, îi spuse ea.
C}nd ajunseră la Rosh Ha’ayin, ea îl îndrumă pe străduțe
nepavate, pe l}ngă case părăginite:
— În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, aici a fost tabără
a trupelor britanice, explică Tamar. Apoi a fost o ma’barah, tabără
temporară a imigranților yemeniți. Cu c}țiva ani înainte de a veni
noi aici, guvernul a transformat tabăra într-o localitate.
Harry încetini. O fetiță cam de vreo patru ani stătea pe drum,
răscolind praful cu degetele.
— Oprește, zise Tamar și coborî din mașină: Habiba, ce mai faci,
scumpo? întrebă ea în ebraică. Ai fost fetiță cuminte, nepoțică
dragă?
Copilului îi curgea nasul. Pe Harry nu-l deranja asta, dar văzu o
muscă poposind pe obrazul ei și urc}nd spre coada ochiului. Tamar
scoase un șervețel din geantă și-i șterse nasul fetiței, gonind musca.
— Chiar aici locuiam și eu. Cred că semănăm foarte mult cu
nepoata mea.
— În cazul ăsta, replică Harry, tu, Habiba, vei deveni o femeie și
jumătate: Una grozavă.
Fetița z}mbi nesigură, conștientă că i se vorbea, dar neînțeleg}nd
limba engleză. Musca se întoarse, sau poate era alta din grămada de
gunoi de l}ngă casa cea mai apropiată.
Tamar o luă de m}nă. Harry merse după ele în josul străzii, p}nă
la o casă mică din piatră, cu acoperiș de tablă și grădina plină de

290
ierburi printre care se vedeau mulți ardei. O femeie grasă, care
întindea rufe pe s}rmă, o scăpă jos pe cea pe care o avea în m}nă și-i
înt}mpină înc}ntată.
Tamar i-o prezentă pe ya umma, cuvinte arabe pentru „mama”.
Lui îi plăcură cuvintele și femeia. Îi pofti înăuntru și le dădu
prăjituri cu miere și cafea dulce, numită quishr, făcută doar cu cojile
boabelor. Vorbea cu Tamar într-o ebraică rapidă, în timp ce o ținea
pe Habiba între genunchi, șterg}nd-o pe față cu o c}rpă umedă. Nu
se uita la el, dar o surprinse inspect}ndu-l cu priviri agere și repezi
c}nd credea că nu e observată.
— Aveți o nepoată frumoasă.
Mama îi z}mbi cu timiditate:
— E copilul fetei mele mai mici, Yaffa. Am grijă de ea c}t e ea la
serviciu, în Petah Tikva.
Apoi o privi pe Tamar:
— Răm}neți la masă să-l vedeți și pe tata?
— Da, încuviință aceasta. Și o s-o luăm pe Habiba la plimbare, ca
să poți să-ți vezi de treabă.
Mama îi z}mbi larg:
— Fie ca buzele să-ți fie sărutate pentru asta.
Merseră la r}ul din apropiere, numit Yarkon.
Se așezară pe mal, privind-o pe Habiba cum arunca pietre în apa
de un verde tulbure. Lui nu i se părea că r}ul e cine știe ce, dar ea îl
iubea, evident:
— E cel de-al doilea r}u ca mărime din Israel, îi spuse cu
seriozitate. Acum e foarte poluat cu apele de drenaj din Tel Aviv.
Trag at}t de mult din apa lui, înc}t sărăcuțul nici nu mai ajunge să
se verse în mare. Eu stăteam aici și mă uitam cum se jucau fratele și
sora mea. Mă g}ndeam la locurile unde ajunge r}ul, la oamenii care
beau din apa lui, la c}mpiile pe care le udă.

291
 — Erai fericită c}nd erai mică?
Tamar se uită la Habiba:
— Da. Nu știam că în altă parte femeile trăiesc altfel.
— Mama ta pare fericită.
— Nu, ăsta e modul ei de a se purta. După ce s-a născut sora mea
a fost sterilizată și e considerată lipsită de noroc, cu doar trei copii.
Habiba se apropiase prea mult de malul apei și mătușa ei o
strigă, apoi continuă să povestească:
— Orășelul nu avea șase mii de locuitori c}nd ne-am mutat noi
aici. De atunci, n-au mai venit aproape deloc imigranți din Yemen.
În fiecare an pleacă foarte mulți de aici, așa cum am făcut și eu.
Totuși, populația a crescut la aproape treisprezece mii de locuitori,
pentru că toți au mulți copii.
— Sora ta stă aici?
Tamar dădu din cap:
— Stă la o stradă distanță de părinții mei, cu soțul ei, Shalom.
Lucrează am}ndoi la o fabrică de tricotaje.
— Și fratele tău?
— Ibrahim stă la Dimona. E șofer de camion la minele de fosfat
din Oron. Ai auzit de mișcarea Panterelor Negre? îl întrebă după o
scurtă ezitare.
Harry dădu din cap.
— Ibrahim e Panteră Neagră. Probabil că el e cel mai puțin fericit
dintre noi.
— Dar tatăl tău?
— Ya abba? z}mbi ea, pun}ndu-i pe obraz o palmă caldă. O să
vezi imediat.
Tatăl ei era un yemenit din tribul Gunga Din. Era puțintel la trup
și uscățiv, cu mușchii ieșind în evidență ca niște coarde tari prin
pielea întunecată și mai mult de soare:

292
 — Sunt Yussef Hazani. Fii bine-venit în casa mea în numele
Domnului, spuse el, scrut}ndu-l pe Harry și accept}ndu-i m}na
întinsă de parcă ar fi fost muiată într-o otravă occidentală, exotică.
Apoi o întrebă repede pe Tamar ceva în arabă. Harry nu recunoscu
dec}t un singur cuv}nt, Nasrani, despre care știa că înseamnă
„creștin”.
— Nu, e evreu, răspunse ea într-o ebraică iritată. Din Statele
Unite.
— Deci și tu ești evreu, se întoarse tatăl spre el.
— Da.
— Atunci de ce nu locuiești aici?
— Pentru că locuiesc acolo.
Ya abba dădu din cap dezgustat și se duse în camera alăturată. Se
așezară aștept}ndu-l p}nă se spălă zgomotos, împrăștiind apă și
pufnind.
Sosirea lui Yaffa și Shalom fu o diversiune bine-venită. Strigătul
de înc}ntare al Yaffei fu ecoul celui articulat mai devreme de mamă.
C}nd o îmbrățișa pe Tamar, Harry văzu că avea un p}ntec de luna a
patra sau a cincea și un trup frumos, dar voinic; femeile din familia
Hazani aveau tendința de a arăta somptuos. Avea unghii lungi,
vopsite în roșu cu argintiu, iar soțul ei z}mbea nervos.
Hazani intră și binecuv}ntă p}inea, ceea ce însemna că masa
putea să înceapă. Harry bănui că m}ncau puiul de Sabat cu c}teva
zile mai devreme, cu un sos bun, dar, așa cum se așteptase, prea
condimentat. Aveau azimă proaspătă și salată de roșii coapte,
lăptucă și unul din fructele lui favorite, avocado tăiat în bucăți mari
și zemoase. Aprecie cu glas tare salata și Hazani dădu din cap:
— E din chibuțul Einat, unde lucrez eu. Iau de acolo de-ale gurii.
Aici, în Rosh Ha’ayin, nu trebuie să punem în grădină dec}t ardei și
verdețuri, care nu cresc în chibuț.

293
 — Cu ce vă ocupați la Einat?
— Cu tot ce e de făcut.
— Oamenii zic că ya abba este cel mai bun lucrător al păm}ntului
din Israel, zise Yaffa.
— Nu știam că cei din chibuțuri angajează oameni.
— Pe vremuri, n-o făceau, spuse Hazani. Astăzi, nu au destui
oameni tineri și mai angajează c}țiva așa ca mine. Uite! întinse el
pumnii. Muncesc păm}ntul Eretz!
— Trebuie să fie o bucurie pentru dumneavoastră, comentă
Harry.
Hazani z}mbi cu resentiment:
— Aici suntem cu toții evrei. Arabilor le-ar plăcea să ne omoare,
dar dacă vin, evreii vor lupta pentru evrei. La Teman, c}nd alergau
pe străzi și-i omorau pe evrei, noi stăteam flăm}nzi în spatele ușilor
zăvor}te. Asta nu se uită.
— Și tata avea amintiri asemănătoare.
— Din ce țară? întrebă Hazani după o pauză.
— Din Germania.
— Aha! Alt renegat, zise el, schimb}nd priviri reci cu fiica cea
mare. Apoi, întorc}ndu-se spre Harry: Și a luat avionul spre
America?
— A luat un vapor.
— Ha! Și noi am luat un vapor de la Hodeida la Aden. Îți aduci
aminte, bătr}no?
Ya umma dădu din cap, z}mbind.
— Am plecat din Sana’a cu o caravană de cămile care aducea
cafea la Hodeida. Mergeam pe jos cu soția, cu fiul nostru Ibrahim în
brațe. Pe atunci era un bebeluș. Asta, arătă el spre Yaffa, nu era
născută, ea e mezina noastră. Pe Tamar am așezat-o pe spatele unei
cămile, deasupra unei încărcături de cafea care-i făcea d}re în

294
funduleț.
Membrii familiei își z}mbiră ascult}nd povestea pe care era
limpede că o mai auziseră de multe ori. Harry era fascinat:
— C}t timp ați mers?
— Doar o zi. Am avut necazuri. Prima dată c}nd s-au oprit să se
roage cu fața spre Mecca au observat că noi nu am îngenuncheat.
Au fost multe șoapte și eram sigur că vom fi prădați și uciși. C}nd
am ajuns în oraș, am cumpărat un braț de iarbă și le-am dat-o
conducătorilor de cămile, care au căzut prin buruieni de mult ce-au
mestecat-o. Apoi a trecut un camion și i-am dat șoferului un ryial să
ne ducă la Hodeida.
— Și ați scăpat de necazuri?
— Nu, nu, z}mbi Hazani. Dar cel puțin nu mai eram singuri,
parcă toți ai noștri se adunaseră în Hodeida. De la agenția evreiască
ne-au spus că dacă puteam ajunge la Aden pe cont propriu, ne
duceau ei mai departe. Așa că am pus banii laolaltă, mai multe
familii, și am angajat un șlep să ne aducă de-a lungul coastei Mării
Roșii.
— Ai, își aminti ya umma. Ce mulți oameni și ce barcă mică.
Marea ne făcea să vomităm. Am văzut rechini. A durat cincizeci și
trei de ore și am rămas fără fiertură de mei. Mamele care aveau
lapte le-au dat să sugă copiilor străini p}nă le-a secat izvorul
pieptului. Și după ce am ajuns la Aden, vai de zilele noastre, ce-am
mai pățit!
Ya abba sorbi cu zgomot din cafea:
— Oamenii de la agenția evreiască ne-au luat cu camioanele și
ne-au dus p}nă la o c}mpie mare. Acolo stătea un monstru de argint
cu formă de pasăre! Cine mai auzise de așa ceva? Au deschis
monstrul într-o parte și ne-au poruncit să intrăm. Spuneau că
egiptenii n-o să ne lase să trecem prin canalul de Suez. Dacă nu

295
voiam să zburăm cu lucrul acela, n-aveam să ajungem niciodată în
Israel. Cu noi era un mori, adică un rabin bine-cunoscut. Îl chema
Shmuel și a fost și aici rabin p}nă a murit, Dumnezeu să-l
odihnească. „Mori, i-am spus, ce trebuie să facem?” El se trăgea de
barbă, povesti Hazani, trăg}ndu-se și el de a lui. „Voi ajunge în
Israel”, a spus rabinul „așa cum îmi spunea adesea bunicul meu,
odihnească-se în pace! Voi ajunge acolo împreună cu toți yemeniții
credincioși ai lumii, dans}nd în spatele unui asin alb călărit de
Mesia.” Imaginează-ți. Stăteam toți acolo în soare, încremeniți. Și pe
urmă cineva a spus – un om neînsemnat, crescător de capre, nu știu
ce s-a ales de el – a spus: „Pe numele și faima mea, doar n-o să fiu
oprit din drumul meu spre Israel de povești de-ale bunicilor. O să
intru în lucrul ăsta zburător, pe Tora cea vie. Nu este scris că i s-a
spus lui Moise: Ai văzut ce le-am făcut egiptenilor și cum te-am urcat pe
aripile vulturilor și te-am adus la mine? Și păstorul ăsta și-a luat soția și
copiii care pl}ngeau și tremurau și a intrat înăuntru. „Așa este
scris”, a șoptit ya mori și a intrat și el.
Atunci ne-am îngrămădit cu toții, înfricoșați că o să fim lăsați
afară, singuri. Oamenii de la agenția evreiască ne-au legat de
scaune, lu}ndu-ne pe toți prizonieri. A urmat un zgomot pe care l-
ar fi putut face numai Cel Fără Nume dacă ar fi ales să răcnească.
P}ntecul uriașului zburător s-a clătinat și s-a încordat de parcă,
după ce ne-ar fi înghițit, ar fi vrut să ne dumice și să ne arunce apoi
afară, cu urletele și rugăciunile noastre, pe c}mpul măturat de
soare. Lucrul s-a mișcat. S-a năpustit înainte. A ț}șnit în aer!
Ce să mai zicem? După o oră, priveam în jos la Hodeida, de unde
făcusem cu șlepul două zile. Cur}nd, o voce tunătoare ca a unui
înger ne-a spus că zburam deasupra pustietăților unde strămoșii
noștri se luptaseră cu peste trei mii de ani înainte. Înainte de a ne
putea înghiți spaima, eram duși deasupra păm}ntului visat pe

296
aripile unui vultur.
Toate chipurile din jurul mesei aveau o expresie mulțumită.
Harry o privi pe Tamar:
— Ce mod minunat de a ajunge în Israel.

În timp ce femeile str}ngeau masa, tatăl își aprinse o narghilea. Îi

oferi un fum și lui Harry, care refuză, întreb}ndu-se dacă asta nu-l
făcea cumva nesuferit. Spre ușurarea lui, și Shalom refuză
narghileaua.
— Dar tu, cu ce te ocupi? întrebă gazda.
— V}nd bijuterii.
— Aha, ești negustor. Într-un magazin?
— Uneori, zise el amuzat.
— În Teman, făuream și eu bijuterii. Cu asta s-a ocupat familia
mea dintotdeauna.
— Și ’acum de ce nu mai faceți asta?
Hazani se str}mbă:
— C}nd am venit aici, agenția evreiască mi-a găsit o slujbă. Era în
Tel Aviv, într-un loc unde se făceau filigrane de aramă. Majoritatea
lucrătorilor de acolo sunt femei. M}nuiesc mașinării mici care
reușesc să imite bine bijuteriile Temani. I-am spus șefului că eu pot
să-i fac bijuterii veritabile, manual. M-a întrebat de ce ar trebui să
mă plătească pentru munca mea migăloasă, c}nd turiștii americani
dau bani buni pe celelalte. „Pentru că ale mele sunt frumoase”, i-am
spus, dar el a r}s, ridică el din umeri. Nu-mi plac mașinile și trebuia
să merg mult cu autobuzul. M-am bucurat c}nd am găsit slujba de
aici, de la chibuț. Camionul lor mă ia și mă aduce acasă.
— Aveți pe aici ceva făcut de dumneavoastră?
— Da, știu eu unde, zise Shalom.
Ieși din cameră și se întoarse cu două obiecte făcute de socrul lui,

297
un ac de aramă și un cercel de aur. Harry le examină:
— Sunt frumoase.
— Oamenii nu recunosc diferențele.
— Unii totuși le văd. Mai sunt oameni dispuși să plătească
pentru meșteșug. Poate te pot ajuta să-i găsești.
În spatele tatălui ei, Tamar clătină din cap.
— Te anunț dacă găsesc pe cineva, zise Harry.
Hazani dădu din cap cu o expresie cinică.

— Pot să-l ajut să v}ndă, de ce m-ai refuzat? o întrebă el pe

Tamar în mașină, mai t}rziu.
— Lasă-l în pace, te rog. A ajuns să se împace cu viața lui. E
sănătos, lucrează în aer liber. Dacă ar c}știga mai mult, ar cheltui tot
pe arak.
— Dacă ar face lucrul care-i place cel mai mult, ar fi mai fericit.
— Nu numai munca îl face nefericit. Contribui și eu.
— Cum îl faci tu nefericit? o atinse el.
— „Pentru femei, cartea e nebunie!” Obișnuia să-mi strige
cuvintele astea. Mi-a interzis să plec din Rosh Ha’ayin. Pe vremuri,
asta ar fi încheiat totul, cuv}ntul tatălui era lege. Eu l-am sfidat și
am mers la universitate. Timp de doi ani nici n-a vorbit cu mine.
— Da, dar acum? Doamne, ești curator de muzeu! Ar trebui să
nu-și mai încapă în piele de m}ndrie.
Tamar z}mbi:
— Ba își încape foarte bine. C}nd eram în anul al doilea, a avut
niște speranțe. Nepotul unuia dintre prietenii lui voia să se însoare
cu mine. Benyamin Sharabi. Avea un taxi, era o partidă. Venea în
camera mea cu daruri, fructe de cactus, portocale, șerbet. Mereu
aducea ceva de m}ncare. Dar l-am îndepărtat. S-a căsătorit cu fata
unui rabin și am crezut că tata o să moară. Pe Yoel l-a ur}t imediat

298
pentru că nu era yemenit.
— Asta e problema lui, zise Harry. Nu e responsabilitatea ta să-l
scapi de prejudecăți.
Se simțea neajutorat. Ar fi vrut s-o m}ng}ie:
— Și apoi, mai are doi copii.
— Toți l-am trădat. A văzut-o pe Yaffa sub vălul de cununie,
smiorcăindu-se, cu Habiba deja în p}ntecul ei. În timpurile de
demult, lucrul acesta i-ar fi adus o rușine și o nefericire de negrăit.
Acum, totul e aproape uitat. Iar fiul lui? În loc să meargă la
sinagogă s}mbăta, participă la marșuri de protest, clătină Tamar din
cap. Tata nu înțelege ce s-a înt}mplat cu viața lui.
El parcă mașina pe marginea șoselei. Se aflau într-o periferie
industrială a Tel Aviv-ului, în fața unei fabrici murdare.
— De ce m-ai adus aici?
— Am vrut să vezi ce mai sunt, în afară de curator pentru
achiziții de muzeu.
— Puteam să văd și așa, zise Harry, arunc}ndu-și privirea la
fabrica, probabil de mase plastice, ce se reflecta în oglinda
retrovizoare. Nu alesese un loc potrivit ca să oprească; era la fel de
romantic ca și în industrialul New Jersey:
— Poate să meargă.
— Dar soția ta?
— Ei n-o să-i placă, spuse el pe un ton neutru. Dar nici n-o s-o
surprindă.
— Harry, sunt gata să mă căsătoresc din nou.
— Știu.
— Dar sunt speriată. Vreau să-mi promiți că suntem liberi să ne
schimbăm opiniile. Dacă se înt}mplă asta, celălalt trebuie să accepte
fără pl}ngeri. Nu pot suporta scenele.
— Doamne, Tamar< Bine. Promit.

299
 — Mai e ceva. Soțul meu nu va trebui să-și facă griji din pricina
mea, că< știi tu. Nicio clipă.
— Nici femeia care trăiește cu mine ca soție.
Ea z}mbi:
— Fie ca buzele tale să fie sărutate, spuse, ca ya umma.
— Asta ar fi o idee grozavă, trase Harry concluzia.

300
22

GOLAN

În noaptea aceea stătu treaz l}ngă ea, ascult}ndu-i respirația

ușoară și g}ndindu-se la fiul lui.
Va trebui să găsească o altă casă, n-o putea duce în conacul
colonial din Westchester. Acela era căminul Dellei. Chiar dacă el
trăia acolo singur, fosta lui soție alesese mobila, draperiile.
Argintăria avea monograma ei. Chiar și servitorii erau ai ei.
O casă mai mică i-ar fi sur}s.
Sau ar putea călători.
Se foia fără ast}mpăr. Vedea pe tavanul întunecat cum pluteau
am}ndoi pe Fluviul Galben într-o joncă, mergeau pe Marele Zid,
învățau despre o cultură mare și străveche care le era străină
am}ndurora, nu numai unuia dintre ei.
— Ți-ar plăcea să mergi în China? o întrebă a doua zi dimineața.
— Bineînțeles.
Ochii ei erau întunecați și grei, dar nu de pasiune. Nici ea nu
dormise bine.
— Vorbesc serios. Te duc acolo dacă mă duci azi într-un loc
frumos.
Porniră spre nord, cu căldura în față. Înălțimile Golan arătau
bine, dar erau golașe. Trecură de două tabere militare. Din c}nd în
c}nd, pe drum mai apărea și c}te un vehicul, tot militar.
Pe măsură ce urcau, se făcea mai răcoare. La jumătatea drumului
spre Golan, Harry opri mașina într-un peisaj deluros și m}ncară ce
pregătise Tamar. Era foarte liniște, nu se auzeau dec}t păsările și
părea imposibil ca locul acesta să mai fi cunoscut și altceva în afară
301
de pace. Cu toate acestea, înainte de a-și termina sendvișurile auziră
o împușcătură.
— Drumul acesta ar trebui să fie sigur, zise ea îngrijorată, dar nu
făcu niciun gest de a str}nge lucrurile, așa că rămaseră pe loc și-și
terminară gustarea.
În cur}nd, în raza lor vizuală apăru un bărbat cu o carabină
uzată. Cămașa grosolană îi era intersectată de două centuri de care
at}rnau pot}rnichi moarte și mai avea și mijlocul încins cu o curea
cu păsări mai mici, printre care Harry recunoscu sturzi și cioc}rlii.
— Un v}nător, spuse Tamar.
Apoi îl strigă pe om în arabă, întreb}ndu-l dacă nu voia o
răcoritoare. Acesta refuză politicos și ieși din c}mpul lor vizual.
Apoi auziră din nou o împușcătură.
— Nu-mi place că omoară păsările, spuse ea.
— Da.
— Știi la ce spun prepeliță?
— Da, z}mbi el. Avem și noi prepelițe.
— În fiecare an în august, stoluri mari de prepelițe de dimensiuni
mici zboară din Europa spre Sinai. Bat tot drumul prin aer pe
deasupra Mediteranei, ceea ce e un mare efort pentru astfel de
păsări. C}nd ajung în sf}rșit la țărm, sunt epuizate. În jurul el-
Arishului, arabii pun capcane și le prind, le omoară și le v}nd.
Păsările care au luptat at}ta cu marea nu se mai pot feri de oameni.
— Poate că într-o zi nu va mai răm}ne nicio pasăre de prins.
— Deja unele specii au dispărut. În Sinai erau foarte multe capre
sălbatice. Acum, aproape au dispărut, ca și gazelele și antilopele, au
fost v}nate. Totuși în Negev, unde sunt protejate de legile israeliene,
sălășluiesc turme întregi de astfel de animale.
— Cum de știi at}tea despre sălbăticiuni?
— Ze’ev v}nează, spuse ea, privindu-l calmă.

302
 Ăsta fusese blestemul lui, să se simtă atras de femei cinstite.

În zare apăru muntele Hermon, o pată albă pe cer. Aceasta

crescu, p}nă c}nd putură să vadă piscurile masivului, dintre care
unul singur mai era încă acoperit de zăpadă.
— Hai să mergem la ăla cu zăpadă pe el.
— Nu putem, acolo e Siria, replică Tamar.
La poalele muntelui, se aflau ogoare și livezi și mai multe sate de
druzi și alaouizi. Ea îi arătă pe unde s-o ia, urc}nd o șosea abruptă
spre un moshav shitufi sau o așezare în tovărășie numită Neve Ativ.
— Iarna se schiază aici.
Acum, în august, era aproape pustiu; băură singuri cafea într-un
restaurant, privind pe geam coasta pietroasă a muntelui. Era cald,
dar o briză mușcătoare se strecura prin fereastra deschisă:
— Hai să răm}nem la noapte aici, sugeră Harry.
— Bine.
Omul care îi servise cu cafea stătea la o masă, repar}nd legături
de schi. Harry închirie o cameră de la el și luă cheia, dar spuse că o
vor vedea mai t}rziu:
— Mai înt}i să ne plimbăm.
— Încotro? întrebă ea afară.
— Drept în sus. Vreau să găsim zăpadă.
— E prea t}rzie vara ca să mai fie acum.
— Israelienii habar n-au de zăpadă. Dacă te g}ndești la ea, obții.
Și porniră pe linia teleschiului. P}rtia fusese curățată de pietre și
era ușor de mers. C}nd depășiră p}rtia, drumul deveni mai greu.
Cu c}t urcau mai sus, cu at}t v}ntul bătea mai tare. Nu era niciun
copac. Din loc în loc, mici petece de păm}nt găzduiau o tulpină cu
c}te o floare; în rest, piatră goală, oasele muntelui descărnate. După
un timp, ajunseră la o potecă bătută și drumul deveni din nou ușor.

303
 Dar se treziră că doi soldați veneau cu un jeep către ei, claxon}nd.
— L’ahn atem holcheem? Unde mergeți? îi întrebă cel de l}ngă
șofer.
— Pe v}rf, zise Harry.
— Nu e permis, domnule. E zonă militară securizată. Accesul
civililor e interzis.
— E zăpadă acolo sus?
— Numai în crevasele unde n-a putut s-o topească soarele.
— E vreo crevasă pe aici unde avem voie să mergem?
— Da, pe acolo.
— Todah.
Soldatul îi aruncă o privire camaradului lui, r}njind. Se uitau din
jeep la americanii nebuni în timp ce el și Tamar o luară pe ruta
indicată.
— Ce nu vor să ne lase să vedem? o întrebă Harry c}nd se mai
îndepărtară.
— Cred că echipament de supraveghere electronic, dar vor și să
ne protejeze. Libanul și Siria au trupe în munții ăștia. Musulmanii și
creștinii se luptă la numai c}teva mile de aici.
Ajunseră la o crevasă. Nu se vedea nici urmă de zăpadă, dar către
zona umedă din fund creștea un clopoțel albastru, singuratic. Harry
coborî și i-l culese. Ea abia dacă-i aruncă o privire:
— Nu vreau să plec din Israel.
— Cred că ți-ar plăcea la nebunie America.
Porniră înapoi spre Neve Ativ.
— Știi cum le spunem aici israelienilor care pleacă? Yordim.
Cuv}ntul înseamnă un om care decade spiritual. Și pentru mine tot
asta ar însemna plecarea.
— Nu trebuie neapărat să stăm la New York. Am putea călători o
vreme, să facem planuri. Am putea merge în China, cum am spus

304
de dimineață.
— Ai spus tu asta? îl privi ea fix.
El îi vorbi despre Muzeul Palatului din Beijing, despre colecțiile
de bijuterii imperiale:
— Ai putea studia arta chineză și ai putea scrie despre ea.
Ea clătină din cap:
— Nu mă cunoști. Nu vreau să scriu nimic. Ne-am purtat ca doi
copii care se îndrăgostesc prima oară. Nici nu ne-am dat osteneala
să ne g}ndim dacă putem trăi împreună sau nu.
El căută victoria din înfr}ngere:
— Chiar ești îndrăgostită de mine?
Ea nu-i răspunse. V}ntul începuse să bată din nou și le șfichiuia
hainele. Harry o luă în brațe.
— Te iubesc, zise ea cutremurată, agăț}ndu-se de el. Te iubesc,
Harry!
În vocea ei, el simți o bucurie teribilă și în același timp, un fel de
mirare.

Merseră cu mașina la un sat aflat mai la vale, pe nume Majdal

Shams. Se opriră la o fermă, proprietatea celui mai frumos bătr}n pe
care îl văzuse Harry în viața lui, un druz cu ochii albaștri, nasul
drept și trăsăturile sculptate; avea părul alb și bogat acoperit cu un
fes roșu și purta mustață.
La fermă aveau o livadă cu două feluri de mere, roșii și galbene,
o vie și c}țiva arbori de fistic. Merele aveau un gust străin, erau mai
rotunde și mai moi dec}t soiurile americane cultivate la
Westchester. Totuși, lui Harry îi plăcu gustul lor. Era încă devreme
pentru merele de altoi.
— Cum se numește soiul ăsta?
— Hmer.

305
 — Și ăsta?
— Sfer.
Tamar z}mbi:
— Hmer înseamnă roșu, explică ea. Și sfer<
— Galben?
— Da.
Pe magazia din livadă fusese bătut în cuie desenul unui măr,
pictat parcă de Modigliani, foarte înalt și subțire, de un galben ca
untul cu nuanțe purpurii.
— Turkiyyi, zise fermierul.
Și-i duse în spate, unde creșteau trei meri turcești, grei de fructe.
Mai aveau o lună p}nă la coacere, dar se vedea deja forma lunguiață
a merelor. Harry rupse unul necopt, tare ca un porțelan verde.
Cumpără și un coș din celelalte mere, și hmer și sfer și o grămadă de
struguri albi, acesta fiind singurul sortiment cultivat de druz.
Duseră coșul înapoi la Neve Ativ. Camera lor din cabana de schi
se dovedise a fi curată și neîmpodobită, cu zidurile și pereții
răsp}ndind încă un miros slab de cherestea proaspătă. Harry puse
mărul verde turcesc și piatra levitică roșie alături pe pervazul
ferestrei. Era o compoziție plăcută. Se întinseră am}ndoi pe pat,
admir}nd natura moartă.
— Ai putea trăi aici? întrebă ea.
— Nu știu.
Ea își ridică piciorul st}ng, îngust și frumos și el și-l puse pe al lui
dedesubt.
— Ce faci?
— Te sprijin.
— Pot să mă sprijin și singură.
Și-și mișcă piciorul, dar el o urmări:
— Îmi face plăcere să te sprijin.

306
 Degetele lui îi m}ng}iară ușor talpa:
— Am putea locui șase luni aici și șase la mine acasă.
— Asta cere mulți bani. Ai mai mulți dec}t îți trebuie?
— Da. Te deranjează?
— Deloc. Mi-ar plăcea să cheltuiesc bani. Dar<
— Ce?
— Cumperi întotdeauna prea mult, zise ea isteață. Prea mult vin,
prea multă br}nză, prea mulți struguri, prea multe mere.
— Nu, mere n-am luat prea multe, zise Harry și aduse coșul în
pat. Îi depărtă picioarele și începu să-i deseneze conturul trupului
cu mere, unul hmer și unul sfer. Pe p}ntece îi puse strugurii albi:
— Seamănă cu s}nii și fesele tale, au aceeași formă. Aș vrea să
avem pere, sunt cele mai erotice. E vreun cuv}nt ebraic pentru
cineva care e curios în privința perelor?
— Îi zicem pri, adică fruct, zise ea și r}sul i se înecă în sărutul lui.
Îl sărută și ea, pasional și Harry abia reuși să salveze strugurii.
Deveniră am}ndoi serioși și activi. Ea îl atingea bl}nd, de parcă
ar fi fost rănit. Mușchii gambelor începură să i se întărească,
sf}rcurile erau ca Hermonul, ochii i se îngustară.
— Akhshaw, zise ea, dar cuv}ntul ebraic nu avu efect și el
continuă s-o m}ng}ie.
Ea îl mușcă tare:
— Iubitule, vino în grădină.
O parte din el fu în stare să mai g}ndească admirativ: nu e rău, să
te joci sexual cu citate din Biblie.
— O să mă urc în palmier, zise și ochii i se încleștară de ai ei,
căprui și calzi.
Se lăsară am}ndoi pe spate, nemișcați. Apoi merele începură să
cadă din pat unul după altul. Bum, bum, bum, bum și se rostogoliră
pe podea, form}nd un contur numai al lor.

307
 Mai t}rziu se hrăniră unul pe altul cu struguri și ea m}ncă un
măr galben, iar el unul roșu. Camera avea mirosul ei, al fructelor și
al lemnului nou.
— Eu trebuie să răm}n în țara asta, spuse ea.
— Fără tine o să se prăbușească Israelul?
— S-ar putea spune și așa.
— Explică-mi. După, îmi pierd simțul umorului.
— Israelul poate deveni ca prepelițele acelea care cad pe plajă la
el-Arish. Epuizat de luptă, fără apărare.
— Din c}te am văzut, Israelul nu e lipsit de apărare, spuse el sec.
— Locuințele proaste și hainele zdrențăroase pot realiza ceea ce
gloanțele nu pot, Harry. Sunt mai mulți cei ce fug de aici dec}t cei
care vin.
Se întuneca. El se aplecă și aprinse veioza, iar Tamar se ridică din
pat și trase jaluzelele. Își puse un halat și reveni l}ngă el. Harry
transpirase c}nd făcuseră dragoste, dar acum îi era frig. Îi deschise
halatul și se lipi de ea, dar nu era destul material ca să-i acopere pe
am}ndoi.
O venă pe care p}nă acum nu o observase se zbătea pe g}tul
femeii:
— Stai cu mine aici, spuse ea.
Se priviră în ochi.
— Nu spune da sau nu, g}ndește-te doar, reluă Tamar. Viața
poate deveni foarte grea în Israel. Dacă trăiești aici, unii din
America te vor numi oprimator.
— Nu mi-ar păsa deloc de asta.
— E greu să înduri așa ceva. Toată lumea știa că primii care s-au
stabilit aici erau eroi, așa că o știau și ei. Le dădea curaj în luptă,
chiar și copiilor și bătr}nilor. Tatăl lui Ze’ev, c}nd a venit aici, era

308
un orfan de doisprezece ani și a luptat la v}rsta asta.
— De ce tot aduci vorba despre Ze’ev?
— N-o aduc.
— Îmi faci o favoare? Nu vreau să vorbim despre Ze’ev Kagan.
Despre hobby-urile lui, ambițiile politice sau speranțele sau despre
tatăl lui.
— Fă-mi tu mie o favoare. Du-te dracului. Sau du-te la New
York.
Ea închise ochii și rămaseră tăcuți.
Respirația ei îi încălzea fruntea, halatul îl acoperea pe o parte și
pe spate i se făcuse pielea de găină.
— Mă duc să fac un duș, zise într-un sf}rșit.
Din ambele robinete din baie curgea apă rece. Se lăsă pătruns de
jetul rece, în timp ce toate sentimentele bune dispăreau. C}nd
reveni, ea culegea merele, în patru labe.
— Lasă-le acolo.
— Sunt hrană.
O ajută și el să le str}ngă.
— Doar n-o să le aruncăm.
Abia după un timp își dădu seama că pl}ngea.
— Tamar.
Ea ridică ochii spre el:
— De ce trebuia să începi cu mine? îi spuse cu amărăciune.

În timpul nopții, Harry se trezi cuprins de o iubire at}t de

intensă, înc}t rămase uimit. Era un sentiment diferit de cel pe care-l
avea pentru ea; că o iubea pe ea înțelesese demult.
Israel.
De ce nu?
Era încă t}năr. Putea fi și el o parte a locului.

309
 Își citi viața ca și cum ar fi fost tipărită pe tavanul negru, își va
c}știga existența la bursa de diamante din Ramat Gan. Poate că-și
vor putea cumpăra o bucată de păm}nt aici și va vedea muntele
Hermon și va crește meri turcești.
Îi sărută vena care pulsa și ea se mișcă:
— Culcă-te, șopti el în ebraică.

310
23

FÂNTÂNA DIN GHÀJAR

De dimineață, se treziră în zgomotul bombelor din Liban. Plecară

devreme din Neve Ativ și cobor}ră muntele spre Gh|ar, unde luară
micul dejun într-o cafenea în aer liber, privind populația locală.
Puțini trecători le întoarseră privirile, cei mai mulți se uitau la
f}nt}na satului, în care fusese cobor}t un bărbat.
Proprietarul cafenelei le spuse că muncitorul curăța m}lul de pe
fundul f}nt}nii, astfel ca să se poată aduna c}t mai multă apă la
ploile de primăvară. În timp ce-și terminau cafeaua, gălețile trimise
la suprafață începură să fie pline de apă murdară în loc de nămol, în
z}mbetele de aprobare ale privitorilor.
— Sunt alaouiți, o populație foarte deosebită, spuse Tamar.
— Musulmani?
— O ramură. Îl venerează pe Ali, ginerele lui Mahomed, îi
explică ea c}teva dintre preceptele religiei respective.
— La ce te uiți cu at}ta atenție?
— O să mă crezi nebună, zise ea.
— Învață să ai încredere în mine.
Tamar z}mbi:
— Foarte bine. Uită-te la copilul ăla.
Un băiețel construia, din grămezile de noroi scoase din f}nt}nă.
Își ridica movilițele chiar acolo unde se aruncau gălețile și din c}nd
în c}nd, spre marea lui înc}ntare, un val de apă noroioasă i le săpa
la poale.
— Ce-ar fi dacă, în urmă cu mult timp, cel mai mic deal de la
șantierul lui David Leslau a fost risipit de apă?
311
 — Totuși, se vorbește de două dealuri și două sunt acolo, îi
aminti el.
— Țara asta e plină de morminte, măguri artificiale construite de
oameni. David sapă chiar la est de izvor, unde o asemenea așezare
ar fi putut exista în mod natural. Să presupunem că dealul despre
care e vorba în manuscris a fost măturat de ape iar el sapă l}ngă un
gorgan care a fost ridicat în apropiere. Ce crezi? întrebă ea cu ochi
strălucitori.
— Nu cred că ești nebună, dar<
Ea oftă și-și mai turnă cafea, în timp ce oamenii îl ridicară pe
bărbatul din f}nt}nă, un t}năr murdar de noroi, păr}nd fericit că se
întoarce în lume.
— Mă iei la Ein Gedi, nu-i așa? îi ceru ea. Vreau să vorbesc cu
David Leslau.
— Nu.
— Dacă mă iei, după aceea te fac foarte fericit, spuse ea cu
viclenie. Fac ce vrei tu. Pepeni. Mandarine. Două feluri de portocale.
— Umorul israelian e ilar.
— Ah, Harry!
— Nu pot. Zelul meu de amator l-a costat deja pe David timp și
foarte mulți bani. Oricum, mai t}rziu mă vei face foarte fericit
pentru că și eu te voi face foarte fericită.
Îi luă m}na, dar ea și-o retrase:
— Alaouiților nu le place ca o femeie să fie atinsă în public.
— Ce păcat.
— O să mă duci la Ein Gedi.
Stătea acolo, frumoasă și sănătoasă în soarele dimineții, r}z}nd
cu bunătate:
— O să mă duci pentru că mă iubești, îi spuse.

312
 Din șantier nu mai rămăsese mare lucru. Mai era doar cortul lui
Leslau, celelalte două fuseseră str}nse. Arheologul le spuse că
trimisese doi oameni la Ierusalim cu un camion care conținea cea
mai mare parte a utilajelor. Rămăsese cu un absolvent englez și doi
lucrători arabi, care puneau la loc păm}ntul excavat de pe dealul
pietros.
— Să-l lăsăm cum l-am găsit, nu? zise Leslau.
— David, începu Tamar.
El o ascultă pufăind din pipă.
— Nu e cine știe ce munte, vă garantez, zise el în final. Dar de ce
să credem că e un gorgan?
— Ar fi simplu de aflat, nu-i așa? întrebă ea.
— Draga mea Tamar, nu ar fi foarte greu. Dar trebuie să recunosc
că descurajarea ne-a tăiat mult din entuziasm. Ei, oftă el, ce naiba,
hai să mai fim nebuni o dată.
Se luară după el pe păm}ntul răscolit. Harry transpira, supărat că
o lăsase să-l convingă:
— Îmi pare rău, David, murmură el.
— Înțeleg, zise acesta.
Se împleticeau după el. Harry începea să fie amețit. Chestia aia
proverbială era adevărată, g}ndi el.
— Potcoave de cai morți.
— Poftim? făcu Leslau.
— Umblăm după potcoave de cai morți.
— O, zise Leslau absent. Se oprise și ridica rocile în m}nă,
examin}ndu-le și lu}nd apoi altele.
Apoi o privi ciudat pe Tamar.
— Să mergem, mormăi Harry.
— Harry? zise Leslau.
— Ce?

313
 — Mai departe.
Îl mai urmară încă o sută de pași.
— Știți în ce stăm? întrebă Leslau.
— Nu, zise Harry, încerc}nd să nu pară posomor}t.
— Într-o albie de r}u, spuse Tamar.
— Da, într-o albie secată. Vezi? îi arătă Leslau lui Harry locul
unde se aplecase prima oară să culeagă pietre.
El încercă să înțeleagă, dar solul arăta exact la fel ca restul
deșertului și clătină din cap.
— Pe vremuri, r}ul curgea pe aici, zise Leslau, arăt}ndu-i o
piatră.
— Eu nu văd dec}t o bucată de calcar, se miră Harry. Se află în
mijlocul unui deșert de calcar. Ce-ți poate spune un deșert de
calcar?
— Destul de multe, în realitate, răspunse arheologul. Majoritatea
calcarelor din dealurile astea sunt cenomiane sau turoniane, formate
cu aproape o sută treizeci de milioane de ani în urmă, în era
cretacică. Sunt extrem de tari și rezistente. Chiar și ochiul tău de
amator poate vedea că acest calcar e mult mai fragil, prin
comparație. Acesta a fost probabil format cu vreo cincizeci și cinci
de milioane de ani în urmă, în perioada eoceniană. Sau poate în
senonian, nu contează exact c}nd anume. Important este că zăpada,
curg}nd secol după secol pe acest deal de calcar, l-a măcinat cu
ușurință, form}nd o albie. Pietrele sunt împrăștiate de apă, se vede
foarte clar.
Harry clipi din cauza transpirației:
— Pentru Dumnezeu, vrei să spui că are dreptate?
— Nu, ripostă Leslau privind-o pe Tamar.
— Atunci ce dracu spui acolo?
— Numai că, într-adevăr, c}ndva, acolo s-a aflat un alt deal. Ceea

314
ce poate însemna că au fost de la început trei dealuri și nu două și
ne-am înșelat tot timpul. Dar< și respiră ad}nc, dealul ăla mic de
acolo s-ar putea să fie un gorgan.
Și-i luă lui Tamar m}inile în ale lui:
— Și dacă e așa, atunci ai dreptate în mod superb. Magnific. Și s-
ar putea să fiu mai aproape de adevăr dec}t oric}nd.

Stăteau în cort și la început, soarele fiind în nori, interiorul

acestuia era ca o peșteră verde și răcoroasă.
— Îmi pare rău, zise el.
Ea îl sărută.
— Cum de te-ai putut uita la un copil care se juca în noroi și să<
— Așa e în munca mea. Nu mă g}ndesc la o idee. Ideea vine la
mine, încercă ea să explice, ezitantă. Oricum, încă nu suntem siguri
că am dreptate, nu-i așa?
— Ba da.
Leslau studiase cu multă grijă suprafața celui mai mic dintre
dealuri. Îi luase pe student și pe muncitori de la astupat șanțuri și-i
pusese să sape în trei zone diferite de pe panta nordică, fiecare
aflată în preajma unei mici scobituri. Acestea pot fi indicația că
păm}ntul de dedesubt se așezase în jurul unei structuri solide,
explicase el.
— O să dureze mult? întrebă Tamar.
Leslau ridică din umeri:
— C}teva ore sau poate c}teva zile. Într-un gorgan, fiecare strat
se formează peste rămășițe umane. Pot fi și construcții prăbușite
înăuntru, al căror material se păstrează. V}ntul și ploaia adaugă
gunoaie și praf și compoziția sporește prin adăugarea vegetației
putrede. C}nd oamenii se stabilesc pe un astfel de loc, ei construiesc
un al doilea strat peste humusul de deasupra primului și așa mai

315
departe. Straturile pot avea grosimi diferite. Dacă dealul ăsta mai
mic e gorgan și urmele cele mai recente de locuire sunt acoperite de
un strat subțire, am avea norocul de a le găsi rapid. Dacă săpăm
într-un strat foarte gros< atunci ar putea dura timp îndelungat.
Harry și Tamar se hotăr}ră să stea și să privească tot restul zilei.

Ea putea să se relaxeze citind. Tensionat, Harry șlefui din nou

granatul, deși o făcuse deja la modul cel mai laborios posibil,
transform}ndu-l într-o minunăție roșie. Mai vorbea din c}nd în
c}nd cu Leslau, dar niciunul dintre ei nu prea simțea nevoia să
converseze. Stăteau pe scaunele lor pliante în jurul burdufului cu
apă ce at}rna de unul din st}lpii susținători ai cortului, ca trei
englezi taciturni în jurul unei sobe străvechi. Din c}nd în c}nd, unul
dintre muncitori, transpirat, mai venea în cort să bea o înghițitură și
să se odihnească. Absolventul de facultate și unul dintre arabi erau
tineri, dar Leslau spuse că arabul de v}rstă mijlocie era cel mai bun
muncitor.
C}nd veni și acesta din urmă să se odihnească, Harry îi spuse să
stea mai mult:
— Îți țin eu locul.
— Nu, zise scurt Leslau și privirile li se înt}lniră. Ei sunt obișnuiți
cu asta, tu, nu.
Nu era sigur că era o idee bună, dar ieșise deja din cort și pornise
pe deal. Arabul stătea în umbra cortului și se uita după el r}njind.
La început, n-a fost rău, dar în cur}nd își dădu seama că o
încurcase.
Nu mai folosise un t}rnăcop și o lopată de ani de zile. Ritmul
ajută, își aminti. T}rnăcopul cădea și se ridica în mod egal.
Și apoi, palmele lui erau foarte moi. Cu respirația nu avea
probleme, pentru că știa să și-o dozeze de la alergări, dar săpatul

316
cerea alți mușchi dec}t atletismul.
Iar soarele îngreuna totul. În cur}nd, c}nd se uită în sus, peisajul i
se contură neclar și șters, ca o imagine pe ecranul unui televizor alb-
negru prost.
În cele din urmă, Leslau apăru în v}rful dealului:
— Termină cu t}mpenia asta, îi spuse.
Intră după Harry în cort și-l privi prăbușindu-se pe un covoraș
de rugăciune, cu toată umezeala trupului usc}ndu-se în clipa c}nd
era produsă. Se simțea de parcă ar fi fost înmuiat în sare și avea în
am}ndouă palmele bășici mari c}t niște jumătăți de boabe de
struguri.
Tamar îl privea, fără îngrijorare, cu un fel de interes contemplativ
care îl deranja oarecum.

Leslau trimisese majoritatea proviziilor de acolo, dar mai avea

două conserve de pui pe care le m}ncară, împărțind și merele moi
deja din cauza soarelui.
O discuție pe deal le st}rni speranțele, dar nu era dec}t ceartă
între absolvent și arabii care nu voiau să se întoarcă la lucru după ce
m}ncaseră dec}t dacă beau și o cafea. P}nă la urmă, cel mai în
v}rstă o fierse pe un primus, într-un frumos ibric de aramă îngustat
la capăt și bătut de vremuri.
Harry îl întrebă pe om dacă nu-l vindea și Tamar spuse ceva în
arabă.
— Ce i-ai spus?
— I-am spus că valorează bani buni. Și l-am avertizat să nu-l
v}ndă prea ieftin.
Omul întrebă în arabă dacă Harry voia să plătească pentru ibric
destul c}t să-i ajungă pentru o casă nouă.
— Vreau doar să cumpăr ibricul, nu să mă însor cu soră-sa.

317
 Muncitorul înțelese, pentru că vorbi imediat:
— Ca și sora lui, ibricul i-a aparținut tatălui lor, traduse Tamar.
Spune că nu le vinde.
Cafeaua era bună și răspunsul o făcu să pară și mai bună. Dar la
scurt timp de la reînceperea lucrului, Harry își dădu seama că era
după-amiaza t}rziu.
— Trebuie să merg la Ierusalim, zise el, privindu-l st}njenit pe
Leslau.
Acel ceva bun care fusese între ei se ruinase de gestul pe care-l
făcuse urc}nd dealul.
Leslau trase o sticlă de scotch de sub scăunel și le-o întinse:
— Luați o înghițitură înainte de a pleca?
Tamar clătină din cap.
— Eu vreau, zise Harry.
— Ești sigur că ți-ai revenit după soare? întrebă Tamar. Dacă nu,
o să-ți facă foarte rău.
— Mă simt bine.
Băură din cești de plastic. Se simțise bine înainte, dar alcoolul îl
izbi în plin, poate din cauza căldurii. Din cauza asta se bea at}t de
puțin whisky aici, se g}ndi; din cauza asta și a prețului.
Leslau umplu din nou ceștile și le băură.
— Am nevoie la toaletă, zise Harry.
— Vin cu tine.
Umbrele se lungeau pe deal.
— Chiar trebuia să încerci să faci munca necăjitului ăluia? întrebă
Leslau.
Vorbea mai mult băutura din el:
— Nu l-ai putut lăsa să aibă nici cea mai mică experiență a lui
fără să încerci să o faci să fie a ta. Ai vreo boală, ceva?
— Nu, replică Harry.

318
 Mai trecură de c}teva d}mburi, apoi se ușurară alături, Harry
avea grijă să nu se stropească:
— Doar că, uneori, nu pot rezista ispitei de a mă purta ca un
măgar, zise el.
Se priviră în ochi și Leslau z}mbi:
— Nu ești lipsit de speranță.
C}nd se întoarseră înapoi la cort, Harry își dădu seama că relația
lor se reparase.
Pe pantă era din nou agitație. Ceilalți doi săpători
îngenuncheaseră l}ngă groapa celui mai t}năr dintre arabi.
— Ce este? strigă Leslau și porniră în fugă spre ei.
Nu primi niciun răspuns. Am}ndoi arabii erau acum în groapă și
lucrau rapid, azv}rlind păm}ntul afară.
Săpătura era puțin mai ad}ncă de doi metri, dar Harry nu putu
vedea prea mult pe fundul ei p}nă c}nd arabul cel t}năr nu ieși
afară. Cel mai în v}rstă lucra foarte atent cu t}rnăcopul și în cur}nd
putură vedea pietre în formă asemănătoare cu cele de pavaj, două
straturi suprapuse; și dedesubt, partea de sus a unui al treilea strat,
cu pietrele așezate c}ndva de m}na omului, încă solide și durabile.
Era un zid.

Se întoarseră toți trei în deșert, însuflețiți.

— G}ndiți-vă că p}nă la urmă am putea găsi moștenirea pe care
ne-au lăsat-o, spuse Leslau. Nu-i așa că-i vedeți și voi? Armata
străină se apropia repede, așa că au luat cele mai prețioase lucruri
din Templu – bogății ca diamantul galben pe care-l vrei tu, Harry –
și altele, sfinte și neprețuite și le-au ascuns în păm}nt, descriind
ascunzătorile pe un sul de aramă.
— Și după două mii cinci sute de ani, tu ai smuls sulul din
păm}nt, completă Tamar.

319
 — Ce crezi, David, întrebă Harry, au fost violate multe tainițe ca
cea din valea lui Achor, unde era ascuns diamantul?
— Majoritatea obiectelor sunt încă sub păm}nt. Știu asta, o simt
în oase. Dar sunt convins că multe ascunzători sunt în teritoriile
ocupate. Dacă lucrurile iau o întorsătură nebunească, aici s-ar putea
stabili un stat palestinian și eu n-aș mai putea săpa niciodată pentru
moștenirea noastră. De aceea acum, c}nd datorită lui Tamar avem o
hartă care ne va duce la tainiță, trebuie să sap din răsputeri.
Vorbind, Leslau le arătă rocile calcaroase presărate ca niște
schelete în deșert:
— Apa a curs în direcția aceea și-i putem urma cursul p}nă la
izvor. După ce vom afla unde era baza dealului, vom stabili o grilă
arheologică științifică. Undeva pe aici, la douăzeci și trei de cubiți în
jos, se află primele obiecte pe care le caut.
Privi dealurile purpurii dimprejur și le arătă pumnul încleștat:
— Ascultați, ticăloaselor! strigă el în idiș. P}nă la urmă tot o să le
găsesc!
Și str}nse din nou pumnii, ameninț}nd<
— David? îl chemă încet Tamar.
Leslau clipi, apoi se întoarse și porni înapoi spre cort.
C}nd îl rugă mai t}rziu să-i permită să arunce o privire asupra
originalului manuscrisului de aramă, Harry fu nedumerit de
răspuns:
— Acum nu e necesar. Dă-ne o șansă să săpăm ceva aici.
Harry clătină din cap:
— Nu legat de asta. Aș vrea să studiez pasajul legat de diamant.
O parte din el e ilizibilă în fotocopia pe care am avut-o.
Leslau ridică din umeri:
— John, îi comandă absolventului, du-te cu dumnealor la
Ierusalim și ai grijă să obțină ce vor. Și celorlalți spune-le că vreau

320
camionul plin înapoi m}ine-dimineață.

321
24

TIBERIAS

Manuscrisul de aramă fusese curățat și întins foarte bine. Scrisul

nu se vedea chiar ca atunci c}nd fusese nou, dar se putea descifra cu
ușurință. Tamar și Harry stăteau în picioare în micul birou al lui
Leslau, ca într-un loc sacru și ea citi tare primul pasaj:

Cuvintele lui Baruch, fiul lui Neriah ben Massiah din neamul preoților
ce s-au ridicat în Anatoth în pământul lui Benjamin, la care porunca de a
pune la adăpost comorile Domnului a venit prin Ieremia, fiul lui Hilkiahu
Kohenul, în zilele lui Zedekiah, fiul lui Josiah, regele iudeilor, în cel de-al
nouălea an al domniei sale.

C}nd găsiră pasajul despre tainița din valea lui Achor, văzură și
scurta descriere pe care n-o putuseră citi în fotocopie.
Diamantul era descris prin cuvintele haya nega.
— Haya nega, asta înseamnă „un obiect impur”, comentă Tamar.
— Știu, respiră Harry ad}nc, incapabil de a accepta evidența.
Poate exista vreo îndoială?
— Nu, Harry, spuse ea. Asta descrie un diamant cu un defect
serios.
— Dumnezeule! exclamă el disperat. Am venit aici după
potcoave de cai morți. Diamantul pe care-l vinde Mehdi nu are
defecte majore. Și asta înseamnă că diamantul lui Mehdi nu este
același cu cel descris aici – diamantul luat din Templul
Ierusalimului și ascuns în păm}nt.
Găsi la hotel un bilet și recunoscu scrisul pretențios – vreo
322
guvernantă sau profesoară europeană? – chiar înainte de a desface
plicul.

Dragă domnule Hopeman:

Vă pot cere să ne mai întâlnim încă o dată?
Sunt foarte conștient că dumneavoastră sunteți cel care a venit la mine
în repetate rânduri, uneori cu prețul disconfortului. Vă asigur că aceste
împrejurări au fost dictate de necesitate. În viitoarele noastre tranzacții pe
termen lung care sper că vă vor face plăcere, vă promit să vin eu la
dumneavoastră, ori de câte ori este posibil.
Veniți vă rog la stația de autobuz din Eilat miercuri, la ora două după-
amiaza.
Cu cea mai mare considerație personală,
Rămân al dvs.,
Yosef Mehdi

— Ai de g}nd să te duci? întrebă Tamar.

— Cred că ar fi bine.
— Dacă diamantul lui Mehdi nu e cel al Inchiziției, nu este piatra
pe care ai fost însărcinat să o cumperi. De ce te mai deranjezi?
— E un diamant galben foarte valoros. Iar eu sunt negustor de
diamante, știai?
Ea dădu din cap:
— Dar< hai, înveselește-te puțin, îl îndemnă cu bl}ndețe. În
ciuda sărutului ei, Harry nu prea avea motive de veselie:
— Nu cred că voi obține nici diamantul ăsta, cred că Mehdi are
încă un cumpărător.
— Atunci de ce vrea să vă înt}lniți?
Referința din bilet la „viitoare tranzacții pe termen lung” îl
îndemna pe Harry să nu spere aproape nimic:

323
 — Înt}lnirea asta finală nu va avea de-a face cu diamantul, e
menită să asigure o despărțire în termeni amicali, să lăsăm deschisă
o poartă pentru afaceri în viitor.
Citi din nou biletul, sper}nd că prima lui intuiție nu se va repeta,
dar simți la fel:
— Asta înseamnă că mai am de așteptat cinci zile.
— Hai să stăm la Ierusalim, propuse Tamar.

Simțea gustul înfr}ngerii și nu știuse niciodată să-l accepte

elegant. Se mai învioră urmărind vinerea în Ierusalim – parcă era în
America înainte de Crăciun. Toată lumea se repezea spre
cumpărături de ultim moment. Birourile și magazinele se închideau
devreme pentru a le permite angajaților să ajungă acasă la căderea
serii și oamenii umblau pe străzi cu sticle de vin și flori pentru
masă. Era impresionant să vezi străvechiul oraș încord}ndu-și
forțele și apoi oprindu-și motoarele dintr-odată. Nu mai mergea
niciun autobuz și traficul dispăru complet, deoarece aproape fiecare
își lua cina de Sabat în familie, cu prietenii, necredincioșii urm}nd o
tradiție plăcută, iar practicanții pregătindu-se să meargă la sinagogă
pentru a saluta regina Sabatului.
A doua zi dimineața, nu se mai făceau afaceri, dar tot Ierusalimul
ieși la plimbare; îndrăgostiți, familii tinere împing}nd cărucioare,
bătr}ni înaint}nd încet pe aleile scăldate de soare. El și Tamar
merseră în Orașul Vechi, unde negustorii arabi își înt}mpinau ca de
obicei clientela numeroasă, alcătuită mai ales din evrei, întocmai
cum făceau și evreii c}nd arabii celebrau vinerea musulmană.
O porniră spre vechiul cartier evreiesc. C}nd fusese cucerit de
arabi în timpul războiului de independență, sinagogile și casele din
piatră fuseseră distruse. Acum fuseseră recreate cu o atenție plină
de dragoste pentru detalii și pentru Harry era ca și cum ar fi ajuns

324
într-un alt timp și spațiu, mult mai frumos dec}t actualul Ierusalim,
afectat de febra construcțiilor înalte.
Privi mult, fără să vorbească.
— Ce-ar fi să cumpărăm una din casele astea frumoase de piatră?
spuse într-un t}rziu, mai mult pentru el dec}t pentru Tamar.
— Să locuim aici? Ar fi nevoie de o familie mult mai numeroasă
sau de o casă mai mică.
— Nu, nu ca locuință.
Se opri în mijlocul străzii, studiind arhitectura cartierului
restaurat:
— Trebuie să fie o clădire superbă, ori una veche care a
supraviețuit războiului, ori o reconstituire foarte bună, ca astea.
Înăuntru, totul foarte simplu, după moda din Orientul Mijlociu.
Accente de lux doar c}t să inspire încredere. Nu punem nimic pe
ușă, astfel că lumea va învăța că trebuie să găsească drumul p}nă la
Alfred Hopeman & fiul, Ierusalim< Nu știu. Poate că este suficient.
Tamar îl ajuta să depășească dezamăgirea că giuvaierul lui
Mehdi nu era diamantul Inchiziției. Își amintiră triumful ei de la Ein
Gedi, făcură dragoste, m}ncară prea multe curmale și plănuiră să
fondeze cel mai frumos birou al bijuteriilor din lume. Dar luni
dimineața, Tamar deveni nervoasă:
— O să am ciclul, zise ea în după-amiaza aceea. Cred că mă duc
la mine, Harry.
El fu sigur că de aceea era prost dispusă:
— Nu, stai cu mine, îi spuse, d}ndu-i părul pe spate și sărut}nd-o
pe cap. O să am grijă de tine, să te simți bine. Hai să mergem la
Tiberiada și să stăm p}nă m}ine-seară. O să m}ncăm pește, să vezi
ce bine o să fie! Poți să te bălăcești în Galileea.
Ea îl privi amuzată:
— Știu să înot.

325
 — Atunci o să fie și mai grozav.
— Știi ce-mi place cel mai mult la relația noastră?
— Ce?
— E at}t de odihnitoare, zise ea.

Pe lacul Kinneret erau stațiuni moderne, dar stătură la unul

dintre hotelurile de lux mai vechi. C}nd sosiră, era întuneric și
Harry putu vedea de la fereastra camerei lor roiurile de insecte din
jurul felinarelor de pe dig. De-a lungul țărmului, apele Galileei erau
pline de pește.
În seara aceea, pe Tamar o durură s}nii și avu crampe și Harry se
pregăti de abstinență, pentru că Della își pierdea întotdeauna
interesul pentru el în astfel de condiții.
— Vreau, spuse ea, surprinz}ndu-l cu pasiunea depusă. Mai
t}rziu, Harry adormi cu m}na pe p}ntecul ei, fereastra deschisă și
briza aproape umedă pătrunz}ndu-le în cameră.
De dimineață, văzură pe fereastră cheiurile de piatră, ca niște
degete lungi și cenușii muiate în apă. Se vedea și o barcă de pescuit
p}ntecoasă, pufăind pe apele liniștite ca într-o ilustrație din cărțile
pentru copii.
Tamar se bucură de soare. Înotară pe l}ngă un chei despre care
aflară că fusese construit de romani. Era o zi bună, nu prea fierbinte,
cu cerul albastru, brăzdat cu d}re albe.
Nu mai erau prea mulți vizitatori și toți păreau israelieni. Un
bătr}n cu burtă care înota placid fu identificat de Tamar drept un
general faimos. Un cuplu apăru după-amiaza cu doi ogari barzoi
magnifici. Stăp}na c}inilor era mică și slabă, cu s}ni de păpușă și un
funduleț tare și fură de acord că mușchii gambelor îi trădau
ocupația de dansatoare:
— Sunt bogați, spuse Tamar. Trebuie să stai mult pe l}ngă bogați.

326
 — Nu e o pedeapsă. Sunt oameni interesanți.
— Săracii simt și mai interesanți, z}mbi ea. De aceea Israelul e o
țară at}t de interesantă.
În seara aceea, stătură la masă cu generalul, proprietarii barzoilor
și un cuplu care conducea o agenție de turism și încercase toată ziua
unul dintre traseele propuse; Harry află de la ei mult mai multe
dec}t dorea să știe despre morm}ntul rabinului martirizat Meir.
M}ncară pește în formă de biban și cu gust de păstrăv, peștele
Sf}ntului Petru din Galileea. Generalul le dezvălui că peștii aceștia
se înmulțeau pe gură.
— Ce isteț, murmură Tamar, ale cărei crampe se înrăutățiseră.
Agenții de turism păreau la ei acasă în scumpul hotel Tiberias, în
timp ce proprietarii ogarilor ar fi părut acasă și în Monaco. Femeia
era o refugiată rusoaică, fostă membră a trupei de balet Kirov din
Leningrad. Emigrase aștept}ndu-se la o luptă aprigă și la un șoc
cultural și în loc de asta găsise bogăție în persoana unui bărbat care
producea televizoare. Conversația viră spre produsele soțului ei. În
fiecare duminică-seara, toți israeliții fugeau acasă să vadă emisiunea
Totul în familie, titrată în ebraică.
— Cum de puteți înțelege ceva din asta? întrebă Harry amuzat.
— Înțelegem foarte bine, e vorba despre temerile unui bigot
simpatic a cărui fiică se mărită cu un om pe care el îl numește polac.
Bigoții simpatici din tot Israelul sunt îngrijorați. Așkenazii, de
exemplu, își fac griji pentru că fiicele lor se mărită cu evrei din
Maroc. Deși marocanii sunt oameni minunați, adăugă industriașul,
observ}nd pielea închisă la culoare a lui Tamar.
— Ca și yemeniții, replică ea calmă.
Omul își ridică paharul cu vin.
— P}nă la sf}rșit, strănepoții noștri vor fi un amalgam evreiesc,
spuse rusoaica.

327
 — Nu, nu vor fi ca toți ceilalți evrei, zise Harry.
Cei din jurul mesei își ațintiră ochii asupra lui.
— Credeți că vom ajunge în final să semănăm foarte bine cu
musulmanii? întrebă proprietarul de agenție, prea politicos. Sau cu
creștinii?
Harry clătină din cap:
— Deja sunteți israelieni, foarte diferiți de alți evrei, explică el
continu}nd să măn}nce.
Generalul păru interesat:
— Spune-ne de ce suntem diferiți, ceru el să afle.
— Sunteți c}știgători. Ca să existați, trebuie să c}știgați în
continuare. Restul provenim dintr-o linie lungă de perdanți.
Emoțiile noastre viscerale se trag de la oameni care-și țineau
respirația c}nd auzeau bătăi la ușă din partea stăp}nirii. Astfel de
oameni iubesc dreptatea socială.
Mesenii ascultau tăcuți.
— Provenim din aceiași strămoși, avem aceleași emoții viscerale.
Credeți că pentru că supraviețuim aici am uitat ce înseamnă să nu fi
stăp}n pe propriul destin?
— Nu cred deloc asta. Cred că e un pericol de care trebuie să ne
păzim.
— Dacă vă preocupă at}t personalitatea Israelului, interveni
jovial industriașul, de ce nu locuiți aici?
— Chiar mă g}ndeam să o fac, răspunse Harry pe un ton egal.
Murmurul aprobator st}rnit de vorbele lui semăna cu ropotul unor
aplauze.
— Spuneți-mi, domnule Hopeman, aveți copii? întrebă generalul.
— Un fiu.
— Și l-ați sacrifica? Pentru a deveni o ființă umană sensibilă?
— Eu nu cred în sacrificii. Dacă povestea lui Avraam și a lui Isaac

328
este adevărată, atunci Avraam era nebun, nu credincios.
Generalul dădu din cap:
— Nu trebuie să ne îngropăm copiii în ziduri pentru a ne păstra
umanitatea. Vom fi pregătiți. Vom pierde c}t mai puțini fii posibil.
Dar evreii din toată lumea vor ști că există un Israel unde pot veni
dacă este nevoie.
— C}ți ani are fiul dumneavoastră? întrebă soția agentului.
— Aproape treisprezece.
— Și noi avem adolescenți. Dacă vă stabiliți l}ngă Haifa, luați
legătura cu noi și vă vom recomanda niște școli bune.
— Sunteți amabilă, zise el, dar se simți obligat să continue. El va
răm}ne în America. Să vin aici este decizia mea. Va trebui să
hotărască și el singur pentru el, mai t}rziu.
— Nu oferă Israelul destul pentru a lua dumneavoastră această
hotăr}re pentru el? întrebă cu bl}ndețe producătorul de televizoare.
— Eu sunt ceea ce se numea pe vremuri un liberal, explică Harry.
Am protestat, am mers la demonstrații. Am criticat foarte mult
Statele Unite. Dar chiar și în momentele cele mai negre, America nu
a încetat să fie cea mai bună, mai interesantă și mai promițătoare
țară din lume pentru oricine, inclusiv pentru un băiat de
treisprezece ani.
Buzele lui Tamar se albiseră puțin și în cur}nd ea se scuză și se
ridică de la masă. C}nd o urmă, o găsi pe pat în poziție fetală.
— Să aduc un doctor?
— Nu fi prostuț, a început deja să curgă. Pentru mine așa e
mereu.
— Vrei să stăm aici la noapte? o întrebă el st}njenit, știind că a
doua zi trebuia să fie la Eilat.
— Nu. Du-mă, te rog, la Ierusalim.
Pe drumul de întoarcere ținu capul lăsat pe spate, pe banchetă. Îi

329
aruncă o dată o privire și descoperi că-l studia.
— Îmi pare rău că nu ai găsit diamantul Inchiziției, Harry.
El îi str}nse ușor m}na.
— Nu știu.
Ea îl rugă s-o ducă la apartamentul ei.
— Avem multe de vorbit.
— Dar nu în seara asta.
— Te sun imediat cum mă întorc, îi promise el.
La ușă, o sărută ușor:
— Shalom-shalom. Să te faci bine, Tamar.
— Shalom, scumpul meu Harry, răspunse ea.

330
25

AUTOMOBILUL SJ DUESENBERG

Lăsase vorbă la recepție să fie trezit la ora șase. Telefonul sună

parcă prea devreme și zăcu amorțit în pat, apoi petrecu prea mult
timp la duș, dar l}ncezeala din pleoape îi dispăru și-i reveni
vioiciunea. Era un drum de cinci ore și se hotărî să nu conducă el.
După micul dejun, ieși în fața hotelului și opri primul taxi:
— La Eilat.
Șoferul holbă ochii mari:
— Pot s-o sun pe nevastă-mea?
— Ai două minute.
Omul se întoarse mai repede, cu un z}mbet larg. Harry se
instalase deja pe bancheta din spate:
— Ai bani în plus dacă nu vorbești și nu asculți radioul. Vreau să
dorm.
— Nani, nani, puiule, zise omul, răsucind cheia în contact.

La opt fără două minute îl văzu pe omul lui Mehdi în stația de

autobuz de la Eilat.
— Tresca, aici sunt.
Albanezul îi sur}se ca unui prieten vechi:
— Bună ziua, domnule.
Harry îl urmă dornic să revadă Duesenberg-ul și fu dus doar la
un Chrysler asemănător cu cea de-a doua mașină a lui, dar de
culoare mai deschisă. O mașină mai nouă dec}t a lui.
— S-a înt}mplat ceva cu mașina cealaltă?
— Nu, domnule. Nu o folosim c}nd parcăm în oraș. Avem foarte
331
mare grijă de ea.
— Hmm.
Tresca îl duse în direcția din care venise taxiul. Călătoriră peste o
oră, apoi ieșiră de pe autostradă, dar de data asta nu fu nevoie să
schimbe plăcuțele de înmatriculare. Se ad}nciră în ținutul Sinaiului,
sălt}nd pe drumul bolovănos, ajung}nd în fine la o mică vilă bătută
de v}nturi și ploi, ce se topea perfect în peisajul deluros.
Duesenberg-ul era parcat în partea nordică a vilei, la umbră.
— Prietene, îl înt}mpină Mehdi la ușă.
— Cum ai găsit locul ăsta? îl întrebă Harry, str}ng}ndu-i m}na.
— Nu eu l-am găsit, răspunse Mehdi, ci Bardyl. Bardyl îmi
găsește toate locuințele.
— Nu e nimic primprejur.
— Absolut nimic. Doar o mică exploatare de aramă la nouă
kilometri spre sud.
Apăru și Bardyl, îi servi cu limonadă mentolată și-l salută timid
pe Harry. Acesta bău trei pahare în timp ce Mehdi sporovăia ca o
gazdă arabă, cer}ndu-i detalii despre călătoria neplăcută.
— Ai de g}nd să vinzi piatra galbenă altcuiva, nu-i așa?
Mehdi îl studie:
— Ești pregătit să plătești prețul meu, prietene?
— Nu. E prea ridicat.
— Desigur, nu e destul de ridicat pentru un diamant cu o
asemenea valoare istorică.
— Nu știu istoria lui. Sunt convins că piatra dumitale nu este
Diamantul Inchiziției.
După c}te se pricepea Harry, șocul de pe fața lui Mehdi era
autentic:
— Așa ceva este sub demnitatea dumitale, domnule Hopeman.
— Adevărul nu e sub demnitatea nimănui, replică Harry.

332
 — Aceasta este piatra din Kaaba.
— Nu.
— Care e dovada dumitale?
— Kaaba are un defect. Unul serios. Diamantul dumitale nu are
așa ceva.
— De unde știi despre defect?
— Nu-ți pot spune.
Mehdi pufni.
— Are legătură cu un proiect arheologic important care este în
desfășurare. Nu-ți pot spune mai mult fără să dezvălui date
confidențiale.
Mehdi clătină din cap:
— Îmi pare rău, prietene. Dacă veneai cu niște dovezi< Dar
oamenii cărora le v}nd știu că acesta este Kaaba. Și eu o știu.
— Îl vei vinde sub pretenție falsă.
— Aceasta e opinia dumitale, zise înțepat Mehdi. Îndoielile
dumitale mă deranjează, desigur, dar nu sunt critice pentru
v}nzare. Din fericire, nu-ți v}nd dumitale.
— N-ai intenționat niciodată să-mi vinzi mie, sublinie Harry. Din
alte motive m-ai chemat aici.
— Da.
— E vorba de restul pietrelor prețioase pe care ți le-a lăsat
Farouk?
— Aș dori să-mi spui c}nd să le pun în v}nzare. Aș dori să-mi
programezi pe etape operațiunea și sunt dispus să plătesc bine
pentru sfat.
— Dar c}nd te sfătuiesc pe gratis în legătură cu Kaaba, nu vrei să
mă asculți.
Mehdi tăcu și Harry cedă primul:
— Eu nu-mi v}nd sfaturile. Plănuiești să-mi vinzi mie restul

333
pietrelor?
— Așa sper.
— Atunci din asta îmi voi c}știga banii. Pot să le văd?
— Nu, nu acum. Dar am evaluări autorizate pentru fiecare, spuse
Mehdi, arăt}ndu-i un teanc de h}rtii de pe masă.
Colecția era mai bogată dec}t se așteptase. Mehdi era un om
inteligent și prudent. Evaluările fuseseră făcute de mai multe
persoane din diferite locuri ale lumii și recunoscu imediat c}teva
semnături foarte respectate. Nu se grăbi, citi atent descrierea fiecărei
pietre, observ}nd c}nd fusese făcută evaluarea și ce se mai
înt}mplase de atunci, în condițiile fluctuației valorilor pe piață.
Mehdi inclusese și copii ale evaluărilor celor patru geme pe care
le v}nduse deja, cu prețurile obținute.
Harry îi spuse că făcuse tranzacții foarte proaste în două cazuri.
— Știu, dădu Mehdi din cap. De aceea pun preț pe serviciile
dumitale.
— Este dificil să stabilim un program de v}nzare a lor una c}te
una, spuse Harry. Depinde și de nevoia dumitale de bani. Pentru
mulți oameni, o singură piatră din aceasta este de ajuns pentru a le
asigura o viață plăcută tot restul zilelor lor.
— Toată viața am trăit ca un rege. De ce m-aș opri acum, c}nd
regele e mort și eu sunt în viață? Și, ceea ce e mai important,
anumite condiții de nesiguranță fac din continuarea existenței mele
o întreprindere scumpă.
În orele următoare, Harry concepu un plan de achiziții anuale,
asemenea unui agent de asigurări, urm}nd ca prima v}nzare să aibă
loc după trei ani.
— Desigur, spuse el, ai putea avea un avantaj mai mare dacă le-ai
vinde pe toate odată. S-ar putea să mori înainte de a vinde întreaga
colecție.

334
 — Dacă mor, nu voi pl}nge după bani.
— Dar eu da, zise Harry.
Mehdi r}se ca un copil:
— Îmi placi, domnule Hopeman.
— Și dumneata mie, domnule Mehdi.
Era adevărat, cu toate că nu-l crezuse în privința diamantului
galben.
— Nu știu dacă mi-ar fi plăcut de dumneata pe vremea c}nd erai
cu Farouk, dar acum îmi placi foarte mult.
— Nu, atunci nu ți-ar fi plăcut de mine, zise încet Mehdi. La
sf}rșit nu ne mai plăceam nici noi, eram o pereche de libertini grași
și ofiliți. Dar la început< la început eram minunați. C}nd eram
am}ndoi băiețandri la Academia Militară Regală din Anglia, cei mai
buni oameni, cele mai respectate creiere din Europa obișnuiau să
vină la Woolwich în camerele noastre de elevi și stăteau p}nă
noaptea t}rziu, ajut}ndu-ne să plănuim o monarhie egipteană mai
bună. Ne tot spuneau să studiem organizarea Suediei.
— Și ce s-a înt}mplat cu toate planurile acestea?
— N-aș dori nici să aud povestea, cu at}t mai puțin s-o spun, zise
Mehdi, gratul}ndu-l pe Harry cu un z}mbet ciudat și amar. Dar
c}ndva eram ca niște lei tineri.

Bardyl le servi o cină excelentă, însoțind-o cu trei feluri de vin.

Afacerile se încheiaseră și se putură relaxa pentru prima oară unul
în compania celuilalt. Egipteanul era un companion excelent și lui
Harry aproape că-i păru rău c}nd află că nu urma să petreacă
noaptea acolo.
— Te vom lăsa la un hotel confortabil, ai călătorit foarte mult azi,
zise compătimitor Mehdi.
— Nu, vreau să mă întorc la Ierusalim. Lăsați-mă, vă rog, într-un

335
loc de unde să pot lua un taxi.
— A, putem face ceva mai mult. Trecem și noi prin Ierusalim și te
vom duce tot drumul.
Așa că-și luară la revedere de la Bardyl, care răm}nea să facă
ordine și să vină după ei în Chrysler. Dar c}nd ajunseră afară, Harry
nu se simți îndemnat să urce imediat în Duesenberg. Se înv}rti în
jurul lui, admir}nd linia pe care uzinele din Detroit se străduiau s-o
imite de c}teva decenii. P}nă la urmă, nu putu rezista:
— Te-ai g}ndit vreodată să vinzi mașina?
Mehdi fu înc}ntat:
— Te-am tot așteptat să mă întrebi. Sunt foarte bucuros că p}nă
la urmă ai făcut-o.
Nici nu se osteni să răspundă la întrebare.
— Automobilul este motivul pentru care am acceptat un preț at}t
de mic pentru prima piatră prețioasă.
— Rubinul Caterinei a III-a?
— Da. Mașina asta era în Egipt. Se cocea de patru ani pe un
c}mp, își făceau coțofenele cuib în ea. Nici măcar nu era pe butuci,
stătea pe niște cauciucuri crăpate. Bardyl a trebuit să meargă acolo
și să dea bani la mai multe persoane. A fost demontată p}nă la cele
mai mici piese și fiecare a fost expediată separat. Ce însărcinare!
Numai șasiul c}ntărește două tone și jumătate.
— Pot să-l conduc și eu?
— Te rog, zise Mehdi. Eu stau l}ngă dumneata.
Și ținu deschisă ușa din spate pentru șofer:
— În seara asta, Tresca va fi stăp}nul.
Motorul se poticni la început. C}nd încercă să răsucească volanul,
îi fu incredibil de greu. Avea nevoie de mușchi mai puternici dec}t
dacă ar fi condus un camion de tonaj greu.
— Trebuie pornită la o viteză foarte mică, spuse Tresca din spate

336
neliniștit. Apoi motorul se ambalează.
Era adevărat, după ce o lăsă liberă se tură cu ușurință, oferindu-i
senzația unui șofat unic. Era conștient că se afla mai sus dec}t de
obicei față de șosea. Mașinile obișnuite abia ajungeau p}nă la partea
superioară a geamurilor Duesenberg-ului. La început, conduse prea
încet și prea atent, din cauza drumului prost, dar mașina părea că-și
găsește singură drumul printre pietre.
C}nd ajunseră la drumul pavat, cauciucurile mușcară și mașina
răspunse prompt. Abia apăsă pe accelerator și mergeau cu o sută de
kilometri, iar motorul abia torcea.
— Merge de două ori mai repede, zise Mehdi.
— Dacă fr}nați prea tare, domnule, o să ne lovim la cap, îl
avertiză Tresca.
Apăsă ușor fr}na și tăindu-și drum în noapte, se g}ndi la Ben
Hur, conduc}nd un atelaj cu patru sute douăzeci de cai puternici,
alerg}nd c}t îi ținea sufletul.

Intrară într-un sat și încetini mult. După o oră, văzu luminile

unui oraș la distanță și atinse din nou fr}na.
C}nd se apropiară, o turmă de siluete cenușii potopi șoseaua.
— Ce mai e și asta? întrebă Mehdi.
— Cred că sunt oi, zise Harry, oprind motorul ca să
economisească benzina.
Dincolo de animale, un camion de o tonă trăgea un Land Rover
aflat la extremitatea cealaltă a latului șoselei. Vehiculul cel mare
părea să aibă mari greutăți în a-l trage pe cel mai mic.
Tresca se aplecă peste bancheta din față:
— Vă aduceți aminte de locul ăsta? îi spuse el lui Harry. Aici am
înt}rziat și c}nd v-am dus în Iordania.
Își amintea, un camion omor}se o capră pe șosea și oprise

337
traficul.
— Nu-mi place asta, îi zise Tresca lui Mehdi. E a doua oară c}nd
suntem opriți aici. De două ori nu pot fi doar accidente. Poate vă
caută.
Mehdi deschise torpedoul unde se afla arma.
Harry se strădui să vadă în noapte. La marginea porțiunii
luminate de faruri, turma începea să se împrăștie; oamenii din
mijlocul ei vorbeau. Putu desluși șase sau șapte siluete. Văzu într-o
clipă că unul dintre oameni purta un turban din p}nză albă, cu
dungi întunecate. Puțin în urma lui era altul, cu o basma str}nsă
bine pe creștet. Cel cu turbanul părea nervos sau înfricoșat. Se tot
uita în urmă, parcă pentru a se asigura că ceilalți îl urmează.
Apoi Harry le văzu și m}inile.
— O, Doamne! exclamă el.
Tresca spuse ceva în arabă și Mehdi își încleștă m}na pe pistol,
dar arabul cu basma aruncase deja spre mașină ceva care lovi
parbrizul. Sticla plezni, dar nu se sparse, grenada ricoșă și apoi
evenimentele se derulară foarte rapid.
Harry întinse m}na și deschise portiera dinspre Mehdi, apoi puse
piciorul în șoldul acestuia și se rostogoli după el pe șosea. Fusese un
act de instinct pur. Habar nu avea în ce parte a mașinii căzuse
grenada și l-ar fi putut împinge pe Mehdi chiar peste ea.
Explodă în partea cealaltă, chiar c}nd începu o canonadă teribilă.
Toți arabii trăgeau din plin în Duesenberg. Harry îl apucă de m}nă
pe Mehdi și se îndepărtară de mașină. Țin}ndu-se de m}ini, alergau
ca niște copii în întuneric. Mehdi se mișca greu, chiar și pentru un
om voinic. Abia putea să alerge; lui Harry i se părea că aleargă
printr-un clei gros. Îi era teamă ca cel de l}ngă el să nu facă un atac
de inimă. Auzea respirația șuierătoare a lui Mehdi pe fundalul
împușcăturilor.

338
 Căzură peste un gard de s}rmă și Harry se tăie la braț. S}rma
părea veche și ruginită. Fusese probabil str}nsă de printr-un război
și g}ndindu-se la tetanos, se zbătu să se elibereze și se zg}rie și mai
tare.
S}rma ghimpată se agățase și în hainele lui Mehdi și se strădui
să-l descurce și pe acesta.
— Allah, suflă Mehdi.
P}nă la urmă, cămașa i se rupse. În tot timpul acesta, la cincizeci
de metri de ei se trăgea în mașină. Rezervorul de benzină se aprinse
tocmai c}nd îl eliberase pe Mehdi și se lipiră am}ndoi de păm}nt, în
încercarea de a se feri de flacăra orbitoare.
Văzu că Mehdi avea pistolul cu țeavă groasă al lui Tresca. Îi era
teamă că va trage, dezvăluindu-le ascunzătoarea, dar c}nd încercă
să i-o ia, nu putu descleșta arma din degetele celuilalt.
— Nu-l folosi, spuse, dar cuvintele îi fură acoperite de zgomotul
împușcăturilor.
Îl ciupi pe Mehdi de o cută a m}inii durdulii:
— Nu folosi pistolul.
Acesta îl privi t}mp.
Harry încerca să-și țină capul jos, în spatele unor pietre aflate de-
a lungul gardului. Mai devreme sau mai t}rziu, se aștepta să fie
descoperiți. C}nd era copil, aflase despre un om al cărui nume era
purtat și de tatăl lui și ani de zile avusese un coșmar în care se
chircea în subsolul apartamentului lor, în timp ce Bruno
Hauptmann venea să-l răpească. Acum i se părea că trăiește visul,
ușor modificat.
Dar în loc să vină Hauptmann, se auzi zgomot de camioane și
focurile se întețiră. Își ridică fruntea și reuși să vadă că arabii nu mai
trăgeau în mașina aprinsă, ci dincolo de ea și ceea ce era mai
important, trăgeau și alții în ei. Harry nu văzu dec}t două persoane

339
într-un ochi de lumină, dar fură lovite am}ndouă pe c}nd le privea.
Se prăbușiră, dar cei care trăgeau nu se opriră și de c}te ori erau
lovite de gloanțe, trupurile zv}cneau și păreau să se chircească. Un
alt arab se desprinse din marginea umbrei și veni drept spre ei. Era
în panică, alerga cum o făcuseră și ei, îi auzeau respirația
șuierătoare și apoi geamătul c}nd se prăbuși peste gardul de s}rmă
ghimpată, deasupra lor. Își băgă capul și pieptul printre primele
două r}nduri, așa cum trecuse și Harry.
Se uitară la el și el îi văzu.
Mehdi ridică pistolul în m}inile pufoase, îl lipi de g}tul omului și
trase.

Harry se ridică, țin}ndu-l pe bărbatul cel gras în brațe.

— N-am avut niciodată de g}nd să-l v}nd altcuiva, șopti Mehdi.
Numai alor mei. Să le înapoiez o parte din moștenire.
Părea să treacă printr-o criză liniștită de isterie:
— Totuși, nu mă lasă să mă întorc. Nu m-au iertat niciodată.
Egipteanul își pierduse fesul.
— Ați pățit ceva? îi întrebă un soldat în ebraică.
— Kain, clătină Harry din cap. Suntem bine.
Dar ceea ce-l deranjă mai t}rziu – lucrul care-l umplu de rușine și
de groază – fu că st}nd acolo, cu Mehdi tremur}ndu-i în brațe și
morții pe șosea și obiectul acela care fusese Tresca așezat încă pe
locul fumeg}nd al stăp}nului, el tot mai fusese în stare să simtă un
regret copleșitor pentru faptul că acum, în toată lumea, nu mai
existau dec}t douăzeci și nouă de automobile SJ Duesenberg.

340
26

NOROC ȘI O BINECUVÂNTARE

Fură duși la o tabără militară și interogați de un maior t}năr cu

tenul închis la culoare, care avu răbdarea de a repeta fiecare
întrebare p}nă c}nd obținu o relatare a atacului secundă cu
secundă, din punctul lor de vedere.
Numai doi dintre atacatori mai erau în viață. Unul dintre ei
fusese dus cu elicopterul la Ierusalim, la chirurgie. Fură duși să-l
vadă pe celălalt, în celulă.
— Îl cunoașteți?
Era un arab de vreo nouăsprezece ani. Purta pantofi de lucru,
pantaloni cafenii din bumbac și o cămașă din material plasă,
albastră. Nepieptănat, cu cercuri în jurul ochilor și o v}nătaie
albăstruie pe falca nerasă.
Am}ndoi clătinară din cap.
— Erau unsprezece persoane, toți studenți egipteni, zise maiorul,
privindu-l pe Mehdi. Credeau că pe dumneata te ucid pe bancheta
din spate a mașinii.
Mehdi dădu din cap.
— Spun că vinzi un obiect musulman sf}nt la necredincioși.
Băiatul din celulă părea total relaxat, dacă nu-i priveai ochii.
— Nu l-aș vinde niciodată în afara Islamului, spuse Mehdi în
arabă.
— Ba da, replică t}nărul. Te t}rguiești cu ei ca o t}rfă bolnavă, ne
vinzi sufletul. Faci negoț cu o parte a moscheii din Acra cu porci
creștini și cu ticăloși evrei care ne iau mereu ceea ce e al nostru. Noi
vedem, te-am urmărit.
341
 — Nu le-am v}ndut lor, aveam alte planuri.
Maiorul dădu din cap:
— Ambii prizonieri aveau informații că negociai să revii în
guvernul egiptean.
Băiatul i se adresă din nou lui Mehdi:
— Știam că nu vei veni. N-ai rezista nici c}teva ore.
— Taci din gură, animalule! Au murit nouă oameni tineri. Și de
ce? Niciunul din voi nu era născut c}nd am plecat eu din Egipt,
proștilor!
— Părinții noștri te țin minte bine, zise t}nărul.
Și apoi rămase tăcut.
— Unde era paza? întrebă Harry c}nd ieșiră din corpul închisorii.
— Am ajuns foarte repede.
— Asta nu e securitate. Dacă am fi fost pe bancheta din spate<
Maiorul ridică din umeri:
— Ați avut noroc. Oricine spune că securitatea poate opri
gloanțele e un mincinos.
După ce le luă declarațiile, maiorul îi întrebă dacă nu voiau să
meargă cu elicopterul la spitalul Hadassah. Mehdi clătină ferm din
cap. Un medic militar le dădu la fiecare c}te două tablete
tranchilizante de cinci miligrame.
— Nu am nevoie, spuse Harry. Doctorul i le puse în palmă:
— Sunt pe gratis.
O mașină a personalului îi duse p}nă la un motel din Dimona.
Era aproape două noaptea c}nd ajunseră acolo și străzile erau
pustii. Din fericire, Harry văzu și o patrulă militară motorizată.
Ajuns în camera lui, începu să tremure. Încercă să se stăp}nească,
dar era ceva care-i scăpa de sub control. Luă una din tablete și
începu să se dezbrace. Apoi o luă și pe cealaltă și se întinse pe pat,
aștept}nd să-și facă efectul.

342
 Dimineața, comandară am}ndoi c}te un mic dejun consistent și
m}ncară cu vinovăție.
— Trebuie să mă adresez autorităților să-mi dea trupul, spuse
Mehdi. Bietul Tresca! I-am telefonat lui Bardyl.
— Erau rude?
— Mai mult, prieteni.
— S-a schimbat totul pentru dumneata, nu-i așa?
— Nu mă vor lăsa niciodată să mă întorc. E bine. Cu slujba pe
care mi-ar fi oferit-o guvernul, aș fi fost puțin mai mult dec}t un
funcționar public. Aș fi obosit, fără îndoială, oftă el, abandon}nd
ouăle.
— Ironia este că au încercat să te omoare deoarece credeau că vrei
să-mi vinzi mie diamantul Kaaba, zise Harry și dumneata nici nu
ești proprietarul pietrei respective. Mehdi se str}mbă.
— E adevărat.
— Nu vreau să te insult, prietene, dar<
— Ascultă-mă, Kaaba are un defect! Unul serios. Trebuie să ai o
metodă de a verifica asta.
Egipteanul îl privi cu ochii îngustați:
— În Moscheea din Acra simt descrieri amănunțite. Poate că e și
una a diamantului care a împodobit c}ndva Maksura. Dar să ne
înțelegem< dacă o astfel de descriere nu pomenește de un defect,
atunci acesta nu există.
— Poți să pui pe cineva să facă rost de ea?
— Totul e posibil pentru un drept-credincios, zise Mehdi
ridic}nd din umeri.

Egipteanul lucra foarte repede. Îi telefonă lui Harry chiar înainte

de ora zece seara și se înt}lniră în sala de mese.
— Ai verificat descrierile?

343
 — E așa cum spui, recunoscu Mehdi încet.
Harry se simți ușor amețit.
— Kaaba are un defect mare. Diamantul aflat în posesia mea nu
este piatra luată de cruciați din moscheea din Acra.
— Atunci poți s-o vinzi?
— Nu mai am nicio reținere de natură religioasă. Nu e o relicvă.
Dacă ne înțelegem, ți-o pot vinde.
Harry avu grijă să nu răsufle ușurat:
— Așa cum spui, nu este o relicvă. Nu pot plăti pentru ea dec}t
at}t c}t valorează ca piatră prețioasă.
— Valorează foarte mult și o știm am}ndoi.
— Nu e de calitate at}t de bună, dar dimensiunile o salvează.
Mehdi așteptă.
— Un milion o sută.
Egipteanul dădu din cap:
— Îți doresc cel mai mare noroc cu acest diamant, domnule
Hopeman, spuse el, întinz}ndu-i m}na.
Harry i-o str}nse tare:
— Mazel un brocha, pașă Bardissi.

Ori de c}te ori cumpăra un diamant, se g}ndea la Maimonide,

vulnerabil în călătorii din cauză că trebuia să poarte cu el at}ta aur.
Tehnologia ușurase această povară. A doua zi dimineața, la banca
Chase Manhattan, un specialist apăsă pe butoanele necesare la
rugămintea lui Saul Netscher. Introduse în computer numerele
scrisorii de credit întocmite de Netscher, adăugă un mesaj codificat
și numărul de identificare al contului lui Mehdi de la Credit Suisse
din Zürich, iar banii fură transferați electronic de la New York în
contul elvețian. Harry scrise la Dimona un act de v}nzare-
cumpărare, pe care îl semnă împreună cu Mehdi.

344
 Era simplu și clar. Dar tot mai avea de împărtășit soarta lui
Maimonide p}nă ajungea acasă cu diamantul cumpărat. C}nd intră
în hotelul din Ierusalim, era aproape ora pr}nzului.
Văzu biletul aproape imediat. Fusese practică, îl lipise de ușa de
la baie.

Dragă Harry,
Iartă-mă că am așteptat să te întorci cu spatele ca să-ți spun. De mai
multă vreme știam că n-o să meargă, dar sunt de o lașitate teribilă când e
vorba de scene.
Am fost foarte tentată să încerc, pentru că ești un om adorabil, dar s-ar
fi terminat într-un an. Prefer amintirea.
Dacă ai simțit ce am simțit și eu, nu încerca să mă cauți. Îți doresc ani
mulți plini de alte bucurii.
T.

Se așeză și formă numărul ei, dar nu răspunse nimeni. De la

muzeu îi spuseră că doamna Strauss își prelungise concediul. Nu
știau unde era.
Avea idee cam unde putea s-o găsească. Închise telefonul și stătu
douăzeci de minute să se calmeze.
Își revizui în minte tot ce avea de făcut, foarte metodic. Duse
Fordul englezesc la agenția de închiriere și achită nota. Își
împachetă lenjeria și o expedie, oprindu-se la agenția aeriană din
hol pentru a cumpăra două bilete pentru zborul ce părăsea
aeroportul Ben Gurion după-amiaza t}rziu. Nu mai era prea mult
timp, dar își făcu repede bagajele și achită și hotelul.
Apoi se urcă într-un taxi și-i spuse șoferului să-l ducă la Rosh
Ha’ayin.

345
 Fetița stătea în praful drumului exact așa cum o găsiseră și prima
oară. Harry îi ceru șoferului să oprească.
Merse la copilă și îngenunche l}ngă ea:
— Shalom, Habiba, mă mai ții minte?
Ea îl privi neștiutoare.
— Mătușa Tamar e aici?
Fetița întinse m}na spre casa bunicii ei.
Ajunse acolo, bătu la ușa de sticlă și cei doi oameni dinăuntru îl
priviră.
— Intră dacă dorești, zise ya umma.
Stătea în picioare, sprijinită de perete. Ya abba stătea la masă și
bea arak.
— Vreau să vorbesc cu Tamar, spuse Harry.
Nu-i răspunse nimeni. Dincolo de ușa închisă a celeilalte camere
chicoti cineva. O auzi pe Tamar spun}nd ceva scurt și apăsat și
chicotitul încetă.
Ya abba clătină din cap:
— Ea nu dorește, spuse el în engleză.
— Ce dracu, se enervă Harry, vreau să-mi spună ea asta.
— Nu înțeleg trei lucruri, zise ya abba, de data aceasta în ebraică.
Și nu știu nimic despre alte patru: drumul unui vultur în aer,
drumul șarpelui pe o piatră, drumul unei corăbii pe mare și drumul
unui bărbat cu o femeie.
Își termină băutura și-și turnă arak dintr-o sticlă și apă dintr-o
carafă. Priviră cu toții lichidele incolore amestec}ndu-se în pahar și
compoziția devenind lăptoasă.
Harry se duse și bătu la ușa închisă:
— Tamar.
Liniște.
— Ascultă, spuse el, cel puțin putem să vorbim despre asta.

346
 Ea nu răspunse.
— Trebuie să plec din țară în după-amiaza asta și am un bilet de
avion pentru tine.
Așteptă.
— Iisuse, vorbește cu mine. Așa te porți ori de c}te ori ești la
ciclu?
Auzi un scaun sc}rț}ind, apoi îl lovi ceva. Se întoarse și ya abba
era pe cale să-l pocnească din nou.
— Hei!
Bătr}nul era puternic. Harry spera că nu-i fracturase maxilarul.
Dar era beat și-l ținu la respect cu ușurință.
— Luați-l de aici, spuse el.
Ya umma începu să jelească în felul doliului arab.
— Luați-l de pe mine.
Șoferul de taxi claxonă afară, în timp ce ya abba era dus înapoi la
scaun.
— Fir’ar să fie, nu înțelegi? Te iubesc! strigă Harry prin ușa
închisă.
Aceasta se deschise. Sora lui Tamar se strecură afară pe c}t de
repede îi îngăduia p}ntecul rotund. Chipul lui Yaffa era însuflețit de
plăcere. Îi dădu un bilet și el îl deschise, apoi oftă.
Harry n-o să-mi facă rău niciodată.
O văzu pe Yaffa privindu-l cu o simpatie interesată care-l tulbură
mai mult dec}t durerea din obraz.
— Shalom, murmură ya umma după el c}nd ieșea pe ușă.
Trei femei iemenite stăteau cu capetele apropiate și murmurară
c}nd trecu pe l}ngă ele, urmărindu-l cu ochii. Copila stătea tot în
praf. Avea din nou o muscă pe obraz. O goni, apoi se urcă în taxi și-i
ceru șoferului să-l ducă la aeroport.

347
27

DEFECTUL

Era ca și cum, fără să știe, ar fi avut membrane pe ochi și pe

urechi p}nă atunci și acum îi căzuseră, așa că vedea și auzea
America bine pentru prima oară, vedea în Westchester c}mpiile și
pădurile din jurul casei, fluieratul mierlelor, bocănitul cocoșilor
sălbatici, sunetul îndepărtat al unui ferăstrău, înălțimea și forma
clădirilor din Manhattan, zgomotul traficului din afara
magazinului, mult mai sălbatic dec}t cel din Ierusalim, dar aproape
reconfortant, pentru că era o piesă din jocul lui.
Carnea i se făcu purpurie-violetă acolo unde-l lovise ya abba și-și
masa atent v}nătaia cu cremă.
Della se uită la ea c}nd se înt}lniră să ia masa, dar nu puse nicio
întrebare:
— Am cunoscut pe cineva, Harry.
— Este< ceva serios, Della?
Se simțea de parcă ar fi spionat.
— Vrem să ne căsătorim, spuse ea palidă.
— Mă bucur pentru tine.
Era, dar nu o spusese cum trebuie. Ce ciudat; nu fusese izbit de
veste aproape deloc.
Luară masa toți trei săptăm}na următoare, civilizați și foarte
st}njeniți. Numele omului era Walter Lieberman. Era analist al
securității tranzacțiilor de pe Wall Street. Divorțat. Avea un venit
bun și părul rar. Pe chip avea în mod obișnuit o expresie neliniștită
și vorbea bl}nd și egal. În alte condiții, poate că lui Harry i-ar fi
plăcut de el.
348
 Era simplu. Ea va depune acțiune și Harry n-o va contesta.
— Mi-ar plăcea să păstrez casa, spuse el.
Și ei îi plăcea locul, dar cedă în favoarea lui și făcu mare caz de
tactul lui Walter, care urma să lipsească intenționat de la bar
mitzvah.
Ceremonia bar mitzvahului le luă în stăp}nire viața. Della făcuse
totul; rezervase loc la sinagogă, angajase pe cineva să facă m}ncare,
alesese meniul. Totul era gata, doar Jeffrey Martin Hopeman se mai
împotmolea la pasajele religioase care trebuiau memorate. Harry își
dădu seama cu vinovăție că în timp ce el era plecat după zei străini,
fiul lui avusese nevoie de tată. Începură să lucreze împreună la
pasaje. Era o predică specială, care se ținea numai c}nd sabatul
cădea în timpul Sukkot-ului, festivalul recoltei. Pasajele descriau
războiul cu Gog și Magog și lui Jeff i se părea că p}nă și traducerea
englezească e de neînțeles.
— Cine a fost Gog?
— Conducătorul unei armate dușmane care a invadat Israelul
dinspre nord, îi spuse Harry.
— Și Magog?
— Magog era țara din care venea Gog. S-ar putea să nici nu fi fost
o țară reală. Poate că reprezintă doar țara dușmanilor Israelului.
— Nu se știe nici măcar despre ce e vorba în capitolul meu?
— Multe înțelesuri s-au pierdut de-a lungul secolelor, sunt
misterioase, zise Harry. E un text vechi. E chiar amuzant, nu-i așa?
Să spui o poveste care s-a înt}mplat at}t de demult.
Jeff mormăi.
Dar îi plăcură bonetele pe care le cumpărase Harry din Mea
She’arim și-și alese una albastră brodată cu flori pastelate.
— I-ai cumpărat un tallit? întrebă Della.
— Nu m-am g}ndit la șalul de rugăciune, recunoscu el. Ea oftă:

349
 — Trebuie să-i iei unul.
Așa că se duse la un magazin evreiesc de pe strada de est și-i
cumpără fiului lui un șal de rugăciune fabricat în Israel.
Era limpede ce-și dorea Jeff ca dar de bar mitzvah. Harry găsea
peste tot pagini rupte din reviste, cu reclame și prețuri, lăsate
special ca să le descopere el.
— N-o să-ți iau o pușcă de v}nătoare, îi spuse el lui Jeff.
— De ce nu? Dacă nu rărim cerbii, o să moară iarna de foame.
— Se întorc și prădătorii și fac o treabă mai bună dec}t noi cu
răritul.
— Dar mulți oameni buni v}nează.
— Unii dintre ei au nevoie de carne. Cu asta sunt de acord. Dacă
vrei să v}nezi pentru plăcerea sportivă, așteaptă p}nă c}nd n-o să
mai fiu răspunzător de acțiunile tale.
Îi cumpărară o mașină de scris portabilă. După ce se mai g}ndi,
Harry îi cumpără și o undiță minunată de bambus, lungă de șapte
picioare, dar nu era sigur că asta va satisface visul unui băiat care
dorea să fie v}nător de cerbi.

Începu să dea atenție unor știri din ziare pe care altădată nici nu
le-ar fi observat. Bande neonaziste puneau bombe și mitraliau
sinagogi și magazine evreiești în Argentina și răpiseră două familii
de evrei, cer}nd răscumpărare. Tineri antisemiți din Bavaria se
antrenau în formații paramilitare. Guvernul sovietic trimitea mai
mulți dizidenți sovietici în azilele de nebuni. Un profesor din
Wisconsin scrisese o carte în care numea holocaustul un mare truc
evreiesc.
Președintele condamnă Israelul pentru că se stabilise în teritoriile
ocupate și se alătură rușilor, cer}nd crearea unui stat palestinian. A
doua zi după ce fu rostită declarația comună, Harry se duse la seif și

350
luă borcanul de vaselină în care erau ascunse cele șase mici
diamante galbene. Puse borcanul tot acolo unde-l păstra și tatăl lui.
Era un birou diferit, dar ca și Alfred Hopeman, folosea cel de-al
doilea sertar din dreapta pentru timbre, agrafe de prins h}rtia,
gume de șters și mici fantezii galbene care-ți puteau salva viața dacă
trebuia să pleci pe neașteptate.

Lenjeria îi sosi de la Ierusalim abia după cinci săptăm}ni. O

despachetă și scoase diamantul galben de l}ngă un ciorap mirositor
și o pereche de chiloți și a doua zi se duse la brokerul lui de la vamă
și completă formularul guvernului S.U.A. Nr. 3509, notificare de
intrare formală și-l duse apoi la biroul unui ofițer de vamă pe nume
McCue de la World Trade Center.
C}nd îl văzu, McCue clătină din cap:
— Tot mai faceți contrabandă, domnule Hopeman?
Făcuse același lucru de mai multe ori. Deși încălca tehnic legea,
vameșii înțelegeau că o făcea din motive de securitate și Harry
venea întotdeauna să plătească taxa de import, patru la sută din
valoarea pieselor achiziționate dacă aveau sub o jumătate de carat și
cinci la sută din prețul pietrelor prețioase mai mari.
Se înt}lni imediat cu Saul Netscher și acesta examină diamantul
încruntat:
— Ha, e at}t de mare. Ești sigur că nu e diamantul Inchiziției?
Harry dădu din cap.
— Atunci unde dracu e ăla?
— Nu știu.
— Ce le spun oamenilor care au str}ns banii?
— Adevărul. Pot să le returnez banii acum sau dacă vor, pot să
aștepte p}nă v}nd diamantul. Dacă fac așa, îmi scad cheltuielile și
împart profiturile cu ei, spuse el posac.

351
 Plouă patru zile la r}nd, o burniță stăruitoare de toamnă. O masă
de aer rece veni dinspre Canada și c}nd apăru din nou soarele, păru
că se întoarce vara. Ceea ce fusese verde începuse să se
îngălbenească. Simți deodată dorința de a vedea un cerb. Livada era
așternută cu mere căzute, așa cum le plăcea căprioarelor cu coada
albă. Se vedeau urme peste tot și excremente, semn că m}ncau bine,
dar în dimineața aceea, c}nd alergă pe poteca de la r}u, nu văzu
dec}t păsări și veverițe; cerbii erau ca polițiștii, nu veneau niciodată
c}nd aveai nevoie de ei.
Fiul lui îl găsi st}nd l}ngă mal, cu spatele rezemat de un copac.
Lucrurile stăteau bine pentru băiat, Harry și Della împărțiseră între
ei porția de explicații dificile. Jeff înțelegea destul de bine ce se
înt}mpla cu familia lor și ce anume nu avea să se schimbe.
Se așeză l}ngă el. Fagii erau cafenii, mestecenii și plopii, galbeni.
Stejarii și arțarii împroșcau cu roșu și portocaliu și un frasin alb se
înroșise de bobițe de sumac, rătăcite prin frunzele lui ca niște torțe.
Toate culorile se reflectau în apa mișcătoare.
— M-am g}ndit la ce-aș face dacă ar încerca să ne ia vreodată
locul ăsta pentru că suntem evrei, zise el.
Jeff păru nedumerit:
— Cine ar face așa ceva?
— Cred că nimeni, aruncă Harry o piatră în apă. Dar s-a
înt}mplat în alte locuri, de mai multe ori. În Israel am învățat ceva.
Dacă s-ar înt}mpla, aici, ți-aș cumpăra pușca și aș lua-o și pe a mea.
— <n-aș vrea s-o folosesc pentru oameni.
— Pentru, asta sunt puștile, îi spuse tatăl încet. Omoară animale
și omoară oameni.
Era greu să-și dea seama ce simțea fiul lui, dar îi urmărea fața.
— Vrei să spui că nu i-ai lăsa să ne facă ce le place, așa cum au
făcut în Europa?

352
 Harry dădu din cap.
Jeff își încovoie umerii:
— Ar fi mai bine să luptăm. Nu mi-ar plăcea, dar< aș vrea să fiu
l}ngă tine.
Atinse brațul lui Harry:
— Aș vrea asta, tată.
— Știu.
C}nd reveniră spre casă, se hotăr}se să ia cele șase diamante mici
din ascunzătoare și să le v}ndă. Bărbații gata să moară pentru
bucata lor de păm}nt nu au nevoie de un plan de scăpare.

În seara aceea, acoperi masa de lucru cu un prosop și scoase

borcanul din sertarul biroului.
Cele șase pietre erau mici și culoarea le făcea greu de detectat în
pasta galbenă, așa că trebui să pipăie mult cu degetele, o treabă
murdară. Imitația imensă era chiar deasupra, ca un paznic, o luă
dintr-odată și săpă în jurul ei p}nă c}nd, unul c}te unul, scoase
toate diamantele.
Erau foarte frumoase. S-ar fi v}ndut bine ca inele de logodnă.
Șterg}ndu-le, observă că strălucirea le fusese întunecată de urme
de petrol. Nu avea dec}t c}țiva cărbuni în casă, dar făr}miță din ei
într-un bol și pelicula fu îndepărtată foarte bine. Tocmai le usca în
momentul c}nd ochii îi rămaseră ațintiți asupra imitației de
diamant.
Partea de jos era suflată cu aur și pătată cu grăsime, dar văzu
imediat ceea ce n-ar fi observat niciodată la doisprezece ani.
Nu era o imitație.
Se aplecă deasupra lui, fredon}nd ușor, tem}ndu-se să-l apuce.
Cu greu izbuti să se stăp}nească și să șteargă vaselina de pe
suprafața pietrei.

353
 Fusese tăiată într-o formă de brioletă înc}ntătoare. Fațetarea era
foarte similară cu cea a pietrei lui Mehdi. Dar diamantul acesta
fusese tăiat mai devreme dec}t cel al lui Mehdi, într-o perioadă
c}nd nu se cunoșteau at}tea tehnici sofisticate.
Două treimi din partea de jos a gemei erau acoperite de suflul de
aur și-l curăță tremur}nd, deschiz}nd o fereastră, apoi spălă
diamantul în baie, împrăștiind pe jos substanța de șlefuit.
Aprinse lampa electrică de la piciorul microscopului și așeză
diamantul deasupra. Lupa aparatului se umplu de structura internă
a pietrei.
Avea o culoare superbă; aurie, dar mai caldă dec}t a aurului.
Lumina intensă a soarelui se str}ngea în corpul lui.
Foc minunat.
Puritate.
Sf}rșindu-se brusc într-o porțiune lăptoasă și o pată brutală,
întunecată, aproape de v}rf.
Știa ce era diamantul înainte de a vedea defectul:
— Asta încercai să-mi spui! i se adresă el tatălui dispărut.
Se așeză în fața lui.
Îl atinse.
Prin degetele lui se reluă legătura cu amintirea și promisiunea
Templului din Ierusalim.
Cu îndelungata tăcere a tainiței din Valea lui Achor.
Cu Sf}nta Maskura din moscheea din Acra.
Cu păcatul s}ngeros al Inchiziției spaniole.
Cu Majestatea Sacră a papalității.
Toate acestea fuseseră suspendate de-a lungul celei mai mari
părți din viața tatălui lui într-un borcan cu o unsoare chimică.
După un timp, deveni conștient că emitea sunete, zgomote
ciudate.

354
 La etajul superior se deschise ușa soților Lawrenson.
— Dacă-ți spun că el e! Probabil îi e rău, o auzi pe menajeră
spun}ndu-i soțului ei.
Pașii lui Sid Lawrenson se auziră cobor}nd scările. În ciuda orei
t}rzii, Harry puse m}na pe telefon.
— Piatra lui Mehdi e cea care a fost furată de la Muzeul
Vaticanului, îi spuse el lui Saul.
— <ce dracu, hotărăște-te odată! Spuneai că nu e Diamantul
Inchiziției!
— Nu este. Sunt două diamante diferite. Pe al doilea vreau să-l
returnez Romei. Oamenii dumitale cu bani ar dori să-l doneze
înapoi Vaticanului? Nu mai țin cont de banii mei de cheltuială.
Netscher era ultragiat:
— Ce tot spui? Au fost de acord să cumpere ceva important
pentru istoria evreilor. O să-mi spună să găsesc un grup de catolici
bogați, care să-l cumpere.
— Ascultă-mă, Saul, vor primi mai mult dec}t dau, începu Harry,
explic}ndu-i apoi totul din fir a păr.
— Sunt paisprezece donatori, zise Saul în cele din urmă, uluit. Cu
doisprezece dintre ei ar trebui să discut mult, dar în cele din urmă i-
aș convinge. Dar doi dintre ei nu l-ar dona Bisericii Catolice în nicio
circumstanță.
— Atunci contribui eu cu două părți, zise Harry.
— Asta înseamnă foarte mulți bani. Ce-ți pasă dacă pun sau nu la
loc diamantul în mitra Papei?
— P}nă la urmă, e un obiect de furat. Este< o obligație de
familie.
Îl ura pe Peter Harrington pentru că-i evaluase conștiința at}t de
precis.
— Spune-le că li se va mulțumi într-o ceremonie specială. Poți să-

355
i convingi, Saul, adăugă Harry bl}nd.
Netscher oftă.

Monseniorul Peter Harrington îl înt}mpină la Roma și merseră

direct la Sf}ntul Scaun.
Harry îi telegrafiase și cardinalului Pesenti, spun}ndu-i doar că
un grup de filantropi cumpărase diamantul galben furat și acum îl
returna Muzeului din Vatican.
Cardinalul le ieși în înt}mpinare:
— Molte grazie, murmură el. Ce gest generos și amabil!
Și îi conduse în biroul lui. Se așezară la masă și Harry scoase din
servietă diamantul, iar cardinalul îl luă în m}nă, privindu-l aproape
neîncrezător:
— Mulțumesc lui Dumnezeu că te-a trimis să pui la loc Ochiul lui
Alexandru în mitra lui Grigorie, domnule Hopeman.
— Acesta nu este Ochiul lui Alexandru, Eminența ta.
Cardinalul era nedumerit:
— Telegrama spunea că ne returnezi diamantul furat.
— Aceasta este piatra pe care am cumpărat-o în Israel –
diamantul pe care hoții de bijuterii l-au smuls din mitra aflată la
muzeul dumneavoastră. Dar nu este diamantul tăiat de Julius Vidal,
strămoșul meu și donat apoi bisericii.
— Nu înțeleg.
— Diamantul pe care-l ții în m}nă a substituit originalul,
Eminența ta. Cu mult înainte de furtul din zilele noastre.
Am}ndoi îl priveau neîncrezători.
Peter Harrington clătină din cap:
— Avem descrieri excelente; mi-e greu să cred că s-ar fi putut
face o asemenea substituție.
— Diamantul a fost trimis în afara Vaticanului numai de două

356
ori, spuse Harry. Una dintre ocazii a fost aceea în care tatăl meu a
reparat mitra la Berlin, remont}nd piatra. Registrele dumneavoastră
vor confirma că diamantul pe care l-a returnat firmei Sidney
Luzzatti & fiii din Neapole era acesta, cel care-i fusese trimis. Pe
atunci, el știa că acesta nu era cu adevărat Diamantul Inchiziției,
pentru că-l avea pe acela în seiful lui. Dar a descris în jurnal gema
fără defect ca fiind Diamantul Inchiziției, juc}ndu-și rolul lui într-o
șaradă veche de 350 de ani. Substituția nu putea fi făcută dec}t în
cealaltă ocazie, pe la 1590, de către alt strămoș al meu, Isaac Vitallo
din Veneția, bijutierul care a montat diamantul c}nd a fost
confecționată mitra.
Și le spuse ce descoperise în atelierul lui în urmă cu două seri:
— Poate că Vitallo era un hoț de r}nd; poate că a simțit că are un
motiv suficient pentru a face ceea ce a făcut. Nu știu dec}t că, de
atunci înainte, familia mea a păstrat acest secret și diamantul.
— A trecut mult timp, spuse Peter Harrington.
Harry dădu din cap:
— Au fost perioade teribile pentru evrei. Poate că mica lor
răzbunare le aducea o oarecare satisfacție.
— De ce nu ți-a spus tatăl dumitale despre asta?
— A așteptat prea mult. Cred că pentru el secretul era st}njenitor,
un anacronism, ridică Harry din umeri. Răzbunarea este un
anacronism. E timpul să-l scoatem din ascunzătoare.
Cardinalul Pesenti era fascinat:
— Piatra aceasta este extrem de valoroasă, spuse el, ridic}nd-o în
m}nă. Asta înseamnă că diamantul pe care l-a substituit Vitallo cu
asta – Ochiul lui Alexandru – valorează mult mai mult?
— E practic neprețuit.
— Intenționați să-l returnați Bisericii, conchise cardinalul imediat.
— Nu, Eminența Ta.

357
 Se priviră în ochi. În atmosferă se produse o schimbare subtilă.
— A fost furat de la Maica Biserică. Ai hotăr}t să ne dai înapoi
piatra aceasta mai puțin valoroasă. Dar de drept, Ochiul lui
Alexandru este al nostru, nu-i așa?
— Noi îl numim Diamantul Inchiziției. Înainte de a fi al Bisericii,
a aparținut unui om care a fost ars de viu pentru că era evreu.
Peter Harrington își drese vocea în tăcerea care urmă:
— Nu ai niciun drept, Harry! exclamă el răgușit.
— Am toate drepturile. Dacă lucrul acesta nu se poate face cu
Ierusalimul, în schimb diamantul poate fi proprietatea mai multor
persoane. Am luat măsuri pentru a fi donat muzeului din Israel,
muzeului de aici, din Vatican și muzeului iordanian din Amman.
Va fi expus la fiecare muzeu prin rotație permanentă, timp de c}te
cinci ani la fiecare.
Gura cardinalului semăna cu o tăietură, maxilarul îi era rigid.
Dar privindu-l cum se străduiește să-și controleze emoțiile, Harry
văzu uimit că ceea ce inundase ochii prelatului nu era m}nia.
Bernardino Cardinal Pesenti dădu din cap:
— Era timpul, încuviință el și-i întinse m}na lui Harry:
A sosit timpul să ne vindecăm vechile răni, domnule Hopeman.

358
28

GARDIANUL

Îi telefonă lui David Leslau și petrecu mult timp răspunz}nd pe

bani grei la întrebările lui înc}ntate.
P}nă la urmă, David începu să r}dă:
— Mai spune-mi o dată. Unde l-ai găsit? într-un borcan de< ce?
Doamne, uite aici greșesc eu. Nu sap niciodată în Cincinnati, în
spatele blocului.
Nu știa de ce, dar nu prea-i plăcu hazul pe care-l făcea David.
— Cum merg săpăturile? reuși să-l întrebe în cele din urmă.
— Promițător, găsim tot felul de semne. Dar încă nu suntem
răsplătiți.
— Ce fel de semne?
— Îți scriu. Raportul complet.
Încercă să reintre într-o rutină de lucru. Poveștile din presă
despre furturile din muzee atrăgeau după sine alte furturi, așa că
muzeele care primeau diamantul doriră să facă publicitate achiziției
cu foarte mare grijă, în cercul lor și Harry fu de acord. Publicitatea
nu strică în afaceri, dar niciun om al diamantelor nu vrea să-și vadă
chipul în ziare, ca un afiș pus pentru t}lhari.
Începu să petreacă mai mult timp dec}t era necesar pe strada
Patruzeci și șapte, atras de începuturile carierei. Chiar și atunci c}nd
atelierele și magazinele erau închise și răm}neau doar negustorii
mărunți, se așeza și el la masa lor în prăvăliile de delicatese, le
evalua pietrele atunci c}nd i-o cereau, asculta și spunea povești
despre diamante. Cunoscu oameni pe care nu-i băgase în seamă. I se
părea că toți sunt israeliți; pe stradă se vorbea mai multă ebraică
359
dec}t oriunde.
Știa ce trebuia să se forțeze să facă. Cunoscu o femeie frumoasă la
Asociația Diamantelor. Mirosea frumos a săpun și doar a o boare de
altceva și o invită la masă de două ori. C}nd o rugă să meargă
undeva cu el c}teva zile, ea fu de acord îndată. Merseră cu mașina
în Pennsylvania, la un han de l}ngă niște ferme Amish care arătau
ca și cum ar fi pozat pentru ilustrate. Ea își dădea licența în drept la
Fordham și dorea să se transfere în Asociație, din compartimentul
de cercetare în cel juridic. Îi spuse cu franchețe că i-ar fi considerat
ajutorul bine-venit.
Vorbi foarte mult despre un loc în industria acțiunilor de
prejudiciu. Trupul ei slab era sexi, dar pielea îi era palidă și la fel îi
era și personalitatea.
Pe drumul către casă, opri la Newark pentru masă și văzu un
număr din New York Times al cărui colț din st}nga al primei pagini
era ocupat de știrea că, în urmă cu c}teva ore, David Leslau de la
Hebrew Union College descoperise unul dintre heruvimii
Templului lui Solomon.

Silueta nu era idilică. Era mică, abia de vreo cincizeci de

centimetri înălțime, o ființă combinată între om și fiară, cu față de
bărbat, trup de leu și aripi de vultur lăsate în Jos. Acestea
acoperiseră c}ndva – de necrezut! – chivotul Legii!
Fusese sculptat dintr-un fel de lemn pe care încă nu-l
identificaseră, pentru că se sfăr}ma la atingere. Peste lemn era un
înveliș de aur bătut. Ziarul cita un specialist care observase că aurul
respectiv conținea patru la sută argint, acesta fiind o impuritate
naturală și se mai adăugase aramă, în proporție de zece la sută,
pentru soliditate. Aliajul de aur era destul de pur, astfel înc}t nu se
produsese aproape deloc oxidarea; totuși, suprafața era acoperită cu

360
o peliculă cafenie, probabil de la o substanță chimică.
Harry ar fi vrut să alerge la cel mai apropiat avion. Dar nu făcu
dec}t să-i trimită lui Leslau o telegramă de două cuvinte: Yasher
koach. Bravo. Apoi se scufundă din nou în relatările din ziare.
Heruvimul fusese știrbit de sapa unui lucrător, dar o veche
tăietură zimțată din partea de jos dovedea că fusese c}ndva atașat
de ceva – capacul chivotului. În primele relatări din presă nu se
menționa nimic despre Sulul de Aramă sau despre altcineva care ar
fi lucrat la proiect, dar în după-amiaza aceea, Harry începu să
primească telefoane de la reporteri și scriitori. Îi trimise pe toți la
Hebrew Union College. După c}teva zile, apărură mai multe detalii,
inclusiv o descriere a manuscrisului. Era evident că David îi
pomenise numele cu generozitate, dar ziarele scriau despre el ca
despre un „negustor de diamante și un cercetător diletant”. În
Newsweek fu caracterizat drept un criptolog amator.
U.S. News & World Report scria că profesorul Leslau îi datora
ajutor pentru localizarea tainiței lui Tamar Strauss-Kagan, soția
directorului general al Ministerului de Interne.
Se măritase.
Încercă să nu se g}ndească la ea, dar în subconștient, nu putea
renunța. Cu c}teva luni înainte i s-ar fi părut imposibil să trăiască o
asemenea durere.

AI 138 BZ LB NY ȘTIRILE DIN ZIARE INFECTE

NU DILETANT VIRGULĂ TU STOP ATÂT DE MULT DE
LUCRU EXCLAMARE VINO SĂ MĂ AJUȚI
LESLAU

Dragă David,
Sunt mândru că l-ai găsit pe gardianul de aur. Chiar era îngropat în

361
argilă la douăzeci și trei de cubiți? E un detaliu pe care presa nu-l
menționează.
Nu mai trebuie să-ți spun câte probleme se ivesc în continuare. Mă
îndoiesc că există o cheie unică la Manuscrisul de Aramă.
Fiecare tainiță va trebui abordată ca un puzzle separat. Am citit că ți-ai
descoperit heruvimul cu fața către nord. Fără îndoială, celălalt zace
îngropat cu fața către sud și arca e ascunsă undeva între cele două tainițe.
Dar cel de-al doilea heruvim poate fi departe de Ein Gedi – poate la
Muntele Hermon. Asta ți-ar reduce cercetarea cam la toată țara.
Șacalii vor încerca să muște din autenticitatea heruvimului; un
„expert” afirmă deja că statueta e babiloniană. Trebuie să te apuci să-ți
scrii lucrările pentru societățile academice.
Realitatea e că vei avea nevoie de o echipă din cei mai buni specialiști.
De calibru mare. Și adevărul e ăsta: ca învățat, sunt un diletant care și-a
făcut cea mai importantă descoperire în sertarul biroului propriu. Ca
negustor, sunt un profesionist (Diamant de vrei, de la Hopeman iei), ceea
ce Dylan Thomas numea „un comerciant călător sângeros”, cu atâta
dispreț. Nu vorbim rău de morți, dar era un prost teribil de talentat.
Lumea are nevoie de negustori cum are și de poeți.
Pentru o clipă, când ți-am primit telegrama atât de prietenoasă, m-am
gândit să lucrez pentru tine la vară. Dar cineva trebuie să aibă grijă și de
magazin și la vară îmi voi învăța fiul să șlefuiască diamante.
Abia aștept să vă revăd când vă întoarceți la New York.
Până atunci, transmite-i lui Rakhel complimente de la prietenul tău,
HARRY

Îl supăra faptul că nu putea să uite. Într-un magazin de fructe de

pe bulevardul Madison văzu mere lunguiețe, parcă desenate de
Modigliani, cu pielița de un galben cu îmbujorări ușoare, exact ca
desenul acela de pe magazia fermierului druz din Majdal Sharns.

362
 V}nzătoarea nu-i putu spune dec}t că sunt turcești, dar la
depozit cunoșteau sortimentul.
Kandil Sinap. Îi plăcea p}nă și numele. Sună la Corneli și un
pomicultor îi spuse că se găseau cu greu în statul New York, dar
putea cumpăra un lot de arbori de la serele din Michigan. Harry
comandă trei pomi care aveau să-i fie plantați în livadă în
primăvara viitoare.
Într-o dimineață, merg}nd pe bulevardul Park, o văzu pe Tamar.
Guvernele își trimiteau oficialii peste hotare tot timpul și ei
puteau să-și ia și nevestele cu ei.
Se repezi în îmbulzeală, strecur}ndu-se pe l}ngă oameni. O văzu
din nou, da, era Tamar. P}nă la moarte ar fi recunoscut mersul
acela. Statura ta aceasta e asemenea unui palmier și cât de frumoși sunt
pașii tăi în sandale, o, fiică de prinț!
Ea se opri să privească rochiile dintr-o vitrină și el o ajunse din
spate, o atinse pe braț și-i rosti numele și o față brună pe care n-o
mai văzuse niciodată îl privi un moment, apoi femeia se îndepărtă.

Se așezară în primul r}nd al sinagogii. Della pregătise c}teva

surprize. Îi dăduse voie lui Jeff să-i numească pe oamenii care
urmau să aibă funcții de onoare și Saul Netscher fu chemat la altar
să recite binecuv}ntarea patriarhului în locul bunicilor lui morți.
C}nd fu chemat și el, lui Harry îi făcu plăcere. Emoțiile începură cu
rolul fiului, dar Jeff recită războiul dintre Gog și Magog corect și de
bună credință, de parcă asta ar fi făcut de-o viață. Pe la mijlocul
povestirii, m}na lui Harry o găsi pe a Dellei. Doar Walter
Lieberman nu era acolo. Se ținură str}ns de m}ini chiar și c}nd
rabinul le ceru să se ridice în picioare și să repete rugăciunea:
Binecuvântat ești Tu, Doamne, împărat al universului, care ne ții în viață
și ne sprijini și ne-ai adus în această zi fericită.

363
 A doua zi dimineața, Jeff îl trezi devreme și lu}nd undița cea
nouă, porniră la r}u. Se cățărară pe pietre și Jeff legă o plută roșu cu
alb. Avea v}ntul în spate și a doua oară aruncă la o distanță bună.
Pe apă era ceață. Un animal mic – o vulpe? – alerga pe malul
îndepărtat; Harry nu știa dacă o văzuse și Jeff.
— Bang, îl sperie fiul lui, r}z}nd încetișor.
— A fost o zi mare ieri, se exprimă el.
— Hmm, făcu Jeff, întinz}nd undița. Știi ce nu înțeleg? De ce tu ai
fost chemat al doilea la altar?
— Aparțin tribului leviților.
— Trib? Ca la indieni?
— Exact ca la indieni.
Apoi Harry îi explică faptul ca cele trei triburi inițiale se
reduseseră la trei:
— Kahanii, descendenții preoților, sunt chemați primii. Apoi
leviții, ai căror înaintași au fost oficiali ai Templului, poeți și
muzicieni. Și apoi israeliții, din toate celelalte triburi care au
fuzionat.
Jeff aruncă din nou:
— De unde știi că ești levit?
— Mi-a spus tata și el știa de la tatăl lui.
— Hei!
Fiul lui prinse un pește, îl pierdu imediat și apoi mai aruncă o
dată, foarte repede. De data asta, manevră bine și prinse ceva:
— E bun de ceva, ce zici?
— De masă.
— O să-i spun și eu fiului meu, zise Jeff, întinz}ndu-i peștele. Îl
ținură am}ndoi o clipă, umed și viu, ca într-un ritual.
— Așa sper și eu, întări Harry.

364
 În noiembrie, primi o scrisoare în care i se cerea să facă o
depunere la Corporația Diamantelor pentru următoarea expediție,
d}ndu-i-se datele c}nd urma să facă depuneri de-a lungul anului
următor. Asta însemna că fusese ales să-i urmeze tatălui lui în
grupul celor Două Sute Cincizeci. Nu află niciodată de ce
succesiunea nu se făcuse mai devreme sau pe ce bază fusese ales,
dar știa că, de acum înainte, viața îi va fi marcată de pachetele pe
care le va primi regulat de la Londra, de zece ori pe an.
Nu se simțea vinovat pentru viața pe care o ducea, pentru averea
lui; totuși, fu cuprins de neliniște citind despre un nou atac cu
rachete care lăsase mulți răniți în Kiryat Shemona. Se g}ndi la
rabinul din Kiryat Shemona care-l ajutase să-l găsească pe soțul lui
Rakhel Silitsky și speră că rabinul, soția și copiii lui nu pățiseră
nimic.
Diminețile, în loc să meargă direct spre Bulevardul Cinci, parca
uneori l}ngă strada Patruzeci și șapte. Trecea pe l}ngă grupuri de
bărbați scunzi și bărboși, care vorbeau încet, pe trotuare sau în
pragurile ponosite care constituiau biroul lor, scoț}nd averi
frumoase din buzunarele lor, din plicuri modeste. La clubul
diamantelor, depășea camera de vizionare, unde se examinau pietre
și mergea direct la capelă. Unii preoți făcea slujbe în fiecare
dimineață în autobuzele care-i duceau către strada Patruzeci și șapte
din ghetourile lor moderne. Mai răm}neau totuși destui pentru a
constitui un consiliu și în capelă, format din zece oameni care
rosteau rugăciunile de doliu. Pentru Harry, nu avea niciun sens să
rostească rugăciuni pentru tatăl lui în astfel de momente arbitrare,
dar nu se simțea deloc îndemnat spre logică.
Iarna se înăspri și țara ardea în neștire petrol arab. În diminețile
geroase, tăia lemne cu Sid Lawrenson, curăț}nd crengile merilor din

365
livadă. Astfel, avu ocazia să aleagă locurile unde dorea să planteze
copacii cei noi, Kadil Sinap. Se simțea ca un pom care și-a format în
sf}rșit o rădăcină.
Viața i se așeza și era marcată de pietre. La cimitir, văzu că alți
vizitatori lăsaseră șapte pietre de prund pe morm}ntul tatălui lui,
unde dorea să înalțe în primăvara viitoare o piatră funerară. Se
hotărî să-i dea lui Jeff granatul; poate că piatra aceasta a tribului lor
avea să fie transmisă viitoarelor generații fără secrete, printr-o
tradiție mai sănătoasă. Nu se mai g}ndi aproape deloc la gema
galbenă pe care o cumpărase în Israel, acum din nou în siguranță în
mitra lui Grigorie. Se g}ndea mai des la Diamantul Inchiziției,
întreb}ndu-se dacă vreodată, în mijlocul treburilor ei de la muzeu,
femeia cu piele brună se oprea să-l privească. În nopțile fără somn,
c}nd temeri fără nume se t}rau din timpuri și gene străvechi spre
sufletul lui, făc}ndu-l să tremure cuprins de fiori de neînțeles,
b}ntuit de țipete pe care nu le auzise niciodată, se g}ndea la cele
șase diamante ale lui Alfred Hopeman. Dar nu regretă niciodată că
nu se mai aflau în sertarul vechiului birou din ținutul Westchester.

366
367
 Noah
Gordon
ULTIMUL EVREU

368
 Cu dragoste,
Pentru Caleb, Emma și Bunicuța

Partea Întâi

PRIMUL FIU

Toledo, Castilia

23 august 1489

Capitolul întâi

FIUL ARGINTARULUI

Vremurile grele începură pentru Bernardo Espina într-o zi cu aer greu ca

fierul și cu un soare a cărui strălucire arogantă aducea a blestem. De
dimineață, camera lui de așteptare ticsită de pacienți se goli brusc din cauză
că unei gravide i se rupsese apa. Rămaseră doar doi oameni pe care îi alungă
el. Femeia nici măcar nu era pacientă; venise cu tatăl ei suferind de o tuse
permanentă. Copilul pe care-l aștepta era al cincilea și își făcu grăbit ieșirea
în lume. Espina prinse băiețelul alunecos și rozaliu și-i lovi fundulețul, ceea
369
ce declanșă orăcăitul subțire, dar setos de viață, al micuțului peon, st}rnind
urale și r}sete printre cei ce așteptau afară.
Nașterea îi crescu moralul doctorului, făgăduindu-i înșelător o zi
norocoasă. Nu avea niciun angajament după-amiază și se g}ndea să
împacheteze un coș cu mezeluri și o sticlă de tinto și să plece cu familia la
r}u, unde copiii s-ar fi bălăcit, iar el și Estrella ar fi stat la umbră, ronțăind,
sorbind și discut}nd liniștiți.
Tocmai termina de tratat ultimul pacient c}nd în curte pătrunse un bărbat
îmbrăcat în sutana cafenie a novicilor, călărind un măgar prea solicitat
pentru arșița din ziua aceea.
Plin de însuflețire și d}ndu-și importanță, călugărul declamă răspicat că
prezența domnului doctor era solicitată la abația înălțării de către părintele
Sebastian Alvarez.
— Starețul dorește să veniți imediat.
Doctorul își dădea seama că cel din fața lui știa că era convertit. I se adresa
cu deferența cuvenită profesiei de medic, dar pe un ton insolent, aproape ca
cel folosit pentru a le vorbi evreilor.
Espina încuviință, apoi se îngriji ca măgarul să fie adăpat în porții mici, iar
vizitatorul, ospătat.
Se ușură și el, precaut, se spălă pe m}ini și pe față și m}ncă o bucățică de
p}ine. Novicele nu terminase încă masa c}nd el plecă să răspundă somației.

De la convertirea lui trecuseră unsprezece ani. Din ziua aceea, își urmase
cu fervoare religia aleasă, respecta toate zilele sfinților, mergea zilnic la mesă
cu soția și nu pregeta niciodată să-și servească Biserica. Nici acum nu înt}rzie
la chemarea preotului, dar păstră un ritm care îi proteja animalul de soarele
ca arama topită.
Sosi la abație la timp pentru a auzi sunetul înfundat al clopotelor, adun}nd
credincioșii la îngerul încarnării și pentru a vedea patru frați laici asudați,
căr}nd coșul cu p}ine tare și cazanul cu sopa boba, supa călugărească diluată
care punea zilnic puțină carne pe oasele săracilor de la ușa mănăstirii.
Îl găsi pe părintele Sebastian în galerie, ad}ncit în conversație cu părintele
Julio Perez, sacristanul capelei. Expresia lor gravă îl impresionă pe Espina.
Uluiți, așa erau, g}ndea el în vreme ce starețul îl trimise pe sacristan afară
și îl salută sumbru pe doctor, în numele lui Cristos.
— A fost găsit trupul unui t}năr, în p}lcul nostru de măslini, îi spuse
preotul. A fost ucis.

370
 Era un cleric de v}rstă mijlocie, cu o expresie îngrijorată, de parcă s-ar fi
temut mereu că Dumnezeu nu era mulțumit de strădania lui. Se purtase
întotdeauna decent cu convertiții.
Espina dădu încet din cap, dar în mintea lui se aprinsese deja semnalul de
avertizare. Trăiau într-o lume violentă. Oamenii uciși erau găsiți, din
nenorocire, prea des acolo, dar nu avea niciun rost să chemi doctorul după ce
viața a părăsit trupul.
— Vino.
Starețul îl conduse în celula unui monah, unde fusese depus cadavrul.
Arșița adunase deja muștele, atrase de duhoarea dulce a morții. Încercă să
respire superficial, dar nu folosea la nimic. Sub pătura ce oferea ultima
brumă de decență, cadavrul t}nărului era îmbrăcat doar într-o cămașă. Cu o
încleștare a inimii, Bernardo Espina îi recunoscu trăsăturile și își făcu cruce,
fără să știe dacă gestul reflex se adresa băiatului evreu ucis, lui însuși sau
prezenței clericului.
— Vom afla cum s-a înt}mplat, zise preotul. Tot, tot ce se poate ști.
Bernardo dădu din cap, la fel de încurcat. Unele lucruri le știau însă
am}ndoi:
— E Meir, fiul lui Helkias Toledano, rosti medicul și părintele încuviință.
Tatăl celui asasinat era unul dintre argintarii de frunte ai Castiliei.
— Băiatul abia dacă avea cincisprezece ani, după c}t mi-aduc aminte,
continuă Espina. Oricum, era doar un băiețandru. Așa a fost găsit?
— Da. L-a găsit fratele Angelo, c}nd culegea măsline, după slujba de
dimineață.
— Pot să-l examinez, părinte stareț?
Preotul făcu un semn nerăbdător cu m}na, aprob}nd.
Chipul băiatului era nevinovat și neatins. Avea v}nătăi pe brațe și pe piept,
o contuzie pe mușchii coapsei, trei răni superficiale de cuțit în spate și o
tăietură pe partea st}ngă, deasupra celei de-a treia coaste.
Anusul îi era sf}șiat și avea spermă între fese. Și stropi coagulați de s}nge
pe rana mare de la g}t.
Bernardo îi cunoștea familia de evrei încăpăț}nați și devotați,
disprețuindu-i pe cei care, asemenea lui se învoiseră să-și părăsească nesiliți
de nimeni credința strămoșească.
După examinarea cadavrului, părintele Sebastian îl luă pe doctor în
sanctuar, căzură în genunchi pe dalele de piatră din fața altarului și rostiră
Tatăl Nostru. Preotul scoase o cutiuță din lemn de santal dintr-un dulap din
spatele altarului.

371
 O deschise și extrase de acolo un pătrățel de mătase purpurie, foarte
parfumat. Desfăc}ndu-l, îi arătă lui Bernardo Espina un fragment de corp
uscat și albit, mai mic dec}t o așchie.
— Știi ce e asta? îl întrebă, întinz}ndu-i cu rezervă obiectul.
Espina se apropie de lumina tremurătoare a lum}nărilor și îl studie:
— E o bucată de os omenesc, părinte stareț.
— Da, fiule.
Bernardo înainta pe o punte îngustă și alunecoasă, aflată deasupra
abisului de cunoștințe trădătoare căpătate de-a lungul orelor tainice
petrecute la masa de disecție. Biserica interzicea disecția, consider}nd-o un
păcat, dar Espina era încă evreu c}nd își făcuse ucenicia la Samuel Provo, un
medic evreu renumit și practicant în secret al disecției. Se uită în ochii
preotului:
— E un fragment de femur, cel mai mare os al corpului. De aici, de l}ngă
genunchi.
Studie fragmentul, cercet}ndu-i greutatea, înclinarea, caracteristicile și
fosele:
— Face parte din piciorul drept al unei femei.
— Poți să-ti dai seama de asta doar privindu-l?
— Da.
Ochii preotului se îngălbeniră ca ceara lum}nărilor:
— E cea mai sacră legătură a noastră cu M}ntuitorul.
Era, așadar, o relicvă.
Bernardo Espina privi osul cu interes. Nu se așteptase să ajungă vreodată
at}t de aproape de o relicvă sf}ntă:
— Este un os de martir?
— Este osul Sfintei Ana, spuse încet starețul.
Espina nu înțelese imediat. Mama Fecioarei Maria?
Nu se poate, g}ndi și își dădu seama îngrozit că rostise tare g}ndul.
— Ba da, fiule. A fost autentificat de cei care se ocupă de asta la Roma și
ne-a fost trimis de Eminența sa cardinalul Rodrigo Lancol.
M}na cu care Espina ținea obiectul începu să-i tremure ciudat de tare
pentru un chirurg încercat ca el. Îi dădu cu grijă osul înapoi preotului, apoi
căzu în genunchi. Făc}ndu-și cruce, i se alătură preotului într-o nouă
rugăciune.
Ieșind în cele din urmă în lumina fierbinte de afară, Espina observă că
bărbați înarmați erau postați pe teritoriul abației. Nu aveau aerul unor
clerici.

372
 — Nu l-ați văzut pe băiat aseară, c}nd încă mai trăia, părinte stareț?
— Nu, zise padre Sebastian și îi dezvălui, în sf}rșit, de ce îl chemase:
— Abația noastră l-a însărcinat pe argintarul Helkias să făurească un
relicvariu din aur și argint. Trebuia să fie minunat, în formă de cupă, și să ne
adăpostească prețioasa relicvă p}nă c}nd am fi fost în stare să ridicăm un
altar de slăvire a Sfintei Ana. Meșteșugarul făcuse schițe magnifice și obiectul
promitea să fie la înălțimea menirii lui. Băiatul urma să ne aducă relicvariul
seara trecută. L}ngă cadavrul lui a fost găsit un săculeț de piele, gol. Poate cei
care l-au ucis sunt evrei, dar este posibil să fie și creștini. Ești medic și ai
intrare liberă în multe locuri, cunoști mulți evrei și creștini. Doresc să afli
cine a făcut asta.
Bernardo Espina se luptă cu resentimentul ce-l încerca la auzul vorbelor
pline de ignoranță grosolană ale clericului, care credea că un convertit este
bine primit oriunde.
— Probabil că sunt ultima persoană căreia ar trebui să-i încredințați
asemenea misiune, părinte stareț.
— Totuși, încearcă, îl privi preotul cu încăpăț}nare și cu amărăciunea
implacabilă a celui care a renunțat la orice confort lumesc, miz}nd totul pe
viața viitoare. Trebuie să-i găsești pe t}lharii criminali, fiule! Trebuie să ne
arăți diavolii, ca să ne întărim împotriva lor. Vei face lucrul Domnului.

Capitolul Doi

DARUL LUI DUMNEZEU

Părintele Sebastian știa că Julio Perez era un om de o credință

neînduplecată, care ar fi fost ales cu siguranță starețul abației dacă el ar fi
părăsit-o, murind sau plec}nd aiurea. Totuși, sacristanul pierdea în apreciere
datorită unei credulități exagerate. I se părea neliniștitor că, dintre cei șase
oameni înarmați, angajați de fratele Julio să patruleze în perimetrul abației,
doar trei erau cunoștințe personale ale lui sau ale fratelui călugăr.
Preotul era dureros de conștient că viitorul abației, ca să nu mai vorbească
de al lui, se baza pe cutiuța de lemn ascunsă în capelă. Prezența relicvei îl

373
umplea de recunoștință și uimire înc}ntată, dar îi creștea și frăm}ntarea, căci
îl încărca în același timp de onoare și de o responsabilitate teribilă.
Pe c}nd era doar un băiat de doisprezece ani din Valencia, Sebastian
Alvarez văzuse ceva pe suprafața lustruită a unui ulcior din ceramică neagră.
Viziunea – căci așa o consideră – i se relevă în miezul înspăim}ntător al
nopții, în camera pe care o împărțea cu frații lui, Augustin și Juan Antonio.
Privind ceramica neagră în lumina lunii, îl văzu pe Domnul Iisus pe arcul
iconostasului. At}t chipul sf}nt, c}t și crucea erau confuze și nu apăreau
detalii. După viziune, alunecă la loc într-un somn cald și plăcut; de dimineață,
c}nd se sculă, vedenia dispăruse, dar amintirea ei îi rămăsese în minte,
limpede și perfectă.
Nu dezvăluise nimănui că fusese ales de Dumnezeu pentru a primi o
viziune. Frații lui mai mari ar fi făcut haz, spun}nd că văzuse cai verzi pe
pereții ulciorului. Tatăl lui, un baron care credea că stirpea și păm}nturile lui
îi dădeau dreptul să fie o brută crasă, l-ar fi bătut pentru o asemenea
gogomănie, iar mama lui era o făptură castă, cu teamă de soț și vorbind
arareori cu copiii.
Dar rostul în viață îi deveni clar lui Sebastian după noaptea aceea și dădu
dovadă de o pioșenie care îi înlesni alegerea de a sluji Biserica.
După hirotonisire, se mulțumi să îndeplinească servicii umile. Abia la șase
ani după aceea a fost ajutat, datorită figurii tot mai proeminente în societate
a fratelui lui, Juan Antonio. Augustin, fratele celălalt, moștenise titlul și
păm}nturile din Valencia, dar Juan Antonio încheiase o căsătorie excelentă la
Toledo și familia soției, puternicii Borgia, aranjară ca Sebastian să fie numit
în parohia Toledo.
Deveni capelan la o nouă stăreție și totodată asistent al starețului,
părintele Jeronimo Degas. Abația înălțării era extrem de săracă. Nu avea un
teren propriu, cu excepția micului teritoriu al clădirii, dar închiria un cr}ng
de măslini și Juan Antonio le permise, din caritate, călugărilor să planteze
viță-de-vie pe proprietatea lui, în colțurile și f}șiile de pe margini. Din donații
primeau bani puțini, tot de la Juan Antonio sau de la alții; novicii bogați nu
erau atrași de viața din lăcașul lor.
Totuși, după moartea părintelui Jeronimo Degas, Sebastian Alvarez căzu în
păcatul m}ndriei c}nd a fost ales stareț de ceilalți cuvioși, deși bănuia că
onoarea i se făcuse pentru că era fratele lui Juan Antonio.
Primii cinci ani de diriguire a abației îl împuținară, slăbindu-i spiritul. Cu
toată sărăcia apăsătoare, preotul îndrăznea totuși să viseze. Imensul ordin al
cistercienilor fusese întemeiat de o m}nă de bărbați zeloși, mai puțini și mai

374
săraci dec}t călugării lui. De c}te ori o comunitate își forma șaizeci de
călugări cistercieni confirmați, în rase albe, doisprezece dintre ei erau trimiși
să fondeze o mănăstire nouă și astfel se răsp}ndiseră în toată Europa, de
dragul lui Iisus. Padre Sebastian își spunea că și în modesta lui abație s-ar
putea înt}mpla la fel, dacă Dumnezeu ar dori să le arate calea.

În anul Domnului 1488, părintele Sebastian a fost entuziasmat – și

comunitatea religioasă a Castiliei revigorată – de sosirea unui vizitator de la
Roma. Cardinalul Rodrigo Lancol avea rădăcini spaniole, purt}nd la nașterea
lui, în Sevilla, numele de Rodrigo Borgia. Din tinerețe, fusese adoptat de
unchiul lui, papa Calixtus al III-lea și devenise un om de temut, un bărbat cu o
putere uluitoare în ierarhia bisericească.
Familiile Alvarez și Borgia erau de multă vreme prietene și aliate și
legătura se str}nsese o dată cu însoțirea dintre Elienor Borgia și Juan
Antonio. Din cauza relației cu neamul Borgia, Juan Antonio devenise popular
la curtea regală și se spunea că este unul dintre favoriții reginei.
Elienor era verișoară de gradul înt}i cu monseniorul cardinal Lancol.
— O relicvă, îi spusese Sebastian cumnatei lui.
Ura să-i ceară favoruri, căci nu o putea suporta pentru orgoliul, fățărnicia
și temperamentul ei răzbunător.
— O relicvă a unui martir, poate a unui sf}nt mai mic. Dacă Eminența sa ar
ajuta starețul să obțină o astfel de relicvă, ne-ar face oameni. Sunt sigur că ne-
ar veni în ajutor dacă i-ai cere-o.
— Vai, dar nu pot, protestase Elienor.
Cu toate acestea, Sebastian deveni tot mai pisălog și insistent pe măsură
ce vizita lui Lancol se apropia și reuși s-o înduplece. În cele din urmă, ca să
scape de insistențe și de dragul soțului ei, îi promise fratelui lui Juan Antonio
că va face tot ce stă în puterea omenească pentru a-i sprijini cauza. Se știa că
marele prelat va fi găzduit la Cuenca, domeniul unchiului lui Elienor, Garci
Borgia Juñez.
— Vorbesc cu unchiul să-i transmită el, îi promise ea lui Sebastian.

Înainte de plecarea din Spania, cardinalul Lancol, a oficiat mesa la

catedrala din Toledo, asistat de toți călugării și preoții din regiune. După
slujbă, Lancol a fost înconjurat de credincioși, cu mitra pe cap, c}rja
demnității ecleziastice în m}nă și palium-ul dat de papă în jurul g}tului,
Sebastian îl privea de departe, ca și cum ar fi experimentat o a doua viziune.
Nu făcu niciun efort să se apropie de Lancol. Elienor îi relatase că Garci

375
Borgia Juñez transmisese solicitarea lui. Unchiul sublimase că după toate
marile cruciade, Spania fusese traversată de soldați și cavaleri din toate țările
Europei. Înainte de a se întoarce acasă, aceștia despuiaseră Spania de
relicvele ei sfinte, dezgrop}nd oasele martirilor și sfinților și jefuind relicvele
din toate bisericile și catedralele din drumul lor. Lui Lancol i se amintise cu
bl}ndețe că, dacă putea trimite chiar și o singură relicvă unui preot spaniol
înrudit cu familia Borgia, ar avea asigurată adularea întregii Castilii.
Sebastian știa că, de acum, chestiunea avea să fie decisă de Dumnezeu și
de slujitorii lui din Roma.
***
Zilele treceau încet pentru el. La început, îndrăzni să-și imagineze că va
primi o relicvă cu puterea de a răspunde rugilor creștine și de a-i milui pe cei
năpăstuiți de boală. O astfel de relicvă ar atrage pelerini și donatori din locuri
îndepărtate. Mica abație ar deveni o mănăstire măreață și prosperă, iar
starețul ar fi…
Pe măsură ce zilele deveneau săptăm}ni și săptăm}nile, luni, se forță să
renunțe la vis. Aproape că abandonase speranța c}nd a fost chemat la
cancelaria bisericească din Toledo. Sosise corespondența de la Roma, care
era trimisă la Toledo de două ori pe an. Printre altele, conținea un mesaj
sigilat pentru părintele Sebastian Alvarez de la abația înălțării.
Era cu totul neobișnuit ca un preot umil să primească epistole de la
Sf}ntul Scaun. Episcopul Guillermo Ramero, care-i dădu scrisoarea, aștepta
plin de curiozitate ca Sebastian să desfacă plicul și să-i dezvăluie conținutul,
așa cum ar fi făcut orice prelat supus. De aceea, a fost de-a dreptul furios
c}nd Alvarez luă pur și simplu misiva și pleca în grabă.
Abia c}nd a fost singur, la el în abație, rupse sigiliul cu degete
tremurătoare.
Înăuntru se afla un document intitulat Translatio Sanctae Annae și,
alunec}nd pe un scaun și citind buimac, padre Sebastian își dădu seama că
era un istoric al rămășițelor păm}ntești ale mamei Fecioarei Maria.

Mama Fecioarei, evreica Chana, soția lui Ioachim, murise la Nazaret și

fusese înmorm}ntată acolo, într-un cavou. Era venerată de creștini din cele
mai vechi timpuri. La scurtă vreme după moartea ei, două verișoare, numite
am}ndouă Maria, și o rudă mai îndepărtată pe nume Maximin plecaseră din
Păm}ntul Sf}nt să răsp}ndească învățătură lui Iisus. Misionariatul lor era
întărit de un cufăr din lemn, conțin}nd mai multe relicve ale mamei Sfintei
Fecioare. Cei trei au traversat Mediterana și au poposit la Marsilia, cele două

376
femei stabilindu-se în două sate învecinate de pescari, în căutare de adepți.
Din cauză că pe coastă se săv}rșeau invazii frecvente, lui Maximin i-a fost
încredințată sarcina de a duce moaștele la loc sigur și el a mers p}nă în orașul
Apt, unde le-a depus într-un altar.
Oasele sfinte rămaseră sute de ani la Apt. Apoi, în secolul al optulea, veni
acolo omul numit de soldații lui Carolus Magnus – Carol cel Mare, regele
francilor care citi uluit inscripția de pe altar: „Aici zac rămășițele Sfintei Ana,
mama slăvitei Fecioare Maria”.
Regele războinic ridică oasele din p}nza lor tocită, simțind prezența
Domnului, str}ng}nd în m}nă obiecte ce îl legau fizic de Cristos.
Le dădu c}teva relicve prietenilor celor mai apropiați și luă cu el alte
c}teva, pe care le depuse la Aix-la-Chapelle. Porunci să se facă inventarul
oaselor și-i înaintă Papei o copie, lăs}ndu-le pe cele rămase în custodia
episcopului de Apt și a succesorilor lui. În anul Domnului 800, c}nd geniul lui
militar cucerise Europa apuseană și Carolus Magnus a fost încoronat ca
Charlemagne, împăratul romanilor, chipul brodat al Sfintei Ana se distingea
clar pe veșmintele lui monarhice.
Restul relicvelor sfintei fuseseră luate din cavoul din Nazaret. Unele au
fost depuse în altarele bisericilor din diferite țări. Cele trei oase rămase i-au
fost date în grijă Papei și zăcură peste o sută de ani în catacombele romane.
În anul 830, un hoț de relicve pe nume Duesdona, diacon al bisericii romane,
conduse un jaf la scară mare al catacombelor pentru a aproviziona două
mănăstiri germane, din Fulda și Mülheim. Printre altele, v}ndu rămășițele
Sfinților Sebastian, Fabian, Alexandru, Emerentina, Felicia, Felicissimus și
Urban, dar, nu se știe cum, trecu cu vederea cele c}teva oase ale Sfintei Ana.
C}nd autoritățile ecleziastice băgară de seamă ce se petrecuse, depozitară
relicvele sfintei într-un loc închis, unde rămaseră timp de secole, în praf și
siguranță.
Părintele Sebastian era înștiințat acum că i se trimitea una din cele trei
relicve prețioase de acolo.

A mulțumit Domnului st}nd douăzeci și patru de ore în genunchi în

capelă, fără m}ncare și apa. Încerc}nd să se ridice, nu-și mai simți picioarele,
fiind dus în chilie de frații îngrijorați. Dar Dumnezeu îi dărui putere și porni
cu documentul spre Juan Antonio și Garci Borgia. Îndeajuns de impresionați,
aceștia au fost de acord să sprijine făurirea unui relicvariu unde fragmentul
sf}nt avea să fie păstrat p}nă la construirea unui altar. Chibzuiră cărui meșter
să-i încredințeze asemenea sarcină și Juan Antonio a fost cel care sugeră că,

377
pentru a duce treaba la bun sf}rșit, Sebastian trebuia să-l angajeze pe Helkias
Toledano, un argintar evreu cunoscut pentru desenele lui creative și execuția
rafinată.
Argintarul și Sebastian se sfătuiră cu privire la alcătuirea relicvariului și
negociară un preț. Preotului chiar îi trecu prin minte că ar fi fost minunat să
c}știge un suflet prin lucrarea Domnului pe care o comandase acestui evreu.
Cupa interioară, soclul pătrat și capacul urmau să fie din argint masiv, neted.
Helkias propuse să filigraneze două siluete de femei din praf de argint. Avea
să li se vadă numai spatele, grațios și feminin, al mamei în st}nga, al fiicei, nu
încă femeie, dar individualizată de aura din jurul capului. Peste toată cupa,
Helkias va răsp}ndi o sumedenie de plante care îi vor fi fost familiare Chanei:
struguri și măslini, mandarine și curmali, smochini și spice. Pe cealaltă parte
a cupei, semn al viitorului, încă necunoscut celor două femei, Helkias va
dăltui crucea, simbolul religiei adorate la mult timp după moartea Chanei. La
picioarele crucii se va afla Fiul, turnat în aur.
Părintelui Sebastian îi era teamă că bogații donatori vor avea idei proprii
și vor înt}rzia realizarea comenzii, dar, spre înc}ntarea lui, Juan Antonio și
Garci Borgia se arătară vădit impresionați de desenele lui Helkias și
încuviințară proiectul.
După c}teva săptăm}ni, deveni evident că viitorul promițător al abației nu
mai era un secret. Cineva – Juan Antonio, Garci Borgia sau poate evreul – se
lăudase cu relicva. Sau poate cineva de la Roma vorbise necugetat; uneori,
Biserica seamănă cu un sat.
Oameni din comunitatea religioasă a orașului, care nu-i acordaseră atenție
p}nă atunci, îl priveau acum fix, dar observă că în ochii lor era ostilitate.
Episcopul Guillermo Ramero veni la abație și inspecta capela, bucătăria și
chiliile fraților.
— Euharistia e trupul lui Cristos, îi spuse el lui Sebastian. Ce moaște sunt
mai puternice dec}t asta?
— Niciuna, Excelenta voastră, rosti preotul smerit.
— Dacă o relicvă a Sfintei Familii e dăruită orașului Toledo, ar trebui să
revină episcopiei, nu unei biserici oarecare.
De data asta, Sebastian nu mai răspunse, dar înfruntă privirea lui Ramero,
fără nicio falsă umilință. Episcopul pufni și plecă, în mijlocul suitei lui.
Înainte de a apuca să-i împărtășească noutățile fratelui Julio, sacristanul
află despre relicvă de la un văr de-al lui care lucra la cancelaria diocezei. În
cur}nd, deveni limpede că știau toți, de la călugări p}nă la ultimul novice.

378
 Vărul fratelui Julio le spuse că ordinele călugărești pregăteau măsuri
drastice. At}t franciscanii, c}t și benedictinii trimiseseră proteste energice la
Roma. Cistercienii, ordin fondat pe cultul Fecioarei, erau furioși că o relicvă a
mamei Ei era trimisă altui ordin și angajaseră un avocat să le pledeze cauza la
Sf}ntul Scaun.
Chiar și în s}nul ordinului Sf. Ieronim, căruia îi aparținea abația, se vorbea
că o astfel de relicvă nu ar trebui trimisă unui lăcaș at}t de modest.
Padre Sebastian și fratele Julio înțelegeau că, dacă lucrurile n-ar fi mers
bine cu transportul și primirea relicvei, abația lor ar fi fost într-o situație
precară. De aceea, petrecură ore în șir îngenuncheați în rugăciune.

În cele din urmă, într-o zi caldă de vară, un bărbat voinic și bărbos,

îmbrăcat ca un peon sărac, veni la abația înălțării. Sosi la servirea supei de
milostenie, pe care o primi la fel de nerăbdător ca și ceilalți sărmani. După ce
o înghiți p}nă la ultima picătură, întrebă de părintele Sebastian și, răm}n}nd
singuri, dezvălui că era padre Tullio Brea de la Sf}ntul Scaun al Romei,
transmiț}nd binecuv}ntarea Eminenței sale, cardinalul Rodrigo Lancol. Apoi
scoase din traista zdrențuită o cutie de lemn. Deschiz}nd-o, padre Sebastian
văzu o legătură parfumată din mătase s}ngerie, unde se afla bucățica de os
at}t de mult așteptată.

Părintele din Roma rămase cu ei doar p}nă c}nd se stinseră cele mai
exultante acorduri vesperale ce răsunaseră vreodată la abația înălțării. Abia
se termină slujba și padre Tullio își văzu de drum în noapte, la fel de discret
cum venise.
În perioada următoare, părintele Sebastian se g}ndi cu tristețe la c}t de
liber să-l servească pe Dumnezeu se simte cel ce cutreieră lumea deghizat.
Admira istețimea de a trimite un premiu at}t de r}vnit printr-un mesager
solitar și umil și transmise evreului Helkias, suger}ndu-i să trimită
relicvariul, c}nd va fi gata, printr-un singur purtător, după căderea nopții.
Helkias a fost de acord și își trimise fiul, așa cum Domnul îl trimisese pe
Fiul Lui, și cu același rezultat. Meir era evreu și de aceea nu putea pătrunde în
paradis, dar padre Sebastian se rugă pentru sufletul lui. Omorul și jaful îi
dezvăluiră c}t de asediați erau protectorii relicvelor și se rugă și pentru
succesul medicului căruia îi încredințase o misiune plăcută Domnului.

379
Capitolul Trei

UN EVREU CREȘTIN

Părintele stareț făcea parte din categoria aceea periculoasă de oameni,

înțelepți și totuși nebuni, își spunea Bernardo înciudat, îndepărt}ndu-se
călare. El știa bine că, fiind evreu convertit, era foarte puțin probabil să afle
ceva de la evrei sau de la creștini, fiindcă era disprețuit de practicanții
ambelor religii.
Bernardo cunoștea istoria familiei Espina. Legenda povestea că strămoșul
lor care se stabilise primul în Peninsula Iberică fusese preot al templului lui
Solomon. Familia Espina și altele de același fel supraviețuiseră invaziilor
vizigote și stăp}nirilor ce se perindaseră, creștine sau maure. Respectaseră
întotdeauna cu scrupulozitate legile monarhiei și ale națiunii, așa cum
indicaseră rabinii lor.
Evreii ocupaseră cele mai înalte poziții în societatea spaniolă. Îi serviseră
pe regi ca viziri și se străduiseră să-și facă datoria ca medici sau ambasadori,
cămătari și finanțatori, colectori de impozite și negustori, fermieri și
meșteșugari. Totodată, aproape fiecare generație trecuse prin măceluri
săv}rșite de gloată și încurajate activ sau pasiv de biserică.
— Evreii sunt periculoși și influenți și îi fac pe bunii creștini să se
îndoiască, îi spusese cu severitate lui Bernardo preotul care îl convertise.

Timp de secole, dominicanii și franciscanii incitaseră clasele de jos –

cărora le spuneau pueblo menudo, „popor mărunt” – împing}ndu-le
c}teodată să-și reverse furia asupra evreilor. De la omorurile în masă din
1391 – c}nd cincizeci de mii de evrei au fost uciși – sute de mii de evrei îl
acceptaseră pe Cristos, singura convertire pe scară largă din istoria lor. Unii o
făcuseră pentru a-și salva viața, alții ca să avanseze în carieră într-o societate
ostilă.
Unii, ca Espina, îl primiseră cu adevărat pe Iisus în inima lor, dar mulți alți
catolici înregistrați continuaseră să-l adore în taină pe Dumnezeul Vechiului
Testament, în așa măsură înc}t papa Sixtus al IV-lea aprobă în 1478 fondarea
sfintei Inchiziții, cu menirea de a-i descoperi și distruge pe creștinii prefăcuți.
380
 Espina îi auzise pe unii evrei numindu-i pe convertiți los Marmnos,
„scroafele”, pe motiv că erau condamnați să răm}nă în mocirlă și să nu mai
învie la Judecata de Apoi. Mai caritabili, alții îi numeau pe convertiți Anusim,
„Cei Siliți”, înțeleg}nd că Domnul îi iartă pe cei constr}nși de nevoia de a
supraviețui.
Espina nu era printre cei constr}nși. Fusese intrigat de Iisus încă din
copilărie, zărind silueta crucificată prin ușa întredeschisă a unei catedrale.
Tatăl lui și ceilalți evrei îi spuneau „sp}nzuratul”. Ca t}năr ucenic în ale
medicinei, căut}nd să aline suferințele, fusese receptiv la suferința lui Cristos,
iar interesul lui inițial se transformase treptat în credință arzătoare și
ajunsese dorință de puritate creștină, de a atinge starea de grație.
Ajung}nd la credință, se îndrăgosti de dumnezeul lui. Găsea că dragostea
sa era mult mai puternică dec}t a unuia născut creștin. Nici pasiunea pentru
Iisus a lui Saul din Tars nu putea să fi fost mai mare dec}t a lui, mai
înflăcărată dec}t orice t}njire a bărbatului pentru o femeie.
Se convertise în cel de-al douăzeci și doilea an al vieții lui, la un an după ce
devenise medic cu drepturi depline. Familia îi fusese îndoliată și, recitase
Kadiș-ul, de parcă ar fi murit. Tatăl lui, Jacob Espina, c}ndva m}ndru de el și
at}t de drăgăstos, trecuse pe l}ngă fiu, în piață, fără să-l bage în seamă,
ignor}ndu-i salutul. Pe atunci, Jacob Espina intrase în ultimul an al vieții.
C}nd Bernardo află ca-i murise tatăl, acesta era înmorm}ntat de o
săptăm}nă. Espina plătise o slujbă pentru sufletul lui, dar nu putuse rezista
să nu-i recite și Kadiș-ul, singur în dormitor și pl}ng}nd, fără prezența
calmantă a congregației rituale.
Convertiții bogați sau realizați au fost acceptați de nobilime și de clasa de
mijloc și mulți s-au căsătorit cu femei din familii creștine. Și Bernardo Espina
se însură cu Estrella de Aranda, fiica unei familii nobile. În prima izbucnire a
entuziasmului, sperase împotriva rațiunii că și pacienții îl vor primi ca pe un
coreligionar, un „evreu desăv}rșit”, care le acceptase M}ntuitorul. Totuși, nu
a fost surprins că era dușmănit în continuare din cauză că era evreu.
C}nd tatăl lui era t}năr, magistrații din Toledo legiferaseră un statut:
„Declarăm ca așa-numiții convertiți, progenituri ale perverșilor strămoși
evrei, vor fi prin lege infami și dizgrațiați, nedemni de a ocupa orice funcție
publică sau de a căpăta vreun privilegiu în orașul Toledo și teritoriile
aferente acestuia, nu vor fi garanți la jurăminte sau notari și nu vor avea
niciun fel de autoritate asupra creștinilor adevărați ai sfintei biserici
catolice.”

381
 Bernardo trecu pe l}ngă diverse comunități religioase, unele puțin mai
mari dec}t parohia abației înălțării, altele c}t niște sate mici. În timpul
monarhiei catolice, slujirea bisericii devenise populară. Segundones, fii mai
tineri ai familiilor nobile, excluși de la moștenire prin legea majoratului, se
îndreptară spre viața religioasă, siguri că vor avansa rapid, datorită relațiilor
de familie. Aceleași familii își trimiteau adesea și fiicele mai mici la călugărie,
pentru că li se pretindea o dotă uriașă la căsătoria primei născute. Vocația
religioasă îi atrăgea și pe țăranii cei mai săraci, a căror singură șansă de a
scăpa de servitute și înfometare era intrarea într-un puternic ordin monahal.
Numărul mare de grupuri religioase dusese la o competiție crudă și ur}ta
pentru sprijin financiar. Relicva Sfintei Ana ar fi putut consolida abația
înălțării, dar starețul îi spusese lui Bernardo că puternicii benedictini
complotau deja; la fel și d}rjii franciscani și cine știe c}ți alții, dornici să lupte
pentru posesia unei relicve a Sfintei Familii. Lui Espina îi venea greu să se
g}ndească că putea fi prins la mijloc în această dispută și zdrobit la fel de
ușor ca bietul Meir Toledano.

Începu prin a încerca să reconstituie mișcările t}nărului de dinainte de a fi

ucis.
Casa argintarului Helkias se înălța într-un grup de clădiri ridicate între
două sinagogi. Sinagoga principală fusese de mult preluată de sf}nta biserică
și evreii își țineau acum slujbele în sinagoga Samuel ha-Levi, a cărei
splendoare amintea de timpuri mai bune pentru comunitatea lor.
Grupul iudaic era destul de restr}ns pentru ca toți să-i cunoască pe
apostați, pe cei care doar pretinseseră că se convertesc și pe cei care
rămăseseră evrei. Dacă se putea, aceștia din urmă nu făceau afaceri cu un nou
convertit la creștinism. Totuși, cu patru ani înainte, Helkias ceruse disperat
sfatul doctorului Espina.
Soția lui, Esther, o femeie s}rguincioasă, născută într-o familie de mari
rabini, Saloman, începuse să-și piardă puterile și argintarul se g}ndise doar la
salvarea mamei celor trei fii ai lui. Bernardo se luptase din greu pentru ea,
încerc}nd tot ce știa și rug}ndu-se la Cristos pentru sănătatea femeii, așa cum
și Helkias se ruga la lehova. Dar n-o putuse salva pe soția lui Helkias, fie ca
Domnul să aibă milă de sufletul ei nemuritor.

Acum se zorea spre nefericita casă a lui Helkias, știind că în cur}nd, doi
călugări de la abația înălțării aveau să aducă pe un asin cadavrul primului
născut.

382
 Generațiile anterioare de evrei, care înălțaseră cu secole în urmă
sinagogile, ascultaseră străvechile precepte de a construi lăcașele de
rugăciune în cel mai înalt punct posibil al teritoriului comunității. Aleseseră
locurile în v}rful unor st}nci masive și ascuțite, cu vedere spre r}ul Tagus.
Iapa lui Bernardo se smuci nervoasă pe marginea falezei abrupte.
Maică sf}ntă! g}ndi el, trăg}nd hățurile. Calul se redresă și Espina z}mbi,
rostind cu glas tare:
— Bunica M}ntuitorului! uimit de toate cele înt}mplate.
Și-l imagina pe Meir ben Helkias acolo, aștept}nd nerăbdător căderea
nopții. Nu credea că t}nărului îi fusese teamă de st}nci. Bernardo își amintea
multe asfințituri c}nd stătuse și el acolo cu tatăl lui, Jacob Espina, scrut}nd pe
bolta apropiată apariția primelor trei stele, care marcau începutul sabatului.
Goni g}ndul, așa cum trebuia să facă atunci c}nd venea vorba despre
trecutul lui iudaic.
Își dădu seama c}t de isteț fusese Helkias, trimiț}nd un adolescent de
cincisprezece ani să livreze singur relicvariul. Un oștean înarmat ar fi
semnalat comoara tuturor bandiților din jur. Un băiat cu o boccea, în
întuneric, avea o șansă mai bună.
Dar nu destul de bună, după cum se dovedise.

Descălecă și conduse calul pe poteca st}ncoasă. Chiar pe margine era o

colibă din piatra, construită de soldații romani cu mult timp în urmă; de acolo
îi aruncau pe prizonierii condamnați la moarte. În depărtare, jos, r}ul șerpuia
cu o frumusețe neștiutoare printre st}nci și un deal de granit. Băieții din
Toledo se fereau de locul acesta noaptea, pretinz}nd că de aici se aud vaietele
morților.
Coborî pe poteca din st}ncă p}nă c}nd căderea se transformă într-o pantă
rezonabilă, se dădu jos de pe cal și coborî mereu, p}nă la marginea apei.
Podul Alcantara nu era locul lui de trecere și probabil nu fusese nici al lui
Meir ben Helkias. Puțin mai în josul apei, Bernardo ajunse la vadul pe unde
probabil că traversase și băiatul și încălecă din nou. Pe malul opus, găsi
poteca spre abația înălțării. Puțin mai departe erau păm}nturi mănoase, dar
aici solul era sărac și arid, bun doar pentru pășunat cu măsură. În cur}nd auzi
tălăngi și behăit și dădu de o turmă mare de oi păsc}nd iarba puțină, sub paza
unui bătr}n pe care-l cunoștea, Diego Diaz. Păstorul avea o familie aproape la
fel de numeroasă ca și turma lui și Espina îi tratase multe rude.
— Bună ziua, señor Bernardo.
— Bună ziua, señor Diego, descălecă Espina.

383
 Lăsă calul să pască puțin și schimbă c}teva vorbe cu păstorul. În fine, îl
întrebă ce-l interesa:
— Cunoști un băiat pe nume Meir, fiul evreului Helkias?
— Da, señor. Nepotul lui Aron Toledano lăptarul, băiatul ăla?
— Da. C}nd l-ai văzut ultima dată?
— Ieri seara, devreme. Ducea bucățile de br}nză făcute de unchiul lui și
pentru un sueldo mi-a v}ndut niște br}nză de capră pe care am m}ncat-o de
dimineață. Ce br}nză! Îmi pare rău că n-am luat două bucăți, da de ce-l
căutați? A făcut ceva rău?
— Nu, deloc.
— Nici eu nu ziceam. Nu e rău deloc, mucosul ăla evreu.
— Au mai fost și alții pe aici aseară? întrebă Espina și păstorul îi spuse că
la scurtă vreme după ce băiatul plecase, trecuseră doi călăreți, gata să-l
doboare, dar nu strigaseră și nu-i spuseseră nimic.
— Doi, zici?
Știa că bătr}nul era de încredere. Bucuros că, deși erau înarmați, călăreții
nu-i furaseră niciun miel, păstorul trebuie să-i fi observat atent.
— Era noapte cu lună. Unul era înarmat, sigur cavaler, fiindcă avea zale
fine. Și un preot sau călugăr, nu i-am observat culoarea sutanei. Preotul avea
un chip de sf}nt, adăugă el după o ezitare.
— Cu ce sf}nt semăna?
— Cu niciunul anume, se oțărî păstorul. Vreau să zic că avea chip frumos,
atins de Dumnezeu. Trăsături sfinte, întări și își făcu o cruce, apoi mormăi
îndemn}ndu-și c}inele după patru oi care o luaseră razna.
Curios, se g}ndi Bernardo. Un chip atins de Dumnezeu? își recuperă calul
și încălecă:
— Domnul Cristos cu tine, señor Diaz.
Bătr}nul îi aruncă o privire ironică:
— Domnul Cristos cu tine, señor Espina.
***
La scurtă distanță de oile care își căutau mult hrana, păm}ntul devenea
mai gras și mai mănos. Bernardo trecu printre vii și ogoare. Pe c}mpul de
l}ngă cr}ngul de măslini al abației se opri și descalecă, leg}nd calul de un
tufiș.
Iarba era strivită și culcată de copite. Se părea că păstorul avusese
dreptate număr}nd doi călăreți.
Cineva aflase de însărcinarea primită de argintar. Știau că Helkias e pe
cale de a-și încheia munca și îi păziseră casa, aștept}nd livrarea.

384
 Aici avusese loc lupta.
Strigătele lui Meir nu putuseră fi auzite. Cr}ngul de măslini închiriat de
abație se afla în c}mp, într-o zonă nelocuită, aflată la o bucată bună de drum
de comunitatea religioasă.
S}nge. Aici băiatul fusese rănit de o lance.
Bernardo parcurse încet porțiunea cu iarbă strivită. Îl culcaseră pe Meir
ben Helkias în fața cailor ca pe o vulpe, împung}ndu-l în spate.
Aici îi luaseră sacul de piele. Alături, pline de furnici, erau două bucăți albe
de br}nză din cea descrisă de Diego – pretextul de a se afla pe malul acela al
r}ului. Una era intactă, cealaltă fusese zdrobită, parcă de o copită mare.
De aici îl abătuseră de pe potecă, în umbra măslinilor. Și unul sau poate
am}ndoi îl violaseră.
Apoi îi tăiaseră g}tul.
Bernardo simți o amețeală și o stare de leșin.
Nu lăsase în urmă at}t de mult copilăria lui evreiască înc}t să uite teama,
groaza de străini înarmați, sentimentul de teroare datorat ororilor din trecut.
Toate îi erau încă vii în minte.
Pentru o clipă, deveni una cu băiatul. Îi auzi. Îi mirosi. Simți umbrele
uriașe și amenințătoare ale nopții, caii enormi venind spre el prin întuneric.
Înțepăturile crude și tăioase. Violul.
Redevenind medic, Bernardo se clătină sub soarele ce cobora și își căută
scăparea încălec}nd. Nu credea că va auzi sufletul lui Meir ben Helkias
strig}nd, dar nu dorea să se mai afle aici la căderea nopții.

Capitolul Patru

INTEROGATORIUL

Espina își dădu repede seama că nu putea str}nge dec}t foarte puține
informații legate de moartea băiatului evreu și de jaful comis. Aproape tot ce
știa se datora examinării cadavrului, discuției cu bătr}nul păstor și cercetării
de la locul crimei. Era evident doar că, după o săptăm}nă de umblat și pus
întrebări, își neglijase pacienții și se ad}nci bucuros în rutina zilnică și sigură
a profesiei lui.
385
 La nouă zile după ce fusese chemat la abația înălțării, hotărî să-i facă o
vizită părintelui Sebastian. Îi va spune puținul pe care reușise să-l afle și cu
asta se va termina.
Ultimul pacient al zilei era un bătr}n care avea probleme de respirație,
deși era o zi răcoroasă și proaspătă, o întrerupere binevenită în șirul de
momente toride ale verii. Trupul slab al pacientului era degradat și avea
probleme mai mari dec}t sensibilitatea la vreme. Pe piept avea pielea subțire
și tăbăcită; dedesubt, i se auzea zgomotul înfundat al plăm}nilor plini cu
puroi.
Pun}ndu-și urechea pe pieptul lui, Espina auzi șuieratul întretăiat. Era
aproape sigur că bătr}nul era pe moarte, dar nu era dispus să accepte faptul
imediat.
Căută în leacurile lui o infuzie care să-i îndulcească suferința; chiar atunci,
în curtea cabinetului intrară degajat doi oameni înarmați.
Spuseră că erau soldați ai alguacilului, vătaful din Toledo.
Unul era scund, cu pieptul umflat și cu un aer oficial:
— Vii cu noi acum, Bernardo Espina.
— Ce doriți de la mine, señor?
— Biroul Inchiziției te convoacă.
— Inchiziția? căută Bernardo să răm}nă calm. Prea bine. Așteptați, vă rog,
afară. Voi termina foarte cur}nd cu domnul acesta.
— Nu, vii imediat, zise cel mai înalt liniștit, dar și mai autoritar.
Espina știa că Juan Pablo, omul bun la toate, sporovăia cu fiul bătr}nului în
hambarul clădirii. Se duse la ușă și-l strigă:
— Du-te acasă la señor și spune-i că doresc ceva răcoritor pentru
vizitatori. P}ine cu ulei și miere și vin rece.
Oamenii vătafului schimbară priviri și cel mai scund dădu din cap. Fața
tovarășului lui nu-și schimbă expresia, dar nici el nu făcu vreo obiecție.
Espina puse infuzia bătr}nului într-un vas de ceramică pe care-l astupă.
Tocmai îi dădea ultimele instrucțiuni fiului pacientului c}nd Estrella sosi
grăbită, urmată de servitoarea cu gustările.
C}nd îi spuse, trăsăturile soției părură că împietresc:
— Ce-ar putea avea Inchiziția cu tine, dragul meu?
— Fără îndoială, au nevoie de un medic, spuse el, calm}nd-o și calm}ndu-
se și pe el.
În timp ce soldații m}ncau, Juan Pablo înșeuă calul lui Espina.
Copiii erau la casa unui vecin, la catehismul săptăm}nal predat de un
călugăr. Îi păru bine că nu-l vedeau plec}nd flancat de doi oameni înarmați.

386
 Clerici în robe negre se deplasau pe coridorul unde a fost lăsat să aștepte.
Espina se așeză pe o bancă de lemn, printre alții. Din c}nd în c}nd, un bărbat
sau o femeie, albi la fața, erau duși înăuntru sub pază sau c}te cineva era
escortat pe coridor și înghițit de clădire. Niciunul dintre cei plecați de pe
banca nu se mai întoarse.
Espina a fost lăsat să aștepte p}nă c}nd se aprinseră torțele de seară.
La o măsuță stătea un paznic. Se duse la el și-l întrebă cine îl chemase, dar
omul îl privi fără expresie și îi făcu semn să treacă la loc pe bancă.
Totuși, după un timp, veni alt soldat și îl întrebă pe cel de la masă despre
cei care așteptau. Espina îi văzu uit}ndu-se la el.
— Ăla e la fratele Bonestruca, îl auzi pe cel de la masă.

Toledo devenise un oraș populat, dar Espina era născut acolo și trăise
acolo toată viața și – după cum sublimase padre Sebastian – ca medic, îi
cunoștea bine at}t pe oamenii de r}nd, c}t și pe cei din cadrul clerului.
Dar numele fratelui Bonestruca îi era străin.
În sf}rșit, un soldat veni și îl conduse afară din coridor. Urcă niște trepte
de piatră și traversă alte coridoare prost luminate, la fel cu cel din care
plecaseră și, în fine, intrară într-o chilie unde un frate aștepta la lumina unei
torțe.
Călugărul fusese numit de cur}nd în parohie, pentru că nu încăpea
îndoială că Espina nu l-ar fi uitat dacă l-ar fi văzut p}nă atunci pe stradă.
Era un bărbat înalt cu trăsături tipic spaniole, care atrăgeau; se strădui să
nu se holbeze prea tare. Observă totuși o coamă deasă de păr negru, lung și
tăiat neregulat, o frunte largă, spr}ncene negre și ochi mari, căprui. Nasul
drept și îngust, gura bine marcată, cu buze subțiri și o bărbie dreaptă, ușor
despicată de o ad}ncitură.
Dacă ar fi fost înt}lnite separat, pe alte fețe, aceste trăsături n-ar fi meritat
nicio atenție. Dar la omul acesta se combinau într-un mod cu totul
extraordinar.
Aerul călugărului nu semăna cu cel al icoanelor reprezent}ndu-l pe Iisus,
așa cum le văzuse Espina. Era un chip oarecum feminin, izvor}nd din
componente de o frumusețe masculină și totuși, prima reacție a lui Espina a
fost una de spaimă și venerație.
O față de sf}nt, spusese bătr}nul Diego Diaz. Despre părintele acesta
vorbise, nu avea nici cea mai mică îndoială.

387
 Bonestruca era departe de a face paradă de înfățișarea lui chipeșă; la
prima vedere, chipul lui răsp}ndea calm și îngăduință, transmiț}nd mesajul
că o asemenea armonie fizică reflecta chiar esența bunătății dumnezeiești.
Dar c}nd îl privi în ochi, Espina a fost purtat într-un loc înspăim}ntător și
rece.
— Ai umblat prin oraș și ai pus întrebări despre un relicvariu furat de
cur}nd de la evreul Helkias. De ce te interesează chestiunea asta?
— Eu… Adică, părintele stareț Sebastian Alvarez…
Espina ar fi vrut să se uite oriunde în afară de ochii sfredelitori ai acestui
călugăr ciudat, dar era forțat să-l privească:
— M-a rugat să cercetez furtul relicvariului și… moartea băiatului care-l
aducea.
— Și ce ai aflat?
— Băiatul era evreu, fiul argintarului.
— Da, am auzit.
Vocea fratelui era mai bl}ndă dec}t privirea… încurajatoare, aproape
prietenoasă, se g}ndi Espina cu speranță.
— Și altceva?
— Altceva nimic, preacuvioase părinte.
Pieptul fratelui Bonestruca era ascuns de cutele robei, dar i se vedeau
degetele lungi și spatulate, cu smocuri fine de păr negru între încheietura din
mijloc și bază.
— De c}nd ești medic?
— De unsprezece ani încoace.
— Ai ucenicit aici?
— Da, aici în Toledo.
— Cu cine?
Lui Espina i se uscă gura:
— Cu maestrul Samuel Provo.
— A, Samuel Provo. P}nă și eu am auzit de el, spuse bl}nd călugărul. Un
doctor mare, nu?
— Da, un bărbat renumit.
— Era evreu.
— Da.
— C}ți copii a circumscris, după presupunerile dumitale? Espina clipi:
— Nu făcea circumcizii.
— C}ți prunci circumcizi dumneata pe an?
— Nici eu nu fac circumcizii.

388
 — Hai, hai, spuse răbdător călugărul. C}te operații de-astea ai făcut? Nu
evreilor, dar poate maurilor?
— Niciodată… Am operat de c}teva ori de-a lungul timpului… C}nd pielea
nu este spălată bine și regulat, știți, se inflamează c}teodată. Apare puroi și ca
să corectez… Ei… At}t maurii, c}t și evreii au preoții lor care fac treaba
cealaltă, cu riturile religioase.
— Dumneata n-ai spus rugăciuni c}nd ai făcut operațiile astea?
— Nu.
— Nici măcar Tatăl Nostru?
— Mă rog zilnic să nu le fac rău pacienților mei, ci doar bine, Sfinția ta.
— Ești căsătorit, señor?
— Da.
— Numele soției?
— Señora Estrella de Aranda.
— Copii?
— Trei. Două fiice și un fiu.
— Soția și copiii sunt catolici?
— Da.
— Dumneata ești evreu. Nu este așa?
— Nu! De unsprezece ani sunt creștin devotat!
Chipul din fața lui era at}t de frumos, înc}t făcea și mai insuportabilă
privirea ochilor de oțel. Aveau o lucire de cinism ochii aceia, detect}nd toate
slăbiciunile și păcatele lui Espina.
Privirea săpă ad}nc în sufletul lui. Apoi, șocant, călugărul bătu din palme,
chem}nd paznicul de afară.
Bonestruca făcu o mișcare ușoară cu m}na:
— Ia-l.
Întorc}nd-se să plece, Bernardo îi văzu picioarele îngrijite în sandale,
zvelte și cu degete proporționate.
Soldatul îl conduse înapoi pe coridoare și cobor}ră treptele.
Doamne Iisuse, știi că am încercat. Tu știi…
Espina știa că în p}ntecul clădirii erau celule și săli de interogatoriu. Știa
că aveau un grătar numit porto, un cadru triunghiular de care-i legau pe
prizonieri. De c}te ori se înv}rtea un scripete, alte încheieturi din corp erau
dislocate. Și mai aveau un obiect toca pentru tortura apei. Capul prizonierului
era ținut într-o troacă scobită. I se v}ra o c}rpă pe g}t și apoi se turna apă pe
ea, bloc}ndu-i traheea și nările p}nă c}nd sufocarea îl determina să
mărturisească sau p}nă c}nd murea.

389
 Iisuse, te rog… Te implor…
Poate a fost auzit. Ajung}nd la ieșire, soldatul îi făcu semn să iasă și Espina
plecă singur spre locul unde își legase calul.
Plecă la pas, lupt}nd să-și recapete cumpătul p}nă acasă, pentru a o putea
liniști pe Estrella fără să pl}ngă.

Partea a Doua

AL DOILEA FIU

Toledo, Castilia

30 martie 1492

Capitolul Cinci

IONA BEN HELKIAS

— Merg cu Eleazar la r}u, poate prindem ceva pentru cină. Da, Abba1?
— Ai terminat lustruitul?
— Aproape tot e terminat.
— O treabă nu e terminată p}nă nu e terminată. Trebuie să lustruiești tot,
spuse Helkias, pe tonul sumbru care-l rănea întotdeauna pe Iona.

1 În ebraică= tată (n.t.)

390
 Uneori ar fi vrut să privească drept în ochii distanți ai tatălui lui și să-i
spună: Meir a murit, dar eu și Eleazar suntem aici. Noi trăim.
Nu-i plăcea să lustruiască argintul. Mai avea o jumătate de duzină de
obiecte mari și își înmuie c}rpa în unsoarea puturoasă, un amestec gros de
gunoi de păsări și urină, și se apucă de frecat.
Simțise timpuriu gustul amărăciunii, la moartea mamei, și-i fusese greu
c}nd Meir fusese ucis, pentru că era deja mare, trecut de treisprezece ani, și
înțelesese mai bine caracterul definitiv ai unei astfel de pierderi.
La doar c}teva luni de la moartea lui Meir, Iona fusese chemat la adunare,
să recite din Tora și să devină oficial membru al congregației. Adversitățile îl
maturizaseră de timpuriu. Tatăl, care i se păruse p}nă atunci înalt și puternic,
era mai mic în ochii lui și Iona nu știa cum să umple spațiul golit de durerea
lui Helkias.
Nu știau nimic în legătură cu asasinarea fratelui lui. La c}teva săptăm}ni
după tragedia cu Meir, Helkias Toledano auzise vorbe că doctorul Espina
umbla prin oraș, interes}ndu-se de evenimentele care duseseră la moartea
fiului lui. Helkias îl luase pe Iona cu el și plecase să discute cu Espina, dar
găsiră casa acestuia abandonată și pe Juan Pablo, fostul servitor al medicului,
duc}nd la el acasă mobila rămasă, o masă și c}teva scaune. Juan Pablo le
spuse că doctorul și familia lui plecaseră.
— Unde s-au dus?
— N-am știre, clătină omul din Eap.
Helkias merse atunci la abația înălțării să-l caute pe padre Sebastian, dar
ajung}nd, i se păru un moment că rătăcise drumul. În poartă se înșirau căruțe
și cabriolete. Alături, trei femei tescuiau struguri negri într-un jgheab mare.
Prin ușa deschisă a fostei capele, Helkias văzu coșuri cu măsline și alți
struguri.
Întreb}ndu-le pe femei unde se mutase abația, una dintre ele îi spuse că
abația înălțării fusese închisă și ordinul sf}ntului Ieronim îi închiriase
proprietatea stăp}nului lor, un fermier.
— Dar părintele Sebastian, starețul? întrebase.
Femeia îi z}mbise, clătin}nd din cap și ridic}nd din umeri, fără să se
oprească din tescuit.

Iona încercase din greu să preia îndatoririle fratelui mai mare, dar vedea
limpede că nu va putea ocupa niciodată locul lui Meir. Nici ca ucenic argintar,
nici ca fiu, nici ca frate, în niciun fel. Opacitatea din ochii tatălui îl întărea în

391
propria lui suferință. Deși trecuseră de trei ori zilele Paștilor de c}nd murise
Meir, casa și atelierul lui Helkias erau încă îndoliate.
Unele obiecte pe care le lustruia erau deosebit de patinate, niște carafe de
vin, dar nu avea motiv să se grăbească, pentru că tatăl lui păru să-și
amintească deodată rugămintea de acum o jumătate de oră:
— Nu mergi la r}u. Găsește-l pe Eleazar și ai grijă să stați am}ndoi pe
l}ngă casă. Nu e momentul potrivit ca un băiat evreu să umble razna.

Iona fusese nevoit să-și asume în locul lui Meir răspunderea pentru
Eleazar, un băiețel de șapte ani, calin și cu obraji fragezi. Îi spunea povești
despre fratele lor mai mare, ca să nu-l uite și uneori lua chitara maură a lui
Meir și c}ntau am}ndoi c}ntece. Îi promise lui Eleazar că-l va învăța să c}nte
la chitară, cum îl învățase și Meir pe el. Eleazar voi să-l învețe c}nd îl găsi
juc}ndu-se de-a războiul cu pietre și nuielușe, la streașină casei, dar Iona
clătină din cap.
— Mergi la r}u? întrebă frățiorul. Vin și eu?
— Avem treabă, zise Iona, imit}nd inconștient tonul tatălui, și îl luă pe
băiețel în atelier.
Stăteau am}ndoi într-un colț și lustruiau argintul c}nd intrară rabinul José
Ortega și David Mendoza.
— Ce e nou? întrebă Helkias și señor Mendoza clătină din cap.
Era un bărbat puternic, de v}rstă mijlocie, cu niște dinți lipsă și un ten
pătat; constructor de case.
— Nu e bine, Helkias. Nu mai suntem în siguranță în oraș.
Cu trei luni înainte, Inchiziția executase cinci evrei și șase convertiți.
Fuseseră acuzați de a fi săv}rșit cu unsprezece ani în urmă o vrajă, folosind o
ostie furată și inima unui băiat creștin crucificat cu scopul de a băga nebunia
în bunii creștini. Deși băiatul nu fusese identificat – nu dispăruse niciun copil
creștin – detalii ale presupusei crime fuseseră smulse de la acuzați prin
torturi crunte și toți fuseseră arși în piață, inclusiv corpurile celor trei care
muriseră înainte de autodafe.
— Unii se roagă deja la copilul „martirizat”. Ura lor otrăvește aerul, spuse
Mendoza apăsat.
— Trebuie să apelăm la Majestățile lor pentru protecție, vorbi rabi Ortega.
Era scund și costeliv, cu o spumă de păr alb. Oamenii z}mbeau văz}ndu-l
cum se împleticea la sinagogă sub greutatea sulurilor Torei, pe care
congregația trebuia să le atingă și să le sărute. Cei mai mulți îi respectau, dar
Mendoza nu era de acord cu el acum.

392
 — Regele e om și rege, are simpatii și preferințe, dar regina Isabela s-a
întors împotriva noastră în ultima vreme. A fost crescută în izolare și educată
de clerici, care i-au modelat mintea. Tom|s de Torpuemada, marele
inchizitor, să dea Domnul să piară, a fost duhovnicul Isabelei în copilărie și
are o mare influență asupra ei. Mi-e teamă de ce ne așteaptă, dădu el din cap.
— Trebuie să avem credință, prietene David, spuse rabi Ortega. Trebuie să
mergem la sinagogă și să ne rugăm împreună. Domnul ne va auzi strigătul.
Băieții se opriră din lustruit. Eleazar era tulburat de tensiunea de pe fețele
adulților și de teama evidentă din vocile lor:
— Ce zic? îi șopti lui Iona.
— Mai t}rziu. Îți spun mai t}rziu, îi întoarse fratele lui șoapta, deși nici el
nu era sigur că înțelegea exact despre ce era vorba.
***
A doua zi dimineață, în piața municipală din Toledo apăru un ofițer de
armată. Era însoțit de trei trompetiști, doi magistrați locali și doi oameni
înarmați ai primarului și citi o proclamație prin care evreii erau înștiințați că,
în ciuda îndelungatei lor viețuiri în Spania, li se poruncea să părăsească țara
p}nă la sf}rșitul a trei luni. Regina îi alungase deja pe evrei din Andaluzia în
1483. Acum li se poruncea să părăsească toate provinciile regatului spaniol:
Castilia, Leon, Aragon, Galicia, Valencia, principatul Cataloniei, statul feudal
Vizcaya și insulele Cerdeña, Sicilia, Mallorca și Menorca.
Proclamația a fost țintuită pe un perete. Rabi Ortega a copiat-o cu o m}nă
ce tremura at}t de tare înc}t i-a fost greu să-i distingă vorbele c}nd a citit-o
în adunarea celor treizeci de fruntași ai comunității iudaice.
— „Toți evreii și evreicele, de orice v}rstă ar fi, care trăiesc, locuiesc sau se
adăpostesc în numitele provincii și domenii… nu vor încerca să se întoarcă
sau să răm}nă să trăiască în ele, ca locuitori, călători sau în orice alt fel, sub
pedeapsa cu moartea… Și poruncim și oprim orice persoană din numitele
provincii sau domenii de a îndrăzni, pe față sau în ascuns, să primească,
adăpostească, ocrotească sau apere un evreu sau evreică… sub pedeapsa
lipsirii de proprietăți, vasali, castele și toate celelalte bunuri.”
Creștinii erau avertizați solemn să nu încerce sentimente de compasiune.
Li se interzicea „să vorbească și să comunice… cu evrei”, sau „să-i primiți în
casele voastre, să vi-i faceți prieteni, să le oferiți hrană sau orice alt ajutor”.
Proclamația era dată „din porunca regelui și a reginei, suveranii noștri, și a
Sfinției sale starețul de Santa Cruz, inchizitorul general în toate provinciile și
domeniile Majestăților lor”.

393
 Consiliul celor treizeci, care conducea evreimea din Toledo, era format din
c}te zece reprezentanți ai fiecăreia din cele trei stări – notabilități, negustori
și meșteșugari. Helkias făcea parte din consiliu, fiind maestru argintar, și
adunarea se ținu în casa lui.
Reprezentanții erau zguduiți.
— Cum putem fi evacuați cu at}ta nepăsare dintr-un păm}nt care
înseamnă at}t de mult pentru noi și din care noi facem parte? se opinti să
grăiască rabi Ortega.
— Edictul e doar alt vicleșug regal ca să stoarcă de la noi impozite mai
mari și mită, cuv}ntă Iuda ben Solomon Avista. Regii spanioli ne-au
considerat întotdeauna vacile lor bune de muls.
Se auzi un murmur aprobator.
— Între anii 1482 și 1491, spuse Iosif Lazara, un negustor de făină
v}rstnic din Tembleque, am dat nu mai puțin de cincizeci și opt de milioane
de maravedi pentru război și încă douăzeci, „împrumuturi forțate”. Mereu,
comunitatea noastră s-a ad}ncit în datorii pentru a plăti vreo „taxă” sfruntată
sau pentru a face „un dar” tronului în schimbul supraviețuirii. Sigur că acum
a venit iar o astfel de vreme.
— Trebuie să mergem la rege și să-i cerem să intervină, zise Helkias.
Discutară cine să se ducă și conveniră că trebuia să fie don Abraham
Seneor.
— E curteanul evreu pe care Majestatea sa îl iubește și-l admiră cel mai
mult, rosti rabi Ortega și multe capete se plecară, încuviinț}ndu-i spusele.

Capitolul Șase

SCHIMBĂRI

Abraham Seneor avea optzeci de ani și deși mintea îi era vie și ascuțită,
trupul îi era foarte obosit. Istoricul serviciilor dificile și periculoase făcute de
el monarhiei începea cu data de 19 octombrie 1469, c}nd aranjase nunta
secretă ce-i unise pe cei doi veri cu s}nge regal, Isabela de Castilia, de
optsprezece ani și Ferdinand de Aragon, de șaptesprezece.

394
 Ceremonia se desfășurase clandestin pentru că-l sfida pe regele Henric al
IV-lea al Castiliei. Henric dorise ca sora lui vitregă, Isabela, să se cunune cu
regele Alfonso al Portugaliei. Infanta refuzase, cer}ndu-i lui Henric s-o
numească succesoare la tronul Castiliei și promiț}nd că se va căsători numai
cu aprobarea regelui.
Henric al IV-lea de Castilia nu avea fii (supușii îl batjocoreau, numindu-l
Henric cel impotent), dar avea o fiică, Juana, despre care se credea ca ar fi
fiica nelegitimă a amantei lui, Beltran de la Cueva. C}nd încercă s-o numească
pe Juana moștenitoare, izbucni un război civil. Nobilii își retraseră sprijinul
pentru rege, oferindu-i recunoașterea ca suveran lui Alfonso, fratele de
doisprezece ani al Isabelei. Dar după doi ani, t}nărul Alfonso fu găsit mort în
patul lui; după zvonuri, otrăvit.
Isabela nu fusese educată în vederea tronului, dar la scurtă vreme după
moartea fratelui ei, îi ceru lui Abraham Seneor să pornească negocierile
secrete cu nobilii influenți din Aragon în vederea căsătoriei ei cu Ferdinand,
prinț al principatului. Pe 11 decembrie 1474, c}nd Henric al IV-lea muri subit
la Madrid, Isabela se afla la Segovia. Auzind vestea, se declară regină a
Castiliei. După două zile, înconjurată de o gloata ce o ovaționa, trase spada și
țin}nd-o cu m}nerul în sus, se îndreptă cu alai spre catedrala din Segovia.
Adunarea nobililor îi jură credință imediat.
Regele Ioan al II-lea al Aragonului muri în 1479 și Ferdinand îi urmă la
tron tatălui lui. În cei zece ani scurși de la nunta lor secretă, cuplul regal purtă
un război continuu, resping}nd invaziile din Portugalia și ocup}ndu-se de
rebelii din țară. După ce c}știgară toate bătăliile, se concentrară asupra luptei
cu maurii.
De-a lungul anilor de conflicte, Abraham Seneor lucrase cu credință
pentru ei, str}ng}nd bani pentru războaiele costisitoare, dezvolt}nd un
sistem de impozitare și îndrum}ndu-i în impasurile politice și financiare ivite
în procesul de unire a Castiliei cu Aragonul.
Monarhii îl răsplătiseră bine, numindu-l rabin și judecător suprem al
evreilor din Castilia și impunător al taxelor asupra evreilor din tot regatul.
Din 1488, fusese trezorier al Hermandadului, o miliție înființată de Ferdinand
pentru a menține ordinea și securitatea în Spania. Coreligionarii lui evrei nu-l
plăceau pe Seneor – nu ei și-l aleseseră rabin, ci regele. Dar Seneor le era
loial. Chiar dinainte ca evreii din toate colțurile regatului să-l roage să
intervină în favoarea lor, Seneor acționă.

395
 Monarhii îi acordară afecțiunea și prietenia lor, dar pledoaria lui de a
schimba edictul de expulzare se lovi de o împotrivire rece, care-l
descumpăni.
După c}teva săptăm}ni, ceru o nouă înt}lnire, aduc}ndu-l de data aceasta
cu el pe ginerele lui, rabinul Meir Malamed, care fusese secretarul lui
Ferdinand și era administrator-șef al regatului pentru colectarea de taxe. Ca
și socrul lui, fusese declarat rabin de către rege și nu de către coreligionarii
lui, dar, ca și el, servise întotdeauna cauza evreiască la curte. Cu ei veni și
Isaac ben Judah Abravanel, responsabil cu str}ngerea taxelor în centrul și
sudul țării, un om care împrumutase cu sume enorme visteria regală, inclusiv
cu 1,5 milioane de ducați de aur, necesari c}știgării războiului cu Granada.
Cei trei evrei exprimară aceeași rugăminte, oferindu-se să contribuie cu
sume noi la visterie, iar Abravanel lăsă să se înțeleagă că el și frații lui vor
uita de unele datorii mari ale coroanei dacă edictul de expulzare va fi revocat.
Ferdinand ascultă cu un interes nedisimulat ofertele făcute. Cei trei
suplicanți sperau o reglementare imediată, pentru ca Torpuemada și alți
prelați care lucrau de ani de zile cu scopul expulzării evreilor să nu aibă nicio
ocazie de a influența decizia regală. Totuși, Ferdinand acceptă cererea pentru
a fi dezbătută și după o săptăm}nă, c}nd cei trei apărură din nou în fața lui, îi
anunță că cererea fusese respinsă. Se decisese că ordinul de expulzare să fie
pus în practică.
Isabela stătea l}ngă soțul ei, severă, scundă și îndesată, dar cu o ținută cu
adevărat regală. Avea ochii mari, verzi-albăstrui, impunători și o gură mică și
str}nsă. Părul ei blond-roșcat, cel mai frumos atribut fizic al femeii, începuse
să încărunțească. Le spori amărăciunea cit}ndu-le din înțelepciunea lui
Solomon:
„Inima regelui e în m}na Domnului, ca și cursul apelor. El le îndreaptă
oriunde dorește”.
— Credeți că acest lucru vine de la noi? Domnul a pus această hotăr}re în
inima regelui, le spuse ea disprețuitor celor trei evrei, încheind audiența.

Pe tot cuprinsul regatului, consiliile evreiești se adunară cu o nouă

disperare.
Consiliul celor treizeci de la Toledo se străduia să ajungă la un plan.
— Iubesc păm}ntul ăsta. Dacă trebuie să părăsesc moșia unde dorm
străbunii mei, spuse în cele din urmă David Mendoza, vreau să plec într-un
loc unde nu voi fi acuzat că omor copii ca să fac pască din trupul lor sau că
înjunghii euharistia, insult Fecioara și batjocoresc mesa!

396
 — Trebuie să ne ducem acolo unde nevinovații nu sunt aprinși ca
surcelele, zise rabi Ortega și toți mormăiră aprobator.
— Unde se află un asemenea loc? întrebă tatăl lui Iona.
Urmă o tăcere lungă. Se priveau amuțiți.
Totuși, era necesar să plece undeva și oamenii încercară să-și facă planuri.
Aron Toledano, un bărbat îndesat și cu vorba lentă, sosi la Helkias acasă și
frații stătură ore întregi de vorbă, aleg}nd destinații și resping}nd-le. Iona îi
asculta și încerca să înțeleagă.
P}nă la urmă, din toate discuțiile se aleseră trei destinații posibile. Spre
nord, în regatul Navarrei. Spre vest, în Portugalia. Spre est, pe litoral, de unde
să plece pe mare către țări mai îndepărtate.
Dar după c}teva zile aflară lucruri care îngustau și mai mult posibilitățile.
Aron veni cu chipul lui de fermier întunecat de grijă:
— Navarra iese din discuție. Nu acceptă dec}t evrei convertiți la cultul lui
Iisus.
La mai puțin de o săptăm}nă după aceea, aflară că Don Vidal ben
Benveniste della Cavalleria, care bătuse monedele de aur din Aragon și banii
de circulație în Castilia, se deplasase în Portugalia și obținuse permisiunea ca
evreii spanioli să meargă acolo. Regele Ioan al II-lea al Portugaliei prinsese
ocazia și decretase că-i va taxa cu c}te un ducat pe toți evreii imigranți, plus o
pătrime din orice marfă transportată în regatul lui. În schimb, evreilor li se
permitea să răm}nă șase luni.
Aron clătină dezgustat din cap:
— N-am nicio încredere în ăla. P}nă la urmă, cred că o să ne trateze și mai
nedrept dec}t spaniolii.
Helkias a fost de acord. Nu le mai răm}nea dec}t plecarea pe mare.

Helkias era un bărbat înalt, chibzuit și bl}nd. Meir fusese mai scund și mai
solid, ca Aron, iar Eleazar dădea deja semne că era croit la fel. Iona avea
statura mai înaltă, ca tatăl pe care-l venera și-l iubea.
— Și atunci unde o să navigăm, Abba?
— Nu știu. Vom merge unde sunt corăbii multe, probabil în portul
Valenciei. Apoi vom vedea unde ne putem îmbarca și încotro se îndreaptă
vasele de pasageri. Trebuie să nădăjduim că Atotputernicul ne va îndrepta
astfel înc}t să luam o hotăr}re înțeleaptă.
Apoi privi pe Iona:
— Ești înspăim}ntat, fiule?
El se luptă să răspundă, dar cuvintele veneau greu.

397
 — Nu e rușine să-ți fie frică. E înțelept să recunoști primejdia legată de
orice călătorie. Dar vom fi trei bărbați mari și puternici – Aron, tu și eu. Noi
trei o să fim în stare să veghem asupra lui Eleazar și a mătușii Juana.
Iona a fost recunoscător că tatăl lui îl socotise bărbat. Helkias păru să-i
citească g}ndurile:
— Știu că în acești ani ți-ai asumat responsabilități de bărbat, spuse el
încet. Vreau să știi că au observat și alții ce caracter ai. Tați de fiice mi-au
făcut mai multe propuneri pentru viitoare căsătorii.
— Ai stabilit o căsătorie? întrebă Iona.
— Nu încă. Nu acum. Dar c}nd vom ajunge la noua noastră casă, va sosi
timpul să vorbim cu evrei pricepuți să aranjeze o uniune bună. Și bănuiesc că
abia aștepți.
— Așa este, recunoscu Iona și tatăl lui r}se:
— Crezi că n-am fost și eu t}năr? Îmi aduc aminte cum e.
— Eleazar va fi foarte gelos. O să vrea și el o soție, zise Iona și r}seră
am}ndoi.
— Abba, continuă băiatul, nu mi-e frică să merg oriunde, dacă ești cu
mine.
— Nici mie nu mie frică dacă ești cu mine, Iona. Fiindcă Domnul va fi cu
noi.
***
G}ndul căsătoriei era un element nou în viața lui Iona. În mijlocul tuturor
evenimentelor, mintea îi era confuză și trupul, transformat. Noaptea visa
femei și chiar în mijlocul fierbințelii o visa cu ochii deschiși pe prietena lui
din copilărie, Lucia Martin. C}nd erau mici, își exploraseră pe îndelete
goliciunea, din curiozitate. Acum își dădea seama că trupul fetei se împlinise
pe sub haine și intervenise st}njeneala între ei.
Totul se schimba și în ciuda temerilor și îndoielilor, Iona era înfiorat de
perspectiva de a călători în locuri îndepărtate. Își imagina viața într-un loc
diferit, o viață de care evreii din Spania nu avuseseră parte timp de sute de
ani.
Într-o carte găsită printre cele de religie din casa de studiu, scrisă de un
autor arab numit Khordabbek, citise despre negustorii ambulanți evrei:
„Se îmbarcă pe tăr}mul francilor, pe Marea de Apus, navig}nd spre
Farama. Acolo își încarcă bunurile pe spinarea cămilelor și călătoresc pe
uscat p}nă la Kolzum, un drum de cinci zile pentru o distanță de douăzeci și
cinci de farsangi. Se îmbarcă la Marea Roșie și navighează de la Kolzum la
Eltar și Jeddah. Apoi trec în Sina, în India și de acolo în China”.

398
 I-ar fi plăcut să fie negustor ambulant.
Dacă ar fi fost creștin, ar fi preferat să fie cavaler – bineînțeles, nu din
aceia care omorau evrei. O astfel de viață era plină de minunății.
Dar în clipele lui mai realiste, Iona știa că tatăl lui avea dreptate. Nu avea
rost să stea și să se complacă în visuri. Era treabă de făcut, pentru că temeliile
lumii lor se surpau.

Capitolul Șapte

DATA PLECĂRII

Iona cunoștea multe persoane care deja plecau. Pe șoseaua din afara
orașului Toledo se înșirară puțini, apoi un șuvoi de evrei începu să se scurgă
zi și noapte, din toate părțile, spre vest, unde era Portugalia sau spre est,
către mare. În oraș se auzea zgomotul călătorilor. Călăreau cai sau asini,
stăteau pe sacii cu lucruri în căruțe trase de vaci sau mergeau sub soarele
fierbinte cu poveri grele, unii împleticindu-se, alții căz}nd. Uneori, femeile și
băiețandrii c}ntau și sunau din tamburine sau băteau mici tobe, pentru a-și
menține buna dispoziție.
Pe marginea drumului se nășteau copii și mureau bătr}ni. Consiliul celor
treizeci din Toledo le permitea călătorilor să-și îngroape morții în cimitirul
evreiesc, dar adesea nu-i putea ajuta nici măcar cu grupul ceremonial de
bărbați care să recite Kadișul, rugăciunea pentru morți. În alte vremuri,
drumeții ar fi fost ajutați și găzduiți la ananghie, dar acum evreii din Toledo
se pregăteau și ei de plecare și aveau propriile lor probleme de rezolvat.
Ordinele franciscan și dominican, satisfăcute de expulzarea pentru care se
străduiseră și se rugaseră, se apucară vajnic să racoleze c}t mai multe suflete
iudaice. C}țiva dintre prietenii vechi ai familiei lui Iona intrară în biserici și se
declarară creștini – copii, părinți și bunici cu care neamul Toledano împărțise
p}inea de sabat, se rugase în sinagogă și blestemase legea care-i ostraciza pe
evrei, pun}ndu-i să poarte pe piept steaua galbenă. Aproape o treime dintre
evrei se convertiră de teama pericolelor teribile ale călătoriei, din dragoste
pentru un creștin, pentru că nu puteau renunța la poziția și confortul
obținute sau pentru că se săturaseră să fie disprețuiți.
399
 Evreii din posturile suspuse erau presați și siliți să se convertească. Într-o
seară, unchiul Aron îi aduse tatălui lui Iona vești șocante:
— Rabi Abraham Seneor, ginerele lui, rabi Meir Melamed și familiile lor s-
au făcut catolici.
Regina Isabela nu putuse îndura perspectiva de a răm}ne fără cei doi
oameni care o slujiseră at}t de bine și se zvonea că-i amenințase cu represalii
asupra evreilor dacă nu se converteau. Se știa că suveranii aranjaseră
personal ceremonia de convertire și asistaseră la ea în catedrală, ca nași ai
nou-botezaților.
Rabi Seneor își schimbase numele în Fernando Nuñez Coronel și rabi
Melamed devenise Fernando Perez Coronel.
După c}teva zile, Seneor a fost numit guvernator al Segoviei, membru al
consiliului regal și administrator financiar-șef al moștenitorului coroanei.
Melamed a fost numit șeful vistiernicilor regali și membru permanent al
consiliului regal.
Isaac Abravanel refuză să se convertească. El și frații lui, Iosif și Iacob,
renunțară la reclamarea imensei datorii de la monarhi, fiind lăsați, în schimb,
să părăsească țara, lu}nd cu ei o mie de ducați de aur și c}teva bunuri
prețioase din metale nobile.

Helkias și Aron au fost mai puțin norocoși dec}t majoritatea evreilor ce

înfruntau calamitatea. Mulțimii i se spuse că nimeni nu avea voie să scoată
din regat aur, argint sau pietre prețioase. Tronul îi sfătui să v}ndă tot ce au și
să-și cumpere „bunuri comune”, pe care le puteau vinde apoi în noua lor
patrie. Dar aproape imediat, regele Ferdinand declară că unor evrei din
Aragon li se vor lua păm}nturile, casele și acareturile, din cauză că „datorau”
sume coroanei.
Evreii din Toledo se grăbiră să-și v}ndă posesiunile înainte ca monarhia
să întreprindă vreo acțiune similară și la ei, dar totul se desfășură dezastruos.
Vecinii lor creștini, știind că evreii vor muri dacă nu-și vor abandona
păm}nturile, scăzură fără milă prețurile, oferind c}țiva sueldo pe domenii
mult mai valoroase, cu preț calculabil în maravedi sau reali. Un măgar sau o
vie valorau c}t o haină banală.
Aron Toledano, cu o ofertă de nimic pentru ferma lui de capre, ceru sfatul
fratelui:
— Nu știu ce să fac, îi mărturisi el neajutorat.
Helkias fusese toată viața un artizan prosper și căutat, dar timpurile grele
îl prinseseră într-un moment de str}mtorare financiară. Nu-i fusese plătit

400
dec}t un avans pentru relicvariu. Fiind furat înainte de livrare, nu se mai
putea aștepta la alți bani, deși investise masiv, cumpăr}nd argint și aur
pentru lucrare. De asemenea, c}țiva clienți bogați nu mai plăteau acum,
simțind că, datorită împrejurărilor, ar fi putut fi scutiți p}nă la urmă de a-și
mai achita comenzile.
— Nici eu nu știu ce să fac, recunoscu și Helkias. Era într-o situație
disperată, dar a fost salvat prin eforturile și inima bună a unui prieten vechi
și devotat.

Benito Martin era creștin din naștere și aurar, dar meșteșugul lui nu se
ridica la măiestria dovedită de Helkias în prelucrarea argintului. În
majoritatea timpului, Martin sufla cu aur obiecte sau făcea reparații. Erau
am}ndoi tineri c}nd Benito descoperi că în orașul lui trăia un evreu care
făcea minuni din metale prețioase.
Îl căută pe artizan și rămase în atelierul lui at}t c}t să nu-l deranjeze,
învăț}nd noi modalități de prelucrare a metalelor prețioase și îmbogățindu-și
meșteșugul cu o nouă viziune asupra orfevrăriei.
Reînvăț}nd propria lui meserie, Benito Martin descoperise un om.
Helkias îl primise bucuros, împărtășindu-i din experiența lui umană și
profesională. Admirația lui Benito devenise cu timpul prietenie adevărată, în
așa fel înc}t, de-a lungul anilor, Martin își adusese copiii la sinagogă să
participe la sărbătorile familiei Toledano sau îi vizitase în timpul
ceremoniilor dedicate recoltei. Fiica lui, Lucia, era cea mai bună prietenă a lui
Iona, și Enrique, fiul lui, tovarășul de joaca al lui Eleazar.
Lui Benito îi era rușine de nedreptățile care aveau loc și într-o seară, porni
la o plimbare cu Helkias, ajung}nd pe faleză la căderea nopții.
— Casa ta e situată minunat și atelierul e așa de bine împărțit înc}t promit
succes în meserie. De multă vreme le unduiesc.
Helkias tăcu. Dar se opri din mers c}nd Benito îi făcu oferta.
— Știu că e foarte puțin, dar…
În vremuri normale, oferta ar fi fost mică, dar nu trăiau astfel de vremuri.
Helkias știa că Benito îi propunea tot ce putea să-și permită și era o ofertă
mult mai bună dec}t cele ale speculanților rapace.
Se apropie de creștinul de l}ngă el, îi sărută obrazul ras și-l îmbrățișă cu
putere.

401
 Iona observă că apatia dispăruse din ochii tatălui. Helkias făcea planuri cu
Aron pentru salvarea familiei. Era o situație de urgență și pentru a o
înt}mpina, Helkias își mobilizase toată energia.
— În mod obișnuit, călătoria p}nă la Valencia ar dura zece zile. Acum, cu
at}ția oameni care se grăbesc să ajungă, va dura douăzeci de zile, ceea ce
înseamnă de două ori mai multe provizii și pericol dublu pe drum. Așa că
trebuie să plecăm din Toledo c}t mai t}rziu, c}nd vor fi mai puțini călători.
Aron ținea la ferma lui doi asini pentru bagaje și doi cai buni pentru el și
soție. Lucr}nd în numele lui Helkias, Benito Martin cumpărase încă doi cai și
doi asini la un preț mai mic dec}t cel cerut unui evreu. Helkias îi plătea
vecinului lui, Marcelo Troca, o sumă exorbitantă pentru a-i permite să-și țină
cele patru animale în islazul lui.
Helkias îi spuse fratelui lui că trebuia să găsească o cale de a acumula
capital:
— C}nd vom ajunge în port, căpitanii de vase nu vor fi milostivi cu noi. O
să ne ceară o mulțime de bani. Și c}nd acostăm, ne trebuie niște bani ca să
trăim p}nă ne vom găsi de lucru.
Singura sursă de a obține bani era să-i recupereze de la datornicii
argintarului și Iona își ajută tatăl să întocmească o listă cu numele și suma
datorată de fiecare client.
Cea mai mare datorie o avea la el contele Fern|n Vasca de Tembleque,
șaizeci și nouă de reali și șaisprezece maravedi.
— E un nobil arogant, mă cheamă la el de parcă ar fi rege și-mi descrie în
amănunt tot ce vrea să-i fac, dar înt}rzie să-și plătească p}nă și un sueldo din
datorie. Dacă pot să obțin banii de la el, vom avea mai mult dec}t suficient,
zise Helkias.
Iona își însoți tatăl la Tembleque într-o zi fierbinte de iulie. Tembleque era
pe atunci un sat din apropiere de Toledo. Băiatul nu era obișnuit să
călărească pe cal, dar animalele erau bl}nde și el stătea în șa m}ndru ca un
cavaler. Peisajul era minunat și, cu toate că era împovărat de griji, Helkias
găsi puterea de a începe un c}ntec de pace:
Lupul va sta alături de oaie
Și pantera cu mielul va sălășlui,
Vaca și ursul la un loc vor m}nca
Și leul cu paie se va hrăni…
Iona asculta cu plăcere vocea gravă înălț}ndu-se în aer. Așa o să fie și pe
drumul spre Valencia, g}ndi el mulțumit.
402
 Pe c}nd înaintau, Helkias îi povesti fiului lui că prima dată c}nd fusese
chemat la Tembleque de contele Vasca, îi spusese despre aceasta prietenului
lui, rabi Ortega.
— „Să-ți povestesc despre acest nobil”, mi-a zis rabinul.
Rabi Ortega avea un nepot, un t}năr învățat pe nume Asher ben Yair, care
cunoștea mai multe limbi și Tora, cartea religiei iudaice.
— Un învățat își c}știgă greu traiul, continuă Helkias, și, într-o zi, Asher a
aflat că un nobil din Tembleque caută să angajeze un funcționar și a plecat
într-acolo șa-și ofere serviciile.
Contele din Tembleque era m}ndru de calitățile lui războinice. Luptase
împotriva maurilor și călătorise departe pentru a participa la turniruri, pe
multe c}știg}ndu-le. Dar avea urechea atentă la noutăți și în 1486 auzise de o
competiție diferită, un turnir literar, la care combatanții luptau cu poeme în
loc de lănci și săbii.
Competiția se numea Jocs Florals – Jocuri florale. Luase ființă în Franța
spre sf}rșitul secolului al paisprezecelea, c}nd c}țiva tineri nobili din
Toulouse hotăr}ră să invite poeți să-și recite operele, urm}nd ca învingătorul
să primească o violetă făurită din aur.
Competiția se ținu periodic în Franța p}nă c}nd Violante de Bar, regină a
Cataloniei și Aragonului și soție a regelui Ioan I, o aduse la Barcelona în 1388,
chem}ndu-i acolo și pe o parte dintre arbitrii francezi. Curtea spaniolă
adoptă oficial Jocs Florals, celebr}ndu-le anual cu mare pompă. C}nd intră în
atenția contelui Vasca, turnirul poetic era arbitrat de curtea regală. O violetă
din argint constituia acum premiul trei, iar premiul doi era un trandafir din
aur. Învingătorul, conform spiritului catalan, primea un singur trandafir
adevărat, căci niciun obiect r}urit de om nu putea depăși o creație a
Domnului.
Lui Vasca i se părea că ar fi fost splendid să fie chemat la curte și onorat ca
învingător și făcu planuri pentru a participa la Jocs Florals. Faptul că era
analfabet nu-l abătu din drum, căci era destul de bogat pentru a angaja un
scriitor și-l alese pe Asher ben Yair, căruia-i spuse că trebuia să scrie un
poem. Discut}nd subiectul, Vasca a fost de părere că poemul trebuia să
vorbească despre un mare și nobil luptător și cei doi au fost apoi de acord
foarte repede că nimeni altul nu era mai potrivit dec}t însuși contele Vasca
pentru a deveni eroul operei.
Poemul a fost terminat și ascult}ndu-l, contele nu simți niciun sunet
deranjant. Curajul și îndem}narea lui de războinic erau tratate reverențios și

403
fără economie de exagerări, așa că o copie a poemului a fost trimisă la
Barcelona.
Dar opera nu-i impresionă pe arbitrii de la curte. C}nd contele află că
premiile fuseseră c}știgate de alții, Asher ben Yair își luase rămas bun de la
unchiul lui, rabinul, și plecase în mod înțelept către Sicilia, unde credea că vă
putea deveni profesor pentru copiii evrei.
Contele Vasca trimise după Helkias Toledano, un evreu cu o reputație
remarcabilă în orfevrărie. Ajung}nd la Tembleque, argintarul îl găsi pe conte
încă m}nios de a fi fost surclasat de c}țiva versificatori afectați. Îi povesti lui
Helkias despre Jocs Florals și premiile ingenioase oferite acolo, apoi îi
dezvălui că hotăr}se să organizeze, pe cheltuiala lui, o competiție mai
bărbătească, un turnir adevărat cu un premiu înt}i, de departe mai
remarcabil și magnific dec}t cele oferite la Barcelona.
— Doresc să făurești un trandafir din aur, cu tulpina din argint.
Tatăl lui Iona dăduse din cap g}nditor.
— Ascultă-mă bine: trebuie să fie întru-totul asemenea unui trandafir
natural.
— Bine, dar… z}mbise Helkias.
Contele ridicase m}na – argintarul credea că nu era dispus să tolereze
discuții prea lungi cu un evreu:
— Mergi și fă treaba asta. Trebuie s-o termini după viitorul Paște.
Și Helkias a fost expediat.
Era obișnuit cu pretențiile nerezonabile ale clienților dificili, deși în
situația dată lucrurile se complicau datorită reputației contelui Vasca de a-i
brutaliza pe cei care-l nemulțumeau. Se apucă de lucru, contempl}nd tufele
de trandafiri și făc}nd schițe. C}nd dob}ndi o reprezentare satisfăcătoare, se
apucă să bată aur și argint. După patru zile, obținu un obiect asemănător unui
trandafir, dar fu dezamăgit și-l strică, topind metalul.
Făcu noi și noi încercări repurt}nd de fiecare dată mici victorii, dar
eșu}nd în efectul de ansamblu. Trecură două luni din ziua înt}lnirii cu Vasca
și era încă departe de a-și fi îndeplinit însărcinarea.
Dar încercă mai departe, studiind trandafirul ca pe Talmud, sorbindu-i
mireasma și frumusețea, smulg}ndu-i petalele una c}te una pentru a observa
construcția întregului, înțeleg}nd îndoirea și răsucirea tulpinii spre soare,
nașterea bobocilor ce creșteau, se înfoiau suav și se deschideau. Cu fiecare
încercare de a reproduce frumusețea simplă și uluitoare a florii, începea să
simtă esența și spiritul trandafirului și căutările și eșecurile îl transformară
din artizan într-un adevărat artist.

404
 În cele din urmă, a creat o floare din aur strălucitor. Petalele i se răsuceau
cu o moliciune proaspătă, percepută de privire și nu de atingere. Era o floare
credibilă, de parcă un maestru horticultor ar fi dob}ndit un trandafir natural
de culoarea aurului. Sub floare se rotunjea un singur boboc. Tulpina,
rămurelele, spinii și frunzele erau de argint sclipitor, risipind iluzia. Dar mai
erau cinci luni p}nă la data livrării, așa că Helkias lăsă timpul să lucreze.
Aurul rămase pur, dar argintul se înnegri, căpăt}nd o patină verzuie ce făcea
și frunzele să pară naturale.
Contele Vasca a fost vădit surprins și înc}ntat la vederea măiestriei lui
Helkias:
— N-o să-l dau ca premiu. Am să-l folosesc mai bine.
Dar în loc să plătească trandafirul, făcu o nouă comandă mare și apoi încă
una. În cele din urmă, deveni cel mai mare datornic al lui Helkias și c}nd
evreilor li se porunci să părăsească Spania, datoria îl împovăra și mai tare pe
argintar.

Castelul le apăru celor doi călăreți mare și neprimitor. Grilajul porții largi
era lăsat. Helkias și Iona ridicară privirile spre postul santinelei, de pe zidul
înalt din piatră.
— Hei, gardă! strigă Helkias și pe cornișă apăru un coif.
— Sunt Helkias Toledano, argintar. Doresc să vorbesc cu Excelența sa,
contele Vasca.
Soldatul se retrase, dar reapăru în scurt timp:
— Excelența sa contele nu e aici. Pleacă.
Iona își înăbuși bombănelile, dar tatăl lui perseveră:
— Vin cu o afacere importantă. Dacă domnul conte nu este, aș dori să
vorbesc cu majordomul.
Santinela plecă din nou. Călăreții așteptau. În cele din urmă, cu un sc}rț}it
și un scr}șnet, grilajul fu ridicat și intrară în curtea castelului.
Majordomul era un bărbat zvelt care hrănea cu bucăți de carne un șoim
captiv. Carnea provenea de la o pisică albă, după coada rămasă întreaga, pe
care Iona o văzu.
Omul nici nu-i privi:
— Contele v}nează în ținutul din nord, spuse el pe un ton iritat.
— Doresc plata pentru obiectele făcute la comandă și livrate la castel, zise
Helkias și majordomul îl învrednici cu o privire:
— Nu plătesc pe nimeni dec}t la comanda contelui.
— C}nd se va întoarce?

405
 — C}nd dorește.
Apoi chibzui, probabil ca să scape mai repede de ei:
— În locul vostru, aș veni peste șase zile.
Călărind înapoi spre Toledo, Helkias tăcea, pierdut în g}nduri amare. Iona
încercă să refacă o parte din bucuria drumului de venire:
— Lupul va sta alături de oaie… c}ntă, dar tatăl nu observă și parcurseră
tăcuți restul distanței.
După șase zile, Helkias refăcu singur drumul, și funcționarul îi spuse că
domnul conte nu se întorcea dec}t peste paisprezece zile, în cea de-a
douăzeci și șasea zi a lunii.
— E prea t}rziu, spuse disperat Aron c}nd află.
— Da, e prea t}rziu, zise și Helkias.
Dar a doua zi se dădu de știre că monarhii, în mila lor, le îngăduiseră încă
o zi de stat în Spania evreilor, deplas}nd data expulzării de la înt}i la doi
august.
— Crezi că…? întrebă Aron.
— Da, se poate! Îl aștept la castel c}nd sosește. După ce mă plătește,
plecăm.
— Dar să facem în șapte zile drumul p}nă la Valencia?
— Nu avem de ales, Aron, spuse Helkias.
Fără bani, suntem condamnați.
Aron oftă și fratele lui îi puse m}na pe braț:
— O s-o facem. O să ne forțăm și noi și dobitoacele și-o să ne găsim
drumul.
Dar chiar în timp ce vorbea, se g}ndea cu un sentiment neliniștitor ca doi
august era ziua a noua a lunii evreiești Ab, o dată infamă și poate un semn
rău, căci nouă Ab era data distrugerii templului din Ierusalim, după care
foarte mulți dintre evrei fuseseră siliți să rătăcească prin lume.

Capitolul Opt

PESCARUL

406
 Iona și Eleazar nu mai erau nevoiți să lustruiască argintul. D}ndu-și seama
că nu putea vinde cu un preț corect, Helkias îi v}ndu tot stocul lui Benito
Martin pentru o sumă mică.
Iona purta pe degetul mijlociu al m}inii drepte un inel lat din argint, dăruit
de tatăl lui după ce intrase în r}ndul bărbaților chemați să citească Tora.
Helkias îi dăruise unul la fel și fiului mai mare, dar inelul lipsea c}nd fu găsit
trupul lui Meir.
— Scoate-ți inelul de pe deget, îi spuse tatăl lui Iona și t}nărul îl ascultă
fără bucurie.
Tatăl legă inelul de un șiret subțire și tare și i-l puse la g}t, ascuns sub
cămașă:
— Dacă vom fi nevoiți să-l vindem, îți promit că-ți fac altul c}t de repede
voi putea. Dar, cu ajutorul Domnului, s-ar putea să-l porți cur}nd, în altă
parte.

Helkias își duse cei doi fii la cimitirul evreiesc, în afara zidurilor orașului.
Era un loc zguduitor, pentru că și alte familii care plecau din Spania se opreau
să-și ia la revedere de la iubiții lor și pl}nsetele și suspinele îl înfricoșară pe
Eleazar, astfel înc}t pl}nse și el, deși nu-și mai amintea de mama lor și foarte
puțin de Meir.
Helkias își pl}nsese ani de zile soția și fiul cel mare. Avea ochii plini de
lacrimi, dar nu scoase niciun sunet, își îmbrățișa băieții, îi potoli și-i sărută,
apoi îi trimise să netezească mormintele și să așeze pe ele pietre mici, semn
că fuseseră vizitate.
***
— E teribil să le părăsesc mormintele, îi spuse Helkias mai t}rziu lui
Benito.
Martin adusese un burduf de vin și cei doi prieteni stăteau de vorbă, după
obiceiul lor.
— Dar e cumva și mai rău să plec de la morm}ntul fiului meu fără să știu
cine l-a băgat acolo.
— Dacă s-ar putea da de urma relicvariului, am ști mai mult, a fost de
părere Martin.
Helkias făcu o grimasă:
— Nu s-a putut. P}nă acum, hoții care se ocupă cu astfel de lucruri
probabil că l-au și v}ndut. Probabil că e într-o biserică, foarte departe de aici,
zise el, lu}nd o înghițitură zdravănă de vin.

407
 — Totuși… poate că nu, spuse Benito. Dacă vorbesc cu cei care păstoresc
bisericile din regiune, aș putea afla ceva.
— M-am g}ndit și eu, recunoscu Helkias, dar… sunt evreu. Mi-a fost prea
frică de preoți și de biserici pentru a face asta.
— Lasă-mă s-o fac eu, se oferi Martin și Helkias încuviință recunoscător.
Se duse la planșeta lui și-i aduse schițele obiectului, pe care Benito le
putea arăta prelaților.
— Helkias, lumea din oraș nu te privește cu ochi buni, îi spuse prietenul
lui, îngrijorat. Se zvonește că refuzi și să pleci din Toledo și să te convertești.
Casa asta izolată e foarte nesigură. Nu poți găsi siguranță nici în cartierul
evreiesc, pentru că evreii au plecat. Poate ar trebui să vii cu fiii tăi la mine, să
stați într-o casă creștină.
Helkias știa că dacă s-ar muta acasă la Martin, chiar pentru scurtă vreme,
ar provoca necazuri. Îi mulțumi și clătină din cap:
— P}nă în clipa plecării, ne vom bucura de tihna casei unde s-au născut
copiii.
Totuși, după plecarea lui Benito, Helkias coborî cu fiii lui pe faleză și le
arătă o deschizătură pe unde se intra într-un tunel str}mt, în formă de L și
apoi într-o grotă mică.
— Dacă se va ivi nevoia, le spuse el băieților, grota era o ascunzătoare
sigură.

Iona simțea că era ultima oară c}nd mai făcea anumite lucruri în Toledo.
Pierduse pescuitul de primăvară. Primăvara era cel mai bine, c}nd era
încă răcoare, dar primele raze atrăgeau musculițe și alte g}ze mici pe
suprafața r}ului.
Acum era arșiță, dar știa un iaz ad}nc dincolo de un baraj natural din
bucăți de st}ncă și ramuri și știa că peștii leneveau nemișcați pe fund
aștept}nd m}ncarea să plutească spre ei.
Adună c}rligele mici făcute pentru el de un tată priceput la metale, apoi se
duse în spatele atelierului și luă undița scurtă de lemn, cu firul tare.
Nu făcuse nici trei pași c}nd îl ajunse Eleazar:
— Iona, mă iei și pe mine?
— Nu.
— Vreau să merg și eu, Iona.
Dacă-i auzea tatăl, poate le-ar fi cerut să răm}nă în preajma casei. Iona
aruncă o privire îngrijorată spre ușa atelierului:
— Nu-mi strica bucuria, Eleazar. Dacă faci gălăgie, ne aude și iese afară.

408
 Eleazar îl privi nefericit.
— C}nd mă întorc, stau toată după-amiaza cu tine și te învăț să c}nți la
chitară.
— Toată după-amiaza?
— Toată.
După o clipă era liber și urca spre r}u. Ajung}nd pe mal, puse c}rligul și
stătu să răstoarne c}teva pietre. Mai mulți raci se împrăștiară în apă înainte
de a găsi unul destul de mic pe care-l folosi drept momeală.
Era locul favorit de pescuit. De-a lungul anilor, venise mereu aici.
Deasupra iazului era un copac ce umbrea peștii și pescarul, iar un bolovan
mare, așezat l}ngă mal, îi permitea să întindă undița p}nă departe.
Momeala pătrunse cu un plescăit în apă. Iona așteptă, dar nu vedea semn
că a mușcat, așa că se instală oft}nd pe bolovan. Sufla o briză ușoară, piatra
era rece și sunetele calme ale r}ului erau plăcute. Undeva în josul r}ului doi
oameni se strigau și o pasăre ciripi în apropiere.
Nu-și dădu seama c}nd ațipi, dar sunetele scăzură în intensitate și, încet-
încet, atenția i se risipi și adormi.

Se trezi tresărind, fiindcă cineva îi smulse prăjina undiței de sub picior.

— Ai un pește, zise un om.
Iona se înfricoșă. Omul era înalt ca Abba, preot sau călugăr, în robă neagră
și sandale. Avea o voce moale și bl}ndă și fața părea a unui om bun:
— E un pește foarte mare. Vrei undița?
— Nu, prindeți-l dumneavoastră, zise el fără tragere de inimă.
— Lorenzo, strigă cineva de pe potecă și întorc}ndu-se, Iona văzu alt
călugăr în negru, aștept}nd.
Peștele trăgea spre ramurile din zăgaz, dar bărbatul înalt ridică v}rful
undiței. Era un pescar bun, observă Iona. Nu trase brusc, pun}nd firul în
pericol, dar aduse peștele înapoi, țin}nd firul cu st}nga, puțin c}te puțin, p}nă
c}nd prada, o plătică frumoasa arcuindu-se în c}rlig, a fost ridicată pe
bolovan.
Bărbatul z}mbea:
— O, nu e chiar așa de mare, nu? La început, toți par mari. Îl vrei? i-l
întinse lui Iona.
Bineînțeles că-l vroia, dar simțea că și omul îl vroia:
— Nu, señor, spuse.
— Lorenzo, strigă celălalt călugăr. Te rog, n-avem timp. Ne caută.

409
 — Bine! spuse iritat cel înalt și v}rî degetul sub branhia peștelui, pentru a-
l duce mai ușor. Cristos să-ți aducă noroc, îi spuse el lui Iona, privindu-l cu
ochi bl}nzi și ad}nci ca apa iazului.

Capitolul Nouă

VIZITATORI

În dimineața următoare, cerul deveni verde întunecat, se cutremură de

tunete și fu străbătut de fulgere, apoi furtuna se potoli, dar plouă două zile.
Aron, unchiul lui Iona, și mătușa Juana veniră la ei și Juana spuse că nu era un
fapt obișnuit să plouă at}t de tare în luna lui Tammuz.
— Dar s-a mai pomenit, zise soțul ei.
— A, da, s-a mai pomenit, repetă ea și nu sugeră nimeni că ar fi fost un
semn rău. Aerul era fierbinte, în ciuda umezelii și în cea de-a doua zi, ploaia
se domoli și apoi se opri.

Benito Martin călărise prin ploaie ambele zile, duc}nd schițele și desenele
lui Helkias învelite în piele. Desfășurase sulurile la șapte biserici și două
mănăstiri. Toți preoții și călugării din Toledo aflaseră despre pierderea
relicvariului, dar niciunul nu-i dădu vreo informație lămuritoare.
Ultima lui oprire a fost la catedrală, unde a îngenuncheat să se roage.
După ce termina rugăciunea, se ridică în picioare și văzu că era privit de
un prelat înalt, cu un chip extrem de frumos. Martin știa din b}rfele
oamenilor ca în piață i se spunea El Guapo, Cel Frumos, și că făcea parte din
Inchiziție, dar nu-și amintea numele lui.
Le arătă desenele preoților, aflați în număr mare în catedrală. Le arătase
de trei ori fără succes, c}nd, ridic}nd ochii, îi înt}lni din nou pe cei ai
călugărului înalt.
Omul îndoi degetul arătător:
— Dă-mi să văd.
C}nd Benito îi dădu schițele, le studie îndelung pe fiecare.
— De ce le arăți preoților?

410
 — Sunt desene ale relicvariului furat. Argintarul care l-a făcut încearcă să
dea de urma lui.
— Evreul Toledano.
— … da.
— Numele tău?
— Benito Martin.
— Ești convertit?
— Nu, frate, sunt creștin din naștere.
— Helkias Toledano e prietenul tău?
Ar fi fost ușor să răspundă: „Da. Suntem prieteni.” Benito era atașat de
catedrală. O vizita adesea, pentru că minunata ei boltire îi crea impresia că
rugăciunile lui urcă direct la cer, la Dumnezeu. Dar călugărul îi strica bucuria
de a fi în catedrală:
— Sunt aurar. Am discutat uneori afaceri, spuse precaut.
— Ai rude convertite?
— Nu am.
— Argintarul a plecat din Toledo?
— Pleacă în cur}nd.
— Ți-a vorbit vreodată de rugăciunile evreiești?
— Nu, niciodată.
— Știi dacă a vorbit despre rugăciuni cu vreun creștin?
— Nu.
Călugărul îi dădu desenele înapoi:
— Ești conștient că Majestățile lor au interzis cu desăv}rșire ca un creștin
să-i ofere ajutor unui evreu?
— Nu i-am oferit ajutor, spuse Benito, dar poate clericul nu auzise, fiindcă
deja îi întorsese spatele.
Bonestruca, își aminti el, așa-l chema.
Pe c}nd se îndrepta spre casa Toledano, ploaia se oprise.
— Deci, prietene, asta e, spuse Helkias.
— Asta e. Chiar m}ine plecați?
— M}ine, chiar dacă îmi recuperez sau nu banii de la contele de
Tembleque. Dacă mai așteptăm, va fi prea t}rziu.
Helkias îi spuse lui Benito că vor încărca devreme bagajele pe asini. Alegea
cu fiii lui puținele lucruri pe care le puteau lua, cu multă grijă:
— Ce lăsăm e al tău, după cum dorești.
— Îți mulțumesc.
— Pentru nimic.

411
 Martin îi dădu lui Helkias veștile dezamăgitoare și acesta îi mulțumi,
ridic}nd din umeri: se aștepta la așa ceva.
— Îl cunoști pe părintele numit Cel Frumos, un dominican înalt? întrebă
Martin.
— Nu, răspunse Helkias nedumerit.
— E inchizitor. C}nd m-a văzut arăt}nd schițele, mi-a dat de înțeles că nu e
de acord cu ceea ce fac. Mi-a pus întrebări despre tine, prea multe întrebări.
Mă tem pentru tine, Helkias. Ai avut afaceri cu părintele acela – dificultăți sau
neplăceri?
— N-am vorbit niciodată cu el, clătină Helkias din cap. Dar scutește-te de
supărări, Benito. M}ine seară vom fi departe.
Lui Benito îi era rușine că un călugăr îl făcuse să se simtă nervos. Ceru
voie să-l ia pe Eleazar la el restul după-amiezii, pentru ca băiatul să-i poată
spune la revedere cum se cuvenea tovarășului lui de joaca, micul Enrique
Martin.
— Poate îi permiți să stea și peste noapte?
Helkias dădu din cap, știind că poate cei doi copii se înt}lneau pentru
ultima oară.

Iona și tatăl lui lucraseră p}nă t}rziu, la lumina lum}nărilor, pregătind

detaliile plecării.
Lui Iona îi plăcea să muncească l}ngă tatăl lui. Era plăcut să fie doar ei doi,
Eleazar fiind plecat. Făcură teancuri de lucruri, unul cu cele care răm}neau și
altul, mai mic, cu ceea ce puteau urca de dimineață pe spinările măgarilor:
haine, alimente, o carte de rugăciuni, un set de unelte ale tatălui.
Înainte de a se face t}rziu, Helkias îl luă de umeri pe Iona și-l trimise la
culcare:
— M}ine călătorim. Ai nevoie de putere.
Dar abia adormise în sunetul liniștitor al măturii tatălui f}ș}ind pe podea,
c}nd Helkias îl trezi brutal și grăbit:
— Fiule, ieși din casă pe fereastra din spate. Repede.
Iona auzea voci și larmă pe potecă. Unii c}ntau un imn violent. Alții
strigau. Nu erau departe.
— Unde…?
— Du-te la grota din st}ncă. Nu ieși p}nă nu vin după tine.
Degetele tatălui i se înfipseră în umăr:
— Ascultă-mă. Du-te. Imediat. Să nu te vadă nimeni.
Helkias mai aruncă o jumătate de p}ine într-un săculeț și i-l v}rî în m}nă:

412
 — Iona. Dacă nu vin… stai c}t poți și pe urmă te duci la Benito Martin.
— Vino cu mine, Abba, zise băiatul speriat, dar Helkias îi făcu v}nt pe
geam și el se trezi singur în noapte.
Ocoli precaut casele, dar trebuia să traverseze drumul ca să ajungă la
st}nci. Trec}nd de case, porni spre drum în beznă și văzu prima dată
luminile, înfricoșător de aproape. Era un grup numeros de bărbați și flacăra
torțelor le dezvăluia armele. Încerca să nu se smiorcăie, dar nu mai conta,
pentru că zgomotul oamenilor devenise foarte puternic.
Iona o rupse la fugă.

Capitolul Zece

ASCUNZIȘUL

Îngustimea și forma tunelului către grotă amortizase sunetul, dar din c}nd
în c}nd îi răzbătea la urechi un muget înăbușit, un urlet ca al v}ntului într-o
furtună de departe.
Pl}nse nemișcat, zăc}nd pe suprafața de păm}nt și st}ncă de parcă ar fi
căzut de la înălțime, nepăsător la pietricelele care-i înțepau trupul.
După o vreme se scufundă într-un somn ad}nc și benefic, evad}nd astfel
din închisoarea lui de piatră.
C}nd se trezi, nu avea habar c}t dormise sau c}t trecuse de c}nd intrase în
grotă.
Simțise că-l trezise o vietate care-i aluneca pe picior, înțepeni, g}ndindu-
se la vipere, dar în cele din urmă auzi un ronțăit slab și familiar și se relaxă,
nefiindu-i teamă de șoareci.
Ochii i se obișnuiseră de mult cu bezna catifelată, dar n-o putea străpunge.
Nu-și dădea seama dacă era zi sau noapte. C}nd îi era foame, mușca din
p}inea dată de tatăl lui.
A doua oară c}nd adormi îl visă, privindu-i chipul bine cunoscut, ochii
foarte albaștri și nasul viril, gura cu buze pline în barba căruntă ca și părul.
Tatăl lui îi vorbea. Dar Iona nu-i auzea cuvintele sau nu și le aminti c}nd se
trezi în vizuina lui de animal.

413
 Își amintea ultimele cuvinte ale tatălui, să stea acolo p}nă venea să-i spună
că totul era în ordine; așa că termină p}inea și zăcu în întuneric. Îi era foarte
sete și își aminti că Meir îl învățase să ia o piatră în gură c}nd nu era apă și s-
o sugă, provoc}nd apariția salivei. Căută și găsi o pietricică, pe care o șterse și
o băgă în gura, apuc}ndu-se s-o sugă ca un bebeluș, s}nul mamei. C}nd simți
că se cufundă în somn, scuipă afară pietricica.
Astfel, timpul trecu, între foame, sete cumplită și evadare în toropeală, iar
trupul îi fu cuprins de o sf}rșeală teribilă.

Veni și clipa c}nd Iona înțelese că dacă mai răm}nea în grotă avea să
moară acolo și începu să se t}rască afară, încet și chinuitor.
C}nd dădu colțul tunelului în formă de L, lumina îl izbi în față și rămase pe
loc p}nă c}nd îi reveni vederea.
Afară își dădu seama după soare că era după-amiază. Era liniște, se auzea
doar ciripitul tare al pasărilor. Se cățără pe poteca îngustă cu atenție, d}ndu-
și seama că Domnul îl protejase în timpul cobor}rii lui disperate în lumea
întunericului.
Merg}nd spre casă, nu se înt}lni cu nimeni. Grupul de clădiri părea ca de
obicei, văzu el bucuros. P}nă c}nd…
Doar casa lui era devastată. Ușa dispăruse, smulsă din balamale. Mobilele
erau luate sau distruse. Toate obiectele de valoare – chitara maură a lui Meir!
— lipseau. Deasupra ferestrelor se vedeau pe piatră urme negre lăsate de
focul care arsese pervazele.
Mirosea a pustiu și a torțe.
— Abba!… Abba!… Abba!
Dar nu răspunse nimeni și Iona se înspăim}ntă de propria lui voce. Ieși și
începu să alerge spre casa lui Benito Martin.
Familia Martin îl înt}mpină cu bucurie și uimire. Benito era palid:
— Am crezut că ai murit, Iona. Am crezut că te-au aruncat de pe faleză, în
Tagus.
— Unde e tata?
Martin îl îmbrățișă și legăn}ndu-l cu o emoție teribilă, îi dezvălui totul fără
cuvinte.
***
C}nd își găsi cuvintele, Martin îi relată o poveste oribilă. Un călugăr
adunase mulțimea în Plaza Mayor din Toledo:
— Un dominican, un om înalt, numit Bonestruca. A fost foarte curios în
legătură cu tatăl tău c}nd i-am arătat desenele relicvariului la catedrală. Se

414
spune că părintele ăsta are un chip de sf}nt. Dar nu e sf}nt, zise cu
amărăciune Benito Martin. A adunat o mulțime de oameni m}nioși în piață și
a predicat împotriva evreilor. Evreii au fugit din Spania fără a-și primi
pedeapsa cuvenită, a spus el. A vorbit despre tatăl tău d}ndu-i numele,
acuz}ndu-l că este unul dintre evreii care a creat potirul ce urma să aibă
efecte magice îngrozitoare împotriva creștinilor și numindu-l anticristul care
a spulberat ocazia venirii M}ntuitorului, băt}ndu-și crunt joc de El, a amintit
că era pe cale să scape nepedepsit. I-a adus în pragul nebuniei și pe urmă a
rămas în urma gloatei care a venit și l-a ucis pe tatăl tău.
— Unde e trupul lui Abba?
— L-am îngropat în spatele casei. Mă rog în fiecare dimineață și seara
pentru sufletul lui nemuritor.
Apoi Martin îl lasă pe băiat să-și pl}ngă tatăl:
— De ce n-a venit cu mine? suspină Iona. De ce n-a fugit și el?
— Cred că a stat ca să te apere, spuse încet Martin. Dacă nu găseau pe
nimeni în casă, l-ar fi căutat peste tot. Și… te-ar fi găsit și pe tine.
Teresa, soția lui Benito și fiica lor, Lucia, îi aduseră p}ine și lapte, dar era
prea îndurerat ca să măn}nce.
Benito îl îndemnă și, spre rușinea lui, după ce luă o înghițitură m}ncă cu
poftă tot, în timp ce bărbatul și cele două femei îl priveau îngrijorați. Eleazar
nu era acolo și Iona bănui că se juca pe undeva cu Enrique Martin.
Dar Enrique intră în casă, singur.
— Unde e fratele meu?
— Cu unchiul lui, Aron lăptarul, și cu mătușa Juana, răspunse Martin.
Crede că ai murit, cum am crezut și noi. L-au luat de la noi pe Eleazar după
urgia din noaptea aceea și au plecat imediat din Toledo.
Iona se ridica agitat:
— Trebuie să plec imediat la Valencia, să-i ajung, spuse, dar Benito îl opri:
— Nu merg la Valencia. Aron nu avea prea mulți bani. Eu… i-am plătit
niște bani pe care-i datoram tatălui tău pentru argint, dar… s-a g}ndit că vor
avea o ocazie mai dună să plece dintr-unul din satele mici de pescari. Au luat
caii din islazul lui Marcelo Troca, așa ca să aibă mereu două animale odihnite.
Unchiul tău e om bun, șovăi el, și puternic. Eu cred că vor fi bine.
— Trebuie să plec!
— E prea t}rziu, Iona. Prea t}rziu. În care sat de pescari o să te duci? Ai
stat trei zile în grotă, băiatul meu. Ultima corabie cu evrei va ridica ancora
peste patru zile. Dacă ai goni zi și noapte și te-ar ține calul, tot n-ai ajunge pe
coastă în patru zile.

415
 — Unde o să-l ducă unchiul Aron pe Eleazar?
Benito dădu din cap, tulburat:
— Aron nu știa unde o să plece. Depinde de ce corăbii vor găsi. Trebuie să
răm}i în casa asta, Iona. Soldații din Spania caută prin toată țara evrei care s-
au sustras expulzării. Orice evreu care nu a dorit să fie salvat întru Cristos va
fi supus pedepsei cu moartea.
— Și atunci… eu ce-o să fac?
Benito îi luă m}inile în ale lui:
— Ascultă-mă bine, băiatul meu. Uciderea tatălui tău este legată de cea a
fratelui tău, Meir. Nu e o înt}mplare că singurul evreu omor}t a fost el, că
doar casa lui a fost distrusă, deși nicio sinagogă nu a fost atacată. Trebuie să
fugi de pericol. Din dragoste pentru prietenul meu, Helkias, și pentru tine, îți
ofer protecția numelui meu.
— Numele dumitale?
— Da. Trebuie să te convertești. Vei trăi cu noi, în familie. Îți voi da numele
tatălui meu, Tom|s Martin. Ne-am înțeles?
Iona îl privi buimăcit. Dintr-o răsturnare uluitoare a evenimentelor,
rămăsese fără rude, lipsit de orice persoană iubită. Dădu din cap.
— Atunci am plecat să aduc un preot, spuse Benito și în c}teva minute
porni să-și îndeplinească și această îndatorire.

Capitolul Unsprezece

O HOTĂRÂRE

Iona stătea în casa familiei Martin, uluit de ce aflase. Lucia rămase o vreme
l}ngă el, țin}ndu-l de m}nă, dar era prea copleșit pentru a răspunde gestului
ei prietenos și fata pleca p}nă la urmă.
Și pe deasupra tuturor nenorocirilor, să nu-l mai vadă niciodată pe
frățiorul lui iubit, Eleazar, care era în viață!
Pe masa de desen a lui Benito erau cerneală, h}rtie și pene. Iona luă o
pană și era pe cale să ia și o foaie de h}rtie, dar Teresa Martin veni la el:
— H}rtia e scumpă, îi zise acru, privindu-l fără bunăvoință.

416
 Teresa Martin nu se bucurase niciodată de compania familiei Toledano
așa cum se bucurase soțul și copiii ei și nu era înc}ntată de decizia bărbatului
de a adăuga un evreu familiei.
Pe masă era un desen cu o cupă, dăruit de Helkias lui Martin. Iona îl luă,
muie pana în cerneală și începu să scrie pe fața albă a colii. Scrise primul r}nd
în ebraică și restul în spaniolă, grăbit:
Dragul meu frate, Eleazar ben Helkias Toledano,
Află că eu, fratele tău, nu am fost ucis de cei care i-au luat viața tatălui
nostru.
Îți scriu, iubite Eleazar, în cazul că vreun eveniment necunoscut te-a oprit
pe tine și rudele noastre să vă îmbarcați. Sau, dacă pe data de nouă Ab vei fi
pe mările acelea ad}nci pe care ne închipuiam în zile mai fericite ale
copilăriei, poate va veni timpul să te întorci bărbat la casa noastră
părintească și să descoperi scrisoarea în ascunzătoarea secretă, ca să afli ce s-
a înt}mplat.
Dacă totuși te întorci, află, pentru siguranța ta, că un om puternic, pe care
nu-l cunosc, simte o ură ad}ncă față de familia Toledano. Nu înțeleg cauza.
Tatăl nostru, fie să odihnească în pace veșnică l}ngă cei drepți, credea că
moartea cumplită a fratelui nostru, Meir ben Helkias, s-a petrecut pentru a se
putea fura relicvariul comandat de abația înălțării. Prietenul tatei, al cărui
nume nu-l scriu pentru a nu-i face rău dacă scrisoarea va fi găsită de un om
cu g}nd dușmănos, e convins că moartea lui Abba e legată de a lui Meir, de
vasul de aur și argint făcut de tata și de un călugăr dominican, numit
Bonestruca. Ai mare grijă să te păzești.
Și eu trebuie să mă păzesc.
Aici nu răm}n evrei, nu sunt dec}t creștinii vechi și cei noi.
Sunt singurul din Spania?
Toată munca tatălui nostru s-a dus. Sunt oameni care ne datorează bani și
nu au plătit. Chiar dacă îți vei croi drum p}nă aici și vei citi aceste r}nduri, îți
va fi greu să-i aduni.
Samuel ben Sahula îi datorează tatii treisprezece maravedi pentru trei
farfurii bătute, un vas ritual și un mic lighean din argint pentru spălatul
ceremonial.
Don Isaac Ibn Arbet datorează șase maravedi pentru o farfurie bătută și
doi maravedi pentru șase pocale mici din argint.
Nu știu unde au plecat oamenii aceștia. Dacă vrea Domnul, într-o zi
drumurile vi s-ar putea încrucișa.
417
 Contele Fern|n Vasca de Tembleque datorează familiei noastre șaizeci și
nouă de reali și șaisprezece maravedi pentru trei castroane mari, patru
oglinjoare argintate și două oglinzi mari, o floare de aur cu tulpina de argint,
opt piepteni de prins în păr și un pieptene de toaletă și douăsprezece pocale
din argint masiv, cu picior de electrum.
Prietenul lui Abba dorește să devin fiul lui creștin, dar eu trebuie să răm}n
copilul evreu al tatii, chiar dacă asta mă va pierde. Oric}t aș fi de hăituit, n-o
să mă convertesc. Dacă se înt}mplă ce-i mai rău, să știi că m-am regăsit cu
Meir și iubiții noștri părinți și odihnesc alături de ei la picioarele
Atotputernicului.
Mai află că mi-aș da locul în împărăția cerului dacă aș putea să-mi mai
îmbrățișez frățiorul. Ah, ce-aș vrea să fiu iar fratele tău! Pentru toate
nepăsările și răul ce ți l-am făcut din neglijență, dragul meu frate dispărut, îți
cer iertare și-ți implor iubirea în eternitate. Să ne ții minte, Eleazar, și să te
rogi pentru sufletele noastre. Amintește-ți că ești fiul lui Helkias din tribul lui
Levi – descendenții direcți ai lui Moise. Recită zilnic Shema, așa cum o va face
și îndureratul tău frate,
Iona ben Helkias Toledano
— Soțul meu nu va mai cumpăra acum casa tatălui tău. E ruinată, spuse
Teresa, privind încruntată scrisoarea. Era analfabetă, dar își dădea seama că
literele de la început erau ebraice. O să aduci nenorocirea asupra acestei case,
continuă ea.
Iona, înfiorat de perspectivă, deveni conștient că în cur}nd va veni preotul
adus de Benito, cu agheasma pentru botez.
Luă h}rtia și ieși agitat afară.
Soarele scăpăta și se făcea răcoare. Nu-l opri nimeni și se îndepărtă.
Picioarele îl purtară spre ruinele clădirii care-i fusese cămin. Văzu locul cu
păm}nt af}nat din spatele casei, unde-i fusese îngropat tatăl. Cu ochii ciudat
de uscați, recită Kadișul și marcă bine morm}ntul, promiț}ndu-și că, dacă
trăia, va muta într-o zi oasele părintelui lui în păm}nt consacrat.
Își aminti de visul din peșteră și acum i se părea că tatăl încercase atunci
să-i spună să răm}nă cine era, Iona ben Helkias Toledano, levitul.
Cu toate că se întunecase destul de tare, cercetă prin casă.
Toate tuburile mezuzah din argint, amulete conțin}nd fragmente din
scriptură, dispăruseră de la tocurile ușilor. Din atelier lipseau toate obiectele
de valoare. Podeaua era distrusă. Intrușii găsiseră banii agonisiți de Helkias
pentru plecarea din Spania. Dar nu găsiseră ascunzătoarea de după o lespede
418
mobilă din peretele nordic al casei, unde se aflau optsprezece sueldo, mica
avere personală a lui Iona și Eleazar. Nu putea cumpăra multe, dar putea lua
ceva și își făcu o boccea dintr-o zdreanță, strecur}nd monedele acolo.
Pe jos era o bucată de pergament smulsă dintr-o mezuzah și o ridică: „Și-l
vei iubi pe Dumnezeul tău din toată inima, din tot sufletul și din toate
puterile. Și cuvintele ce ți le spun azi vor fi asupra ta în toată vremea”.
Se apucă să bage pergamentul în boccea, dar avea capul limpede acum și
își dădea seama perfect că dacă vor descoperi la el cuvinte din scriptura
iudaică, îl vor trimite la moarte. Împături fragmentul cu scrisoarea pentru
fratele lui și-l puse în ascunzătoarea unde fuseseră monedele. Apoi ieși afară.
În cur}nd, trecu pe l}ngă islazul lui Marcelo Troca. Unchiul Aron luase caii,
dar cei doi asini ai tatălui erau priponiți acolo, m}nc}nd resturi. Încercă să se
apropie de cel mai mare, dar acesta necheză, ridic}nd copita. Celălalt, mai mic
și cu un aspect dubios, îl scrută placid și se dovedi mai înțelegător. Îi dezlegă
priponul și încălecă și animalul, lovit cu călc}iele, porni imediat la trap.
Mai rămăsese o geană de lumină în care animalul să-și găsească drumul de
cobor}re pe poteca abruptă din st}ncă. Trec}nd r}ul prin vad, Iona văzu
colțurile pietrelor împurpurate de amurg, ca niște dinți amenințători.
Asinul avea o digestie proastă, probabil din cauza regimului din resturi,
băiatul nu știa încotro să se îndrepte. Tatăl lui spunea că Atotputernicul le va
arăta întotdeauna cărările. Cărarea aceasta nu era promițătoare, dar, după ce
se depărtară de r}u, Iona lăsă jos hățurile și se încredință asinului și
Domnului. Nu se simțea nici ca un negustor ambulant îndrăzneț, nici ca un
cavaler. Călărind singur cuc spre necunoscut, pe un animal balonat, nu trăia
deloc aventura pe care și-o imaginase.
Opri o clipă asinul și se uită înapoi spre Toledo, aflat pe deal. La mai multe
ferestre sclipeau cald lămpile cu ulei și un purtător de torță străbătea
familiarul drum de l}ngă faleză. Dar nu-l mai iubea nimeni acolo și își
înghionti asinul, ațintindu-și privirea înainte.

Partea a Treia

PEONUL

419
 Castilia

30 august 1492

Capitolul Doisprezece

OMUL CU SAPA

Cel de Nepătruns și micul asin îl conduseră pe Iona spre sud toată

noaptea, sub o lună rotundă ce plutea deasupra lumin}ndu-le drumul. Nu
îndrăznea să se oprească. Preotul care venise la familia Martin cu Benito
raportase, desigur, imediat, că un t}năr evreu nebotezat hălăduia liber,
ameninț}nd creștinătatea. Ca să-și salveze viața, dorea să se îndepărteze c}t
mai mult de Toledo.
De c}nd lăsase în urmă orașul, călărea pe c}mp deschis.
Din c}nd în c}nd, vedea pe marginea drumului conturul umbrit al vreunei
finca, o casă de fermier. Dacă auzea un c}ine lătr}nd, lovea coastele
animalului îndemn}ndu-l la trap și alunec}nd ca o nălucă pe l}ngă puținele
zone locuite.
În lumina cenușie a primilor zori, văzu că ajunsese în păm}nturi diferite,
mai puțin deluroase și așternute cu gospodării mari.
Păm}ntul trebuia să fie bun; trecu pe l}ngă o vie, o uriașă livadă de
măslini și un lan de ceapă verde. Simțea un gol mare în stomac și descălecă,
adună ceapă și o m}ncă înfometat. Ajung}nd la altă vie culese struguri, încă
necopți, dar plini de suc acrișor. Și-ar fi putut cumpăra p}ine, dar nu
îndrăznea, ca să nu i se pună întrebări.
La un șanț de irigație pe care curgea un fir de apă, se opri să lase asinul să
pască și, pe c}nd soarele urca pe cer, se așeză și se g}ndi la efortul lui. Poate
ar trebui totuși să-și găsească o destinație. Dacă va rătăci, poate ar fi bine să

420
se îndrepte spre Portugalia, unde auzise că se refugiaseră și c}țiva evrei din
Toledo.
Începuseră să apară muncitori cu sape și macete. Iona le vedea acum
barăcile la capătul c}mpului și îi zărea pe oameni săp}nd și plivind.
Majoritatea abia dacă-i aruncară o privire băiatului cu asinul și Iona își lăsă
animalul să se sature. Uimit de bl}ndețea lui, de supunerea cu care se lăsa
călărit, a fost cuprins de un impuls de recunoștință.
Trebuie să-i dau un nume, g}ndi, și chibzui la asta pe c}nd călărea mai
departe.
Abia-i dispăruse ogorul din vedere c}nd auzi tunetul înspăim}ntător al
copitelor. Se dădu imediat la o parte, aștept}nd să treacă pericolul. Erau opt
soldați călări și spre consternarea lui Iona, traseră de hățuri în loc să-și vadă
de drum.
Era o patrulă, șapte soldați cu ofițerul lor, cu înfățișare fioroasă și înarmați
cu țepușe și săbii scurte. Unul din soldați se dădu jos, urin}nd cu zgomot în
șanț. Ofițerul îi aruncă o privire lui Iona:
— Cum îți zice, băiete?
Încercă să nu tremure și de frică, se agăță de identitatea pe care o refuzase
la Toledo:
— Sunt Tomas Martin, Excelență.
— Unde locuiești?
Probabil lucrătorii de pe c}mp le spuseseră că au văzut un străin.
— În ultima vreme, la Cuenca, răspunse.
— Venind de la Cuenca, ai văzut vreun evreu?
— Nu, Excelență, niciunul, zise el, ascunz}ndu-și groaza.
— Nici noi, deși căutăm, z}mbi ofițerul. În sf}rșit, am scăpat de ei. Ori au
plecat, ori s-au convertit, ori sunt în cătușe.
— Să se bucure alții de ei, spuse soldatul care urinase. Să-i lăsăm
blestemaților de portughezi. Au deja at}ția, că-i omoară ca pe muște, chicoti,
scutur}ndu-și organul.
— Încotro mergi? întrebă ofițerul într-o doară.
— La Guadalupe, răspunse Iona.
— A, dar e ceva de mers. Ce cauți în Guadalupe?
— Mă duc acolo… la fratele tatălui meu, Enrique Martin.
Văzu că nu-i era prea greu să mintă. Tot invent}nd, zise că plecase din
Cuenca pentru că tatăl lui, Benito, fusese ucis în luptele cu maurii din anul
precedent. Chipul ofițerului se înmuie:

421
 — Plod de soldat… Pari puternic. Vrei să lucrezi ca să-ți iei de m}ncare
p}nă la Guadalupe?
— M}ncarea e bună, Excelență.
— Au nevoie de spinări puternice la ferma lui don Luis Carnero de Palma.
E următoarea de pe șosea. Spune-i lui José Galindo că te-a trimis căpitanul
Astruells, vorbi ofițerul.
— Multe mulțumiri, domnule căpitan!
Soldatul care se ușurase încăleca la loc și patrula se depărtă, lăs}ndu-l pe
Iona să se înece bucuros cu praful st}rnit de copitele lor.
Ferma despre care vorbise căpitanul era foarte mare și Iona văzu că avea
mulți lucrători. Se pomeni g}ndindu-se că n-ar trebui să treacă mai departe,
cum intenționase, din moment ce soldații înghițiseră povestea lui, iar alții,
din alte zone, s-ar fi putut dovedi mai bănuitori.
Îndreptă asinul spre aleea de intrare.
José Galindo nu-l întrebă nimic după ce auzi numele căpitanului Astruells
și Iona se trezi cur}nd într-un colț al unui lan de ceapă, plivind cu o sapă
buruienile groase.
La pr}nzișor, un bătr}n cu brațe subțiri și v}noase, trăg}nd la un cărucior
ca un cal, se opri în dreptul fiecărui grup și le împărți lucrătorilor c}te un
castron cu terci subțire și un codru de p}ine neagră.
Iona m}ncă at}t de repede că nici nu le simți gustul. M}ncarea îi potoli
stomacul, dar îi veni să se ușureze. C}te cineva se ducea mereu să-și facă
nevoile la șanțul de la marginea c}mpului, dar Iona știa că penisul lui
circumcis îi trăda originea evreiască. Se abținu c}t putu, apoi se duse
tremur}nd și făcu pipi în șanț. Încercă să-și acopere v}rful membrului, dar nu
se uita nimeni la el, așa că termină și se întoarse la sapă.
Soarele era fierbinte.
Unde erau oamenii pe care-i cunoștea?
Ce i se înt}mpla?
Lucra mecanic, încerc}nd să nu g}ndească, lovind cu sapa buruienile cum
tăiase David filistinii cu sabia sau poate ca și cum buruienile erau oamenii
Inchiziției, despre care era sigur că umblau prin Spania, căut}ndu-l peste tot
doar pe el.

După trei zile, epuizat, murdar și lucr}nd în neștire, își dădu seama că era
doi august. A noua zi a lunii Ab. Data distrugerii templului din Ierusalim,
ultima zi fixată pentru plecarea evreilor din Spania. Își petrecu restul zilei

422
muncind și rug}ndu-se în minte, implor}ndu-l pe Dumnezeu ca Eleazar, Aron
și Juana să fie în siguranță pe mare, c}t mai departe de păm}ntul acela.

Capitolul Treisprezece

PRIZONIERUL

Iona crescuse ca un orășean. Era familiarizat cu fermele din Toledo și

uneori mulsese caprele de la lăptăria unchiului Aron, hrănise și curățase
după turmă, ajutase la f}n, la tăiat sau la fabricarea br}nzei. Era puternic,
mare pentru v}rsta lui și dezvoltat aproape ca un adult. Dar nu trăise
niciodată în ritmul aspru și neîntrerupt al lucrării păm}ntului și primele
săptăm}ni petrecute la ferma Carnero de Palma, picioarele îi înțepeniră și
m}inile îi protestau violent. Cei mai tineri erau munciți ca vitele, li se dădeau
treburi prea grele, pentru care s-ar fi potrivit oameni mai căliți în ani de
corvezi asemănătoare. Mușchii i se întăriră și se umflară, fața i se înnegri de
soare și începu să semene cu ceilalți lucrători.
Era bănuitor, temător de orice, conștient de vulnerabilitatea lui,
înspăim}ntat că cineva i-ar putea fura asinul. În timpul zilei, priponea
animalul în preajma locului unde lucra. Noaptea dormea l}ngă el într-un colț
al hambarului și avea sentimentul ciudat că asinul îl veghea ca un c}ine de
pază.
Peonii păreau mulțumiți cu truda lor. Erau tineri de v}rsta lui Iona,
bărbați în putere și bătr}ni cheltuindu-și ultimul strop de energie. Iona era
un străin. Nu vorbea cu nimeni și nimeni nu-i vorbea dec}t ca să-i arate unde
să lucreze. Se obișnui cu zgomotele ciudate de pe c}mp, bufnitul sapelor în
păm}nt, scr}șnetul metalului pe pietre, mormăituri și opinteli. Dacă era
chemat într-un loc, se ducea imediat; dacă avea nevoie de altă unealtă, o
cerea politicos, dar fără multe vorbe. Își dădea seama că unii lucrători îl
priveau cu tot mai mare animozitate și știa că mai devreme sau mai t}rziu se
va isca o bătaie, îi lăsă să-l observe ascuțind o sapă aruncată p}nă c}nd lama
îi luci amenințător. Avea coada ruptă și dormea cu m}na pe ea, era arma lui.
Ferma nu era un liman confortabil. Munca brută se plătea cu doar c}țiva
sueldo mizerabili și le ocupa întreaga zi. Dar primeau p}ine, ceapă și uneori
423
terciul sau o ciorbă subțire. Nopțile, o visa c}teodată pe Lucia Martin, dar cel
mai adesea visa cărnurile pe care le m}ncase pe neg}ndite acasă, friptură de
oaie și de ied și o pasăre la ceaun în fiecare seară de sabat. Trupul lui cerea
grăsime, țipa după grăsime.
C}nd se mai răci vremea, la fermă se tăiară porci și bucățile mai proaste
de carne și grăsime li se împărțiră lucrătorilor, care se năpustiră asupra lor
hămesiți. Iona știa că era necesar să măn}nce din carnea de porc; dacă n-o
făcea, era condamnat. Dar, spre oroarea lui, descoperi că bucățelele roz erau
înc}ntător de bune. Recita mental binecuv}ntarea pentru carne, întreb}ndu-
se ce făcea, știind că Dumnezeu îl privește.
Incidentul îi accentuă izolarea și disperarea. T}njea să audă o voce
omenească vorbind în ladino sau ebraică. Dimineața și seara, spunea în g}nd
Kadișul de doliu, înt}rziind sf}rșitul rugăciunii. Uneori, lucr}nd, intona în
g}nd fragmente din scriptură sau binecuv}ntările și rugăciunile care
constituiau tot ce mai rămăsese din viața lui.
Stătea de șapte săptăm}ni la fermă c}nd se întoarseră soldații. Îi auzise pe
oameni vorbind despre ei și aflase că făceau parte din Santa Hermandad,
Sf}nta Frăție, o organizație de miliții locale, unite de tronul spaniol pentru a
forma o forță polițienească națională.
Într-o după-amiază devreme, tăia grohotișul c}nd, ridic}nd ochii, îl văzu
pe căpitanul Astruells.
— Cum? Ești încă aici? se miră acesta și Iona dădu din cap.
După puțin timp, îl văzu pe Astruells discut}nd însuflețit cu José Galindo și
am}ndoi se uitau la el.
Îi îngheță s}ngele în vine. Dacă ofițerul se apuca să facă investigații, știa
ce-ar fi urmat.
Termină ziua de lucru în norii negri ai neliniștii. La căderea nopții, ieși
afară cu asinul. Nu primise plata pentru ultimele zile de lucru, dar renunță la
bani, lu}nd în schimb sapa ruptă.
La o distanță sigură, încălecă și plecă repede de acolo.

Hrănit cu iarbă, asinul nu mai avea un stomac at}t de dificil. Se mișca

s}rguincios și neîntrerupt și Iona se simți cuprins de afecțiune pentru el:
— Trebuie să-ți dau un nume, îl bătu ușor pe grumaz.
După o meditație consumată pe ritmul intens al tropăitului harnic, se opri
la două nume.
În mintea lui și la adăpostul nopții, îl va numi pe bunul și credinciosul
dobitoc Moise. Era numele cel mai frumos la care se putuse g}ndi, în onoarea

424
a doi bărbați, strămoșul lui, Moise, care-i scosese pe robii evrei din Egipt și
Moise ben Maimon, marele filozof-medic.
— Și în prezența altora, îți voi spune Pedro, se confesă el asinului.
Erau nume pe măsura companionului unui maestro care avea și el mai
multe nume.

Revenind la prudență, călători două nopți și dormi ziua, după ce găsea un

loc sigur pentru el și Moise. Strugurii din viile de pe marginea drumului se
copseseră și m}nca pe săturate, dar, deși erau buni, de data asta el devenise
cel balonat. Intestinele lui agitate cereau altă m}ncare.
În cea de-a treia dimineață, un st}lp dintr-o răscruce avea indicatoare care
arătau spre vest Guadalupe și spre sud, Ciudad Real. Cum îi spusese
căpitanului Astruells că merge la Guadalupe, nu îndrăzni s-o ia într-acolo,
aleg}nd drumul spre sud.
Era zi de t}rg și Ciudad Real gemea de lume. Erau at}ția oameni, înc}t Iona
se g}ndi că n-o să mire pe nimeni prezența unui străin, deși c}țiva r}njiră la
priveliștea t}nărului deșirat călare pe asin, cu picioarele ating}ndu-i
păm}ntul, mai-mai că ar fi putut merge peste spinarea dobitocului.
Trec}nd pe l}ngă dugheana unui lăptar din Plaza Mayor, nu putu rezista
să nu cheltuiască o monedă pe o bucată de br}nză pe care o înfulecă pe loc,
deși nu era la fel de bună ca br}nza unchiului Aron.
— Caut de lucru, señor, zise el sper}nd.
Dar lăptarul clătină din cap:
— Ei și? Eu nu pot angaja pe nimeni.
Însă îl strigă tare pe un om din apropiere:
— Domnule vătaf, un t}năr caută de lucru.
Apăru un bărbat scund, cu o burtă foarte mare. Părul care-i mai rămăsese
îi era trecut în șuvițe unsuroase peste chelie:
— Sunt Isidoro Alvarez, alguacilul orașului.
— Eu sunt Tom|s Martin. Caut de lucru, señor.
— A, am de lucru. Da, da… Ce-ai mai făcut?
— Am fost peon la o fermă de l}ngă Toledo.
— Ce cultivau acolo?
— Ceapă și gr}ne. Aveau și-o turmă de capre de lapte.
— Eu am altfel de gr}ne. Mă ocup de criminali și îi țin la distanță de soare
și ploi, zise alguacilul, iar lăptarul pufni în f}s.

425
 — Am nevoie de cineva care să curețe, să adune gălețile netrebnicilor mei,
să le golească de rahat frumos mirositor și să le azv}rle ceva de m}ncare ca
să răm}nă în viață c}t sunt în grija mea. Poți să faci asta, peonule?
Nu era deloc o perspectivă plăcută, dar ochii mici și căprui ai alguacilului
erau periculoși dincolo de stratul de veselie. Cineva de alături chicoti. Iona
simți că se așteptau la o distracție și știu că nu i se va permite să refuze
politicos și să plece.
— Da, señor. Pot s-o fac.
— Păi, atunci hai cu mine la închisoare, ca să te apuci de lucru, spuse
alguacilul.
Plec}nd după el, lui Iona i se zburli părul pe ceafă, fiindcă îl auzi pe lăptar
spun}ndu-i unuia dintre cei adunați în piața că Isidoro găsise pe cineva care
să str}ngă după evrei.

Închisoarea era o clădire din piatră, lungă și îngustă. Biroul alguacilului se

afla la un capăt iar la celălalt era sala de interogatorii. Cele două încăperi erau
unite de un coridor lung, cu celule minuscule de-o parte și de alta.
Majoritatea erau ocupate de oameni ghemuiți pe podeaua de piatră sau
rezemați de ziduri.
Isidoro Alvarez îi spuse lui Iona că prizonierii erau hoți, un criminal, un
bețiv, doi t}lhari și unsprezece creștini noi, bănuiți de a ține în secret de ritul
iudaic.
Un paznic înarmat cu sabie și măciucă moțăia pe un scaun de pe coridor.
— El e Paco, spuse alguacilul, iar ăsta e Tom|s, îi mormăi paznicului.
Pe urmă intră în birou și închise ușa ca să nu mai simtă mirosul greu.
Iona își dădea seama cu resemnare că orice încercare de a curăța locul
trebuia să înceapă cu golirea găleților pline p}nă la refuz, așa că-i ceru lui
Paco să descuie prima celulă, în care o femeie se uită cu ochi pustii cum îi
dispare latrina.
C}nd îl priponise pe Moise, observase o cazma at}rnată în spatele
închisorii. O luă și găsi un loc nisipos, unde făcu o groapă ad}ncă. Goli găleată
puturoasă și adăugă deasupra două găleți cu nisip. În apropiere era un copac
cu frunze mari, în formă de inima, pe care le folosi ca să șteargă nisipul, apoi
clăti găleata în firul de apă din șanțul de l}ngă închisoare și o duse înapoi în
celulă.
Curăță astfel în cinci celule, fiindu-i tot mai milă de starea proastă a
ocupanților acestora. C}nd se descuie ușa celei de-a șasea, se opri un moment
înainte de a lua găleata. Prizonierul era un bărbat zvelt. Ca și ceilalți arestați,

426
avea părul și barba crescute neîngrijit, dar pe chipul lui vedea un aer
cunoscut.
Paznicul m}r}i, iritat că e ținut în picioare și Iona luă găleata și ieși.
Abia c}nd reveni în celulă ca s-o aducă înapoi, scrută atent fața bărbatului,
încerc}nd să și-o imagineze cu părul tuns și barba potrivită, și memoria îi
reveni ca un șoc. Și-o aminti pe mama lui pe patul de moarte și pe omul
acesta care venise zi de zi la ea, săptăm}ni de-a r}ndul, d}ndu-i doctorii cu
lingurița.
Arestatul era Bernardo Espina, fostul doctor din Toledo.

Capitolul Paisprezece

SĂRBĂTOAREA

Noaptea, Iona dormea pe lespezile de piatră ale sălii de interogatoriu. În

fiecare zi aducea m}ncare gătită în apropiere de soția lui Gato, paznicul de
noapte, și le dădea deținuților o singură porție. M}nca ce m}ncau și ei, uneori
d}ndu-i și lui Moise, ca să-i îmbogățească rația săracă de buruieni. Aștepta
momentul propice să scape. Paco spunea că în cur}nd urma să aibă loc un
mare autodafe și că orașul se va umple de oameni. Părea un prilej bun de a
fugi de acolo.
Între timp, ținea închisoarea curată și Isidoro, mulțumit de treaba bună, îl
lăsă în pace. În primele zile, hoții au fost bătuți măr de Paco și de Gato și apoi
li se dădu drumul. Și bețivul a fost eliberat, dar a fost adus după trei zile în
altă celulă, amețit și strig}nd sălbatic.
Treptat, din blestemele sau conversațiile lui Isidoro cu oamenii lui, Iona
află ce acuzații li se aduceau c}torva dintre convertiți. Un măcelar pe nume
Isaac de Marspera era acuzat că vinde carne preparată după ritualul evreiesc.
Patru alți arestați erau acuzați fiindcă obișnuiau să cumpere carne de la
Marspera. Juan Peropan era acuzat că deținea rugăciuni evreiești, iar soția
lui, Isabel, că participase de bunăvoie la o slujbă iudaică. Vecinii Anei
Montalban observaseră că ea se odihnește în cea de-a șasea zi a săptăm}nii,
spăl}ndu-se în fiecare vineri înainte de asfințit și purt}nd haine curate de
sabat.
427
 Iona începu să-și dea seama că ochii medicului din Toledo îl urmăreau
c}nd lucra în apropierea celulei acestuia.
În cele din urmă, într-o dimineață, c}nd era în celula lui, arestatul îi vorbi
cu ton cobor}t:
— De ce-ți zic Tom|s?
— Cum să-mi zică, altfel?
— Ești unul de-ai lui Toledano, dar nu-mi aduc aminte care.
Știi că nu sunt Meir, ar fi vrut Iona să-i spună, dar îi era frică. Doctorul ăsta
poate voia să-l trădeze Inchiziției în schimbul îndurării, nu?
— Greșiți, señor, spuse și, termin}nd de măturat, părăsi celula.

Trecură mai multe zile fără incidente. Medicul își citea cartea de rugăciuni
și nu-l mai privea. Iona simțea că, dacă ar fi dorit să-l trădeze, ar fi putut s-o
facă imediat.
Dintre toți prizonierii, măcelarul Isaac Marspera era cel mai sfidător,
url}nd rugăciuni în ebraică, răcnindu-și iudaismul în urechile prigonitorilor
lui. Ceilalți acuzați erau mai liniștiți, aproape pasivi în disperarea lor.
Iona aștepta să ajungă din nou în celula lui Espina:
— Sunt Iona Toledano, señor.
Espina dădu din cap:
— Tatăl tău, Helkias… a plecat?
— Ucis, clătină băiatul din cap și nu mai vorbiră, pentru că venise Paco să
încuie din nou celula.
Paco era un om leneș, care moțăia cu scaunul lipit de perete c}nd nu era
Isidoro prin apropiere. În clipele acelea, îl irita ca Iona să-i ceară să descuie
celulele și în cele din urmă, îi dădu lui cheile și-i arătă cum să umble la
zăvoare.
Iona reveni nerăbdător în celula medicului, dar, spre dezamăgirea lui,
Espina nu mai părea dornic să vorbească, ațintindu-și ochii către paginile
breviarului creștin.
C}nd intră în celula lui Isaac de Marspera, măcelarul se legăna în picioare,
cu tunica trasă pe cap ca un șal de rugăciune. Scanda tare și Iona sorbi
înțelesul cuvintelor ebraice și muzica lor familiară.
Pentru păcatul comis de noi în fața Ta prin amestec cu necurățenii,
Și pentru păcatul comis în fața Ta prin spovedania buzelor,
Și pentru păcatul comis în fața Ta prin bănuială sau greșeală,
Și pentru păcatul comis în fața Ta cu voie sau fără voie,

428
 Pentru toate acestea, o, Doamne al îndurării, îndură-te, iartă-ne, dă-ne
izbăvire.
Marspera se pocăia și, puțin șocat, Iona știu că trebuia să fie a zecea zi a
lunii ebraice Tishri, Yom Kippur, ziua ispășirii. Ar fi vrut să i se alăture în
rugăciune lui Marspera, dar ușa de la biroul alguacilului era deschisă și îi
auzea pe Isidoro răstindu-se și pe Paco spășit, așa că mătură pe l}ngă
deținutul care se ruga și încuie ușa c}nd ieși.
În ziua aceea, toți arestații m}ncară terciul adus de el, în afară de
Marspera, care respecta postul sărbătorii. Nu m}ncă nici Iona, bucuros că-și
putea dovedi iudaismul fără riscuri, servindu-l pe Moise cu porția lui și cu cea
a măcelarului.
Noaptea, zăc}nd treaz pe lespedea de piatră a sălii de interogatorii, ceru
iertare pentru păcatele lui și pentru orice supărare provocată celor pe care îi
iubea și celor pe care nu-i iubea. Recit}nd Kadișul și Shema, îl rugă pe
Atotputernicul să aibă grijă de Eleazar, Aron și Juana, întreb}ndu-se dacă mai
trăiau.
Își dădu seama că dacă nu lua măsuri, va pierde în cur}nd socoteala
calendarului evreiesc și se hotărî să rostească în g}nd data ebraică ori de c}te
ori își amintea. Știa că cinci luni – Tishri, Shebat, Nisan, Sivan și Ab – aveau
treizeci de zile, iar celelalte șapte – Heshvan, Kislev, Tebet, Adar, Iyar,
Tammuz și Elul – aveau douăzeci și nouă.
În anumite perioade, în anii bisecți, se adăugau zile. Nu știa să se descurce.
Abba putea întotdeauna să spună ce zi era…
Nu sunt Tom|s Martin, g}ndea gata să adoarmă. Sunt lona Toledano. Tata
a fost Helkias ben Reuven Toledano, de binecuv}ntată amintire.
Suntem din tribul lui Levi. Aceasta e a zecea zi a lunii Tishri, din anul cinci
mii două sute cincizeci și trei…

Capitolul Cincisprezece

AUTODAFÉ

429
 Pentru arestați începu o nouă etapă în ziua c}nd paznicii îl duseră pe
Espina, legat într-o căruță, la interogatoriul Inchiziției.
Îl aduseră înapoi noaptea, cu degetele mari ale ambelor m}ini tumefiate și
smulse din articulații datorită torturii. Iona îi aduse apă, dar bărbatul zăcea
pe podeaua celulei cu fața la zid.
A doua zi se întoarse la el:
— Cum de sunteți aici? întrebă. În Toledo erați cunoscut ca bun creștin.
— Sunt un bun creștin.
— Atunci… de ce vă torturează?
Espina tăcu, apoi, într-un t}rziu:
— Ce știu ei de Iisus?

Soldații veneau și îi duceau pe prizonieri, unul c}te unul, la Inchiziție. Juan

Peropan a venit cu brațul st}ng at}rn}nd, fr}nt pe roată. Soția lui, Isabel, a
fost zguduită de priveliște. C}nd a fost și ea interogată, a evitat tortura,
aprob}nd isteric tot ce sugerau torționarii.
Iona le servi vin alguacilului și la doi prieteni cărora acesta le povestea
despre mărturisirea lui Isabel.
— A dat toată vina pe soț. Juan Peropan n-a încetat nicio clipă să fie evreu,
niciodată, niciodată! O silea să cumpere carne pentru evrei, să asculte
rugăciuni păg}ne și să le rostească, învăț}ndu-și și copiii.
Oferise și dovezi incriminatoare împotriva tuturor celorlalți deținuți,
întărind acuzațiile aduse fiecăruia.
Isidoro Alvarez spuse că depusese mărturie p}nă și împotriva medicului,
un străin pentru ea, confirm}nd că Espina îi povestise că îndeplinise
legăm}ntul lui Avraam, săv}rșind treizeci și opt de circumcizii rituale pe
copii evrei.
Fiecare acuzat a fost interogat c}teva zile. Apoi, într-o dimineață, în
balconul Inchiziției orașului începu să fluture un steag roșu, semn că se va
aplica pedeapsa capitală sub forma unui autodafe.

Nemaiav}nd nicio speranță, Bernardo Espina se arătă deodată dispus să

vorbească despre Toledo.
Iona avea încredere în el din instinct. Într-o după-amiază, c}nd spăla pe
jos în coridor, se opri l}ngă celula lui Espina și vorbiră. Iona îi povesti cum se
dusese tatăl lui la Espina acasă și apoi la abație și nu mai găsise pe nimeni.
Espina dădu din cap, fără să pară surprins că abația înălțării fusese
suspendată:

430
 — Într-o dimineață, fratele Julio Perez, sacristanul, și doi paznici înarmați
au fost găsiți uciși la intrarea în capelă. Și relicva Sfintei Ana lipsea. Aici sunt
niște grupări bisericești, tinere Toledano, destul de crude pentru a înghiți cu
ușurință oameni ca tine sau ca mine. Cardinalul Rodrigo Lancol a fost ales de
cur}nd Papă și i s-a schimbat numele în papa Alexandru al VI-lea.
Sanctitatea sa n-ar fi tolerat, cu siguranță, o abație din care relicvele sacre
dispar at}t de ușor. Călugării s-au împrăștiat probabil prin alte așezăminte
ale ordinului.
— Și starețul Sebastian?
— Poți fi sigur că nu mai e stareț și că a fost trimis undeva ca să-și
îndeplinească restul misiunii preoțești la modul foarte strict.
Apoi expresia lui Espina se întristă:
— Poate că hoții au pus relicva în suportul făurit de tatăl tău.
— Ce fel de oameni ar comite păcatul uciderii ca să fure obiecte sacre? se
miră Iona, iar Espina z}mbi ostenit:
— Oameni necurați cu aparență cuvioasă. Credincioșii creștini au
nădăjduit foarte mult în puterea relicvelor. Se desfășoară un comerț asiduu
cu astfel de lucruri și sunt r}vnite cu prețul vieții.
Espina îi dezvălui că părintele Sebastian îl însărcinase să cerceteze
împrejurările morții lui Meir. Lui Iona i-a fost greu să-l audă povestind ce
descoperise. Apoi medicul îi spuse cum fusese închis de fratele Bonestruca,
inchizitorul.
— Bonestruca? Mi s-a spus că Bonestruca a asmuțit gloata asupra tatălui
meu. L-am și văzut pe omul ăsta.
— Are un chip ciudat de frumos, nu? Dar cred că are sufletul foarte
întunecat.
Espina îi mai spuse lui Iona că Diego Diaz îi văzuse pe Bonestruca și pe un
cavaler călărind pe urmele lui Meir Toledano.
— Bonestruca era acolo c}nd a fost ucis Meir? șopti Iona.
— Aproape sigur. Și a furat vasul pe care îl ducea fratele tău. L un om care
ar sfăr}ma cu ușurință pe oricine află ceva ce i-ar putea pricinui lui necazuri.
C}nd mi-a dat drumul după ce mi-a pus întrebări, am știut că trebuie să plec
dacă nu vreau să mă prindă a doua oară și definitiv. Încercam să chibzuiesc
unde să-mi duc familia c}nd părintele Sebastian a trimis după mine.
Spun}ndu-mi că a dispărut și relicva în urma vasului, preotul părea că și-a
pierdut mințile. Pl}ngea. Mi-a poruncit să-i aduc relicva, de parcă ar fi stat în
puterile mele. A perorat împotriva groaznicei crime și m-a implorat să-mi
îndoiesc strădania de a-i descoperi pe cei care-l lipsiseră de un bun at}t de

431
prețios. La c}teva ore după aceea, c}nd străbăteam Plaza Mayor, am trecut pe
l}ngă Bonestruca. Ne-am privit în ochi și nu mi-a trebuit mai mult, clătină
Espina din cap. Eram convins că dacă mai răm}n, fie și numai o clipă, în
Toledo, voi fi prins. Mi-am lăsat soția și copiii sub ocrotirea unor rude și am
căutat scăpare.
— Unde ați plecat?
— În nord, la munte. Am găsit locuri ascunse, am călătorit prin așezări
mici, unde oamenii se bucurau de prezența unui medic.
Iona îi înțelegea pe oamenii aceia, amintindu-și devotamentul cu care
Espina îi tratase mama și faptul că, după spusele tatălui, fusese ucenicul
marelui medic Samuel Provo.
Espina dusese o viață nobilă, slujindu-i pe alții. Doctorul acesta care
abjurase de la religia părinților lui era, totuși, un om de ispravă, un
vindecător, dar fusese condamnat. Iona se întreba dacă acești convertiți nu
puteau fi salvați, dar nu vedea cum. Noaptea îi păzea Gato, un om răutăcios,
care dormea ziua și îi supraveghea pe deținuți cu o atenție pusă pe harță. În
timpul zilei, c}nd ar fi avut ocazia să-l omoare pe somnorosul Paco lovindu-l
cu sapa lui ascuțită, nici el, nici prizonierii nu aveau șanse să ajungă prea
departe de Ciudad Real. Orașul semăna cu o tabără înarmată.
Dacă Dumnezeu dorea să-i salveze, trebuia să-i arate lui Iona o cale.
— C}t a durat p}nă v-au găsit? îl întrebă el pe Espina.
— Umblam cam de trei ani c}nd m-au găsit. Inchiziția are o plasă cu
ochiuri foarte str}nse.
Pe Iona îl trecu un fior, știind că trebuia să se strecoare prin plasa aceasta.
Văzu că Paco se trezise și se uita la ei, așa că frecă pe jos mai departe:
— Bună ziua, señor Espina.
— Bună ziua… Tomas Martin.

Inchiziția avea grijă să încredințeze execuțiile autorităților civile și

alguacilul porunci să se ridice în Plaza Mayor șapte st}lpi de lemn, l}ngă un
quemadero, un cuptor rotund din cărămidă, construit repede de zidari.
Unii dintre deținuți pl}ngeau, alții se rugau. Espina părea calm și
resemnat.
Iona spăla din nou pe jos c}nd medicul îi vorbi:
— Trebuie să-ți cer ceva.
— Tot ce pot…

432
 — Am un fiu de opt ani, îl cheamă Francisco Rivera de la Espina. Trăiește
cu mama lui, Estrella Duranda, și cu cele două surori. Vrei să-i duci băiatului
breviarul meu de rugăciuni și binecuv}ntarea de tată?
— Señor, începu Iona uluit și întristat. Nu mă pot întoarce la Toledo. Și
oricum, casa dumneavoastră e părăsită. Unde se află familia?
— Nu știu, poate cu verii ei, familia Durando din Maqueda. Sau poate cu
familia Durando din Medellin. Dar ia breviarul, te implor. Se poate ca
Dumnezeu să-ți dea c}ndva ocazia de a-l da fiului meu.
— Voi încerca, dădu Iona din cap, deși cartea creștină parcă îi ardea
degetele.
Espina îi întinse m}na printre gratii și băiatul o str}nse:
— Fie ca Atotputernicul să se milostivească de dumneavoastră.
— Voi fi cu Iisus. Dumnezeu să te păzească și să te sprijine, Toledano. Dacă
dorești, roagă-te pentru sufletul meu.

Mulțimea se str}nse devreme în Plaza Mayor, mai numeroasă dec}t la

luptele cu taurii. Era o zi senină, cu o boare de toamnă în suflarea răcoroasă a
v}ntului. În aer mocnea o însuflețire trădată de țipetele copiilor, de
murmurele oamenilor, chemările v}nzătorilor și acordurile unui cvartet
instrumental: un flautist, doi chitariști și un c}ntăreț din lăută.
Mai t}rziu apăru un preot. Ridică m}na, cer}nd liniște și îi uni pe cei
prezenți în rostirea unui șir lung de „Pater Noster”. Piața se umpluse de
oameni, printre care și Iona. Balcoanele gemeau de spectatori și o parte
dintre ei se cățăraseră și pe acoperișuri. Mulțimea a fost dată în lături și
împinsă înapoi de oamenii lui Isidoro Alvarez, care trebuia să facă loc pentru
condamnați.
Aceștia au fost aduși de la închisoare în trei căruțe, doar cu două roți și
trase de asini. De-a lungul străzilor, oamenii îi însoțeau cu ocări și batjocură.
Șase bărbați și două femei purtau robe negre, decorate cu diavoli și „focul
iadului”, ceea ce însemna că urmau să moară prin imolare.
În Plaza Major, condamnații au fost trași jos din căruțe și dezbrăcați, iar
mulțimea se umflă și foșni ca un val, fiecare încerc}nd să vadă goliciunea lor
păcătoasă.
Privind încremenit, Iona observă că Ana Montalban arăta mai bătr}nă
dezbrăcată, cu s}ni at}rn}nd flasc și păr cărunt între picioare. Isabel Peropan
părea mai t}nără, cu fesele rotunde și ferme ca ale unei fecioare. Soțul ei era
năucit de durere și teamă. Nu putea umbla, soldații îl t}rau. Fiecare prizonier

433
a fost adus în dreptul unui st}lp, m}inile i se petrecură după el și fură legate
la spate.
Trupul păros al lui Isaac de Marspera scăpase de v}nătăi; măcelarul nu
fusese torturat pentru că rugăciunile și c}ntecele lui ebraice îi dovediseră
vinovăția de la început, dar acum, pentru sfidare, fusese ales pentru
quemadero. Deschizătura din peretele cuptorului era mică și trei oameni îi
împinseră trupul voinic, înghesuindu-l înăuntru, în ocările mulțimii, la care
Isaac riposta răcnind Shema. Urlă tot timpul c}t zidarii astupară intrarea în
cuptor.
Espina se ruga în latină.
În jurul st}lpilor se îngrămădiră vreascurile. Urc}nd înspre părțile lor
rușinoase, ramurile ascundeau urme de lovituri și cicatrice, semnele spaimei
și petele, oferind un fel de decență. Cuptorul quemadero a fost complet
acoperit de vreascuri.
Cvartetul începu să c}nte imnuri.
Preoții stăteau l}ngă cei patru condamnați care ceruseră reconcilierea cu
Cristos. St}lpii lor aveau ajustate garote, benzi de oțel fixate pe g}turile
deținuților, care aveau să fie str}nse din spate. Pentru seninul lor de credință,
urmau să fie strangulați înainte de a fi arși. Isabel Peropan a fost prima;
fusese condamnată, în ciuda rugăminților că e nevinovată și a denunțării
celorlalți, dar Inchiziția îi acordase favoarea garotei.
Urmară Espina și doi frați din Almagro, în timp ce Isidoro trecea de-a
lungul șirului cu o torță aprinsă, ating}nd vreascurile uscate, care se
aprindeau imediat, trosnind.
Pe c}nd flăcările urcau, cei din mulțime reacționau după firea fiecăruia, cu
strigăte de uimire, teamă sau chiar exclamații de bucurie sau batjocură.
Bărbații și femeile își țineau sus copiii, ca să zărească de pe lumea asta
flăcările iadului ce-i amenințau dacă nu-și ascultau tatăl și preotul și
păcătuiau.
Cuptorul ardea cu v}lvătaie. Înăuntru, măcelarul Isaac se prăjea ca un pui,
dar, g}ndea Iona cu o stare de rău, un pui nu e fript de viu.
Condamnații se sfrijeau. Gurile li se deschideau și se închideau, dar Iona
nu le auzea strigătele în zgomotul mulțimii. Părul lung al Isabelei Peropan se
desprinse deodată, cre}nd un halou galben – albăstrui în jurul chipului
stacojiu. Iona nu suporta să se uite la Espina. Fumul se încolăcea ascunz}nd
tot, oferindu-i o scuză pentru ochii înlăcrimați. Cineva îl apucase de umăr,
strig}ndu-i la ureche.

434
 Era Isidoro. Alguacilul îl blestema pentru lenevie, arăt}ndu-i lemnul puțin
și îi poruncea să se ducă să-i ajute pe Paco și pe Gato să încarce un car cu
vreascuri.

După ce încărcară vreascurile, Iona nu se mai întoarse în piață. În

închisoarea goală și tăcută, își str}nse lucrurile în desagă și se duse la locul
umbrit unde Moise păștea în liniște.
Încălecă și-l îndemnă din călc}ie pe bunul asin, părăsind Ciudad Real într-
un trap vioi. Nu se uita la drum sau la peisajul de țară. Autodafe-ul îi arătase
dinainte modul crud în care avea să moară dacă era prins. Ceva din el îl
îndemna să caute un preot înțelegător. Poate nu era prea t}rziu să implore
creștinarea și să ducă o viață corectă de catolic.
Dar făcuse o promisiune amintirii tatălui, lui Dumnezeu, alor lui.
Lui însuși.
Pentru prima dată, ura față de Inchiziție îi era mai mare dec}t teama. Nu-
și putea șterge din minte imaginile oribile și îi vorbi lui Dumnezeu, cer}ndu-i
socoteală.
Ce e Planul acesta Divin care ne face pe toți să devenim sp}nzurați?
Și, pentru ce, Doamne, m-ai lăsat pe mine ultimul evreu din Spania?

Capitolul Șaisprezece

FEMEIA DE LA FERMĂ

Iona îl îndemnă pe Moise să intre în r}ul Guardiana, înot}nd, pe la

jumătatea traversării, într-un ochi de apă ad}ncă, și spăl}ndu-și astfel hainele
îmbibate de fum, curățindu-le măcar pe ele dacă nu putea să-și curețe
sufletul.
Apoi călări încet spre sud-est, printr-o vale cultivată, av}nd mereu la
orizont, în st}nga, culmile Sierra Morena.
Toamna t}rzie era de o bl}ndețe plăcută. Se opri la c}teva ferme de-a
lungul drumului, răm}n}nd puțin și lucr}nd, în schimbul adăpostului și al
m}ncării, la recoltarea cepei sau tescuitul strugurilor.

435
 Pe măsura ce vremea avansa către toamnă, cobora spre ținuturi calde. În
sud-vest, unde Andaluzia se mărginea cu sudul Portugaliei, trecu printr-o
mulțime de sătucuri legate de marile moșii.
La majoritatea păm}nturilor se încheiaseră muncile, dar găsi de lucru la
moșia mare a unui nobil numit don Manuel de Zúniga.
— Facem c}mpii din păduri neumblate. Avem de lucru, dacă dorești, îi
spuse vechilul.
Pe vechil îl chema Lampara; pe la spate, Iona descoperi că oameni îi ziceau
Lamperón, „pată de grăsime”.
Era o muncă foarte solicitantă: dezgropau și mutau pietroaie grele,
spărgeau bolovani, doborau și dezrădăcinau copaci, tăiau și ardeau hățișul,
dar Iona era zdravăn din născare și munca anterioară îl întărise. La moșia
Zúniga avea destul de lucru pentru a putea răm}ne peste iarnă. În apropiere,
cantona un detașament de soldați; la început, îi ținea sub observație pe c}nd
lucra, dar nu-l deranjară, văz}ndu-și de mărșăluit și de instrucția lor.
Clima era bl}ndă, aproape m}ng}ietoare și hrana, din abundență. Rămase
acolo.
Ceea ce suferise și trăise îl ținea departe de ceilalți peoni. În ciuda
tinereții, pe chipul și în ochii lui strălucea o forță care-i împiedica pe ceilalți
să-l ia peste picior.
Își aruncă trupul călit în v}ltoarea muncii, încerc}nd să alunge din
amintire oroarea rugurilor. Seara, cădea la păm}nt l}ngă Moise și dormea
ad}nc, cu m}na pe sapa ascuțită. Asinul îi veghea visele cu femei și dragoste
trupească. A doua zi, c}nd se trezea, chiar daca-și mai amintea visele acelea,
nu avea experiența necesară pentru a-și da seama dacă fuseseră corecte sau
nu.

Își scoase inelul de argint pe care-l purtase la g}t și-l băgă în desaga lui,
leg}nd-o bine la gură și at}rn}nd-o de șaua lui Moise, priponit aproape de el.
Apoi lucră cu pieptul gol, bucur}ndu-se de răcoarea m}ng}ietoare a aerului.
Don Manuel își vizita moșia și c}t stătu acolo, toți munciră cu aceeași
hărnicie ca Iona. Proprietarul era un om bătr}ior, scund și țanțoș. Făcu turul
c}mpurilor și hambarelor, observ}nd puțin și înțeleg}nd și mai puțin.
Rămase trei nopți, se culca cu două tinere din sat și apoi plecă.
După ce Zúniga dispăru, oamenii se relaxară, vorbind în der}dere despre
el. Îi spuneau el cornudo, „încornoratul”, și Iona ajunse să afle și el de ce.
Moșia avea administratori și supraveghetori, dar cea mai puternică
personalitate ce îi domina pe peoni aparținea unei foste ibovnice a

436
stăp}nului, Margarita Vega. Înainte de a fi pe deplin femeie, îi născuse
moșierului doi copii. Dar c}nd don Manuel se întoarse după un an de ședere
în Franța, spre marele amuzament al celor de la moșie, găsi trei copii, al
treilea fiind făcut de Margarita cu un lucrător. Zúniga o măritase și îi făcuse
cadou de despărțire o casă. Noul ei soț fugi de ea în mai puțin de un an. De
atunci, ea se h}rjonise cu mulți bărbați, din această activitate rezult}nd încă
trei copii, cu tați diferiți. Acum avea treizeci și cinci de ani și avea șoldurile
late și ochii duri, de femeie demnă de luat în seamă.
Peonii vorbeau că don Manuel venea at}t de rar fiindcă tot o mai iubea pe
Margarita și se simțea trădat de c}te ori ea avea un nou drăguț.
Într-o zi, Iona îl auzi pe Moise răg}nd și văzu că un alt lucrător, un t}năr
pe nume Diego, luase desaga din spinarea asinului și se pregătea s-o desfacă.
Iona lăsă din m}nă sapa și se azv}rli asupra celuilalt, rostogolindu-se
am}ndoi în praf. Reușiră să se ridice repede și începură să-și care la pumni,
cu m}ini călite de muncă. Mai t}rziu, Iona avea să afle că Diego era un bătăuș
temut și într-adevăr, primi foarte repede o lovitură care-i zdrobi nasul. Era cu
c}țiva ani mai t}năr ca Diego, dar mai înalt și nu mult mai slab. Brațele lui
ajungeau mai departe și luptă cu furia fricii și a urii pe care și le reprimase
at}ta vreme. Pumnii le sunau înfundat, ca niște ciocane în păm}nt. Încercau
să se omoare cu m}inile goale.
Ceilalți lucrători veniră alerg}nd, alcătuind o galerie cu strigăte și
zeflemele și zgomotul făcut de ei îl atrase pe supraveghetor, care îi despărți
pe luptători, înjur}ndu-i și d}ndu-le pumni.
Diego avea buza spartă și ochiul st}ng închis. Păru mulțumit să se retragă
la comanda supraveghetorului de a reveni cu toții la muncă.
Iona așteptă să plece, apoi legă bine desaga și o fixă de priponul lui Moise.
Îi s}ngera nasul și se șterse de s}ngele care-i picura și din buza de sus.
Indic}nd ochii, o văzu pe Margarita Vega cu ultimul ei bebeluș în brațe,
privindu-l.

Nasul îi era umflat și v}năt și încheieturile julite îl durură zile întregi. Dar
lupta îl adusese în atenția femeii.
Lui Iona îi era imposibil să n-o observe. I se părea că oriunde se uita o
vedea cu s}nul mare descoperit, alăpt}ndu-și copilul. Oamenii de la moșie se
înghionteau și z}mbeau, observ}nd că Margarita își făcea adesea apariția
acolo unde lucra t}nărul masiv și tăcut.
Era prietenoasă cu Iona, se simțea în largul ei.

437
 Îl îndrumă să facă mici treburi pe l}ngă casa ei, chem}ndu-l înăuntru să-i
dea p}ine și vin. Nu trecură dec}t c}teva zile p}nă rămase gol cu ea, ating}nd
neîncrezător un trup feminin, gust}nd laptele de care se săturase copilul
adormit.
Trupul ei greoi nu era lipsit de atracție; avea picioare musculoase, buricul
ad}nc și abdomenul doar puțin convex, în ciuda at}tor nașteri. Sexul era un
mic animal cu blană cafenie, zb}rlită. Îi dădu imediat instrucțiuni, învăț}ndu-l
cum să-și imagineze corect. Prima cuplare se termină repede pentru el. Dar
era t}năr și puternic și îl stimulă din nou, iar el se încordă cu aceeași furie cu
care luptase împotriva lui Diego, p}nă c}nd au fost am}ndoi epuizați.
După un timp, pe jumătate adormit, a fost conștient că degetele ei îl
pipăiau, de parcă ar fi prețuit un bun abia cumpărat:
— Ești convertit.
Iona se trezi de-a binelea:
— Da.
— Așa… și c}nd te-ai convertit la credința adevărată?
— A… de mai mulți ani.
Închise ochii, sper}nd că ea va ceda.
— Unde?
— … în Castilia. În orașul Cuenca.
— Eu m-am născut la Cuenca! r}se ea. Am fost acolo mereu cu don
Manuel. Am două surori și un frate în oraș, și pe bunica bătr}nă, care a trăit
mai mult dec}t mama și tata. La ce biserică te-ai convertit, Sf. Benito sau Sf.
Marco?
— Cred că… la Sf. Benito.
— Crezi? se uimi ea. Nu știi numele bisericii?
— Vorbeam așa. Sigur că la Sf. Benito. E o biserică frumoasă.
— Frumoasă, nu? Și cu care preot?
— Cu cel bătr}n.
— Dar sunt bătr}ni am}ndoi, se încruntă ea.
A fost părintele Ramon sau părintele Garcillaso?
— Părintele Ramon.
Margarita dădu din cap, cobor}nd din pat:
— Ei, acum nu trebuie să te întorci la muncă. Stai aici și dormi p}nă-mi fac
eu niște treburi, să fii puternic ca un leu și să ne distrăm bine, da?
— Da, bine.

438
 Dar o văzu pe geam cum iese grăbită din casă, duc}ndu-și copilul prin
soarele amiezii, cu hainele flutur}nd astfel - înc}t cămașa nu-i acoperea cu
totul șoldurile late.
Iona știa aproape sigur că nu exista niciun părinte Ramon la Cuenca și
poate nici măcar o biserică numită Sf. Benito.
Îmbrăc}ndu-se repede, se duse în spatele casei Margaritei, unde era
priponit Moise și după o clipă ieși și el în soarele fierbinte. Nu trecu dec}t pe
l}ngă doi oameni, care nu-i dădură nicio atenție. În cur}nd, urca pe asin o
potecă din Sierra Morena.
Pe o culme se opri și privi în jos, spre moșia lui don Manuel Zúniga. Patru
siluete mici de soldați, cu armele și vestele de zale sclipind, se grăbeau cu
femeia spre casa ei.
De acolo de sus, se simțea destul de în siguranță pentru a o privi pe
Margarita cu o recunoștință mută.
Mulțumesc, doamna mea!
Dacă ar fi posibil, și-ar dori să mai trăiască astfel de plăceri. Ca să se
păzească de suspiciuni legate de circumcizie, hotărî să le spună în viitor
femeilor că se convertise într-o mare catedrală. Catedrala din Barcelona,
unde slujea o armată de preoți și nimeni nu-i putea cunoaște pe toți.
Încă îl mai durea nasul. Dar, călărind, își reînvie în minte trupul
Margaritei, gesturile, mirosurile și sunetele.
Era un fapt incredibil: pătrunsese o femeie!
Îi mulțumi Celui de Nepătruns. Pentru că îl lăsase liber și teafăr la minte și
la trup și crease femei și bărbați cu însușirea minunată de a se potrivi ca
zăvorul în locaș atunci c}nd se înt}lneau și pentru că îi îngăduise să trăiască
ziua aceea.
Mi s-a înt}mplat în cea de-a douăsprezecea zi a lunii Shebat…
Nu sunt Tom|s Martin, sunt Iona Toledano, fiul lui Helkias argintarul, din
tribul lui Levi.
Celelalte luni sunt Adar, Nisan, Iyar, Sivan, Tammuz, Ab, Elul, Tishri,
Heshvan, Kislev și Tebet…
Repetă încontinuu numele lunilor, printre fragmente de versete în
ebraică, în timp ce Moise pășea precaut pe potecă, urc}nd culmile cafenii.

439
 Partea a Patra

PĂSTORUL

Sierra Morena

11 noiembrie 1495

Capitolul Șaptesprezece

GLASUL OILOR

Iona o luă din nou spre nord, hoinărind agale de-a lungul graniței cu
Portugalia, țin}nd pasul cu îngălbenirea frunzelor. Poposi de mai multe ori și
se angajă scurt timp pentru bani sau m}ncare, dar nu se opri dec}t la
Salamanca, unde se căutau muncitori pentru repararea catedralei.
Îi spuse maistrului solid că-l chema Ramon Callico.
— Ce știi să faci? îl întrebă maistrul, sper}nd că era t}mplar sau zidar.
— Sunt bun de muncă, răspunse Iona și omul dădu din cap.
Boii și caii mari de povară folosiți la căratul pietrei erau ținuți într-un
grajd din apropiere. Iona îl băga și pe Moise acolo și dormea noaptea l}ngă
asin, legănat de zgomotele liniștitoare produse de animale.
Ziua, făcea parte dintr-o mică armată: salahori, zidari, pietrari și cărăuși,
lupt}ndu-se să înlocuiască blocurile din piatră înnegrită care alcătuiau
zidurile catedralei, groase de doi metri în unele locuri. Era o muncă teribilă și
440
epuizantă, acompaniată de mugetele animalelor, de blestemele și comenzile
maiștrilor și ale cărăușilor, de bătăile ciocanelor și zb}rn}itul nicovalelor și
de scr}șnetul greoi și constant al pietrelor t}r}te pe păm}nt.
Salahorii cărau bucățile mici de piatră. C}nd cele mai mari erau duse de
animale c}t de departe puteau, oamenii se aliniau ca vitele de povară și
încercau să le miște cu fr}nghii sau să le împingă st}nd umăr l}ngă umăr și
lăs}ndu-se cu greutatea pe dușmanul lor, piatra.
Lui Iona îi făcea oarecum plăcere să lucreze la repararea unei case de
rugăciune, chiar dacă era destinată altei religii. Nu era singurul necreștin care
ajuta la repararea catedralei; meșterii artizani erau mauri și lucrau piatra și
lemnul cu o îndem}nare minunată. C}nd tatălui lui Iona i se propusese să
făurească un relicvariu pentru niște moaște creștine, Helkias discutase
dorința părintelui Sebastian Alvarez cu rabi Ortega și acesta îl sfătuise să
accepte comanda. „E o binecuv}ntare să-i ajuți pe oameni să se roage”,
spusese rabinul, subliniind faptul că înfloriturile delicate ale sinagogilor din
Toledo fuseseră opera cioplitorilor mauri.

Lucrul la catedrală era istovitor. Ca și ceilalți, Iona robotea ursuz, vorbind

puțin doar despre muncă, apăr}ndu-și ființa diferită de ei prin închiderea în
sine a tuturor g}ndurilor. Uneori era în echipă cu un peon chel, clădit ca un
bloc de piatră, îndesat și lat în umeri. Iona nu-i află dec}t numele mic, Leon.
Într-o dimineață, în cea de-a opta săptăm}nă la Salamanca, se lupta cu
piatra împreuna cu Leon. Ridic}nd ochii, văzu o procesiune de bărbați
înveșm}ntați în sutane negre, ieșind de la catedrală după slujba matinală ce
începuse înainte de sosirea muncitorilor.
Leon se uită la călugărul din frunte:
— Acela e fratele Tom|s Torquemada. Șeful inchizitor, șopti el. Eu sunt
din Santa Cruz, unde e stareț la mănăstire.
Iona văzu un cleric înalt, înaintat în v}rstă, cu nasul lung și drept și bărbia
ascuțită, contrast}nd cu ochii voalați și contemplativi. Pierdut în g}nduri,
Torquemada trecu repede pe l}ngă ei. În coloana mișcătoare erau probabil
peste douăzeci de preoți și călugări și în mijlocul lor, văzu un alt băiat înalt,
cu un chip pe care l-ar fi recunoscut oriunde. Bonestruca ajunse aproape la
doi pași de el, ad}ncit în conversație cu un însoțitor. Era at}t de aproape,
înc}t Iona îi văzu zg}rietura de pe g}t și o crăpătură pe buza de sus.
Clericul arunca o privire care-l cuprinse pe t}năr, dar ochii lui cenușii nu
trădară recunoașterea sau interesul, mut}ndu-se de la muncitorul înlemnit
de spaimă și trec}nd mai departe.

441
 — Ce îl aduce pe fratele Torquemada la Salamanca? îl întrebă Iona pe
Leon și peonul ridică din umeri.
Dar mai t}rziu, aflară de la maistrul care vorbea cu un muncitor că
inchizitori din toată Spania se adunaseră pentru o înt}lnire ce urma să aibă
loc la catedrală. Iona se întreba dacă pentru asta îl salvase Dumnezeu și-l
adusese acolo, ca să aibă ocazia să-l omoare pe omul care-i ucisese fratele și
tatăl.
***
A doua zi de dimineață, îi privi din nou pe inchizitori plec}nd de la
catedrală după slujbă. Hotărî că locul cel mai bun de a-l ataca pe Bonestruca
era partea st}ngă a intrării în catedrală, l}ngă care lucra. Nu va putea lovi
dec}t o dată înainte de a fi copleșit și se g}ndi că trebuia să-și folosească sapa
ca pe un topor, înfig}ndu-i-o în g}t călugărului, pentru a fi sigur că-l va ucide.
În noaptea aceea, zăcu treaz și neliniștit în culcușul lui de paie din grajd. În
copilărie, se visase războinic și în ultima vreme își spusese că răzbunarea
morții tatălui și fratelui lui i-ar produce bucurie. Dar acum, ajuns în situația
de a-și împlini g}ndul, era sf}șiat, neștiind dacă putea ucide. Se rugă
Domnului să-i dea putere c}nd va veni momentul.
De dimineață se duse la catedrală, ca de obicei.
C}nd ieși primul călugăr de la slujbă, Iona își luă sapa și se postă l}ngă
intrarea în catedrală. A fost cuprins aproape imediat de un tremurat
incontrolabil.
Mai urmară încă cinci cuvioși, apoi nimeni.
Maistrul se uită la t}nărul palid și imobil:
— Ești bolnav?
— Nu, señor.
— Ajuți la mortar? întrebă omul, văz}ndu-i sapa.
— Da, señor.
— Atunci, hai, la treabă, mormăi șeful și Iona îl ascultă.
Află după-amiază că înt}lnirea păzitorilor credinței se terminase cu o
seară înainte și știu că era un prost și un netot, nevrednic de a fi brațul
răzbunător al Domnului. Așteptase prea mult și Bonestruca plecase la
responsabilitatea lui teribilă, ca și ceilalți inchizitori.

Lucrul la Salamanca dură p}nă t}rziu în primăvară. Pe la jumătatea lui

martie, lui Leon i se rupse un mușchi al spatelui în timp ce trăgeau un bloc de
piatră și Iona îl văzu rostogolindu-se de durere pe păm}nt. A fost dus de
acolo cu o căruță și băiatul nu-l mai văzu. C}nd era nevoie de doi oameni, făcu

442
pereche cu alți muncitori, dar nu aveau nimic în comun. Se ferea de ei de frică
și nu se împrieteni cu niciunul.
Nu se terminaseră toate reparațiile la clădirea veche de 355 de ani, dar
începură discuții aprinse cu privire la viitorul catedralei, care puseră capăt
lucrărilor. Mulți dintre credincioșii din oraș spuneau că nu e un lăcaș al
Domnului suficient de încăpător. Deși capela Sf. Martin conținea fresce din
secolul al treisprezecelea, catedrala nu era bogat ornamentată ca cele din alte
orașe. Deja se str}ngeau bani pentru construirea unei noi catedrale la
Salamanca și reparațiile la cea veche au fost am}nate înainte de a se încheia.
Iona nu mai avu de lucru și se îndreptă din nou spre sud. Pe șapte mai, în
ziua c}nd împlinea optsprezece ani, era în Coria, un orășel de graniță. Se opri
la un han și comandă o friptură de capră cu linte, dar aniversarea i-a fost
stricată de o conversație de la masa alăturată, pe care o auzi fără să vrea.
Niște oameni vorbeau despre evreii care trecuseră din Spania în
Portugalia.
— Ca să fie primiți în Portugalia timp de șase luni, zicea unul dintre ei, au
fost de acord să-i plătească regelui Ioan o pătrime din bunurile lor lumești,
plus un ducat pentru fiecare suflet îngăduit în țară. Cu totul, o sută douăzeci
de mii de ducați. Cele șase luni de ședere au expirat în februarie și poți să-ți
închipui ce-a făcut fiul ăla de curvă de rege? I-a declarat pe evrei sclavi ai
statului.
— Aiii… bată-l Domnul pe regele Ioan!
Din tonul lor, Iona ghici că erau convertiți.
Majoritatea creștinilor n-ar fi fost at}t de afectați de împilarea evreilor.
Nu scoase niciun sunet, dar unul dintre vorbitori aruncă o privire spre el
și, văz}ndu-l încremenit, își dădu seama că auzise. Le spuse ceva tovarășilor
de masă și se sculară toți și plecară.
Iona își dădu seama c}t de înțelepți fuseseră Abba și unchiul Aron c}nd
stabiliseră că cea mai sigură cale era spre est și nu spre vest, în Portugalia.
Pofta îi pierise, dar rămase la masă, cu friptura răcindu-i-se în față.

În după-amiaza aceea călări în direcția a numeroase behăituri de oi.

Ajunse cur}nd la o turmă care se împrăștia și văzu imediat și de ce se
înt}mpla aceasta. Bătr}nul păstor, supt la față și cu părul alb, zăcea pe jos.
— Sunt damblagit, îi zise el simplu lui Iona.
Chipul lui, în contrast cu iarba, era la fel de alb ca părul și de c}te ori se
lupta să respire, pieptul îi șuiera încetișor. Iona îl așeză pe spate, îi aduse apă

443
și încercă să-l ajute, dar bătr}nul reuși să-i transmită că cel mai tare îl durea
risipirea turmei.
— Îți str}ng eu oile, zise băiatul și încălecă pe Moise, îndepărt}ndu-se. Nu
era o sarcină dificilă. Muncise de multe ori la turma lui Aron Toledano.
Unchiul Aron avusese mai puține animale, jumătate capre și jumătate oi, dar
Iona le cunoștea obiceiurile. Oile nu se împrăștiaseră departe și cu puțină
strădanie le str}nse la loc.
Bătr}nul reuși să sufle că-l cheamă Geronimo Pico.
— Cum să te ajut?
Păstorul suferea mult, se ținea cu m}inile de piept:
— Oile trebuie duse… la don Emilio de Valladolid, l}ngă Plasencia, spuse
el.
— Și dumneata la fel.
Iona îl ridică pe bătr}n pe asin și-i luă toiagul grosolan. Mergeau încet,
pentru că trebuia să se repeadă mereu după oile răzlețe. După-amiaza t}rziu,
bătr}nul căzu de pe spinarea lui Moise sub ochii lui. Cumva, după inerția
căderii și poziția omului, el știu că murise.
Totuși, îl strigă pe Geronimo Pico, băt}ndu-i ușor obrajii ofiliți și
mas}ndu-i încheieturile, înainte de a accepta că murise.
— Aiii, blestem…
Șoptind absurd Kadișul pentru străin, urcă din nou trupul pe spinarea lui
Moise, cu fața în jos și brațele at}rn}nd și adună din nou turma înainte de a
urma poteca în continuare. Plasencia nu era departe; ajunse cur}nd la un
bărbat și o femeie care munceau pe c}mp.
— Moșia lui don Emilio de Valladolid e departe?
— Nu, răspunse omul și văz}nd cadavrul, își făcu o cruce. E păstorul
Geronimo.
— Da.
Iona află cum să găsească ferma:
— După copacul mare lovit de trăsnet, peste p}r}u la dreapta și o s-o vezi.
Era o finca mare și bine îngrijită și Iona băgă oile în țarc. Apăruseră trei
lucrători care nu cerură nicio explicație c}nd văzură cadavrul; îl dădură jos
de pe asin morm}ind cu regret și-l luară de acolo.

Moșierul era un bărbat bucălat, cu ochi somnoroși și haine frumoase, pline

de pete. Îi displăcu întreruperea de la masa de seară și ieși să discute cu
vechilul lui:
— E vreun motiv pentru hărmălaia asta?

444
 — A murit păstorul. L-a adus omul ăsta, cu turma.
— Ia afurisitele de animale de sub nasul meu.
— Da, don Emilio.
Vechilul era un om slab de statură medie, cu păr castaniu încep}nd să
încărunțească și ochii căprui, cu privire directă. Îl ajută împreună cu fiii lui pe
Iona să mute turma pe o c}mpie, băieții z}mbind și insult}ndu-se. Îi chema
Adolfo și Gaspar. Adolfo, cel mare, era un adolescent deșirat de vreo
șaisprezece ani și fratele lui era cu c}țiva ani mai mic. Vechilul îi trimise să
aducă două străchini cu m}ncare – un terci gros și fierbinte de gr}u – și se
așeză cu Iona pe păm}nt, l}ngă oi, și m}ncară am}ndoi în tăcere.
Omul r}g}i și se uită la străin:
— Sunt Fernando Ruiz.
— Ramon Callico.
— Se pare că știi să ai grijă de oi, Ramon Callico. Fernando Ruiz știa că
mulți ar fi lăsat corpul păstorului Geronimo în părăsire și ar fi m}nat
prețioasa turmă c}t de departe puteau merge animalele. Acesta din fața lui n-
o făcuse, ceea ce însemna că era ori nebun, ori cinstit, dar în ochii t}nărului
nu citea nicio urmă de nebunie.
— Avem nevoie de un păstor. Băiatul meu, Adolfo, s-ar descurca, dar e
încă prea t}năr. Vrei să ai grijă mai departe de oi?
Animalele pășteau tăcute, cu excepția c}te unui behăit încetișor, care i se
părea lui Iona odihnitor.
— Da, de ce nu? acceptă el.
— Dar trebuie să le duci departe de aici.
— Lui don Emilio nu-i plac oile lui?
Fernando z}mbi. Deși erau singuri pe c}mp, se aplecă spre el:
— Lui don Emilio nu-i place nimic, îi șopti.
Urma să petreacă treizeci și patru de luni aproape singur cu turma, care
avea să-i devină at}t de familiară, înc}t îi cunoștea pe berbeci și pe mioare
după fire, care erau bl}nde și înțelegătoare și care erau încăpăț}nate și rele,
bolnave sau sănătoase. Erau oi mari și proaste, cu l}nă lungă și fină ce le
acoperea tot trupul, în afară de botul negru și ochii placizi. Lui Iona i se
păreau o frumusețe. De c}te ori era vreme bună, le băga într-un p}r}u de
munte să-și mai spele din l}na albă, unsuroasă și murdară.
Fernando îi dădu ceva provizii simple și un pumnal nu prea bun, cu lama
făcută din oțel prost. Avea voie să ducă oile oriunde era iarbă, at}ta vreme c}t
le aducea înapoi la moșia lui don Emilio primăvara pentru tuns și toamna
pentru castrare și tăierea berbecuților. Își duse turma la poalele munților

445
Sierra de Gredos, călărind agale pe l}ngă oi. Unchiul Aron avusese un c}ine
tărcat care-l ajuta la turmă, dar Iona îl avea pe Moise. Cu fiecare zi în plus,
micul asin devenea tot mai antrenat la supravegherea animalelor răzlețe. La
început, t}nărul stătea ore întregi călare, dar în cur}nd, Moise începu să
acționeze singur, tropotind după oi și zbier}nd la ele să vină înapoi.
De c}te ori se întorcea cu ele la moșie, t}nărul Adolfo, fiul lui Fernando, îl
învăța despre oierit. Iona învăță să tundă, deși nu deveni rapid și priceput ca
Fernando și fiii lui. Castra și tăia, dar la jupuit era la fel de neîndem}natic ca
și la tuns.
— Nu-ți face griji. O să-ți vină ușor cu timpul, spunea Adolfo.
De c}te ori venea la moșie, Adolfo venea cu o stacană de vin pe c}mp și
vorbeau am}ndoi despre problemele vieții de păstor – oieritul, lipsa femeilor,
singurătatea și amenințarea lupilor. Adolfo îi recomanda să c}nte noaptea ca
să-i alunge.
Păstoritul era o ocupație ideală pentru un fugar. Satele din munți erau
rare și Iona le evita, ocolind de departe gospodăriile. Păștea oile în
luminișurile bogate în iarbă ce punctau pantele mai domoale ale munților
singuratici și rarii trecători vedeau în el un păstor pustnic rău mirositor.
Chiar și cei răi îl evitau, pentru că era mare și voinic, cu o forța sălbatică în
ochi. Părul castaniu îi cădea pe umeri și barba îi crescuse stufoasă. În arșița
verii umbla aproape gol, pentru că hainele cumpărate pentru a le înlocui pe
cele rămase mici se uzaseră. Dacă o oaie avea vreun accident, o jupuia prost
și se ospăta înc}ntat cu carne de miel sau animale bătr}ne p}nă c}nd festinul
se altera, ceea ce vara se înt}mpla foarte repede. C}nd băteau v}nturile
tăioase de iarnă, își lega piei de oaie în jurul brațelor și picioarelor, ca să se
apere de frig. Se simțea bine în munți. Noaptea se mișca sigur pe creste, sub
stelele mari și strălucitoare.
C}rja moștenită de la Geronimo Pico era un lucru de m}ntuială și într-o zi
tăie o creangă lungă de nuc, care avea o încovoiere naturală la capăt. O coji
atent și sculptă pe ea un model ce imita ornamentele geometrice folosite de
artizanii mauri pentru decorarea sinagogii din Toledo. Apoi își frecă degetele
de l}na oilor p}nă se umplură de grăsime și unse îndelung c}rja, d}ndu-i o
culoare întunecată.
Uneori se simțea ca un animal sălbatic, dar în ad}ncul lui se agățase de
originea omenească, spun}nd rugăciuni seara și dimineața și încerc}nd să
țină socoteala zilelor pentru a onora sărbătorile. Uneori reușea chiar să se
îmbăieze pentru sabat. În arșița verii era ușor, pentru că oricine l-ar fi văzut
cufundat în apă, și-ar fi imaginat că se răcorește, nu că săv}rșește un ritual.

446
C}nd nu era cald, se ștergea cu o c}rpă udă, tremur}nd, dar în cursul iernii își
permitea să pută; la urma urmei, nu era femeie, ca să i se interzică să-și
primească soțul înainte de a vizita bazinul ritual.
Ar fi vrut să se scufunde într-o apă rece să-i spele sufletul, căci era dedat
plăcerilor cărnii. Îi era greu să găsească o femeie în care să aibă suficientă
încredere. Era o femeie la birtul de unde-și cumpăra vin și-i dădu de două ori
c}te o monedă pentru a-i satisface dorința, în camera ei întunecoasă și ur}t
mirositoare. C}teodată, c}nd oile pășteau nepăsătoare, ceda plăcerii deșarte
și își risipea săm}nța, comiț}nd păcatul pentru care Domnul luase viața lui
Onan.
Uneori își imagina ce existență diferită ar fi dus dacă nu s-ar fi petrecut
catastrofele care-l smulseseră din casa părintească. P}nă acum ar fi fost
argintar ucenic, însurat cu o femeie de familie bună, poate și tatăl unui copil.
În loc de asta, deși încercase din toate puterile să răm}nă o ființă, simțea
c}teodată că devenea ceva josnic și bestial, nu numai ultimul evreu din
Spania, dar și ultima făptură omenească din lume, ceea ce-l împingea la
nesăbuință. St}nd noaptea la foc, cu turma în jurul lui, speria lupii m}r}ind
cuvinte ebraice și trimiț}nd spre cerul negru rugăciuni vechi ce se amestecau
cu sc}nteile jarului. Orice inchizitor sau delator atras de lumina focului i-ar fi
auzit vocea lipsită de prudență arunc}nd cuvinte în ebraică sau ladino. Dar
nu-l prinse nimeni.
Încerca să se roage pentru lucruri rezonabile. Nu-i cerea niciodată
Domnului să-l trimită pe Arhanghelul Mihail, păzitorul Israelului să-i măture
din Paradis și să-i secere pe criminalii și făcătorii de rău. Dar îl ruga pe
Dumnezeu să-l lase pe el, Iona ben Helkias Toledano, să-l slujească pe
arhanghel. Își spunea lui însuși, lui Dumnezeu și dobitoacelor din tăcerea
munților că dorea încă o șansă de a deveni brațul puternic al arhanghelului,
ucigașul, asasinul asasinilor, secerătorul celor ce distrug.

A treia oară c}nd coborî cu oile la moșie la căderea toamnei, găsi familia
lui Fernando Ruiz în doliu. Vechilul, fără a fi bolnav, căzuse la păm}nt într-o
după-amiază c}nd inspecta c}mpul după recoltare și murise pe loc.
Gospodăria era în fierbere, Don Emilio de Valladolid nu avea habar de
treburile curții și nu fusese în stare încă să aleagă un nou vechil. Era prost
dispus și țipa mereu.
Iona se g}ndi că moartea lui Fernando Ruiz era pentru el un semn că
trebuia să plece. Bău vin cu Adolfo pentru ultima oară, l}ngă locul unde
pășteau oile.

447
 — Îmi pare rău, îi zise.
Știa ce înseamnă să-ți pierzi tatăl și Fernando fusese un om foarte bun. Îi
spuse și că voia să plece.
— Dar cine va avea grijă de oi?
— Eu voi fi păstorul, zise Adolfo.
— Să vorbesc cu don Emilio?
— Îi spun eu. N-o să-i pese, at}ta vreme c}t țin turma departe de nasul lui
delicat.
Iona îl îmbrățișă pe Adolfo și îi dădu pe m}nă turma, dăruindu-i și c}rja
frumoasă lucrată de el. Apoi urcă în șaua lui Moise și îl m}nă departe de
moșie și de Plasencia.
În noaptea aceea se trezi pe întuneric, pentru că i se păru că aude ceva.
Apoi își dădu seama că absența sunetului îl alarmase, lipsa rumegatului
liniștit al oilor. Se întoarse pe partea cealaltă și adormi la loc.

Capitolul Optsprezece

BUFONUL

Venea iarna și îl îndemnă pe Moise spre o climă mai caldă. Ar fi dorit să

zărească valurile de cealaltă parte a Sierrei Nevada, dar c}nd se apropie de
Granada, nopțile erau deja reci. Nu se încumeta să ia cu asalt v}rfurile
înzăpezite iarna și intră în oraș să-și cheltuiască o parte din c}știg pentru
refacerea forțelor sale și ale lui Moise.
Sosind la zidurile Granadei, era neliniștit, căci deasupra porților sinistre
erau at}rnate capetele în putrefacție ale unor criminali executați. Priveliștea
era menită să-i descurajeze pe t}lhari și iată că și Iona, călărind spre un han
de unde spera să-și cumpere niște p}ine și vin, dădu peste doi bărbați solizi
care doreau să jefuiască un pitic.
Omulețul era pe jumătate c}t ei și avea un cap foarte mare, un tors
puternic, brațe lungi și picioare subțiri. Îi privea precaut pe cei care îl atacau
din două direcții, unul flutur}nd o măciucă și celălalt, un cuțit.
— Dă-ne punga ca să-ți salvezi oușoarele, spuse cel cu cuțitul, pornind
spre victimă.
448
 Fără să se g}ndească, Iona puse m}na pe sapa ascuțită și se lăsă jos de pe
spinarea asinului. Din nefericire, înainte de a putea interveni, t}lharul cu
măciuca îl lovi în moalele capului. Într-o clipă a fost la păm}nt, amețit, iar
celălalt stătea deasupra lui, gata să-i aplice lovitura de grație.
Semiconștient, îl văzu pe pitic scoț}nd un cuțit periculos din tunică.
Piciorușele lui săriră cu o viteză uluitoare. Brațele lungi se încolăceau cu lama
cuțitului sclipind la capătul lor ca o limbă de șarpe. Într-o clipă, străpunse
apărarea haotică a t}lharului înarmat, care urla și scăpa cuțitul, cu brațul
tăiat de micul luptător.
Cei doi pungași se întoarseră și fugiră, iar piticul luă o piatră și o aruncă
precis, lovindu-l pe unul dintre ei în spate. Apoi își șterse cuțitul de pantaloni
și veni să se uite la Iona:
— Ești bine?
— Cred că da, se auzi t}nărul declar}nd cu voce găunoasă… după ce intru
și beau niște vin, continuă el, lupt}nd să se ridice.
— A, aici nu găsești vin cumsecade. Ia-ți asinul și vino cu mine, spuse
mititelul și Iona, lu}ndu-i m}na întinsă, se simți ridicat cu o neobișnuită
putere.
— Sunt Mingo Babar.
— Eu sunt Ramon Callico.
Pe c}nd urca după el pe o potecă îngustă, depărt}ndu-se de oraș, îi trecu
prin minte ca omul acesta, recent o victimă, putea fi el însuși jefuitor și
criminal. Dar deși se pregăti pentru cazul unui eventual atac, nu se înt}mplă
nimic. Aticul înainta în fața asinului cu un mers săltat, ca de păianjen, brațele
lui lungi mătur}nd păm}ntul ca o pereche suplimentară de picioare.
În scurt timp, o santinelă cocoțată pe o st}ncă strigă încet:
— Ei, ai venit, Mingo?
— Da, eu sunt, Mingo. Cu un prieten.
La c}țiva metri mai încolo, trecură de o scobitură în deal, luminată
dinăuntru de o lampă. Și apoi altă deschizătură și încă una. Din grote se
auziră strigăte:
— A, Mingo!
— Bună seara, Mingo!
— Bine ai venit, Mingo!
Micuțul răspundea la toate saluturile. Se opri în fața unei grote similare
din deal și, lăs}ndu-l pe Moise la intrare, Iona îl urmă pe Mingo în
semiîntuneric și dormi pe o rogojină, într-un loc dintre cele mai stranii.

449
 Dimineața, c}nd se trezi, privi în jur cu uimire. Era într-o peșteră diferită
de tot ceea ce văzuse p}nă atunci. Era ca și cum un bandit nobil își clădise o
ascunzătoare în vizuina unui urs. Lumina slabă a unei lămpi cu gaz se
amesteca discret cu strălucirea cenușie a zorilor și văzu covoare multicolore
acoperind piatra și păm}ntul. Se aflau acolo piese de mobilier din lemn
masiv, foarte ornamentate și o mulțime de instrumente muzicale și ustensile
de aramă lucioasă.
Iona dormise pe săturate. Își aduse aminte de evenimentele din seara
precedentă și se bucură că avea din nou capul limpede.
În apropierea lui stătea o femeie durdulie, cu forme pline, care lustruia
placidă o urnă din aramă. O salută și ea îi z}mbi, cu o străfulgerare albă a
dinților.
Ieșind din grotă, îl găsi pe Mingo lucr}nd la un pripon de piele, sub
privirile a doi copii, un băiat și o rata, aproape la fel de înalți ca el.
— Bună dimineața.
— Bună să fie, Mingo.
Acum, Iona văzu ca erau pe un deal. La poalele lui se întindea orașul
Granada, o grămadă de case ca niște cuburi trandafirii și albe, înconjurate de
o coroană de copaci.
— E un oraș înc}ntător, spuse el și Mingo dădu din cap:
— Da, e construit de mauri și pe dinăuntru casele sunt frumos
împodobite, iar pe dinafară arată simplu.
Pe o înălțime mai mică dec}t dealul cu grotele, domin}nd orașul, se aflau
niște turnuri și bastioane roz care-l făcură să-și țină respirația, într-at}t erau
de grațioase și princiare.
— Ce e acolo? arătă el.
Mingo z}mbi:
— Citadela și palatul numit Alhambra.

Iona își dădu seama că nimerise în mijlocul unui grup aparte și începu să
întrebe, iar Mingo îi răspunse cu bunăvoință.
Dealul cu grotele se numea Sacromonte.
— Muntele Sacru, spuse gazda lui, e numit așa pentru că aici au fost
martirizați creștinii la începutul religiei lor.
Îi mai dezvălui că oamenii lui, țigani dintr-un trib numit rrom, locuiseră în
grote de la venirea în Spania, c}nd Mingo era copil.
— De unde au venit rromii? întrebă Iona.

450
 — De acolo, răspunse Mingo, flutur}nd m}na într-o indicare vagă a
întregii lumi. Odată, demult, au venit de departe, de la răsărit, de unde curge
un r}u sf}nt și mare. Mai de cur}nd, înainte de a veni aici, au hălăduit prin
Franța și Spania. Dar în Granada s-au oprit, pentru că grotele sunt niște
locuințe minunate.
Grotele erau uscate și aerisite. Unele nu erau mai mari dec}t o cameră, în
timp ce altele ar fi cuprins douăzeci de camere înșirate una după alta, intr}nd
ad}nc în deal. Chiar și un necunoscător în ale strategiei militare, ca Iona, își
dădea seama că era un loc ușor de apărat în caz de atac. Mingo îi spuse că
multe grote erau legate între ele prin fisuri sau pasaje naturale, oferind
ascunzișuri sau căi de scăpare dacă ar fi fost nevoie.
Femeia durdulie din grota lui Mingo era soția lui. Mana. C}nd le aduse
m}ncare, bărbatul cel scund îi spuse cu m}ndrie lui Iona că el și Mana aveau
patru copii, dintre care doi mari, locuind separat. Văzu întrebarea pe care
oaspetele nu îndrăznea s-o pună și z}mbi:
— Toți copiii mei sunt oameni întregi.

Iona stătu printre rromi toată ziua. Unii urcau de la o pajiște din vale care
le aparținea și unde își păstrau caii. Își dădu seama că se ocupau de creșterea
și negoțul acestor animale.
Unii aveau slujbe în apropiere, alții lucrau la mese așezate la gura grotelor,
repar}nd vase de bucătărie și unelte adunate de la gospodăriile și atelierele
din Granada. Se uită cu plăcere la meșteșugari; zgomotul ciocanelor lovind
metalul îi amintea de Helkias Toledano.
Rromii erau amabili și deschiși, accept}ndu-l imediat pe Iona, pentru că li-
l adusese Mingo. Membrii tribului veneau toată ziua la pitic să le rezolve
problemele. Pe la pr}nz, Iona nu a fost surprins să afle că Mingo era
voievodul rromilor.
— Și c}nd nu-i conduci, ai grijă de cai sau lucrezi la repararea vaselor ca
ceilalți?
— Știu și eu să fac lucrurile astea de mic, bineînțeles. Dar p}nă de cur}nd,
am lucrat acolo jos.
— În oraș? Ce fel de lucru?
— În Alhambra. Am fost un nebun.
— Cum adică „un nebun”?
— Un bufon la curtea sultanului.
— Adevărat?

451
 — Adevărat, bineînțeles, am fost bufonul sultanului Boabdil, care a domnit
sub numele de Mohamed al XII-lea, ultimul calif maur al Granadei.
După ce te obișnuiai cu trupul lui rău alcătuit, înțelegeai că voievodul
rromilor era o personalitate. Pe chipul lui se citea demnitatea și membrii
șatrei îl priveau cu respect și afecțiune. Lui Iona îi venea greu să audă că o
persoană at}t de amabilă și de inteligentă făcuse pe nebunul ca să-și c}știge
p}inea. Mingo își dădu seama de st}njeneala lui:
— A fost o slujbă plăcută, te asigur. Eram bun. Trupul meu pitic și pocit i-a
ajutat pe ai mei să o ducă bine, pentru că, fiind la curte, aflam din vreme
despre pericolele ce îi p}ndeau pe rromi sau despre slujbele bune pentru ei.
— Ce fel de om era Boabdil? întrebă Iona.
— Crud. Nu era prea iubit ca sultan. Trăiește într-un veac nepotrivit,
pentru că puterea musulmanilor e azi pierdută. Ei au venit din Africa și au
cotropit Iberia acum aproape opt sute de ani și au făcut toată Spania
musulmană. După aceea, bascii creștini au luptat aprig să-și c}știge din nou
independența și francii i-au împins pe maurii din Spania de miazănoapte și
răsărit. Așa a fost atunci. După aceea, prin veacuri, armatele creștine au luat
înapoi pentru catolicism cea mai mare parte din Iberia. Sultanul maur al
Granadei, Muley Hacén, a refuzat să le plătească tribut regilor catolici și în
1481 a pornit război împotriva creștinilor, cucerind orașul întărit Zahara.
Boabdil, fiul sultanului Muley Hacén, s-a certat cu tatăl lui. O vreme, gonit de
oamenii tatălui, și-a căutat scăpare la curțile catolice. Dar, în 1485, Muley
Hacén a murit și, cu ajutorul supușilor credincioși, Boabdil a ajuns să ocupe
tronul. Chiar la c}teva luni după aceea, urmă Mingo, am venit la Alhambra să-
l ajut să domnească!
— Și c}t ai fost bufonul lui?
— Aproape șase ani. La 1491, nu mai rămăsese în toată Spania dec}t un
singur petic musulman. În anii anteriori, Ferdinand și Isabela cuceriseră
Ronda, Marbella, Loja și M|laga. Nu puteau îngădui ca Boabdil musulmanul
să răm}nă pe tron, cu Mingo Babar la picioare, călăuzindu-l cu sfaturi istețe.
Au asediat Granada și, în cur}nd, am fost înfometați în Alhambra. C}țiva s-au
luptat curajoși, cu burta goală, dar la sf}rșitul anului, viitorul era limpede. Îmi
aduc aminte de o noapte rece de iarnă cu o lună mare de argint care trimitea
sc}ntei pe iazul cu pești. În sala tronului mai eram doar Boabdil și cu mine.
„Trebuie să-mi călăuzești viața, înțeleptule Mingo. Ce trebuie să fac
acum?” a întrebat sultanul.

452
 „Trebuie să renunți la luptă și să-i inviți pe regii catolici la masă, sire, să-i
aștepți în Curtea cu Mirt, să-i saluți cu grație și să-i conduci în Alhambra”, i-
am spus.
Boabdil s-a uitat z}mbind la mine: „Drept ca un nebun ai vorbit. Căci
acum, c}nd domnia mea se apropie de sf}rșit, rangul îmi e mai drag dec}t
rubinele. C}nd vor veni, trebuie să mă găsească aici în sala tronului, ca pe un
stăp}nitor, și îmi voi trăi cu m}ndrie ultimele momente de calif.”
Și așa a și făcut, a semnat înfr}ngerea în sala tronului, pe 2 ianuarie 1492.
C}nd a plecat în surghiun în Africa, de unde veniseră strămoșii lui berberi cu
mult timp în urmă, eu și alții am găsit de cuviință să părăsim Alhambra, zise
Mingo.
— Acum, cu creștinii la putere, s-au schimbat multe pentru Granada?
întrebă Iona.
Mingo ridică din umeri:
— Moscheile sunt acum biserici. Oamenii de toate credințele cred că doar
ei sunt ascultați de Dumnezeu. Ce nedumerit o fi Domnul din pricina asta!
z}mbi el.

În seara aceea, Iona văzu că rromii m}ncau în comun, bărbații și femeile

prăjind carne și gătind la focuri, făc}nd să se împrăștie în aer aroma
savuroasă a sucurilor m}ncării. M}ncau bine, trec}ndu-și de la unul la altul
burdufuri din piele pline cu vin muscat, plăcut la gust. După masă, aduceau
din grote instrumentele: tobe, chitare, talgere, viole și lăute. C}ntau o muzică
sălbatică, nouă pentru Iona, ca și grația liberă și senzuală cu care dansau
rromii. Simți un val de fericire pentru că se afla din nou în mijlocul oamenilor.
Rromii erau bine făcuți. Purtau haine în culori strălucitoare, aveau pielea
smeadă și ochi frumoși, întunecați, sub casca părului negru și c}rlionțat. Se
trezi atras de acest ciudat popor nomad, apt de a găsi savoarea plăcerilor
simple ale vieții. Îi vorbi recunoscător lui Mingo despre prietenia și
ospitalitatea neamului său.
— Sunt oameni buni, nu le e frică de gadje, cum le spunem noi la străini,
spuse Mingo. Și eu am fost un gadje, nu m-am născut în trib. Ai observat că nu
semăn cu ei?
Iona dădu din cap. Știau am}ndoi că voievodul nu se referise la înălțime. O
parte din părul de pe capul lui mare era cărunt, căci nu mai era t}năr, dar
majoritatea firelor erau încă aproape galbene, mult mai deschise la culoare
dec}t părul celorlalți rromi, iar culoarea ochilor semăna cu cea a cerului
senin.

453
 — Am fost dat neamului c}nd făcuseră șatra l}ngă Reims. Un nobil a venit
la ei cu un bebeluș născut cu brațe lungi și picioare scurte. Le-a dat o pungă
voluminoasă țiganilor ca să mă crească printre copiii lor. A fost norocul meu,
explică Mingo. După cum știi, de obicei copiii născuți cu un corp așa ca al meu
sunt g}tuiți la naștere. Dar rromii au respectat t}rgul. Nu mi-au ascuns
niciodată de unde veneam. Ba chiar susțin că fără îndoială sunt de neam
boieresc, poate chiar din s}ngele regilor Franței. Cel care m-a adus avea
haine frumoase, platoșă și arme și un fel nobil de a vorbi.
Chipul mititelului i se părea într-adevăr nobil lui Iona:
— N-ai regretat niciodată ce-ar fi putut să fie?
— Niciodată, zise Mingo. Căci deși e adevărat că aș fi putut fi vreun baron
sau duce, pe de altă parte e la fel de adevărat că aș fi putut fi g}tuit la naștere.
Ochii lui frumoși, albaștri. Își păstrară seriozitatea:
— Nu am rămas un gadje. Am băut s}ngele rrom în trupul meu cu laptele
doicii care mi-a ținut loc de mamă. Toți de aici suntem un neam. Aș muri să-
mi apăr frații și surorile și ei ar muri pentru mine.

Iona rămase printre ei zi după zi, scăld}ndu-se în căldura tovărășiei

umane și dormind singur într-o grotă goală.
Ca să răsplătească ospitalitatea tribului, stătea cu rromii care cositoresc și
îi ajuta. Tatăl lui îl învățase de mic bazele prelucrării metalului și rromii
aflară înc}ntați c}teva din tehnicile lui Helkias de lipire a metalelor cu linii
str}nse și netede. Învăță și t}nărul de la meșterii țigani, observ}nd procedee
moștenite din tată în fiu de-a lungul veacurilor.
Într-o seară, după veselia muzicii și a dansului lor, pentru prima dată după
mai bine de trei ani, Iona luă o chitară și începu să c}nte. Era nehotăr}t, dar
degetele lui își recăpătară iute îndem}narea. C}ntă muzica de piyyutim,
psalmodierea din sinagogă: Yotzer, în prima binecuv}ntare de dimineață de
dinainte de Shema; Zulat, de după Shema; Kerovah, ce acompaniază primele
trei binecuv}ntări din Amidah; apoi obsedantul Selilah, c}ntat de Ziua
Pocăinței.
C}nd termină de c}ntat, Mana îi atinse brațul cu bl}ndețe și oamenii se
împrăștiară pe la grotele lor. Văzu ochii înțelepți și gravi ai lui Mingo
studiindu-l:
— Sunt melodii ebraice, cred. C}ntate cu tristețe.
— Da.
Fără să-și dezvăluie secretul, Iona îi povesti lui Mingo despre familia lui și
despre sf}rșitul teribil al tatălui și fratelui lui.

454
 — Viața e minunată, dar poți fi sigur că e crudă, comentă Mingo.
Iona dădu din cap:
— Aș dori foarte mult să-mi iau înapoi de la hoți relicvariul făurit de tata.
— Șansele sunt puține, prietene. Din ceea ce spui, e o lucrătură unică, un
obiect de mare artă. Nu-l puteau vinde în Castilia, unde oamenii știau de furt.
Dacă a fost v}ndut, fără îndoială că se află în afara Spaniei.
— Cine se ocupă de v}nzarea unor astfel de obiecte?
— E un fel de hoție specializată. De-a lungul anilor, am auzit de două
bande care cumpără și v}nd relicve furate în Spania. Una e în nord, dar nu
cunosc niciun nume… Cealaltă e aici, în sud și e condusă de un om pe care-l
cheamă Anselmo Lavera.
— Unde-l găsesc pe Lavera ăsta?
Mingo clătină cu gravitate din cap:
— Nici nu pot bănui. Dacă aș ști, nu m-ar îndemna inima să-ți spun, pentru
că e un om foarte rău.
Se aplecă privindu-l pe băiat drept în ochi:
— Și tu trebuie să mulțumești că n-ai fost g}tuit la naștere. Trebuie să uiți
trecutul amar și să-ți îndulcești viitorul. Să ai o noapte liniștită, prietene.

Mingo presupunea că Iona era convertit:

— Și rromii fac parte dintr-o religie precreștină, îi dezvălui el, care îi
slăvește pe îngerii luminii ce se luptă cu îngerii întunericului. Dar ne e mai
ușor să ne rugam zeului din țara unde stăm, așa că ne-am convertit la
creștinism c}nd am venit în Europa. Să-ți spun drept, c}nd am ajuns pe
teritoriu maur, mulți dintre noi am devenit și musulmani.
Era preocupat de neajutorarea vădită a lui Iona în privința ripostei la un
atac:
— Sapa ta ruptă e… o sapă ruptă. Trebuie să înveți să lupți cu o armă de
bărbat. O să te învăț să m}nuiești un cuțit.
Așa că începură lecțiile. Mingo disprețui pumnalul prost dat de Fernando
Ruiz lui Iona c}nd devenise păstor.
— Folosește-l pe ăsta, îi spuse, și îi înm}nă un cuțit cu lama din oțel maur.
Îi arătă cum să-l țină, cu palma în sus, astfel înc}t să poată înjunghia de jos,
sf}șiind. Îl învăță să lovească repede, înainte ca adversarul să-și dea seama
unde avea să țintească.
Îl instrui pe t}năr să privească ochii și trupul dușmanului, pentru a-i putea
anticipa fiecare mișcare și să se comporte ca o panteră, nedescoperindu-se și
nelăs}ndu-i loc de scăpare. Iona se g}ndi că Mingo îl învăța cu insistența și

455
intensitatea unui rabin împărtășindu-l din scriptură unui ilui, unui învățăcel
dotat. Deprindea lupta repede și bine sub oblăduirea acestui maestru ciudat
și ajunse cur}nd să g}ndească și să acționeze ca un m}nuitor de cuțit.
***
Se plăcură tot mai mult, astfel că prietenia lor crescu în c}teva luni ca o
afinitate de ani de zile.
Lui Mingo i se trimisese vorbă să meargă la Alhambra și să vorbească
acolo cu noul îngrijitor creștin al palatului, don Ramon Rodriguez.
— Ți-ar plăcea să vezi Alhambra de aproape? îl întrebă pe Iona.
— Cum să nu, señor!
Așa că a doua zi de dimineață călăriră împreună; cobor}nd Sacromonte,
t}nărul mare și musculos, cu picioare lungi și greutate apăsătoare pentru
bietul asin, și omulețul cocoțat pe un splendid armăsar cenușiu, ca o broască
pe spinarea unui c}ine.
Pe drum, Mingo îi povesti lui Iona c}te ceva din istoria Alhambrei:
— Mohamed I, căruia îi spuneau Al Ahmar ibn Nasir, fiindcă avea părul
roșu, a construit aici primul palat-fortăreață, în secolul al treisprezecelea.
După un secol, s-a construit Curtea cu Mirt pentru Iusuf I. Califii următori au
mărit citadela și palatul. Curtea Leilor a fost construită de Mohamed al
cincilea și Turnul Infantelor a fost adăugat de Mohamed al șaptelea.
C}nd ajunseră la zidul înalt, de culoare roz, Mingo se opri:
— Din zid se ridică treisprezece turnuri. Aceasta este Poarta Dreptății,
spuse el, arăt}ndu-i o m}nă și o cheie sculptată în piatră pe arcadele porții.
Cele cinci degete reprezintă porunca de a te ruga lui Allah de cinci ori pe zi: în
zori, la pr}nz, după-amiaza, seara și noaptea.
— Știi multe despre credința musulmană, observă Iona și Mingo z}mbi,
dar nu spuse nimic despre asta.

C}nd intrară, cineva îl recunoscu pe Mingo și îl strigă, dar nimeni nu le

acordă importanță. Fortăreața roia de activitate, mii de oameni lucr}nd fără
încetare pentru a păstra frumusețea și trăinicia pe suprafața de paisprezece
hectare. Lăsară asinul și calul la grajduri și Mingo îl conduse pe Iona de-a
lungul domeniului regal, pe o alee lungă, boltită cu glicină.
Iona era uluit. Alhambra era mai strălucitoare dec}t de departe, o fantezie
nesf}rșită de turnuri, arcuri și cupole, colorate bogat și ornate cu stucaturi
dantelate, boite în fagure, mozaicuri sclipitoare și arabescuri delicate. În
curțile și holurile interioare, modelajele din alabastru, colorate în roșu,
albastru și auriu, simulau un frunziș ce învelea pereții și tavanele. Florile erau

456
din marmură și în partea de jos, zidurile erau brodate cu un șnur de mozaic
verde și galben. Grădinile interioare adăposteau flori, f}nt}ni splendide și
privighetori ce c}ntau în copaci.
Mingo îi arătă că de la mai multe ferestre se vedeau priveliști frumoase cu
Sacromonte și grotele rromilor, în timp ce de la altele se observau apeducte
de lemn cu apa susur}nd.
— Maurii înțeleg apa, spuse el. Au pus stăp}nire pe r}ul Darro, la cinci
kilometri mai sus, în munte, și l-au îndreptat spre palat prin instalații
minunat create, ce umplu iazurile și f}nt}nile și aduc apă curgătoare în
fiecare dormitor. „Cel ce vine la mine chinuit de sete va găsi apă limpede și
proaspătă, dulce și curată.”, traduse el cuvintele arabe săpate pe un zid.
Pașii lor st}rniră ecouri în Sala Ambasadorilor, unde sultanul Boabdil
semnase capitularea în fața lui Ferdinand și a Isabellei și unde se afla încă
tronul lui Boabdil. Mingo îi arătă lui Iona o baie arăbească, Baños Arabes:
— Aici aveau voie femeile din harem să stea dezbrăcate și să se spele, în
timp ce sultanul le privea de la un balcon de deasupra și își alegea compania
din noaptea următoare. Dacă ar mai domni Boabdil, am fi omor}ți pentru că
am îndrăznit să venim aici. Tatăl lui a ucis șaisprezece membri ai familiei
Abencerrajes și le-a stivuit capetele pe zidul f}nt}nii haremului pentru că
mai-marele lor s-a h}rjonit cu una dintre soțiile lui.

Iona stătea pe o bancă și asculta murmurul f}nt}nilor, aștept}nd să revină

Mingo de la înt}lnirea cu majordomul. Micuțul bărbat se întoarse repede. Pe
c}nd se îndreptau spre grajduri, Mingo îi spuse că aflase că regina Isabela și
regele Ferdinand veneau să locuiască la Alhambra cu suita lor:
— De cur}nd s-au pl}ns de atmosfera sumbră de la curte. Majordomul-șef
a aflat că sunt creștin și m-a somat să mă întorc la Alhambra și să le slujesc
noilor stăp}ni ca bufon regal.
— Îți face plăcere să asculți porunca?
— Mă bucur că rromii se vor întoarce la Alhambra, la grajduri, grădini și
alte munci. C}t despre viața de bufon… e greu să g}dili mintea regilor. Mergi
pe o punte îngustă ca muchia sabiei. Un bufon trebuie să fie obraznic și
îndrăzneț, arunc}nd ocări care să st}rnească r}sul. Dar ocara trebuie să fie
isteață și bl}ndă. Răm}i pe malul cel bun și vei fi răsfățat și iubit. Treci pe
malul m}niei regale și vei fi bătut sau chiar condamnat. De exemplu, califul
era b}ntuit de remușcări că la moartea tatălui lui, Muley Hacén, erau dușmani
de moarte. Într-o zi m-a auzit vorbind de un fiu nerecunoscător și a crezut că

457
vorbeam despre el. Și-a apucat sabia și a îndreptat-o furios spre mădularul
meu cel mai scump.
„Nu mă înțepa, sire”, am strigat. „Soldățelul meu, bijuteria mea nu are
trebuință de o țeapă. Deși se ridică de fiecare dată c}nd are ocazia, micul meu
spin e leneș și răsfățat, alintat și mulțumit cu lucrurile așa cum sunt. Ei, pe
unde-a fost spinul meu mic, ce de-a mai văzut el!”
„Așa este, tot trupul tău e un ghimpe otrăvit!”, a m}r}it Boabdil la mine.
Sabia califului mă atingea, dar după o clipă, a început să tresalte de r}s și am
știut că supraviețuisem.
Mingo văzu îngrijorare pe chipul lui Iona și îl liniști:
— Să nu te temi pentru mine, prietene. Îți trebuie strădanie și înțelepciune
pentru a fi nebun, dar eu sunt regele bufonilor.
Apoi z}mbi și se înclină către t}năr:
— De fapt, mădularul meu nu e deloc mic și sunt mai bine dotat dec}t
Boabdil!
Încălecară și trecură pe l}ngă supraveghetorii mauri ai construirii unei
aripi noi a palatului.
— Maurilor nu le vine să creadă că vor fi alungați din Spania într-o zi, așa
cum nu credeau nici evreii, p}nă nu li s-a înt}mplat, spuse Mingo. Dar va veni
o zi c}nd și maurilor li se va porunci să plece. Creștinii nu uită c}ți catolici au
murit în luptele cu musulmanii. Maurii au făcut greșeala de a-și îndrepta
spatele împotriva creștinilor, așa cum evreii au făcut greșeala de a se înălța în
funcții printre ei, ca g}zele ce urcă spre lumină p}nă își ard aripile.
Iona tăcu și Mingo îi aruncă o privire:
— Există evrei în Granada, să știi.
— Evrei care au devenit creștini.
— Convertiți ca tine, cum altfel? întrebă Mingo supărat. Dacă vrei să-i
înt}lnești, du-te la piață la dughenele negustorilor de mătăsuri.

Capitolul Nouăsprezece

INÉS DÉNIA

458
 Iona îi evitase p}nă atunci pe convertiți, nevăz}nd nimic bun în
apropierea de ei. Totuși, în ad}ncul lui t}njea după legături cu evreii și nu
vedea nimic rău în a înt}lni oameni care cunoscuseră c}ndva sabatul, deși
acum țineau alte sărbători.
Într-o dimineață liniștită îl îndreptă pe Moise spre agitația orașului. Mingo
îi spuse că piața din Granada renăscuse datorită renovărilor și construcțiilor
de la Alhambra. Era un t}rg mare și îi făcea plăcere să-l cutreiere cu asinul lui,
călăuzit de atmosfera de piață, cu priveliști, sunete și mirosuri. Trecea pe
l}ngă dughene unde se vindeau p}ine și prăjituri, pești uriași fără cap și pești
mici cu ochi strălucitori; purceluși de lapte vii, dar și șunci, coaste sau capete
de porci tăiați; carne de oaie și de miel, gătită și negătită, desagi cu l}nă; toate
felurile de păsări, una dintre ele fiind at}rnată astfel ca penele ei colorate să
atragă clienții; caise, prune, portocale roșii, pepeni galbeni…
Erau și doi negustori de mătase.
În prima dugheană, un individ cu expresie acră le arăta suluri de material
la doi clienți care pipăiau mătasea cu îndoială.
În cealaltă dugheană, un bărbat cu turban se t}rguia cu mai mulți clienți
interesați, dar lui Iona îi atrase atenția un alt chip. Femeia stătea la o masă și
tăia lungimi de mătase, desfășurate de un băiat de pe un sul. Sigur, văzuse
multe chipuri mai însuflețite și mai plăcute dec}t al ei, dar nu-și mai amintea
unde și c}nd.
Omul cu turban explica faptul că mătasea este diferită în funcție de natura
frunzelor cu care se hrănesc viermii:
— În ținutul unde se face această mătase perlată, frunzele dau luciul
firului. Vedeți? Mătasea urzită are sclipiri ca de aur.
— Dar, Isaac, e așa de scumpă! zicea clientul.
— Costă ceva, recunoscu negustorul. Dar asta pentru că e o p}nză rară,
creată de umilii viermi și urzitorii cu har de la Dumnezeu.
Iona nu-l asculta. Încercă să se piardă în mulțimea trecătorilor, răm}n}nd
totuși pe loc, pentru că îi plăcea foarte mult să privească femeia. Era t}nără,
dar bine dezvoltată, cu ținută m}ndră și trup zvelt, cu rotunjimi și forță. Avea
părul lung și des, de culoarea bronzului, lăsat liber. Ochii nu erau căprui; nu i
se păreau nici albaștri, dar nu era destul de aproape pentru a le descifra
culoarea. Chipul ei, ad}ncit în lucru, era bronzat de soare, dar c}nd măsura
mătasea folosind distanța dintre cot și capătul pumnului str}ns, i se ridica
m}neca și văzu că pielea ei era mai albă dec}t mătasea, acolo unde nu o
atinsese soarele.

459
 Ridică ochii și îl surprinse privind-o. Ochii lor se înt}lniră o clipă dar,
aproape imediat, ea se întoarse cu spatele și îi văzu g}tul înc}ntător
înroșindu-se puțin.
Printre cotcodăcit, măcăit și miros de găinaț și pene, Iona află de la un
v}nzător de păsări că negustorul de mătase care purta turban era Isaac Saadi.
Zăbovi prin preajma dughenei multă vreme, p}nă c}nd se goli de clienți.
Puțini cumpărau, dar tuturor le plăcea să privească și să pipăie mătasea. În
cele din urmă, plecară toți și se putu apropia de bătr}n.
Cum să i se adreseze? Se hotărî repede pentru o formulă neutră:
— Pacea fie cu dumneata, señor Saadi.
— Și dumitale pace, señor, răspunse omul binevoitor la tonul lui
respectos.
Dincolo de el – era tatăl ei? — t}năra se ocupa de sulurile de mătase, fără
să-i privească.
Știu din instinct că nu era momentul să se ascundă:
— Sunt Iona Toledano. Mă întreb dacă mă poți recomanda cuiva care să-
mi dea de lucru.
Señor Saadi se încruntă. Se uită suspicios la Iona, observ}ndu-i hainele
sărace, nasul spart, părul și barba v}lvoi:
— Nu știu pe nimeni care caută lucrători. Cum de ai venit la mine?
— L-am întrebat pe v}nzătorul de păsări. Am o mare considerație pentru
negustorii de mătase. Z}mbi pe jumătate de propria lui nebunie:
— La Toledo, negustorul de mătase Zadoq de Paternina era prieten bun cu
tatăl meu, Helkias Toledano, odihnească-se în pace. Îl cunoști pe Zadoq de
Paternina?
— Nu, dar am auzit de el. Ce mai face?
Iona ridică din umeri:
— A fost printre cei care au plecat din Spania.
— Tatăl tău lucra în aceeași breaslă?
— Tata a fost un argintar renumit. Din păcate, a fost ucis într-o…
împrejurare neplăcută.
— A, vai! Odinească-se în pace, oftă señor Saadi.
În lumea în care fuseseră crescuți am}ndoi, era o regulă de fier ca unui
evreu străin care-l aborda pe altul de același neam să i se ofere ospitalitate.
Dar Iona știa că omul acesta presupunea că erau am}ndoi convertiți și în
zilele acelea, a invita un străin acasă putea echivala cu a invita un informator
al Inchiziției.
— Îți urez noroc. Du-te cu Dumnezeu, spuse Saadi st}njenit.

460
 — Și dumitale, mult noroc, răspunse Iona și se întoarse să plece, dar,
înainte de a face doi pași, negustorul ajunse l}ngă el:
— Ai un acoperiș?
— Da, am unde dormi.
— Vino pe la noi la cină, îl invită Saadi și t}nărul îi auzi g}ndul nerostit: „E
totuși cineva care îl cunoaște pe Zadoq de Paternina”. Vineri, înainte de
asfințit.
Fata își ridicase ochii de la sulurile de mătase și Iona văzu că z}mbea.

Își repară hainele, le spălă la r}u și le întinse, spăl}ndu-și bine fața și

părul. Mana îi tunse pletele și barba în timp ce Mingo, care începuse să-și
petreacă din nou o mare parte din zi la Alhambra, urmărea aceste pregătiri
foarte amuzat.
— Toate astea ca să iei masa cu un negustor de zdrențe! ricană micuțul. Eu
nu-mi bat at}ta capul nici pentru regi!
Într-o altă viață, Iona ar fi dus niște vin kasher gazdelor. Vineri după-
amiază se duse la piață. Vremea era prea înaintată pentru a mai găsi struguri,
dar cumpără niște curmale proaspete, mari și dulci.
Poate că fata nici nu va fi acolo. Poate era o slujnică, nu fiica
proprietarului, își spunea el îndrept}ndu-se spre casa lui Saadi. Se dovedi a fi
o locuința mică în Albaicin, vechiul cartier arăbesc abandonat de cei care
plecaseră după înfr}ngerea maurilor de către monarhia catolică. Negustorul
îl înt}mpină cu un salut rezervat, mulțumindu-i formal pentru fructe.
Fata era acolo, era o fiică; o chema Inés. Mama ei era Zulaika Denia, o
femeie subțire și tăcută, cu ochi sfioși. Sora ei mai mare, aproape grasă și cu
pieptul greu, se numea Felipa. Fiica Felipei, o fetiță drăguță de șase ani, era
strigată Adriana. Saadi spuse că Joaquim Chacon, soțul Felipei, era plecat să
cumpere mătase în porturile din sud.
Cei patru adulți îl măsurau cu nervozitate din ochi. Doar fetița z}mbi.
Zulaika îi servi cu curmale pe cei doi bărbați, apoi femeile se ocupară cu
pregătirea mesei.
— Tatăl tău, fie iertat… spuneai că era argintar? întrebă Isaac Saadi,
scuip}nd s}mburii de curmală în palmă.
— Da, señor.
— În Toledo parcă, nu?
— Da.
— Cauți de lucru. N-ai preluat negoțul tatălui după ce a murit?
— Nu, spuse Iona, fără să dea amănunte, dar Saadi nu se sfii să-l întrebe:

461
 — Nu era o afacere bună?
— Tata era un argintar minunat, foarte căutat. E bine cunoscut în breaslă.
Din sud.
— Da.
— Aa!
Zulaika Denia sufla în cărbunii dintr-un vas de metal, aprinz}nd de la ei o
așchie de lemn cu care porni trei lămpi cu gaz, lumin}nd încăperea. Apoi
aprinse niște lum}nări în camera alăturată. Lum}nări de sabat? Cine putea
spune? Femeia stătea cu spatele la el și nu auzi dacă se ruga. La început, nu-și
dădu seama dacă își reînnoia legăm}ntul de credință sau aprindea doar
lumina, dar apoi desluși un legănat imperceptibil al trupului.
Se ruga la torțele ei de sabat!
Saadi îl observase urmărind-o. Chipul lui ascuțit și osos era încordat.
Discutau am}ndoi st}njeniți. Pe c}nd aroma de legume și carne de pasăre
înăbușită umplea căsuța, se lăsă întunericul, iluminatul fiind preluat de
lum}nări. Isaac Saadi îl conduse pe Iona la masă, și fata, Inés, aduse p}ine și
vin.
Așez}ndu-se, t}nărul văzu că gazda era în continuare neliniștită:
— Să-l lăsăm pe oaspetele și noul nostru prieten să rostească rugăciunea,
zise Saadi viclean, transfer}ndu-i lui responsabilitatea.
Iona știa că, dacă ar fi fost un creștin sincer, negustorul i-ar fi mulțumit lui
Iisus pentru bucate. Modul cel mai sigur, pe care intenționa el să-l urmeze era
să-i mulțumească lui Dumnezeu, pur și simplu. În loc de asta, c}nd deschise
gura, aproape fără voie, se pomeni răspunz}ndu-i femeii care își mascase
imperfect rugăciunea. Ridic}nd paharul cu vin, începu să c}nte într-o ebraică
guturală, înt}mpin}nd sabatul, regina zilelor și mulțumindu-i lui Dumnezeu
pentru fructul viei.
Pe c}nd cei trei adulți îl priveau tăcuți, luă o înghițitură de vin și îi trecu
p}inea lui Saadi. Bărbatul mai în v}rstă ezită, apoi rupse din p}ine și începu
să scandeze mulțumirea pentru fructul păm}ntului.
Cuvintele și melodia treziră amintirile lui Iona, durerea amestec}ndu-se în
sufletul lui cu bucuria.
Nu i se adresa lui Dumnezeu în rugăciunea lui, ci părinților, fraților,
unchiului și mătușii, prietenilor: celor plecați.
La încheierea binecuv}ntărilor, doar Felipa părea plictisită, supărată de
copila care-i cerea ceva în șoaptă. Chipul temător al lui Isaac Saadi era trist,
dar senin și ochii Zulaikăi erau umezi, în timp ce Inés îl privea pe Iona cu
interes și curiozitate.

462
 Saadi se hotăr}se. Așeză lampa în fața unei ferestre și cele trei femei
serviră feluri la care Iona visase, pui cu legume fragede, o budincă savuroasă
de orez cu stafide și șofran, semințe de mandarin muiate în vin. Înainte de
încheierea mesei, începură să sosească persoanele anunțate de lumina
lămpii. Primul fu un t}năr înalt și chipeș, cu un semn roșu, pe g}t, sub
mandibulă:
— Bunul nostru vecin, Micah Benzaquen, îl prezentă Saadi lui Iona.
T}nărul acesta e Iona ben Helkias Toledano, un prieten din Toledo.
Benzaquen îi ură bun venit lui Iona.
Veniră apoi un bărbat și o femeie, Fineas ben Sagan și soția lui, Sancha
Portal: apoi Abram Montelvan cu soția, Leona Patras. Și încă doi bărbați,
Nachman Redondo și Pedro Serrano. Ușa se deschidea mereu și mai intrară
încă nouă bărbați și șase femei, aglomer}nd căsuța.
Iona observă că toți purtau haine de lucru, ca să nu atragă atenția asupra
faptului că sărbătoreau ceva. Saadi îl prezentă tuturor ca pe un prieten aflat
în vizită. Unul din băieții vecinilor a fost postat de pază afară și oamenii
dinăuntru începură să se roage după ritul iudaic.
Nu aveau Tora; Micah Benzaquen oficia slujba din memorie și ceilalți i se
alăturau, speriați și exaltați. Vorbeau aproape în șoaptă, pentru ca niciun
sunet auzit din afară să nu-i trădeze. Recitară cele optsprezece binecuv}ntări
și Shema. Apoi, într-o orgie melodică, intonară imnuri, rugăciuni și
psalmodierea tradițională fără cuvinte, numită „niggun”.
Tovărășia și experiența rugăciunii în grup, odinioară at}t de familiare
pentru Iona și acum at}t de proscrise și prețioase, exercitară asupra lui un
efect profund. Se termină totul prea repede. Oamenii se îmbrățișară și își
urară în șoaptă un sabat liniștit. Îl tratară la fel ca pe unul de-al lor și pe
străinul adus de Isaac Saadi.
— Săptăm}na viitoare, acasă la mine, îi șoptise lui Iona Micah Benzaquen
și el încuviință bucuros.
Isaac Saadi distruse momentul. Pe c}nd oamenii se strecurau pe r}nd
afară din casă, îi z}mbi lui Iona:
— Dorești să ne însoțești duminică dimineață la biserică?
— Nu, nu pot.
— Atunci, duminica cealaltă, insistă negustorul. E important. Știi, sunt
oameni care ne observă îndeaproape.

463
 Zilele următoare, Iona a supravegheat dugheana negustorului de mătase.
Trecu foarte mult timp, sau așa i se păru, p}nă c}nd Isaac își lăsă fata singură
la magazin.
Iona se îndreptă degajat spre ea:
— Bună ziua, señorita.
— Bună ziua, señor. Tata nu e aici…
— După cum se vede. Nu-i nimic. M-am oprit doar ca să-i mulțumesc din
nou pentru ospitalitate. Dorești să-i transmiți recunoștința mea?
— Da, señor, spuse ea. Noi… ai fost binevenit la noi acasă.
Se înroșise teribil, poate pentru că se zg}ia la ea de c}nd venise. Avea ochii
mari, nasul drept, gura nu at}t de plin conturată, dar dezvăluindu-i emoțiile
prin colțurile sensibile. Îi fusese teamă s-o privească prea insistent în casa
tatălui ei, ca să nu-i supere familia. În lumina lămpilor, i se păruse că avea
ochii cenușii. Acum, în plină zi, aveau o tentă albastră, dar poate că era tot o
impresie datorată umbrelor din magazin.
— Mulțumesc, señorita.
— Nu ai pentru ce, señor Toledano.

Vinerea următoare participă din nou la slujba de sabat a micului grup de

convertiți, de data asta în casa lui Micah Benzaquen. O privea mereu pe furiș
pe Inés Denia, aflată printre celelalte femei. Chiar șez}nd, avea o ținută
impunătoare. Și ce chip interesant!
Săptăm}na ce urmă se duse la piață ca s-o privească de departe, deși știa
că p}nditul trebuia să înceteze. Unii negustori se uitau ur}t la el, bănuind
probabil că punea la cale un jaf.
Apoi merse la piață după-amiaza t}rziu în loc de dimineață și, spre
norocul lui, sosi la timp pentru a o vedea pe Felipa înlocuindu-și sora în
magazinul de mătăsuri. Inés mergea prin piață cu nepoțica ei, Adriana, făc}nd
cumpărături și Iona plănui să le iasă în cale.
— Hola, señorita!
— Hola, señor.
Buzele ei sensibile îi z}mbiră cald. Schimbară c}teva cuvinte, apoi el
rămase prin preajmă c}t ea cumpără linte, orez, stafide, curmale și o rodie,
apoi o însoți la altă dugheană, de unde fata cumpără două verze albe.
Avea deja o sacoșă încărcată.
— Dă-mi voie, te rog…
— Nu, nu…

464
 — Ba da, insistă el vesel și îi duse acasă cumpărăturile. Vorbiră ceva pe
drum, dar nu-și mai aminti ce după aceea. Simțea nevoia să fie în compania
ei.
Acum, că știa c}nd trebuia să meargă la piață, era ușor s-o înt}lnească.
După două zile îi ieși din nou înainte, ea merg}nd cu fetița.
În cur}nd, se înt}lnea regulat cu ele.
— Bună ziua, spunea el cu gravitate de fiecare dată c}nd o înt}lnea și ea îi
răspundea la fel de grav:
— Bună ziua, señor.

După c}teva înt}lniri, Adriana cea mică ajunse să-l cunoască. Îl striga pe
nume și alerga la el.
I se părea că Inés e interesată de el. Era uimit de inteligența de pe chipul
ei, mișcat de farmecul ei timid, chinuit de g}ndul la trupul de dedesubtul
hainelor modeste. Într-o după-amiază merseră spre Plaza Mayor, unde un
c}ntăreț din fluier c}nta rezemat de un zid de piatră însorit.
Iona se legănă pe muzică și începu să se miște cum îi văzuse pe rromi
făc}nd, capabil deodată să comunice cu umerii, șoldurile și picioarele, ca
țiganii. Exprima sentimente pe care nu le mai dezvăluise p}nă atunci. Uluită,
ea îl privea pe jumătate z}mbind, dar c}nd îi întinse m}na, nu i-o luă. Totuși,
își imagină că dacă nepoțica nu ar fi fost acolo… dacă ar fi fost doar ei singuri
și nu în piață… dacă…
O ridică pe fetiță și Adriana țipă pe c}nd o înv}rtea de zor.
După aceea vorbiră nu departe de c}ntăreț, în timp ce Adriana se amuza
cu o pietricică roșie și netedă. Inés îi spuse că se născuse la Madrid și familia
ei se convertise la catolicism în urmă cu cinci ani.
Nu fusese niciodată la Toledo. C}nd el îi spuse că cei pe care îi iubea erau
morți sau plecaseră, ochii ei se umplură de lacrimi și îi atinse brațul. Rămase
nemișcat, dar ea își retrase m}na repede.

În după-amiaza următoare, Iona se duse ca de obicei la piață și se plimbă

printre dughene, aștept}nd ca Felipa s-o înlocuiască pe Inés la v}nzarea
mătăsurilor. Dar trec}nd pe l}ngă locul v}nzătorului de păsări, o văzu pe
Zulaika Denia vorbind cu el. V}nzătorul îi aruncă o privire lui Iona și îi spuse
ceva femeii, iar aceasta se întoarse și îl privi cu severitate, de parcă nu l-ar fi
cunoscut. Îi puse o întrebare omului și după ce i se răspunse, plecă direct la
magazinul soțului ei.

465
 Dar reveni aproape imediat. De data aceasta, era cu fiica ei și Iona își dădu
seama de adevărul pe care îl evitase privindu-i ținuta m}ndră, ad}ncindu-se
în misterul ochilor ei mari sau observ}ndu-i gura cu buze sensibile.
Era o fată foarte frumoasă.
Iona le văzu îndepărt}ndu-se repede, mama țin}ndu-și fiica ca un alguacil
pe un deținut, pe drumul de întoarcere în celulă.

Se îndoia că Inés vorbise familiei despre înt}lnirile lor.

De c}te ori o însoțise acasă, îi dăduse sacoșa de cumpărături înainte de a
putea fi văzuți de cineva dinăuntru și se despărțiseră. Poate cineva de la piață
îi suflase o vorbă mamei. Sau poate vreo remarca inocentă de-a micuței
Adriana atrăsese asupra lor m}nia Zulaikăi.
N-o dezonorase pe Inés. Își spunea că faptul că se plimbaseră am}ndoi nu
era chiar așa de teribil. Totuși, duc}ndu-se două zile la r}nd în piață, n-o mai
văzu la magazinul de mătăsuri. Felipa lucra în locul ei.
În noaptea aceea zăcu treaz, imagin}ndu-și înfierb}ntat cum ar fi fost să se
culce alături de o femeie iubită. S-o aibă pe Inés soție, să-și unească trupurile,
ascult}nd porunca de a se înmulți și a umple păm}ntul. Ce ciudat, dar ce
frumos ar fi!
Încercă să-și adune curajul să-i vorbească tatălui ei.

Dar c}nd se duse la piață în acest scop, îl aștepta Micah Benzaquen,

vecinul familiei Saadi. El îi sugera să pornească pe jos spre Plaza Mayor.
— Iona Toledano, prietenul meu, Isaac Saadi, crede că ai remarcat-o pe
fiica lui cea mică, spuse delicat Benzaquen.
— Inés. Da, așa este.
— Da, Inés. Un giuvaier neprețuit, nu?
Iona dădu din cap, aștept}nd.
— Plăcută și pricepută la negoț și acasă. Tatăl ei e onorat că fiul lui
Helkias, argintarul din Toledo, fie iertat, a oferit prietenia lui familiei Saadi.
Dar señor Saadi are c}teva întrebări. Ești de acord?
— Bineînțeles.
— Ce familie ai?
— Descind din rabini și învățați și din partea mamei, și din a tatălui.
Bunicului meu matern…
— Desigur, desigur. Înaintași distinși. Dar rude în viață, cu o afacere în
care un t}năr ar putea intra?
— Am un unchi. A plecat în timpul expulzării. Nu știu unde…

466
 — Vai, ce păcat.
Benzaquen observă apoi că señor Saadi știa că Iona fusese ucenic la tatăl
lui, argintarul:
— Ai ajuns maistru argintar?
— C}nd a murit tata, urma să-mi încep perioada de calfă.
— O…, doar ucenic. Ce păcat, ce păcat!
— Învăț ușor. Aș putea învăța meșteșugul mătăsii.
— Sunt sigur că e adevărat. Dar bineînțeles, Isaac Saadi are deja un ginere
în breaslă, remarcă subțire Benzaquen.
Iona știa ca, în urmă cu c}țiva ani, ar fi fost un mariaj c}t se putea de fericit
pentru familia Saadi. Toți l-ar fi primit cu bucurie, în frunte cu negustorul, dar
realitatea era că acum nu putea fi considerat un pețitor acceptabil. Și nici nu
știau că era un fugar nebotezat.
Benzaquen se uita la nasul lui fracturat:
— De ce nu mergi la biserică? îl întrebă, ca și cum i-ar fi citit g}ndurile.
— Am fost… ocupat.
Benzaquen ridică din umeri. Arunc}nd o privire hainelor lui rupte, nu se
mai obosi să-l întrebe ce resurse avea.
— În viitor, c}nd te plimbi și discuți cu o t}nără nemăritată, trebuie s-o
lași să-și ducă singură cumpărăturile, spuse el sever. Altfel, pețitorii mai…
potriviți… ar putea crede că femeia e prea slabă pentru a îndeplini
îndatoririle unei soții.
Și îi ura liniștit o zi bună.

Capitolul Douăzeci

CE A AFLAT MINGO

Mingo stătuse mult la Alhambra în ultimul timp, întorc}ndu-se la grotele

din Sacromonte doar una sau două nopți pe săptăm}nă și într-o seară, îi dădu
lui Iona știri îngrijorătoare:
— Fiindcă regii vor să stea mai mult la Alhambra, Inchiziția îi va cerceta
foarte atent pe toți localnicii, de grijă ca nu cumva vreun creștin șovăitor să le
ofenseze pe Majestățile lor.
467
 Iona ascultă tăcut.
— Vor căuta eretici p}nă vor găsi c}țiva, continuă omulețul. Fără îndoială,
va fi un autodafe ca să le demonstreze zelul și folosul și vor asista curteni sau
chiar capetele încoronate. Încerc să-ți transmit, bunul meu prieten, zise el cu
bl}ndețe, că în cur}nd ar fi cuminte să pleci undeva unde n-o să-ți numere
nimeni cu at}ta grijă Pater Noster-urile rostite într-o zi.

Din decență, Iona nu putu rezista să nu-i prevină pe cei în mijlocul cărora
se rugase recent. În ad}ncul lui, poate că nutrea speranța nebună că familia
lui Isaac Saadi îl va trata ca pe un salvator, privindu-l cu ochi mai binevoitori.
Dar ajung}nd la căsuța din Albaicin, o găsi goală.
La fel era și casa alăturată, a familiei Benzaquen și casele celorlalți „noi
creștini”. Familiile de convertiți aflaseră despre apropiata vizită a lui
Ferdinand și a Isabelei și își dăduseră seama de pericolul acesteia pentru ei,
fugind cu toții.
Singur în fața caselor abandonate, Iona se lăsă pe vine la umbra unui
platan. Trasă leneș patru ad}ncituri în țăr}nă, patru puncte: unul îi
reprezenta pe creștinii Spaniei; al doilea, pe mauri; al treilea, pe convertiți; și
al patrulea era el, Iona ben Helkias Toledano.
Știa că nu era tipul de evreu cum fuseseră tatăl lui sau generațiile
anterioare. În inima lui, t}njea să devină o astfel de persoană, dar deja se
transformase în altceva.
Adevărata lui religie era acum aceea de a fi un evreu supraviețuitor. Se
devotase unei existențe în singurătate, separat de toți și de toate.
La c}țiva metri de casa părăsită a lui Saadi găsi pietricica roșie cu care se
juca Adriana. O luă și o bagă în buzunar, amintire a mătușii fetiței, cea care
sigur avea să-i cutreiere visele.

Mingo veni la grote ca să le mai dea vești aflate la Alhambra:

— Vor avea imediat loc acțiuni împotriva noilor creștini. Această zi
trebuie să fie a plecării tale, Iona.
— Dar rromii tăi? Vor fi în siguranță?
— Ai mei sunt grăjdari și grădinari. Noi nu avem în neam persoane at}t de
ambițioase ca arhitecții și constructorii mauri ori cămătari și doctorii evrei.
Gadje nu se obosesc să ne invidieze. În realitate, mulți dintre ei nici nu ne
văd. C}nd se uită la noi, Inchiziția vede doar peoni buni creștini.
Și îi mai sugeră lui Iona ceva care-l întristă ad}nc:

468
 — Trebuie să pleci fără asin. Dobitocul se apropie de sf}rșitul zilelor lui și
dacă ar fi m}nat repede, ar cădea jos și ar muri foarte cur}nd.
T}nărul știa că era adevărat:
— Îți dăruiesc asinul, acceptă cu greu, și Mingo dădu din cap.
Iona aduse un măr pe pajiștea din vale și îl hrăni pe Moise, scărpin}ndu-l
ușor între urechi. Îi era greu să se îndepărteze.

Omulețul îi mai făcu un serviciu, aranj}ndu-i să plece cu doi rromi – frații

Manigo, Eusabio și Macot – care duceau cai la Baena, Jaén și Andujar:
— Macot Manigo trimite ceva la Tanger cu o corabie care pleacă din
Andujar. Corabia e a contrabandiștilor mauri, cu care facem de mulți ani
învoieli. Macot o să încerce să te îmbarce acolo, ca să cobori pe Guadalquivir.
Nu aveau mult timp pentru rămas bun. Mana îi dădu p}ine și br}nză, într-
o bucată de p}nză. Mingo îi făcu două daruri frumoase de despărțire, un
pumnal din oțel maur, cu lama fină și chitara la care c}ntase și pe care-o
admirase.
— Te rog, Mingo, ai grijă să nu-i superi prea tare pe regii catolici.
— Eu te rog să nu-mi porți de grijă. Să ai o viață bună, prietene!
Iona se lăsă în genunchi și îl îmbrățișă pe voievodul rromilor.
Geambașii erau oameni bl}nzi, cu pielea smeadă și at}ta îndem}nare la
animale, înc}t li se părea o nimica toată să ducă la destinație cei douăzeci de
cai. Se familiarizase cu prezența lor la Sacromonte și acum se dovediră
tovarăși de călătorie plăcuți. Macot era un bucătar bun și aveau la ei și o
rezerva de vin. Eusabio avea o lăută și c}ntă cu Iona în fiecare seară,
alin}ndu-și cu muzică rosăturile de la statul în șa.
De-a lungul orelor petrecute călare sub soarele arzător, Iona compară în
mintea lui doi oameni pe care natura îi alcătuise ciudat. Se minună că înaltul
și arătosul frate Bonestruca era plin de ură și rău, în timp ce piticul țigan
Mingo adunase în micul lui trup at}ta bunătate.
Propriul trup mare al lui Iona îl durea de at}ta călărit și sufletul îi t}njea
din cauza singurătății. După ce a simțit gustul solidarității umane, îi venea
foarte greu să revină la viața de hoinar abandonat.
Se g}ndea la Inés Saadi Denia. Era forțat să accepte faptul că drumul ei în
viață va fi mult diferit de al lui, dar medită și mai întristat asupra altei
pierderi. Un animal de povară fusese singurul lui tovarăș constant mai bine
de trei ani, săritor și nepretențios. Va trece multă vreme p}nă c}nd va înceta
să regrete amar absența asinului numit Moise.

469
 Partea a Cincea

ARMURIERUL DIN
GIBRALTAR

Andaluzia

12 aprilie 1496

Capitolul Douăzeci și Unu

UN MARINAR DE RÂND

Geambașii stătură prea mult la Baena, unde lăsară cinci cai la un negustor
țigan care-i ospătă bine, apoi zăboviră și la Jaén, unde v}nară alte șase
animale. C}nd duseră ultimii nouă cai la t}rgul din Andujar aveau deja o zi
înt}rziere. Se duseră pe chei aștept}ndu-se ca vasul african să fi plecat, dar
corabia stătea încă ancorată. Macot a fost salutat cu căldură de căpitan, un
berber cu burnuz și barbă căruntă, stufoasă. Primi pachetul de la țigan și le
spuse că și ambarcațiunea lui înt}rziase; transportase o încărcătură de
c}nepă de la Tanger, în amonte, și se întorcea după ce se încărca din nou la
Cordoba, Sevilla, micile porturi din golful C|diz și Gibraltar.
Macot a fost cinstit cu el, arăt}ndu-i-l pe Iona și căpitanul dădu din cap
fără entuziasm după ce îi ascultă povestea.

470
 — S-a aranjat, îi zise Macot lui Iona și cei doi frați îl îmbrățișară. Mergi cu
Dumnezeu, îi ură tot Macot.
— Mergeți și voi cu Dumnezeu, răspunse el și îi urmări trist cum se
îndepărtau călare, dorindu-și să se poată întoarce cu ei în Granada.
Căpitanul îi spuse de la început că va munci de-a lungul călătoriei și îl puse
să încarce ulei de măsline pentru Africa, în r}nd cu echipajul.
În seara aceea, în timp ce vasul arab era purtat de curentul puternic pe
cursul superior îngust al fluviului, Iona stătea cu spatele rezemat de un butoi
mare cu ulei. Pe c}nd malurile umbrite alunecau în urmă, c}nta încet la
chitară, încerc}nd să nu se g}ndească la faptul că habar n-avea încotro se
îndrepta viața lui.

Pe vasul african, era cel mai mic dintre cei mici, pentru că trebuia să învețe
de la zero viața pe apă, de la ridicarea și str}ngerea singurei p}nze
triunghiulare p}nă la modul cel mai sigur de a depozita încărcătură în
ambarcațiunea deschisă, c}nd deplasarea unei lăzi sau a unui butoi greu pe
vreme de furtună putea provoca pagube mari sau chiar scufundarea.
Căpitanul, o brută pe nume Mahmud, lovea cu pumnul la orice
nemulțumire. Echipajul – doi negri, Jesus și Cristobal și doi arabi care găteau
cu r}ndul, Yefet și Darb – dormea sub cerul liber, cu stele sau ploaie, în orice
colțișor adăpostit. Toți patru erau din Tanger, peoni musculoși cu care Iona
se înțelegea pentru că erau tineri și vioi. Uneori, seara, c}nd c}nta la chitară,
cei care nu erau de cart c}ntau alături de el, p}nă c}nd Mahmud le striga să
facă liniște și să treacă la culcare.
Munca nu era foarte grea dec}t c}nd acostau în porturi. Înainte de a se
lumina de zi, după cea de-a treia noapte a lui Iona la bord, vasul acostă la
Cordoba și luă marfă. Iona făcu echipă cu Cristobal, căr}nd am}ndoi lăzi mari
și foarte grele. Lucrau la lumina unor torțe smolite care duhneau
înspăim}ntător. De cealaltă parte a docului, un grup de deținuți în lanțuri,
amăr}ți, era urcat pe o corabie.
Cristobal îi sur}se unui soldat din pază:
— Aveți mulți criminali.
— Convertiți, răspunse gardianul, scuip}nd.
Iona se uită la deținuți în timp ce căra. Păreau năuciți. Unii aveau deja răni
care le provocau dureri și își t}rau lanțurile cu greutatea unor bătr}ni
copleșiți de reumatism.

471
 Încărcătura lor era compusă din funii și sfoară, pumnale și cuțite, precum
și din ulei, neîndestulător în anul acela. În cele opt zile care le-au fost
necesare ca să ajungă la gurile largi ale fluviului Guadalquivir, căpitanul
devenise neliniștit că nu va căpăta uleiul așteptat cu nerăbdare de negustorii
din Tanger. L}ngă Jerez de la Frontera, unde contase pe o cantitate mare de
ulei de măsline excelent, nu găsi dec}t un singur furnizor, aștept}ndu-l cu
scuze.
— Nu e ulei? F …!
— În trei zile. Îmi pare rău. Dar vă rog, așteptați. În trei zile, veți avea c}t
doriți.
— C… t!
Mahmud îi puse pe membrii echipajului să îndeplinească diferite treburi
mărunte pe puntea vasului, în timp ce așteptau. În dispoziție c}t se poate de
proastă, îl bătu pe Cristobal pentru că nu se mișca destul de repede pentru
gustul lui.
La Jerez de la Frontera fuseseră aduși și prizonierii de la Cordoba, pentru
a se uni cu alți foști evrei și mulsulmani condamnați, în șase prașe riverane,
pentru fățărnicie în slujirea lui Cristos. În oraș se afla un detașament mare de
soldați. Fusese ridicat steagul roșu, vestind neînt}rziat pedepse capitale, și
oamenii din alte locuri sosiseră acolo să asiste la un mare autodafe.
După ce stătuseră la ancoră două zile, colericul Mahmud explodă c}nd
Yefet, întărind legăturile baloturilor cu marfă pentru a pregăti așezarea
uleiului, înclină prea tare un butoi cu vin. Nu se vărsă nimic și-l îndrepta
repede, dar Mahmud se făcu foc și pară:
— Nenorocitule! zbieră el. Gunoiule, rușinea păm}ntului!
Îl doborî la păm}nt pe Yefet în pumni și apoi începu să-l biciuiască cu o
funie.
Iona fu cuprins de o m}nie aprigă și subită. Se pomeni înaint}nd, dar
Cristobal îl prinse și îl ținu p}nă se termină bătaia.
În seara aceea, căpitanul părăsi vasul în căutarea unei locande unde să
găsească o sticlă și o femeie.
Marinarii îl frecționară pe Yefet cu puțin din prețiosul ulei de gătit.
— Nu cred că trebuie să-ți fie frică de Mahmud, îi spuse Darb lui Iona. Știe
că ești apărat de rromi.
Dar Iona credea că Mahmud nu era capabil să g}ndească rațional la m}nie
și nici el nu avea at}ta stăp}nire de sine înc}t să stea deoparte la alte bătăi. La
scurtă vreme după căderea nopții, își str}nse lucrurile și coborî fără zgomot
pe chei, îndepărt}ndu-se în întuneric.

472
 Merse pe jos cinci zile, fără grabă, pentru că nu avea o destinație. Drumul
trecea pe l}ngă coastă și îi plăcea să se uite la mare. Uneori, traseul vira spre
interior, dar albastrul apei se zărea din nou după un parcurs scurt. În
sătucuri se aflau bărci pescărești. Unele erau mai încrustate de sare și bătute
de soare dec}t altele, dar toate erau bine întreținute, pentru că de ele
depindea viața pescarilor. Iona îi văzu pe andaluzi îndeletnicindu-se plăcut
cu repararea plaselor mari sau călăfătuirea fundului bărcilor, încercă să intre
în vorbă cu ei, dar c}nd auzeau că e în căutare de lucru, oamenii nu aveau
multe de spus. Își dădu seama că echipajele de pescuit se formau pe baza
rudeniei de s}nge sau a afinităților de ani de zile între familii. Nu existau
slujbe pentru străini.
În orașul C|diz i se schimbă însă norocul. Stătea pe chei c}nd un marinar
care descărca un pachet de pe un vas nu a fost atent. Incapabil să vadă din
cauza balotului de p}nză pe care-l ducea, făcu un pas greșit, își pierdu
echilibrul și căzu de pe pasarelă. Balotul ateriza pe nisip, dar omul se lovi tare
la cap de un pilon de fier.
Iona așteptă ca marinarul rănit să fie dus la doctor și ca privitorii să se
împrăștie, apoi se apropie de șeful de echipaj, un marinar cărunt, de v}rstă
mijlocie cu un chip dur și brăzdat de cicatrice, legat la cap cu o basma.
— Sunt Ramon Callico. Pot să ajut la descărcat, zise și șeful de echipaj se
uită la t}nărul bine legat și înalt și-i făcu semn să urce la bord, unde i se spuse
ce avea de lucru. Cobor}ră noua încărcătură în cală, unde doi marinari, Juan
și Cesar, lucrau aproape goi din cauza arșiței. Stivuind baloturile, Iona le
înțelegea ordinele, dar uneori îi punea să repete, pentru că ceea ce vorbeau
cei doi suna ca spaniola, dar nu era limba familiară lui.
— Ce, n-auzi bine? îl apostrofă Cesar.
— În ce limbă vorbiți? întrebă Iona și Juan sur}se:
— Catalană. Toți de pe corabie suntem catalani.
Dar după asta vorbiră cu Iona în spaniola castiliană, spre marea lui
ușurare.
Înainte de a termina treaba, un asistent de-al doctorului aduse vestea că
marinarul accidentat era serios rănit și va trebui să mai răm}nă la C|diz.
Apăruse pe punte căpitanul. Maestro era mai t}năr dec}t șeful de echipaj
și se ținea drept; avea părul și barba tunse scurt, încă fără niciun fir alb.
Subalternul se grăbi spre el și Iona, aflat în apropiere, le auzi conversația.
— Josep trebuie să răm}nă aici p}nă se face bine, spunea șeful de echipaj.
— Hmm, se încruntă căpitanul. Nu-mi place un echipaj prea mic.

473
 — Înțeleg. Ăsta care-l înlocuiește la încărcat… Pare că muncește cu
străduință.
Iona îl văzu pe maestro studiindu-l:
— Foarte bine. Vorbește cu el.
Șeful de echipaj se apropie:
— Ești marinar experimentat, Ramon Callico?
Nu voia să mintă, dar aproape că terminase banii și avea nevoie de
m}ncare și adăpost:
— Am experiență pe vasele de r}u, zise, spun}nd o parte din adevăr, totuși
era o minciună, pentru că stătuse foarte puțin pe o corabie. Dar a fost angajat
și în cur}nd trăgea alături de alții de par}mele necesare pentru ridicarea
celor trei p}nze mici, triunghiulare. După ce se îndepărtară mai mult de țărm,
marinarii înălțară și p}nza principală, ce se desfășură șuier}nd și apoi se
umflă în v}nt, duc}ndu-i în larg.

Echipajul era compus din șapte oameni, pe care-i cunoscu după c}teva
zile: Jaime, marangozul; Carlos, care se pricepea să înnoade par}me; Antonio,
bucătarul, căruia-i lipsea degetul mic de la m}na st}ngă; Mario, Cesar, Juan și
el, Iona, care făceau tot ce li se poruncea. Secundul era un bărbat scund, a
cărui față își păstra cumva paloarea, deși ale celor din jur fuseseră înnegrite
de soare. Iona auzea că i se spunea señor Mezquida, dar nu-i află numele mic.
Pe căpitan îl chema Pau Roure. Nu prea era văzut, st}nd mult în cabină. C}nd
urca pe punte, nu adresa niciun cuv}nt echipajului, d}nd ordinele prin șeful
de echipaj, numit Gaspar Gatuelles. Uneori, Gatuelles striga la ei, dar nimeni
nu era lovit.
Corabia se numea La Lleona, „Leoaica”. Avea două catarge și șase p}nze,
pe care Iona le învăță repede: vela mare, pătrată, vela mică, de dimensiuni
mai reduse, două p}nze triunghiulare deasupra acestora și două vele gabier
mici ce se întindeau deasupra prorei, al cărei v}rf era sculptat din alabastru
în forma unui leu roșcat, cu chip de femeie. Catargul principal era mai mare
dec}t cel mijlociu și lui Iona îi era frică, pe briza întețită, să nu i se ordone să
urce în v}rf.
În prima noapte la bord, în cele patru ore de odihnă, nu se culcă. Se duse
în schimb la scara de fr}nghie și se urcă p}nă la jumătatea catargului
principal. Dedesubt, puntea era întunecată cu excepția luminii slabe a c}torva
felinare. Peste tot în jurul corabiei era marea nesf}rșită, întunecată ca vino
tinto, vinul negru. Nu se putu sili să urce mai sus și coborî.

474
 I se spuse că era un vas mic de apă sărată, dar lui i se părea enorm în
comparație cu ambarcațiunea de apă dulce. În cala umedă erau o cabină
str}mtă, cu șase hamace, și o alta, mult mai mică, împărțită de cei trei
superiori. Marinarii dormeau pe punte, pe unde puteau. Iona își găsi un loc în
spatele c}rmei. Întins acolo, auzea zgomotul apei șterg}nd chila rotunjită și,
de c}te ori schimbau cursul, simțea vibrația butucului c}rmei, răsucit în
locașul lui.
Oceanul nu se compara cu fluviul. Iona era înviorat de șfichiuirea
proaspătă a v}ntului și de izul sărat și umed al aerului, dar tangajul îl făcea
să-i fie greață mai tot timpul. Uneori vomita, spre distracția celor care
observau. Toți cei de pe vas erau catalani cu cel puțin zece ani mai în v}rstă
dec}t el. C}nd își aduceau aminte, vorbeau cu Iona în castiliană, dar nu-și
aminteau des și i se adresau arareori. Știu încă de la început că pentru el
vasul însemna singurătate.
Lipsa lui de experiență a fost remarcată imediat de superiori și de echipaj.
Șeful îl purcea mai tot timpul la treburi menajere, un peon pe mare. În cea de-
a patra zi a lui la bord, corabia a fost prinsă într-o furtuna. Tocmai c}nd se
împleticea spre babord să vomite, șeful de echipaj îi comandă să urce pe
catarg și urc}nd pe scara de fr}nghie, frica îl făcu să-și uite greața. Urcă mai
sus dec}t o făcuse p}nă atunci, deasupra velei mari. Par}mele care țineau
trinca fuseseră desfăcute de pe punte, dar un om trebuia s-o str}ngă și s-o
lege de catarg. Pentru asta, era nevoie să pășească de pe scară pe o
împletitură îngustă de funie, țin}ndu-se de catarg. Un marinar se îndrepta
deja spre funie c}nd ajunse Iona la catarg. El ezită și fu înjurat de cei doi care
urcau după el pe scară, așa că păși pe puntea legănată, țin}ndu-se str}ns de
catarg. Toți patru se țineau cu o m}nă și cu cealaltă traseră p}nza grea, în
timp ce catargele se zg}lț}iau și se balansau. Corabia se pleca într-o parte și
în alta și cei de sus puteau vedea, în momentul maxim al înclinației, spuma
albă a mării furioase căscate sub ei.
C}nd p}nza a fost în sf}rșit str}nsă, Iona găsi scara de fr}nghie și coborî
tremur}nd pe punte. Nu-i venea să creadă ceea ce făcuse. Un timp, nimeni
nu-l băgă în seamă, apoi șeful de echipaj îl trimise să verifice încărcătură din
cala plină de geamătul lemnului.

Uneori, delfini cu spinări întunecate și netede înotau pe l}ngă corabie și o

dată văzură un pește a cărui mărime îl înspăim}ntă pe Iona. Înota de mic,
crescuse l}ngă r}u, dar nu putea înota prea departe. Nu se vedea păm}ntul,
apa se întindea în toate direcțiile. Și chiar de-ar fi putut înota p}nă la țărm, se

475
g}ndea ca ar fi fost o pradă ușoară pentru monștrii mării. Amintindu-și
istoria lui Iona biblicul, cel înghițit de balenă, își imagina leviatanul urc}nd și
tot urc}nd din ad}ncul nesf}rșit, atras la suprafață de jocul de lumini
provocat de mișcările m}inilor și picioarelor lui, la fel ca un păstrăv de
zbaterea momelii vii din undiță.
Puntea de sub picioarele lui i se părea fragilă și șubredă.

A fost trimis pe catarg de încă patru ori, dar nu se deprinse să-i placă și nu
deveni un adevărat marinar, obișnuindu-se cu greața de diferite intensități
ce-l încerca în timp ce corabia se aventura spre nord, de-a lungul coastei,
ancor}nd pentru a lua marfă și pasageri la M|laga, Cartagena, Alicante, Denia,
Valencia și Tarragona. La șaisprezece zile după plecarea din C|diz, ajunseră
la Barcelona, de unde navigară spre sud-est, către insula Menorca.
Menorca, departe în larg, se dovedi a avea un țărm dantelat, fiind o insulă
de pescari și agricultori. Lui Iona îi sur}dea ideea de a trăi într-un astfel de
loc împresurat de st}nci. Îi trecu prin minte că era o insulă destul de
îndepărtată pentru a-l feri de ochi bănuitori. Dar în Ciutadella, un port din
Menorca, luară la bord trei dominicani cu glugi negre. Unul dintre ei se așeză
imediat pe un butoi, citindu-și breviarul, iar ceilalți stătură de vorbă încet
l}ngă balustrada punții. Apoi unul din ei se uită la Iona și îndoi un deget.
Se sili să se apropie de ei:
— Señor? făcu el cu o voce care i se păru un croncănit.
Călugărul avea ochi mici, căprui. Nu aduceau niciun pic cu ochii cenușii ai
lui Bonestruca, dar rasa neagră dominicană era un element suficient pentru
a-l umple pe Iona de teroare.
— Unde merge corabia după ce trece de insule? întrebă clericul.
— Nu știu, señor.
Celălalt călugăr pufni și îl privi sever:
— Asta e un neștiutor. Merge unde merge și vasul. Trebuie să-l întrebi pe
ofițer.
Iona le arătă unde stătea Gaspar Gatuelles, la prora, vorbind cu
marangozul:
— Acela e șeful de echipaj, señor, le spuse și cei doi porniră spre Gatuelles.
La Lleona îi ducea pe călugări spre o insulă mai mare, Mallorca. Cel ce
citea breviarul a cobor}t mai înainte, pe insula Ibiza, aflată către sud.
Iona își dădu seama că, pentru a supraviețui, trebuia să trăiască mai
departe înșel}nd, căci Inchiziția era peste tot.

476
Capitolul Douăzeci și Doi

ARMURIERII

C}nd corabia se întoarse la C|diz, abia începuseră să descarce și apăru

marinarul pe care-l înlocuise Iona, sănătos, av}nd doar o cicatrice albă pe
frunte, ce-i mărturisea pățania.
Șeful de echipaj și marinarii îl salutară cu chiote: „Josep! Josep!” și fu
limpede că angajarea lui Iona pe La Lleona se sf}rșise. Adevărul era că nu-i
părea deloc rău. Gaspar Gatuelles îi mulțumi și îi plăti banii datorați, iar
t}nărul coborî pe uscat, bucuros să simtă din nou păm}ntul sub picioare.

Hoinări spre sud-est de-a lungul coastei, pe vreme fierbinte, ziua, și

bl}ndă, noaptea. În fiecare seară, înainte de a se întuneca, încerca să găsească
o f}neață sau un petic de plajă cu nisip moale, dar c}nd așa ceva nu era prin
preajmă, dormea cum putea. Se scălda în fiecare dimineața în oceanul superb,
dar nu înota prea departe, pentru că se temea că ar fi fost apucat de colți sau
tentacule de monștri. Dacă ajungea la vreun p}r}u sau jgheab de cai, își spăla
de pe trup sarea uscată a mării.
Un țăran îl luă o dată cu o căruță trasă de boi și călători urcat pe un maldăr
de paie.
— Știi unde suntem? îl întrebă omul, trăg}nd de hățuri.
Iona clătină din cap, nedumerit. Era un loc pustiu, de-a lungul unei șosele
goale.
— Aici se termină Spania, îl lămuri omul. E cel mai de sud păm}nt din
Iberia, adăugă el, satisfăcut de parcă ar fi vorbit de o realizare personală.
Nu mai merse dec}t o dată cu căruța, ajut}ndu-l pe proprietar să descarce
din ea codul uscat c}nd ajunseră în satul Gibraltar, la poalele unui munte
mare și st}ncos.
Umbl}nd cu peștele, r}vni să măn}nce și el. Intră în taverna din sat, o
încăpere cu tavanul jos, mirosind a ani de vin vărsat, foc din lemne și
sudoarea patronilor. Vreo șase oameni stăteau la două mese lungi și beau,
unii m}nc}nd dintr-o oală cu pește care bolborosea pe vatră. Iona ceru o cană
de vin, ce se dovedi acru, și un castron de m}ncare. Peștele cu ceapă și
477
ierburi, spre deosebire de băutură, era bun. Oasele peștelui erau multe și
ascuțite, dar m}ncă încet și cu plăcere și mai ceru încă o porție.
În timp ce aștepta m}ncarea, în tavernă intră un bătr}n, care se așeza
l}ngă el pe bancă:
— Iau și eu un vin, señor Bernardo, îi strigă el proprietarului, care r}nji
așez}nd pe masă castronul lui Iona.
— Numai dacă-ți găsești un patron printre oamenii ăștia cumsecade,
strigă el și cei clin jur r}seră, de parcă ar fi fost ceva foarte hazliu.
Bătr}nul avea umerii căzuți și moi; fuioarele de păr alb și vulnerabilitatea
rănită a expresiei lui îi amintiră lui Iona de Geronimo Pico, bătr}nul păstor a
cărui moarte o privise, moștenindu-i apoi turma pentru c}țiva ani buni.
— Dă-i de băut, îi zise proprietarului, dar, conștient de banii care îi stăteau
la dispoziție, adăugă: Doar o cană.
— Ai, Vicente, ai găsit un binevoitor str}ns la pungă! zise un om de la
cealaltă masă.
Vorbise sarcastic și fără umor, dar atrase r}sete. Era scund și slab, cu
părul negru și o mustață mică:
— Ești un șobolan bătr}n și mizerabil, Vicente, continuă el, niciodată nu te
saturi de băut.
— Zău, Luis, mai tacă-ți gura, replică fără vlagă alt client.
— N-ai vrea să mi-o închizi tu, José Gripo?
De data asta, întrebarea i se păru amuzantă lui Iona, pentru că José Gripo
era înalt și solid, nu foarte t}năr, dar în mod clar mult mai în putere dec}t
celălalt; i se părea că Luis n-ar fi avut nicio șansă lupt}ndu-se cu el.
Dar nu r}se nimeni; Iona îl văzu pe cel de l}ngă Luis ridic}ndu-se. Părea
mai t}năr dec}t Luis, de statură mijlocie, dar zvelt și musculos. Era în formă.
Avea chipul tăiat în unghiuri dure, cu un nas ascuțit ca o spadă. Se uită cu
interes la José Gripo, înaint}nd.
— Stai jos sau ia-ti tălpășiță, Angel, zise Bernaldo proprietarului localului.
Maistrul tău mi-a spus că dacă tu și Luis îi mai dați de furcă, vrea să afle
imediat.
Bărbatul se opri la spusele c}rciumarului. Apoi ridică din umeri și z}mbi.
Întinse m}na după cană, sorbindu-și restul de vin dintr-o înghițitură, apoi
tr}nti vasul pe masă:
— Atunci s-o luăm din loc, Luis, fiindcă nu vreau să-l îmbogățim pe
jup}nul Bernaldo în seara asta.
Proprietarul îi așteptă să iasă, apoi îl servi pe Iona și puțin mai t}rziu, îi
aduse vinul bătr}nului:

478
 — Poftim, Vicente. Fără bani. Sunt soi rău ăia doi.
— Ciudată pereche, comentă José Gripo. I-am mai văzut: Luis provoacă pe
cineva intenționat și apoi Angel Costa se bate în locul lui.
— Angel Costa se bate bine, intră în vorbă altul.
— Da, e soldat bătr}n și știe să se lupte, dar e un ticălos nesuferit, spuse
Gripo.
— Și Luis e nesuferit, a fost de părere Vicente, dar e un armurier minunat,
trebuie să recunosc.
Iona deveni interesat.
— Mă pricep la metale și caut de lucru. Ce se lucrează aici?
— E o armurărie puțin mai departe, spuse Gripo. Te pricepi la arme?
— Știu să folosesc pumnalul.
— Vreau să zic, dacă te pricepi la făcut arme.
— Nu, la asta nu. Dar am o ucenicie completă în prelucrarea argintului și
ceva experiență la fier și oțel.
Vicente își termină vinul și oftă:
— Mergi la maestro Fierro, armurierul din Gibraltar, îl îndemna el.

În noaptea aceea, Iona îi dădu c}țiva sueldos lui Bernaldo, care l-a lăsat să
doarmă în tavernă, l}ngă foc. Avu dreptul și la un castron de terci dimineața,
așa că era odihnit și hrănit c}nd porni la drum, urm}nd instrucțiunile
hangiului. Nu avu mult de mers. Muntele singuratic și st}ncos al Gibraltarului
domina acareturile lungi și scunde și terenurile armurierului Manuel Fierro,
dincolo de care sclipea marea.
Meșterul se dovedi un bărbat scund și lat în umeri, cu trăsături aspre și un
păr surprinzător de alb. Din naștere sau din cauza vreunui accident, avea
nasul str}mbat ușor spre st}nga. Lucrul acesta dăuna simetriei ansamblului,
dar îi dădea totuși un aer simpatic și atrăgător. Iona îi oferi o variantă
apropiată de adevăr a poveștii lui: era Ramon Callico. Fusese ucenicul lui
Helkias Toledano, maistru argintar din Toledo, p}nă c}nd expulzarea evreilor
îl lăsase fără slujbă. Mai lucrase c}teva luni într-un atelier de reparații
metalice al rromilor din Cordoba.
— Rromi?
— Țigani.
— Țigani! exclamă Fierro, mai mult amuzat dec}t disprețuitor. O să te
supun la niște probe.
În timp ce vorbeau, meșterul lucra la o pereche de pinteni din argint și
acum îi lăsă și luă o bucățică de oțel:

479
 — Bate-i ornamentul ca și cum ar fi pinten de argint.
— Mai bine aș lucra la pinten, zise Iona, dar meșterul clătină din cap și
aștepta fără comentarii și fără prea mare speranță.
Dar deveni atent c}nd Iona realiză ornamentația cu îndem}nare și apoi
îmbină, în cel de-al doilea test, două bucăți de oțel pentru o apărătoare de cot,
cu multă pricepere.
— Mai știi și altceva:
— Pot să citesc. Scriu frumos.
— Adevărat? se aplecă puțin Fierro, privindu-l cu interes. Talente ca astea
nu prea se înt}lnesc la un ucenic. Cum ai ajuns să le dob}ndești?
— M-a învățat tata. Era un om cu carte.
— Îți ofer o ucenicie la mine. Doi ani.
— Sunt de acord.
— În meșteșugul meu, ucenicul își plătește învățătura.
Poți să plătești?
— Din păcate, nu.
— Atunci vei mai lucra încă un an în plus la mine, cu simbrie mică. Și după
asta, Ramon Callico, vom discuta răm}nerea ta în breaslă cu rangul de calfă.
— Ne-am înțeles, acceptă Iona.

Meseria îi pria. Se bucura că lucra din nou cu metale, deși făurirea

armurilor și armelor implica tehnici total diferite de cele cunoscute lui,
permiț}ndu-i să învețe și să-și exerseze în același timp cunoștințe stăp}nite
de mult.
Îi plăcea locul. Se auzea mereu zgomotul ciocanelor pe metal, sun}nd și
zornăind, ritmic sau nu, venind adesea din mai multe locuri, ca o muzică a
materialului. Iar Fierro era un dascăl foarte bun.
— Spania se poate m}ndri cu meșteșugul fierăriei, spunea el. De mii de
ani, minereul e dospit în foc de cărbuni, nu at}t de tare înc}t să topească
fierul, ci destul pentru a-l înmuia ca să poată fi lucrat.
Îi explică t}nărului că prin încălziri și forjări repetate, metalul se purifica,
devenind fier forjat.
— Apoi, fierarii noștri au învățat să întețească focul sufl}nd în el printr-un
tub, apoi cu foaie.
În veacul al optulea, fierarii spanioli au construit un cuptor mai bun, numit
forja catalană. Se bagă înăuntru minereul și cărbunele și se suflă aer pe sub
foc, folosind forța apei. Ne ajută să dob}ndim fier forjat mai bun, mult mai
repede. Oric}t de priceput e armurierul, armura e bună dacă oțelul e bun.

480
 Fierro învățase ucenicind la un meșteșugar maur de săbii.
— Maurii fac oțelul și săbiile cele mai bune, îi z}mbi el lui Iona. Eu am
ucenicit la un maur și tu, la un evreu.
Iona z}mbi și el de complezență, ocup}ndu-se cu măturatul locului de
muncă.

Pe c}nd era de cincisprezece zile la atelier, Angel Costa veni la el și îl găsi

pe o bancă de la bucătărie, m}nc}ndu-și terciul. Costa pleca la v}nătoare, cu
un arc lung și o tolbă cu săgeți. Se opri amenințător în fața lui Iona, privindu-l
tăcut, t}nărului nu-i păsa și își termină liniștit masa.
Apoi așeză strachina pe masă și se ridică. Vru să plece, dar Costa îi bară
drumul.
— Ce e? întrebă Iona moale.
— Știi să ții o sabie în m}nă, ucenicule?
— N-am ținut niciodată.
Sur}sul lui Costa era la fel de dezagreabil ca și căutătura lui. Dădu din cap
și se îndepărtă.
Bucătarul, căruia i se spunea „celălalt Manuel”, pentru că-l chema la fel ca
pe meșter, ridică ochii de la oala pe care o freca și-l urmări cu ochii pe Costa,
maestru de arme.
— Nu e ușor să-ți placă de ăsta, scuipă el. Zice că e reprezentantul
Domnului și ne ține în genunchi și în rugăciuni zi și noapte.
— De ce-l lăsați?
Celălalt Manuel îl privi îndurerat de at}ta ignoranță:
— Fiindcă ne e frică de el.

Avantajul de a fi ucenic consta în îndeplinirea tuturor comisioanelor,

astfel că Iona, trimis pe la magazinele și depozitele din Gibraltar, avu ocazia
să afle c}te ceva despre noul lui refugiu. Populația se adăpostea la picioarele
st}ncii, răsp}ndindu-se pe pantele de la poalele muntelui. Fierro făcea afaceri
cu mulți furnizori și unii dintre ei, m}ndri de locul unde trăiau, i-l descriau lui
Iona.
La un meșter arămar află că orașul avea o tentă maură pentru că fusese
locuit de mauri timp de 750 de ani, după care spaniolii îl recuceriseră, „de
sărbătoarea Sf}ntului Bernard”. Proprietarul magazinului de lum}nări se
dovedi a fi José Gripo, cel pe care-l cunoscuse deja la tavernă. Gripo era
ocupat, dar în timp ce măsura și str}ngea colaci de sfoară, îi povesti că
numele de Gibraltar venea de la Jebel Tariq, însemn}nd în arabă „St}nca lui

481
Tariq”. V}nzătorul bătr}n al lum}nărarului, un om zvelt cu trăsături
frumoase, pe nume Tadeo Deza, adăugă faptul că Tariq fusese primul
stăp}nitor maur care construise o întăritură l}ngă munte.
Iona mai află despre Gibraltar și de la tovarășii lui din atelier. Lucrau acolo
și șase peoni, a căror datorie era să muncească păm}ntul și să care metalul
greu din depozit în ateliere și la loc în depozit. Locuiau cu Angel Costa și
celălalt Manuel, într-un fel de hambar numit „Afumătoarea”. Cei doi artizani,
Luis Planas și Paco Parmiento, erau mai în v}rstă și constituiau elita grupului.
Parmiento, văduv, era maistrul săbier, în timp ce Planas, care nu fusese
căsătorit niciodată, era maistrul armurier. Iona a fost repartizat să stea cu ei
în coliba lucrătorilor. Tot acolo locuia și Vicente, bătr}nul căruia îi luase de
băut la tavernă. Vicente nu reușea să-i țină minte numele:
— Cine spuneai că ești, tinere străin? îl întreba, rezemat de mătura cu care
netezea podeaua de lut.
— Sunt Ramon Callico, unchiule.
— Eu sunt Vicente Deza și nu sunt unchiul tău, fiindcă dacă aș fi, taică-tău
ar fi un fiu de cățea, r}se bătr}nul de gluma lui proastă și Iona trebui să
z}mbească și el.
— Ești rudă cu Tadeo Deza, de la magazinul de lum}nări? îl întrebă.
— Mda, sunt văr cu Tadeo, dar el nu recunoaște, fiindcă îl fac de rușine
c}nd cer de băut, chicoti din nou bătr}nul, privindu-l curios. Deci o să trăim
aici cot la cot, cu Luis și Paco. Ai noroc, asta e o colibă liniștită și bine
acoperită, construită de evrei.
— Cum de-au construit-o evreii, Vicente? întrebă Iona, pe un ton voit
nepăsător.
— Pe vremuri, trăiau mulți pe aici. Cam acum douăzeci de ani, poate mai
mult, bunii catolici s-au ridicat împotriva celor care se numeau „noii creștini”.
Nu erau creștini adevărați, tot evrei erau. Sute de oameni din Cordoba și
Sevilla au crezut că Gibraltarul, cucerit de puțin timp de la mauri, fără mulți
locuitori, ar putea fi un locșor sigur și călduț pentru ei. Și au încheiat un t}rg
cu ducele de Medina Sidonia, stăp}nul locului. I-au dat bani și s-au învoit să
plătească o trupă de călăreți care să stea aici. Au venit cu sutele și au
construit case și acareturi. Dar tot plătind pentru soldați și pentru atacurile
împotriva portughezilor, în cur}nd au sărăcit. C}nd ducele a aflat că nu mai
au bani, a venit cu oastea și i-a alungat. Construiseră coliba asta și
afumătoarea ca să afume peștele trimis în alte orașe. Maistrul nostru a
închiriat acareturile de la duce și a ridicat grajdul și barăcile pe care le vezi
prin jur.

482
 Și bătr}nul îi făcu semn cu ochiul:
— Vino la mine dacă vrei să afli despre trecut, señor. Vicente Deza știe
multe lucruri.
Mai t}rziu, Iona duse material la atelierul condus de tovarășul lui de
colibă, Paco Parmiento, săbierul. Avea sentimentul că se va înțelege ușor cu
Parmiento. Era chel și predispus la îngrășare. Pe obrazul proaspăt ras se
vedea o cicatrice albita și ochii îi erau adesea pierduți în g}nduri, căci căuta
noi chipuri de a alcătui săbii, devenind absent la lumea din jur. Îi mormăi lui
Iona că trebuia ca toți să păstreze ordinea și curățenia în colibă:
— Dar avem noroc, fiindcă bătr}nul Vicente Deza se ocupă de corvezile
astea.
— Vicente Deza e armurier? Sau săbier, ca dumneata?
— Ăla? N-a lucrat niciodată metalul. Trăiește cu noi din mila meșterului.
Să nu crezi tot ce spune bătr}nul Vicente, îl avertiză Parmiento, fiindcă nu e
în toate mințile și g}ndește ca un copil înapoiat. Adesea vede lucruri care nu
sunt.

Ca multe alte locuri st}ncoase văzute de Iona în Spania, Gibraltarul era

scobit, cea mai mare peșteră afl}ndu-se chiar în v}rful muntelui. Fierro își
cumpăra cea mai mare cantitate de oțel de la maurii din Cordoba, dar își
păstra o parte din minereul special în această peșteră mare, a cărei intrare
era accesibilă la capătul unei poteci înguste ce urca muntele.
Meșterul îl luă de trei ori pe Iona cu el la această peșteră, duc}nd de fr}u o
pereche de asini. De fiecare dată, t}nărul îl regretă pe Moise, căci poteca urca
tot mai sus – mai sus dec}t v}rful oricărui catarg – și un mic pas greșit ar fi
provocat o cădere amețitoare și fatală. Dar asinii erau obișnuiți cu traseul și
nu intrară în panică nici măcar c}nd drumul fu blocat de un grup de maimuțe
de culoarea scorțișoarei.
Fierro z}mbi c}nd îl văzu pe Iona tresărind la apariția bruscă a animalelor.
Erau șase, mari și fără coadă. Una dintre femele ținea la piept un pui.
— Trăiesc în regiunile mai înalte, spuse Fierro. Scoase dintr-o desagă niște
p}ine mucegăită și fructe foarte coapte și le aruncă în susul pantei, iar
maimuțele eliberară poteca, alerg}nd să apuce hrana.
— Nu credeam că voi vedea astfel de animale în Spania.
— Legenda spune că vin din Africa, printr-un tunel natural care trece pe
dedesubtul str}mtorii și ajunge într-una din grotele Gibraltarului, povesti
Fierro. Dar eu înclin să crea că au scăpat de pe o corabie care a acostat aici.

483
 De pe munte, legenda părea posibilă, căci coasta Africii părea a fi înșelător
de aproape în aerul pur.
— C}t de departe e Africa, señor Fierro?
— O jumătate de zi de mers pe mare, cu v}nt bun. Acum stăm pe una din
vestitele coloane ale lui Hercule, spuse meșterul.
Îi arătă și cealaltă coloană a lui Hercule, o înălțime aflată în Maroc, de
cealaltă parte a str}mtorii. Apa dintre cele două coloane era de un albastru
intens, aurit de sclipirea vie a soarelui.
La cinci zile după prima lor discuție, Angel Costa îl abordă din nou pe Iona:
— Ai călărit mult, Callico?
— Foarte puțin. Am avut un asin.
— Un asin e exact de nasul tău.
— De ce mă întrebi? Cauți oameni pentru o expediție militară?
— Nu chiar, spuse Costa și se îndepărtă.

După c}teva zile de comisioane, întors minereul cu lopata și cărat oțel, lui
Iona i se dădu în sf}rșit o treabă care implica lucrul cu metalul, deși era o
însărcinare măruntă. Era încordat la g}ndul ca lucra pentru Luis Planas, al
cărui temperament coleric îl văzuse deja. Spre ușurarea lui, deși Luis îi vorbi
ursuz, era serios în legătură cu munca lui. Îl puse pe Iona să aranjeze mai
multe bucăți de armură:
— Trebuie să cauți mici imperfecțiuni pe fața oțelului, urmele cele mai
mici de zg}rieturi și să le lustruiești p}nă dispar, oric}t ți-ar lua, îi ordonă
Luis.
Așa că lustrui cu nădejde. C}nd trecuse mai mult de o săptăm}nă de
muncă înd}rjită și conștiincioasă care transformase piesele în suprafețe
radiind lumină, Iona află că lucrase la cuirasă – cele două piese identice ale
apărătoarei de piept.
— Fiecare piesă trebuie să fie fără cusur, spuse Luis cu severitate. Piesele
fac parte dintr-o armură magnifică pe care atelierul Fierro o lucrează de mai
bine de trei ani.
— Pentru cine este lucrată armura? întrebă Iona.
— Pentru un nobil din Tembleque, contele Fernan Vasca.
Lui Iona îi bătea inima, într-un ritm parcă mai intens dec}t cel al
loviturilor de ciocan date de Luis Plana.
Oriunde ar fi fugit, Toledo se ținea după el!
Își amintea prea bine datoria pe care o avea contele Vasca din Tembleque
la tatăl lui: șaizeci și nouă de reali și șaisprezece maravedi, pentru obiectele

484
măiestru făurite din argint de Helkias, printre care un trandafir cu tulpina de
argint, mai multe oglinzi și piepteni din același metal, un set de douăsprezece
pocale…
Era o datorie însemnată pe care, dacă ar fi putut-o recupera, Iona ben
Helkias ar fi avut o viață considerabil mai ușoară.
Dar știa prea bine că era un lucru imposibil.

Capitolul Douăzeci și Trei

SFINȚI ȘI GLADIATORI

C}nd Fierro se convinse că noul ucenic era un om de încredere în toate

privințele, lui Iona i se încredință sarcina de a grava ornamentul pe cuirasa
armurii contelui Vasca. Trebuia să ad}ncească ușor cu ciocanul și dalta
modelul trasat pe suprafața oțelului de Fierro sau Luis Plana. Argintul era
mai ușor de gravat dec}t oțelul, dar metalul mai dur se îndrepta mai ușor
după erori care ar fi însemnat un dezastru în cazul argintului. La început,
Iona făcea un șănțuleț superficial, ca să se asigure că urma corect modelul,
apoi bătea viguros pentru a realiza pergamentul; pe măsură ce lucra, îi
revenea siguranța. În cur}nd loviturile tari și repezi ale ciocanului le dădeau
de veste tuturor că t}nărul era încrezător în meșteșugul lui.

— Manuel Fierro are grijă să-și încerce des armurile, îi spuse Paco
Parmiento lui Iona într-o dimineață. Din c}nd în c}nd, facem jocuri.
Meșterului îi place ca muncitorii să se poarte ca niște cavaleri, pentru a
înțelege ce schimbări trebuie să facă la armurile lui. Vrea să participi și tu.
Pentru prima dată, întrebările lui Angel Costa căpătară un sens
amenințător pentru Iona:
— Bineînțeles, señor, spuse el.
Așa că a doua zi se trezi într-o arenă mare și rotundă, înveșm}ntat într-un
combinezon vătuit și asist}nd st}njenit la îmbinarea unei armuri ruginite și
ciocănite pe care Paco Parmiento i-o potrivea pe trup. La celălalt capăt al
arenei, Angel Costa era îmbrăcat de prietenul lui, Luis, iar tovarășii lor de
muncă se str}nseră pe margini ca spectatorii la o luptă de cocoși.
485
 — Vicente, du-te la colibă și pregătește culcușul băiatului, fiindcă o să aibă
nevoie de el, strigă Luis și se auziră chicoteli și r}sete.
— Nu-l lua în seamă, zise Paco, pe a cărui chelie se adunaseră picături de
sudoare.
Lui Iona i se fixă cuirasa pe piept și pe spate. Picioarele și brațele îi erau
apărate și avea platoșe de metal și pe coapse, pe umeri, pe coate, antebrațe și
genunchi. Paco îi puse și casca și-i coborî viziera.
— Nu văd și nu pot să respir, spuse Iona, încerc}nd să păstreze un ton
calm.
— Deschizăturile te lasă să respiri, zise Parmiento.
— Ba nu.
Paco îi ridică înciudat viziera:
— Las-o așa. Toți o țin așa.
Iona își dădea seama de ce. Primi mănuși de piele cu apărătoare de fier
pentru degete și un scut rotund. Deja suporta o greutate foarte mare.
— Muchiile și v}rful sabiei au fost rotunjite pentru siguranță, astfel că e
mai mult o b}tă dec}t o sabie, spuse Parmiento, întinz}ndu-i arma.
O apucă simțindu-se ciudat, cu m}na înțepenită.
Angel Costa purta o armură similară și sosi și momentul c}nd se
îndreptară unul spre altul. Iona se mai g}ndea încă la modul cel mai bun de a
lovi c}nd văzu sabia lui Costa cobor}nd pe coiful lui și abia reuși să ridice
scutul.
Brațul îi deveni ca de plumb sub loviturile iuți și puternice ale
adversarului și nu mai putu reacționa c}nd sabia acestuia coborî mai jos.
Costa îi aplică o lovitură în coaste care l-ar fi despicat dacă arma ar fi fost
ascuțită și el n-ar fi fost apărat de platoșă. Așa, deși era protejat de costumul
vătuit și de oțel, simți izbitura p}nă în oase. Era doar preludiul asaltului, căci
adversarul începu să-i aplice lovituri teribile, una după alta.
Iona reuși să-l atingă doar de două ori înainte ca meșterul să introducă
bastonul lung între ei; pentru toți cei care-i priviseră, era însă limpede că, în
cazul unui război adevărat, Costa l-ar fi ucis imediat.
Iona se așeză, îndurerat și fără aer, aștept}nd ca Paco să-l descotorosească
de armura grea.
Meșterul veni și îi puse întrebări. L-a împiedicat armura în mișcări? I s-a
vătămat vreo încheietura? Avea vreo sugestie ca să facă armura mai sigură și
mai ușor de purtat? Iona îi răspunse cinstit că fusese o experiență at}t de
neobișnuită pentru el, înc}t nu se putuse g}ndi aproape deloc la acele lucruri.
Meșterul nu avu dec}t să se uite la chipul lui pentru a-i pricepe umilirea.

486
 — Nu te poți aștepta să-l învingi pe Angel Costa în aceste întreceri, spuse
armurierul. Niciun om de aici nu poate face asta. Costa a simțit gustul
s}ngelui optsprezece ani, fiind sergent în luptele grele și înd}rjite cu sarazinii
și acum, în jocul nostru, maestrul de arme se delectează pretinz}nd că încă
mai luptă pe viață și pe moarte.

Iona avea o v}nătaie mare în partea st}ngă, în dreptul coastelor și îl durea

tare, astfel că se întreba ce pățise și pe dinăuntru. A fost nevoit să doarmă
mai multe nopți numai pe spate și odată, la miezul nopții, neput}nd dormi
din cauza durerii, auzi gemete de la celălalt capăt al colibei.
Ridic}ndu-se gem}nd și el, își dădu seama că sunetele veneau de la
Vicente Deza. Se duse și îngenunche l}ngă patul bătr}nului pe întuneric.
— Vicente?
— Peregrino… Sf}ntul Peregrino…
Vicente pl}ngea sf}șiat:
— El Compasivo! Sf}ntul Peregrino el Compasivo!
Sf}ntul Pelerin cel Milostiv. Ce însemna asta?
— Vicente, îl chemă din nou, dar bătr}nul era pierdut într-un torent de
rugăciuni, invoc}ndu-i pe Dumnezeu și pe Sf}ntul Pelerin.
T}nărul întinse m}na și oftă simțind c}t de tare ardea fața bătr}nului. Se
ridică în picioare, răsturn}nd sticla de apă a lui Vicente, care se prăbuși cu
zgomot.
— Ce dracu? întrebă Luis Planas, trezindu-se și trezindu-l cu vocea lui și
pe Paco Parmiento.
— Ce e? făcu Paco.
— Vicente. Are febră mare.
— Fă-l să tacă sau du-l să moară afară, zise Luis.
La început, Iona nu știu ce să facă. Dar apoi își aminti ce făcea Abba c}nd
aveau febră el sau Meir. Ieși din colibă și se duse pe b}jb}ite la forjă, unde un
foc în linie ca o limbă de balaur arunca o sclipire roșie peste mese și unelte.
Aprinse o torță în jar și porni cu ea o lampă cu gaz, găsind cu ajutorul luminii
un lighean pe care-l umplu cu apă. Adună și c}teva c}rpe ce așteptau să fie
folosite la lustruitul metalului.
Se întoarse la colibă și așeză lampa pe jos:
— Vicente.
Bătr}nul se culcase complet îmbrăcat și se apucă să-l dezbrace. Probabil
că făcu mai mult zgomot dec}t ar fi trebuit sau poate că flacăra p}lp}itoare a
lămpii îl sculă din nou din somn pe Luis Planas.

487
 — Fir-ai tu să fii! se ridică Luis. Ți-am spus sau nu să-l scoți de aici?
Ticălos fără inimă. În sufletul lui Iona se declanșă ceva.
— Ascultă… reluă Luis.
Iona se întoarse și făcu un pas spre el:
— Culcă-te.
Încercă să se abțină, dar m}nia îi imprimă un m}r}it în voce.
Luis rămase pe jumătate ridicat, fulger}ndu-l cu privirea pe ucenicul care
îndrăznea să-i vorbească așa. În cele din urmă se culcă și se întoarse cu fața la
perete.
Și Paco se trezise. Ascultase schimbul de cuvinte dintre Iona și Luis și
r}dea pe înfundate în patul lui.
Trupul lui Vicente părea alcătuit din piele murdară așezată direct pe oase,
cu călc}iele înnoroite, dar Iona se forță să-l spele bine, schimb}nd de două ori
apa și șterg}ndu-l cu c}rpe uscate ca să nu răcească.

De dimineață, febra lui Vicente cedase. Iona se duse la bucătărie și-l rugă
pe celălalt Manuel să subțieze terciul cu apă fierbinte și îi duse o strachină în
colibă, hrănindu-l cu lingura și răm}n}nd el nem}ncat. Grăbindu-se spre
atelierul de sub comanda lui Luis, se înt}lni cu meșterul.
Știa că Luis i se pl}nsese lui Fierro de obrăznicia lui și se întări sufletește
pentru o ceartă, dar meșterul îi vorbi liniștit:
— Cum se simte Vicente?
— Cred că se va face bine. Febra a trecut.
— E bine. Știu că uneori e greu să fii ucenic. Îmi amintesc de c}nd îi eram
ucenic lui Abu Adal Khira din Velez M|laga. Era unul dintre armurierii
musulmani de frunte. Acum a murit și atelierul lui s-a risipit. Luis era și el
ucenic cu mine și l-am adus aici c}nd mi-am deschis armurăria din Gibraltar.
E un om foarte dificil, dar făurește armuri minunate. Am nevoie de el la mine
în atelier. Înțelegi ce-ți spun?
— Da, maestro.
Fierro dădu din cap:
— Am făcut o greșeală pun}ndu-l pe Vicente în aceeași colibă cu Luis
Plana. Știi hambarul mic de l}ngă forjă?
Iona dădu din cap.
— E bine clădit și sunt doar c}teva unelte acolo. Mută-le în altă parte și tu
și cu Vicente o să stați în hambar. Vicente e norocos că te-a avut l}ngă el azi-
noapte, Ramon Callico. Ai făcut bine. Dar un ucenic se cuvine să nu uite că

488
obrăznicia față de un meșter nu e tolerată de două ori în această armurărie.
S-a înțeles?
— Da, señor, spuse Iona.

Luis era supărat că Fierro nu-l bătuse și nu-l gonise pe ucenic. Se purtă
sever și rece cu Iona mai multe zile și Iona avu grijă să nu-i dea motive de
supărare, lustruind răbdător la armură. Piesa comandată de contele de
Tembleque era aproape gata și Iona lustrui toate bucățile, p}nă străluciră ca
o mătase de preț, a cărei calitate nu putu fi criticată nici măcar de Luis.
Simți o ușurare c}nd i se ceru să facă aprovizionarea atelierelor de la
negustorii locali.
Zăbovind în magazinul de lum}nări în timp ce Tadeo Deza aduna marfa
pentru Fierro, îi spuse acestuia că vărul lui, Vicente, fusese bolnav cu febră.
— I se apropie sf}rșitul? întrebă Tadeo, oprindu-se din mișcare.
— Nu. Febra i-a scăzut și iar a revenit, de două ori la r}nd, dar pare să se
vindece.
— Ăla e prea prost ca să moară, pufni Tadeo Deza.
Iona se pregătea să plece, dar îi veni o idee și se opri:
— Tadeo, ai auzit ceva de Sf}ntul Peregrino el Compasivo?
— Da, e un sf}nt din partea locului.
— Sf}ntul Pelerin Milostivul. E un nume ciudat.
— A locuit în zona asta acum multe sute de ani. Se spune că era un străin,
poate din Franța sau Germania. Oricum, fusese la Santiago de Compostela să
venereze relicvele Sf}ntului Iacob. Poate ai mers și tu la Santiago de
Compostela?
— Nu, señor.
— A, trebuie să mergi într-o zi. Iacob a fost al treilea apostol ales de
Domnul. A fost prezent la Schimbarea la Față și, datorită sfințeniei lui,
împăratul Charlemagne a poruncit ca supușii lui să dea apă, adăpost și foc
tuturor pelerinilor ce călătoreau să vadă relicvele sf}ntului. Pelerinul străin
despre care vorbim s-a transformat după ce s-a rugat împreună cu apostolul.
În loc să se întoarcă la viața lui de dinainte, a pornit către miazăzi, oprindu-se
în locurile astea. Și-a trăit viața aici, îngrijindu-i pe sărmani și pe bolnavi.
— Cum îl chema înainte de a fi considerat sf}nt?
Tadeo ridică din umeri:
— Nu se știe. De aceea e numit Sf}ntul Pelerin Milostivul. Nici unde e
îngropat nu știm. Unii spun că atunci c}nd era foarte bătr}n, a plecat pur și
simplu de aici, așa cum venise. Dar alții spun că a locuit și a murit singur, prin

489
locurile acestea și oamenii noștri și-au făcut o ocupație din a-i căuta
rămășițele păm}ntești, dar fără succes.
— Unde ai auzit de sf}ntul nostru? îl mai întrebă Tadeo.
Iona nu vru să pomenească de Vicente pentru ca vărul lui să se pl}ngă din
nou de bătr}n:
— Am auzit pe cineva vorbind de el și am fost curios.
Tadeo z}mbi:
— Cineva de la tavernă, fără îndoială, fiindcă băutura îi trezește omului
adesea conștiința păcatului și îi întărește nevoia de a fi milostivit prin grația
îngerilor.

Iona a fost bucuros c}nd Fierro îl mută în atelierul săbierului Paco

Parmiento. Paco îl puse imediat la lucru pe t}năr, să ascută și să lustruiască
săbiile scurte de cavalerie și spadele lungi și frumoase purtate de nobili și
cavaleri, cu lamă dubla, îngust}ndu-se spre v}rf. Paco îi dădu înapoi de trei
ori prima spadă pe care o ascuțise:
— Brațul spadasinului face treaba, dar sabia ajută și ea. Subțiază-i lama
at}t c}t te lasă oțelul.
Deși Paco cerea mult de la oamenii din atelier, lui Iona îi plăcea de el. Luis
îi amintea de o vulpe, dar Paco semăna cu un urs bun și bl}nd. C}nd nu se afla
la bancul de lucru, era uituc și greoi, dar c}nd se așeza la treabă, făcea mișcări
precise și măsurate, iar meșterul îi spusese că săbiile lui Parmiento erau
foarte căutate.
La Luis, lucrase aproape în muțenie, dar descoperi că Paco îi răspundea cu
plăcere la întrebări.
— Ați ucenicit cu meșterul și cu Luis? îl întrebă Iona.
Paco scutură din cap:
— Eu sunt mai bătr}n dec}t ei. C}nd uceniceau ei, eu eram deja calfă la
Palma. Meșterul m-a căutat și m-a adus aici.
— Angel ce treabă face la atelier?
Paco ridică din umeri:
— Meșterul l-a găsit la scurt timp după ce terminase cu războaiele și l-a
adus aici ca maestru de arme, căci e un luptător adevărat și se pricepe la
toate armele. Am încercat să-l învățăm să lucreze otelul, dar nu are înclinație
spre meserie, așa că señor Fierro l-a însărcinat cu supravegherea peonilor.
C}nd se afla meșterul acolo, vorbeau mai puțin, dar era oricum un loc de
muncă relaxat. La o masă alăturată din atelierul săbierului, Manuel Fierro
lucra adesea la niște obiecte dragi inimii lui. Fratele lui, Nuño Fierro, medic la

490
Zaragoza, îi trimisese printr-un negustor ambulant un set de desene
reprezent}nd instrumente chirurgicale. Meșterul folosea oțel special făcut
din minereul extras din cavernele Gibraltarului și lucra instrumentele cu
m}na lui: bisturie, lanțete, ferăstraie, cuțitașe, sonde și pensete.
În absența meșterului, Paco îi arătă lui Iona instrumentele ca exemplu de
măiestrie în lucrul cu metalele:
— Desăv}rșește fiecare mică unealtă de parcă ar fi o spadă sau o suliță. E
o muncă făcută cu dragoste.
Îi mai spuse cu m}ndrie lui Iona că îl ajutase pe meșter să-și făurească
propria sabie, dintr-un oțel special:
— Trebuia să aibă o lamă unică, pentru că Manuel Fierro m}nuiește sabia
mai bine dec}t oricare alt om cunoscut mie.
Iona se opri o clipă din lustruit:
— E mai bun dec}t Angel Costa?
— Războiul l-a făcut pe Angel un ucigaș fără egal. Nimeni nu-l poate
înfr}nge la celelalte arme. Dar c}nd e vorba de sabie, meșterul e mai bun.

Abia i se vindecaseră coastele c}nd Iona a fost din nou chemat la întrecere
cu Angel Costa. De data aceasta, în armură completă, se pomeni urcat pe un
armăsar arab cenușiu, cumpănind o lance cu v}rful ascuns de o bilă din lemn
și galop}nd spre Angel, care înainta spre el cu o lance similară și călare pe un
cal cu pielea lucioasă, acoperită de păr castaniu.
Iona nu era obișnuit să călărească un armăsar cu nerv. Se concentră să nu
cadă. Bila din v}rful lăncii îi sălta necontrolat în m}nă, în ritmul salturilor
făcute de trupul lui pe spinarea calului.
Animalele erau protejate de un gard scund de lemn aflat între ele, dar
călăreții erau descoperiți.
Nu avură timp de pregătiri, doar un duduit scurt de copite și se înt}lniră.
Iona se uită cum bila din v}rful lăncii lui Costa devine tot mai mare, c}t luna
plină, apoi cuprinz}ndu-i viața c}nd îl lovi mătur}ndu-l din șa la păm}nt, într-
o înfr}ngere zdrobitoare și rușinoasă.
Costa nu era iubit. Nu se auziră multe urale, dar Luis savură fiecare
moment. În timp ce Paco și alții îl eliberau din armură pe t}nărul lovit, Iona îl
văzu pe Luis arăt}ndu-l cu degetul și r}z}nd de el p}nă îi dădură lacrimile.
În după-amiaza aceea, Iona încercă să-și ascundă un șchiopătat ușor. Se
duse la „Afumătoare” și îl găsi pe Angel Costa ascuțind v}rfuri de săgeată la o
roată de piatră.

491
 — Hola, îi spuse, dar Costa nu-l salută, văz}ndu-și de treabă. Nu știu să
lupt.
Costa îi servi o mostră din r}sul lui lătrat:
— Nu.
— Aș dori să învăț să folosesc armele. Ai fi de acord, poate, să-mi arăți?
Costa se uită la el cu pleoapele pe jumătate cobor}te:
— Nu dau lecții.
Încercă atent cu degetul un v}rf de săgeată:
— O să-ți spun ce trebuie să faci ca să deprinzi meșteșugul meu. Trebuie
să te duci în luptă și să te bați douăzeci de ani cu maurii. Trebuie să omori și
iar să omori, uneori cu m}inile goale și, de c}te ori poți, îi tai mădularul celui
ucis. După ce ai dob}ndit peste o sută de puțe circumcise, vino și cheamă-mă
la luptă, cu colecția ta cu tot. Și atunci o să te omor repejor.
C}nd se înt}lni cu Fierro în fața hambarului, meșterul a fost mai bl}nd:
— Un dezastru, nu Ramon? făcu el vesel. Ești rănit?
— Numai în m}ndria mea, maestro.
— Am c}teva sfaturi pentru tine. Din clipa c}nd ataci, trebuie să ții mai
str}ns în m}nă lancea, cu am}ndouă m}inile, și s-o fixezi de la jumătate cu
cotul, lipind-o de corp. Trebuie să-ți țintuiești adversarul cu ochii tot timpul
c}t se apropie, mișc}nd ușor v}rful lăncii, astfel înc}t să-i atingă trupul de
parcă i-ar fi dat înt}lnire.
— Da, señor, spuse Iona cu at}ta resemnare, înc}t Fierro z}mbi.
— Nu e o situație disperată, continuă el, dar călărești șovăitor. Trebuie să
devii una cu armăsarul, ca să poți lăsa hățurile pentru a m}nui lancea. În
zilele în care nu ai mult de lucru, ia surul de la grajd și aleargă-l, țesală-l și dă-
i apă și f}n. Cred că la am}ndoi o să vă prindă bine.
Era obosit și amăr}t c}nd ajunse în adăpost și căzu pe pat. Vicente se uită
la el din patul lui:
— Bine că măcar ai supraviețuit. Angel are suflet mic.
Vorbea normal și părea rațional.
— Nu mai ai febră?
— Se pare că nu.
— Bine, Vicente. Mă bucur.
— Mulțumesc că m-ai îngrijit c}t am fost bolnav, Ramon Callico.
Bătr}nul tuși și își drese vocea:
— În timpul febrei, am avut vise. Am vorbit prostii?
Iona îi z}mbi:
— Puțin. Uneori te rugai Sf}ntului Pelerin.

492
 — Sf}ntului Pelerin? Adevărat?
După un moment de liniște, Vicente se luptă să se ridice în capul oaselor:
— Ți-aș spune ceva, Ramon. Aș vrea să-ți spun ție pentru că ești singurul
care a avut grijă de mine c}nd am fost bolnav.
Iona îl privi cu îngrijorare, sigur, după tensiunea din vocea bătr}nului și
tonul ascuțit, că îi revenise febra:
— Ce vrei să-mi spui, Vicente?
— L-am găsit.
— Pe cine?
— Santo Peregrino el Compasivo. L-am găsit pe sf}ntul pelerinilor, repetă
Vicente Deza.
— Ce tot spui, Vicente? se uită t}nărul întristat la colegul lui de adăpost.
Nu trecuseră dec}t trei zile de la noaptea lui de delir.
— Mă crezi țăcănit. Te înțeleg.
Vicente avea dreptate, îl credea un nebun inofensiv.
Bătr}nul scormoni în spatele patului, apoi, țin}nd ceva în pumn, se t}rî ca
un copil la Iona:
— Ia-l, zise, pun}ndu-i un obiect mic și subțire în palmă.
Îl ridică, încerc}nd să distingă ce era, în lumina slabă:
— Ce e ăsta?
— Un os din degetul sf}ntului, se agăță bolnavul de brațul lui. Vino cu
mine, Ramon, să-l vezi singur. Hai să mergem duminică-n zori.
Fir-ar să fie. Duminica dimineața, lucrătorii aveau o jumătate de zi liberă
pentru a merge la slujba religioasă.
Iona era amăr}t fiindcă trebuia să-și risipească puținele ore de libertate.
Ar fi vrut să asculte sfatul meșterului și să scoată la călărit armăsarul arab,
dar bănuia că Vicente nu avea de g}nd să-i dea pace p}nă c}nd nu-i va face pe
plac.
— Mergem duminică dacă suntem am}ndoi în stare să ne ținem pe
picioare, îi promise, înapoindu-i osul.
Îl îngrijora Vicente, care continua să-i șoptească febril despre
descoperirea lui. În celelalte privințe, bătr}nul părea că se însănătoșise.
Părea vioi și robust și avea o poftă de m}ncat și de băut remarcabilă.
Duminică dimineață merseră am}ndoi p}nă la limba de păm}nt ce unea
Gibraltarul cu Spania. Pe continent, înaintară spre est o jumătate de oră, apoi
Vicente ridică m}na:
— Am sosit.

493
 Iona nu vedea dec}t un teren nisipos și pustiu, punctat de c}teva colțuri
de granit ieșind din sol. Nu observă nimic neobișnuit, dar îl urmă pe Vicente,
care se cățăra printre st}nci de parcă nu fusese bolnav de cur}nd.
Apoi, destul de aproape de potecă, bătr}nul găsi pietrele pe care le căuta și
Iona văzu o crăpătură largă chiar în centrul aglomerării de granit. O rampă
naturală de piatră conducea la o intrare. Era aproape invizibilă daca nu
stăteai chiar deasupra ei.
Vicente adusese jăratic într-o cutiuță de metal și Iona suflă în el, aprinz}nd
apoi două lum}nări groase.
Apa de ploaie nu intra în grotă datorită acelei rampe de piatră, terminată
mai jos într-un petic de nisip, înăuntru era uscat și încăperea avea cam
lărgimea peșterii lui Mingo din Sacromonte. Se prelungea cu o fisură îngustă,
unind-o probabil cu suprafața, căci Iona trase în piept aer proaspăt.
— Uite aici, zise Vicente.
În p}lp}irea flăcărilor, Iona văzu un schelet. Oasele jumătății de sus
păreau intacte, dar cele ale picioarelor fuseseră trase puțin mai departe și
c}nd îngenunche cu lum}narea, văzu că fuseseră mușcate de un animal. Din
veșminte îi rămăseseră doar smocuri de fire, ici și colo. Bănuia că fuseseră
roase și ele de animalele atrase de mirosul omului.
— Uite și aici!
Era un altar grosolan, făcut din trei crengi. În fața lor se aflau trei vase
joase din lut. Conținutul acestora fusese m}ncat de mult, poate tot de
creatura care ciugulise oasele.
— Ofrande, zise Iona. Poate pentru un zeu păg}n.
— Nu, ripostă Vicente și ridică lum}narea lui spre peretele opus, unde se
afla desenată o cruce mare.
Alături de ea, în piatră era săpat și însemnul primilor creștini,
reprezentarea unui pește.

— C}nd l-ai găsit? întrebă Iona pe drumul de întoarcere la armurărie.

— Poate la o lună după ce ai venit tu. S-a înt}mplat într-o zi c}nd am intrat
în posesia unei sticle de vin…
— Ai intrat în posesia ei?
— Am furat-o de la tavernă c}nd Bernaldo era ocupat. Dar sigur că am fost
îndrumat de îngeri, pentru că am fost nevoit să duc sticla departe, ca s-o pot
bea în liniște. Picioarele mi-au fost m}nate aici.
— Și ce ai de g}nd să faci?

494
 — Sunt oameni care plătesc scump pentru relicve sfinte. Aș dori să te
t}rguiești cu ei în numele meu și să obții cel mai bun preț.
— Nu, Vicente.
— O să te plătesc bine, desigur.
— Nu, Vicente.
Ochii lui Vicente luciră șiret:
— Așa vei c}știga și c}nd te vei t}rgui cu ei. Prea bine. Îți dau o jumătate. O
jumătate întreagă.
— Nu mă t}rguiesc cu tine. Cei care cumpără și v}nd relicve sunt vipere.
În locul tău, m-aș duce la biserica din Gibraltar și l-aș lua pe preot… Cum îl
cheamă?
— Părintele Vasquez.
— Da. I le-aș arăta părintelui Vasquez și l-aș lăsa pe el să afle dacă sunt
într-adevăr oasele unui sf}nt.
— Nu!
Vicente părea febril din nou, roșu la față de supărare:
— Dumnezeu m-a m}nat spre sf}nt. El s-a g}ndit: „În afară de slăbiciunea
lui pentru băuturile tari, Vicente nu e băiat rău. Îi voi dărui noroc, pentru a-și
sf}rși zilele într-un fel puțin mai bun”.
— Cum hotărăști tu, Vicente. Dar nu vreau să am de-a face cu asta.
— Atunci ține-ți gura în legătură cu cele văzute azi.
— Voi uita bucuros totul.
— Dacă-ți trece prin cap să vinzi moaștele singur, fără Vicente, voi avea
grijă să fii aspru pedepsit.
Iona îl privi uluit că bătr}nul părea să fi uitat at}t de repede că avusese
grijă de el:
— Fă ce vrei cu moaștele și fii blestemat, zise scurt și își continuară
drumul spre Gibraltar într-o tăcere încordată.

Capitolul Douăzeci și Patru

ALESUL

495
 În duminica următoare, Iona scoase armăsarul cenușiu din grajd în
revărsatul zorilor și plecă înainte ca ceilalți muncitori să se trezească. La
început, încercă doar să se obișnuiască să se afle pe spinarea animalului, îi
trebuiră încă trei săptăm}ni ca să aibă curajul să dea drumul hățurilor.
Meșterul îi spuse că nu era suficient să se mențină pur și simplu în șa; trebuia
să învețe să m}ne calul fără fr}u sau zăbală. C}nd voia să galopeze, să-l
lovească o dată cu călc}iele; c}nd voia să se oprească, o singură apăsare cu
genunchii; și mai multe apăsări rapide dacă voia ca animalul să se retragă.
Spre înc}ntarea lui, descoperi că armăsarul fusese bine dresat să asculte
aceste comenzi. Exersă mult, învăț}nd să plutească în ritmul de suiș-cobor}ș
al galopului, să prevină o oprire bruscă, să se retragă la pas.
Se simțea ca un nobil pregătindu-se să devină cavaler.

Iona își urmă ucenicia de-a lungul ultimei perioade de vară, al toamnei și
al iernii. În zona aceea sudică, primăverile soseau devreme. Într-o zi cu soare
și aer bl}nd, Manuel Fierro examină bucată cu bucată armura contelui Vasca
și îl instrui pe Luis Planas s-o asambleze.
A fost așezata în curte, l}ngă o sabie frumoasă făcută de Paco Parmiente și
soarele dădea metalului o strălucire glorioasă. Meșterul spuse că plănuia să
trimită c}țiva oameni să i-o ducă nobilului din Tembleque, dar mai aveau de
terminat c}teva treburi urgente înainte.
Așa că armurăria zăngănea și răsună de loviturile energice de ciocan ale
lucrătorilor. Atingerea obiectivelor și venirea primăverii îl însuflețeau pe
Fierro și el anunță un nou joc de-a lupta înainte de livrarea armurii.
În următoarele două dimineți de duminică, Iona merse pe o c}mpie izolată
și călări cu lancea ridicată ferm, astfel că bila de lemn nu se mai clătina în
timpul galopului spre tufișul pe care și-l alesese drept țintă.

Vincente veni foarte t}rziu de-a lungul mai multor seri, căz}nd imediat pe
salteaua lui și încep}nd imediat să sforăie cu uitarea de sine a bețivului. La
magazinul de lum}nări, Tadeo Deza vorbea disprețuitor despre vărul lui,
Vicente:
— Se îmbată repede și ur}t, răsplătindu-i cu povești nebune pe cei care îi
plătesc cea mai ieftină băutura.
— Ce fel de povești nebune? întrebă Iona.
— Pretinde că e un ales al lui Dumnezeu. Zice că a găsit oasele unui sf}nt
și că, în cur}nd, va face o donație generoasă Sfintei Biserici, dar n-are bani
nici măcar de vin.

496
 — Aha, spuse Iona st}njenit. Nu face rău la nimeni, dec}t poate lui însuși.
— Cred că, p}nă la urmă, vărul meu Vicente o să se omoare cu băutura
asta, zise Tadeo.

Manuel Fierro îl întrebă pe Iona dacă vrea să ia parte la noua întrecere,

înfrunt}ndu-l călare pe Angel Costa. Fiind de acord, t}nărul se întrebă dacă
nu cumva meșterul dorea să vadă și dacă a profitat de libertatea de a se
antrena la călărit.
Așa că peste două zile, în răcoarea dimineții, Paco Parmiente îl îmbrăcă
din nou în ciocănita armură de testare, în timp ce Luis r}dea de cealaltă parte
a arenei, servindu-i drept scutier și valet lui Costa.
— Vai, Luis! strigă acesta, arăt}nd cu o falsă spaimă spre Iona. Îl vezi c}t e?
Vai, e un uriaș! Aoleu, ce o să ne facem?
Și izbucni în r}s la gestul batjocoritor al lui Luis de a-și îndrepta m}inile
spre cer, implor}nd parcă milă.
Chipul de obicei placid al lui Parmiento se îmbujoră de m}nie:
— Sunt niște gunoaie, zise el.
Ambii combatanți au fost ajutați să încalece; Costa o mai făcuse și se
instală repede. Iona era mai greoi; îi fu greu să ridice piciorul peste șaua
surului și se g}ndi să-i spună meșterului, deși poate nu era necesar, pentru că
Fierro se uita la întreceri și de obicei observa o mulțime de lucruri.
Încălecați, combatanții își întoarseră caii unul spre altul. Iona avu grijă să
pară nervos, țin}nd hățurile cu st}nga și lancea neglijent în m}na dreaptă, cu
bila de lemn neațintită.
Dar c}nd meșterul lăsă să cadă basmaua care anunța începerea luptei,
Iona dădu drumul fr}ului și str}nse lancea, în galopul armăsarului arab. Se
obișnuise să călărească spre o țintă și era tulburat că acum ținta se apropia
de el, dar ținu lancea îndreptată spre adversar. Bila de lemn nimeri exact în
centrul platoșei lui Angel.
Lancea lui Costa îi alunecă fără pericol pe l}ngă umăr și o clipă, t}nărul
crezu că a c}știgat, dar lancea i se îndoi și se rupse iar adversarul rămase în
șa, continu}ndu-și galopul.
La capătul arenei, își întoarseră am}ndoi caii. Meșterul nu făcu semn că
turnirul se sf}rșise, așa că Iona aruncă ciotul de lance și călări dezarmat spre
Angel.
V}rful lăncii acestuia se făcea tot mai mare, dar c}nd a fost la două lungimi
de galop de el, Iona îl apăsă cu genunchii pe surul lui și calul se opri imediat.

497
 Lancea nu-l atinse, dar ajunse destul de aproape de el pentru a-i permite
s-o apuce și s-o smucească, în timp ce cu genunchii își îndemna calul să se
retragă. Angel Costa fu aproape azv}rlit din șa, dar reuși să răm}nă călare,
d}nd drumul lăncii și continu}ndu-și galopul. Iona ținu bine arma capturată
și, de data aceasta, întorc}ndu-se la capătul arenei, el era înarmat și Angel,
fără apărare.
Uralele lucrătorilor i se păreau o muzică frumoasă, dar entuziasmul îi
scăzu c}nd meșterul declară turnirul încheiat.
— Te-ai descurcat bine. Minunat! spuse Paco, ajut}ndu-l să-și scoată
armura. Cred că meșterul a oprit lupta ca să-și salveze campionul de umilință.
Iona se uită peste arenă, la Angel, care era ajutat de Luis. Costa nu mai
r}dea. Luis protesta la meșter, care-l privea cu răceală.
— E o zi proastă pentru maestrul nostru de arme, spuse Paco încet.
— De ce? N-a fost dat jos. Nu a pierdut nimeni lupta.
— De aceea e supărat, Ramon Callico. Pentru un ticălos sălbatic cum e
Angel Costa, să nu c}știge înseamnă înfr}ngere. Nu-ți va fi prieten pentru ziua
asta, îl avertiză săbierul.

Nu era nimeni în hambarul lor c}nd ajunse acolo. Era dezamăgit pentru că
nu-l văzuse pe Vicente printre spectatorii la turnir și ar fi vrut să se bucure
vorbind cu cineva despre fiecare detaliu al luptei.
Greutatea armurii și încordarea îl secaseră de forțe și adormi de cum puse
capul pe pernă. Nu se mai trezi p}nă dimineață. Salteaua lui Vicente era
neatinsă, părea că nu dormise acolo.
C}nd ajunse la atelierul săbierului, Paco și Manuel Fierro erau deja la
lucru.
— Te-ai descurcat bine ieri, îi z}mbi meșterul.
— Mulțumesc, señor, zise Iona măgulit.
A fost pus la lucru, să ascută stilete:
— L-ați văzut pe Vicente? întrebă.
Cei doi bărbați clătinară din cap.
— N-a dormit în adăpostul nostru azi-noapte.
— E bețiv, fără îndoială a căzut amețit pe după vreun copac sau tufiș, zise
Paco, dar nu mai continuă, amintindu-și probabil că bătr}nul era un favorit al
lui Fierro.
— Sper că nu i-a revenit boala sau a avut parte de vreo nenorocire, spuse
meșterul.
Iona dădu din cap, îngrijorat.

498
 — C}nd îl vedeți, anunțați-mă, le mai ceru Fierro am}ndurora.

Dacă meșterul n-ar fi rămas fără praf de cerneală pe c}nd lucra la

socotelile armurăriei, Iona n-ar fi fost în sat c}nd a fost găsit Vicente. Se
apropia de magazinul de mărunțișuri c}nd se auzi un vuiet de voci de la docul
aflat în josul străzii principale:
— Un înecat! Un înecat!
Iona veni și el la chei și îi văzu ridic}ndu-l pe Vicente din valurile
str}mtorii, cu apa șiroind pe el.
Părul rar îi era lipit de pielea îmbătr}nită și avea o despicătură la t}mplă.
Ochii deschiși își pierduseră privirea.
— Ce lovită îi e fața! spuse Iona.
— Sigur s-a izbit de pietre și de b}rnele docului, spuse bl}nd José Gripo.
Ieși din magazin și Tadeo Deza ca să vadă de ce era at}ta zgomot. Căzu în
genunchi l}ngă trupul lui Vicente, legăn}ndu-i capul ud la piept:
— Vărul meu… Vărul meu…
— Unde să-l ducem? întrebă Iona.
— Meșterul Fierro ținea la el. Poate va permite ca Vicente să fie îngropat
în păm}ntul din spatele armurăriei, a fost de părere Gripo.
Merseră în spatele celor ce purtau trupul bătr}nului.
Tadeo era zguduit.
— C}nd eram mici, ne jucam împreună. Eram prieteni nedespărțiți… Ca
om, avea cusururi, dar inima îi era bună.
Și vărul lui Vicente, care-l vorbea numai de rău c}nd trăia, izbucni în
lacrimi.

Gripo avusese dreptate presupun}nd că mila meșterului va merge p}nă la

a îngădui ultimul act de caritate. Vicente a fost îngropat sub un petic de iarbă
din spatele colibei unde stătea săbierul. Lucrătorilor li se permise să iasă din
ateliere și să asiste la înmorm}ntarea slujită de părintele Vasquez. Apoi se
întoarseră toți la treabă.
Moartea își pusese amprenta asupra locului. Fără Vicente, adăpostul lui
Iona era gol și pustiu. T}nărul dormi prost mai multe nopți, trezindu-se
intermitent și ascult}nd în întuneric foșnetul șoarecilor.
Toți munceau din greu la armurărie, încerc}nd să termine c}t mai multe
comenzi înainte de plecarea grupului desemnat să ducă armura contelui
Vasca la Tembleque. De aceea, Manuel Fierro se încruntă c}nd un băiat veni

499
la atelier cu mesajul că la Gibraltar sosise o rudă a lui Ramon Callico și-l ruga
pe señor Callico să vină p}nă la taverna din sat!
— Sigur, du-te, îi spuse Fierro lui Iona, care subția margini de săbii. Dar să
te întorci c}t mai repede.
Iona îi mulțumi năuc și plecă. Porni foarte încet spre sat, cu mintea
fierb}nd. Era limpede că omul care îl aștepta nu era unchiul Aron. Ramon
Callico era un nume inventat, pe care-l scornise la nevoie. Se putea să existe
chiar un Ramon Callico prin apropiere, cu ruda căruia urma să se înt}lnească
Iona Toledano?
În fața tavernei, băiatul care adusese mesajul îl aștepta cu doi bărbați. Îl
văzu arăt}ndu-l cu degetul, înhăț}ndu-și moneda și zbughind-o de acolo.
Merg}nd către ei, observă că unul era îmbrăcat ca un gentilom, cu vestă de
zale și veșminte de calitate. Avea o barbă mică, ascuțită, bine îngrijită. Celălalt
bărbat avea barba v}lvoi și îmbrăcăminte mai grosolană, dar purta și el
spadă. De poarta hanului erau legați doi cai frumoși.
— Señor Callico? întrebă cel cu barba ascuțită.
— Da.
— Haide să ne plimbăm puțin c}t vorbim, că suntem înțepeniți de stat în
șa.
— Cum vă numiți, señor? Și care dintre dumneavoastră este ruda mea?
Omul z}mbi:
— Toți slujitorii Domnului sunt rude, nu-i așa?
Iona se uită la ei prudent.
— Eu sunt Anselmo Lavera.
Își amintea numele. Mingo îi vorbise despre Lavera, omul care controla
v}nzarea relicvelor furate în sudul Spaniei.
Lavera nu i-l prezentă și pe celălalt, care stătea tăcut:
— Señor Vicente Deza ne-a cerut să vorbim cu dumneata.
— Vicente Deza e mort.
— Ce nenorocire! Un accident?
— S-a înecat și a fost îngropat recent.
— Ce păcat! Ne-a spus că dumneata știi unde se află o anumită peșteră.
Iona era convins că ei îl omor}seră pe Vicente:
— Căutați o peșteră din st}nca Gibraltar?
— Nu e în st}ncă. Din ce ne-a spus Deza, avem siguranța că e în afara
Gibraltarului.
— Nu știu nimic despre vreo peșteră, señor.
— Ah, înțeleg, uneori e greu să-ți amintești.

500
 Dar te vom încuraja să-ți amintești. Și-ți vom răsplăti mărinimos memoria.
— Dacă Vicente v-a spus de mine, de ce nu v-a spus unde să căutați?
— După cum spuneam, a avut o moarte neașteptată. Era încurajat să-și
amintească și această acțiune s-a săv}rșit neîndem}natic și cu prea mult zel.
Iona se înfioră de calmul cu care Lavera recunoscuse crima.
— Înțelegi, eu n-am fost acolo, continuă acesta. M-aș fi priceput mai bine.
P}nă să se învoiască Vicente să ne îndrume, n-a mai putut. Dar c}nd a fost
încurajat să spună care altul ne-ar putea ajuta, a zis imediat numele dumitale.
— Mă voi interesa dacă știe cineva ceva despre peștera cunoscută lui
Vicente, spuse Iona.
Bărbatul cu barba tunsă dădu din cap:
— Ai avut ocazia să-l vezi pe Vicente înainte de a fi îngropat?
— Da.
— Bietul om, înecat! Era lovit rău?
— Da.
— Teribil. Marea nu are milă.
Apoi. Anselmo Lavera îl privi în ochi pe t}năr:
— Este nevoie urgent de noi în altă parte, dar vom trece din nou pe aici
peste zece zile. G}ndește-te la răsplată și la ce-ar fi dorit sărmanul Vicente să
faci.
Iona era conștient că la întoarcerea lor, trebuia să fie departe de Gibraltar.
Știa că dacă nu le dezvăluia unde se afla peștera sf}ntului îl vor omorî și dacă
le-o arată, de asemenea îl vor ucide, ca să nu poată mărturisi împotriva lor.
Se întristă, căci, pentru prima dată de c}nd plecase din Toledo, îi plăcea
unde era și ce făcea. Fierro era un om bun și bl}nd, un stăp}n cum foarte rar
se găseau.
— Vrem să chibzuiești și să-ți aduci aminte ce trebuie să ne spui. Ne-am
înțeles, prietene?
Vocea lui Lavera păstrase tot timpul un ton plăcut, dar Iona își amintea de
rana de la cap a lui Vicente și de starea jalnică a feței și a trupului lui.
— Voi face tot posibilul să-mi amintesc, señor, spuse el politicos.

— Te-ai înt}lnit cu ruda ta? îl întrebă Fierro la întoarcere.

— Da, maestro. Era o rudă îndepărtată din partea mamei.
— Familia e importantă. E bine că a venit acum, pentru că peste c}teva zile
vei fi plecat.
Și-i spuse că hotăr}se ca grupul format din Paco Parmiento, Luis Planas,
Angel Costa și Ramon Callico să-i ducă armura contelui Vasca.

501
 — Paco și Luis se pricep să facă orice ajustare necesară după ce armura va
fi probată. Angel va fi comandantul micii caravane.
Fierro îi mai spuse că dorea ca Ramon Callico să-i prezinte armura
contelui.
— … pentru că vorbești spaniola mai curat dec}t alții și știi să citești și să
scrii. Doresc o confirmare scrisă a primirii armurii, de la contele din
Tembleque. S-a înțeles?
Iona nu răspunse imediat, fiindcă recita în g}nd o rugăciune de
mulțumire:
— Da, señor, s-a înțeles.
***
În ciuda ușurării simțite la g}ndul că va fi departe de Gibraltar c}nd va
reveni Anselmo Lavera, perspectiva întoarcerii în ținutul Toledo îl îngrijora
pe Iona. Totuși, își spunea că plecase de acolo un băiețandru și se întorcea
bărbat, cu trăsăturile schimbate de creștere, maturizare și nasul accidentat,
barba crescută, părul lung și o alta identitate.
Fierro îi adună pe cei patru trimiși și le vorbi pe șleau:
— E periculos să călătorești în locuri străine și vă poruncesc să fiți uniți,
nu să vă ridicați unii împotriva altora. Angel este conducătorul, răspunde de
apărarea și siguranța fiecărui om. Luis și Paco răspund de starea armurii și a
sabiei. Ramon Callico îi va preda armura contelui Vasca, se va asigura că e
mulțumit de ea și îmi va aduce o h}rtie cum că a fost primită.
Îi întrebă pe r}nd dacă înțeleseseră ce aveau de făcut și toți răspunseră
afirmativ.
Fierro le supraveghe pregătirile de călătorie. Ca hrană aveau să ia doar
c}țiva săculeți de mazăre uscată și pesmeți.
— Angel va v}na pe drum ca să aveți carne proaspătă, zise meșterul.
Fiecăruia dintre membrii expediției i-a fost repartizat un cal. Armura
contelui a fost urcată pe patru cat}ri de povară. Pentru ca lui Fierro să nu-i fie
rușine cu lucrătorii lui, primiră haine noi, cu porunca de a nu le îmbrăca
dec}t în apropiere de Tembleque. Primiră toți patru săbii, iar Costa și Iona
aveau în plus veste de zale. Costa își puse pinteni mari și ruginiți la cizme și
își luă arcul și mai multe tolbe de săgeți.
Paco z}mbi:
— Angel e tot timpul încruntat, fiind clar că e șef, îi șopti el lui Iona, care
era recunoscător că venea și Paco în călătorie, alături de ceilalți doi.

502
 C}nd totul a fost gata, cei patru călători își m}nară caii pe puntea de
urcare a primului vas acostat în Gibraltar, vas care, spre surpriza lui Iona, se
dovedi a fi La Lleona. Căpitanul înt}mpină călduros fiecare pasager:
— Hola! Tu ești, îi spuse lui Iona.
Deși nu-i adresase niciodată cuv}ntul c}t lucrase pe vas, acum se înclină și
z}mbi:
— Bine ați venit înapoi pe La Lleona, señor.
Paco, Angel și Luis priviră surprinși cum t}nărul era salutat și de alți
membri ai echipajului.
Animalele au fost priponite de balustrade la pupa și deoarece el era
ucenicul, era obligația lui Iona să le aducă f}n în fiecare zi și să le hrănească.
La două zile depărtare de coasta Gibraltarului, marea deveni agitată și lui
Luis îi fu rău, vomit}nd adesea. Angel și Paco nu erau tulburați de legănarea
vasului și spre surpriza și plăcerea lui, nici Iona. C}nd șeful de echipaj dădu
ordin să se str}ngă p}nzele, alergă din impuls la scara de fr}nghie de l}ngă
catargul principal și se cățără, ajut}ndu-i pe marinari să ruleze repede vela.
C}nd coborî pe punte, Josep, marinarul al cărui accident îi îngăduise să
lucreze pe vas, îi sur}se și-l bătu pe spate. După aceea, g}ndindu-se la ce
făcuse, Iona își dădu seama că, dacă ar fi căzut în mare, vesta de zale l-ar fi
tras la fund, așa că restul călătoriei se purtă ca un simplu pasager, ceea ce și
era.
Pentru pasageri, zilele pe mare erau foarte plicticoase. Dimineața
devreme, în cea de-a treia zi, Angel își despachetă arcul și săgețile și se
pregăti să tragă în pasări.
Ceilalți se așezară să privească.
— Angel e la fel de bun arcaș ca blestemații de englezi, îi spuse Paco lui
Iona. Provine dintr-un sătuc andaluz renumit pentru arcașii lui și în prima lui
bătălie a luptat cu arcul în miliție.
Dar Gaspar Gatuelles, șeful echipajului, veni grăbit spre Costa:
— Ce faceți, señor?
— O să omor c}teva păsări de mare, zise Angel degajat, strunind arcul.
Marinarul era îngrozit:
— Nu, señor. Nu veți omorî nicio pasăre de mare de pe Lleona, căci veți
aduce dezastrul asupra noastră și a corabiei.
Costa se încruntă la Gatuelles, dar Paco se grăbi să-l liniștească:
— Ajungem cur}nd la țărm, Angel, și vei avea v}nat din belșug.
Îndem}narea ta ne va aduce carne.
Spre ușurarea generală, Costa slăbi arcul și îl puse deoparte.

503
 Pasagerii stăteau laolaltă, privind marea și cerul.
— Povestește-ne despre război, Angel, spuse Luis. Costa era încă ursuz și
mohor}t, dar Luis îl îndemnă p}nă căzu de acord. La început, cei trei îl
ascultară cu aviditate, căci ei nu luptaseră în război. Dar în cur}nd obosiră de
povești cu vărsare de s}nge și măceluri, sate arse, vite tăiate și femei siluite.
Erau sătui cu mult înainte ca Angel să se oprească din vorbit.
***
Cei patru pasageri erau la bord de nouă zile. Monotonia orelor își spunea
cuv}ntul și uneori își ieșeau din sărite. Printr-un acord tacit, răm}neau multă
vreme închiși în ei, izolați. Iona răsucea tot timpul o problemă în minte. Dacă
se întorcea în Gibraltar, era sigur că Anselmo Lavera îl va ucide. Totuși,
confruntarea lui Costa cu Gaspar Gatuelles îi luminase o nouă față a
lucrurilor. Autoritatea lui Angel fusese depășită de autoritatea crescută a
șefului de echipaj în exercițiul funcțiunii. O forță era ținută în șah de o forță
mai mare.
Iona își spunea că trebuie să găsească o putere mai mare dec}t cea a lui
Anselmo Lavera, care să fie aptă de a anula amenințarea hoțului de relicve. La
început, i se păru imposibil, dar uit}ndu-se ore în șir la mare, un plan începu
să prindă încetul cu încetul contur.

Ori de c}te ori corabia intra într-un port și era ancorată, cei patru pasageri
își coborau animalele pe chei și le plimbau, astfel înc}t caii și cat}rii ajunseră
sănătoși la Valencia, destinația atinsă în sf}rșit de La Lleona.
Iona auzise istorisiri teribile despre portul Valencia în zilele expulzării. Că
portul fusese plin de corăbii, unele stricate și scoase din uz, care arboraseră
p}nze doar pentru a smulge banii exilaților. Că toate calele fuseseră pline
p}nă la refuz cu bărbați, femei și copii. Că, atunci c}nd izbucniseră molimele
bolnavii fuseseră abandonați pe insule nelocuite și lăsați să moară. Că, de
îndată ce țărmul se îndepărtase, unele echipaje îi uciseseră pe pasageri,
azv}rlindu-le trupurile în mare.
Totuși, în ziua c}nd echipajul condus de Angel coborî de pe La Lleona,
portul Valencia era pașnic și liniștit.
Iona știa că unchiul, mătușa și frățiorul lui se duseseră într-o așezare
maritimă din apropiere, căut}nd să se îmbarce. Poate reușiseră și se aflau
acum pe un păm}nt străin. În inima lui, știa ca nu-i va mai revedea, dar de
c}te ori trecea pe l}ngă un băiat de aceeași v}rstă cu Eleazar, tresărea,
căut}ndu-i trăsăturile familiare. Fratele lui ar fi avut acum treisprezece ani.

504
Dacă era viu și încă ținea de religia iudaică, ar fi devenit membru deplin al
congregației, cu statut de bărbat.
Dar chipurile trecătorilor îi erau străine lui Iona.
***
Călăriră spre vest, lăs}nd în urmă Valencia. Niciunul dintre cai nu se
compara cu armăsarul arab călărit de Iona în turniruri. De data aceasta,
călărea o iapă negricioasă cu urechi pleoștite și o codiță subțire căz}nd între
fesele uriașe. Iapa nu-l făcea să arate spectaculos, dar era neobosită și bl}ndă
și Iona îi era recunoscător pentru asta.
Angel călărea în frunte, urmat de Paco duc}nd doi cat}ri și de Luis cu
ceilalți doi. Iona încheia formația, ceea ce-i convenea. Fiecare avea stilul lui
de a călători. Angel izbucnea din c}nd în c}nd, fredon}nd fără cuvinte orice,
de la imnuri religioase la melodii ușuratice. Paco i se alătura la imnuri, cu o
voce tunătoare de bas. Luis moțăia în șa și Iona se g}ndea la ale lui. Uneori
clocea idei legate de îndeplinirea planului împotriva lui Anselmo Lavera.
Undeva în apropiere de Toledo se aflau oamenii care se ocupau cu relicve
furate, concur}nd cu Lavera în acest negoț nepermis. Se agăța de convingerea
că dacă i-ar putea convinge să-l elimine pe Lavera, ar fi în siguranță.
Adesea își trecea timpul încerc}nd să-și reamintească pasaje ebraice
uitate, limba bogată care-i pierise din memorie, cuvintele și melodiile care-l
părăsiseră în doar c}țiva ani.
Putea să regăsească mici fr}nturi și le repeta în g}nd, iar și iar. Își amintea
la perfecție un fragment scurt din Geneză, căci era pasajul din Tora pe care-l
citise la consacrarea ca membru bărbătesc al congregației: „Și au ajuns la
locul despre care îi spusese Dumnezeu; și Avraam și-a ridicat altarul acolo și
l-a legat pe fiul lui, Isaac, și l-a așezat pe altar, deasupra rugului. Apoi el și-a
întins m}na înarmată cu cuțitul de sacrificiu asupra fiului lui”. Fragmentul îl
speriase atunci și-l speria și acum. Cum a putut Avraam să-și pună fiul să
adune lemne pentru o jertfă și după aceea era gata să-l omoare pe Isaac și să-
i ardă trupul? De ce nu-l întrebase Avraam pe Dumnezeu, de ce nu se certase
chiar cu El? Abba nu și-ar fi sacrificat un fiu; Abba se sacrificase pe el pentru
ca fiul lui să trăiască.
Dar Iona era înfiorat și de alt g}nd. Dacă exista un Dumnezeu al dreptății,
de ce îi sacrifica El pe evreii din Iberia?
Știa ce ar fi răspuns tatăl lui și rabi Ortega la o asemenea întrebare. Ar fi
spus că omul nu poate judeca hotăr}rile Domnului, pentru că el nu cunoaște
tot planul dumnezeiesc. Dar dacă planul cuprindea torțe umane oferite ca
jertfă, Iona îl judeca pe Dumnezeu. Nu pentru un astfel de Dumnezeu se forța

505
el să joace rolul periculos al lui Ramon Callico, zi după zi. O făcea pentru Abba
și pentru ceilalți, pentru lucrurile bune învățate din Tora, viziuni ale unui
Dumnezeu milostiv și protector, care îi silea pe oameni să rătăcească în exil,
dar în cele din urmă îi conducea la Păm}ntul Făgăduinței.
Dacă închidea ochii, putea să-și închipuie că e în caravana din pustiu, unul
dintr-o oaste de evrei, dintr-o mulțime. Îi vedea cum își ridicau în fiecare
seară corturile, așez}nd tabăra în deșert, cum se rugau în fața chivotului cu
legăm}ntul sacru!...
Reveriile lui Iona au fost întrerupte c}nd lungirea umbrelor îi dădu de
veste lui Angel că era timpul să facă popas. Priponiră cele opt animale de
niște copaci, se ușurară și își plimbară trupurile înțepenite de statul în șa.
Apoi căutară lemne să aprindă un foc și c}nd terciul de seară începu să fiarbă,
Angel căzu în genunchi și le porunci să facă și ei la fel, pentru a rosti Pater
Noster și Ave Maria.
Iona a fost ultimul care se supuse. În fața privirii fioroase a maestrului de
arme, îngenunche în praf și își adăugă mormăitul vocilor obosite ale lui Paco
și Luis și rugăciunii tari și repezite a lui Angel Costa.

De dimineață, Costa plecă în zori cu arc cu tot. Pe c}nd încărcaseră cat}rii,

veni cu patru porumbei și două pot}rnichii pe care le jumuliră merg}nd la
pas și lăs}nd după ei o d}ră de pene. Se opriră să le curețe și să le frigă la un
foc de ramuri verzi.
Costa v}nă în fiecare dimineață pe drum, aduc}nd uneori un iepure sau
doi și tot felul de păsări, astfel că nu duceau lipsă de m}ncare. Călătoreau
întins și la popasuri, erau atenți să evite certurile, așa cum le poruncise
Fierro.
Erau în șa de unsprezece zile c}nd, într-o seară, înainte de a se opri, zăriră
de departe zidurile din Tembleque, topindu-se în întuneric. A doua zi
dimineața, înainte de a se lumina, Iona plecă de l}ngă foc și se îmbăie într-un
p}r}iaș înainte de a se îmbrăca în hainele noi dăruite de Fierro. Se g}ndi
posomor}t că nicio fecioară nu-și păzise vreodată părțile rușinoase mai
vajnic dec}t el! C}nd se treziră ceilalți, r}seră de graba lui de a se ferchezui.
Își amintea cum mersese cu tatăl lui la castel.
Acum, c}nd ajunseră la poartă, Angel răspunse somației santinelei pe un
ton îndrăzneț și sigur:
— Suntem meșteri armurieri din Gibraltar, trimiși de Manuel Fierro cu
noua sabie și armură a contelui Fernan Vasca.

506
 Fiind lăsați să intre, Iona văzu că majordomul nu mai era același, dar
mesajul transmis de el suna familiar:
— Contele Vasca v}nează în pădurile din nord.
— C}nd se întoarce? întrebă Angel.
— Contele se întoarce c}nd dorește, răspunse acru sluga.
Văz}nd însă amenințarea din privirea lui Angel, aruncă iute o privire la
soldații de pe ziduri:
— Nu crea că va înt}rzia multe zile, recunoscu ranchiunos.
Costa se retrase la echipajul lui:
— Știu acum că ducem cu noi o povară prețioasă. Dacă plecăm de aici cu
sabia și armura, putem fi atacați sau uciși de ăștia sau de alți pui de t}rfe și
obiectele să ne fie furate.
Ceilalți au fost de acord și Iona înaintă spre majordom:
— Avem poruncă să lăsăm armura și sabia contelui Vasca în păstrare la
castel și dacă nu este aici, să luăm o dovadă scrisă a primirii mărfii în condiții
bune.
Omul se încruntă, supărat să primească ordine de la niște străini.
— Sunt convins că domnul conte așteaptă cu nerăbdare armura făurită de
meșterul Fierro, îl îmboldi Iona, fără să mai adauge: „Dacă va fi pierdută din
vina dumitale…”.
Majordomul îi conduse într-o pivniță, descuie uși grele cu balamale
gem}nd după unsoare și le arătă unde să așeze armura și sabia. Iona scrise
chitanța, dar sluga era aproape analfabetă și îi trebui mult timp pentru a o
descifra. Paco și Luis priveau impresionați, Angel se prefăcea nepăsător:
— Hai, grăbește-te, murmura el, displăc}ndu-i calitățile lui Iona.
În cele din urmă, majordomul zg}rie o semnătură.

Oamenii din Gibraltar găsiră un han în apropiere, cu dispoziția mai veselă

datorită faptului că scăpaseră de răspunderea aducerii armurii:
— Slavă Domnului, am adus-o cu bine, spuse Paco, exprim}nd ușurarea
tuturor.
— Acum vreau să dorm pe moale, zise Luis.
— Eu vreau de băut! declară Costa, băt}nd cu pumnul într-o masă, la care
se așezară să bea un vin amărui și pișcător, servit de o femeie scundă și
greoaie, cu ochi obosiți. În timp ce le umplea cănile, Angel își trecu palma
peste șorțul ei, pătat, netezindu-i șoldurile și coapsele și devenind mai
îndrăzneț c}nd nu fu respins.
— Ești drăguță, îi spuse și ea se sili să z}mbească.

507
 Era obișnuită cu bărbați care veneau la han după săptăm}ni lungi de
călătorie, lipsiți de femei. În scurt timp, ea și Angel se depărtară puțin și
ținură un sfat negociat aprins, urmat de o înțelegere.
Înainte de a pleca împreună cu ea. Angel se întoarse spre ceilalți:
— Ne înt}lnim aici peste trei zile să vedem dacă s-a întors contele, zise el,
apoi se grăbi să ajungă femeia.

Capitolul Douăzeci și Cinci

ORAȘUL TOLEDO

Paco și Luis se mulțumiră să-și plătească un culcuș în han și să se refacă

dormind după oboseala călătoriei. Astfel că Iona ben Helkias Toledano, numit
de cur}nd Ramon Callico, se pomeni călărind singur într-o dimineață, ca în
vis.
Cobora pe drumul mare dintre Tembleque și Toledo, amintindu-și și
c}nt}nd cum făcuse c}ndva tatăl lui:
„Lupul cu mielul va sălășlui
Și pantera cu iedul va sta
Vaca și ursul la un loc vor m}nca
Leul cu paie se va hrăni…”
Apropiindu-se de Toledo, fiecare loc recunoscut îi provoca în același timp
bucurie și durere. Iată, aici ieșea cu băieții la discuții grave despre lecțiile
talmudice, adevărul și diversitatea actelor sexuale, visurile de a deveni ceva
în viitor și cauzele pentru care s}nii femeilor au forme variate.
Iată bolovanul pe care, doar cu două zile înainte de a fi ucis, fratele lui,
Meir, odihnească-se în pace, stătuse cu Iona și c}ntaseră cu r}ndul la chitara
maură.
Iată cărarea spre casa unde locuise Bernardo Espina, fostul medic din
Toledo, fie ca Domnul să-i odihnească veșnic sufletul catolic.
Iată drumul spre locul unde fusese ucis Meir.

508
 Pe aici avea Iona grijă c}ndva de turma unchiului lui, Aron lăptarul. Uite
casa de țară în care stătuseră Aron și Juana, unde acum se joacă niște copii
necunoscuți.
Trecu r}ul Tagus cu apa sclipind orbitor în soare, rănindu-i ochii și
copitele iepei spărg}nd micile valuri și împroșc}ndu-i picioarele cu apă.
Apoi urcă faleza pe unde asinul Moise cobor}se cu at}ta siguranță prin
întuneric, iar biata iapă abia putea înainta greoaie și nesigură, în plină zi.
Pe culme nu se schimbase nimic.
Doamne, se g}ndi, ne-ai împrăștiat și ne-ai risipit și locul acesta l-ai lăsat
întocmai cum era.
Călări încet pe poteca de l}ngă faleză. Casele rămăseseră ca în amintirea
lui. Bătr}nul vecin, Marcelo Troca, mai trăia încă, uite-l, trebăluiește în
grădină cu alt asin l}ngă el, care își molfăie nepăsător resturile de m}ncare.
Casa Toledano era în picioare. Se simțea o duhoare; cu c}t se apropia, cu
at}t se întețea. Casa fusese reparată. Doar că… dacă te uitai foarte atent în
anumite locuri, se vedeau urme ale focului din trecut.
Iona opri calul și descălecă.
În casa locuia cineva. Un bărbat de v}rstă mijlocie ieși pe ușă și tresări
d}nd cu ochii de t}nărul ce își ținea calul de fr}u chiar în fața lui.
— Buenos dias, señor. Dorești ceva de la mine?
— Nu, señor, dar simt o amețeală, m-a bătut soarele în cap. Îmi dai voie să
mă trag la umbra casei dumitale și să mă odihnesc un moment?
Bărbatul îl studie, st}njenit de cal, de vesta de zale, cuțitul de la Mingo și
spada de la șoldul acelui străin colțuros:
— Poți sta la umbră, îi zise fără tragere de inimă. Am apă rece. O să-ți aduc
să bei.

În spatele casei, totul era la fel și totuși se schimbase. Iona se duse imediat
la ascunzătoarea secretă, căut}nd piatra desprinsă după care lăsase mesajul
pentru Eleazar. Nu mai era nicio piatră desprinsa, toate fuseseră tencuite
bine.
Mirosul venea din spatele fostului atelier al tatălui lui. Acolo erau piei
crude și tăbăcite, unele aflate la muiat înainte de a fi curățate altele puse la
uscat. Încercă să găsească locul exact unde era îngropat tatăl lui și văzu că din
morm}nt crescuse un pui de stejar, aproape la fel de înalt ca el.
Proprietarul casei se întoarse cu o cană de lemn, pe care Iona o sorbi p}nă
la fund, deși odată cu apa, i se păru că băuse și mirosul greu al pieilor.
— Văd că ești tăbăcar.

509
 — Leg cărți și-mi pregătesc singur materialul, răspunse omul, privindu-l
cu atenție.
— Pot să mai stau puțin?
— Cum dorești, señor.
Dar rămase atent – se temea să nu-i fure Iona o piele crudă și ur}t
mirositoare? Mai degrabă îi era teamă pentru cărțile valoroase din atelier sau
poate avea aur. Iona închise ochii și rosti în g}nd Kadișul. Disperat, își dădu
seama că nu va putea scoate niciodată trupul tatălui din păm}ntul acesta rău
mirositor și nemarcat.
Niciodată nu voi înceta să fiu evreu. Ți-o jur, Abba.
C}nd deschise ochii, legatarul de cărți îl privea. Văzu că, atunci c}nd fusese
după apă, își pusese la br}u un cuțit cu lama curbată periculos, fără îndoială
folosit la tăiatul pieilor. Nu avea nimic de împărțit cu el. Ridic}ndu-se în
picioare, îi mulțumi pentru amabilitate. Apoi se întoarse la cal și se depărtă
de casa unde trăise at}ta vreme.

Sinagoga arăta aproape la fel, dar se transformase în biserică, av}nd o

cruce mare de lemn pe creasta acoperișului.
Cimitirul evreiesc dispăruse. Toate pietrele funerare fuseseră luate.
Văzuse în mai multe zone din Spania pietre tombale cu inscripții ebraice
folosite la construirea drumurilor sau zidurilor. Fără repere, cunoștea doar
aproximativ porțiunea cu mormintele familiei și se duse acolo, conștient de
poziția bizară pe care o avea, rostind rugăciunea morților printre capre și oi
adunate pe locul cimitirului.

Călărind spre centrul orașului, ajunse la cuptoarele comunale, unde un

grup de femei îl certau pe brutar că le arsese p}inea. Iona știa bine
cuptoarele. C}ndva, fuseseră kasher. C}nd era copil, aducea în fiecare vineri
p}inea familiei acolo, la copt. Pe vremuri, cuptoarele aparținuseră unui evreu
numit Vidai, dar acum brutarul era un grăsan neajutorat.
— Ești un leneș, un murdar și un prost, spunea o femeie.
Era t}nără și bine făcută, deși ceva cam corpolentă. Iona o privi scoț}nd o
p}ine arsă din coșul ei și flutur}nd-o pe sub nasul brutarului, răzbunătoare:
— Crezi că vin aici ca să-mi văd p}inea bună prefăcută în rahat de c}ine?
Ar trebui s-o măn}nci tu, boule!
Întorc}ndu-se spre el, văzu că femeia era Lucia Martin, pe care o iubise în
copilărie.

510
 Privirea ei alunecă peste el, se întoarse, trecu și reveni din nou. Dar nu se
opri, depărt}ndu-se cu coșul de p}ine arsă.
Călări agale pe strada îngustă, nedorind s-o depășească. Dar abia depășise
casele și ochii iscoditori, c}nd ea păși de după un pom, unde-l așteptase:
— Chiar tu ești?
Se îndreptă spre cal, cu privirea ridicată. Știa că ceea ce trebuia să facă era
să nege că o cunoștea, să-i z}mbească, să-și ia la revedere politicos și să plece.
Dar descăleca:
— Lucia, ce-ai mai făcut?
Ea îl luă de m}nă, cu ochii măriți exprim}nd un fel de triumf:
— Vai, Iona, nu-mi vine să cred că ești chiar tu. Unde ai dispărut și de ce,
c}nd ai fi putut fi fiul tatei și fratele meu?
Era prima femeie pe care o văzuse goală. Își amintea că era o fetiță dulce și
trupul îi vibră la amintirea ei:
— Nu doream să-ți fiu frate.
Ea îi spuse repede că era măritată de trei ani, str}ng}ndu-l tot timpul de
m}nă:
— Cu Tom|s Cabrerizo, care are vii pe malul celălalt al r}ului. Îți aduci
aminte de Tom|s Cabrerizo?
Iona își mai amintea vag de un băiețandru ț}fnos, care arunca în el cu
pietre și îi ironiza pe evrei.
— Am două fetițe și sunt din nou grea. Mă rog Sfintei Fecioare să-mi dea
un fiu, spuse ea.
Îl privea uimită, observ}ndu-i hainele, calul și armele:
— Iona, Iona! Unde te-ai dus, cum ai trăit?
— Mai bine nu întreba, spuse el bl}nd și schimbă subiectul. Tatăl tău ce
mai face?
— Tata s-a dus, sunt doi ani de atunci. Era sănătos tun și într-o dimineață,
gata, a murit.
— Ah, odihnească-se în pace, spuse Iona cu regret.
Benito Martin îi arătase întotdeauna multă bunătate.
— Fie ca sufletul să-i treacă la M}ntuitorul, își făcu ea cruce.
Apoi îi spuse cu evidentă m}ndrie că fratele ei, Enrique, intrase în ordinul
dominicanilor.
— Și mama ta?
— Mama trăiește. Să nu te duci la ea vreodată, Iona. Te-ar denunța.
Pioșenia ei i se părea un alt motiv de teamă:
— Și tu nu m-ai denunța?

511
 — Niciodată!
Ochii tinerei femei se umplură de lacrimi, dar îl privea m}nioasă. T}nărul
simți că trebuie să plece:
— Du-te cu Domnul, Lucia.
— Cu Domnul, bunul meu prieten din copilărie.
Își eliberă m}na din a ei, dar nu putu rezista să nu-i mai pună o întrebare:
— Pe fratele meu, Eleazar, l-ai mai văzut pe aici?
— Nu, n-a mai venit.
— N-ați mai primit nicio veste despre soarta lui?
Ea clătină din cap:
— N-am avut nicio veste de la Eleazar. Nu mai știm de nimeni. Tu ești
singurul evreu care s-a întors aici, Iona Toledano.
Știa ce trebuia să facă și pe cine trebuia să caute dacă voia să scape de
Lavera.
Călări la pas prin centrul orașului. Zidul cartierului evreiesc era încă în
picioare, dar porțile erau larg deschise și în toate casele locuiau creștini.
Catedrala din Toledo domina spațiul.
Ce mulți oameni treceau!
Fără îndoială, aici, în Plaza Mayor, în spatele catedralei, cineva îl putea
recunoaște, așa cum o făcuse Lucia. G}ndindu-se la ea, își dădu seama că era
posibil să-l fi trădat deja. P}nă acum, degetele crude ale Inchiziției se puteau
întinde după el făc}ndu-l să semene cu o muscă ce se află în puterea omului
gata s-o strivească. În piață erau soldați și membri ai gărzii. Se forță să treacă
încet pe l}ngă ei, dar nimeni nu-i aruncă mai mult de o privire fugară.
Îi promise o monedă unui băiat știrb dacă îi păzește iapa.
Intrarea în catedrală se numea Poarta Bucuriei. C}nd era copil, se întreba
dacă săv}rșea minunea cuprinsă în acel nume, dar, pătrunz}nd pe ea, nu
simți niciun extaz, în fața lui, un zdrențuros își muie degetele în agheasmă și
îngenunche. Iona așteptă să nu se mai afle nimeni în jur și se furișă în
catedrală.
Era un spațiu vast, cu tavanul înalt și boltit, sprijinit pe coloane din piatră
ce despărțeau podeaua în cinci sectoare separate. Catedrala părea aproape
goală din cauză că era at}t de mare, dar se aflau oameni ici și colo și mulți
clerici în sutane negre, ale căror rugăciuni răsunau cu ecouri în boltă. Iona se
întrebă dacă vocile tuturor celor care se rugau lui Dumnezeu în catedralele
Spaniei izbuteau să acopere propria lui voce, chem}ndu-L cu teamă.
Își croi drum cu greu pe culoarul principal al catedralei, dar nu-l văzu pe
cel căutat.

512
 Ieși clipind în lumina de afară, îi dădu băiatului moneda promisă și-l
întrebă dacă-l cunoștea pe fratele Bonestruca.
— Da, răspunse băiatul și z}mbetul știrb îi păli.
— Unde l-aș putea găsi?
— Sunt o mulțime la casa dominicanilor, ridică din umeri copilul, înhăț}nd
moneda cu degete unsuroase și lu}nd-o la fugă de parcă era urmărit.

Într-un local rudimentar – trei sc}nduri întinse pe butoaie – Iona se așeză

și sorbi vin acru, supraveghind casa ordinului dominicanilor, aflată peste
drum. În cele din urmă, un călugăr ieși de acolo și după o lungă perioadă, doi
preoți încinși într-o discuție.
Fratele Lorenzo de Bonestruca apăru de afară, îndrept}ndu-se spre casă.
Iona îi văzu de departe silueta înaltă urc}nd pe stradă și îl recunoscu imediat.
Intră în casa ordinului și rămase destul de mult, așa că Iona a fost nevoit
să mai ceară vin, pe care îl lăsă bucuros, în cană c}nd călugărul ieși și porni în
josul străzii. Îl urmă pe cal, la pas, răm}n}nd în spatele lui, dar fără să-l
piardă din vedere.
În fine, Bonestruca intră într-o tavernă mică, de breslași. P}nă c}nd Iona
priponi iapa și intră în pivnița mică și întunecoasă, călugărul se așezase la o
masă din fund și era deja în mijlocul unei certe cu proprietarul.
— Poate ați putea plăti o mică parte din datorie? se încumetă acela.
— Cum îndrăznești? Ticălos de nimic!
Iona văzu că hangiul era mai mult dec}t copleșit. Era terorizat, incapabil
să-l privească în ochi pe inchizitor.
— Vă implor, părinte, nu vă supărați, zise el disperat, veți primi vinul
imediat. N-am dorit să fiu obraznic.
— Ești un vierme de bălegar.
Bonestruca se mai îngrășase, dar avea trăsăturile la fel de frumoase cum și
le amintea Iona: o frunte aristocratică, pomeți ridicați, nasul lung și subțire și
o gură cu buze pline bine potrivită pe maxilarul ferm sculptat. Chipul era
demascat doar de ochii mari și cenușii, plini de dispreț pentru întreaga lume.
Proprietarul se repezise în pivniță să aducă o cană de vin pentru
Bonestruca, după care se întoarse spre Iona:
— O cană de vin. Și încă una pentru cuvioșia sa.
— Da, señor.
Ochii împietriți ai lui Bonestruca îl măsurară pe Iona:
— Iisus să te Binecuv}nteze, murmură, făc}nd gestul binecuv}ntării
asupra lui Iona.

513
 — Mulțumesc. Pot să stau aici? îl întrebă, iar Bonestruca dădu indiferent
din cap.
Iona se așeză la masa omului care provocase moartea tatălui, a fratelui lui
și a lui Bernardo Espina și fără îndoială, multe altele.
— Sunt Ramon Callico.
— Eu sunt fratele Lorenzo de Bonestruca.
Era limpede că fratele era însetat. Își goli repede cana, o bău și pe cea
oferită de Iona și dădu din cap c}nd acesta mai comandă încă două:
— Căni mai mari de data asta, hangiule!
— Am avut plăcerea de a mă ruga în catedrala cu care se m}ndrește
Toledo, se aventură Iona și Bonestruca dădu din cap cu lipsa de chef a unui
om deranjat de la g}ndurile lui intime de vocea altuia.
Li se aduseră cănile.
— Ce se lucrează la construcția catedralei?
Bonestruca dădu plictisit din umeri:
— Știu că se lucrează ceva la uși.
— Săv}rșiți lucrarea Domnului cu cei din catedrală, Sfinția voastră?
— Nu, săv}rșesc lucrarea Domnului în altă parte, zise călugărul și sorbi
din vin cu at}ta sete înc}t Iona se întrebă dacă banii din buzunar îi ajungeau
pentru a o ostoi. Dar erau bani cheltuiți cu folos, căci sub ochii lui, călugărul
deveni mai volubil, ochii i se însuflețiră și trupul i se relaxă ca o floare
deschiz}ndu-se după ploaie.
— Îl slujiți de mult pe Dumnezeu, părinte?
— De c}nd eram copil.
Limba i se încălzi și se dezlegă, iar călugărul începu să vorbească despre
harul ereditar. Îi spuse, printre altele, lui Iona că era cel de-al doilea fiu al
unei familii aristocratice din Madrid:
— Bonestruca e un nume catalan. Acum multe generații, familia mea a
venit de la Barcelona la Madrid. Moștenirea mea e foarte veche, n-am strop
de s}nge de porc, înțelegi, limpieza de sangre, cea mai pură noblețe.
Fusese trimis la dominicani la doisprezece ani:
— Din fericire, n-am fost trimis la amăr}ții de franciscani, pe care nu-i pot
înghiți. Sf}nta mea mamă avea un frate la franciscanii din Barcelona, dar tata
avea rude călugări dominicani.
Ochii cenușii și pătrunzători pe care Iona și-i amintea erau ațintiți asupra
feței lui. Se înspăim}ntă, sigur că acei ochi îi puteau descoperi erorile și
transgresiunile.
— Dar tu de unde vii?

514
 — Din sud. Sunt ucenicul lui Manuel Fierro, armurierul din Gibraltar.
— Gibraltar! Pe Sf}nta Cruce, dar vii de departe, armurierule, se aplecă
Bonestruca spre el. Ai adus aici armura așteptată cu nerăbdare de un nobil de
vază din ținut? Să-ți spun cum îl cheamă?
Iona nu-i confirmă presupunerea, dar n-o negă, sorbind din vin și
z}mbind:
— Sunt aici cu mai mulți trimiși, răspunse politicos.
Bonestruca ridică din umeri și își atinse zeflemitor nasul cu un deget lung,
amuzat de rezerva călătorului. Iona se g}ndi ca era momentul să tragă o
săgeată în aer și să vadă unde aterizează:
— Caut un om al bisericii dornic să mă sfătuiască.
Călugărul păru plictisit. Rămase obtuz și tăcut, confund}nd evident
uvertura cu introducerea la o altă spovedanie obișnuită cu probleme de
conștiință, dintre cele pe care unii clerici le caută avizi iar alții le socotesc o
pacoste.
— Dacă o persoană ar descoperi… ceva cu mare valoare sf}ntă… unde ar
trebui să aducă un asemenea lucru? În așa fel… înc}t să fie sigur că va ajunge
în locul cuvenit?
Ochii cenușii îl țintuiau:
— O relicvă?
— Păi, da. O relicvă, răspunse prudent Iona.
— Bănuiesc că nu e o făr}mă din Crucea Sf}ntă, îl luă peste picior
călugărul.
— Păi, atunci, de ce-ar interesa pe cineva? z}mbi Bonestruca pentru prima
oară, un z}mbet glacial.
Iona îi întoarse z}mbetul și se uită la hangiu:
— Señor!
Ceru încă două căni mari de vin.
— Să presupunem că e osul cuiva pe care-l crezi sf}nt, spuse călugărul.
Așa că dă-mi voie să-ți spun că dacă e un os de la m}nă, aproape sigur e osul
vreunui biet ticălos ucis, un păcătos de căruțaș sau porcar. Iar dacă e un os de
la picior, probabil că e al vreunui dezertor, un stricat care n-are nimic de-a
face cu un martir creștin.
— Posibil, cuvioșia ta, spuse Iona umil.
Bonestruca pufni:
— Mai mult dec}t posibil. Probabil.
Sosi vinul și călugărul continuă să bea. Era genul de băutor care răm}ne
lucid și periculos, fără să fie prea afectat de vin. Dar probabil ca îi încetinea

515
reacțiile; Iona se g}ndi că i-ar fi fost ușor să-l omoare acum pe acest criminal
în sutană. Dar avea capul limpede și știa că Bonestruca trebuia să răm}nă viu
dacă voia să se întoarcă în Gibraltar și să trăiască nevătămat acolo.
Ceru socoteala și după ce plăti, hangiul le oferi o tratație cu p}ine și
măsline. Iona îi remarcă amabilitatea față de călugăr. Bonestruca îi purta încă
pică:
— E un creștin șovăielnic și va simți gustul dreptății, bombăni el. E un
porc sc}rbos de evreu.
Călărindu-și iapa pe străzile adormite, Iona purtă cu el greutatea teribilă a
acestor cuvinte.

Capitolul Douăzeci și Șase

BOMBARDE

Contele Vasca îi făcu pe meșteșugarii din Gibraltar să-l mai aștepte încă
patru zile.
Iona folosi timpul căut}nd-o pe văduva lui Bernando Espina, sper}nd să
găsească o cale de a-i transmite breviarul medicului fiului acestuia, așa cum îi
promisese lui Espina înainte de autodafe.
Dar căutările i-au fost zadarnice.
— Estrella de Aranda s-a întors aici cu copiii, îi spuse o femeie din vecini.
După ce soțul ei a fost ars pentru erezie, nicio rudă n-a mai vrut s-o
adăpostească. I-am ținut la noi o vreme. După aceea s-a dus la mănăstirea
Santa Cruz și s-a călugărit și am auzit că în scurt timp a și murit acolo. Maica
Biserică i-a primit și pe copiii ei: Marta și Domitila s-au făcut călugărițe și
Francisco a fost luat și el la călugărie. Nu știu unde s-au dus, încheie vecina.

Iona era îngrijorat că Bonestruca nu și-ar mai fi amintit, din cauza

băuturii, ceea ce-i spusese despre relicvă. Era sigur că omul făcea parte dintr-
un grup care se ocupa cu furtul și cumpărarea obiectelor sacre și
valorificarea lor în afara țării. Călugărul știa că Iona urma să-i predea armura
contelui din Tembleque și dacă înghițise momeala, cineva ar fi trebuit să ia
legătura cu el.
516
 Dar mai multe zile trecură fără nicio înt}mplare.
C}nd se întoarse în cele din urmă de la v}nătoare, contele se dovedi a fi
destul de spătos pentru a umple uriașa armură. Barba, mustața și părul îi
erau roșii ca ghimbirul și pe craniu avea un început de chelie. Ochii lui
transmiteau răceala imperioasă a unui om născut și crescut cu ideea că toți
ceilalți sunt ființe inferioare, create pentru a-l servi.
Meșteșugarii din Gibraltar îl ajutară să îmbrace armura, apoi îl priviră
înaint}nd greoi prin curte, cu spada în m}na. Eliberat din fier, se arăta
înc}ntat de calitatea comenzii, dar se pl}nse că-l str}ngea la umărul drept.
Imediat se amenajă în curte o forjă și Luis și Paco se apucară de lucru cu
ciocanele.
După ce armura fu ajustată la umăr, contele Fernan Vasca îl trimise pe
majordom să i-l aducă pe Ramon Callico.
— A semnat chitanța? întrebă Iona.
— Este acolo, spuse majordomul, conduc}ndu-l prin mai multe încăperi,
spre camera unde aștepta contele.
Trec}nd, Iona se pomeni încerc}nd să zărească o parte din obiectele din
argint făcute de tatăl lui pentru conte, dar nu văzu niciunul. Castelul din
Tembleque era mare.
Se întreba de ce fusese chemat. Nu era necesar să primească banii; plata
armurii și a sabiei urma să fie făcută prin negustorii valencieni cu desfacere
în Gibraltar. Iona spera că Fierro va avea mai mult succes în primirea banilor
de la conte dec}t avusese tatăl lui.
Majordomul se opri în fața unei uși de stejar și ciocăni:
— Excelență, a venit omul pe nume Callico.
— Să intre.
Era o cameră lungă și sumbră. Deși nu era o zi friguroasă, în vatră ardea
un foc mic și trei ogari stăteau întinși pe podeaua așternută cu papură. Doi
dintre ei îl priviră pe noul venit cu ochi reci iar al treilea sări în picioare și
veni la el m}r}ind înfundat și retrăg}ndu-se doar în ultima clipă, la porunca
stăp}nului.
— Milord, salută Iona.
Vasco dădu din cap și îi dădu chitanța cu pecetea lui:
— Sunt foarte mulțumit de armură. Îl poți informa de asta pe meșterul
tău, Fierro.
— Stăp}nul meu va fi mulțumit să afle că vă place, milord.
— Fără îndoială. E bine să primești știri plăcute. De exemplu, mi s-a spus
că ai descoperit moaștele unui sf}nt.

517
 Aha. Deci aici a aterizat săgeata țintită spre Fratele Bonestruca, se g}ndi
Iona înfiorat.
— Este adevărat, spuse el cu prudență.
— Ce fel de relicva e?
Iona îl privi tăcut.
— Hai, hai, îl grăbi Vasca. E un os?
— Mai multe oase. E un schelet.
— Al cui?
— Al unui sf}nt. Nu e bine cunoscut. E un sf}nt din Gibraltar, de-al locului.
— Crezi că e scheletul Sf}ntului Peregrino el Compasivo?
Iona se uită la conte cu respect crescut:
— Da. Cunoașteți legenda?
— Știu toate legendele despre relicve, zise Vasca. De ce crezi că e Sf}ntul
Pelerin?
Iona îi povesti despre Vicente, despre cum îl purtase la peștera ascunsă
printre st}nci. Îi descrise tot ce văzuse în peșteră și contele îl ascultă cu
atenție.
— De ce ai ales să vorbești cu fratele Bonestruca?
— M-am g}ndit că știe pe cineva care… ar putea fi interesat.
— De ce te-ai g}ndit așa?
— Am băut un pahar împreună. Mi s-a părut mai potrivit să întreb un
părinte băutor dec}t pe vreun preot disprețuitor.
— Adevărul e că voiai un neguțător de relicve sau așa ceva, nu doar un om
al bisericii.
— Da.
— Fiindcă vrei un preț gras pentru informația asta?
— Vreau un preț. Pentru mine este mare, dar probabil că pentru alții nu.
Contele Vasca se aplecă spre el:
— Dar de ce cauți at}t de departe de Gibraltar? Nu ai găsit pe nimeni care
să se ocupe de relicve în sudul Spaniei?
— Este Anselmo Lavera.
Pupă cum bine știi, adăugă Iona în g}nd.
Îi spuse contelui de asasinarea lui Vicente și de vizita pe care i-o făcuse
Lavera:
— Știu că dacă nu-i duc pe Lavera și pe oamenii lui la peșteră, voi fi
omor}t. Totuși, voi fi omor}t și dacă îi duc. Îmi vine să fug, dar doresc foarte
mult să mă întorc în Gibraltar și să lucrez pentru meșterul Fierro.
— Și atunci, care e prețul?

518
 — Viața mea.
Vasca dădu din cap. Pe chipul lui nu se citea nicio urmă de amuzament:
— E un preț acceptabil, spuse el.
Îi întinse lui Iona o pană, o călimară și o h}rtie:
— Desenează cum ajungem la peștera sf}ntului.
Iona desenă o harta cu toată onestitatea și precizia, marc}nd toate
semnele de recunoaștere pe care și le amintea:
— Peștera e într-un pustiu de nisip și pietre, nu se vede deloc de pe
cărare. Nu sunt dec}t st}nci mărunte acolo, c}teva tufișuri boante și copaci
pitici.
Vasca dădu din cap:
— Fă o copie a hărții și ia-o în Gibraltar cu tine. C}nd vine Anselmo
Lavera, spune-i că nu-l poți duce la peșteră, dar dă-i harta. Îți repet: Nu te
duce la peșteră cu el. Ai înțeles?
— Am înțeles, spuse Iona.

Nu-l mai revăzu pe nobil. Majordomul acru le dărui c}te zece maravedies
la meșteșugari, în numele contelui Vasca.
După instrucțiunile lui Fierro, Angel Costa v}ndu asinii la Toledo și cei
patru călăriră spre coastă nest}njeniți de grija animalelor de povară.
La Valencia, aștept}nd să se îmbarce, își cheltuiră o parte din banii primiți
pe băuturi tari. Iona se simți îndemnat să bea și el, dar era încă încordat și
temător și, deși li se alătură, bău cu prudență.
Tocmai intraseră într-o tavernă, c}nd Luis înghionti un grăsan care ieșea
și apoi îl apostrofă tot el:
— Boule!
Omul îl privi uluit:
— Ce-ați pățit, señor?
Vorbea cu accent franc, dar z}mbetul îi pieri c}nd îl văzu pe Angel
ridic}ndu-se cu m}na pe spadă.
Grăsanul nu era înarmat:
— Îmi pare rău că v-am lovit, spuse rece și ieși din tavernă.
Lui Iona îi repugnau m}ndria lui Luis și satisfacția care se citea pe chipul
lui Angel:
— Dacă se întoarce înarmat și cu prieteni? întrebă el.
— Atunci vom lupta. Ți-e frică să lupți, Callico? făcu Angel.
— N-o să rănesc și n-o să fac rău nimănui ca să vă distrați tu și cu Luis.

519
 — Eu cred că ți-e frică. Cred că reziști la o joacă, dar nu la o luptă
adevărată.
Paco interveni:
— Am reușit să ducem la capăt însărcinarea meșterului fără probleme,
zise el. Nu am de g}nd să dau explicații despre morți și răniți în fața lui
Fierro.
Și ceru de băut. Stătură p}nă t}rziu și a doua zi de dimineață se îmbarcară
la începutul fluxului. Pe parcursul călătoriei, se adunau dimineața și seara
pentru rugăciune, la insistențele lui Angel. În restul timpului, Luis și Angel
stăteau deoparte și Iona nu putea discuta dec}t cu Paco. Dar mai mult tăcea și
el. Era prost dispus și trist. Simțea că făcuse un pact cu diavolul, conspir}nd
cu cei care, aproape sigur, provocaseră moartea cumplită a tatălui și fratelui
lui. Totuși, se simți ciudat de fericit să coboare în port la Gibraltar. Era bine să
se întoarcă într-un loc unde era așteptat.

După ce călătorii ajunseră în Gibraltar, nu se odihniră multă vreme. C}t

lipsiseră, se primiseră mai multe comenzi de săbii și armuri de la membrii
curții regale. Iona a fost repartizat în atelierul lui Paco, să finiseze o platoșă
destinată ducelui de Carmona. Prin toată armurăria se auzeau ciocăniturile
lucrătorilor pe otețul cald.
Cu toate că aveau at}tea comenzi, Fierro continua să lucreze la
instrumentele medicale pe care le confecționa pentru fratele lui, Nuño Fierro,
medicul din Zaragoza. Erau lunecoase și frumoase, fiecare lustruită ca o
bijuterie și ascuțită ca o armă.
La sf}rșitul zilei de lucru, Iona folosea focul și puțina lumină rămasă
pentru a lucra la un proiect de-al lui. Luase lama primei lui arme, sapa ruptă,
și o încălzise, d}ndu-i formă. Fără vreun plan anume – aproape fără voie –
dăduse formă unui mic potir.
Lucra cu oțel în loc de aur sau argint și micul vas nu era frumos finisat, dar
avea forma relicvariului făurit de tatăl lui pentru abația înălțării. C}nd îl
termină, avea un fel de ceșcuță ciudată, pe care se zăreau, grosolan, c}teva
dintre ornamentele ce împodobiseră relicvariul. Dar îl va ajuta să-și
amintească și îi va servi și ca vas ceremonial, cu care va celebra sabatul,
mulțumindu-i Creatorului pentru fructele viei. Încerca să se m}ng}ie cu
g}ndul ca dacă îi căuta cineva prin lucruri, crucea de pe vas și breviarul lui
Bernardo Espina vor constitui dovezi că era creștin.

520
 La mai puțin de două săptăm}ni după întoarcerea lui Iona, veni din nou un
băiat din sat cu mesajul că o rudă de-a lui Ramon Callico îl aștepta la tavernă.
De data asta, Fierro se încruntă:
— Avem multă treabă, îi zise lui Iona. Spune-i rudei tale să vină aici dacă
vrea să te vadă.
Iona îi spuse băiatului porunca meșterului și își continuă lucrul, atent la
drum. C}nd văzu doi bărbați intr}nd călare în curte, se grăbi în înt}mpinarea
lor.
Erau Anselmo Lavera și m}na lui dreaptă. Lavera descălecă și îi dădu fr}ul
tovarășului lui, care rămase în șa.
— Hola. Am venit după tine, dar ne-au spus că ești plecat.
— Da. Am dus o armură.
— Ei, ai avut timp de g}ndire. Ți-ai amintit unde sunt oasele sf}ntului?
— Da, îl privi Iona. Există vreo răsplată pentru asta, señor?
Cel de pe cal r}se încetișor.
— O răsplată? Sigur că există. Du-ne acum la sf}nt și vei fi răsplătit pe loc.
— Nu pot merge. Am mult de lucru. Nu mi s-a dat voie să merg nici în sat.
— Cine dă vreun ban pe lucru? Dacă vei fi bogat, de ce să mai lucrezi? Hai,
să nu mai pierdem timpul.
Iona se uită la Fierro, care se oprise din lucru și îi privea prin ușa deschisă
a atelierului.
— Nu, zise, n-ar fi bine pentru dumneavoastră dacă aș veni. Cei de aici m-
ar urmări și v-ar împiedica să ajungeți la oase.
Și scoase din tunică harta pe care o desenase de două ori la Tembleque:
— Poftim. Peștera unde sunt oasele e bine însemnată. E pe continent,
chiar după ce ieșiți din Gibraltar.
Lavera studie harta:
— E la răsărit sau la apus de drumul principal?
— La răsărit. E foarte puțin de mers.
Și le explică în amănunt unde era. Lavera porni spre cal:
— Vom vedea. Ne întoarcem la tine după aceea, să-ți aducem răsplata.
Ziua trecu încet și Iona se refugie în muncă.
Nu mai veniră.
În noaptea aceea, zăcu treaz, singur în hambar, ascult}nd zgomote de
copite sau pași de om în noapte.
Nu veni nimeni.
Trecu o zi, apoi alta. Și încă una.
Se făcu o săptăm}nă.

521
 Treptat, Iona ajunse să înțeleagă că nu vor mai veni. Contele din
Tembleque îi plătise prețul cerut.

Comenzile armurăriei erau aproape executate. Zilele se mai eliberară de

muncă și Fierro ceru să se reia jocurile. Îl trimise din nou pe Iona în arenă cu
Angel, în armură completă, cu săbii tocite și încă o dată, fără armură, cu
florete cu buton la v}rf.
Costa îl bătu de ambele dăți. A doua oară, lupt}ndu-se, Angel îi șopti
disprețul lui:
— Luptă, amăr}tule, lașule! Luptă, storsule, rahatule!
Toți cei care îi priveau observară disprețul războinicului.
— Te supără să lupți împotriva lui Costa? îl întrebă meșterul. Ești singurul
destul de t}năr, de mare și de puternic pentru asta. Te supără să participi
mereu la întreceri?
— Nu, spuse Iona, dar simți nevoia să fie cinstit cu Fierro. Cred că aș putea
c}știga din c}nd în c}nd în turnirurile călare.
Fierro clătină însă din cap:
— Nu ești un gentilom cu aspirații de cavaler, prin urmare, la ce ți-ar
folosi să-ți sporești îndem}narea în lupta cu lancea? Te pun să lupți cu spada
cu Angel ca să înveți, căci e bine ca orice om să știe să lupte cu sabia. Fiecare
întrecere e o lecție pe care-l obligi pe Angel să ți-o dea.
Iona se străduia întotdeauna și căpătă puțină îndem}nare, prin practică și
imitație.
Credea că daca va exersa destul, va fi în stare să pareze și să lovească, să
știe c}nd să se eschiveze și c}nd să atace. Dar oponentul lui era mai rapid și
mai puternic, un adevărat maestru de arme și oric}t se străduia Iona, nu-l
putea învinge pe Costa.

Uneori, Angel făcea demonstrații cu arbaleta, o armă care nu-i plăcea.

— Un nepriceput învață repede să trimită săgeată după săgeată într-o
trupă inamică, folosind arbaleta, zicea el, dar e greu de cărat și mecanismul se
strică repede pe ploaie. Și nici nu țintește așa departe ca arcul.
Din cand în c}nd, le dezvăluia lucrătorilor armurieri c}te ceva din război,
făc}ndu-i să adulmece mirosul de s}nge:
— C}nd un cavaler răm}ne fără cal în bătălie, adesea trebuie să-și scoată o
parte din armură, ca să nu fie lăsat în urmă de ceilalți războinici, sulițași,
arcași, spadasini, mai puțin apărați, dar care se mișcă mai ușor. Armura îl
acoperă pe luptător, dar nu-l ajuta să lupte bine fără cal.

522
 Umplură cu paie o tunică veche, însemn}nd pe ea locurile neprotejate de
armură. Aproape întotdeauna, Angel reușea să trimită de departe o săgeată
care pătrundea într-una din crăpăturile neacoperite de armură din „trupul
dușmanului”. Ori de c}te ori reușea o lovitură dificila, Fierro îl răsplătea cu o
monedă.
Într-o după-amiază, meșterul îi adună l}ngă arenă și le arătă cum să așeze
un obiect mare și greoi.
— Ce e asta? întrebă Luis.
— O bombardă franceză, spuse Fierro.
— Și ce face? se interesă Paco.
— Vei vedea.
Era un tub de fier întărit cu inele. Fierro îi puse să-l ancoreze de păm}nt
cu țepușe mari și lanțuri. Încărcară tubul cu o minge mare de piatră legată cu
fier și îndesară apoi o pudră despre care Fierro spuse că era un amestec de
salpetru, praf de cărbune și sulf. Meșterul se îndeletnici apoi cu o balama care
ridica bombarda. Le spuse lucrătorilor să stea la o distanță sigură, apoi puse
un băț aprins l}ngă orificiul din fundul bombardei.
C}nd salpetrul începu să fumege, meșterul aruncă bățul și se refugie l}ngă
ceilalți.
Pulberea arse și apoi se auzi un sunet teribil, de parcă Dumnezeu ar fi
bătut din palme.
Mingea de piatră șuieră prin aer. Ateriză mult dincolo de țintă, lovind un
stejar măricel și fr}ng}ndu-i trunchiul.
Toți ovaționară, dar se auziră și r}sete.
— La ce folosește o armă de război care nu se apropie de țintă? întrebă
Iona.
Fierro nu se supără, înțeleg}nd că era o întrebare serioasă:
— Nu atinge ținta fiindcă eu nu mă pricep s-o folosesc. Mi s-a spus că nu e
dificil să devii îndem}natic la m}nuirea ei. Precizia nu e at}t de importantă.
În bătălie, în loc de mingi de piatră, aceste bombarde pot trimite ghiulele,
adică niște mingi din bucăți de piatră și fier care se desfac în timp ce sunt
aruncate. Închipuie-ți ce-ar face mai multe bombarde unor linii de ostași
călări sau pe jos! Cei care nu fug sunt secerați ca iarba sub coasă.
Paco puse m}na pe țeavă și și-o retrase repede:
— E fierbinte.
— Da. Mi s-a spus că dacă tragi mult cu ea, fierul se despică uneori.
Probabil că unele turnate din aramă ar fi mai bune.

523
 — Extraordinar, zise Costa. Armurile devin nefolositoare. Deci vom face și
noi bombarde, maestro?
Fierro se uită la copacul distrus și clătină din cap:
— Nu cred, spuse el liniștit.

Capitolul Douăzeci și Șapte

OCHI LA PÂNDĂ

Într-o duminică dimineață cu soare, la mai multe săptăm}ni după ce-i

trimisese pe Lavera și pe oamenii lui la peșteră, Iona încălecă pe armăsarul
arab și ajung}nd la pustiul pietros, îl legă de un tufiș.
Orice urmă în păm}ntul tare fusese ștearsă de v}nturile neobosite și de
puțina ploaie căzută între timp.
Înăuntru, peștera era goală.
Rămășițele sf}ntului dispăruseră. La fel și crucea grosolană și vasele din
păm}nt. Căut}nd bogății, jefuitorii rupseseră altarul. Crengile uscate
împrăștiate pe jos și peștele desenat pe perete erau singurele dovezi că nu
visase totul.
Sub desenul cu peștele, pe perete, era o pată ruginie înnegrită și,
îngenunchind cu lum}narea, văzu și altele, pete de s}nge uscat pe podeaua de
piatră.
Cei ce p}ndiseră și așteptaseră aici avuseseră un profit bun, aleg}ndu-se
cu relicve și șterg}ndu-i de pe fața păm}ntului și pe concurenții lor din sudul
Spaniei.
Iona știa că, d}ndu-i harta lui Anselmo Lavera, îi executase pe el și pe
oamenii lui la fel de sigur ca și cum le-ar fi trecut o lamă ascuțită peste g}t. Se
întoarse la Gibraltar simțindu-se în același timp ușurat, dar și împovărat de
conștiința faptului că era un criminal.
De c}nd se întorseseră de la Tembleque, Angel Costa își asumase cu mai
multă tărie rolul de slujitor pios al bisericii.
— De ce pleci călare duminică dimineața? îl interpelă el pe Iona.
— Meșterul Fierro mi-a acordat permisiunea.

524
 — Dumnezeu nu ți-a acordat permisiunea. Duminicile sunt pentru
adorarea Treimii.
— Mă rog mult, îi spuse Iona, asum}ndu-și o pioșenie care nu făcu deloc
impresie, căci Costa pufni:
— Dintre armurieri, doar tu și meșterul nu vă purtați ca niște buni
creștini. Trebuie să veniți la mesa. Ar fi bine să te pocăiești, învățatule!
Paco văzuse și auzise. C}nd plecă Angel, vorbi cu Iona:
— Costa e un criminal și un păcătos pe care-l așteaptă focul iadului, dar
veghează în schimb curățenia sufletească a celor mai buni dec}t el.
Costa vorbi și cu Fierro.

— Și am fost avertizat de prietenul meu, José Gripo, că lipsa mea de la

mesă a atras atenția în mod periculos, îi spuse meșterul lui Iona. Așa că eu și
cu tine trebuie să ne schimbăm obiceiurile. Nu vei mai pleca să călărești
duminică dimineața. Timpul acela trebuie acordat rugăciunii. Ți-aș
recomanda să mergi la slujbă încep}nd de săptăm}na asta.
Așa că, în duminica următoare, Iona se duse devreme la biserică și își
căută un loc în spate. Se simți privit de Costa c}nd acesta intră în biserică. În
cealaltă latură a lăcașului, meșterul Fierro vorbea liniștit cu unii dintre
cunoscuții lui.
Iona se așeză și se relaxă, studiind figura lui Iisus răstignit deasupra
altarului.
Părintele Vasquez avea o voce înaltă și nazală ca b}z}itul unui bondar. Nu-
i era greu să se ridice c}nd se ridicau toți și să îngenuncheze cu ei,
murmur}nd ca și cum s-ar fi rugat, se pomeni că-i place latina armonioasă a
mesei, așa cum îi plăcuseră mereu și sonoritățile ebraice.
După slujbă, oamenii se înșirară pentru spovedanie și împărtășanie. Pe
Iona îl făceau nervos ostiile, căci fusese crescut cu povești terifiante despre
evrei acuzați că furaseră și p}ngăriseră Sf}nta P}ine.
Se strecură afară, sper}nd că plecarea nu-i va fi observată.
Depărt}ndu-se de biserică, văzu pe străduța îngustă din față, cu mult
înaintea lui, silueta meșterului Fierro.

Iona merse la biserică patru duminici la r}nd.

De fiecare dată, Manuel Fierro veni și el. O dată, se întoarseră împreună la
armurărie, sporovăind amical ca doi colegi ieșind de la școală.
— Povestește-mi despre evreul care te-a învățat să lucrezi cu argintul, îl
îndemnă Fierro.

525
 Și Iona îi povesti despre Abba, ca și c}nd i-ar fi fost ucenic și nu fiu. Dar nu
încercă să-și rețină m}ndria și afecțiunea din voce:
— Helkias Toledano a fost un om minunat și un meșteșugar talentat în
prelucrarea metalului. Am avut noroc să-i fiu ucenic.
Știa că avusese și norocul de a-i fi ucenic lui Fierro, dar timiditatea îl făcu
să-și lase g}ndul nerostit.
— A avut fii?
— Doi, spuse Iona. Unul a murit. Celălalt era un băiețel. L-a luat cu el c}nd
a plecat din Spania.
Fierro dădu din cap și schimbă subiectul, vorbind despre pescuitul cu
plase, deoarece corăbiile din largul Gibraltarului aveau un sezon bogat.
Din ziua aceea, Manuel Fierro începu să-l observe și mai atent pe Iona. La
început, t}nărul crezu că era doar închipuirea lui, căci meșterul fusese
întotdeauna un om bl}nd, gata să spună oricui un cuv}nt de încurajare. Dar
acum Fierro vorbea cu el mai des și pe îndelete.
Și Angel Costa îl urmărea pe Iona îndeaproape. T}nărul simțea ochii lui
Angel p}ndindu-l și c}nd maestrul de arme nu era acolo, avea impresia că și
alți ochi îl supravegheau.
O dată, fu sigur că Luis îl urmări p}nă în sat. De mai multe ori, venind în
hambarul lui, văzu că cineva îi umblase la lucruri. Nu era nimic furat. Încercă
să-și examineze bunurile cu ochii unui dușman. Dar nu găsi nimic acuzator în
cele c}teva haine, chitara, cupa de oțel și breviarul răposatului Bernardo
Espina, Dumnezeu să-l odihnească.

Manuel Fierro era de mai multe decenii unul dintre locuitorii prosperi și
respectați ai Gibraltarului. Avea un cerc larg de prieteni și cunoștințe și, în
rarele ocazii c}nd se oprea la taverna din sat, nu bea aproape niciodată
singur.
Nu i se păru neobișnuit în gestul lui José Gripo de a se așeza la masa lui
pentru un pahar de vin, căci îl cunoștea pe Gripo de c}nd venise în Gibraltar
și proprietarul magazinului de lum}nări nu era prea vorbăreț.
Dar Gripo îi șopti că-l aștepta pe chei, apoi bău vinul și își luă la revedere
cu glas tare, așa că Fierro nu mai zăbovi dec}t c}teva minute, refuză oferta
unui nou pahar și plecă și el, spun}nd tuturor bună seara.
Merg}nd spre mal, se întrebă de ce-i fusese teamă lui Gripo să fie văzut
ieșind din tavernă în compania lui.
Lum}nărarul îl aștepta pe la jumătatea docului întunecat, în spatele unui
depozit. Nu pierdu nicio clipă cu amabilități:

526
 — Ești însemnat, Manuel. Mai bine îl lăsai de mult pe drumuri pe ticălosul
nerecunoscător și îl trimiteai de aici cu sabia și arcul lui.
— Costa?
— Cine altul? E gelos, îi e ciudă pe prosperitatea altora, oric}t de meritată
este, spuse Gripo cu amărăciune.
Acuzațiile în vederea unui autodafe se făceau anonim, dar Fierro nu-l
întrebă pe Gripo cum de-l știa pe denunțător. Era conștient că printre rudele
prietenului lui se aflau și c}țiva preoți importanți.
— Din ce motiv sunt însemnat?
— Le-a spus inchizitorilor că ai ucenicit la un vrăjitor musulman. A spus
că te-a văzut arunc}nd blesteme s}ngeroase asupra tuturor armurilor
v}ndute creștinilor. Așa cum ți-am mai spus, s-a observat că nu mergi la
slujba.
— De cur}nd am fost.
— De cur}nd era prea t}rziu. Ești denunțat ca servitor al lui Satan și
dușman al sfintei maici Biserica, spuse Gripo cu ad}ncă tristețe.
— Mulțumesc, José.
Aștepta în întuneric plecarea prietenului, apoi se îndreptă și el spre
armurărie.
Îi spuse totul lui Iona a doua zi, în lumina leneșă a după-amiezii, pe c}nd
lustruiau am}ndoi instrumentele pentru fratele meșterului. Vorbi liniștit, pe
un ton egal și fără patimă, de parcă discutau despre lucrul la o comandă. Nu-i
pomeni numele lui Gripo, spun}nd doar că auzise că fusese denunțat de
Angel Costa.
— Dacă i-a prevenit pe inchizitori în legătură cu mine, sunt sigur că și tu
ești denunțat și vei fi ridicat, zise Fierro. Prin urmare, am}ndoi trebuie să
părăsim locul acesta, repede.
— Da, señor, păli Iona.
— Ai vreo ascunzătoare?
— Nu.
— Dar rude? Cei doi care te-au vizitat.
— Nu erau rude, erau oameni răi. Au plecat.
Fierro dădu din cap:
— Atunci îți cer o favoare, Ramon Callico. Voi merge la fratele meu, Nuño
Fierro, medic din Zaragoza. Vrei să vii cu mine și să mă păzești p}nă ajung la
casa lui?
Iona se străduia să g}ndească. În cele din urmă, vorbi:
— Mi-ați arătat bunătate. Voi veni cu dumneavoastră și vă voi servi.

527
 Fierro dădu din cap mulțumit:
— Atunci trebuie să ne pregătim să plecăm imediat din Gibraltar.

La miezul nopții, c}nd toți dormeau, Iona se duse la casa meșterului, după
cum i se spusese, și adunară lucrurile necesare pentru călătorie. M}ncare și
alte obiecte necesare, cizme solide, pinteni și veste de zale pentru am}ndoi. O
spadă pentru Iona. O spadă pentru Fierro, care-ți tăia răsuflarea; nu era
bătută în pietre scumpe sau gravată ca spada unui nobil, dar era at}t de fin
lucrată, înc}t strălucea, cu un echilibru minunat între gardă și lamă.
Fierro înfășură în stofă moale fiecare instrument chirurgical făcut pentru
fratele lui cu at}ta migală, și le așeză pe toate într-un cufăraș.
Merseră am}ndoi la grajduri și duseră un asin puternic la un hambar
îndepărtat, folosit pentru adăpostirea proviziilor. Era încuiat, ca toate
celelalte, și Fierro îl descuie. Înăuntru erau o grămadă de piese ele oțel,
armuri vechi și ruginite și alte resturi metalice. Cealaltă jumătate a spațiului
era ocupată de lemne de foc pentru forje. Meșterul îl puse pe Iona să mute
stivele de lemne și-l ajuta și el; în cele din urmă, descoperiră un cufăr
îmbrăcat în piele.
Nu era mai mare dec}t cel cu instrumente chirurgicale, dar, c}nd vru să-l
ridice, Iona icni surprins, căci era foarte greu și înțelese de ce aveau nevoie
de asin.
Încărcară cufărul pe spinarea animalului și meșterul încuie hambarul.
— Nu vrem acum să zbiere și să scoale pe toată lumea, zise Fierro,
m}ng}ind animalul și liniștindu-l cu voce joasă. C}nd cufărul fu așezat pe
podeaua meșterului, acesta îi spuse lui Iona să ducă asinul la grajd și să
meargă la culcare. Iona se prăbuși pe salteaua lui, dar deși era obosit, nu
reuși să adoarmă, frăm}ntat de g}nduri.

Cu toate precauțiile lor, Costa își dădu seama în dimineața următoare că se

înt}mplase ceva. Plec}nd devreme la v}nătoare, văzu bălegar proaspăt în
afara grajdului, dar înăuntru, toate animalele erau la locul lor.
— Cine a folosit un cal sau un animal de povară azi-noapte? întrebă el într-
o doară, dar nimeni nu-i dădu răspuns.
Paco ridică din umeri:
— Sigur că vreun călăreț s-a rătăcit și văz}nd că i se înfunda drumul aici,
s-a întors pe unde a venit, zise el căsc}nd.
Costa dădu din cap neconvins. Lui Iona i se părea că, oriunde se uita,
înt}lnea ochii lui Angel.

528
 Se agita să plece, dar Fierro nu dorea s-o facă p}nă c}nd nu se va ocupa de
toate afacerile. Meșterul îi lăsă unui prieten vechi, jude regal în sat, un pachet
care urma să fie deschis în două săptăm}ni, cu banii datorați oamenilor lui în
funcție de vechimea în muncă, și o scrisoare prin care le lăsa atelierul și
topitoria în proprietate colectivă, cu urarea de a se îndeletnici mai departe cu
făurirea armurilor sau a altor obiecte, pe măsură măiestriei lor.

— A venit timpul, îi zise Fierro într-o seară lui Iona, spre marea ușurare a
acestuia.
Așteptară să treacă o mare parte din noapte, ca să pășească pe lumină pe
drumul necunoscut. La grajd, Fierro dezlegă o iapă neagră, cel mai bun cal al
lui, pe care călărea de obicei.
— Ia-ți surul arăbesc, îi zise și Iona îl ascultă bucuros.
Îi înșeuară pe am}ndoi și îi priponiră, apoi duseră un cat}r la casa
meșterului.
Se îmbrăcară și se înarmară, încărc}nd bagajele pe cat}r. Întorc}ndu-se la
grajd, luară caii și se îndreptară cu cele trei animale spre poartă, în lumina
cenușie ce anunța nașterea unei zile noi.
Mergeau în tăcere.
Lui Iona îi păru rău că nu-și putuse lua rămas-bun de la Paco.
Știa ce înseamnă să-ți părăsești casa și înțelegea cam ce se petrecea în
sufletul lui Fierro. Auzindu-i geamătul moale, crezu că era o expresie
înăbușită de regret, dar întorc}ndu-se spre tovarășul lui, văzu v}rful cu pene
al săgeții care-i pătrunse în g}tlej, chiar deasupra vestei de zale. Din rana,
s}ngele îi picura pe veșminte și pe trupul calului.
Angel Costa era în picioare, la o distanță cam de patruzeci de pași și
reușise o lovitură, în lumina incertă, care i-ar fi adus cu siguranță o monedă
de aur din partea meșterului, dacă ar fi fost trasă la un exercițiu.
Iona știa că Angel îl eliminase primul pe Fierro pentru că se temea de
sabia meșterului.
De ucenic nu avea nicio teamă și, lăs}nd jos arcul, alergă spre el cu sabia
trasă.
***
În panica din mintea lui Iona, primul g}nd a fost să sară pe cal și să fugă.
Dar poate că-l mai putea ajuta totuși pe Fierro…
Nu avea timp de meditație, așa că trase sabia și păși în față. Costa îl atacă
și lamele li se încrucișară cu zgomot.

529
 T}nărul avea speranțe mici. Fusese bătut de at}tea ori de Costa. Expresia
de pe chipul lui Angel, arogantă și disprețuitoare, îi era bine cunoscută.
Calcula ce serie de lovituri vor încheia repede lupta, aleg}nd din zecile de
manevre care avuseseră efect în trecut asupra neofitului.
Cu o tărie izvor}tă din disperare, Iona îi bloca loviturile, gardă la gardă,
pumn l}ngă pumn, încord}ndu-se împotriva celuilalt. Parcă în capul lui auzea
vocea lui Mingo, spun}ndu-i exact ce trebuia să facă.
Duse m}na st}ngă la teaca de la șold și trase pumnalul. Îl aținti și sf}șie.
Cei doi se priviră cu stupefacție, știind am}ndoi că nu acesta era sf}rșitul
presupus. Apoi Costa se prăbuși.

C}nd Iona se întoarse la el, Fierro era mort. Încercă să scoată săgeata, dar
era înfiptă ad}nc și-i rupse doar v}rful, aproape de sărmanul g}tlej sf}șiat.
Nu-l putea lăsa acolo pe meșter, știind că leșul va fi condamnat și ars, ca o
ultimă umilință, alături de victimele vii ale viitorului autodafe.
Ridică trupul lui Fierro și-l t}rî mult în afara drumului, săp}nd cu spada o
groapă superficială în solul nisipos și scoț}nd cu m}inile noroiul dinăuntru.
Păm}ntul era pietros și își distruse lama spadei, făc}nd-o inutilă ca armă.
O schimbă pentru spada minunat făurită a lui Fierro. Îi lăsă pintenii din
argint, dar îi luă punga și șnurul de la g}t, de care erau at}rnate cheile celor
două cufere.
Zăbovi străduindu-se să-i acopere trupul lui Fierro cu pietre grele, ca să
nu fie dezgropat de animale și peste pietre așeză un strat de păm}nt,
răsp}ndind pe deasupra pietre mai mici și rămurele p}nă c}nd, privit de pe
potecă, morm}ntul nu se mai observa.
Pe cadavrul lui Costa se așezaseră c}teva muște și în cur}nd avea să fie
năpădit, dar, după ce se asigura ca era mort, Iona îl lăsă pe Angel să zacă în
țăr}nă.
Plecă în fine în trap grăbit, duc}nd de fr}u iapa neagră și cat}rul. Nu
domoli mersul nici c}nd trecu de micul istm ce lega Gibraltarul de continent,
călărind pe l}ngă căminul prădat al Sf}ntului Pelerin fără să se oprească. Pe
c}nd soarele era sus pe cer, se afla din nou în siguranța înălțimilor muntoase
și o vreme pl}nse ca un copil de jalea lui Fierro, călărind îndurerat și năpădit
și de alte sentimente. Trimisese doi oameni la moarte și acum luase viața
cuiva cu m}inile lui și ceea ce pierduse prin asta îl apăsa mai greu dec}t
poverile de pe spinarea cat}rului.

530
 C}nd se asigură că nu era urmărit, domoli animalele, conduc}ndu-le pe
poteci de munte puțin umblate, timp de cinci zile. Apoi se îndreptă spre nord-
est, păstr}ndu-se la adăpostul dealurilor p}nă se apropie de Murcia.
Deschise cufărul îmbrăcat în piele doar o dată. După greutate, putea
conține doar un singur lucru, așa că vederea monedelor din aur a fost doar
confirmarea faptului că se afla în fața capitalului acumulat de meșter în două
decenii de munca la armurile celor bogați și puternici. Pentru el, banii nu
erau o resursă reală și nu se atinse de ei, încuind cufărul și băg}ndu-l la loc în
sac. Fierro îi transmisese lui responsabilitatea acestei averi.
Părul și barba îi deveniră din nou lungi și înc}lcite și pintenii și vesta de
zale erau pătate de rugina produsă de rouă ierburilor pe care dormea. Se opri
de două ori să cumpere provizii în sate mărginașe ce păreau sigure, dar în
rest evita orice apropiere de oameni. În realitate, ar fi fost în siguranța în
majoritatea cazurilor, căci întruchipa exact priveliștea unui brigand rătăcitor,
spada de calitate, calul de războinic și apariția lui înfricoșătoare impunea
oricui să nu-i stea în cale.
După Murcia, o luă către nord, trec}nd prin Valencia și intr}nd în Aragon.
Părăsise Gibraltarul la sf}rșitul verii. Zilele deveniseră acum răcoroase, iar
nopțile erau reci. Cumpără de la un păstor o pătură din piei de oaie și dormea
înfășurat în ea. Era prea frig ca să se spele și pieile prost tratate adăugau un iz
rău mirositor trupului lui.
În dimineața c}nd ajunse la Zaragoza, era țeapăn de at}ta mers călare.
— Îl cunoști pe doctor? Un om pe nume Fierro? îl întrebă pe un om care
încărca lemn într-o căruță trasă de un măgar, în Plaza Mayor.
— Bineînțeles, răspunse omul, privindu-l nervos.
Îl îndrumă pe Iona să iasă din nou din oraș și să meargă p}nă la o mică
fermă izolată, pe care nu o observase de pe drum. L}ngă casă era și un
hambar, dar nu se vedeau alte animale în afară de un cal care păștea iarba
puțină și cafenie a începutului de iarnă.
Îi deschise o femeie care mirosea a p}ine caldă. Îi deschise doar puțin ușa;
văzu doar o față plăcută de țărancă, rotunjimea unui umăr și curba unui s}n.
— Ai nevoie de doctor?
— Da.
Nuño Fierro se dovedi a fi un bărbat cu început de chelie, cu burtă mare și
ochi calmi și meditativi. Deși cerul era înnorat, își miji ochii la el ca și cum s-
ar fi uitat în soare. Era mai bătr}n dec}t meșterul. Avea nasul drept și nu
semăna mult cu fratele lui, care fusese mai robust, mai vital. Dar la a doua

531
privire, c}nd ieși din casă, Iona recunoscu felul familiar în care își ținea capul,
umbletul, trăsăturile expresive.
Rămase tăcut, cumpănind, c}nd Iona îi spuse că fratele lui era mort.
— Moarte naturală? întrebă.
— Nu. A fost ucis.
— Ucis, spui?
— Da, ucis și… jefuit, adăugă deodată Iona.
Nu avusese de g}nd nicio clipă să nu-i dea acestui om banii fratelui lui, dar
într-o străfulgerare a g}ndului, hotăr}se așa. Se duse la cat}r și descarcă
instrumentele medicale.
Nuño Fierro deschise cufărul și m}ng}ie bisturiele, sondele și pensetele.
— Le-a făcut singur pe toate. M-a lăsat să lustruiesc și eu c}teva, dar el le-a
făcut pe toate.
Medicul atinse cu tandrețe obiectele făcute de fratele lui pierdut într-o
clipă teribilă. Apoi se uită la Iona. Văzu, fără îndoială, semnele lungii călătorii.
Probabil îl și mirosi:
— Hai înăuntru.
— Nu.
— Trebuie să…
— Nu, vă mulțumesc. Vă doresc numai bine, spuse Iona aspru, apoi se
duse la sur și se aruncă în șa.
Se strădui să țină animalele la pas, scăp}nd încet, privit cu nedumerire de
Nuño Fierro, din praful st}rnit de copitele cailor lui.

Iona o luă către nord, neștiind încotro se îndreaptă. Doctorul era bătr}n,
își spuse, și în mod cert, o ducea bine. N-avea nevoie de averea fratelui lui.
Fără să fie conștient de tentație, își dădu seama că se g}ndea de mult la
bani. Ajunsese să realizeze ce ar fi însemnat pentru el să aibă resurse
financiare nelimitate.
De ce nu? Era limpede, Dumnezeu i-a trimis banii. Cel de Nepătruns îi
trimisese un mesaj ceresc de speranță.
După o vreme, așezat în șaua pe care o simțea ca al doilea r}nd de piele pe
fund, ameți g}ndindu-se la c}te posibilități îi oferea aurul, c}te locuri unde s-
ar fi putut duce să-și cumpere o viață nouă.
Se trezi la poalele munților, bucuros să se îndrepte spre sanctuarul lor
înalt, dar noaptea aceea nu putu să doarmă. Luna semăna cu o secera de
argint și deasupra lui străluceau aceleași stele ca atunci c}nd era păstor. Făcu

532
un foc într-un luminiș de pe o pantă împădurită și stătu privind în flăcări cum
prindeau formă g}ndurile lui.
Banii erau putere.
Banii îi vor cumpăra o oarecare siguranță. Un simulacru de protecție.
Dar în răcoarea dimineții, se ridică și rosti oft}nd un blestem de peon,
înăbușind cu păm}nt jăraticul rămas.

Făcu încet cale întoarsă spre Zaragoza.

Nuño Fierro deschise ușa fermei lui pe c}nd Iona descărca monedele.
Așeză cufărul în fața lui, își descinse spada și o puse deasupra:
— Și astea erau ale lui. Și animalele.
Ochii inteligenți ai lui Fierro îl contemplară, înțeleg}nd totul:
— Tu l-ai omor}t?
— Nu, nu!
În oroarea din vocea lui se simțea că spunea adevărul:
— L-am iubit. Era… meșterul! Era bun și drept. Mulți îl iubeau.
Doctorul din Zaragoza deschise larg ușa:
— Hai înăuntru, îl chemă.

Capitolul Douăzeci și Opt

CĂRȚI

Oric}t de greu i-ar fi fost, înainte de a se spăla sau odihni, îi povesti în

amănunt lui Nuño Fierro înt}mplările din dimineața c}nd Manuel Fierro
murise cu săgeata lui Angel Costa înfiptă în g}t și cum îl ucisese el pe Angel.
Nuño Fierro ascultă cu ochii închiși. Îi era greu să audă toată povestea și c}nd
se sf}rși, dădu din cap și se retrase pentru a putea să fie singur.
Menajera doctorului era liniștită și grijulie, o femeie puternică de vreo
patruzeci de ani – mai în v}rstă dec}t i se păruse lui Iona c}nd o zărise prima
dată prin crăpătura ușii. O chema Reyna Fadique. Gătea bine și îi încălzi apă
de baie fără să se pl}ngă. Iona nu făcu altceva dec}t să doarmă o zi și
jumătate, trezindu-se să măn}nce și să folosească oala de noapte și apoi
adormind la loc.
533
 În după-amiază celei de-a doua zi, c}nd se ridică din pat, își găsi hainele
spălate și călcate. Se îmbrăcă și se aventură afară, iar Nuño Fierro îl găsi
cur}nd îngenuncheat l}ngă p}r}u și uit}ndu-se la păstrăvii mici de sub cursul
apei. Iona îi mulțumi pentru ospitalitate:
— Sunt odihnit și gata să pornesc la drum, zise, apoi așteptă st}ngaci.
Nu avea destui bani pentru a face o ofertă să cumpere armăsarul arab, dar
poate îi ajungeau pentru cat}r. Ura ideea de a porni pe jos.
— Am deschis cufărul, spuse doctorul.
Iona simți în vocea lui ceva care-l făcu să se uite imediat întrebător:
— Lipsește ceva?
— Dimpotrivă. E acolo ceva ce nu mă așteptam să găsesc, îi răspunse
Nuño, întinz}ndu-i o bucată de h}rtie zdrențuită, ruptă dintr-o foaie mai
mare. Pe ea, cu cerneala uscată cu nisip încă vizibil pe litere, scria: „Cred că
purtătorul este un creștin nou”.
Iona fu uluit. Deci existase cel puțin un om pe care nu-l păcălise cu numele
fals și cu manierele lui creștine! Meșterul îl socotise convertit, fără îndoială,
dar recunoscuse în el un evreu. Biletul arăta că fusese încredințat că Iona îi va
aduce fratelui lui comoara, în cazul morții lui. Era o dovadă de prețuire din
morm}nt, care aproape nu fusese meritată.
Totuși, era dezamăgit că Manuel Fierro crezuse de cuviință să-și
avertizeze fratele că stătea în fața unui evreu. Nuño Fierro îi citi confuzia de
pe chip:
— Vino, te rog, cu mine.
În casă, în biroul lui, Nuño dădu la o parte o tapiserie de pe un perete,
descoperind o nișă în piatră. Înăuntru erau doua obiecte învelite în p}nză și
legate bine. Desfăcute, se dovediră a fi două cărți.
În ebraică.
— Am ucenicit la Gabriel ben Nissim Sporanis, unul dintre cei mai
respectați medici din Spania și apoi am avut onoarea de a practica alături de
el. Era evreu. Își pierduse un frate datorită Inchiziției. Prin mila Domnului, a
murit firesc, la ad}nci bătr}neți, în patul ui, cu două luni înainte de edictul de
expulzare. C}nd a venit expulzarea, copiii lui, doi la număr, și sora lui nu
aveau bani prea mulți ca să călătorească în siguranță. Am cumpărat casa și
păm}ntul de la ei, împreună cu aceste cărți.
Mi s-a spus că una este Comentarii la aforismele medicale a lui Hipocrate,
de Moses ben Maimon, pe care ai voștri îl numesc Maimonides, iar cealaltă
este Canonul medicinei de Avicenna, cunoscut maurilor sub numele de Ibn

534
Sina. I-am scris fratelui meu, Manuel, că am aceste cărți și t}njesc să aflu
secretele. Iar el îmi trimite un creștin nou.
Iona luă una din cărți și vederea lui îmbrățișă literele nemaiînt}lnite de
mult. Îi păreau ciudate și nefamiliare și în bucuria lui nervoasă, semănau cu
șerpii încolăciți.
— Mai aveți și alte cărți de Maimonides? întrebă răgușit.
Ce n-ar fi dat pentru un exemplar din Tora, se g}ndi; Abba avea cartea în
care Maimonides comenta în întregime practicile iudaice, descriind în
amănunt tot ce pierduse Iona.
Din păcate, Nuño Fierro clătină din cap:
— Nu. Erau mai multe cărți, dar fiii lui Gabriel Sporanis le-au luat cu ei
c}nd au plecat.
Apoi îl privi îngrijorat pe t}năr:
— Ești în stare să traduci astea?
Iona se uită la pagină. Șerpii se transformară din nou în litere iubite, dar…
— Nu știu, spuse șovăielnic. C}ndva, limba ebraică îmi era la îndem}nă,
dar n-am mai citit și n-am mai folosit-o de mult.
Trecuseră nouă ani lungi.
— Vrei să stai aici la mine și să încerci?
Era uluit că se înt}lnise din nou cu limba tatălui lui:
— Voi răm}ne o vreme, acceptă.

Dacă alegerea i-ar fi aparținut, ar fi încercat să înceapă cu Maimonides,

cartea fiind foarte veche, cu pagini uscate și sfăr}micioase, dar Nuño Fierro
era nerăbdător să-l citească pe Avicenna, așa că începu cu el.
Nu era sigur că poate face traducerea. Lucra pe îndelete, cuv}nt cu cuv}nt
și treptat, literele îi deveniră din nou familiare.
— Ei, ce spui? îl întrebă doctorul după o zi.
Iona ridica din umeri.
Literele ebraice dezlănțuiră amintirea tatălui d}ndu-i învățături,
discut}nd înțelesurile cuvintelor, cum se aplica la relațiile dintre oameni,
dintre om și Dumnezeu, dintre om și lume.
Își amintea voci bătr}ne și tremurătoare, împletite imperfect cu voci
tinere și sonore în acordarea bucuriei sau ale tristeții Kadișului. Părți din
slujbă, fragmente de versuri pe care le crezuse pierdute pentru totdeauna
începură să-i revină din ad}ncurile memoriei, ca niște petale purtate de v}nt.
Cuvintele ebraice pe care le traducea vorbeau despre încleștare și pleurezie,

535
febră convulsivă, poțiuni de alinare a durerii; cu toate acestea, rezonau cu
melodia și poezia credinței pierdute în brutalitatea vremurilor.
Unele cuvinte îi erau pur și simplu necunoscute și nu putea dec}t să
mențină termenul ebraic în propoziția spaniolă. Dar c}ndva, știuse limba
foarte bine și cunoștințele îi reveneau.
Nuño Fierro se înv}rtea îngrijorat pe l}ngă el, urmărindu-l de la distanță:
— Cum merge treaba? îl întreba în fiecare seară.
— Încep să progresez, îi spuse Iona c}nd se simți sigur.
***
Nuño Fierro era un om cinstit și nu zăbovi să-l avertizeze pe Iona că, în
trecut, Zaragoza fusese un loc periculos pentru evrei.
— Inchiziția a venit aici timpurie și aspră, zise el.
Torquemada numise doi inchizitori pentru Zaragoza în luna mai a anului
1484. At}t de nerăbdători fuseseră clericii să-i distrugă pe evreii
recalcitranți, înc}t ținură primul autodafe fără să se ostenească să dea edictul
de grație menit să le permită creștinilor șovăitori să mărturisească de bună
voie, căut}nd astfel milă. Pe 3 iunie, primii doi convertiți fuseseră executați și
trupul unei femei moarte fusese exhumat și ars.
— În Zaragoza locuiau oameni buni, membri ai Diputación de Aragon,
consiliul statal, care au fost șocați și revoltați. S-au dus la rege, spun}ndu-i că
faptele și execuțiile lui Torquemada erau ilegale și confiscările de proprietăți
violează drepturile stabilite în Aragon. N-au adus nicio obiecție la procesele
de erezie, spuse Nuño Fierro, dar au făcut o pl}ngere, cer}nd ca Inchiziția să
lucreze pentru a-i aduce pe păcătoși înapoi în s}nul Maicii biserici, prin
învățătură și dojană, cu pedepse mai bl}nde. Au spus că proba apei nu
trebuie aplicată celor credincioși și că în Aragon nu sunt eretici însemnați.
Regele Ferdinand îi trimisese repede la plimbare pe membrii consiliului:
— Le-a spus că, dacă sunt așa de puțini eretici în Aragon, de ce-l
deranjează pe rege cu teama lor de Inchiziție?
În seara de 16 septembrie 1485, Pedro Arbués, unul dintre inchizitori, a
fost omor}t în timp ce se ruga în catedrală. N-au existat martori la crimă, dar
autoritățile au presupus imediat că fusese ucis de noii creștini. Așa cum
făcuseră și în alte cazuri de insurecții închipuite ale convertiților îl arestară
imediat pe conducătorul grupului de creștini noi. Era un judecător distins,
mai în v}rstă, Jaime de Montesa, adjunctul judecătorului din oraș.
Un număr de cunoștințe de-ale lui au fost de asemenea arestate, deși erau
practicanți creștini activi, frați și tați de călugări, deși strămoșii lor fuseseră
convertiți. Unii ocupau poziții înalte în guvern și comerț și mai mulți dintre ei

536
fuseseră înnobilați pe merit. Unul c}te unul, au fost declarați judio mamas, „în
realitate, evreu”. Torturi teribile duseră la confesiuni. În luna decembrie a
anului 1485, încă doi convertiți au fost arși pe rug și încep}nd cu anul 1486,
la Zaragoza se țineau lunar autodafe-uri.
— Așa că trebuie să avem grijă. Mare grijă, îl preveni Fierro pe Iona.
Ramon Callico e numele tău adevărat?
— Nu. Pe numele meu adevărat, sunt căutat ca evreu.
Nuño Fierro tresări vizibil:
— Atunci nu-mi spune care ți-e numele adevărat, zise el repede. Dacă vom
fi întrebați cumva, vom zice că ești Ramon Callico, vechi creștin din Gibraltar
și nepot al nevestei răposatului meu frate.
Nu se dovedi un lucru dificil. Iona nu văzu preoți sau soldați. Rămase
aproape de gospodărie, situată cu inteligență de medicul evreu Gabriel ben
Nissim Sporanis destul de departe de oraș și în afara drumului, pentru a se
asigura că doar cei care aveau nevoie de asistență medicală se vor obosi să
vină acolo.
Proprietatea lui Fierro cuprindea trei laturi ale unui deal lung și abrupt.
De c}te ori oboseala prefăcea din nou literele în șerpi și Iona nu putea să mai
traducă, lăsa cartea și hoinărea pe deal. Se vedea că ar fi fost c}ndva o
gospodărie îngrijită, dar era limpede că Nuño Fierro nu era un bun cultivator.
Avea o plantație de măslini și o mică livadă de pomi fructiferi, sănătoși, dar
necurățați. Ca bun peon ce fusese, Iona găsi un ferăstrău mic în magazie și
curăță c}țiva pomi, adun}nd crenguțele tăiate în stive și d}ndu-le foc, așa
cum făcuse pe la moșiile unde lucrase. În spatele magaziei era o grămadă
veche de bălegar și adăug}nd cenușa la ea, împrăștie îngrășăm}ntul în jurul
c}torva pomi.
Dincolo de creasta dealului și pe versantul nordic era un c}mp neglijat,
numit de Reyna „locul celor pierduți”. Era un cimitir fără împrejmuire pentru
nefericiții care își luau singuri viața, căci Biserica îi condamna pe sinucigași și
nu permitea să fie înmorm}ntați în păm}nt creștinesc consacrat.
Chiar deasupra fermei se afla panta sudică a dealului, cea mai bună parte a
terenului, cu sol bogat și expus din plin la soare. Reyna cultiva acolo o mică
grădină de legume, dar aceasta fusese năpădită în mare parte de tufișuri și
buruieni. Iona văzu ca dacă s-ar fi apucat cineva să-l cultive serios, păm}ntul
acela ar fi dat roade bogate.

Nu era sigur c}t timp va răm}ne, dar era prins de redescoperirea limbii
ebraice și o dată cu trecerea săptăm}nilor, începu să i se pară normal să

537
locuiască într-o casă. Era o casa plină de mirosuri de la bucătărie, cuptor și de
căldura căminului spațios. Iona ținea întotdeauna lada cu lemne plină, lucru
pentru care Reyna îi era recunoscătoare, deoarece aceasta fusese una din
multele ei corvezi. Parterul conținea o singură încăpere mare, unde se gătea
și se m}nca și două scaune confortabile erau trase l}ngă foc. La etaj, patul lui
Iona era într-o cămară mică, între dormitorul mare al stăp}nului și odaia mai
mică a Reynei, fiecare din cele două camere av}nd c}te un pat.
Pereții erau subțiri. N-o auzea niciodată rug}ndu-se, dar toți știau că se
auzea foarte bine ori de c}te ori unul din ei se scula să-și facă nevoile în oala
de noapte. O dată, o auzi gem}nd ușor c}nd căsca și și-o imagină întinz}ndu-
se, desfăt}ndu-se bucuroasă cu luxul c}torva ore scutite de muncă. În timpul
zilei o privea pe furiș, av}nd grijă să nu fie observat, pentru că aflase de la
început ca Reyna era ocupată.
De mai multe ori, în timpul nopții, auzi ușa ei deschiz}ndu-se și zgomotul
făcut c}nd intra în camera lui Nuño. Uneori auzea și sunetele înăbușite din
actul dragostei.
Bravo ție, doctore! se g}ndea, prins în temnița propriilor lui nevoi
încătușate.
Observă că în viața de zi, Nuño și Reyna erau stăp}n și servitoare,
purt}ndu-se frumos unul cu altul, dar fără intimități.
Unirea lor sexuală nu se petrecea at}t de des pe c}t se așteptase Iona. Se
părea că nevoile lui Nuño Fierro nu mai erau stringente. Iona era atent la
ritualuri și observă destul de repede că uneori, după cină, Nuño îi spunea
Reynei că a doua zi ar dori la masă o găină, iar ea înclina capul. Iar noaptea
venea întotdeauna la Nuño în cameră. Înțeleg}nd codul lor, Iona ajunse în
cur}nd să nu mai poată adormi după comanda culinară a găinii, dec}t după ce
o auzea pe Reyna intr}nd în camera doctorului.

Iona își dădu prima dată seama că Nuño nu se simțea bine într-o după-
amiază c}nd, ridic}ndu-se de la măsuța unde traducea, îl văzu pe doctor
st}nd tăcut pe treapta de jos a scării interioare. Era palid și ținea ochii închiși.
— Pot să vă ajut, señor? se grăbi spre el, dar Nuño Fierro clătină din cap și
ridică o m}nă.
— Lasă-mă să stau. O mică amețeală, nimic mai mult.
Iona plecă deci, întorc}ndu-se la lucru. Cur}nd îl auzi pe Fierro ridic}ndu-
se și intr}nd în camera lui.

538
 După mai multe zile, urmară vijelii și o ploaie deasă și constantă, care
întrerupse o lungă perioadă de secetă, în întunericul de dinaintea zorilor cei
trei au fost treziți de un bubuit la ușă și de vocea unui bărbat, care îl striga
tare pe señor Fierro.
Reyna coborî repede și strigă prin ușa închisă:
— Da, da! Ce s-a înt}mplat?
— Sunt Ricardo Cabrera. Vă rog, avem nevoie de señor. Tata a căzut foarte
rău.
— Vin, strigă Nuño din capul scării.
Reyna crăpă ușa puțin, fiindcă era în cămașă de noapte:
— Unde ți-e casa?
— Pe drumul spre Tauste.
— Dar e pe malul celălalt al Ebrului!
— Eu l-am trecut ușor, se rugă omul.
Pentru prima dată, Iona o auzi pe servitoare discut}nd în modul acela
ciudat cu stăp}nul, ca o soție:
— Nu-ți pune așa de liniștit instrumentele în geantă! E prea departe și
peste r}u. Nu poți ieși într-o noapte ca asta.
În cur}nd, Iona auzi un ciocănit la ușa lui. Reyna intră și veni l}ngă pat pe
întuneric.
— Nu e în putere. Du-te cu el și ajută-l. Vezi să nu pățească ceva.
Nuño era mai puțin impulsiv dec}t pretindea și păru ușurat c}nd îl văzu
pe Iona cobor}nd scările, îmbrăcat.
— De ce nu luați unul din caii fratelui dumneavoastră? întrebă el, dar
doctorul clătină din cap, spun}nd că avea calul lui, care traversase adesea
Ebrul.
Așa că Iona puse șaua pe calul cafeniu al lui Nuño și pe surul arăbesc și
porniră după poneiul lățos al fiului gospodarului, prin ploaia persistentă.
P}r}iașul se transformase în torent și, croindu-și drum prin noroi, erau
înconjurați de zgomotul apei. Iona îi aducea geanta lui Nuño, pentru ca acesta
să țină fr}ul cu am}ndouă m}inile.
C}nd ajunseră la r}u, erau uzi p}nă la piele. Nu exista niciun vad liniștit pe
o asemenea vreme. Apa le izbea scările cailor, dar p}nă și micul ponei izbuti
traversarea fără incidente. Ajunseră la ferma înghețați și uzi, dar nu se putură
ocupa de ei.
Pascual Cabrera zăcea pe podeaua hambarului și nevasta lui, în apropiere,
trăgea f}n cu furca, pentru animale.
C}nd Nuño se aplecă deasupra lui, bărbatul gemu.

539
 — Am căzut de pe st}nci, pe pășune, șopti el.
Părea să respire cu greutate și nevasta lui continuă relatarea:
— Umblă un lup pe aici și ne-a luat o mioară t}nără acum două săptăm}ni.
Ricardo a pus curse și o să-l omoare, dar p}nă atunci, băgăm noaptea în
hambar oițele și caprele noastre. Soțul meu le-a băgat pe toate, în afară de
blestemata aia de capră, zise ea, arăt}nd împricinata cu blană neagră, care
rumega la f}n. Urcase pe niște st}nci dintr-o margine a pășunii. La capre le
place să se cațăre și nu voia să se dea jos.
Soțul ei îngăimă ceva și Nuño îl rugă să repete.
— Cabra… cel mai mult lapte.
— Așa e, întări soția. Așa că a urcat pe st}nci după ea și a m}nat-o și capra
s-a dus direct la hambar. Dar pietrele sunt ude de ploaie și a alunecat. A căzut
p}nă jos. A stat acolo un timp și mai t}rziu a fost în stare să ajungă și el la
hambar. Am reușit să-l dezbrac de hainele ude și să-l acopăr cu o pătură, dar
nu mă lasă să-l șterg, fiindcă îl doare.
Iona avea în fața lui un alt Nuño dec}t cel pe care-l știa de acasă. Doctorul
era iute și încrezător. Dădu la o parte pătura și îi ceru lui Iona să țină aproape
una dintre cele două lămpi. M}inile lui examinară bl}nd corpul rănitului,
evalu}nd loviturile sub privirile boilor legați în apropiere.
— Ți-ai rupt mai multe coaste. Și poate și un os de la mănă, zise Nuño în
cele din urmă.
Îl legă str}ns pe omul îndurerat în feșe peste coaste și Cabrera putu în
sf}rșit să ofteze, ceva mai ușurat:
— O, e puțin mai bine.
— Să îngrijim și brațul, spuse Nuño, și în timp ce i-l lega, îi puse pe Iona și
pe Ricardo să lege pătura de două stinghii de lemn rezemate de un perete ai
hambarului. Îl ridicară pe bolnav în acest hamac improvizat și îl duseră la
patul lui.
Plecară abia după ce doctorul îi dădu soției bolnavului pulberi pentru
infuzii ce înlesneau somnul. Pe drumul de întoarcere, era ceață în continuare,
dar furtuna se sf}rșise și r}ul era mai liniștit. Ploaia încetă înainte de a ajunge
acasă și cerul fu inundat de lumina răsăritului. Reyna îi aștepta la căldură, cu
vin fiert și se apucă imediat să pregătească baia doctorului.
În penumbra cămăruței lui, Iona își șterse tremur}nd corpul ud cu niște
c}rpe aspre, ascult}nd g}nditor cicăleala îngrijorată a femeii, moale și
insistentă ca g}nguritul unui porumbel.

540
 După c}teva zile, c}nd Nuño îl rugă să meargă din nou cu el, Iona se învoi.
În săptăm}na următoare făcură șapte vizite la bolnavi și răniți și în cur}nd,
deveni un fapt acceptat de a-l însoți pe doctor în toate călătoriile mai lungi.
În timp ce se aflau la o femeie cu febră mare și frisoane paroxistice, Iona
află ce se mai înt}mplase cu evreii care trecuseră din Spania în Portugalia. În
așteptarea lui Nuño, care-o îngrijea pe pacientă, Iona stătu de vorbă cu soțul
ei, negustor de p}nzeturi cu drumuri la Lisabona și cunoștințe despre
m}ncărurile și vinurile portugheze.
— Ca peste tot, și în Portugalia blestemații de evrei sunt o pacoste, zise el.
— Am auzit că au fost făcuți sclavi ai statului.
— Au fost sclavi p}nă c}nd Emanuel a ajuns pe tronul Portugaliei și i-a
declarat liberi. Dar c}nd a dorit să se însoare cu t}năra Isabela, fiica regilor
noștri Ferdinand și Isabela, spaniolii l-au luat în r}s pentru slăbiciune și i-au
cerut să fie mai ferm. Așa că nu știa ce să facă: voia să scape de evreii din
regat, dar nu-și permitea să-i piardă fiindcă sunt negustori ai naibii de buni.
— Așa am auzit, spuse Iona. Deci e adevărat?
— A, da. Știu că e adevărat în negoțul meu și în multe altele. Oricum, din
ordinele lui Emanuel, toți copiii evrei între patru și paisprezece ani au fost
botezați cu forța. S-a făcut o experiență și vreo șapte sute de copii proaspăt
botezați au fost trimiși să ducă o viață cu adevărat creștinească pe insula San
Tom|s, din largul coastei Africii. Aproape toți au murit acolo, din cauza
frigurilor. Dar ceilalți copii au putut răm}ne cu familiile lor, iar adulților li s-a
oferit alegerea de a deveni catolici sau de a părăsi țara. Ca și în Spania, unii s-
au convertit, deși din ce s-a înt}mplat la noi, e îndoielnic că un judio mamas,
un evreu adevărat poate deveni un creștin bun și cinstit, nu?
— Unde s-au dus ceilalți? întreba Iona.
— Habar n-am și nici nu-mi pasă, at}ta vreme c}t nu se întorc la noi, zise
negustorul, dar un geamăt al soției îl făcu să plece de l}ngă Iona, duc}ndu-se
la ea.

Într-o zi, doi gropari intrară pe aleea lui Nuño cu un măgar împovărat cu o
formă umană. Se opriră la fermă și cerură apă. Reyna întrebă dacă aveau
nevoie de doctor, dar oamenii r}seră, spun}nd că era prea t}rziu. Trupul de
pe măgar era al unui bărbat neidentificat, cu piele neagră, un călător care-și
tăiase singur beregata în Plaza Mayor, în plină zi. Groparii mulțumiră pentru
apă, îndrept}ndu-se încet spre „locul celor pierduți”.
În noaptea aceea, Nuño îl trezi din somn pe Iona.
— Nevoie de ajutor.

541
 — Îl aveți, señor Fierro. Ce să fac?
— Trebuie să știi că e o chestiune pe care Biserica o consideră vrăjitorie și
păcat mortal. Dacă mă ajuți și ne descoperă, o să fim arși pe rug am}ndoi.
Iona hotăr}se de mult că Nuño Fierro era un om în care putea avea
încredere:
— Sunt deja v}nat pentru rug, domnule doctor. Nu pot să mă ardă dec}t o
dată.
— Atunci ia o cazma și pune fr}ul pe un asin.

Era o noapte senină, dar răcoarea îl pătrundea pe Iona. M}nară asinul la

cimitirul sinucigașilor. Nuño venise înainte de a se însera, să caute groapa, și
acum îl conduse acolo la lumina strălucitoare a lunii.
Îl puse pe t}năr să sape imediat:
— Groapa nu e ad}ncă, fiindcă groparii sunt niște leneși și erau pe
jumătate beți c}nd a vorbit Reyna cu ei.
Lui Iona nu i-a fost greu să scoată din păm}nt cadavrul înfășurat în giulgiu
și, cu ajutorul asinului, duseră corpul în magazie, unde îl așezară pe o masă,
înconjurat de lămpi aprinse.
Silueta și chipul erau cele ale unui bărbat de v}rstă mijlocie, cu păr
c}rlionțat, moale și negru, membre subțiri, șolduri pe care se vedeau contuzii,
o serie de cicatrice de la răni vechi și neplăcuta rană de la g}t care-i
provocase moartea.
— Culoarea pielii nu poate da naștere la presupuneri, zise Nuño Fierro. Pe
climă arzătoare, cum e în Africa, bărbații au tenul închis la culoare de sute de
ani, e o protecție împotriva razelor arzătoare ale soarelui. În zone nordice,
cum este teritoriul slavilor, temperaturile joase au determinat ca oamenii să
se nască av}nd o piele albă ca zăpada.
Doctorul luă unul din bisturiele fine făurite de fratele lui:
— Lucrul acesta se face de c}nd există arta vindecării, spuse el și făcu o
incizie fermă și dreaptă, care deschise corpul din fața lui de la osul pieptului
p}nă la pubis. Pielea omului, orice culoare ar avea, ca și carnea de dedesubt,
conține anumite glande care ajută funcționarea corpului.
Iona trase repede aer în piept și întoarse capul în fața mirosului:
— Știu cum te simți, zise Nuño, pentru că așa m-am simțit și eu prima dată
c}nd l-am văzut pe Sporanis făc}nd asta.
M}inile lui se mișcau cu abilitate:

542
 — Sunt un simplu doctor, nu un preot sau un diavol. Nu știu ce se
înt}mplă cu sufletul. Dar sunt sigur că nu răm}ne aici, în această casă de
carne, pentru că trupul începe să se facă păm}nt imediat după moarte.
Îi menționă ce știa despre organele pe care le scotea și-l îndrumă pe Iona
să le noteze dimensiunile și greutatea într-un caiet cu coperte din piele:
— Acesta este ficatul. Hrana corpului depinde de el. Cred că aici ia naștere
s}ngele. Aici… splina; aici… vezica biliară, care dictează temperamentul.
Inima… C}nd fu scoasă, Iona ținu în palme inima unui om!
— Inima trage s}ngele în ea și îl trimite în altă parte. Natura s}ngelui e
necunoscută, dar e limpede că inima dă viață. Fără ea, omul ar fi o legumă.
Nuño îi arătă că era ca o casă cu patru încăperi:
— Poate că într-una din aceste încăperi stă scris sf}rșitul meu. Cred că
Dumnezeu a greșit ceva acolo c}nd m-a creat. Deși poate boala se află în
foalele plăm}nilor.
— Deci vă e chiar rău? nu se putu Iona abține să întrebe.
— Uneori e rău. Nu pot respira, vine și se duce.
Nuño îi mai arătă cum oasele, membranele și ligamentele sprijineau și
protejau trupul. Tăie cu ferăstrăul craniul omului și îi arătă creierul, apoi îi
demonstră că era legat de coloana vertebrală și de anumiți nervi.
C}nd puseră totul la loc și cusură inciziile cu atenție de croitoreasă, afară
era încă întuneric.
Îl înfășară în giulgiu și porniră, cu el pe asin, către deal.
De data aceasta, mortul a fost îngropat mai ad}nc, de Iona, apoi îl onorară
cu o rugăciune creștină și cu una iudaică. Pe c}nd lumina zilei pluti deasupra
dealului, erau am}ndoi în paturile lor.

În săptăm}na următoare, Iona se simți înflăcărat de o neliniște ciudată.

Traduse cuvintele lui Avicenna:
„Medicina este păstrarea sănătății și tratarea bolii provenite din cauze
existente în interiorul corpului”. C}nd se ducea cu Nuño să vadă pacienți, se
uita la ei altfel, căut}nd la fiecare scheletul și organele pe care le văzuse la
necunoscutul îngropat pe deal.
Dură toată săptăm}na p}nă își adună curajul să-i facă propunerea
doctorului:
— M-aș lega la dumneavoastră ca ucenic doctor.
Nuño îl privi calm:
— E o dorință bruscă de-a ta, ce ar putea pieri ca ceața împrăștiată de
v}nt?

543
 — Nu, m-am g}ndit mult la asta. Cred că săv}rșiți lucrarea lui Dumnezeu.
— Lucrarea lui Dumnezeu? Lasă-mă să-ți spun ceva, Ramon. Adesea cred
în Dumnezeu. Dar uneori nu cred.
Iona tăcu, neștiind ce să răspundă.
— Mai ai și alte motive pentru care vrei asta?
— Un doctor îi ajută toată viața pe alții.
— Așa, deci. Vrei să faci bine omenirii?
Iona simțea că Nuño se joacă și își ieși din sărite:
— Da, vreau.
— Știi c}t durează o asemenea slujbă?
— Nu.
— Patru ani. Ar fi a treia ucenicie a ta și nu-ți pot da asigurări că vei ajunge
s-o termini. Nu știu dacă Dumnezeu îmi mai acordă încă patru ani ca să-I
săv}rșesc lucrarea.
Sinceritatea îi smulse lui Iona cel mai bun motiv din sufletul lui:
— Simt nevoia să aparțin de ceva. Să fiu o parte din ceva bun.
Nuño își str}nse buzele, privindu-l.
— Aș munci din greu pentru dumneavoastră.
— Deja muncești din greu pentru mine, spuse bl}nd doctorul.
Dar, după o clipă, dădu din cap:
— Bine. Vom încerca.

Partea a Șasea

DOCTORUL DIN
ZARAGOZA

Aragon

10 februarie 1501

544
Capitolul Douăzeci și Nouă

UCENICUL DOCTORULUI

Acum, c}nd mergea cu Nuño la pacienți, Iona nu mai aștepta inactiv ca

doctorul să-și termine treaba. Stătea l}ngă pat, ascult}nd explicațiile date de
Nuño pe un ton scăzut, în legătură cu examinarea și tratamentul bolnavului.
— Vezi ce umede sunt cearșafurile? Simți că respirația e acidă?
Iona asculta cum doctorul îi spunea soției pacientului că soțul ei avea
febră și dureri de stomac, prescriindu-i un regim fără condimente dar cu
ceaiuri, timp de șapte zile.
Merg}nd de la o casă la alta, mențineau ritmul cailor în trap săltat, dar
c}nd se întorceau seara acasă, agale, Iona punea cele c}teva întrebări
provocate de activitatea din ziua respectivă.
— Cum diferă simptomele colicii?
— Uneori, colica e însoțită de febră și transpirație, alteori nu. Poate fi
provocată de constipație acută, iar un remediu bun este să fierbi smochine în
ulei de măsline și miere, p}nă se fac o pastă groasă. Sau poate fi cauzată de
diaree și atunci usuci orez p}nă se face cafeniu, apoi îl fierbi și îl măn}nci pe
îndelete.
Nuño avea întotdeauna și el c}teva întrebări:
— Cum se potrivește ceea ce am văzut noi azi cu descoperirea bolii,
descrisă de Avicenna?
— A scris că boala poate fi recunoscută adesea după ceea ce produce și
elimină corpul, spută, scaune, transpirație și urină.
Lucra în continuare la traducerea din Avicenna, care întărea lecțiile date
de Nuño.

Simptomele se obțin prin examinarea fizică a trupului. Unele sunt vizibile,

ca gălbinarea sau edemul; unele sunt perceptibile cu urechea, cum este
bolboroseala abdomenului în dropică; mirosul rău avertizează simțul
mirosului, de exemplu, în ulcerele purulente; alte simptome se dezvăluie prin
gust, cum ar fi aciditatea din gură; atingerea recunoaște altele: întărirea…

545
 C}nd găsea un cuv}nt pe care nu-l cunoștea, trebuia să apeleze la Nuño:
— Spune: „Întărirea…” și urmează cuv}ntul ebraic sart|n. Îmi pare rău,
dar nu știu ce înseamnă sart|n.
Nuño citi pasajul transcris și z}mbi:
— Aproape sigur înseamnă cancer. Atingerea recunoaște întărirea cărnii
adusă de cancer.
Procesul traducerii unei asemenea cărți era educativ în sine, dar Iona nu
avea dec}t un timp limitat pentru a i se dedica lui Avicenna, căci Nuño Fierro
era un profesor pretențios care-l puse imediat să citească și alte cărți.
Doctorul avea mai multe manuale clasice de medicină în limba spaniolă și
Iona ajunse să cunoască opera lui Teodorico Borgognoni despre chirurgie, a
lui Isaac despre febră și a lui Galen despre puls.
— Nu le citi doar așa, îl avertiză Nuño. Învață-le. Învață-le în așa fel înc}t
să nu ai nevoie să le consulți în viitor. O carte poate fi arsă, se poate pierde,
dar dacă într-adevăr ai învățat, cartea face parte din tine și cunoașterea ei te
va însoți toată viața.
Ocaziile de a practica disecții în magazie erau rare și la intervale lungi, dar
mai studiară cadavrul unei femei din oraș care se aruncase în Ebru și se
înecase. Tăindu-i p}ntecul, Nuño îi arătă un fetus, incomplet format și de
dimensiunile unui pește pe care orice pescar l-ar fi aruncat la loc în apă.
— Viața ia naștere din spermă, eliberată de penis, îi spuse Nuño. Nu s-a
înțeles încă tot ce se petrece în corpul femeii, făc}nd posibilă transformarea.
Unii cred că semințele din lichidul masculin dat afară sunt ajutate să crească
de căldura naturală a tunelului femeii. Alții sugerează că lucrul se datorează
căldurii suplimentare a frecării cu organul masculin.
Disecară un s}n și Nuño îi dezvălui că țesutul intern, asemănător unui
burete, era uneori atacat de tumori:
— Pe l}ngă rolul de a permite copilului să sugă laptele mamei, sf}rcurile
sunt zone sexuale sensibile. O femeie poate fi pregătită pentru contact prin
stimularea mai multor zone ale corpului cu m}na sau gura bărbatului, dar
chiar și mulți anatomiști ignoră secretul că locul care-i provoacă femeii cea
mai mare dorință este aici, zise el, arăt}ndu-i lui Iona micul organ, de forma
unui bob de mazăre, ascuns în cute gemene ale pielii ca un giuvaier învăluit
așezat în v}rful vaginului.
Nuño își mai aminti și de o altă lecție:
— În oraș sunt multe femei, mai multe dec}t trebuie pentru a satisface
discret nevoile unui bărbat. Dar să nu te apropii de t}rfe fiindcă multe au
sifilis, transmiț}ndu-ți astfel o boală foarte periculoasă.

546
 După o săptăm}nă, lecția se fixă bine în mintea lui Iona, c}nd merseră la
casa Luciei Porta din centrul orașului.
— Señora, a venit doctorul pentru micuții José și Fernando, strigă el și o
femeie veni cu pași t}rș}iți la ușa.
— Hola, señora, spuse Nuño.
Ea nu le răspunse la salut, dar îi lăsă să intre. Un băiețel slab stătea
rezemat de perete, respir}nd greu și privindu-i t}mp.
— Hola, Fernando. Fernando are nouă ani, zise el și Iona simți o adiere de
milă, fiindcă băiatul părea abia de patru-cinci ani.
Avea picioarele nedezvoltate și foarte arcuite. Nu protestă c}nd îl
examinară. Nuño îi arătă că avea mai multe umflături întunecate pe scrot și
pe anus, ca niște boabe mici de struguri:
— Uneori se văd, dar nu prea des, spuse el.
Merseră cu Fernando la fereastră, unde era lumină mai bună și doctorul
ținu gura copilului deschisă, pentru ca Iona să poată vedea că avea palatul
perforat. Gura avea și alte ciudățenii; cei doi dinți din față aveau forma unor
c}rlige, mai înguști la rădăcină dec}t la v}rf.
— Gaura din palat se înt}lnește foarte des, la fel și dinții malformați.
Un bebeluș pl}ngea pe pat și se aplecară și asupra lui.
— Hola, José, murmură Nuño.
Bebelușul avea răni și bășici pe gură și în jurul nasului.
— Ai destulă alifie, señora?
— Nu. S-a terminat.
Nuño dădu din cap:
— Atunci trebuie să te duci la magazinul fratelui Medina. O să-i spun să te
aștepte și să-ți mai dea.
Iona se bucura c}nd se aflară din nou la lumina soarelui, plec}nd de acolo.
— Alifia n-o să-i ajute mult, spuse Nuño. Nimic n-o să-i ajute. Bubele
copilului o să treacă, dar dinții o să i se îndoaie la fel ca ai fratelui lui. Și pot
apărea și complicații mult mai grave. Am observat că mai mulți pacienți de-ai
mei care au înnebunit – doi bărbați și o femeie – suferiseră de sifilis în
copilărie. Nu pot dovedi legătura dintre cele două boli, ridică el din umeri,
dar e interesant că apare această combinație.
O vreme, lucrurile acestea au fost singurele cunoștințe ale lui Iona despre
sifilis.

Nuño îi spuse că ucenicul lui trebuia să frecventeze regulat biserica, deși

la început Iona încercă să se împotrivească. Una fusese să mimeze pioșenia

547
creștină în Gibraltar, unde era urmărit permanent, și alta era s-o facă acum în
timp ce trăia în casa lui Nuño Fierro, fără amenințări pentru necredincioși.
Dar Nuño nu se lăsă înduplecat:
— C}nd îți vei termina ucenicia, vei ajunge în fața mai-marilor orașului,
vei fi candidat la recunoașterea titlului de doctor. Voi merge și eu cu tine.
Dacă nu ești cunoscut ca un creștin practicant, nu vei primi titlul.
Apoi îi servi și argumentul decisiv:
— Dacă ești descoperit și condamnat, Reyna și cu mine vom fi distruși o
dată cu tine.
— Am fost de c}teva ori la slujbele de la biserică, atunci c}nd prezența
acolo era necesară. Am fost în stare să-i imit pe cei de l}ngă mine, să
îngenunchez o dată cu ei și să stau c}nd ei stăteau. Dar pentru mine e
periculos să merg la biserică, pentru că nu cunosc în amănunt cum trebuie să
mă port acolo.
— E ușor de învățat, replică Nuño calm și alături de lecțiile de medicină,
începu să-l instruiască în privința practicării catolicismului, a gesturilor de
credință, a rugăciunilor în latină care era necesar să-i fie la fel de familiare ca
cele iudaice, inclusiv cum să facă o ușoară genuflexiune la intrarea în biserică,
de parcă asta făcuse duminica și de sărbători toată viața.

La Zaragoza, primăvara venea mai t}rziu dec}t la Gibraltar, dar într-un

t}rziu, lumina și căldura își rec}știgară drepturile. Copacii curățați și
fertilizați de el în livadă înfloriră abundent și privi cum înmiresmatele petale
trandafirii cădeau, înlocuite după c}teva săptăm}ni de primele fructe mici,
piersici și mere tari și verzi.
Într-o zi cu ploaie moale, o femeie pe nume Loretta Cavalier veni la
cabinet și se pl}nse că, în ultimii doi ani, ciclul lunar aproape îi dispăruse,
înlocuit de crampe puternice. Mică și cu pielea albă, cu părul de culoarea
blăniței de șoarece, își descrise cu poticneli problemele și cu ochii aproape
închiși ațintiți asupra peretelui, ferindu-se de Nuño și de Iona. Le spuse că
fusese la două moașe, care îi dăduseră alifii și săruri, dar fără niciun folos.
— Te ușurezi fără greutate? întrebă Nuño.
— Uneori, nu.
Pentru constipație, îi prescrise semințe de in, puse în apă rece și băute cu
tot cu apă. Calul și căruța ei așteptau în fața cabinetului, dar Nuño îi spuse că
trebuia să lase o vreme căruța acasă și să-și facă drumurile călare. Ca să-i
sporească și ciclul lunar, o învăță să fiarbă scoarță de cireș, iarbă-grasă și

548
frunze de zmeură și să bea ceaiul obținut de patru ori pe zi, continu}nd
tratamentul încă treizeci de zile după normalizarea situației.
— Nu știu unde să găsesc plantele, spuse ea și Nuño o îndrumă să le caute
la farmacistul din Zaragoza.
Însă a doua zi după-amiază, Iona adună bucăți de scoarță de la un cireș
sălbatic, iarbă-grasă și frunze dintr-un rug de zmeură și în seara aceea le
duse, cu o sticlă de vin, la căsuța femeii de pe malul Ebrului. C}nd îi deschise,
era desculță, dar îl invită înăuntru, mulțumindu-i pentru dar. Îi turnă din
vinul adus de el și bău și ea și se așezară l}ngă foc, pe două scaune frumos
ornamentate. Iona le lăudă și femeia spuse că fuseseră încrustate de
răposatul ei soț, Jiménez Reverte, care fusese meșter t}mplar.
— De c}nd ți-a murit soțul? întrebă Iona și femeia spuse că trecuseră doi
ani și două luni de c}nd Jiménez fusese lovit de boală și pierise și ea se ruga
zilnic pentru sufletul lui nemuritor.
Nu se simțeau în largul lor împreună, dar conversau st}ngaci, presăr}nd
vorbele cu tăceri. Iona știa ce dorea, dar nu era versat în conversații care l-ar
fi apropiat de scop. În cele din urmă, se ridică și se ridică și ea. Știa că daca nu
acționa, va trebui să plece, așa că o luă în brațe și se aplecă să-i atingă buzele
cu ale lui.
Loretta Cavalier rămase nemișcată în timpul îmbrățișării, apoi se
desprinse, luă lampa cu gaz și-l conduse desculță pe scara îngustă și abruptă.
În camera ei, abia avu timp să zărească patul ornamentat de Jiménez mult
mai meșteșugit dec}t scaunele, cu tăblia transformată într-o etalare de
struguri, smochine și rodii din lemn de stejar. Femeia duse imediat lampa pe
hol și o lăsă acolo. Întorc}ndu-se pe întuneric, se auzi foșnetul materialului
pe piele, hainele de care se dezbrăcau grăbiți căz}nd pe podea.
Se năpustiră unul asupra altuia ca doi călători uscați de sete într-un deșert
cumplit, aștept}nd dulceața apei. Totuși, unirea îi aduse lui Iona doar ușurare
nu și plăcerea intensă după care t}njea. Cur}nd, întins în întunericul încăperii
cu mirosul actului consumat, îi exploră s}nii flasci, oasele ascuțite ale
șoldurilor și genunchii ascuțiți.
Ea se îmbrăca înainte de a aduce lampa. Iona nu avea s-o vadă niciodată
goală. Deși mai veni la ea să se unească încă de trei ori, actul era lipsit de
pasiune, de parcă ar fi fost o încercare de onanism cu corpul ei împrumutat.
Nu aveau aproape nimic să-și spună; conversația st}ngace era urmată de
eliberarea din patul cel frumos, apoi de cuvintele puține și greoaie ce
precedau despărțirea. A patra oară c}nd veni la ea, nu-l mai pofti înăuntru și

549
văzu, dincolo de umărul ei, că la masă stătea Roque Arellano, măcelarul din
Zaragoza, descălțat și b}nd vinul oferit de Iona.
După mai multe duminici, era și el la biserică c}nd auzi anunțul căsătoriei
dintre Loretta Cavalier și Roque Arellano, citit de preot. După ce se
căsătoriră, Loretta Cavalier începu să lucreze la măcelăria prosperă a soțului
ei. Nuño ținea pui în gospodărie, dar nu vite sau porci și Reyna îl rugă de
c}teva ori pe Iona să cumpere de la măcelărie pește sau carne, pe care uneori
le aducea și Arellano clienților. Loretta devenise pricepută; admira siguranța
cu care tăia și aranja carnea. Prețurile lui Arellano erau ridicate, dar Loretta îl
înt}mpina întotdeauna cordial, ochii cu pleoapele lăsate îi străluceau și îi
dădea adesea oase cu măduvă, folosite de Reyna la supă sau la ostropel.

Nuño și Reyna veniseră la hacienda c}nd stăp}nul casei era Gabriel ben
Nissim Sporanis și doctorul evreu obișnuia să se îmbăieze vinerea înainte de
apusul soarelui, pregătindu-se de sabat. Nuño și Reyna se deprinsesem să
facă și ei baie săptăm}nal, Nuño - luni și Reyna - miercuri, astfel înc}t să nu
încălzească de mai multe ori apa în aceeași seară. Făceau baie într-o cadă de
aramă așezată l}ngă foc, cu un ceainic mare plin cu apă în clocot alături, în
caz că mai aveau nevoie.
Pentru Iona, era un mare lux să se îmbăieze în fiecare vineri, deși trebuia
să se înghesuie ca să încapă în cadă. Uneori, miercuri seara, c}nd se îmbăia
Reyna, ieșea afară, dar cel mai adesea stătea în camera lui, c}nt}nd la chitară
sau lucr}nd la traducerea din Avicenna la lumina lămpii. Îi era greu să se
concentreze pentru a memora leacuri cu proprietăți astringente asupra
rănilor, sau care încălzeau, sau nu erau purgative, atunci c}nd ea era în baie
și el încerca să-și imagineze cum arăta.
C}nd se răcea apa, îl auzea pe Nuño duc}ndu-se să-i adauge apă fierbinte
din ceainic, așa cum făcea și ea lunea pentru doctor. Nuño făcea același gest și
pentru ucenicul lui, vinerea, mișc}ndu-se încet și încord}ndu-se cu ceainicul,
avertiz}ndu-l pe Iona să-și ferească picioarele ca să nu-l ardă și turn}nd apa
fierbinte, cu respirația lui greoaie.
— Face prea mult. Nu mai e t}năr, îi zise Reyna lui Iona într-o dimineață,
c}nd Nuño era ocupat în magazie.
— Încerc să-i ușurez povara, zise Iona, simțindu-se vinovat.
— Știu. L-am întrebat de ce cheltuiește at}ta energie ca să te învețe, îi
spuse ea sinceră. Mi-a spus: „o fac pentru că merită”, îi dezvălui ea, oft}nd și
ridic}nd din umeri.

550
 Iona n-o putea m}ng}ia. Nuño se forță să călărească acasă la pacienți chiar
și în cazuri simple, în care ar fi fost de ajuns prezența ucenicului. Lui Nuño
nu-i era de ajuns că Iona îl citise pe Rhazes, care sublinia că suplimente și
toxine erau eliminate din corp o dată cu urma; maestrul trebuia să-i arate la
căpăt}iul bolnavilor culoarea ca lăm}ia a urinei din vezica unui pacient cu
febră continuă, cea trandafirie de la debutul febrei malarice, repetate la
fiecare șaptezeci și două de ore, urina albă și spumoasă provocată uneori de
puroi. Îl învăță pe Iona să cunoască felul bolii după mirosul urinei.
Nuño îi demonstră, de asemenea, că era înzestrat cu îndem}narea și arta
unui farmacist. Știa cum să usuce și să macine ierburile, cum să facă unguente
și perfuzii și multe altele, dar renunțase la a-și fabrica singur leacurile. În
schimb, îl patrona pe un franciscan bătr}n, fratele Luis Guerra Medina, un
farmacist priceput care lucrase și cu Sporanis.
— Există multe bănuieli de otrăvire, mai ales c}nd moare un membru al
casei regale. Uneori, presupunerea e întemeiată, dar adesea nu se înt}mplă
așa, îi spuse Nuño lui Iona. Biserica a interzis multă vreme să se folosească
medicamente preparate de evrei, ca să nu fie otrăvite. Cu toate acestea, unii
doctori evrei și-au preparat singuri leacurile, dar alții, creștini din naștere
sau evrei, au fost acuzați de otrăvire de pacienții care nu voiau să le plătească
onorariile. Gabriel Sporanis s-a simțit în siguranță apel}nd la un farmacist
călugăr și lucrez și eu cu fratele Guerra. Am descoperit că știe foarte bine
deosebirea dintre turița mare și scorțișor.
Iona își dădu seama c}t riscase duc}ndu-i plante medicinale Lorettei
Cavalier și înțelese că nu trebuia să mai repete gestul. Învăța astfel de la
maestrul lui și-l asculta pe Nuño Fierro, care căuta să-l pregătească pentru
viața de medic, at}t din punct de vedere profesional, c}t și al chestiunilor
mărunte care asigurau practicarea meseriei cu succes.

Într-o zi, la mai bine de un an de c}nd era ucenic la doctor, își dădu seama
că unsprezece pacienți le muriseră în perioada respectivă.
Învățase destulă medicină pentru a realiza că Nuño Fierro era un doctor
excepțional de bun și pentru a se bucura de norocul de a fi încăput pe m}na
unui asemenea profesor; totuși îl apăsa recunoașterea faptului că intra într-o
profesie unde se repurtau at}tea eșecuri.
Nuño Fierro își urmărea elevul așa cum un geambaș priceput studiază un
cal promițător. Îl vedea pe Iona lupt}nd înd}rjit cu întunericul ce se aduna în
jurul pacienților muribunzi și observa c}tă gravitate se aduna în ființa
t}nărului o dată cu fiecare moarte.

551
 Așteptă p}nă într-o seară c}nd stăteau am}ndoi și se odihneau după
trudă, cu c}te o cană de vin.
— L-ai ucis pe omul care l-a asasinat pe fratele meu. Ai mai luat și alte
vieți, Ramon?
— Am luat.
Nuño sorbi din vin, ascult}ndu-și ucenicul povestind cum aranjase
uciderea celor doi traficanți de relicve.
— Dacă ai putea trăi din nou înt}mplările, ai face altfel?
— Nu, pentru că acei oameni m-ar fi ucis ei pe mine. Dar g}ndul că am luat
vieți umane e o povară.
— Și dorești să practici medicina ca pe o șansă de a te răscumpăra salv}nd
alte vieți?
— Nu din acest motiv v-am rugat să mă învățați să fiu doctor. Dar în
ultima vreme, totuși, am avut astfel de g}nduri, recunoscu Iona.
— Atunci trebuie să vezi mai limpede puterile artei medicale. Un doctor e
în stare să ușureze puține suferințe. Ne luptăm cu bolile oamenilor le legam
rănile, le așezăm la loc oasele rupte și îi aducem pe lume pe cei mici. Cu toate
acestea, orice ființă vie își află o dată și o dată sf}rșitul. Așa că, în pofida
îndem}nării, învățăturii și pasiunii noastre, unii pacienți ne mor și nu trebuie
să-i jelim exagerat sau să ne simțim vinovați că nu suntem zei care să le
garanteze veșnicia. Mai bine ar trebui să fim mulțumiți că s-au bucurat de
viață, dacă și-au cheltuit-o așa cum se cuvine.
— Înțeleg, dădu Iona din cap.
— Sper, zise Nuño. Pentru că dacă îți lipsește înțelegerea acestui lucru, ai
să fii chiar un doctor prost, pentru că o să înnebunești.

Capitolul Treizeci

TESTAREA LUI RAMON CALLICO

Spre sf}rșitul celui de-al doilea an al uceniciei lui Iona, drumul vieții i se
întipărise clar înainte și fiecare nouă zi era pentru el un prilej de a absorbi cu
entuziasm învățăturile lui Nuño. Practica lor se extindea mult și la țară, în
jurul Zaragozei, aveau de lucru la cabinet și făceau drumuri spre pacienții
552
care nu se puteau deplasa. Majoritatea pacienților lui Nuño erau oameni
simpli, de la oraș și de la țară. Ocazional, era chemat de c}te un nobil care
avea nevoie de îngrijiri medicale și se ducea întotdeauna, dar îi spuse lui Iona
că nobilii erau poruncitori și am}nau să-i plătească doctorului pentru munca
lui, așa că îi evita. Dar pe 20 noiembrie 1504, primi o somație pe care n-o
putu ignora.
Către finalul verii, at}t regele Ferdinand c}t și regina Isabela fuseseră
cuprinși de o boală istovitoare. Regele, un bărbat robust, cu o constituție
călită de ani de războaie și v}nătoare, se recuperase repede, dar soția lui
avansase în slăbiciune. Apoi, în timp ce vizita orașul Medina del Campo,
starea Isabelei se înrăutățise brusc și Ferdinand poruncise în grabă să se
adune șase medici buni, printre care și Nuño Fierro, doctorul din Zaragoza.
— Dar nu puteți merge, protestă cu bl}ndețe Iona. P}nă la Medina del
Campo, e un drum călare de zece zile. Sau opt, dacă vă omor}ți.
Nu vorbise într-o doară, pentru că știa c}t de slăbit era Nuño și că n-ar fi
trebuit să plece într-o astfel de călătorie.
Dar hotăr}rea doctorului era de nestrămutat:
— E regina mea. Un cap încoronat trebuie îngrijit cu aceeași măsură ca și
un om de r}nd.
— Măcar lăsați-mă să vin și eu.
— Tu trebuie să răm}i aici, ca să ai grijă de pacienții noștri, refuză Nuño.
Iona și Reyna îi cerură am}ndoi să nu plece singur și doctorul se lăsă
convins să-și angajeze un om, pe Andres de Avila, pentru a-l însoți. Plecară
am}ndoi a doua zi devreme.

Se întoarseră prea cur}nd, pe o vreme rea și umedă. Iona îl ajută pe Nuño

să descalece. În timp ce Reyna îi pregătea repede o baie fierbinte, Avila îi
povesti ucenicului ce se înt}mplase.
Călătoria decursese conform celor mai rele temeri.
Avila spuse că merseseră timp de patru zile și jumătate. La un han din
afara orașului Atienza, se îngrijorase din cauza oboselii lui Nuño:
— L-am convins să ne oprim ca să ne odihnim și să m}ncăm, put}nd după
aceea să plecăm mai departe. Dar la han am dat peste niște oameni care beau
în amintirea Isabelei.
Avila spuse că Nuño întrebase g}tuit dacă vestea era sigură, iar oamenii,
călători din apus, îl asiguraseră că trupul reginei era în acele momente purtat
spre Granada, în sud, unde se aflau mormintele monarhilor.

553
 Nuño și Avila petrecuseră o noapte albă, mușcați de purici pe podeaua
unde găsiseră culcuș, iar dimineața o porniseră spre răsărit, către Zaragoza.
— De data asta am călătorit mai în voie, zise Avila, dar a fost o călătorie
nenorocoasă de la început, fiindcă ultima zi am călărit pe v}nt și ploaie
pătrunzătoare.
Cu toate că făcuse baie, istovirea și paloarea lui Nuño îl alarmară pe Iona.
Îl trimise imediat pe doctor la culcare și Reyna îl copleși cu m}ncare și
băuturi fierbinți. După o săptăm}na de stat în pat, se refăcu puțin, dar
călătoria zadarnică spre patul de moarte al reginei Spaniei îl vlăguise și îi
scăzuse puterile amarnic.

După o vreme, lui Nuño începură să-i tremure m}inile și nu mai putu
folosi instrumentele chirurgicale făurite de fratele lui. Le preluă Iona, cu
doctorul alături, instruindu-l, explic}ndu-i, pun}nd întrebări care îl provocau
și îl învățau pe ucenic.
Înaintea amputării unui deget strivit de la m}nă, îl puse pe Iona să-și
pipăie propriul deget cu m}na cealaltă:
— Simți un loc aici, un gol mic unde oasele se înt}lnesc? Aici ar trebui tăiat
degetul zdrobit, dar pielea s-o tai mai de sus. Știi de ce?
— Trebuie s-o coasem, zise Iona și profesorul dădu mulțumit din cap.
Cu toate că-i părea foarte rău că Nuño era bolnav, pentru experiența lui
Iona era un avantaj, căci în ultimul lui an de ucenicie practică foarte mult
chirurgia din cauza acestei situații.
Se simțea vinovat că Fierro își cheltuia energia pentru lecțiile lui, dar c}nd
îi spuse asta Reynei, ea clătină din cap:
— Cred că nevoia de a te învăța îl ține în viață, zise ea.
Într-adevăr, la sf}rșitul celui de-al patrulea an de ucenicie, ochii doctorului
mai în v}rstă străluceau de triumf. Se ocupă imediat de prezentarea lui Iona
în fața oficialităților ținutului. În fiecare an, cu trei zile înainte de Crăciun,
slujbașii orașului alegeau doi doctori din ținut care urmau să-i examineze pe
candidații la acest titlu. Fusese și Nuño examinator și cunoștea foarte bine
procedura.
— Aș fi dorit să aștepți să fii testat după plecarea unuia dintre
examinatorii de acum, Pedro de Calea, îi spuse el lui Iona.
Ani de zile, Calea îl invidiase și-l ur}se pe doctorul din Zaragoza. Dar
intuiția lui Nuño îi spunea să nu mai am}ne:
— Nu mai pot aștepta încă un an, zise el. Și cred că ești gata.

554
 A doua zi, călări p}nă la clădirea municipală din Zaragoza și-l înscrise pe
Iona la examen.

În dimineața testării, studentul și profesorul plecară devreme de la

hacienda și își îndemnară caii la pas în dimineața caldă și strălucitoare. Nu
vorbiră mult, nervoși am}ndoi. Era prea t}rziu ca să mai îmbogățească
intelectul lui Iona; avuseseră patru ani lungi pentru asta.
Casa orașului mirosea a praf și a aglomerație, deși în ziua aceea nu se aflau
acolo dec}t Iona, Nuño și cei doi examinatori.
— Domnilor, am onoarea de a-l prezenta spre examinare pe señor Ramon
Callico, zise Nuño calm.
Unul dintre examinatori era Miguel de Montenegro, un bărbat scund și
grav, cu păr, barbă și mustață argintii.
Nuño îl cunoștea de mulți ani și-l asigurase pe Iona că va fi un examinator
serios și conștiincios, însă drept.
Celălalt examinator, Calca era un bărbat z}mbitor și inimos, cu păr roșu și
o barbă mică și ascuțită. Purta o tunică încrustată cu s}nge închegat și uscat,
puroi și mucozități. Nuño îi descrisese deja dezaprobator acea haină lui Iona
ca pe „reclama gălăgioasă a meseriei lui” și îl avertizase că doctorul roșcovan
îl citise pe Galen și foarte puțin alți autori, așa că majoritatea întrebărilor lui
vor fi din Galen.
Se așezară toți patru la masă. Iona își spuse că în urmă cu două decenii și
jumătate, Nuño Fierro își dăduse examenul acolo, la aceeași masă și cu alte
decenii înainte, Gabriel ben Nissim Sporanis făcuse la fel, într-o vreme c}nd
un doctor putea mărturisi că e evreu.
Fiecare examinator urma să pună două runde de întrebări și începu
Montenegro, cel mai în v}rstă dintre ei:
— Fii atent, señor Callico. Aș dori să ne vorbești despre avantajele și
dezavantajele prescrierii de teriac împotriva febrei.
— Voi începe cu dezavantajele, zise Iona, căci sunt puține și pot fi înșirate
repede. Medicamentul e greu de realizat conțin}nd șaptezeci de ierburi, prin
urmare este greu de obținut și scump. Avantajul lui cel mai mare este că s-a
dovedit un leac eficient împotriva febrei, afecțiunilor intestinale și chiar a
unor otrăviri…
Simțea cum începe să se desfășoare, trec}nd cu ușurință de la un punct la
altul, încerc}nd să expună situația complet, fără excese. Montenegro păru
satisfăcut:
— Cea de-a doua întrebare se referă la febrele cuaternare și terțiare.

555
 — Febrele terțiare apar din trei în trei zile, număr}nd ziua primului acces
ca prima zi. Febrele cuaternare apar din patru în patru zile. Aceste feluri de
febră se înt}lnesc mai des în locuri cu climă caldă și umedă și sunt adesea
însoțite de frisoane, transpirație și mare slăbiciune.
— Ai răspuns repede și pe scurt. Ai trata hemoroizii apel}nd la cuțit?
— Numai dacă alte leacuri nu ajută. Adesea, durerea și neplăcerea pot fi
controlate printr-un regim sănătos, fără m}ncăruri grele, sărate sau foarte
dulci. Dacă există s}ngerare mare, putem folosi medicamente care o opresc.
Dacă se umflă, dar nu s}ngerează, putem folosi lanțeta sau lipitori.
Montenegro dădu din cap și se lăsă pe spate, indic}nd că era r}ndul lui
Pedro de Calea.
Calea își m}ng}ie barba roșie:
— Vorbește-ne, te rog, despre sistemul galenic al patologiei umorale, ceru
el.
Iona era gata și trase aer în piept:
— Provine de la c}teva idei apărute în școala hipocratică și a fost
modificat de timpuriu de alți filosofi ai medicinei, mai ales de Aristotel. Galen
a modelat ideile lor într-o teorie care spune că toate lucrurile sunt compuse
din patru elemente: foc, păm}nt, aer și apă – produc}nd patru calități:
fierbinte, rece, uscat și umed. C}nd m}ncarea și băutura pătrund în corp, sunt
încălzite de căldura naturală și transformate în patru umori: s}nge, flegmă,
fiere galbenă și fiere neagră. Aerul corespunde s}ngelui, care e umed și
fierbinte, apa-flegmei, care e umedă și rece, focul-fierei galbene, care e uscată
și fierbinte și păm}ntul-fierei negre, care e uscată și rece.
Galen a scris că o parte din aceste substanțe e purtată de s}nge pentru a
hrăni diferitele organe ale corpului, în timp ce restul sunt eliminate ca
reziduuri. A spus că este foarte importantă proporția în care acestea se
combină în corp. Un amestec perfect al lor produce o persoană sănătoasă.
Prea mult sau prea puțin dintr-o umoare conduc la dezechilibru și apoi la
boală.
Calea se juca m}ng}indu-și barba:
— Spune-ne despre căldura înnăscută și pneumă.
— Hipocrate și Aristotel, apoi Galen au scris că această căldură din
interiorul corpului este substanța vieții. Căldura înnăscută este hrănită de
pneumă, un spirit format în cel mai pur s}nge al ficatului și transportat de
vene. Totuși, nu poate fi văzut, căci…
— De unde știi că nu poate fi văzut? îl întrerupse Calea și Iona simți
genunchiul lui Nuño înghiontindu-l cu putere.

556
 Pentru că p}nă acum am disecat venele și organele de la trei cadavre și
Nuño mi-a arătat doar țesut și s}nge și a subliniat că nu suntem capabili să
vedem aceea substanța numită pneumă.
Ce prost era; Calea o să-și dea seama că numai cineva care deschisese
trupul unui om și se uitase în el putea spune un asemenea lucru. Teroarea îi
blocă o clipă corzile vocale.
— Este… ceva ce am citit.
— Unde ai citit asta, señor Callico? Mi se pare că n-am citit nicăieri dacă
pneuma poate sau nu poate să fie văzută.
Iona făcu o pauză.
— Nu era în Avicenna sau în Galen, zise, de parcă se străduia să-și
amintească. Cred că era în Teodorico Borgognoni.
Calca se uita la el neîncrezător.
— Așa e, spuse Miguel de Montenegro. Și eu am citit despre asta în
Teodorico Borgognoni, iar Nuño Fierro încuviință din cap.
— Sigur, Borgognoni, aprobă și Calea.
În cea de-a doua runda de întrebări, Montenegro îi ceru lui Iona să
compare tratamentul unui os fracturat cu cel al unei dislocări. Îi ascultară
răspunsul fără comentarii, apoi fu rugat să enumere factorii necesari pentru
sănătate.
— Aer curat, m}ncare și băutură nealterate, somn pentru a odihni forța
trupului și veghe pentru a ține simțurile active, exerciții fizice moderate
pentru a elimina reziduurile și impuritățile, eliminarea firească a celor
netrebuincioase și at}ta bucurie c}t să asigure bunăstarea întregului corp.
— Spune-ne cum se răsp}ndește boala într-o molimă, ceru Calea.
— Miasmele otrăvitoare sunt produse de leșurile în putrefacție sau de
aburul rău al apelor stătute și al mlaștinilor. Aerul cald și umed încărcat de
otravă răsp}ndește mirosuri vătămătoare care, dacă sunt respirate de
persoane sănătoase, le pot infecta și îmbolnăvi trupul. În timpul molimelor,
sănătoșii trebuie încurajați să plece destul de departe pentru ca miasmele
purtate de v}nt să nu ajungă p}nă la ei.
După alte m}ng}ieri rapide ale bărbii, urmară întrebări la fel de rapide
despre urină:
— Ce înseamnă urina mai gălbuie?
— Conține o parte de fiere.
— Dar urina de culoarea focului?
— Conține multă fiere.
— Pișatul roșu închis?

557
 — Dacă omul nu a m}ncat șofran, conține s}nge.
— Dacă se văd resturi de nisip în urina?
— Pacientul este slăbit. Dacă nisipul seamănă cu tăr}ța și miroase rău,
înseamnă că exista o rană pe mațe. Dacă în nisip sunt urme de s}nge,
înseamnă că există o tumoare.
— Dar nisip pur și simplu? întrebă Calea.
— Înseamnă că omul are un calcul sau o piatră.
Se lăsă o scurtă tăcere.
— Sunt satisfăcut, spuse Calea.
— Și eu sunt satisfăcut. Un candidat bun, care își oglindește profesorul, se
exprimă și Montenegro, apoi trase dintr-un raft un catastif mare, legat în
piele. Trecu acolo numele examinatorilor și pe al propunătorului, apoi scrise
că señor Ramon Callico din Zaragoza a fost examinat și acceptat ca doctor în
ziua a șaptesprezecea a lui octombrie, Anno Domini 1506.

Pe drumul spre casă, profesorul și studentul lui se legănară în șa,

chicotind ca niște mici bețivani.
— Cred că am citit în Teodorico Borgognoni!
Cred că am citit în Teodorico Borgognoni! îl lua Nuño peste picior.
— Dar señor Montenegro… de ce m-a ajutat?
— Miguel de Montenegro e recunoscut ca un bun catolic, doctorul favorit
al Bisericii, chemat de la mari depărtări c}nd se îmbolnăvesc vreun episcop
sau un cardinal. Însă este și un medic adevărat, care știe să deosebească
faptele de știință de păcate. C}nd eram tineri, am făcut împreună mai multe
disecții. Sunt sigur că a înțeles imediat de ce erai at}t de hotăr}t cu privire la
un fenomen din interiorul corpului.
— Îi sunt recunoscător și am avut noroc.
— Da, ai avut noroc „dar te-ai descurcat într-un fel demn de cinste.
— Am avut mare noroc cu profesorul meu, maestro, spuse Iona.
— Nu mai trebuie să-mi spui „maestro”, acum suntem colegi, zise Nuño,
dar t}nărul clătină din cap:
— Doi oameni vor avea întotdeauna recunoștința mea. Am}ndoi sunt
Fierro. Și pe fiecare îl voi numi mereu „maestro”.

558
Capitolul Treizeci și Unu

O ZI DE MUNCĂ GREA

La doar c}teva săptăm}ni de la examen, Nuño îi trecu lui Iona o parte din
pacienții lui. Zi după zi, t}nărul se simțea tot mai mult medic și tot mai puțin
ucenic.
Spre sf}rșitul lui februarie, Nuño îi spuse că la Zaragoza urma să se țină o
adunare anuală a medicilor din Aragon.
— Ar fi bine să mergi la adunare, să-ți cunoști colegii, îl sfătui el și își
aranjară programul astfel înc}t să se poată duce am}ndoi.
Ajung}nd la han, găsiră acolo șapte doctori b}nd vin și m}nc}nd rață
friptă cu usturoi. Pedro de Calea și Miguel de Montenegro îl salutară și Nuño
avu plăcerea de a fi prezentat celorlalți cinci practicieni, din colțuri
îndepărtate ale ținutului. După ce terminară de m}ncat, Calea ținu o
cuv}ntare despre rolul pulsului în boală. Lui Iona i se păru slab pregătită și îl
tulbură faptul că unul dintre cei care îl examinaseră recent putea veni cu o
intervenție at}t de proastă. Însă c}nd Calea termină, ceilalți doctori bătură
din picioare arăt}nd aprobarea lor aparentă. C}nd întrebă dacă existau
întrebări, nimeni nu se încumetă să le pună.
Iona fusese uluit auzindu-l pe Calea afirm}nd că existau trei tipuri de puls:
puternic, slab și săltat. Să îndrăznesc să-l contrazic se întreba el, dureros de
conștient de poziția lui de nou-venit în breaslă. Totuși, nu putu rezista și
ridică m}na:
— Señor Callico? zise Calea, evident amuzat.
— Aș dori să adaug… să subliniez… că Avicenna a scris că sunt nouă feluri
de puls. Primul, un semnal egal și amplu al echilibrului sănătos. Un puls
constant mai puternic, semnal}nd puterea inimii. Un puls slab, opus, arăt}nd
slăbiciune. Și diferite feluri de puls slab – rar și rapid, întretăiat și răsunător,
de suprafață și ad}nc.
Spre tristețea lui, îl văzu pe Calca încrunt}ndu-se. Alături, Nuño se lupta să
se ridice în picioare:
— Ce bine că avem la înt}lnirile noastre un doctor proaspăt ieșit din
studiul cărților și un practician încercat și excelent, care știe bine că în
559
tratarea pacienților, regulile artei noastre se simplifică prin experiență și
înțelepciune c}știgate cu greu.
Se auziră chicoteli și din nou bătăi din picioare, iar Calea z}mbi, înmuiat.
Așez}ndu-se, Iona simți cum s}ngele îi urca în obraji.

După ce ajunseră acasă, izbucni:

— Cum ați putut vorbi așa, c}nd știați bine că eu aveam dreptate și Calea
greșea?
— Pentru că este exact tipul de om care s-ar putea duce la Inchiziție să-și
acuze un rival de erezie daca ar fi provocat, lucru pe care îl știau bine toți cei
de la adunare, explică Nuño. Mă rog să vină și pentru Spania noastră ziua
c}nd un doctor să poată corecta greșeli și să dezbată cu argumente, dar ziua
de azi nu e așa și nici nu se vor schimba prea cur}nd lucrurile.
Iona înțelese deodată că fusese un prost și își murmură imediat scuzele,
mulțumindu-i lui Nuño. Acesta nu trată incidentul cu ușurință:
— Ai venit la mine conștient de pericolele care te amenință din partea
religiei. Trebuie să veghezi și în meseria noastră la greșeli care ți-ar putea
aduce dezastrul.
Și apoi îi sur}se lui Iona:
— Pe l}ngă asta, ce-ai spus nu era întru totul corect.
În paginile Canonului pe care mi le-ai tradus, Avicenna spune că sunt zece
feluri de puls și apoi înșiră doar nouă. De asemenea, a spus că diferențele
subtile între pulsuri le sunt de folos doar doctorilor îndem}natici. Vei
descoperi că această calitate se aplică doar c}torva dintre bărbații cu care am
stat azi la masă.

După trei săptăm}ni, Nuño avu un atac sever. Tocmai urca scările spre
camera lui c}nd îl lovi în piept o durere mușcătoare, slăbindu-l și lăs}ndu-l
fără aer, așa că fu nevoit să se așeze ca să nu cadă. Iona fusese la pacienți și
era în grajd, deșeu}nd surul arab, c}nd Reyna deschise tulburată ușa:
— L-a apucat rău, îi spuse și Iona se grăbi să intre în casă, cu ea. Am}ndoi
reușiră să-l ducă în pat.
Scăldat în sudoare, își descria cu greutate starea, ca și cum i-ar fi dat lecții
lui Iona despre un pacient:
— Durerea e surdă… surdă, nu… ascuțită. Dar… pronunțată. Foarte
pronunțată…
Control}ndu-i pulsul, Iona se înspăim}ntă de c}t de neregulat era. Bătea
repede și săltat, fără niciun ritm aparent. Îi dădu picături de camfor în lichior

560
de mere, împotriva durerii, dar aceasta rămase puternică aproape patru ore.
Seara se micșoră și apoi dispăru, lăs}ndu-l pe Nuño fără nicio putere.
Dar era calm și putea să vorbească. O puse pe Reyna să-i facă o supă de
găină, apoi căzu într-un somn ad}nc. Iona îl privi o vreme, foarte conștient de
limitele unui doctor, căci voia să facă orice pentru ca Nuño să se simtă mai
bine, dar nu știa ce anume ar fi trebuit să facă în cazul lui.

După trei zile, Nuño putu coborî scările, ajutat de Iona și se așeză pe
scaunul lui, răm}n}nd mai mult timp acolo. Își făcu speranțe pentru el, dar
c}nd trecură doua săptăm}ni, deveni limpede că era grav. Avea pieptul
umflat și începură să i se umfle și picioarele. La început, Iona încerca să-i
ridice picioarele noaptea, proptindu-l de mai multe perne, pentru a sta și cu
pieptul mai sus. Dar cur}nd, umflăturile și respirația deveniră tot mai
împovărătoare și, noapte sau zi, Nuño refuză să fie mutat de pe scaunul lui de
l}ngă foc. Iona dormea noaptea pe jos, la c}țiva metri de el, ascult}ndu-i
respirația anevoioasă.
În cea de-a treia săptăm}nă, nu se mai puteau contesta semnele ultimei
faze a bolii. Lichidul care-i bolborosea în plăm}ni părea să-i fi invadat toate
țesuturile, astfel că părea obez, cu picioarele ca butucii și un abdomen
revărsat. Încercase să nu vorbească, fiindu-i greu p}nă să și respire, dar în
cele din urmă, printre respirații șuierătoare, îi împărtăși dorințele lui Iona.
Urma să fie îngropat în păm}ntul lui, în v}rful dealului. Nu voia o piatra
funerară.
Iona dădu din cap.
— Testamentul. Scrie-l… pe ceva.
T}nărul aduse h}rtie, cerneală și pană și Nuño îi suflă prevederile.
Reynei Fadique îi lăsa economiile făcute de el în cariera de medic.
Lui Ramon Callico îi lăsa păm}ntul și casa, cărțile și instrumentele
medicale și conținutul cufărului legat în piele care îi aparținuse fratelui lui,
răposatul Manuel Fierro.
Iona nu putu răm}ne mut:
— E mult prea mult. Nu am nevoie…
Dar Nuño închise ochii:
— N-am rude, zise, închiz}nd subiectul cu un gest vlăguit.
Întinse m}na după pană și semnă, mai mult o m}zgălitură.
— Încă… ceva. Trebuie să mă… studiezi.

561
 Iona știa ce voia să spună, dar nu se credea în stare s-o facă. Una era să tai
carnea unui străin, cu maestrul l}ngă tine, dezvăluindu-ți secretele
anatomiei. Aici însă, era vorba de Nuño.
Ochii doctorului se învăpăiară:
— Vrei să fii… cum e Calea… sau ca mine?
Ce voia el era să moară în locul omului din fața lui:
— Ca dumneavoastră. Vă iubesc și vă mulțumesc. Promit.

Nuño muri pe scaun, între întunericul ploios al zilei de 17 ianuarie 1507 și

zorii cenușii din 18 ianuarie.
Iona se ridică de pe salteaua lui și-l privi un timp. Apoi îl sărută pe fruntea
caldă încă și îi închise ochii.
Cu toate că era at}t de mare și solid, se luptă să ducă trupul în hambar,
unde îndeplini instrucțiunile doctorului mort, de parcă i-ar fi auzit vocea.
La început, luă pana și scrise ce observase înainte de deces. Scrise despre
tusea ce produce o spută îns}ngerată. Despre pielea cu pete purpurii. Despre
venele g}tului, lărgite și puls}nd, despre sudorile abundente și inima ce bătea
repede și speriată, ca fuga unui șoarece. Despre respirația grea, întretăiată și
iute și despre pielea moale și umflată.
După ce termină de scris, luă unul din bisturiele făcute de Manuel Fierro și
se uită doar o clipă la fața lui Nuño, întins pe masă.
C}nd îi deschise pieptul, văzu că inima arăta altfel dec}t cele examinate de
ei împreună. Pe suprafața din afară era o zonă înnegrită, ca și cum țesutul ar
fi fost ars. C}nd o deschise, cele patru compartimente nu arătau bine. Pe
partea st}ngă, o parte dintr-unul era înnegrită și distrusă, prelungindu-se și
în afară, așa cum văzuse la început. Ca s-o studieze, a fost nevoit să
tamponeze s}ngele cu niște c}rpe. Credea că inima nu mai putuse să
pompeze bine, căci se părea că s}ngele venise înapoi și se str}nsese în cele
două încăperi din st}nga și în c}teva vene apropiate. Iona știa din Canonul lui
Avicenna că pentru a menține viața, s}ngele trebuie pompat de inimă astfel
înc}t să străbată întregul corp, curg}nd prin artere mari și printr-o rețea de
vene ce se făceau tot mai fine p}nă se sf}rșeau în tubulețe subțiri ca firele de
păr, numite capilare. Inima ruinată a lui Nuño distrusese acest sistem de
distribuție a s}ngelui, ceea ce îl costase viața.
Tăind țesutul umflat al abdomenului, îl găsi umed; la fel erau și plăm}nii.
Nuño se înecase în propriile lui secreții. Dar de unde venise at}ta umezeală?
Iona nu avea nici cea mai mică idee.

562
 Procedă după rutina bine învățată, c}ntărind organele și not}nd datele
înainte de a pune totul la loc și a-l închide pe Nuño. Apoi se spălă cu săpun de
casă și apă din găleata de l}ngă masă, așa cum se deprinsese, și adăugă
ultimele observații în caiet. Numai după aceea intră în casă.
Reyna mesteca într-un păsat, dar deși era calmă, știuse că Nuño murise
din clipa c}nd văzuse scaunul gol.
— Unde e?
— În hambar.
— Să mă duc să-l văd și eu?
— Nu, zise Iona.
Ea trase ad}nc aer în piept și își făcu repede cruce, dar nu protestă. Nuño
îi spusese lui Iona că după treizeci de ani de slujbă la doctori, Reyna știa
foarte bine ce se petrecea acolo și se putea încrede absolut în ea. Iona însă n-
o cunoștea de prea multă vreme și îi era frică să nu-l denunțe.
— Îți dau niște păsat.
— Nu. Nu mi-e foame.
— Ai multe de făcut azi, spuse ea liniștită și umplu două castroane.
M}ncară am}ndoi tăcuți și c}nd terminară, o întrebă dacă exista vreo
persoană care s-ar fi cuvenit să ia parte la înmorm}ntare, dar Reyna clătină
din cap:
— Numai noi suntem.
Așa că Iona ieși afară și se apucă de lucru.
Într-o iesle erau sc}nduri tăiate, destul de vechi, dar încă solide și Iona îl
măsură pe Nuño cu o bucată de sfoară, apoi le tăie p}nă la mărimea potrivită.
Dură aproape toată dimineața p}nă făcu sicriul. O întrebă dacă aveau cuie pe
undeva și ea i le găsi.
Apoi luă un t}rnăcop și o cazma și urcă pe deal, să sape groapa. La
Zaragoza venise iarna, dar păm}ntul nu era înghețat și muncind stăruitor,
reuși să dea formă gropii. De c}țiva ani nu mai muncise ca un peon și știa că o
să simtă efectul trudei fizice a doua zi. Lucră încet și atent, făc}nd laturile
egale și netede și o ad}nci mult, astfel că îi fu greu să iasă afară, înălț}ndu-se
și trimiț}nd o droaie de pietricele și noroi la loc, înăuntru.
În hambar, înghesui c}rpele îns}ngerate într-o boccea din p}nză curată pe
care o puse în sicriu l}ngă Nuño. Era cel mai sigur mod de a scăpa de ele și
băt}nd capacul în cuie, știa exact ce ar fi dorit Nuño să facă. Deși c}rpele îl
ajutaseră, o să-i fie greu să curețe toate urmele disecției.
Munci toată ziua. Se însera c}nd înhămă la căruță calul lui Nuño și surul
arab. Reyna îl ajută să care sicriul greu din hambar.

563
 A fost cumplit de greu pentru am}ndoi să-l coboare în păm}nt. Iona
întinse două fr}nghii peste groapă și le legă la capete în lațuri pe care le
str}nse în jurul unor piroane băgate în sol. Fr}nghiile ținură c}nd așezară
sicriul peste groapă, dar a fost necesar să desfacă lațurile și să le țină str}ns,
d}ndu-le drumul puțin c}te puțin, ca să-l coboare drept. Reyna se lupta cu
partea ei. Era puternică și călită de muncă, dar c}nd desfăcu de tot lațul,
pierdu controlul și un colț al sicriului se lăsă, înfig}ndu-se într-o latură a
gropii.
— Trage tare de fr}nghie în sus, zise el, cu mult mai mult calm dec}t se
simțea în stare.
Ea începuse să tragă înainte să-i spună. Sicriul nu se îndreptă de tot, dar
nu era un dezastru.
— Fă un pas, o instrui și îl făcură am}ndoi.
Astfel, pas cu pas, înaintară și cobor}ră sicriul p}nă pe fundul gropii.
Reuși să tragă afară o fr}nghie, dar cealaltă se agăță de ceva de sub sicriu.
Poate lațul apucase o rădăcina; după c}teva smucituri, lăsă și capătul celălalt
să cadă în groapă.
Ea recită Tatăl Nostru și Ave Maria, pl}ng}nd fără zgomot, ca și c}nd s-ar fi
rușinat de durerea ei.
— Du căruța și caii la grajd, spuse el bl}nd. Pe urmă intră în casă. Termin
eu aici.
Reyna era o femeie de la țară și știa să m}ne căii, dar o urmări din ochi
p}nă coborî la jumătatea dealului și abia atunci luă cazmaua. Prima dată luă
păm}nt pe dosul ei, obicei evreiesc simboliz}nd greutatea de a îngropa o
persoană a cărei lipsă va fi depl}nsă. Apoi întoarse cazmaua așa cum se
folosea și o bagă ad}nc în păm}nt, icnind. La început, ploaia de păm}nt
răsuna pe capacul sicriului, dar în cur}nd sunetul n-a mai fost at}t de
puternic, pe măsură ce groapa se umplea.
N-o astupase dec}t pe jumătate c}nd se lăsă noaptea, dar pe cer se vedea o
lună mare și albă, astfel că vedea suficient ca să lucreze constant, cu pauze
mici.
Aproape terminase c}nd Reyna urcă din nou dealul. Se opri înainte de a
ajunge la el:
— C}t mai durează?
— Încă puțin, îi strigă și ea se întoarse și porni spre casă.
După ce reuși să ridice o movilă mică deasupra morm}ntului, își puse
m}inile pe capul descoperit și recită Kadișul pentru cei dispăruți și apoi duse
cazmaua și t}rnăcopul în magazie. Intră în casă și văzu că ea era deja în

564
camera ei. Adusese cada de aramă și o așezase l}ngă foc. Înăuntru era apă
fierbinte și încă două ceainice pline se încălzeau alături. Pe masă îi lăsase vin,
p}ine, br}nză și măsline.
Se dezbrăcă în p}r}itul flăcărilor și își lăsă morman hainele m}njite și
umede, apoi stătu ghemuit în cadă, cu o bucată din săpunul de casă al Reynei
în m}nă, g}ndindu-se la Nuño – la înțelepciunea și îngăduința lui, la
dragostea arătată oamenilor și devotamentul pentru practicarea medicinei.
La bunătatea pe care i-o arătase unui t}năr hăituit care intrase în viața lui. La
schimbarea creată de Nuño Fierro în viața lui Iona Toledano. G}nduri, lungi
g}nduri… p}nă-și dădu seama că apa se răcea și începu să se spele.

Capitolul Treizeci și Doi

PRACTICIANUL SOLITAR

A doua zi de dimineață, urcă și netezi groapa la lumina zilei. Alături

creștea un puiet de stejar care îi amintea de copacul răsărit pe morm}ntul
tatălui lui. Îl scoase cu grijă din păm}nt și îl replantă la capul lui Nuño. Era un
copăcel cu frunze puține, dar avea să crească o dată cu vremea caldă.
— Trebuie să-i anunți pe preoți, zise Reyna, și să plătești la biserică o
slujbă pentru sufletul lui.
— Mai înt}i îl voi jeli în casă șapte zile, spuse Iona. Pe urmă la spun
preoților și mergem la biserică pentru mesă.
Credința Reynei era doar de suprafață, provocată doar de gravitatea
evenimentului; ea ridică din umeri și îi spuse să facă așa cum dorea.
Era conștient că nu respectase moartea tatălui lui cum se cuvenea. Nuño îi
fusese ca un tată și voia să-și arate respectul în modul de care își amintea.
Închirie un r}nd de haine, intră desculț în casă, acoperi o oglindă cu o p}nză
și recită Kadișul pentru Nuño dimineața și seara, așa cum ar fi făcut un fiu
pentru tatăl său.
În timpul săptăm}nii, veniră la ei trei oameni care aveau nevoie de doctor;
pe unul îl duse la cabinet și îi puse ațele la încheietura luxată și de două ori
merse la casele celor bolnavi. Călări și la alți patru pacienți care aveau nevoie
de îngrijiri, dar, întorc}ndu-se acasă, își reînnoia doliul.
565
 După ce respectă săptăm}na rituală și se îngriji și de slujba de la biserică
pentru Nuño, Iona rămase să trăiască o viață străină, pentru care trebuia să
inventeze reguli.
Reyna îl lăsa o săptăm}nă, apoi îl întrebă de ce mai dormea în cămăruța,
deși era acum stăp}nul casei. Camera lui Nuño era cea mai bună, cu două
ferestre, una spre sud și una spre est. Avea un pat larg și comod, din lemn de
cireș.
Se uitară împreună la lucrurile răposatului. Hainele lui erau în stare bună,
dar Nuño fusese mai scund dec}t Iona și îndesat. Reyna se pricepea la cusut
și spuse că o să-i transforme niște haine pe măsura lui:
— Din c}nd în c}nd, ar fi frumos să porți o haină de-a lui și să-ți aduci
aminte de el.
Ce nu putea folosi, Reyna puse deoparte și spuse că le va duce în satul ei,
unde vor fi primite cu recunoștință.
C}nd se mută în camera cea bună, Iona petrecu într-un pat adevărat prima
lui noapte de c}nd fugise din Toledo. După două săptăm}ni, avea sentimentul
proprietății; casa și terenul deveniseră parte din el și îndrăgea locul de parcă
s-ar fi născut acolo.
O parte din pacienții lui vorbeau cu tristețe despre dispariția lui Nuño:
— A fost un doctor bun și credincios și îl iubeam mult cu toții, spuse
Pascual Cabrera.
Dar señor Cabrera și soția lui – de fapt, majoritatea pacienților – se
obișnuiseră cu îngrijirile lui Ramon Callico în anii de ucenicie ai acestuia și le
luă mai puțin timp să-l accepte ca unic practician dec}t îi luase lui Iona să se
deprindă cu patul cel nou. C}nd avea un bolnav grav, auzea voci în mintea lui
și, în realitate, nu se simțea singur: Avicenna, Galen și Borgognoni îi
recomandau ce să facă. Dar auzea, deasupra tuturor, vocea lui Nuño:
„Amintește-ți ce au scris cei mari și ce te-am învățat eu. Apoi uită-te la
pacient cu ochii tăi, miroase-l cu nasul tău, pipăie-l cu m}inile tale și
folosește-ți propria judecată pentru a hotărî ce e de făcut.”

El și Reyna intrară într-o rutină tăcută și puțin st}njenitoare! C}nd era

acasă, citea din mica bibliotecă medicală sau lucra la traducerea lui și ea își
vedea de treburi av}nd grijă să nu-l deranjeze.
Într-o seară, la mai multe luni după moartea lui Nuño, Iona se instalase pe
scaunul de l}ngă foc și ea îi umplu din nou paharul cu vin:
— Vrei să-ți gătesc ceva special m}ine la cină? îl întrebă.

566
 Iona era încălzit de vin și de foc. O privi cum stătea în picioare ca o slujnică
bună, de parcă nu l-ar fi văzut vagabond și disperat, de parcă ar fi fost
dintotdeauna stăp}nul casei:
— M-aș bucura dacă mi-ai găti o găină.
Se priviră în ochi. I-a fost imposibil să ghicească la ce se g}ndea ea. Dar
înclină din cap și în noaptea aceea veni prima oară în camera lui.
Era mai în v}rstă dec}t el, poate chiar cu douăzeci de ani. Avea și fire de
păr alb printre cele negre, dar avea corpul voinic datorită unei munci fizice
nu at}t de istovitoare ca s-o îmbătr}nească înainte de vreme și era mai mult
dec}t dornică să împartă culcușul cu el. Din c}nd în c}nd, făcea c}te o
remarcă din care Iona deduse că în tinerețe, împărțea patul și cu maestrul
evreu al lui Nuño, Gabriel Sporanis. Înțelese că trupul unui bărbat o făcea să
se simtă vie și lucrase singură cu trei bărbați pentru care, de-a lungul
timpului, căpătase afecțiune.
Însă dimineața era o menajeră cuviincioasă și respectuoasă pentru Iona,
așa cum fusese și pentru Nuño.
În cur}nd, ajunse să trăiască mulțumit, înc}ntat de munca lui, de
m}ncarea ei bună și de liniștea pe care și-o dădeau unul altuia în patul din
lemn de cireș.
Merg}nd pe păm}ntul lui, îl deranja că nu era cultivat cum trebuie, dar nu
plănui să schimbe situația, din aceleași motive care-i îndemnaseră și pe foștii
doctori proprietari să lase locul așa cum era: n-ar fi fost de dorit să aducă
peoni care să arunce priviri în hambar și să vadă că acolo se aflau un cabinet
și o masă chirurgicală folosită uneori pentru studii anatomice privite de mulți
drept vrăjitorie.
Așa că la venirea primăverii, gospodări singur o parte din păm}nt, în
timpul disponibil. Înființă trei stupi și curăță c}țiva măslini și pomi fructiferi,
îngrăș}nd păm}ntul cu bălegar. În acel an, livada le dărui prima recoltă bună
de fructe. Iona ducea o viață care îi permitea să se bucure de trecerea
anotimpurilor.
Nu-și îngăduia manifestări exterioare periculoase ale iudaismului lui, dar
în serile de sabat ardea întotdeauna două lum}nări la el în cameră, șoptind
rugăciunea: „Binecuv}ntat ești, Doamne Dumnezeule, împărat al lumii, care
ne-ai sfințit cu poruncile Tale și ne-ai poruncit să aprindem lum}nări de
sabat”.
Medicina îi umplea din plin viața, aproape ca o religie pe care o putea
practica în public, dar se străduia să mențină treaz spiritul evreiesc în
existența lui lăuntrică. Traducerea îi adusese înapoi cunoștințele de ebraică,

567
dar își pierduse deprinderea de a se ruga conform tradiției părintești. Își
amintea doar cr}mpeie de rugăciuni. Pierise din minte chiar și structura
slujbei de sabat. De exemplu, știa că partea la care trebuia să te rogi în
picioare – Amida – se compunea din optsprezece binecuv}ntări. Oric}t
încerca, frustrat și chinuit, își amintea numai șaptesprezece. Mai mult, dintre
cele pe care nu le uitase, una îl tulbura teribil. Cea de-a douăsprezecea era o
rugăciune pentru distrugerea ereticilor.
C}nd memorase aceste rugăciuni, copil în casa tatălui, nu le c}ntărise prea
mult semnificația. Dar acum, trăind în umbra neagră a unei Inchiziții care
căuta să-i distrugă pe eretici, rugăciunea aceasta îi săgeta inima.
Înseamnă oare că dacă evreii ar fi la putere în locul bisericii creștine, i-ar
folosi și ei pe Dumnezeu pentru a-i distruge pe necredincioși? Era o axiomă
că puterea religioasă absolută aducea cu ea și cruzimea absolută?
Ha – Rakhaman, Tatăl nostru din ceruri, singurule Dumnezeu, de ce lași
oamenii să se măcelărească nepăsători în numele Tău?
Iona era sigur că strămoșii care compuseseră cele optsprezece
binecuv}ntări erau învățați și oameni sfinți. Dar autorul celei de-a
douăsprezecea n-ar fi scris-o astfel dacă ar fi fost ultimul evreu din Spania.

Într-o zi, într-o grămadă de vechituri pe care un negustor ambulant chior

le așezase în Plaza Mayor, Iona văzu un obiect care îi tăie respirația. Era o
ceșcuță mică. Vasul ritual kiduș, folosit pentru binecuv}ntarea vinului, făcut
de tatăl lui pentru at}ția clienți evrei. Se sili să ia mai multe lucruri, o bucată
de zăbală inutilizabilă, o desagă mizerabilă, un cuib de viespi încă agățat de
un ciot de creangă.
Întorc}nd vasul în m}na, văzu cu dezamăgire că nu fusese făcut de tatăl
lui, căci îi lipsea marca HT, săpată pe dosul tuturor obiectelor făurite de
Helkias Toledano. Probabil fusese făcut de un argintar din împrejurimile
Zaragozei. Fără îndoială, ceașca fără toartă fusese abandonată la expulzare și
se părea că nu mai fusese lustruită de multă vreme, căci era înnegrită și
foarte zg}riată.
Totuși, era un vas kiduș și dorea nespus să-l aibă. Însă era oprit de o
teamă teribilă. Era un obiect la care numai evreii reacționau. Poate că fusese
așezat printre vechituri ca momeală, astfel că, zărit și cumpărat de un evreu,
identitatea acestuia să fie condamnată de ochi vigilenți.
Se îndepărtă, d}nd ocol încet pieței și observ}nd fiecare prag, acoperiș sau
fereastră în căutare de spioni.

568
 Dar nu văzu pe nimeni care părea interesat de el și se întoarse la negustor,
răscolindu-i din nou grămada. Alese vreo șase obiecte de care n-avea nevoie,
dar incluse vasul, av}nd grijă să se t}rguiască pentru toate, așa cum se
obișnuia.
Acasă, lustrui cu grijă vasul ritual. Pe suprafața lui se vedeau mai multe
zg}rieturi ad}nci, care nu puteau dispărea prin lustruire, dar în cur}nd,
obiectul ajunse unul dintre cele mai prețuite bunuri ale lui.

Toamna anului 1507 a fost umedă și rece. Peste tot, oamenii tușeau și Iona
lucra mult, uneori cuprins și el de tusea seacă abătută asupra pacienților.
În octombrie, a fost chemat acasă la doña Sancha Berga, o creștină
bătr}ioară care locuia într-o casă mare din zona bine văzută a Zaragozei. Fiul
ei, don Berenguer Bartolomé și fiica ei, Monica, soția unui nobil din Aragon,
erau de față c}nd Iona le examină mama. Mai exista însă un fiu, Geraldo,
negustor din Zaragoza.
Dona Sancha era văduva unui cartograf faimos, Martin Bartolomé. Era o
femeie zveltă și inteligentă, de șaptezeci și patru de ani. Nu părea foarte
bolnavă, dar, din cauza v}rstei, îi prescrise vin în apă fierbinte de patru ori pe
zi și picături de miere.
— Mai aveți alte neplăceri, señora?
— Doar ochii. Vederea mea e tot mai slabă, spuse doña Sancha.
Iona trase draperiile, lăs}nd lumina să inunde camera și își apropie foarte
mult fața de a ei. Îi ridică pleoapele pe r}nd și putu vedea ușoara opacitate a
cristalinului.
— E o boală numită cataractă, îi spuse.
— Orbirea la bătr}nețe e moștenire de familie. Mama a murit oarbă, zise
resemnată doña Sancha.
— Nu poate fi făcut nimic la cataracta asta? întrebă fiul ei.
— Ba da, e un tratament chirurgical numit „detașare”, în care se desprinde
partea încețoșată. Vederea se îmbunătățește în multe cazuri.
— Crezi că s-ar putea face și la mine „detașarea” asta? întrebă doña
Sancha.
El se aplecă din nou și îi studie ochii. Făcuse de trei ori operația, o dată pe
un cadavru și de două ori cu Nuño l}ngă el, îndrum}ndu-l tot timpul. Și îl mai
văzuse și pe Nuño făc}nd-o de două ori.
— În prezent vedeți ceva?
— Da, zise ea. Dar devine tot mai rău și mi-e teamă că orbesc.

569
 — Cred că se poate face operația, dar vă previn să nu așteptați prea mult.
Vom aștepta at}t timp c}t vedeți, oric}t de slab. E mai ușor de desprins
cataracta c}nd e plină. Așa că trebuie să avem răbdare. Voi veghea și vă voi
spune c}nd trebuie s-o facem.
Dona Sancha îi mulțumi și don Berenguer îl invită în biblioteca lui, la un
pahar de vin. Iona ezită. De obicei, evita contactul social primejdios cu
creștinii ori de c}te ori era posibil, păzindu-se de situații în care i s-ar fi pus
întrebări despre familie, rude clerici sau prieteni comuni. Dar invitația fusese
prietenoasă și elegantă și ar fi fost dificil s-o refuze, așa că, în cur}nd, stătea
l}ngă foc într-o încăpere minunată, mobilată cu un birou plin de schițe și
patru mese mari, cu cartograme și hărți.
Don Berenguer era entuziasmat și plin de speranță cu privire la
posibilitatea ca vederea mamei lui să se amelioreze:
— Ne puteți recomanda un chirurg care să facă operația c}nd cataracta
ajunge în stare finală? întrebă el.
— Pot s-o fac eu, spuse Iona cu prudență. Sau dacă preferați, señor Miguel
de Montenegro ar fi o alegere foarte bună.
— Sunteți și chirurg și doctor? întrebă surprins don Berenguer, turn}nd
vin dintr-o carafă grea de sticlă.
Iona z}mbi:
— Ca și señor Montenegro. Este adevărat că majoritatea practicienilor se
concentrează ori pe medicină, ori pe chirurgie. Dar mai puțini, unii excelenți
în ambele profesii, combină cele două practici. Răposatul meu maestru și
unchi, señor Nuño Fierro, credea că prea adesea chirurgii greșesc văz}nd
soluția tuturor bolilor în cuțit, în vreme ce mulți doctori sunt total
dependenți de metodele lor atunci c}nd caută remedii la probleme
chirurgicale.
Don Berenguer dădu g}nditor din cap, întinz}ndu-i un pahar lui Iona.
Vinul era ușor și foarte bun, exact vinul la care s-ar fi așteptat din partea unei
familii aristocratice. Se relaxă și începu să se simtă bine, căci gazda nu-i puse
nicio întrebare referitoare la subiecte st}njenitoare pentru el.
Don Berenguer îi dezvălui că era cartograf, ca și tatăl și bunicul lui:
— Bunicul meu, Blas Bartolomé, a creat primele hărți științifice ale apelor
de coastă spaniole, zise el. Tata s-a concentrat asupra cartogramelor de r}uri,
iar eu m-am mulțumit cu incursiuni în lanțurile noastre muntoase, schiț}nd
hărțile înălțimilor, cu poteci și trecători.
Don Berenguer îi arătă multe cartograme și, medit}nd asupra lor, Iona își
uită temerile. Îi dezvălui cartografului că în tinerețe fusese marinar pentru

570
scurt timp și îi arătă pe h}rtie drumurile lui pe mare și pe r}uri, încălzit de
vinul bun și de compania unui om interesant care, așa cum i-o spunea
intuiția, i-ar fi putut deveni prieten.

Capitolul Treizeci și Trei

MARTORUL

În prima săptăm}nă a lui aprilie, un om de-al alguacilului din Zaragoza îi

aduse lui Iona vestea că i se cerea să apară ca martor la tribunalul orașului „la
o judecată care se va ține joi, peste două săptăm}ni de acum înainte”.
În seara de dinaintea audierii, Iona coborî în timp ce Reyna făcea baie
l}ngă foc. Luă ceainicul din c}rligul de deasupra flăcărilor și, turn}ndu-i apă
fierbinte, vorbiră despre chemarea lui la tribunal:
— E vorba despre doi băieți, îi zise el.
Cazul era deja cunoscut în ținut. Într-o dimineață de la jumătatea iernii,
doi băieți, am}ndoi de paisprezece ani și prieteni de c}nd erau copii, s-au
certat pentru un căluț de lemn. Băieții, Oliverio Pita și Guillermo de Roda, se
jucau de ani de zile cu căluțul; uneori stătea la unul acasă, alteori la celălalt.
Era cioplit grosolan, un fleac de jucărie, dar într-o zi își disputară
proprietatea lui.
Fiecare spunea că micul cal pe care p}nă atunci îl împărțiseră bucuroși era
al lui. Așa cum se înt}mplă adesea cu băieții, se ajunse de la ceartă la bătaie.
Dacă ar fi fost mai mari, poate că ar fi recurs chiar la duel, dar la v}rsta lor, își
folosiră pumnii și resentimentele. Situația se agravă atunci c}nd părinții
copiilor reclamară, fiecare, că familia lor deținuse căluțul.
A doua oară c}nd se înt}lniră, băieții azv}rliră cu pietre unul în altul.
Oliverio era de departe țintașul cel mai bun dintre ei; rămase neatins, dar mai
multe proiectile de-ale lui îl atinseră pe Guillermo, o piatră șterg}ndu-i
t}mpla dreaptă. C}nd apăru acasă cu fața îns}ngerată, mama lui trimise
speriată după doctor. Așa ajunsese Iona la familia Roda, să-l trateze pe băiat.
Incidentul avea șanse să se estompeze în timp, dacă în perioada următoare
Guillermo n-ar fi contractat o febră care-i aduse moartea.

571
 Iona le explicase părinților îndurerați că Guillermo murise de o boală
contagioasă și nu datorită slabei lovituri primite cu c}teva săptăm}ni înainte.
Dar, în jalea lui, Ramiro de Roda se dusese la alguacil și înaintase o pl}ngere
împotriva lui Oliverio Pita, afirm}nd că boala se datorase loviturii la cap și
deci din cauza lui Oliverio murise Guillermo. Alguacilul fixase o audiență,
pentru a stabili dacă băiatul va fi acuzat de omor.
— Este o tragedie, spuse Reyna, și doctorul din Zaragoza este t}r}t în ea.
Își dădea seama c}t îl tulbura pe Iona această înt}mplare:
— Dar ce motiv de temere ai în povestea celor doi băieți?
— Am auzit că la Zaragoza a fost numit un inchizitor nou și acesta va căuta
nereguli. Mărturia mea va știrbi m}ndria unei familii puternice din Zaragoza.
Așa cum știm am}ndoi, doctorii pot fi denunțați anonim la Inchiziție. Nu mă
grăbesc să mi-i fac dușmani pe cei din neamul Roda.
Reyna dădu din cap:
— Însă nici nu îndrăznești să nesocotești ordinul alguacilului.
— Nu. Și mai e și o chestiune de dreptate la mijloc. Nu-mi răm}ne dec}t o
singură cale.
— Care anume?
— Să mă prezint și să spun adevărul, zise Iona.

Audierea se ținu într-o sală mică de la etajul clădirii municipale, deja plină
de lume la sosirea lui Iona.
José Pita și soția lui, Rosa Menendez, se uitară țintă la el c}nd îl văzură
intr}nd. Veniseră și după ce fusese acuzat fiul lor și le spusese și atunci care
era adevărul, după părerea lui.
Oliverio Pita stătea singur, cu ochii măriți, în fața unui judecător serios și
glacial, care începu fără înt}rziere procedura, băt}nd cu ciocănelul în birou.
Alberto Porreño, procurorul regal, cu care Iona se saluta, era un bărbat
scund cu capul mare datorită unei coame de păr negru. Primul lui martor a
fost Ramiro de Roda.
— Señor Roda, fiul dumitale, Guillermo de Roda, în v}rstă de paisprezece
ani, a decedat în ziua de paisprezece februarie, anul 1508 de la nașterea
Domnului nostru?
— Da, señor.
— De ce-a murit, señor Roda?
— A fost lovit în cap de o piatră aruncată cu m}nie, rana criminală duc}nd
la o boală teribilă care l-a prăpădit. Doctorul nu l-a putut salva pe Guillermo,
singurul meu fiu, zise bărbatul, arunc}ndu-i o privire lui Iona.

572
 — Cine a aruncat piatra?
— El, întinse martorul m}na, arăt}ndu-l cu degetul pe băiat, Oliverio Pita.
Adolescentul se uita palid la tăblia pupitrului din fața lui.
— De unde știi?
— A fost văzut de un vecin comun, señor Rodrigo Zurita.
— Señor Zurita este prezent? întrebă procurorul și începu apoi să-l
întrebe pe bărbatul costeliv, cu barba albă, care ridicase m}na:
— Cum de i-ai văzut pe băieți arunc}nd unul în altul cu pietre?
— Stăteam l}ngă casă și îmi încălzeam oasele la soare. Am văzut tot.
— Ce ai văzut?
— L-am văzut pe fiul lui José Pita, băiatul de acolo, arunc}nd piatra care l-
a lovit pe bietul Guillermo, copilul ăla bun.
— Ai văzut unde l-a lovit?
— Da. L-a lovit în cap, își arătă omul fruntea, între ochi. Am văzut clar. A
fost lovit așa de rău, că am văzut cum îi ieșeau s}nge și puroi din rană.
— Mulțumesc, señor.
Apoi señor Porreño se apropie de Iona:
— Señor Callico, l-ai tratat pe băiat după incident?
— Da, señor.
— Și ce ai descoperit?
— Nu a fost lovit în plin de piatră, spuse Iona fără tragere de inimă. Mai
degrabă, l-a șters în zona t}mplei drepte, chiar deasupra și în fața urechii
drepte.
— Nu… aici? Și procurorul îl atinse pe Iona cu degetul în mijlocul frunții.
— Nu, señor. Aici, arătă el la t}mplă.
— Ce altceva ai mai putea spune despre rană?
— Era o rană neînsemnată, mai mult o zg}rietură.
Astfel de răni se vindecă bine dacă sunt șterse cu vin, așa că i-am tratat-o
cu vin și am lăsat-o descoperită. La vremea aceea, m-am g}ndit că Guillermo
era un t}năr norocos, pentru că dacă piatra l-ar fi lovit puțin mai la st}nga,
rana ar fi fost mult mai gravă.
— Nu e o rană gravă aceea din care apar s}nge și puroi?
Iona oftă în ad}ncul lui, dar nu putea fugi de adevăr:
— Nu avea puroi.
Văzu ochii furioși ai lui señor Zurita și continuă:
— Puroiul nu este ceva care există în pielea omului, ieșind la suprafață
c}nd aceasta e sf}șiată. Puroiul apare adesea după rănire, atunci c}nd o rană
deschisă ajunge sub influența miasmelor din aer, a duhorilor de murdărie sau

573
putreziciune. C}nd am văzut rana prima dată, nu avea puroi și nu se vedea
nicio urmă de puroi nici după trei săptăm}ni, c}nd l-am vizitat din nou pe
Guillermo. Zg}rietura era doar o zgaibă atunci. Era rece la pipăit, nu arăta
rău. L-am considerat aproape vindecat.
— Dar după două săptăm}ni a murit, zise procurorul.
— Da. Dar nu din cauza rănii ușoare de la cap.
— Și atunci din ce cauză, señor?
— Din în cauza tusei și a lichidului din plăm}ni, care i-au provocat febra.
— Și ce anume a provocat această maladie?
— Nu știu, señor. Ce n-aș da să știu! Un doctor vede astfel de boli cu
regularitate descurajantă și unii dintre cei atinși mor.
— Ești sigur că piatra aruncată de Oliverio Pita nu a provocat moartea lui
Guillermo de Roda?
— Sunt sigur.
— Poți să juri asta, domnule doctor?
— Da.
I se aduse biblia orașului și Iona puse m}na pe ea și jură că mărturia lui
fusese adevărată.
Procurorul dădu din cap și îi ceru acuzatului să se ridice. Judecătorul îl
avertiză pe t}năr că va fi pedepsit imediat și sever dacă acțiunile lui viitoare îl
vor readuce în fața unui tribunal. Bătu din nou cu ciocănelul în birou și îl
declară liber pe Oliverio Pita.

— Señor, zise José Pita, care își îmbrățișa fiul înlăcrimat. Vă suntem
îndatorați toată viața.
— N-am mărturisit dec}t adevărul, spuse Iona.
Evadă repede de acolo, călărind departe de centrul orașului și încerc}nd
să uite antipatia rece din ochii lui Ramiro de Roda. Știa că cei din familia Roda
vor muri crez}nd că t}nărul Guillermo fusese ucis de o piatră aruncată, dar el
spusese adevărul și era bucuros că se terminase.
Trei călăreți se îndreptau spre el din capătul străzii. C}nd se apropiară,
văzu că doi erau înarmați și al treilea, un cleric în sutană neagră.
Un călugăr. Înalt, chiar și călare.
Doamne Sfinte, nu.
Dar pe măsură ce distanța dintre ei se micșora, Iona știu cine era.
Ajung}nd aproape, văzu că fratele se mai îngrășase. Avea firișoare întunecate
pe nas și tonsura, destul de neglijentă, dezvăluia și păr cărunt.
— Bună ziua, îi salută el politicos și călugărul înclină ușor capul.

574
 Dar abia făcuse calul c}țiva pași și auzi vocea:
— Señor!
Întoarse surul și porni spre ei.
— Parcă te cunosc, señor.
— Da, fray Bonestruca. Ne-am cunoscut acum c}țiva ani la Toledo.
Bonestruca flutură din m}nă:
— Da, la Toledo. Dar… numele dumitale?
— Ramon Callico. Venisem la Toledo să-i aduc o armură contelui de
Tembleque.
— Da, pe legea mea, ucenicul armurier din Gibraltar! Am admirat
frumoasa armură a contelui Vasca, de care e foarte m}ndru, pe bună
dreptate. Ești în Zaragoza cu o treabă de același fel?
— Nu, locuiesc aici. Meșterul și unchiul meu, Manuel Fierro, a decedat și
am venit la Zaragoza ca să ucenicesc la fratele lui, doctorul Nuño.
Bonestruca dădu din cap cu interes:
— Aș spune că ai fost bogat în unchi.
— Iar eu v-aș da dreptate. Din păcate, și Nuño a plecat la odihna veșnica
iar eu sunt acum doctorul orașului.
— Doctorul… Bun, deci ne vom vedea din c}nd în c}nd, căci și eu răm}n
aici.
— Atunci sper că Zaragoza vă va plăcea, deoarece este un oraș cu oameni
buni.
— Într-adevăr? Oamenii cu adevărat buni sunt comori fără preț. Dar eu
am descoperit de mult că adesea, sub aparența unui caracter ferm, se află
ceva întunecat și mult mai puțin prielnic dec}t bunătatea.
— Sunt sigur că e adevărat.
— E bine să găsești o cunoștință c}nd ești smuls din rădăcini și trimis într-
un loc nou. Trebuie să ne mai vedem, señor Callico.
— Într-adevăr.
— Deocamdată, Cristos fie cu tine.
— Cristos să fie și cu dumneavoastră, fray Bonestruca.
Călărind amorțit mai departe, Iona se pierdu în g}nduri. La jumătatea
drumului spre casă, fr}ul îi scapă și surul arab o luă pe de lături, apuc}ndu-se
să pască la umbra unui copac, în vreme ce călărețul stătea în șa nepăsător.
Iona pierduse o dată ocazia de a-l ucide pe Bonestruca în tinerețe, c}nd o
avusese. Și apoi îl folosise pe călugăr pentru a scăpa de dușmanii care l-ar fi
ucis.
Și acum, inchizitorul urma să se găsească în apropiere. În fiecare zi.

575
 Își dădu seama, aproape surprins, că nu va mai încerca niciodată să-l ucidă
pe Bonestruca. Devenise un vindecător, compromis pentru rolul de asasin.
Dacă săv}rșea o crimă, chiar fără ca nimeni să afle de ea, se va schimba,
slujba lui de doctor se va altera. Undeva, în timpul uceniciei la Nuño Fierro,
depășise un prag important. Să fie doctor – să lupte cu moartea – era partea
cea mai importantă din el, priponul care îl ancora de păm}nt. Era o preoție
care luase locul religiei, culturii și familiei și c}ntarea cu mult mai greu dec}t
satisfacția amară și seacă dată de o răzbunare care nu îi putea aduce înapoi
pe cei dragi.
Însă îi ura pe Bonestruca și pe contele Vasca și în inima lui nu încăpea
iertarea pentru cei implicați în moartea fratelui și a tatălui tui. Își spuse că
dacă Bonestruca va locui aproape, el va veghea și poate împrejurările vor fi
de așa natură înc}t se va face dreptate în privința călugărului ticălos.
Împăcat și hotăr}t, apucă hățurile și îl m}nă pe armăsarul arab înapoi, pe
drumul către casă.

Capitolul Treizeci și Patru

CASA SFINȚIEI SALE

Fray Lorenzo de Bonestruca nu fusese transferat la Zaragoza în semn de

recompensă sau promovare, ci mai degrabă pentru a fi mustrat și pedepsit.
Sursele necazurilor lui fuseseră răposata regina, Isabela de Spania și
arhiepiscopul Francisco Jiménez de Cisneros. Devenind arhiepiscop de
Toledo în 1495, Cisneros și-o aliase pe regina în campania de reformare a
clerului spaniol, care căzuse în ultima vreme pradă viciului și corupției.
Slujitorii bisericii se obișnuiseră cu un stil de viață opulent; aveau proprietăți
vaste în posesiune personală, cu servitori, amante și vistierii.
Cisneros și Isabela împărțiseră domeniile bisericești între ei. Ea călători la
mănăstirile de maici, unde își folosi rangul și forța de convingere, hărțuindu-
le și ameninț}ndu-le pe călugărițe p}nă c}nd acestea se învoiră să revină la
viața simplă de la începuturile existenței Bisericii. Arhiepiscopul, într-o rasă
cafenie simplă și duc}nd de fr}u un cat}r, vizită abațiile și mănăstirile,
înregistr}ndu-le bogăția și îndemn}ndu-i pe preoți și pe călugări să doneze
576
tot ce nu le era de folosință strictă. Arhiepiscopul Cisneros reintroduse
obligativitatea tonsurii. Se ocupase cu m}inile lui de capul lui Bonestruca,
răz}ndu-l în creștet și lăs}nd doar o coroană de păr scurt de jur împrejur,
tonsura asemănătoare cu cea a Sf. Petru, simboliz}nd coroana de spini
purtată de Iisus.
Fray Bonestruca fusese prins în plasa reformei. Petrecuse doar patru ani
de călugărie în celibat. După ce trupul lui experimentă plăcerea contopirii cu
carnea femeiască, se lăsa adesea și cu ușurință în voia pasiunii sexuale. În
ultimii zece ani, avusese că amantă o femeie pe nume Maria Juana Salazar,
căreia îi zămislise și copii. Maria era ca și nevasta lui, în afară de nume, și nu
încercase să țină în mare secret prezența ei; nu fusese nevoie, pentru că făcea
așa cum făceau și mulți alții. Deci erau oameni care îi cunoșteau relația cu
Maria Juana Salazar. La început, preotul bătr}n care îl spovedea de ani de zile
a fost delegat să-l avertizeze că trecuseră zilele de lejeritate și acum, cheia
supraviețuirii era rigoarea adusă de o schimbare autentică. Bonestruca,
ignor}nd avertismentul, a fost chemat la cancelarie pentru o întrevedere cu
arhiepiscopul. Cisneros nu pierdu timpul cu vorbe goale:
— Trebuie să te scapi de ea. S-o faci imediat. Dacă nu, vei simți m}nia mea.
De data asta, Bonestruca hotărî să recurgă la secret și subterfugii. Îi mută
pe Maria Juana și pe copii în alt sat, la jumătatea drumului dintre Toledo și
Tembleque, fără să spună nimănui. C}nd îi vizita, era discret și uneori
răm}nea departe săptăm}ni întregi. În felul acesta, c}știgase încă șase ani
împreună cu mica lui familie.
Totuși, într-o zi primi vestea că era chemat din nou la cancelarie. De data
aceasta, acolo îl aștepta un preot dominican care îi spuse că, din cauza
nesupunerii lui, fusese transferat la biroul inchizitorial din orașul Zaragoza. I
se poruncea să plece imediat la Zaragoza.
— Singur, adăugase preotul sardonic.
Se supusese, dar c}nd își termină lunga călătorie, înțelese că ceea ce era
considerat de alții o pedeapsă, constituia, de fapt, pentru el, o ocazie de a
dob}ndi intimitatea dorită.

La mai bine de o lună după înt}lnirea de pe stradă cu inchizitorul, Iona a

fost chemat de un novice în sutană cafenie, care-i spuse că fray Bonestruca
dorea ca doctorul să vină imediat în Plaza Mayor.
Răspunse chemării și îl găsi pe Bonestruca st}nd la umbra singurului
copac din piață. Ridic}ndu-se de pe bancă, acesta îl saluta din cap:

577
 — O să te duc undeva. Să nu repeți altei persoane nimic din ceea ce vei
vedea, dacă nu vrei să mă supăr. Îți atrag atenția că supărarea mea poate fi
groaznică. Înțelegi?
Iona se luptă să răm}nă calm:
— Înțeleg, spuse neutru.
— Vino cu mine.
Încălecă și Iona îl urmă pe calul lui. Bonestruca se uită de mai multe ori
înapoi, ca să se asigure că nu erau urmăriți. Dar la malul r}ului nu mai ezită,
ridic}ndu-și poalele sutanei negre deasupra apei repezi, însă puțin ad}nci. Pe
malul celălalt îl conduse pe Iona la o casă mică, dar în stare bună, lemnăria
nouă de la geamuri arăt}nd că fusese reparată de cur}nd. Bonestruca intră
grăbit, fără să bată. Iona văzu mai multe bagaje din p}nză și piele și o ladă de
lemn care nu fusese încă desfăcută. O femeie stătea în picioare cu un bebeluș
în brațe și alți doi copii o țineau de haine, ascunz}ndu-se după ea.
— Ea e Maria Juana, o prezentă Bonestruca.
— Señora…, își scoase Iona pălăria.
Era o femeie durdulie, cu pielea smeadă, fața în formă de inimă, ochi mari
și întunecați și buze foarte pline, roșii. Laptele păta materialul rochiei în
dreptul s}nilor rotunzi.
— El e Callico, un doctor, îi spuse călugărul. O să aibă grijă de Filomena.
Obiectul îngrijorării lui era un bebeluș înfierb}ntat și cu bube la gură. Cel
mai mare copil, Hortensia avea șapte ani și era o fetiță drăguță ce părea
sănătoasă; mai era un băiețel de cinci ani, pe nume Dionisio. Lui Iona i se
str}nse inima c}nd se uită la el. Părea slăbuț și înapoiat la minte. Unul din
picioare îi era curbat și c}nd îl examină, îi văzu palatul bucal perforat și dinții
din față ca niște c}rlige, recunosc}nd semnele învățate de la Nuño. Copilul își
mijea ochii pentru că nu vedea bine și îi văzu porțiuni opace în ambii ochi.
Bonestruca îi spuse că cei trei copii ai lui erau istoviți de călătoria lungă,
fiindcă sosiseră cu mama lor acolo doar de două zile.
— C}t despre bubele Filomenei, cred că îi vor trece p}nă la urmă. Mi-aduc
aminte că și ceilalți copii le-au avut.
— Chiar și Hortensia?
— Da, și Hortensia.
— Sunteți tatăl copiilor, fray Bonestruca?
— Bineînțeles.
— C}nd erați mai t}năr… ați avut sifilis, vreo boală venerică?

578
 — Nu gustă din asta toți bărbații tineri, mai devreme sau mai t}rziu? Am
fost acoperit cu bube ca niște solzi. Dar după un timp, m-am vindecat și n-am
mai avut simptome.
Iona dădu discret din cap:
— I-ați dat boala… Manei Juana.
— E adevărat.
— Iar ea le-a dat-o tuturor copiilor la naștere. Sifilisul a încovoiat piciorul
băiatului dumneavoastră și i-a slăbit vederea.
— Atunci de ce picioarele Hortensiei mele sunt drepte și ochii ei,
strălucitori?
— Boala îi afectează diferit pe oameni.
— Bubele Filomenei o să dispară, zise iar călugărul.
— Da, încuviință Iona.
Dar diformitățile băiatului nu, se g}ndi. Și cine știe ce tragedie o să le mai
aducă boala asta.
Îi examină pe copii și prescrise o alifie pentru bebeluș.
— Revin peste o săptăm}nă, promise.
Bonestruca îl întrebă c}t îi datora și el îl înștiință care era tariful lui pentru
vizite la domiciliu, av}nd grijă să mențină un ton de afaceri. Nu avea nicio
dorință să încurajeze prietenia cu fray Bonestruca.

A doua zi, un bărbat pe nume Evaristo Montalvo o aduse pe soția lui, Blasa
de Gualda, s-o vadă doctorul la cabinet.
— E oarbă, señor.
— Lasă-mă să mă uit, zise Iona și o duse pe femeie în lumina puternică de
l}ngă geam.
Îi văzu ceața din ochi, mult mai avansată dec}t cea asemănătoare
observată în ochii doñei Sancha Berga, mama lui don Berenguer Bartolomé,
și at}t de groasă, înc}t albul ochilor apărea dens și gălbui.
— Mă puteți ajuta, señor?
— Nu vă pot promite, señora. Dar pot să încerc, dacă doriți. Este nevoie de
o operație.
— Să-mi tăiați ochii?
— Da, să-i tai. Aveți ceva ce se numește cataractă la fiecare ochi.
Cristalinul s-a încețoșat și vă blochează vederea ca un oblon care împiedică
lumina să pătrundă pe fereastră.
— Doresc să văd din nou, señor.

579
 — Nu veți mai vedea niciodată ca în tinerețe, spuse el bl}nd. Chiar dacă
avem succes, nu vă veți mai putea aținti privirea asupra obiectelor de la
distanță. Veți vedea numai în apropiere.
— Dar aș putea să gătesc. Poate chiar să cos, nu?
— Poate… dar daca greșim, veți răm}ne oarbă.
— Dar și acum sunt oarbă, señor. Vă implor să încercați această…
chirurgie.
Iona îi chemă devreme a doua zi. În după-amiaza dinainte, pregăti masa de
operație și lucrurile de care avea nevoie și seara stătu la lampă și citi de mai
multe ori ce scrisese Teodorico Borgognoni despre desprinderea ceții de pe
ochi.
— Voi avea nevoie de ajutor, îi spuse Reynei.
Și îi arătă pe ochii ei cum voia să țină pleoapele pacientei, împiedic}nd-o
să clipească.
— S-ar putea să nu fiu în stare să mă uit la o operație pe ochi, zise ea.
— Poți să întorci capul, dar să-i ții pleoapele bine ridicate. Ești în stare?
Reyna dădu din cap cu îndoială și spuse că va încerca.

A doua zi de dimineață, c}nd Evaristo Montalvo veni cu Blasa de Gualda,

Iona îi ceru bătr}nului să facă o plimbare lungă, iar Blasei îi dădu două cești
pline cu rachiu tare, în care amestecase prafuri soporifice.
Împreună cu Reyna, o ajută pe bătr}na să se întindă pe masă și o legă cu
feșe tari, destul de late ca să nu-i taie carnea, imobiliz}ndu-i încheieturile,
gleznele și fruntea.
Luă cel mai mic bisturiu din colecția lui Fierro și dădu din cap spre Reyna:
— Să începem.
C}nd pleoapele pacientei au fost ridicate, făcu incizii minuscule în jurul
corneei ochiului st}ng.
Blasa inspiră ad}nc de durere.
— Nu durează mult, promise Iona.
Folosi bisturiul ca pe un punct de sprijin pentru a înv}rti globul ocular,
îndepărtă opacitatea din interior și îl lăsă să cadă la loc. Apoi repetă
procedura la ochiul drept.
C}nd termina, îi mulțumi Reynei și îi spuse să lase jos pleoapele, o dezlegă
pe Blasa și îi acoperiră ochii cu comprese reci și umede.
După o vreme, îi dădu jos compresele și se aplecă deasupra ei. Ochii
închiși îi curgeau sau pl}ngea și doctorul îi șterse ușor obrajii:
— Señora Gualda. Deschideți ochii.

580
 Pleoapele ei se desprinseră. Clipind în lumină, se uită în sus:
— Aveți o față de om foarte bun, îi spuse.

Ce ciudat, să descopere că un om pe care-l ur}se pentru că era asasin și

hoț se dovedea a fi un tată at}t de iubitor și grijuliu!
Sperase că Bonestruca va lipsi la următoarea lui vizită la casa de peste r}u,
dar își ascunse resentimentele c}nd a fost înt}mpinat de călugăr la ușă. Cei
trei copii, odihniți după călătorie, păreau mai viguroși și mai bine dispuși și
Iona discută despre regimul lor cu mama, care menționă cu m}ndrie vădită
că micuții erau obișnuiți să aibă la masă carne și ouă din abundență.
— Iar eu sunt obișnuit cu vinul excelent, zise glumeț Bonestruca, și insist
acum să-l împart cu dumneata.
Era evident că nu accepta un refuz și Iona se lăsă condus într-un birou
unde se luptă să răm}nă liniștit, căci văzu pretutindeni urme ale războiului
împotriva evreilor: un set de filacterii, o bonetă rituală și – incredibil pentru
Iona – un sul din Tora.
Vinul era într-adevăr bun. Sorbind din el și străduindu-se să nu se uite la
Tora, își privi gazda care îi fusese dușman, întreb}ndu-se c}t de repede putea
scăpa din casa aceea.
— Știi să joci dame turcești? întrebă Bonestruca.
— Nu. Nici n-am auzit de dame turcești.
— E un joc de toată frumusețea, la care îți folosești mintea. O să te învăț.
Tabla era acoperită de pătrate în culori alternante, negru și alb, iar
Bonestruca îi spuse că erau șaizeci și patru. Din fiecare din cele două săculețe
de p}nză, jucătorii scoaseră douăsprezece pietre mici și netede; unele erau
negre, iar cele clin săculețul celălalt, de un cenușiu deschis. Bonestruca îi
întinse lui pietrele negre și îi arătă cum să le așeze pe pătratele întunecate de
pe primele două r}nduri ale tablei, în timp ce el și le așeză similar pe ale lui,
dar pe pătratele deschise la culoare.
— Așa, ne-am făcut c}te două r}nduri de soldați și suntem în război,
señor!
Călugărul îi arătă că jocul consta în mutarea pietrelor înainte pe diagonală,
în pătratele alăturate libere:
— Negrul mută primul. Dacă soldatul meu e într-un pătrat alăturat, cu un
spațiu dincolo, e capturat și scos din joc. Soldații se mișcă totdeauna înainte,
dar dacă un erou atinge ultimul r}nd al adversarului, e încoronat monah,
pun}nd peste el o piatră de aceeași culoare. Piesele duble pot merge înainte

581
și înapoi, pentru că nimeni nu-i poate interzice unui rege să meargă unde
vrea el.
O armată e cucerită c}nd toți soldații adversarului sunt capturați sau
blocați, astfel înc}t nu se mai pot mișca.
Apoi Bonestruca reașeză piesele ca la început:
— Și acum, doctore, ataca-mă!
Jucară cinci războaie. Primele două se sf}rșiră repede pentru Iona, dar îl
învățară că nu putea face mișcările la înt}mplare. De mai multe ori,
Bonestruca îl ademeni să facă mutări prostești, sacrific}nd unul din soldații
lui pentru a c}știga mai mulți de-ai lui Iona. P}nă la urmă, acesta învăță să
recunoască o capcană și să se îndepărteze de ea.
— A, înveți repede, zise călugărul. În cel mai scurt timp, vei fi un adversar
de valoare, văd asta.
Iona își dădu seama repede că jocul cerea o analiză permanentă a tablei,
recapitularea scopului mutărilor adversarului și intuirea posibilităților ce
apăreau la un moment dat. Observă metodele folosite mereu de Bonestruca
pentru a-i întinde capcane. În finalul celui de-al cincilea joc, observase și
c}teva apărări posibile.
— A, señor, ești deștept ca un vulpoi sau ca un general, îl flată Bonestruca,
dar mintea agilă a călugărului îl învinse cu ușurință.
— Trebuie să plec, spuse Iona fără tragere de inimă.
— Dar întoarce-te să mai jucăm. M}ine după-amiază, poim}ine?
— Mi-e teamă că după-amiezile mele sunt petrecute cu pacienții.
— Înțeleg, ești un doctor ocupat. Ce-ar fi să ne înt}lnim aici miercuri
seara? Vino c}nd termini, voi fi aici.
De ce nu? se întrebă Iona.
— Voi veni, spuse tare.
Ar fi fost interesant să înțeleagă modul de funcționare a minții lui
Bonestruca, revelat de jocul de dame.

Miercuri seara se întoarse la casa de peste r}u și stătu cu Bonestruca în

birou, băură vin bun, sparseră migdale și le m}ncară miezul în timp ce
scrutau tabla și își făceau mutările.
Iona privea tabla și chipul adversarului, încerc}nd să deslușească modul
lui de g}ndire, dar trăsăturile lui Bonestruca nu dezvăluiau nimic.
Cu fiecare joc în plus, mai învăța puțin din strategie și foarte puțin despre
Bonestruca. În seara aceea jucară cinci jocuri, ca și prima dată.
— Jocurile durează mai mult, observă Bonestruca.

582
 Îi sugeră să se revadă miercurea viitoare, pe seară și Iona încuviință at}t
de grăbit, înc}t călugărul z}mbi:
— A, văd că jocul ți-a răpit sufletul.
— Numai mintea, cu siguranță, fray Bonestruca.
— Atunci voi lucra asupra sufletului dumitale în timp ce jucăm.
Iona avu nevoie de încă două seri de dame pentru a c}știga prima partidă,
apoi nu mai c}știgă săptăm}ni la r}nd. Dar după aceea începu să c}știge
c}teodată și jocurile se disputară mai aprig și durau mai mult, căci ajunsese
să cunoască strategiile lui Bonestruca.
Se g}ndea că Bonestruca juca dame așa cum se juca și în viață, fent}nd,
bluf}nd, amăgindu-și adversarul. Călugărul îl saluta de fiecare dată cu o
prietenie senină și dezarmantă, dar Iona nu se relaxa niciodată în prezența
lui, fiind conștient de întunericul care-l p}ndea la c}țiva milimetri de
z}mbetul atrăgător.
— La urma urmei, nu ai o minte de prima clasă, doctore, îi spuse
Bonestruca disprețuitor, după ce c}știgase ușor un joc.
Dar după fiecare seară de dame, insista să se reînt}lnească și să joace din
nou.
Iona se concentra să învețe să-l depășească. Bănuia că Bonestruca era un
dur, a cărui forță creștea datorită fricii altora, dar probabil că și-ar fi arătat
vulnerabilitatea în fața cuiva care l-ar fi înfruntat.

— Deși sunt de puțin timp la Zaragoza, am și demascat un evreu, îi spuse

călugărul într-o miercuri seara, sărind peste un soldat de-al lui.
— Da? făcu Iona degajat, mut}nd o piesă ca să prevină atacul.
— Da, un evreu fățarnic, deși se pretinde vechi creștin.
Oare călugărul voia să-l ducă la dezastru?
Iona își ținea ochii ațintiți asupra tablei. Mută un soldat într-un pătrat
peste care fu sărit, apoi sări și el două piese de-ale lui Bonestruca:
— Sufletul dumneavoastră se bucură la prinderea unui evreu. Se simte din
voce, zise el, mir}ndu-se singur de calmul pe care-l dovedea.
— G}ndește-te puțin. Nu se spune că cei care seamănă v}nt vor culege
furtună?
La naiba cu el, g}ndi Iona și își ridică ochii, încruciș}ndu-și privirea cu a
călugărului:
— Nu se mai spune și că binecuv}ntați sunt cei milostivi, căci de milă vor
avea parte?
Bonestruca z}mbi. Se amuza:

583
 — Așa e scris, în Matei. Dar… g}ndește-te.
„Eu sunt m}ntuirea și viața. Cei care cred în Mine, chiar murind, vor trăi.
Iar cel ce trăiește și crede în Mine nu va muri niciodată”. Nu e un act milostiv
să salvezi din iad un suflet? Fiindcă asta facem c}nd reconciliem sufletul unui
evreu cu Cristos înainte de a-l supune flăcărilor. Încheiem niște vieți duse în
greșeală și le chezășuim pacea și gloria eterne.
— Dar dacă cineva refuză reconcilierea?
— Matei ne admonestează: „Dacă ochiul tău drept greșește, smulge-l și
aruncă-l de la tine. Căci mai bine e să te lipsești de o parte a trupului tău
dec}t să-ți fie azv}rlit în iad cu totul”.
Z}mbind, îi spuse lui Iona că evreul care se pretindea bun creștin era pe
punctul de a fi arestat.

Petrec}nd o noapte albă și o zi de îndoieli, Iona era prins în chinurile

nesiguranței. Era pregătit să fugă, dar învățase destul despre g}ndirea lui
Bonestruca pentru a bănui că probabil, menționarea acestui creștin prefăcut
era doar o altă capcană. Oare voia Bonestruca să vadă dacă doctorul va
mușca din momeală și va fugi? Dacă totul nu era dec}t o suspiciune de-a
inchizitorului, cel mai bun lucru pentru Iona era să-și petreacă ziua ca de
obicei.
De dimineață, își primi pacienții la cabinet. După-amiază, făcu vizite la
domiciliu. Tocmai se întorsese acasă și scotea șaua de pe cal, c}nd doi soldați
de-ai alguacilului intrară călare pe aleea lui.
Se așteptase la așa ceva și era înarmat. Nu avea niciun rost să se predea
celor care voiau să-l ducă la Inchiziție. Dacă încercau să-l ia cu forța, poate
spada l-ar fi ajutat să-i învingă, iar dacă nu, mai bine ucis în luptă dec}t ars pe
rug.
Dar unul dintre călăreți făcu o plecăciune respectuoasa:
— Señor Callico, alguacilul vă roagă să ne însoțiți imediat la închisoarea
din Zaragoza, unde e nevoie de îngrijirile profesiei dumneavoastră.
— Ce fel de îngrijiri? întrebă el, nu prea convins.
— Un evreu a încercat să-și taie mădularul, zise soldatul de-a dreptul și
însoțitorul lui chicoti.
— Cum îl cheamă pe evreu?
— Bartolomé.
Resimți aproape ca o lovitură fizică. Își amintea casa frumoasă, bărbatul
nobil care-i vorbise cu at}ta inteligență în biroul elegant, plin de hărți și
cartograme:

584
 — Don Berenguer Bartolomé? Cartograful?
Soldatul ridica din umeri, dar însoțitorul lui dădu din cap și scuipă:
— Ăla e.

În închisoare, un preot t}năr în sutană neagră stătea la o masă, av}nd

probabil misiunea de a nota numele tuturor celor care făceau cerere să-i vadă
pe prizonieri.
— Am adus doctorul, spuse soldatul.
Preotul dădu din cap:
— Don Berenguer Bartolomé a spart cana de apă și a încercat să se taie
împrejur cu un ciob îi spuse el lui Iona, făc}nd semn paznicului să descuie ușa
exterioară. Merseră apoi pe coridor, p}nă la o celulă unde Berenguer zăcea
pe podea. Descuind ușa, paznicul îl lăsă să între:
— C}nd sunteți gata, chemați-mă să vă dau drumul, zise el și-l încuie cu
prizonierul.
Pantalonii lui Berenguer erau tari din cauza s}ngelui îmbibat. Iona se
g}ndi că era un don dintr-o familie de nobili, al cărui bunic desenase pe hartă
coasta Spaniei. Acum zăcea pe podeaua închisorii, puțind a s}nge și a urină.
— Îmi pare rău, don Berenguer.
Berenguer dădu din cap și gemu c}nd Iona îi desfăcu pantalonii și îi trase
în jos. În trusa lui medicală, ținea un flacon de băutură tare. Berenguer o
primi bucuros și nu avu nevoie de îndemn ca să bea cu înghițituri mari.
Penisul era o oroare. Iona văzu că Berenguer tăiase pielea de la v}rf în cea
mai mare parte, dar mai rămăsese puțină și inciziile fuseseră zdrențuite. Se
minuna că deținutul reușise să-și facă singur așa ceva, utiliz}nd doar un ciob
ascuțit. Știa că durea foarte tare și îi părea rău că trebuia să mai adauge la
durere, dar luă un bisturiu și tăie bucățile de piele care at}rnau, complet}nd
circumcizia. Bărbatul de pe podea gemu, b}nd ultimele rămășițe de alcool ca
un copil însetat.
După ce se termină, rămase răsufl}nd greu, în timp ce Iona aplica o alifie
calmantă și un bandaj lejer.
— Mai durează două săptăm}ni p}nă se vindecă. P}nă atunci, veți avea
dureri. Nu mai puneți pantalonii. Dacă vă e frig, acoperiți-vă, dar țineți pătura
deasupra rănii cu m}inile.
Ochii li se înt}lniră:
— De ce ați făcut asta? Ce c}știgați?
— N-ai înțelege, spuse Berenguer.
Iona oftă și dădu din cap:

585
 — Vin m}ine dacă mi se permite. Doriți ceva?
— Dacă i-ai putea aduce mamei niște fructe…
— Doña Sancha Berga e aici? întrebă Iona șocat.
Berenguer lăsă jos fruntea:
— Toți. Mama. Sora mea, Monica, soțul ei, Andres, și fratele meu, Geraldo.
— Voi face tot ce pot, spuse Iona năucit și strigă paznicul să-l scoată afară.
La intrare, înainte de a apuca să se intereseze de starea celorlalți membri
ai familiei Bartolomé, preotul îl întrebă dacă dorea s-o examineze pe doña
Sancha Berga:
— Are mare nevoie de un doctor, spuse el.
Părea un t}năr decent și îngrijorat.
C}nd îl duseră la doña Sancha, frumoasa bătr}nă zăcea ca o floare strivită.
Îl privi fără să-l vadă și doctorul își dădu seama că boala avansase; i-ar fi
permis acum s-o opereze, dar știa că nu va mai lucra niciodată pe ochii aceia.
— Sunt doctorul Callico, señora, spuse el bl}nd.
— … sunt… rănită, señor.
— Cum s-a înt}mplat, señora?
— … m-au pus pe roată.
Văzu că tortura îi dislocase umărul drept. A trebuit să-l cheme pe paznic
pentru a-l ajuta să i-l așeze la loc, făc}nd-o să țipe ascuțit. După aceea, a fost
cuprinsă de un pl}ns incontrolabil.
— Señora, nu vă simțiți mai bine cu umărul?
— I-am condamnat pe frumoșii mei copii, șopti ea.

— Cum se simte? întrebă preotul.

— E bătr}nă, are oasele moi și sfăr}micioase. Sunt sigur că are multe
fracturi. Cred că e pe moarte.
Pe drumul de întoarcere acasă, Iona se luptă cu disperarea.

A doua zi, c}nd se întoarse cu stafide, curmale și smochine, îl găsi pe don

Berenguer tot cu dureri mari.
— Ce face mama? întreba el.
— O ajut c}t pot.
— Mulțumesc.
— Cum de s-au înt}mplat toate acestea?
— Suntem creștini vechi și am afirmat din totdeauna asta. Familia catolică
a tatălui meu datează din timpuri îndepărtate. Părinții mamei au fost evrei
convertiți și ea a crescut cu niște ritualuri inocente care s-au transmis și

586
familiei noastre. Ne-a povestit istorioare din copilăria ei și aprindea
totdeauna lum}nări vinerea, la asfințit. Nu știu sigur de ce, poate în amintirea
celor dispăruți. Copiii se str}ngeau atunci, în fiecare săptăm}na, la o masă
îndestulată, rostind mulțumiri pentru m}ncare și vin.
Iona dădu din cap.
— A denunțat-o cineva. Nu avea dușmani, dar… dăduse de cur}nd afară o
servitoare, pentru beții repetate. S-ar putea ca fata asta de la bucătărie să fi
provocat necazurile noastre. A trebuit să ascult cum țipa mama c}nd o
torturau. Îți poți imagina o asemenea oroare? După aceea, cei care m-au
interogat mi-au spus că p}nă la sf}rșit, mama ne-a implicat pe toți, pe frații și
surorile mele – chiar și memoria tatălui nostru – într-un complot iudaic. Am
știut că suntem pierduți, p}nă la unul. Familia noastră a fost cunoscuta
pentru pioșenia ei creștină. Însă o parte din noi este evreiască, astfel că nu
am fost cu totul catolici sau cu totul evrei, ci undeva între cele două credințe.
În disperarea mea, am simțit că, dacă e să ard pe mg ca evreu, ar trebui să
devin în fața Atoatefăcătorului un evreu adevărat și mi-am spart cana și m-
am tăiat cu ciobul. Sunt conștient că nu poți înțelege, îi repetă el lui Iona ceea
ce-i spusese și cu o seară înainte.
— Greșiți, don Berenguer, răspunse doctorul. Vă înțeleg foarte bine.
C}nd părăsea închisoarea, auzi un paznic vorbind cu preotul cel t}năr.
— Da, padre Espina, zicea omul.
Iona se întoarse:
— Părinte, întrebă el, v-a strigat Espina?
— Acesta e numele meu.
— Pot să vă întreb care vă e numele complet?
— Sunt Francisco Rivera de la Espina.
— Mama dumneavoastră e cumva Estrella de Aranda?
— Estrella de Aranda a fost mama mea. Nu mai trăiește, mă rog pentru
sufletul ei, îl privi cu atenție preotul. Vă cunosc cumva, señor?
— V-ați născut la Toledo?
— Da, răspunse fără tragere de inimă preotul.
— Am ceva ce vă aparține, îi spuse Iona.

Capitolul Treizeci și Cinci

O RESPONSABILITATE ASUMATĂ
587
 C}nd îi aduse breviarul la închisoare, t}nărul preot îl conduse de-a lungul
unui coridor din piatră mucedă p}nă la un cubicul unde puteau să stea
neobservați. Acceptă breviarul de parcă ar fi fost un obiect vrăjitoresc. Iona îl
văzu deschiz}ndu-l și citind ce scria pe dosul copertei:
— „Pentru fiul meu, Francisco Rivera de la Espina, cuvintele acestea de
rugăciune zilnică îndreptată spre Iisus Cristos, M}ntuitorul nostru ceresc, cu
dragoste nestinsă de la tatăl lui de pe păm}nt, Bernardo de la Espina”. Ce
dedicație ciudată, din partea unui eretic condamnat.
— Tatăl dumneavoastră n-a fost eretic.
— Tata a fost eretic, señor și ars pe rug pentru asta, în Ciudad Real. S-a
înt}mplat c}nd eram un copil, dar mi s-a dat de știre. Cunosc povestea lui.
— Ceea ce cunoașteți e fals și nu e totul, padre Espina. Eu am fost, în
Ciudat Real. L-am văzut zilnic pe tatăl dumneavoastră în zilele de dinaintea
morții. Eu l-am cunoscut c}nd eram băiețandru și el era bărbat, un doctor
foarte priceput și bl}nd. Pe cale de a muri și duc}nd lipsă de orice alt prieten,
m-a rugat să încerc să-i găsesc copilul și să-i înm}nez acest breviar. Peste tot
pe unde am umblat după aceea, v-am căutat.
— Sunteți sigur de ceea ce spuneți, señor?
— Absolut sigur. Tatăl dumneavoastră nu a fost vinovat de acuzațiile
pentru care a fost ucis.
— E adevărat? întrebă preotul pe un ton cobor}t.
— Întru totul, padre Espina. Se ruga zilnic din această carte, s-a rugat p}nă
a fost dus la rug. Dedic}ndu-v-o, v-a lăsat credința lui.
Padre Espina părea un om obișnuit să-și controleze emoțiile, dar paloarea
îl trăda:
— Am fost crescut de Biserică, începu el. Tata a fost rușinea vieții mele.
Zilnic mi se freca fața cu presupusa lui apostazie cum e frecat botul unui
cățeluș de locul unde a făcut pipi, ca să nu mai repete isprava.
Înfățișarea preotului nu se ridica la înălțimea celei a tatălui, dar avea ochii
lui Bernardo de la Espina.
— Tatăl dumneavoastră a fost cel mai devotat și mai credincios creștin pe
care l-am cunoscut și unul dintre oamenii cărora le păstrez cea mai frumoasă
amintire, îi spuse Iona.

Vorbiră îndelung, potolit și cu voce scăzută. Padre Espina spuse că după

execuția tatălui, mama lui, Estrella de Aranda, se făcuse călugăriță la
mănăstirea Santa Cruz, lăs}ndu-și cei trei copii la mila mai multor familii de
veri din Escalona. În mai puțin de un an, murise de febră galopantă și, pe

588
c}nd fiul ei avea doar zece ani, fusese trimis de rude la dominicani, iar
surorile lui, Marta și Domitila, se acoperiseră cu vălul monahal. Dispăruseră
toți trei în lumea uriașă a Bisericii.
— Nu mi-am mai văzut surorile de c}nd stăteam la verii din Escalona. Nu
știu unde se află Domitila sau dacă mai trăiește. Acum doi ani, am aflat că
Marta e la o mănăstire din Madrid. Visez să-i fac o vizită c}ndva.
Iona îi spuse c}te ceva despre el. Îi povesti că după ce fusese om de
serviciu la închisoarea din Ciudad Real, ucenicise înt}i la armurierul Manuel
Fierro și apoi la medicul Nuño Fierro, după care devenise doctorul orașului
Zaragoza.
Dacă el fusese rezervat în ceea ce-i dezvăluise preotului, simțea că nici
padre Espina nu-și îngăduise să vorbească liber despre anumite lucruri. Dar
Iona își dădu seama că acesta fusese repartizat doar temporar la biroul
Inchiziției și că nu suporta ușor ceea ce se petrecea.
Fusese hirotonisit doar în urmă cu opt luni.
— Voi pleca de aici în c}teva zile. Unul dintre profesorii mei, padre
Enrique Sagasta, a fost numit vice episcop de Toledo. Mi-a aranjat să fiu
repartizat ca secretar al lui. E un învățat și un istoric catolic cunoscut și mă
încurajează să-i calc pe urme. Așa că sunt pe cale să încep și eu o ucenicie, ca
dumneavoastră.
— Tatăl dumitale ar fi m}ndru de dumneata, padre Espina.
— Nu vă pot mulțumi îndeajuns, señor. Mi l-ați înapoiat pe tatăl meu, rosti
preotul.
— Pot să vin m}ine să-i văd pe pacienți?
Părintele Espina era în mod vizibil st}njenit. Iona știa că nu dorea să pară
nerecunoscător, dar nici nu-i putea acorda prea mult, ca să nu-și atragă
necazuri.
— Puteți veni de dimineață, vorbi el. Dar vă avertizez că s-ar putea să fie
ultima vizită care vi se permite.

A doua zi, află că doña Sancha Berga murise peste noapte.

Don Berenguer primi cu stoicism vestea morții mamei lui:
— Mă bucur că e liberă.
Fiecare membru al familiei fusese înștiințat în dimineața aceea că era
condamnat formal pentru erezie și avea să fie executat în cadrul unui
autodafe în viitorul apropiat. Iona știa că nu există vreun mod delicat de a
scăpa de povara care îi apăsa sufletul:

589
 — Don Berenguer, arderea e cel mai rău fel de moarte, între ei se ridică
deodată cunoașterea împărtășită a durerii oribile, a cărnii sf}r}itoare, a
s}ngelui fierb}nd.
— De ce-mi spui ceva at}t de crud? Crezi că eu nu știu?
— Există o scăpare. Trebuie să vă împăcați cu Biserica. Berenguer îl privi
cu ochii dezaprobatori de catolic pe care nu i-i cunoștea:
— Chiar așa, trebuie, domnule doctor? spuse el rece. E prea t}rziu.
Sentința e bătută în cuie.
— E prea t}rziu să vă salvați viața, dar nu și ca să obțineți un sf}rșit rapid
prin strangulare.
— Crezi că mi-am tăiat carnea într-o toană și m-am legat de credința
mamei doar ca să renunț acum la ea? Nu ți-am împărtășit hotăr}rea mea de a
muri evreu?
— Puteți muri evreu în inima dumneavoastră. Spuneți-le doar că vă căiți și
veți fi izbăvit de chin. Sunteți evreu pentru totdeauna, pentru că legea iudaică
arată consacrarea întru credință ca o legătură de la mamă la fiu. Din moment
ce mama dumneavoastră a fost născută de o mamă evreică, sunteți evreu.
Nicio declarație nu poate schimba asta. Prin strămoșeasca lege a lui Moise,
sunteți evreu și afirm}nd ce vor ei să audă, c}știgați o moarte ușoară și
evitați tortura groaznică și prelungită.
Berenguer închise ochii:
— Totuși, este calea unui laș, răpindu-mi un moment nobil, singura
satisfacție pe care aș putea-o avea murind.
— Nu e laș. Majoritatea rabinilor sunt de acord că nu e un păcat să accepți
convertirea sub amenințarea spadei.
— Ce știi dumneata de rabini și de legea lui Moise? îl privi fix Berenguer și
Iona văzu în ochii lui că își dăduse seama. Dumnezeule! exclamă.
— Puteți lua legătura cu ceilalți membri ai familiei?
— Uneori ne scot în curte la plimbare în același timp. Avem
responsabilitatea să schimbăm două vorbe.
— Trebuie să le spuneți să-l mărturisească pe Iisus și să c}știge mila unui
sf}rșit mai grabnic.
— Sora mea, Monica, și soțul ei, Andres, sunt creștini devotați. O să-l
sfătuiesc pe fratele meu, Geraldo, să asculte sugestia asta.
— Nu mi se permite să vă revăd, spuse Iona și înaint}nd, îl îmbrățișă și-l
sărută pe am}ndoi obrajii.
— Fie să ne reînt}lnim într-un loc mai fericit, spuse don Berenguer. Mergi
în pace.

590
 — Pacea să fie cu dumneavoastră, răspunse doctorul și strigă gardianul.

În seara acelei zile de miercuri, în mijlocul unui joc de dame pe care-l

c}știga Iona, fratele Bonestruca lăsă tabla și începu să facă giumbușlucuri în
fața copiilor. O vreme a fost înc}ntător. Se str}mba, scotea mici chicoteli și
sărea de colo-colo. Copiii r}deau și-l arătau cu degetul.
Cu ochii mijiți, Dionisio fugi spre tatăl lui să-l vadă mai de aproape și
azv}rli în el cu o mingiucă de lemn.
Călugărul țopăia în continuare. Z}mbetul îi pieri, sunetele pe care le scotea
deveniră mai guturale și totuși sălta și se agita. Fața i se împurpura de efort,
căpătă o expresie întunecată și amară, dar trupul lui înalt se scăl}mbăia în
continuare, se răsucea, sutana i se umfla și chipul i se ur}țea de m}nie.
Copiii tăcură înspăim}ntați. Se îndepărtară de el, cu ochii măriți, și
Hortensia deschise gura ca într-un țipăt mut. Mama lor, Maria Juana, le vorbi
încet și îi luă din cameră. Iona ar fi vrut să plece și el, dar nu putea. Rămase la
masă, privind teribilul dans, care devenea tot mai lent. În cele din urmă
încetă și Bonestruca se lăsă epuizat în genunchi.
Maria Juana veni înapoi. Îi șterse fața călugărului ei cu o p}nză umedă și
ieși din nou, întorc}ndu-se cu vin. Bonestruca bău două pahare, apoi îi dădu
voie să-l ajute să se așeze pe scaun.
După un timp, ridică privirea:
— Uneori am accese.
— Văd, spuse Iona.
— Chiar vezi? Și ce înțelegi anume?
— Nimic, señor. E doar un fel de a vorbi.
— Mi s-a înt}mplat în compania preoților și a fraților alături de care îmi
fac slujba. Mă supraveghează.
Oare era doar imaginația celui bolnav? se întrebă Iona.
— M-au urmărit aici. Au aflat de Maria Juana și de copii.
Probabil că era adevărat, hotărî pentru el Iona:
— Ce vor face?
Bonestruca ridică din umeri:
— Cred că așteaptă să vadă dacă accesele sunt ceva trecător. Care crezi că
e cauza? se încruntă el la Iona.
E o formă de nebunie, g}ndi el, dar nu putea să i-o spună. Odată, c}nd
vorbeau de boli mintale, Nuño îi împărtășise o trăsătură comună pe care o
observase în istoria unor persoane tratate de el. Elementul era suferința de o
boală venerică în tinerețe, după care persoanele înnebuniseră abia peste mai

591
mulți ani. Nuño nu dezvoltase o teorie în urma observațiilor lui, dar i se
păruseră destul de interesante pentru a fi comunicate ucenicului și acum,
Iona și le aminti.
— Nu poate fi sigur, dar… este posibil să aibă legătură cu sifilisul.
— Ei, asta-i, sifilisul! Greșești, doctore, fiindcă n-am mai avut de mult
sifilis. Eu cred că e Satan care luptă pentru sufletul meu. E o lucrare
dureroasă să înfrunți diavolul, dar eu am reușit să-l gonesc pe proclet de
fiecare dată.
Iona rămase fără grai, dar fu salvat de tabla de joc, care atrase atenția lui
Bonestruca:
— Era r}ndul dumitale să muți soldații sau al meu?
— Al dumneavoastră, señor, spuse Iona.
Era tulburat și jucă prost restul serii, în timp ce Bonestruca părea
proaspăt și limpede la minte. Călugărul încheie scurt jocul, vesel și mulțumit
de victoria lui.

În ciuda celor spuse de padre Espina, doctorul merse a doua zi la

închisoare și ceru voie să-l vadă pe don Berenguer, dar în locul lui Espina era
un preot mai în v}rstă care clatină pur și simplu din cap, făc}ndu-i semn să
plece.
Autodafe-ul urma să aibă loc peste șase zile. În dimineața de dinaintea
execuțiilor, doctorul Callico părăsi Zaragoza și călări departe, la casele
pacienților aflați la cea mai mare distanță de oraș, călătoria oblig}ndu-l să
petreacă mai multe zile în provincie.
Avusese temeri că poate mersese prea departe și sub tortură, Berenguer
mărturisise că mai cunoștea un practicant al iudaismului, dar nu se înt}mplă
așa. C}nd se întoarse la Zaragoza, unii dintre pacienții lui au fost înc}ntați să-i
povestească în detaliu actul de credință care avusese mulți spectatori, ca și
altele din alte părți. Fiecare membru al familiei evreiești Bartolomé murise
într-o stare de grație, sărut}nd crucea adusă la buze și fiind strangulat
înainte de ardere, prin înv}rtituri rapide ale șurubului care str}ngea garota
de oțel.

Capitolul Treizeci și Șase

JOCURI DE DAME
592
 C}nd reapăru pentru un nou joc de dame la casa de peste r}u, Iona văzu că
Maria Juana avea o v}nătaie mare sub ochiul st}ng umflat, acoperindu-i
aproape tot obrazul și observă că și Hortensia avea contuzii pe brațe.
Bonestruca îl salută din cap și vorbi puțin, concentr}ndu-se astfel înc}t
c}știga prima partidă, după o bătălie str}nsă. În timpul celei de-a doua
partide, călugărul rămase posomor}t, jucă slab și în cur}nd își dădu seama că
pierduse.
Bebelușul, Filomena, începu să pl}ngă și Bonestruca sări în picioare:
— Vreau liniște!
Maria Juana o luă pe micuță în brațe și îi duse repede pe copii în camera
cealaltă. Cei doi bărbați jucară în tăcerea întreruptă doar de sunetul pieselor
de piatră pe tabla de lemn.
Cur}nd, în timpul celui de-al treilea joc, Maria Juana veni cu o farfurie de
curmale și le umplu paharele de vin.
Bonestruca o privi prost dispus p}nă plecă. Apoi se uită la Iona:
— Unde locuiești?
El îi spuse și călugărul dădu din cap:
— Acolo vom juca dame săptăm}na viitoare. Îți convine?
— Da, bineînțeles, zise Iona.

Reynei îi convenea mai puțin. Îl cunoscu pe vizitator de îndată ce-l văzu la

intrare. Toți locuitorii Zaragozei știu ce reprezenta călugărul acesta.
Îl pofti în casă și îi oferi un loc confortabil, apoi îl anunță pe Iona că venise.
Îi servi cu vin și aperitive, țin}ndu-și ochii în jos și retract}ndu-se c}t mai
repede posibil.
Era evident că o înspăim}nta să-l vadă pe Iona l}ngă Bonestruca. A doua
zi, citi nedumerire pe chipul ei, dar nu-l întrebă nimic. Niciodată nu ieșea din
rolul ei foarte clar; știa că era casa lui și ea era servitoarea lui oriunde în
afară de pat. După o săptăm}nă, plecă trei zile în satul ei și c}nd se întoarse, îl
înștiință că-și cumpărase acolo o casă și va pleca din serviciul lui.
— C}nd? o întrebă întristat.
— Nu știu. Cur}nd.
— De ce?
— Ca să mă întorc acasă. Banii lăsați de Nuño m-au făcut o femeie foarte
bogată în ochii oamenilor din sat.
— O să-mi fie dor de tine, îi spuse el cinstit.
— Dar nu foarte tare. Sunt un lucru convenabil pentru dumneata.
El vru să protesteze, dar ea ridică m}na:

593
 — Iona, sunt destul de bătr}nă să-ți fiu mamă. E frumos c}nd împărțim
patul, dar mă g}ndesc la dumneata mai mult ca la un nepot sau la un fiu la
care țin.
Îi mai spuse să nu se agite:
— O să trimit o fată puternică să-mi ia locul, o fată t}nără și harnică.

După zece zile, un băiat din satul ei veni cu o căruță trasă de un măgar și o
ajută s-o încarce. Bunurile acumulate în timpul serviciului la trei stăp}ni
alcătuiau o colecție desperecheată, ușor de înghesuit într-o căruță mică.
— Reyna, ești sigură că vrei să faci asta? o întrebă Iona și ea făcu singurul
gest care încălca relația convențională stăp}n-servitoare dintre ei. Se întinse
și își puse palma caldă pe obrazul lui, privindu-l cu ochi ce adăposteau
tandrețe și respect, ca un rămas-bun definitiv.
După plecarea ei, încăperile încremeniră și lui Iona i se părea că se golise
casa.

Uitase gustul amar al singurătății. Se afundă în muncă, duc}ndu-se

pretutindeni pentru a-i îngriji pe cei aflați în nevoie, înt}rziind în casele
pacienților pentru c}teva momente de contact uman în plus, sporovăind cu
negustorii despre afacerile lor și cu țăranii despre recolte. Pe proprietatea lui,
curăță încă doisprezece din bătr}nii măslini. Petrecu mai mult timp
traduc}nd din Avicenna; tradusese deja o mare parte din Canonul Medicinei
și faptul acesta îl entuziasma și-l îmboldea să continue.
Țin}ndu-se de cuv}nt, Reyna îi trimise o t}nără pe nume Carla Santella, pe
post de menajeră. Era o fată îndesată, harnică și pricepută la curățenie, dar
nu vorbea deloc și nu-i plăcu felul ei de a găti. O concedie după mai multe
săptăm}ni. Reyna i-o trimise ca înlocuitoare pe Petronila Salva, o văduvă cu
negi pe față; gătea bine, dar îl obosea vorbind prea mult și o expedie după
doar patru zile.
După asta, Reyna nu-i mai trimise pe nimeni.

Începuse să-i fie groază de simulacrul de război săptăm}nal cu

Bonestruca, la masa de dame, neștiind dacă se va înfrunta cu un adversar
strălucit sau cu omul prost dispus, pierz}ndu-și repede rațiunea și stăp}nirea
de sine.
Într-o miercuri seara, c}nd urma să joace din nou la locuința călugărului,
Maria Juana îi deschise și îl conduse în camera din spate, unde Bonestruca

594
stătea la o masă pe care se afla o carte deschisă, în loc de tabla de dame.
Călugărul își studia fața într-o oglindă de m}nă.
La început, nu reacționă la salutul lui Iona. Apoi, uit}ndu-se tot în oglindă,
îi vorbi:
— Vezi răul c}nd te uiți la mine, doctore?
Iona își alese cu grijă cuvintele:
— Văd unul dintre cele mai plăcute chipuri.
— Trăsături grațioase, așa le-ai numi?
— Foarte frumoase, señor.
— Chipul unui om drept?
— Un chip care a rămas remarcabil de senin și neschimbat de trecerea
timpului.
— Cunoști poemul lung numit Divina Comedie, de florentinul Dante
Alighieri?
— Nu, señor.
— Păcat, își îndreptă Bonestruca ochii spre Iona. Prima parte a poemului,
numită inferno, este un portret al celor mai de jos straturi ale iadului.
Iona nu știa ce să spună:
— Poetul florentin a murit de mult, nu?
— Da… e mort… se uita mai departe Bonestruca în oglindă.
— Să aduc tabla și să așez piesele? încercă Iona.
Se ridică și porni spre masă. Observă că dosul oglinzii era din argint, bogat
împodobit. Vedea marca argintarului, l}ngă capătul m}nerului: HT.
Recunoscu una din oglinzile făcute de tatăl lui pentru contele din Tembleque.
— Fray Bonestruca, începu.
Recunoscu tensiunea trădătoare din propria voce, dar Bonestruca nu
părea să-l fi auzit. Își ținea ochii asupra imaginii oglindite, dar neconcentrați,
ca ai unui orb, privirea cuiva dormind cu ochii deschiși.
Iona nu-și putu reprima graba de a examina un obiect făcut de tatăl lui,
dar c}nd încercă să-i ia oglinda, descoperi că m}inile călugărului erau
încleștate. Se luptă c}teva clipe s-o smulgă, dar îi trecu prin minte că
Bonestruca era de fapt conștient, simul}nd doar nebunia. Îl abandonă
terorizat și se îndreptă spre ușă.
— Señor? întrebă Maria Juana c}nd intra în cealaltă cameră, dar, în
tulburarea lui, trecu pe l}ngă ea și ieși din casă.

595
 În după-amiaza următoare, c}nd se întorcea acasă după ce-și vizitase
pacienții, o găsi pe Maria Juana aștept}ndu-l l}ngă hambar, hrănindu-și
bebelușul la umbra măgarului priponit.
Îi oferi ospitalitatea casei, dar ea refuză, spun}nd că trebuia să se întoarcă
la ceilalți copii.
— Ce e de făcut cu el? întrebă.
Nu putu dec}t să clatine din cap. Îi era foarte milă de Maria Juana. Își
imagina cum fusese, o fată prostuță, mai t}nără și mai frumoasă. Îi alungase
Bonestruca spaima și o sedusese? Oare prima dată fusese abuzată? Sau
fusese o t}nără lipsită de scrupule căreia i se păruse înc}ntător de amuzant
să se culce cu un călugăr at}t de ciudat, fără să fie conștientă de ceea ce o
aștepta.
— C}nd l-am înt}lnit prima dată, m-a bătut. Dar după asta, ani de zile nu
m-a mai bătut. P}nă acum. Devine tot mai necumpătat.
— C}nd a început?
— Acum c}țiva ani. Și e tot mai rău. Din ce cauză?
— Nu știu. Poate are de-a face cu sifilisul, pe care l-a avut demult.
— N-a mai suferit de sifilis de mulți ani.
— Știu, dar aceasta e natura bolii. Probabil acum a început să sufere din
nou din cauza ei.
— Nu se poate face nimic?
— În realitate, señora, știu foarte puțin despre cauzele unei minți
dezechilibrate și nici nu va pot trimite la un coleg mai priceput în astfel de
boli. Nebunia e un mister și o magie pentru noi… Aseară, c}t a rămas
nemișcat cu oglinda?
— Mult timp, p}nă înainte de miezul nopții. Atunci i-am dat vin încălzit, l-a
băut, a căzut pe pat și a adormit.
Iona dormise și el prost, răm}n}nd p}nă t}rziu la lumina lămpii, să
citească despre nebunie. În urmă cu un an, își sporise biblioteca medicală
lăsată de Nuño, cheltuindu-și agoniseala pe două luni pe un tratat intitulat De
Parte Operativa. Acolo, Arnau de Vilanova scrisese că mania apare c}nd un
surplus de umoare colerică se usucă, încing}nd creierul și duc}nd la neliniște,
vociferări și agresiune.
– C}nd fratele devine… însuflețit, să-i dai ceai rece de tamarind și limba-
mielului.
Pentru momentele ca cel din seara precedentă, c}nd Bonestruca se
cufundă în prostrație, Vilanova zicea că francezii numesc astfel de episoade

596
folie paralitica. Avicenna scrisese că pacientul trebuie încălzit și Iona îi
prescrise pulbere de ardei, în amestec cu vin fiert.
Maria Juana era disperată:
— Se poartă așa de ciudat! E capabil de… acțiuni imprudente. Îmi e at}t de
frică de viitorul nostru!
Pentru o femeie și trei copii, să fie legați at}t de str}ns de Lorenzo de
Bonestruca era o existență dificilă. Iona îi scrise rețetele și o trimise la
farmacia lui fray Medina să le ia. Apoi, lu}nd șaua de pe cal, se uită după
femeia care se îndepărta pe măgarul ei.

Ar fi vrut să treacă mai multe zile înainte de a se duce din nou la casa de
peste r}u, dar în loc de asta, merse a doua zi de dimineață, îmboldit de
temerea că femeia și copiii ar putea păți ceva rău.
Dar îl găsi pe Bonestruca st}nd pasiv în camera din spate. Maria Juana îi
șopti că pl}nsese. Călugărul îi răspunse din cap la salut.
— Cum vă simțiți astăzi, fray Bonestruca?
— Prost. C}nd fac caca, arde ca focul.
— Din cauza tonicului prescris de mine. Arsura va trece.
— Cine ești?
— Sunt doctorul Callico. Nu mă mai țineți minte?
— … nu.
— Vă amintiți de tatăl dumneavoastră?
Bonestruca se uită la el.
— Dar de mamă?… Ei, nu-i nimic, o să vă aduceți aminte altă dată. Sunteți
trist, señor?
— Sigur că sunt trist. Toată viața am fost trist.
— Din ce motiv?
— Fiindcă El a fost dobor}t.
— E un motiv bun de tristețe. Poate sunteți îndurerat și pentru alții care
au murit?
Călugărul se uită la el, dar nu răspunse.
— Îți amintești de Toledo?
— Toledo, da…
— Îți amintești de Plaza Mayor? De catedrală? De st}ncile de deasupra
r}ului?
Bonestruca îl privea tăcut.
— Îți amintești cum ai călărit noaptea pe acolo?
Tăcere.

597
 — Îți amintești cum ai călărit noaptea pe acolo? repetă Iona. Cu cine ai
călărit?
Ochii lui Bonestruca îl urmăreau.
— Cine era cu tine c}nd ai călărit noaptea?
Camera era tăcută. Timpul trecea.
— Contele, zise Bonestruca.
Iona auzise bine:
— Vasca, întări el, dar Bonestruca se afundase din nou în muțenie.
— Îți aduci aminte de băiatul care ducea vasul la abație? Băiatul siluit și
ucis în cr}ngul de măslini?
Bonestruca își feri privirea. Vorbea cu el însuși, at}t de încet, înc}t Iona
trebui să se aplece pentru a prinde cuvintele:
— Sunt peste tot, blestemații de evrei. Fie ei afurisiți, șoptea bolnavul.

A doua zi, Maria Juana veni la Iona singură și aproape incoerentă, pe

măgarul care se vedea că fusese biciuit:
— L-au dus la închisoarea mică, unde sunt nebunii și săracii.
I-a spus că își lăsase copiii cu fata unui vecin și el o îndemnă să se întoarcă
la ei:
— Voi merge la închisoare să văd dacă pot să fac ceva, îi promise și se
duse imediat la grajd să înșeueze calul.
Închisoarea pentru săraci și nebuni era cunoscută pentru m}ncarea
proastă și puțină dată întemnițaților, așa că se opri pe drum și cumpără două
p}ini și două boțuri de br}nză de capră. C}nd ajunse acolo, i se str}nse inima,
căci locul îi agresa toate simțurile. Chiar înainte de a trece de poarta de
intrare, duhoarea persistentă – o concentrare de miros de fecale și murdărie
– îi întoarse măruntaiele pe dos, iar cacofonia de zbierete și strigăte,
înjurături și blesteme, r}sete și vaiete, discursuri și bolboroseli se amesteca
într-un zgomot unic și asurzitor, ca torentele care formează un r}u. Sunetul
casei de nebuni.
Inchiziția nu avea niciun interes în locul acela și după ce Iona îi dărui o
monedă gardianului, nu i-a fost deloc dificil să capete învoirea de a încerca să
vadă un prizonier.
— Doresc să-l vizitez pe fray Bonestruca.
— Păi, uitați-vă dacă-l zăriți prin omenirea asta, zise gardianul, un bărbat
de v}rsta mijlocie, cu ochi lipsiți de expresie și o față păstoasă și ciupită de
vărsat. Dacă-mi dați mie m}ncarea, o să am grijă s-o capete. Dați-i-o lui și s-a
dus pe copcă. Se înghesuie toți și i-o iau.

598
 Și se uita ur}t c}nd Iona clătină din cap.
Nu existau celule, doar un perete compus din gratii la fel de grele ca și cele
ale porții de la intrare. Iona și gardianul stăteau într-o parte. În partea
cealaltă, era un spațiu deschis și vast, o lume locuită de rătăciți.
Iona se apropie de gratii, uit}ndu-se în cușca uriașă de trupuri din partea
cealaltă. Nu-i distingea pe datornici, deoarece toți cei de acolo păreau nebuni.
P}nă la urmă îl văzu pe călugăr, prăbușit în mizeria de pe jos, rezemat cu
spatele de peretele îndepărtat.
— Fray Bonestruca!
Îl strigă de mai multe ori, dar vocea i se pierdu în vacarm. Fratele nu-și
ridică fruntea plecată, dar strigătele lui Iona atraseră atenția unui om
zdrențuros, care se uita înfometat la p}ine. Iona rupse o bucată dintr-o p}ine
și i-o întinse printre gratii, de unde fu apucată și înfulecată repede.
— Adu-mi-l pe călugăr, i-l arătă Iona, și-ți dau o jumătate de p}ine.
Omul se duse imediat și-l trase pe Bonestruca în picioare, aduc}ndu-l spre
Iona, p}nă la grilaj. Iona îi dădu p}inea promisă, dar zdrențărosul nu se
îndepărtă, cu ochii la celelalte provizii din m}na lui.
Se adunaseră o mulțime de deținuți.
Fray Bonestruca se uită la Iona. Nu era o privire pustie. Exista o anume
inteligență acolo, conștiința și un simț al ororii, dar nu-i dădu vreun semn că
l-ar fi recunoscut.
— Sunt Callico, zise Iona. Nu-ți aduci aminte: Ramon Callico, doctorul?…
Ți-am adus ceva.
Îi dădu bucățile de br}nză printre gratii și Bonestruca le acceptă fără un
cuv}nt.
Dar c}nd încercă să poarte o conversație cu el, călugărul privi în lături,
mut, și Iona știu ca nu avea speranțe de a primi răspuns.
— Nu pot face nimic ca să te eliberez p}nă nu-ți revine sănătatea, se simți
obligat să-i spună.
După ce văzuse, auzise și mirosise locul, i-a fost greu să rostească acele
cuvinte, deși era în el o parte care avea să-l urască întotdeauna pe Bonestruca
pentru crimele lui teribile împotriva familiei Toledano și a at}tor altora.
Îi dădu printre gratii jumătatea de p}ine și apoi p}inea întreagă; ca să le
primească, Bonestruca mută br}nza din m}na dreaptă în m}na st}ngă și
făc}nd asta, scăpă una dintre bucăți. Aceasta a fost înșfăcată de zdrențuros, în
timp ce un băiat gol smulse p}inile din str}nsoarea lui Bonestruca. Multe
m}ini se ridicară împotriva băiatului; trupurile tălăzuiau și se răsuceau,
amintindu-i lui Iona de frenezia peștilor de mare, în căutare de hrană.

599
 O bătr}nă cheală se aruncă asupra gratiilor, întinz}ndu-se să apuce brațul
lui Iona într-un clește v}nos, cer}nd m}ncarea pe care n-o mai avea. Sărind
înapoi ca să se elibereze, să scape de duhoarea și blestemul acelui loc teribil,
Iona văzu pumnul mare al lui Bonestruca lovindu-i pe cei din jurul lui, p}nă
c}nd călugărul rămase în picioare singur, cu gura căscată, în timp ce din el
ieșea un strigăt de disperare lupească, o parte vaier și o parte muget, care
păru să-l urmeze pe Iona dincolo de poarta azilului.
Călări la casa de peste r}u și se forță să-i spună Măriei Juana că simțea
instinctiv că nebunia lui Bonestruca va merge spre rău, nu spre bine. Ea îl
ascultă cu ochii uscați, căci se așteptase la asta, deși îi fusese groază că va fi
așa.
— Au fost aici trei oameni de la biserică. O să vină după mine și copii
după-amiază. Ne-au promis că ne duc la o mănăstire, nu la casa de muncă.
— Îmi pare rău, señora.
— Știți cumva vreo casă din apropiere unde e nevoie de o femeie? Nu mi-e
frică de muncă și copiii măn}ncă foarte puțin.
Nu știa dec}t casa lui. Se g}ndi cum ar fi fost să stea cu ei, să treacă timpul
și el să-i vadă efectele, devot}ndu-și viața acestei femei nefericite și copiilor
ei stigmatizați de boală. Dar știa că nu era destul de bun, destul de puternic,
destul de sf}nt pentru a face un asemenea gest.
Își goni ideea din cap, g}ndindu-se în schimb la colecția de obiecte
evreiești a lui Bonestruca. Filacteriile. Tora!
— Dorești poate să-mi vinzi c}te ceva din lucrurile lui?
— C}nd au venit de dimineață, au luat tot, spuse ea, conduc}ndu-l în
camera alăturată. Vedeți?
Nu mai rămăsese dec}t tabla de dame și micile pietre ce serveau drept
piese. Luaseră chiar și cartea cu poemul lui Dante, dar în grabă, căci mai
rămăseseră c}teva pagini desprinse, sub tabla de dame. Le luă și o citi pe
prima, d}ndu-și seama că era o descriere a iadului:
Aici am auzit oameni sc}ncind în prăpastie, ciocnindu-se și împing}ndu-se
cu palmele deschise și bolborosind în spume, ca apucații. Din puțul acela
ț}șnea un abur peste margini, acoperindu-i cu o m}zgă care îmi rănea ochii și
îmi îndurera nasul. Prăpastia aceea e at}t de ad}ncă, înc}t nu-i zăream
nicăieri fundul, p}nă c}nd nu ne-am cățărat pe arcul de piatră, la cea mai
mare înălțime. O dată ajunși acolo, am scrutat ad}ncul; și am văzut șiruri
lungi de oameni într-un r}u de excremente ce păreau că se revarsă din
latrinele lumii. Am văzut, printre ticăloșii din acel puț, o umbră ce poate avea

600
tonsura sau poate nu o avea – nu-ți dădeai seama, era împroșcat tot cu
murdărie.
Deodată, Iona înțelese că nicio pedeapsă la care s-ar fi putut g}ndi oamenii
sau Dumnezeu nu putea fi mai rea dec}t existența ce-l aștepta de acum
înainte pe Lorenzo de Bonestruca. Înspăim}ntat, acceptă de la ea jocul de
dame pe care i-l v}r} în m}nă. Își goli punga de aur și argint pe masă; apoi
chemă ajutorul Domnului asupra femeii și a copiilor ei și își îndemnă calul.

Capitolul Treizeci și Șapte

O EXCURSIE LA HUESCA

Febra era întotdeauna o problemă, dar la sf}rșitul iernii, o cascadă de

epidemii de tuse febrilă îl ținu foarte ocupat. Vizitele la domiciliu decurgeau
cam la fel:
— Señor Callico, mă dor toate oasele (tuse)…Am g}tul umflat, nu pot să
înghit… Durerea (tuse)… Uneori ard în foc, altă dată tremur de frig (tuse).
Un bătr}n, un t}năr, două bătr}ne și un copil muriră. Nu îndura g}ndul că
nu-i putuse salva, dar auzea vocea lui Nuño îndemn}ndu-l să se îngrijească
de cei vii. Mergea din casă în casă, prescriind băuturi fierbinți, miere cu vin
fiert. Și teriac împotriva febrei.
Nu era o molimă și nici măcar o epidemie gravă, dar avea de făcut foarte
multe vizite la domiciliu. Își spunea că at}ta vreme c}t boala debuta în zile
diferite la diverși pacienți, se putea descurca. Le promitea tuturor bolnavilor
că, dacă îi respectau instrucțiunile timp de zece zile, vor scăpa de rău ca prin
farmec. Pentru cei mai mulți, lucrurile se petreceau chiar așa.
Adesea, c}nd ajungea acasă, era prea obosit ca să se mai ocupe de menaj
sau să-și facă o m}ncare caldă. Uneori așeza piesele pe tabla de dame, le muta
din ambele părți și încerca să joace, dar nu era deloc plăcut. Simțea o
neliniște și o insatisfacție generale și c}nd, în sf}rșit, febra mai scăzu în
intensitate și accesele de tuse se potoliră, se hotărî să-și ia o zi liberă și o
vizită pe Reyna.

601
 Așezarea unde locuia ea era mai degrabă o adunătură de gospodării
micuțe și de case ale tăietorilor de lemne, aflată la o jumătate de oră de
călărit de la ieșirea din Zaragoza. Nu avea nume sau conducători, dar oamenii
care trăiau acolo de generații împărtășeau un sentiment al comunității și își
numeau în mod obișnuit așezarea „El Pueblecito” – Sătucul.
Ajung}nd acolo, se opri în dreptul unei bătr}ne care stătea la soare; o
întreba de Reyna și fu îndrumat la o casă vecină cu a unui tăietor de lemne.
Pe l}ngă acea casă, doi bărbați în nădragi cu bretele – unul cu plete albe și
celălalt mai t}năr și mai musculos – stăteau într-o groapă și tăiau cu
ferăstrăul un buștean de pin, cu rumegușul strălucindu-le pe pielea
transpirată.
Înăuntru, o găsi pe Reyna fără pantofi, șterg}nd pe br}nci dalele de piatră
ale podelei. Arăta la fel de sănătoasă, dar parcă mai bătr}nă dec}t și-o
amintea. C}nd văzu cine intrase, se opri din lucru și z}mbi, șterg}ndu-și
m}inile de rochie în timp ce se ridica în picioare.
— Ți-am adus niște vin de care-ți place ție, spuse el întinz}ndu-i vasul și
ea îi mulțumi, primindu-l.
— Stai la masă, dacă vrei, îl pofti și scoase două cești și o ploscă de-a ei,
care se dovedi a conține coniac.
— Salud.
— Salud.
Era bun. Tăria lui îl făcu să clipească.
— Ți-ai găsit o menajeră p}nă acum?
— Încă nu.
— Două femei bune ți-am trimis, Caria și Petronila. Mi-au spus că le-ai
trimis acasă.
— Probabil că eram obișnuit cu felul cum țineai tu casa.
— Trebuie să accepți schimbarea. Toată viața e schimbare, spuse ea. Vrei
să-ți trimit pe altcineva? La primăvară trebuie o curățenie generala a casei.
— O să-mi fac eu curat.
— Tu? Tu trebuie să fii doctorul. Nu trebuie să-ți pierzi timpul cu asta, zise
ea sever.
— Ți-ai găsit o casă foarte bună, schimbă el subiectul.
— Da, o să fac o pensiune. Nu există odăi cu chirie în apropiere și ne aflăm
pe șoseaua spre Monzon și Catalonia, unde sunt mulți călători.
Încă nu începuse să primească drumeți, căci locuința avea nevoie de un
adaos de t}mplărie pentru a putea fi transformată în han.

602
 Băură coniac și el o puse la curent cu noutățile și b}rfele din Zaragoza, iar
ea îi descrise viața Sătucului. De afară se auzeau încet sunetele h}rș}ite
scoase de ferăstrău.
— De c}nd n-ai mai m}ncat?
— De azi de dimineață.
— Atunci îți pregătesc ceva, se ridică ea.
— Îmi gătești o găină?
— Nu mai fac felul ăsta.
Se așeză din nou și-l privi.
— I-ai văzut pe oamenii care taie lemne afară?
— Da.
— În cur}nd voi fi măritată cu unul din ei.
— Aa! Cel t}năr?
— Nu, celălalt. Îl cheamă Alvaro, zise ea și z}mbi. Are părul alb, dar e
foarte puternic, îl anunță sec. Și e un lucrător minunat.
— Îți doresc norocul pe care-l meriți, Reyna.
— Mulțumesc.
Știa că ea își dăduse seama că el venise p}nă în sat s-o convingă să vină
înapoi în casa lui, dar își z}mbiră și în cur}nd ea aduse de m}ncare: o p}ine
proaspătă, ouă tari, pastă de usturoi, o jumătate de cașcaval, ceapă și măsline
micuțe, de o savoare extraordinară.
Băură am}ndoi mai multe căni din vinul adus de el, apoi doctorul plecă.
Cei doi bărbați de afară potriveau un buștean nou peste groapă.
— Bună ziua, le ură Iona.
Cel t}năr nu răspunse, dar cel numit Alvaro dădu din cap, apuc}nd
ferăstrăul.

Iona știa că se apropia Paștele evreiesc, deși nu era sigur de dată, și se

apucă de curățenia de primăvară: ștergea de praf și freca, deschidea
ferestrele spre a lăsa înăuntru aerul rece și proaspăt, tăia papura nouă și
întindea pe podeaua de piatră. Profita de singurătate pentru a coace o
versiune credibilă a azimei nedospite, în forme neregulate așezată pe o foaie
de metal deasupra focului. Produsul rezultat era cam ars și mai moale dec}t
în amintirile lui, dar era cu siguranță p}ine rituală și o m}ncă triumfător,
gătindu-și și o pulpă de miel cu ierburi amare, ce aminteau de încercările
fiilor lui Israel în fuga lor din Egipt.
— De ce e noaptea asta diferită de toate celelalte? întrebă casa tăcută, dar
nu primi niciun răspuns, doar o tăcere mai amară dec}t ierburile. Din cauză

603
că nu era sigur de dată, m}ncă festiv în fiecare seară timp de o săptăm}nă,
delect}ndu-se cu carne de miel trei zile, după care i se strică și îngropă restul
în livada de pe deal.
***
Iarna păru că dispăruse c}teva zile, dar se întoarse, cu ger și ploaie,
transform}nd drumurile în r}uri de noroi ad}nc și rece. Stătea ore întregi în
capul mesei, pe g}nduri. Era un om bogat, un doctor respectat, locuind într-o
hacienda din piatră solidă, pe păm}ntul bun care era al lui. Totuși, uneori, în
nopți fără somn, i se părea că aude, mai tare dec}t urletul strident al v}ntului
cu stropi de ploaie, vocea bl}ndă a tatălui spun}ndu-i că era doar pe jumătate
viu.
Era obosit să alcătuiască o congregație cu un singur membru, sătul să fie
prins în cușcă, deși cușca era de mărimea întregii Spanii. Se g}ndea să fugă în
Franța sau în Portugalia. Dar nu cunoștea nici franceza, nici portugheza.
Chiar dacă se putea strecura peste una dintre granițe, dacă i se cerea dovada
botezului, în Franța ar fi fost ars pe rug și în Portugalia ar fi fost cu siguranță
înrobit. Cel puțin în Zaragoza era acceptat și trecea drept bun creștin. Munca
lui de medic compensa multe dintre lucrurile care îi lipseau în viață.
Totuși, t}njea după ceva fără nume, ceva ce nu putea identifica. În somn,
visa morți sau femei care îi trăgeau săm}nța din trupul adormit. Uneori era
sigur ca va deveni la fel de nebun ca și călugărul și c}nd sosiră, în fine, zilele
calde și însorite, privi suspicios anotimpul, incapabil să creadă că vremea rea
trecuse. A fost un noroc că febra nu a revenit, deoarece află, vorbind cu
farmacistul fray Luis Guerra Medina că nu se mai găsea deloc teriac de
cumpărat în ținut.
— Cum să mai căpătăm? îl întrebă pe fray Medina.
— Nu știu, spuse îngrijorat bătr}nul franciscan. Este disponibil un teriac
de calitate bună doar la familia Aurelio din Huesca. În fiecare an m-am dus la
Huesca să cumpăr teriac de la Aurelio. Dar e un drum de cinci zile călare și
am îmbătr}nit. Nu pot să mă mai duc.
— Să trimitem un călăreț, ridică Iona din umeri.
— Nu, dacă trimitem pe cineva care nu cunoaște teriacul, îi vor da un
compus vechi, fără valoare ca medicament. Trebuie cumpărat de un om
respectat, un om care știe cum trebuie să fie teriacul bun. Trebuie să fie
proaspăt și cumpărat în cantitate mare, ca să ne ajungă un an întreg.
Casa lui Iona devenise o închisoare și acum avea o portiță spre libertate:
— În regulă. Voi călări eu la Huesca, zise.
***

604
 Cu șase luni înainte, Miguel de Montenegro fusese chemat la Montalvan,
unde episcopul de Teruel zăcea suferind de o febră cu frisoane, iar Iona
avusese grijă de pacienții lui c}t lipsise. Acum, Montenegro și alt doctor pe
nume Pedro Palma, pentru care Montenegro garanta, se învoiră să preia
practica lui señor Callico, mulțumiți că se vor bucura și pacienții lor de
teriacul care urma să fie adus. Iona luă surul arab și un singur asin de povară.
Ca de obicei, dispoziția i se însenină c}nd începu să rătăcească pe c}mpii.
Vremea era frumoasă și ar fi putut avansa mai repede, dar armăsarul arab
îmbătr}nise și-l cruța, știind ca nu avea motive de grabă. Drumul nu era
dificil. Dealurile se legau prin văi cultivate sau presărate cu pășuni, iar la
micile gospodării, porcii r}mau păm}ntul care era astfel pregătit pentru
semănatul gr}ului sau săditul legumelor. Alegea întotdeauna un loc frumos
unde să facă popas peste noapte. Dealurile se transformară în munți mai
mici, apoi în munți adevărați.
Ajung}nd la Huesca, se duse la familia Aurelio și îi găsi văz}ndu-și de
negoțul lor într-un grajd amenajat și mirositor datorită plantelor medicinale.
Trei bărbați și o femeie lucrau la pisarea și dozarea plantelor uscate.
Meșterul erborist, Reinaldo Aurelio, era un bărbat plăcut, cu privire
pătrunzătoare, încins cu un șorț din piele aspră, acoperit cu pleavă:
— Ce pot face pentru domnia ta?
— Am nevoie de teriac. Sunt Ramon Callico, doctor din Zaragoza. Comand
pentru fray Luis Guerra Medina din Zaragoza.
— A, pentru fray Luis! Dar de ce n-a venit el? Cum stă cu sănătatea?
— Bine, dar a mai îmbătr}nit, așa că m-a trimis pe mine.
— A, da. Vă putem oferi teriac, señor Callico.
Și deschise un raft cu ușă de lemn.
— Pot să-l văd? întrebă Iona.
Sfăr}mă o bucățică între degete, o adulmecă și clătină din cap:
— Nu, zise încet. Dacă i-l duc pe ăsta lui fray Luis, o să mă dojenească și pe
merit.
Erboristul z}mbi:
— Fray Luis e foarte pretențios.
— Iar noi, doctorii, îi suntem recunoscători pentru asta. Am nevoie de
mult teriac proaspăt, ca să putem împlini lipsurile mai multor doctori din
ținut.
Señor Aurelio dădu din cap:
— Nu este o greutate, dar ne va lua desigur timp pentru a pregăti at}ta
teriac proaspăt.

605
 — Cel puțin zece zile. Poate chiar mai mult.
Iona nu avea de ales dec}t să accepte. Și apoi, situația nu-i displăcea,
pentru că îi oferea libertatea de a-și continua hoinăreala prin Pirinei.
Calculară c}t îl vor costa ierburile și plăti în avans. Fray Luis spusese că
furnizorii își respectau cu sfințenie cuv}ntul și Iona nu dorea să fie împovărat
cu aur. Aranja să-și lase asinul de povară la Aurelio c}t lipsea și promise că va
lipsi cel puțin două săptăm}ni, lăs}ndu-le erboriștilor timp să-și facă treaba.

Călări spre nord, printre dealurile submontane. Auzise că între Huesca și

granița cu Franța, munții se înălțau at}t de ascuțiți, înc}t păreau că ating
cerul. Într-adevăr, nu călători mult și văzu munții, unii dintre ei cu piscuri
înzăpezite. Pe o pajiște bogată în flori timpurii, găsi un p}r}u plin cu păstrăvi
micuți, în veșm}nt sclipitor. Într-o clipă își și scoase o ață cu c}rlig din
desagă, precum și cutiuța de tablă cu r}mele din grămada de bălegar de la el
din Zaragoza. Peștii se grăbeau să muște; își obținu repede masa. Fiecare
păstrăv ajungea doar pentru o îmbucătură, dar îi curăța repede, înșir}ndu-i
pe o baghetă verde și perpelindu-i la foc mic, după care se delecta și cu oasele
ce se topeau în gură alături de carnea moale.
Lăsă un timp calul să pască iarbă și flori, apoi urmă poteca în sus. Pantele
mai joase erau des împădurite cu fagi, castani și stejari, schimb}ndu-se cu
p}lcuri de brazi și pini mai sus, rărindu-se și dispăr}nd pe înălțimi, unde
p}nă și plantele mici erau pe sponci. Soarele cald trimitea zăpada în torente
sunătoare spre văi, hrănind malurile unui r}u năvalnic cu afluenți viguroși.
După-amiază, văzu prima dată zăpadă, într-un cr}ng de brazi. Conținea
urme perfecte de urs, at}t de fin trasate înc}t știu că erau proaspete. Aerul
era mai tare și noaptea avea să fie mai rece; hotărî că voia să doarmă în aerul
bl}nd mai din vale și întorc}ndu-și calul, coborî din nou p}nă la adăpostul
unui pin mare, ce-i oferea crengi uscate pentru foc. Amintindu-și de urmele
de urs, își priponi calul în apropiere și ținu focul aprins toată noaptea,
trezindu-se din c}nd în c}nd să rupă lemnul uscat din copac cu zgomote
fr}nte și tari ce dădeau de veste despre prezența lui. Apoi adormea din nou,
în lumina flăcărilor renăscute.
***
În după-amiaza celei de-a treia zi departe de Huesca, se întoarse înapoi
dintr-o trecătoare înaltă din cauza stratului gros de zăpadă. Putea trece prin
ea, dar era greu pentru cal și nu avea sens să încerce. Ridic}ndu-se în scări, se
uită după vreo potecă laterală, care să ocolească muntele, dar nu văzu
niciuna. Surul vru să se întoarcă și abia atunci își dădu seama că o potecă

606
aproape mascată se deschidea prin perdeaua pădurii. O cercetă și descoperi
că era acoperită cu piatră și se lărgea, cobor}nd fața de st}ncă a muntelui pe
drumul deschis de un r}u năvalnic.
Coborî tot mai jos.
După un lung traseu descendent, mirosi fum de lemn și ieșind dintre
copaci, se trezi într-o vale mică unde se afla un sat. Era compus din vreo
douăsprezece căsuțe de piatră, cu acoperișuri țuguiate din lespezi de st}ncă
și turla ascuțită a unei biserici profil}ndu-se pe orizontul cobor}t. Pe o
pășune pășteau vaci și cai și văzu păm}nt negru și mai multe c}mpii cultivate.
Trecu pe l}ngă două case fără să vadă pe nimeni, dar o femeie plecase de
la a treia casă la r}u după apă și acum ducea înapoi găleata plină ochi. C}nd îi
observă, se grăbi să ajungă la adăpost, cu apa scăp}nd peste marginea găleții,
dar el o ajunse înainte de jumătatea distanței p}nă la casă:
— Bună ziua. Ce sat e ăsta, vă rog?
Ea se opri ca încremenită pe drum:
— Este Pradogrande, señor, spuse cu o voce limpede și prudentă și c}nd
ajunse mai aproape de ea și îi văzu fața, fu at}t de mișcat înc}t i se acceleră
respirația:
— Inés. Tu ești?
Descălecă st}ngaci și ea se dădu înapoi, înspăim}ntată:
— Nu, señor.
— Nu ești Inés Saadi Denia, fiica lui Isaac Saadi? insistă el stupid.
Fata îl privi mirată:
— Nu, señor. Sunt Adriana. Adriana Chacon.
Bineînțeles, era un prost, își spuse în g}nd. Era o femeie t}nără. C}nd o
văzuse ultima dată pe Inés, era puțin mai t}nără dec}t fata asta și de atunci
trecuseră at}ția ani grei.
— Inés era mătușa mea, odihnească-se în pace.
Ah, Inés era moartă. Îl îndurera să audă că pierise, încă o ușă închisă.
— Odihnească-se în pace, murmură și el. Te țin minte, zise deodată.
Își dădu seama că femeia aceasta fusese copilul de care avea grijă Inés,
fetița surorii ei mai mari, Felipa. Își amintea cum se plimba Inés prin
Granada, cu fetița între ei, țin}nd-o fiecare de c}te o m}nă.
Femeia îl privea cu îndoială.
Iona se întoarse, auzind un strigăt prin care prezenta lui fusese semnalată.
Bărbați alergau cu disperare spre el, trei dintr-o direcție și doi din alta,
țin}ndu-și uneltele de lucru ca pe niște arme pregătite să ucidă un invadator.

607
Capitolul Treizeci și Opt

POIANA ÎNALTĂ

Înainte ca lucrătorii de pe c}mp să ajungă la ei, un bărbat uscățiv și robust

ieși dintr-o casă din apropiere, îmbătr}nise, dar nu at}t de mult înc}t Iona să
nu-l recunoască imediat pe Micah Benzaquen, prietenul și vecinul din
Granada al familiei Saadi. Benzaquen era de v}rstă mijlocie c}nd îl cunoscuse
Iona; acum era încă viguros, dar arăta ca un om bătr}n. Se uită scrutător la
Iona și c}nd z}mbi, Iona își dădu seama că și el fusese recunoscut.
— Te-ai maturizat frumos, señor, începu Benzaquen. Ultima dată, c}nd te-
am cunoscut, erai un t}năr pastor uriaș și zdrențăros, numai păr și barbă, de
parcă aveai capul băgat într-un tufiș. Dar cum te cheamă? E numele unui oraș
frumos…
Iona știa că pentru scurtul timp c}t va răm}ne acolo, îi va fi imposibil să
insiste că era Ramon Callico:
— Toledano.
— Da, Toledano, pe legea mea!
— Iona Toledano. Bine te-am găsit, señor Benzaquen.
— Unde locuiești acum, señor Toledano?
— În Guadalajara, spuse Iona, conștient că nu îndrăznea să asocieze
numele Toledano cu Zaragoza.
Spre regretul lui, femeia își luase găleata și se refugiase în casă pe c}nd el
și Benzaquen se salutau. Cei care alergau se domoliseră, văz}nd că sabia
străinului rămăsese în teacă. C}nd sosiră, cu uneltele agricole cu care l-ar fi
putut hăcui, el și Benzaquen stăteau și vorbeau amical.
Benzaquen îi prezentă pe Padro Abulafin, David Vidal și Durante Chazan
Halevi; apoi pe cei din al doilea grup, Joachim Chacon, Asher de Segarra, José
Diaz și Fineas Ben Portal.
Mai mulți bărbați se ocupară de calul lui Iona, în timp ce el fu invitat în
ospeție la Benzaquen. Leah Chazan, soția acestuia, era o persoană căruntă,
plină de căldură, av}nd toate virtuțile unei mame spaniole. Îi dădu un lighean
de apă fierbinte și o c}rpă și-l conduse într-un hambar, unde se putu spăla

608
nestingherit. C}nd ieși, căsuța răsp}ndea deja miros de friptura fragedă de
miel. Gazda îl aștepta cu coniac și doua căni:
— Vizitatorii sunt foarte rari în micuța noastră vale, așa că asta e o ocazie,
se explică el, turn}nd coniac. Băură unul în sănătatea celuilalt.
Benzaquen observase armăsarul arab al lui Iona și calitatea excelentă a
hainelor și armelor lui:
— Nu mai ești un păstor zdrențăros, z}mbi el.
— Sunt doctor.
— Doctor? Ce frumos! spuse Benzaquen.
În timpul mesei excelente, servite în cur}nd de soția lui, îi povesti lui Iona
ce li se înt}mplase convertiților după ce drumurile lor se despărțiseră:
— Am părăsit Granada într-o caravană formată din treizeci și opt de
căruțe cu destinația Pamplona, cel mai mare oraș al Navarrei, unde am ajuns
după o călătorie dificilă și chinuitor de înceată.
Stătuseră doi ani la Pamplona:
— Mai mulți dintre ai noștri s-au căsătorit acolo. Printre ei și Inés Denia. A
devenit soția lui Isadoro Sabino, un t}mplar, spuse cu delicatețe Benzaquen,
căci am}ndoi aveau amintiri neplăcute cu privire la discuția purtată c}ndva
în jurul lui Inés.
— Nenorocire, continuă Benzaquen, pentru cei veniți din Granada, zilele
fericite la Pamplona au fost întunecate de tragedie.
Unul din cinci membri ai grupului murise la Pamplona de febră galopantă
cu s}ngerări. Patru membri ai familiei Saadi au fost printre cei șterși cu
cruzime și repeziciune din cartea vieții, în luna lui Nisan:
— Isaac Saadi și soția lui, Zulaika Denia, au murit la c}teva ore unul de
altul. Apoi fiica lor, Felipa, s-a îmbolnăvit și a murit și în cele din urmă, at}t
Inés c}t și proaspătul ei soț, Isadoro Sabino, au pierit la mai puțin de trei luni
de la căsătorie.
Oamenii din Pamplona i-au învinuit pe cei nou-veniți că au adus moartea
în oraș și, după ce molima și-a dus la capăt lucrarea, cei care am supraviețuit
am știut că trebuia să fugim din nou.
După multe discuții, am hotăr}t să încercăm să trecem granița spre Franța
și să ne stabilim în Toulouse, deși decizia a fost controversată. Eu, de
exemplu, nu am fost bucuros nici de rută nici de destinație, spuse Benzaquen.
Le-am arătat că, de veacuri, Toulouse a avut o tradiție de a îngădui acte de
violență împotriva evreilor și că de Franța ne despărțeau înălțimile Pirineilor,
peste care trebuia să trecem căruțele, ceea ce părea cu neputință.

609
 Dar unii dintre tovarășii lui Benzaquen, convertiți, îi luaseră în der}dere
temerile, spun}ndu-i că vor intra în Franța ca niște catolici, nu ca evrei. C}t
despre trecerea peste munții știau că în satul Jaca, aflat în drum, erau călăuze
pricepute, munteni care puteau fi angajați să-i conducă prin trecători.
Spuseseră că dacă nu puteau trece munții în căruțe, își vor încărca bunurile
cele mai de preț pe spinarea animalelor de povară și le vor duce în Franța.
Așa că șirul de căruțe pornise pe drumul spre Jaca.
— Cum ați nimerit în valea asta? întrebă Iona.
— Din înt}mplare, z}mbi Benzaquen.
Pe pantele împădurite, locurile de popas pentru un grup așa de mare erau
greu de găsit. Adesea, călătorii dormeau în căruțele înșirate la marginea
potecilor. Într-o astfel de noapte, înainte de a se trezi, unul dintre caii lui
Benzaquen – un animal bun și necesar – își smulse priponul și părăsi tabăra:
— În zori, imediat ce i-am descoperit lipsa, am plecat să-l caut cu încă
patru oameni, blestem}nd dobitocul.
Lu}ndu-se după hățișul călcat, crengi rupte, c}te o urmă de copită sau
gunoi de cal, se pomeniseră pe un drum natural din piatră ce cădea în vale pe
l}ngă un r}u năvalnic. În cele din urmă, ieșiseră din pădure și văzuseră calul
păsc}nd iarba bogată a unei văi mici și ascunse:
— Am fost impresionați imediat de apa bună și de iarbă. Ne-am întors la
caravană și i-am adus și pe ceilalți în vale, căci oferea un loc de odihnă bun, la
adăpost. N-a fost nevoie dec}t să lărgim puțin drumul în doua locuri și să
dăm la o parte niște bolovani ca să putem aduce jos căruțele. La început, ne-
am g}ndit să stăm doar patru sau cinci zile, să lăsam oamenii și animalele să
se odihnească și să-și recapete forțele.
Dar toți fuseseră impresionați de frumusețea văii și de rodnicia
păm}ntului, povesti el mai departe. Nu le scăpă faptul că locul era înc}ntător
de izolat. Spre răsărit, se afla la două zile de drum greu de satul cel mai
apropiat, Jaca, acesta fiind și el o așezare izolată și puțin umblată. Iar către
sud-est, trebuia să mergi trei zile, tot pe un drum anevoios, ca să ajungi în
orașul Huesca. Unii dintre noii creștini observară că oamenii puteau trăi
pașnic aici, fără să mai vadă vreodată un inchizitor sau un soldat. Le trecu
prin minte că poate n-ar trebui să plece mai departe, ci să răm}nă în vale și să
o transforme în cămin.
— N-au fost toți de acord, spuse Benzaquen. După multe certuri și discuții,
dintre cele douăzeci și șase de familii care au plecat din Pamplona,
șaptesprezece s-au hotăr}t să răm}nă în vale. Toți au pus umărul să ajute
cele nouă familii care continuau drumul spre Toulouse. Dimineața și cea mai

610
bună parte a după-amiezei au trecut cu pregătirea căruțelor pentru călătorie.
După îmbrățișări și c}teva lacrimi, au dispărut pe coasta muntelui și cei care
n-am mai dorit să mergem am cobor}t din nou în vale.
Printre ei, patru familii se ocupaseră înainte cu agricultura. C}nd fusese
vorba de plecarea de la Granada la Pamplona, apoi la Toulouse, lucrătorii
păm}ntului stătură sfioși, lăs}nd aranjamentele și deciziile pe seama
negustorilor, a căror experiență asigurase bunul mers al călătoriei.
Dar acum, agricultorii deveniseră conducătorii așezării, explor}nd și
împărțind valea, hotăr}nd ce să planteze și unde. Peste tot creștea iarbă
grasă și sănătoasă și numiră locul de la început Pradogrande, „Poiana înaltă”.
Bărbații munciră împreună la împărțirea păm}ntului în șaptesprezece
loturi echitabile, le numerotară și băgară numerele într-o pălărie, aleg}ndu-și
proprietățile prin extragerea numerelor. Se înțeleseră să se ajute la semănat
și recoltat, proced}nd cu începerea muncilor prin rotație în fiecare an, astfel
ca fiecare gospodar să se bucure de aceleași avantaje. Cei patru agricultori
indicară unde să fie construite casele, pentru a se bucura de soare și umbră și
a conviețui bine cu elementele naturii.
Ridicară locuințele una c}te una, muncind cu toții. Aveau piatră din belșug
pe coastă și clădiră ferme solide, cu garduri și hambare la primul nivel sau
atașate corpului de locuit.
În prima vară construiră trei „finca”, iar femeile și copiii se îngrămădiră
acolo în timpul iernii, bărbații adăpostindu-se afară, la căruțe. De-a lungul
următoarelor cinci veri, ridicară restul caselor și biserica.
Cei patru agricultori experimentați formară comitetul de achiziții al
grupului.
— La început au mers la Jaca, spuse Benzaquen, unde au cumpărat c}teva
oi și săm}nță, dar Jaca era prea mică pentru nevoile noastre, așa că, în
călătoria următoare, au parcurs o distanță în plus p}nă la Huesca, unde au
găsit mai multe vite de v}nzare. Ne-au adus saci de săm}nță bună, răsaduri,
puieți de pomi fructiferi, oi și capre, purcei, pui și g}ște.
Unul dintre bărbați fusese tăbăcar și altul t}mplar, îndeletniciri care
constituiau o binecuv}ntare într-o comunitate nouă.
— Dar majoritatea fuseseră negustori. C}nd ne-am hotăr}t să răm}nem la
Pradogrande, știam că va trebui să ne schimbăm îndeletnicirea și modul de
viață. La început a fost descurajant și greu să ne obișnuim trupurile de
negustori cu cerințele aspre ale muncii grele, dar eram însuflețiți de g}ndul la
posibilitățile din viitor și dornici să învățăm. Treptat, ne-am întărit. Suntem

611
aici de unsprezece ani și ne-am lucrat ogoarele, avem recolte și livezi, spuse
Benzaquen.
— V-ați descurcat bine, aprecie Iona impresionat.
— Se lasă întunericul, dar m}ine te duc să vezi valea cu ochii tăi.
Iona dădu din cap, absent:
— Femeia Adriana… soțul ei lucrează păm}ntul?
— Toți cei din Pradogrande lucrează păm}ntul. Dar soțul Adrianei Chacon
nu mai e. E văduvă, spuse Benzaquen, tăind încă o bucată de friptură și
îndemn}ndu-și oaspetele să măn}nce.

— Spune că-și amintește de mine de c}nd eram copilă, îi zise Adriana

Chacon tatălui ei în seara aceea. Ce curios, eu nu-mi aduc deloc aminte de el.
Tu îți amintești?
Joachim Chacon clătină din cap:
— Nu. Dar poate l-am înt}lnit. Bunicul tău, Isaac, cunoștea foarte mulți
oameni.
I se părea ciudat că acest nou-venit în vale pretindea că avea despre ea
amintiri pe care ea nu le împărtășea. C}nd se g}ndea la copilărie, era ca și
cum ar fi încercat să cuprindă cu ochii un vast ținut, afl}ndu-se pe v}rful unui
munte și vedea limpede obiectele mai apropiate, iar pe cele din trecut mai
neclar, pierz}ndu-se în depărtare p}nă se dizolvau cu totul. Nu avea nicio
amintire din Granada și doar c}teva din Pamplona. Își aducea aminte cum
călătorise multă vreme într-o căruță. Căruțele aveau coviltir, dar era așa de
zăpușeală înc}t caravana călătorea mai ales dimineața și seara, oprindu-se
undeva la umbră în orele de arșiță de la mijlocul zilei. Își amintea
hurducăturile constante și zdravene ale căruței pe drumurile proaste,
p}r}itul hamurilor de piele, sunetul înfundat al copitelor. Veșnicul praf
cenușiu care-i scr}șnea adesea între dinți. Mirosul ierbos al urmelor rotunde
lăsate de cai și asini și călcate de roțile căruțelor care veneau după a lor.
Adriana avea opt ani atunci, călătorind singură și lipsindu-i cu disperare
toți cei dragi, care muriseră de cur}nd. Tatăl ei, Joachim Chacon, o trata cu
tandrețe c}nd își amintea; dar cea mai mare parte a timpului stătea în față și
m}na tăcut caii, aproape orb la cei din jur datorită propriei lui dureri.
Amintirile despre ceea ce se înt}mplase după ce pătrunseră în munți erau
înc}lcite; ținea minte doar ziua c}nd ajunseseră în vale și fusese mulțumită că
se opriseră din călătorie.
Tatăl ei, care într-o altă viață cumpărase și v}nduse diferite feluri de
mătase, își împlinea acum munca de gospodar, dar în primii lor ani la

612
Pradogrande lucrase la construirea caselor. Devenise un zidar de nădejde,
învăț}nd să potrivească pietrele astfel înc}t să se îmbuce unele cu altele,
form}nd ziduri țepene. Casele, clădite din piatră de r}u și cherestea, fură
repartizate încep}ndu-se cu cele mai numeroase familii. Astfel Adriana și
tatăl ei fură nevoiți să locuiască timp de cinci ani în casele altora, casa lor
fiind ultima ridicată de comunitate. Era, de asemenea, și cea mai mică, dar
solid construită, ca și celelalte, și i se păru deosebit de intimă c}nd se mutară.
Anul acela – anul c}nd împlini treisprezece ani – a fost cel mai fericit an al ei
la Pradogrande. Era stăp}na casei tatălui ei și înc}ntată de frumusețea văii,
cum erau cu toții. Gătea și făcea curat, c}nt}nd mai toată vremea, mulțumită
de soarta ei. A fost anul în care începură să i se dezvolte s}nii; era puțin
înspăim}ntător, dar părea natural, căci toate din jurul ei creșteau și
înmugureau. Avusese primul ciclu la unsprezece ani și Leona Patras, o
bătr}na care era soția lui Abram Montelvan, fusese foarte bună cu ea,
arăt}ndu-i cum să se îngrijească în fiecare lună.
În anul următor, comunitatea suferi prima pierdere, Carlos ben Sagan
murind de o boală de plăm}ni. La trei luni după înmorm}ntarea lui Sagan,
tatăl îi spuse Adrianei că se va însura cu văduva lui Carlos, Sancha Portal.
Joachim îi explică fiicei lui că muncitorii încercați din Pradogrande, temători
să primească oameni din afară, erau conștienți că în anii ce vor veni, vor avea
nevoie de toate brațele pe care le puteau obține. Se înțeleseră că familiile
numeroase erau cheia viitorului lor și adulții celibatari erau încurajați să se
căsătorească imediat ce se ivea posibilitatea. Sancha Portal se învoise să se
mărite cu Joachim; era încă o femeie chipeșă și robustă și el era desigur
bucuros să-și facă datoria. Îi spuse Adrianei că se va duce la „finca” Sanchei să
locuiască acolo, dar ea avea cinci copii și casa era deja aglomerată. Așa că
Adriana urma să locuiască mai departe în căsuța tatălui ei, alătur}ndu-se
familiei la masă, duminicile și de sărbători.
După ce o mică biserică și o casă pentru preot au fost ridicate în centrul
văii, Joaquim se află printre delegații care călătoriră la Huesca și cerură ca
noii comunități să-i fie repartizat un preot. Padre Pedro Serafino, un purtător
de sutană liniștit și timid, îi însoțise înapoi la Pradogrande, răm}n}nd destul
c}t să-i căsătorească pe Joachim și pe Sancha. Întorc}ndu-se la Huesca, le
raportase superiorilor despre noua bisericuță și despre parohia bine
aranjată, dar vacantă, și după c}teva luni, preotul apăru călare și îi anunță pe
localnici că fusese numit preotul lor permanent.
Sătenii au fost înc}ntați să participe la mesă, simțindu-se la fel de catolici
ca un episcop.

613
 — Acum, dacă ochi neprietenoși vor cerceta vreodată comunitatea
noastră, îi spusese Joaquim fetei lui, chiar și Inchiziția va fi nevoită să
remarce biserica noastră impozantă și parohia. Și observ}nd cum preotul își
călărește mereu micul asin prin vale, vor fi forțați să tragă concluzia că
Pradogrande e o comunitate de creștini adevărați.

În acele zile, Adriana se bucura că locuia singură. Era ușor să țină casa
ordonată și curată c}nd în ea locuia doar o persoană. Era ocupată, cocea
p}ine și creștea legume în grădină ca să ajute la hrana familiei numeroase a
tatălui, și mai torcea și l}nă de la oile lui. La început, toți z}mbeau la vederea
ei, femeile și bărbații în același fel. Trupul ei suferi ultimele transformări din
copilărie; s}nii nu-i crescură mari, dar aveau o formă frumoasă și avea o
constituție longilină și suplă, dar foarte feminină. În cur}nd, unele neveste
din sat observară privirile insistente ale bărbaților și c}teva femei începură
să-i vorbească rece și cu m}nie. Era inocentă în privința experienței, dar nu și
a cunoștințelor; văzuse odată cum se împerecheau caii, armăsarul sforăind cu
un mădular c}t o măciucă și urc}ndu-se pe spinarea iepei. Urmărise același
proces la berbeci și mioare. Știa ca împerecherea oamenilor se făcea diferit
pun}ndu-și întrebări despre detaliile actului dintre bărbați și femei.
Rămase descumpănită c}nd Leona Patras se îmbolnăvi în acea primăvară.
O vizită și încercă să-i răsplătească bunătatea, gătind pentru soțul în v}rstă al
Leonei, Abram Montelvan, pun}nd oale cu apă la fiert pentru ca aburul să-i
ușureze respirația bolnavei și ung}nd-o pe piept cu grăsime de gașcă și
camfor. Dar tusea Leonei se înrăutăți și ea muri chiar înainte de începutul
verii. Adriana pl}nse la înmorm}ntare; i se părea că toate femeile care se
purtau bine cu ea mureau.
Ajută la spălarea trupului Leonei înainte de înhumare, îi făcu moartei
curățenie în casă și îi găti de mai multe ori văduvului, lăs}nd m}ncarea pe
masă la Abram Montelvan.
În vara aceea, valea aproape deborda de frumusețe, copacii stufoși și iarba
înaltă fiind străbătute de păsări cu penaj strălucitor și aerul, inundat de
miresmele florilor. Uneori, aproape se îmbăta de peisajul înc}ntător și mintea
îi fugea în altă parte în mijlocul conversațiilor. Așa că la început crezu că nu
auzise bine c}nd tatăl ei îi spuse că urma să fie măritată cu Abram Montelvan.
Înainte ca ea și tatăl ei să primească ultima „finca” ridicată în
Pradogrande, se adăpostiseră prin casele celorlalte familii, printre care și cea
a lui Abram Montelvan și a Leonei Patras. Tatăl ei știa că Abram Montelvan

614
era un bătr}n dificil, mirosind acru, cu ochi bulbucați și toane; dar Joachim îi
vorbi pe șleau:
— Abram vrea să te ia și nu există altul pentru tine.
Suntem doar șaptesprezece familii. În afară de mine și de răposatul Carlos
ben Sagan, a cărui familie e acum familia mea, sunt numai cincisprezece
familii cu bărbați printre care îți poți căuta soți. Dar bărbații aceia sunt deja
tați și soți. Ar trebui să aștepți să moară nevasta altcuiva.
— Voi aștepta, zise ea răzvrătită, dar Joachim clătină din cap:
— Trebuie să-ți faci datoria față de comunitate, spuse.
Se purtă ferm! Îi zise că dacă nu-l asculta, l-ar face de r}s; și în cele din
urmă ea a fost de acord.
Abram Montelvan păru absent la nuntă. În timpul slujbei nupțiale de la
biserică, nu-i vorbi și nu se uita la ea. După căsătorie, celebrarea se ținu în
trei case fiind un prilej de fală, cu trei feluri de carne – miel, ied și pui – și
dans p}nă la primele ore ale dimineții. Adriana și mirele ei petrecură c}te o
parte din sărbătorire în fiecare din cele trei „finca”, sf}rșind festivitatea în
casa Sanchei Portal, unde Padre Serafino bău cu ei un pahar de vin, vorbindu-
le de mai multe ori despre legătură sf}ntă a căsătoriei.
Abram era amețit c}nd plecară de la Sancha Portal în aclamații și r}sete
generale. Se împiedică de mai multe ori pe drumul spre căruță, apoi se
îndreptară spre casa lui în lumina rece a lunii. Dezbrăcată în dormitorul lui,
pe patul unde murise prietena ei, Leona Patras, fata era speriată, dar
resemnată. El avea un corp ur}t, cu stomacul lăsat și brațele slabe. O puse să-
și desfacă picioarele culcată și apropie lampa cu gaz ca să-i vadă mai bine
goliciunea. Dar, evident, împerecherea umană era mai dificilă dec}t pentru
caii și oile pe care le privise; c}nd o încălecă, nu putu pătrunde în trupul ei cu
mădularul lui vlăguit, deși se înv}rtoșă și o blestemă, împroșc}nd-o cu salivă.
În cele din urmă, se rostogoli într-o parte și se culcă, lăs}nd-o pe ea să stingă
lampa. C}nd se întoarse în pat, se întinse pe margine, fără să poată adormi,
c}t de departe putea de el.
A doua zi de dimineață, el încercă din nou, icnind de efort, dar reuși doar
să producă o materie care rămase pe părul fin dintre coapsele ei p}nă
bărbatul plecă și putu să se spele bine de toate urmele lui.
Se dovedi a fi un soț ursuz, de care se temea. O lovi în prima zi de
căsătorie, țip}nd:
— La asta zici tu budincă de ouă?
În după-amiaza aceea, îi dădu să gătească o masă bună pentru nouă
persoane, așteptate a doua zi. Ea tăie două găini, le jumuli și le găti, coapse

615
p}ine și aduse apă proaspătă. Sosiră tatăl ei, mama ei vitregă, fiul lui Abram,
Anselmo, cu soția lui, Azucena Aluza și copiii lor, cărora Adriana le era acum
o bunică de paisprezece ani: două fiice, Clara și Leonor și un băiețel pe nume
Joseph. Nimeni nu-i vorbi c}t servi la masă, nici măcar tatăl ei, care r}dea
ascult}nd cum Anselmo descria capriciile caprelor lui.
Spre tristețea ei, soțul se apropia mereu în pat și veni timpul, la vreo trei
săptăm}ni după ce se cununaseră, c}nd avu destulă tărie pentru a-și face loc
în ea. Ea țipă slab de durerea sf}șierii, ascult}ndu-i cu resentiment
croncănitul de triumf c}nd se retrase lipicios aproape imediat și se grăbi să
captureze pe o c}rpă mica pată de s}nge, dovada a bravurii lui.
După aceea, o vreme o lăsă în general în pace, de parcă după o urcare a
muntelui nu vedea rostul unei noi încercări. Doar că în multe dimineți o
trezea m}na lui respingătoare, căut}ndu-i pe sub cămașa de noapte și
sond}ndu-i între picioare într-un mod care nicic}nd n-ar fi putut fi descris
drept m}ng}iere. În cea mai mare parte a timpului o ignora, dar se deprinse
s-o lovească fără rețineri și des.
M}inile lui pătate se str}ngeau în pumni tari. Odată, c}nd arse p}inea, îi
biciui picioarele cu o cravașă.
— Te rog, Abram! Nu, te rog! Nu! Nu! strigase ea, pl}ng}nd, dar soțul ei nu
răspunse nimic, inspir}nd ad}nc de fiecare dată c}nd o lovea.
Îi spuse tatălui ei că fusese silit s-o bată pentru lipsurile ei și tatăl veni în
casa lor să-i vorbească.
— Trebuie să încetezi să mai fii un copil tare de cap și să înveți să fii o
soție bună, ca mama ta, îi zise el, iar ea nu-l putu privi în ochi, dar îi spuse că
se va strădui.
Pe măsură ce învăța să facă lucrurile cum dorea Abram, bătăile se mai
răriră, dar nu încetară și sănătatea lui se șubrezi de la lună la lună. Îl durea să
zacă la pat. Mergea țeapăn și răsufla greu de suferință. Dacă înainte avusese
puțină răbdare, acum nu mai avea deloc.
Viața ei se schimbă într-o seară, c}nd erau căsătoriți de mai bine de un an.
Găti cina, dar n-o servi, fiindcă vărsă apă pe masă c}nd îi umplea cana și el se
ridică și-o lovi în piept. Deși înainte nu-i trecuse niciodată prin minte să facă
așa ceva, acum se repezi la el și-l atacă, plesnindu-l de două ori at}t de tare,
înc}t ar fi căzut dacă n-ar fi reușit să se așeze clătin}ndu-se în scaunul lui.
Ea îl domina:
— Nu mă vei mai atinge, señor. Niciodată.
Abram își ridică uluit privirea spre ea și începu să pl}ngă, de supărare și
umilință rușinată.

616
 — Înțelegi? insistă ea, dar el nu-i răspunse.
C}nd se uită la el printre lacrimi, văzu că era un bătr}n demn de dispreț, în
același timp prostănac și slab, nu o ființă de temut. Îl lăsă acolo pe scaun și
urcă scările. După o vreme, le urcă și el, se dezbrăcă încet și intră în pat. De
data asta el era cel care stătea la margine, c}t putea mai departe de ea.

Era sigură că se va duce la preot sau la tatăl ei și așteptă cu resemnare

pedeapsa pe care ar fi hotăr}t-o aceștia, biciuire sau ceva mai rău. Dar nu
auzi niciun cuv}nt de condamnare și treptat, își dădu seama că nu dorea să se
pl}ngă de purtarea ei pentru că îi era teamă că se va expune la ridicol,
prefer}nd să fie văzut de ceilalți ca un leu bătr}n și potent, care știa cum să
țină în m}nă o nevastă at}t de t}nără.
După aceea, ea așeza în fiecare seară o pătură pe jos în camera de la parter
și dormea acolo. Muncea zilnic în grădina lui, îi gătea, îi spăla rufele și îi ținea
casa. C}nd erau căsătoriți de aproape doi ani, el începu să tușească și căzu la
pat, fără să-și mai revină. Îl îngriji nouă săptăm}ni, încălzindu-i vin și lapte de
capră, d}ndu-i să măn}nce cu lingura, aduc}ndu-i oala de noapte, șterg}ndu-l
la fund și spăl}ndu-l.
C}nd muri, asupra ei se abătu un sentiment de mulțumire nestrămutată și
pentru prima dată în viața ei de adult, o stare de pace.

Un timp după aceea a fost lăsată în pace cu decență, lucru pentru care era
recunoscătoare. Dar la mai puțin de o jumătate de an de la moartea lui
Abram, tatăl ridică subiectul ei de văduvă la Pradogrande.
— Bărbații au decis că proprietatea poate fi păstrată numai pe numele
unui bărbat, care își muncește partea de păm}nt.
Ea îl măsură din ochi:
— Voi munci păm}ntul.
El îi z}mbi:
— Nu vei fi în stare să contribui destul.
— Pot învăța și eu să muncesc la fel de bine ca un negustor de mătase. Mă
pricep foarte bine la grădinărit. Aș munci la c}mp mai bine dec}t era în stare
Abram Montelvan.
Tatăl z}mbi în continuare:
— Cu toate acestea, nu e îngăduit. Ca să păstrezi păm}ntul, trebuie să fii
logodită. Lipsind asta, păm}ntul tău va fi împărțit între ceilalți fermieri.
— Nu vreau să mă mai mărit, niciodată.

617
 — Anselmo, fiul lui Abram, dorește să mențină păm}ntul neatins și în
familie.
— Cum propune să facă asta? Dorește să mă ia ca a doua soție.
Tatăl se încruntă auzindu-i tonul, dar afișă o mină răbdătoare:
— Propune să accepți un legăm}nt cu fiul lui cel mare, Joseph.
— Fiul cel mare! Joseph e un băiețel de doar șapte ani!
— Cu toate acestea, legăm}ntul va servi la păstrarea păm}ntului. Nu există
altul pentru tine, zise tatăl, exact așa cum spusese și c}nd fusese vorba să se
mărite cu Abram.
Apoi ridică din umeri:
— Spui că nu dorești să te măriți. Poate Joseph va muri de copil. Sau dacă
nu, vor trece ani întregi p}nă va crește. S-ar putea să se împlinească bine.
C}nd va fi bărbat, e posibil să-l primești cu bucurie.
Adriana nu-și dăduse niciodată seama c}t de mult își antipatiza tatăl. Se
uită cum îi căuta prin coșul de legume și îi lua ceapa verde pe care și-o
culesese mai de dimineață:
— Iau asta acasă, pentru Sancha, îi place cel mai mult ceapa ta, îi spuse el
z}mbind larg, de parcă i-ar fi făcut un compliment.

Cel de-al doilea angajament în vederea căsătoriei îi oferise o perioadă de

timp fără hărțuială. Trecuseră trei semănături și trei recolte de la moartea lui
Abram Montelvan. C}mpiile bogate fuseseră semănate în fiecare primăvară,
f}nul cosit și str}ns, spicele de gr}u recoltate în fiecare toamnă și totul se
făcuse aproape fără mormăieli din partea bărbaților. Unele neveste din vale o
priveau din nou pe Adriana cu ostilitate. C}țiva dintre soți depășiseră
perioada privitului, indic}ndu-i interesul lor cu cuvinte măgulitoare, dar
patul conjugal îi stăruia neplăcut de proaspăt în minte și nu voia nimic de la
bărbați; învăță să-i respingă pe loc cu o zeflemea sau r}z}nd de prostia lor.
În unele ocazii, c}nd pleca de la „finca” pe jos, îl vedea pe masculul căruia-i
fusese promisă. Joseph Montelvan era mic pentru v}rsta lui, cu un moț
brunet și c}rlionțat. Părea un băiețel simpatic c}nd se juca pe pajiște.
Împlinise zece ani. Oare c}t de mare trebuia să ajungă? Un băiat ar trebui să
aibă cel puțin paisprezece sau cincisprezece ani, bănuia ea, înainte de a fi
trimis la montă.
Odată, trecu pe l}ngă el și văzu că-i curgea nasul. Scoț}nd o batista, se opri
și-l șterse la nas pe copilul uimit:

618
 — Nu trebuie să vii niciodată în pat cu muci, señor. Promite-mi asta, îi
spuse și putu r}de pe săturate c}nd îl văzu lu}nd-o la fuga ca un iepure
speriat.
În ea creștea un boț mic de răceală, ca un copil nedorit. Nu avea mijloace
de scăpare, dar începu să-i sur}dă ideea de a pleca pur și simplu, urc}nd pe
munte p}nă n-ar mai fi putut să meargă. Nu-i era frică de moarte, dar îi
displăcea să știe că va fi m}ncată de fiare.
Învățase că era o nebunie să aștepți lucruri bune de la viață. În după-
amiaza c}nd străinul ieși din pădure, ca un cavaler alungat de blestem, cu
vesta ruginită de zale și călare pe frumosul armăsar cenușiu, ar fi fugit de el
dacă ar fi putut. Astfel că nu fu deloc bucuroasă c}nd Benzaquen bătu la ea la
ușă în dimineața următoare, întreb}nd-o umil dacă-i putea arăta valea
vizitatorului în locul lui.
— Oile mele au început să fete una după alta și c}teva vor avea nevoie de
mine azi, spuse el, fără să-i lase drept de alegere.
Îi mai spuse ce știa despre el, că se prezentase ca doctor din Guadalajara.

Capitolul Treizeci și Nouă

OASPETELE DOCTOR

Iona dormise ca un prunc în podul cu f}n al lui Benzaquen. Nedorind să o

deranjeze pe nevasta gazdei, se strecură în casă c}nd ei mai dormeau și luă
un cărbune încins din vatră, apoi își făcu un foc l}ngă p}r}ul care curgea în
apropiere și își găti un terci de mazăre din proviziile împuținate. Era odihnit
și hrănit c}nd veni Adriana Chacon și îi spuse că-l va conduce ea prin sat în
locul lui Benzaquen. Îi spuse să nu-și înșeueze calul:
— Azi îți voi arăta partea dinspre răsărit a văii. Mai bine mergem pe jos.
Poate că m}ine îți va arăta altcineva partea cealaltă și vei merge călare, zise
ea și el dădu din cap.
Încă se minuna că ea semăna at}t de bine cu Inés, dar reflect}nd,
recunoscu și diferențele față de Inés; era mai înaltă, cu umeri mai lați și
pieptul mai delicat. Trupul ei longilin era la fel de atrăgător ca și chipul ei
interesant; c}nd venise spre el, coapsele rotunde i se conturaseră prin
619
cenușiul veșm}ntului țesut în casă. Totuși, dădea impresia că nu realiza c}t
era de frumoasă; nu afișa deloc o cochetărie superficială.
Luă coșul adus de ea și acoperit cu un șervet și îl duse el în timpul
plimbării. Trecură pe l}ngă un ogor unde oamenii lucrau și ea ridică o m}nă,
dar nu le întrerupse munca:
— Omul care aruncă săm}nța e tatăl meu, Joaquim Chacon, îi spuse.
— A, l-am înt}lnit ieri. Era unul dintre cei care alergau să te apere.
— Nici el nu și-a amintit de dumneata din Granada.
— Nu avea ce să-și amintească. În timpul c}t am stat eu în Granada, mi s-a
spus că era plecat la miazăzi, să cumpere mătase.
— Micah Benzaquen mi-a spus că ai încercat să te însori cu mătușa mea.
Micah Benzaquen e un b}rfitor afurisit, g}ndi el cu sarcasm; dar, la urma
urmei, adevărul e adevăr:
— Da, am încercat să mă însor cu Inés Saadi Denia. Benzaquen era cel mai
apropiat prieten al bunicului tău. A servit drept mijlocitor, vorbind cu mine în
numele lui Isaac Saadi, ca să vadă cum stau cu averea. Eram t}năr și foarte
sărac, cu puține speranțe de viitor. Doream ca Isaac Saadi să mă învețe
negoțul lui cu mătase, dar Benzaquen mi-a spus că Isaac Saadi are deja un
ginere care lucrează pentru el – tatăl tău – și că Inés trebuie să se mărite cu
un bărbat cu un meșteșug sau un negoț al lui. Mi-a spus clar că bunicul tău nu
are nevoie de un ginere căruia să-i dea avere și m-a trimis la plimbare.
— Și ai fost rănit ad}nc? întrebă ea, vorbind într-o doară ca să arate că,
după at}ția ani, respingerea din tinerețe nu mai era un lucru at}t de teribil.
— Chiar am fost, și de pierderea ta, ca și de pierderea lui Inés. Doream să
mă însor cu ea, dar mă fermecase și nepoțica ei. După ce ai plecat, am găsit o
piatră roșie și netedă cu care te jucai. Am luat-o ca amintire și am ținut-o un
an și ceva, apoi am pierdut-o.
— Adevărat? îl privi ea cu coada ochiului.
— Pe Dumnezeul meu. E foarte rău că Isaac nu m-a primit în familie. Aș fi
putut fi unchiul tău, să-i ajut să te crească.
— Sau ai fi putut muri cu Inés la Pamplona, în locul lui Isadoro Sabino, zise
ea.
— Ce femeie practică ești! Într-adevăr, s-ar fi putut înt}mpla așa.
Ajunseră la duhoarea unei porcării, unde mai multe r}mătoare moțăiau în
tăvălitura lor noroioasă. Dincolo de mirosul greu, se înălța o afumătoare,
stăp}nită de un crescător de porci sfrijit pe nume Rudolfo Garcia, pe care
Adriana î-l prezentă lui Iona.
— Am auzit ca avem un oaspete în sat, spuse Garcia.

620
 — Mă aflu aici ca să-i arăt cu ce se m}ndrește valea, zise femeia.
Îl duseră pe Iona în afumătoarea unde jumătăți mari de porc, puternic
colorate, at}rnau pe grinzi. Adriana îi spuse că porcii erau crescuți cu ghinda
de pe munte:
— Șuncile sunt frecate cu mirodenii și ierburi și afumate pe îndelete,
obțin}ndu-se o carne slabă, închisă la culoare, cu o anume savoare suculentă.
Pe ogorul lui Garcia se vedeau deja primele fire verzi împung}nd aerul.
— Gr}nele lui răsar primele primăvara, îi spuse Adriana lui Iona și
fermierul le explică legătura dintre faptul acesta și porci.
— Le mut țarcurile o dată pe an. Oriunde îi așez, copitele lor tari și r}turile
curioase r}mă păm}ntul, amestec}nd iarba cu gunoiul și form}nd un păm}nt
gras, care abia așteaptă semințele.
Își luară rămas bun și porniră pe malul p}r}ului, travers}nd o c}mpie și
intr}nd în pădure p}nă ajunseră la un atelier de dulgherie, cu miresme de
talaș, unde un om, pe nume Jacob Orabuena, făcea mobilă solidă, obiecte din
lemn și cherestea.
— Pe munte e destul lemn ca să am veșnic de lucru, îi spuse dulgherul lui
Iona, dar suntem un grup mic și necesarul de obiecte făurite de mine se
acoperă repede. Izolarea văii, pe care o prețuim pentru siguranță, nu ne dă
posibilitatea să vindem ce producem. Piețele și t}rgurile sunt mult prea
departe. Și deși am putea umple o căruță sau două și să facem călătoria
anevoioasă cu ele p}nă la Jaca sau la Huesca, nu trebuie să-i încurajăm pe
oameni să vină aici în căutarea frumoaselor hamuri făurite de Rudolfo sau a
mobilelor mele. Nu dorim să atragem atenția asupra noastră. Așa că atunci
c}nd nu am de lucru la atelier, ajut oamenii la c}mp.
Îi zise lui Iona că dorea să-i ceară o favoare:
— Señora Chacon spune că sunteți doctor.
— Da?
— Pe mama o apucă adesea durerea de cap. C}nd i se înt}mplă, o doare
rău.
— O voi consulta bucuros, zise Iona și în clipa aceea fu izbit de un g}nd:
Spune-i ei… sau oricui dorește să-l vadă un doctor… că pot fi găsit m}ine, în
hambarul lui Micah Benzaquen.
Orabuena z}mbi și dădu din cap:
— O s-o aduc pe mama.

Merg}nd pe firul apei, găsiră un iaz mic l}ngă care puteau poposi. Micul
coș pe care i-l ducea Adrianei se dovedi a fi plin cu p}ine, br}nză de capră,

621
ceapă verde și stafide, m}ncare însoțită de apă rece luată cu m}na din p}r}u.
B}nd, speriară niște păstrăvi mărișori, care săgetară prin apă, căut}nd
adăpost printre rădăcinile de sub mal.
— E un loc minunat, valea asta a voastră, spuse el.
Ea nu-i răspunse, scutur}nd firimiturile din traistă în apă, pentru pești:
— E timpul pentru siestă, cred, zise apoi.
Se rezemă cu spatele de un trunchi și închise ochii, iar el îi urmă exemplul
înțelept. Lumea nu era tulburată dec}t de ciripitul păsărilor și de murmurul
apei, ca o legănare, și moțăi un timp, odihnindu-se fără vise. C}nd deschise
ochii, ea încă mai dormea și o privi cu interes și în voie. Avea chipul familiei
Saadi, nasul lung și drept, gura marcată, cu buze subțiri și colțuri sensibile,
care-i dezvăluiau emoțiile. Pe undeva, era sigur că era o femeie capabilă de
pasiuni puternice; totuși, părea să-i pese prea puțin de ispitirea vreunui
bărbat, netulbur}nd niciuna din atitudinile care semnalau, oric}t de politicos,
disponibilitatea unei femei. Poate că, pur și simplu, el nu-i st}rnea interesul.
Sau poate că încă își jelea bărbatul, se g}ndi o clipă, invidiindu-l pe iubitul ei
mort. Avea un trup zvelt, dar puternic. Avea oase foarte frumoase, se g}ndi;
în clipa aceea, ochii ei se deschiseră și-l surprinse pe Iona studiindu-i, răpit,
alcătuirea.
— Mergem? întrebă și el dădu din cap și se ridică, întinz}ndu-i m}na ca s-
o ajute; degetele ei în ale lui erau răcoroase și uscate.
După-amiază, vizitară turme de capre și oi și cunoscu un om care își
petrecea zilele călc}nd în apa p}raielor, adun}nd de acolo pietre de
construcție potrivite, pe care le clădea ca pe niște gorgane sau movile l}ngă
„finca” lui, în așteptarea momentului c}nd cineva ar îi dorit să construiască
ceva.
Am}ndoi erau obosiți c}nd Adriana îl aduse înapoi la „finca” lui
Benzaquen, după-amiază t}rziu. Își luară rămas-bun și se despărțiră, dar ea
se întoarse:
— Oric}nd vei termina slujba de doctor, voi fi bucuroasă să-ți arăt restul
văii, zise și el îi mulțumi din nou pentru bunăvoință și îi spuse că și el s-ar
bucura.

A doua zi dimineața, devreme, prima persoană, care-l căută ne doctor a

fost o femeie pe nume Viola Valenci.
— În dintele meu de sus e diavolul, spuse ea.
C}nd se uită în gura ei, văzu problema imediat, avea un canin decolorat și
gingia din jur era albită:

622
 — Păcat că nu l-am văzut mai devreme, señora, murmură, dar avea
forcepsul la el și era clar că dintele trebuia scos.
Așa cum se temuse, era deja putred și se sparse în timpul extracției. Deși a
fost nevoit să se lupte pentru a-i scoate toate rădăcinile rele, în cele din urmă
acestea căzură în praf, la picioarele señorei Valenci. Scuip}nd s}nge, pacienta
plecă adres}ndu-i mulțumiri.
Între timp, se adunaseră mai mulți oameni și lucră constant toată
dimineața, discut}nd cu c}te un pacient și rug}ndu-i pe ceilalți să stea mai
departe, ca să păstreze confidențialitatea. Tăie unghia de la picior, crescută în
carne, a lui Durand Chazan Halevi și îi ascultă apoi pe Asher de Sogarra
descriind fluxul de aciditate care îl deranja periodic la stomac.
— Nu am medicamente la mine și sunteți departe de prăvălia unui
farmacist, îi spuse lui señor Sogarra. Dar în cur}nd vor înflori trandafirii.
Dacă fierbeți o ceașcă de petale în apă cu miere, o răciți bine și o bateți cu un
ou de găină, veți dob}ndi o băutură care o să vă ușureze la stomac.
La pr}nz, Leah Chazan, îi aduse supă cu p}ine și o m}nca recunoscător,
apoi se întoarse la spart buboaie, discuții despre digestie și regim și
examinarea urinei oamenilor pe care-i trimitea după hambar ca să-i poată
aduce o mostră.
La un moment dat, apăru Adriana Chacon. Rămase în picioare, vorbind cu
cei care așteptau. Se uită de mai multe ori la el, urmărind cum trata bolnavii.
Dar c}nd mai ridică o dată capul, dorind s-o vadă, ea dispăruse.

A doua zi de dimineață, Adriana apăru pe o iapă de culoarea mușchiului

cafeniu, numită Dona. Merseră mai înt}i la biserică, unde i-l prezentă lui
padre Serafino pe doctor. Preotul îl întrebă de unde era și Iona îi răspunse că
din Guadalajara. Padre Serafino își str}nse buzele:
— Ai călătorit de departe.
Iona descoperise mai demult că problema cu mințitul era că o singură
minciună atrăgea după ea multe altele. Se grăbi să schimbe subiectul,
remarc}nd aspectul plăcut al micii biserici din piatră și cherestea:
— Are un nume?
— Mă g}ndesc să le sugerez mai multe nume enoriașilor, care trebuie să
mă ajute să iau o hotăr}re. La început, am luat în considerare hramul Sf.
Dominic, dar îl au deja multe alte biserici. Ce credeți despre numele biserica
Sfinților Cosma și Damian?
— Au fost sfinți, padre? întrebă Adriana.

623
 — Nu, copila mea, sunt martiri timpurii, doi frați gemeni născuți în Arabia.
Am}ndoi au devenit doctori și îi tratau pe săraci fără plată, vindec}ndu-i pe
mulți. C}nd împăratul roman Dioclețian a început să-i persecute pe creștini,
le-a poruncit fraților să-și renege credința, dar ei au refuzat și atunci a pus
călăul să-i decapiteze. Azi-dimineață am aflat despre alt doctor care le-a
tratat suferințele oamenilor, refuz}nd plata, adăugă el.
Iona se simți lăudat pe nedrept și nu dorea ca numele să-i fie pomenit
alături de al martirilor:
— De obicei, accept bucuros plată pentru serviciile mele, spuse. Dar în
acest moment sunt oaspete în vale. Ar fi un rău oaspete cel care acceptă plată
de la gazde.
— Ți-ai lăsat urma pe păm}nt, spuse padre Serafino, pentru a avea ultimul
cuv}nt, și îi binecuv}ntă c}nd plecară.
La capătul văii erau mai multe „finca”, unde locuiau păzitorii de turme,
care păstoreau multe capre și oi. Totuși, Iona și Adriana nu le bătură la ușă,
ocolindu-le casele și lăs}ndu-și caii să umble la pas, într-o armonie liniștită.
O rugase să nu aducă m}ncare, sigur că va putea prinde c}țiva păstrăvi ca
să se hrănească, dar ea adusese niște p}ine și br}nză și se săturară am}ndoi,
Iona sărind peste practicarea sportului cu undița. Își priponiră caii în
ierburile umbrite din apropiere și își petrecură amiaza ca și în cealaltă zi,
dormind sub un copac de pe malul p}r}ului.
Ziua era tot mai călduroasă și el dormi liniștit multă vreme. C}nd se trezi,
crezu că ea mai dormea, se duse la p}r}u și își aruncă apă rece pe față; veni și
ea alături și făcu la fel! Luară apă în pumni. B}nd, se uitară am}ndoi peste
cupele șiroitoare ale propriilor m}ini, fiecare privindu-l direct pe celălalt, dar
ea își feri repede privirea. Pe drumul de întoarcere, lăsă calul ei să conducă
puțin, pentru a-i privi ținuta dreaptă în șa și a admira cum își menținea
echilibrul, chiar și la trap. Uneori, părul castaniu despletit îi flutura în v}nt.
Acasă la ea, îi deșeuă el calul:
— Mulțumesc că mi-ai arătat din nou împrejurimile, îi zise, iar ea z}mbi și
dădu din cap.
El n-ar fi vrut să plece, dar nu primi invitația de a răm}ne.
Călări pe surul arab p}nă la Benzaquen și-l lăsă să pască l}ngă hambar.
Bărbații din vale începuseră să sape un șanț, pentru a aduce apă de irigații de
la p}r}u spre păm}nturile mai uscate. Îi ajută și el o oră, căr}nd gălețile de
păm}nt și răsp}ndindu-l pe o zonă mai joasă, dar nici măcar munca fizică nu-i
risipi neliniștea și iritabilitatea curioasă care-l apucaseră.

624
 A doua zi era s}mbătă. C}nd deschise ochii, primul lucru la care se g}ndi a
fost că voia să se ducă imediat la Adriana Chacon, dar Micah Benzaquen veni
la el și îl rugă să meargă cu mai mulți oameni în pădure și să le arate plantele
medicinale care i-ar fi putut ajuta să lupte cu boala după plecarea lui señor
Toledano, c}nd vor răm}ne din nou fără doctor.
— Dacă nu cumva ai de g}nd să răm}i aici pe o perioadă nedefinită,
adăugă Micah.
Iona simți că propunerea fusese pe jumătate serioasă, dar z}mbi și clătina
din cap.
În cur}nd porni împreună cu Benzaquen, Asher de Segarra și Pedro
Abulafin. Era convins că va trece cu vederea c}teva plante valoroase, din
ignoranță, dar Nuño îl pregătise bine și știa că oamenii aceștia trăiau în
mijlocul unei comori fitofarmaceutice nebănuite. Pentru început, nu-i lăsă să
plece din poiană fără a le arăta măzărichea amară care înmoaie ulcerațiile,
sau, într-o prișniță cu vin, ușurează durerea mușcăturii de șarpe. Și lupinul,
de luat cu vin, pentru sciatică, și cu oțet, pentru a scăpa de viermii intestinali.
Le spuse că în grădinile lor se mai aflau și alte ierburi folositoare:
— Lintea, m}ncată cu tot cu coji, leagă mațele atinse de scurgeri. La fel și
moșmoanele, tăiate mărunt și amestecate cu vin sau cu oțet. Rubarba
dezleagă mațele prea legate. Semințele de susan puse în vin ajută la durerea
de cap, iar napul potolește guta.
În pădure, le arată mazărea sălbatică, bună pentru r}ie și gălbinare, dacă
se amesteca și cu miere și orez. Și schinduful, care trebuia amestecat cu oțet
și salpetru pentru a ușura crampele lunare ale femeilor. Și zambila, care se
fierbe cu un cap de pește și se amestecă apoi cu ulei de măsline, devenind o
alifie pentru junghiuri la încheieturi.
La un moment dat, Pedro Abulafin, a cărui casă era cel mai aproape, se
strecură din grup și se întoarse cur}nd cu doua p}ini și o ploscă de băutură și
stătură pe pietrele de l}ngă p}r}u și rupseră și m}ncară p}ine, trec}ndu-și de
la unul la altul vinul acru, lăsat la învechit p}nă devenise aproape ca un
coniac.
C}nd ieșiră din pădure, erau toți patru veseli și buni tovarăși. Iona se
întreba dacă mai avea timp să-i facă Adrianei vizita la care se g}ndise mai
devreme, dar c}nd se întoarse la Benzaquen, îl aștepta acolo Rudolfo Garda:
— Mă întreb dacă mă puteți ajuta, señor. E una din cele mai bune scroafe
ale mele. A încercat să fete, dar, deși s-a muncit o zi, e încuiată. Știu că
doftoriciți oameni, dar…

625
 Așa că plecase imediat la porcărie în compania lui Garcia și găsi scroafa
zăc}nd pe o parte și g}f}ind slab, evident în dificultate. Iona își scoase cămașa
și își unse m}na și brațul cu untură. După puțină manipulare, extrase din
scroafă un purceluș durduliu mort și fu ca și c}nd ar fi destupat o sticlă. După
puțin timp, opt purcei vii ieșiră la lumină și în cur}nd, sugeau laptele mamei
lor.
Tariful lui Iona a fost o baie. Cada lui Garcia a fost adusă în hambar și
crescătorul de porci încălzi și cără înăuntru două oale mari cu apă, în timp ce
Iona se săpunea mulțumit. Întorc}ndu-se la Benzaquen, găsi o farfurie cu
m}ncare acoperită lăsată de Leah Chazan, cu p}ine și o bucată de br}nză și o
cană de vin dulce și ușor. M}ncă și ieși afară, făc}nd pipi l}ngă un pom, în
lumina lunii. Se urcă în podul cu f}n și își mută pătura l}ngă fereastra fără
geam, pentru a vedea stelele și adormi imediat.

Duminică dimineața, îi însoți pe Micah și pe Leah la biserică, unde o văzu

pe Adriana st}nd l}ngă tatăl ei, cu soția lui așezată de cealaltă parte. Mai erau
locuri libere, dar Iona se duse direct l}ngă Adriana și se așeză, iar Leah și
Micah stătură la st}nga lui.
— Bună dimineața, o saluta pe Adriana.
— Bună dimineața.
Ar fi vrut să-i vorbească, dar a fost împiedicat de începerea slujbei. Padre
Serafino le ținu o predică obișnuită. Uneori, c}nd îngenuncheau și se ridicau,
li se atingeau trupurile. Iona era conștient că oamenii se uitau la ei.
Padre Serafino anunță că puțin mai t}rziu își va face apariția pe pajiștea
din apus, să binecuv}nteze canalul de drenare ce se săpa. După imnul final,
oamenii se înșirară la coadă. Preotul intră în confesional și Leah spuse că
dacă señor Toledano nu dorea să se spovedească, era bine să plece imediat,
fiindcă avea de pregătit gustări pentru locuitorii din Pradogrande care îi
vizitau în semn de respect pentru oaspetele lor. Mormăind în sinea lui, Iona
se văzu nevoit să-i urmeze afară.

Vizitatorii îi aduseră daruri, prăjituri cu miere, ulei de măsline, vin și o

bucățică de șuncă. Jacob Orabuena îi dărui o figurină remarcabilă cioplită în
lemn, cu un sturz în zbor, colorat aidoma cu cel din natură, cu vopsele din
ierburile ținutului.
Adriana, tatăl ei și mama vitregă au fost printre cei care intrară în casă,
dar nu avu niciun prilej să-i vorbească doar ei. P}nă la urmă, ea plecă și Iona
se tulbură în sinea lui, făc}ndu-și s}nge rău.

626
Capitolul Patruzeci

ADRIANA CHACON

Interesul Adrianei pentru el crescu c}nd îl observase trat}ndu-i pe oameni

în hambarul lui Benzaquen. Fusese impresionată de concentrarea lui și de
faptul că trata cu respect fiecare persoană. Văzuse că era un om tandru.
— Anselmo Montelvan e supărat, îi spuse tatăl ei duminică. Spune că ești
văzută prea mult cu doctorul ăsta. Zice că îl dezonorezi pe fiul lui, logodnicul
tău.
— Lui Anselmo Montelvan îi pasă prea puțin de băiețelul lui, Joseph, și în
mod sigur deloc de mine, replică ea. Nu-l preocupă dec}t să capete controlul
asupra păm}ntului care a fost al tatălui lui.
— Ar fi mai bine să nu fii văzută cu señor Toledano. Dacă, bineînțeles,
crezi că nu are intenții serioase. Ne-ar prinde foarte bine să locuiască un
doctor aici.
— Nu am niciun motiv să cred că are cea mai mică intenție, spuse ea
m}nioasă.
Totuși, inima i se zbătu c}nd Iona Toledano apăru la ușa ei luni dimineața:
— Vii să te plimbi cu mine, Adriana?
— Deja ți-am arătat am}ndouă fețele văii, señor.
— Te rog, arată-mi-le din nou.
Parcurseră din nou poteca de pe malul p}r}ului, schimb}nd c}te o vorbă.
La amiază, el își scoase ața de undiță din buzunar și o cutiuță cu r}me str}nse
din șanțul care se săpa în poiană. Ea se duse acasă după un cărbune aprins și
c}nd îl aduse, într-o găletușă de tablă, el prinsese și curățase deja c}te patru
păstrăvi mici pentru fiecare. Rupse c}teva crengi uscate pentru foc și în
cur}nd m}ncau carnea dulce, înnegrită de funingine, ling}ndu-se pe degete.
De data aceasta, c}nd ațipiră, se culca în apropiere de ea. Adormind, auzea
respirația lui liniștită, ridicarea și cobor}rea pieptului. C}nd se trezi, el stătea
alături, un bărbat înalt și liniștit care o veghea.
Se plimbau în fiecare zi. Sătenii se obișnuiră să-i vadă merg}nd agale,
complet absorbiți, ad}nciți în conversație sau deplas}ndu-se în tăcere. Joi
dimineața, ca și cum ar fi trecut un prag vizibil, ea îi spuse că vor merge în
627
casa ei, unde îi va pregăti masa de la amiază. Pe drum, începu să vorbească
despre trecut. Fără să-i dea detalii, spuse că mariajul ei cu Abram Montelvan
fusese dificil și nefericit. Îi povesti ce își mai amintea despre mama, bunicii și
mătușa ei, Inés:
— Inés mi-a fost ca o mamă mai mult dec}t Felipa. Ar fi fost o catastrofă să
o pierd pe una din ele, dar au murit am}ndouă, pe urmă și bunicul și iubita
mea bunică, Zulaika.
El o luă de m}nă și i-o ținu str}ns.
— Povestește-mi despre familia ta, îl rugă ea.
El îi spuse o istorie înfricoșătoare. Despre mama lui care murise din cauza
unei boli. Despre un frate mai mare ucis și despre tatăl asasinat de o gloată
care îi ura pe evrei. Despre un frate mai t}năr care fusese luat de l}ngă el:
— M-am împăcat de mult cu pierderea celor morți, îmi e mai greu să nu-l
jelesc mai departe pe fratele meu, Eleazar, fiindcă undeva în mine simt că e
viu. Dacă e așa, a ajuns bărbat acum, dar unde locuiește în lumea cea mare? E
dus departe de mine, la fel de departe ca ceilalți. Știu că există, dar nu-l voi
mai revedea și mi-e greu să îndur asta.
Bărbații care săpau la irigații ajunseseră într-un loc destul de apropiat de
casa ei și se uitară la bărbatul și femeia care trecuseră pe l}ngă ei, vorbind pe
r}nd și merg}nd aproape unul de celălalt.
C}nd ușa casei se închise în urma lor. Adriana încercă să-i spună să stea în
camera de oaspeți, dar cuvintele îi pieriră de pe buze, căci se întorseseră unul
către altul pe neg}ndite și el îi sărută fata. Într-o clipă îl sărută și ea și gurile
și trupurile li se înt}lniră.
Era fascinată de pasiunea lor reciprocă, dar c}nd el ridică fusta și
veșm}ntul de dedesubt, i se făcu rău. Ar fi vrut să scape c}nd îi simți m}na.
Trebuie să fie ceva ce fac toți bărbații, nu doar Abram Montelvan, se g}ndi cu
dezgust și teroare. Dar în timp ce gura lui o atingea cu mici sărutări, m}na îi
vorbea și era altfel. Cu dragoste. Și în ea crescu o căldură, răsp}ndindu-se c}t
se poate de plăcut și înmuindu-i picioarele, p}nă se prăbuși în genunchi
amorțită. Căzu și el în genunchi, continu}nd s-o sărute și s-o m}ng}ie.
De afară se auzi vocea unui săpător strig}nd la alții de departe:
— Nu, nu. Puneți c}teva din blestematele alea de pietre înapoi pe zăgaz,
Durand. Da, pe zăgaz, altfel nu mai opresc apa.
În casă, el și ea zăceau pe jumătate dezbrăcați, papura de pe jos foșnind și
crăp}nd sub ei.
C}nd se curbă să-l primească, se făcu ușor. Nu avea niciuna dintre
greutățile lui Abram, niciun fel de greutate; păi, e doctor, se g}ndi răzvrătită.

628
Știa că era un păcat grav să considere acesta cel mai plăcut moment din viața
ei, dar g}ndul respectiv și toate celelalte zburară pe măsură ce începea să-i
fie din nou frică. Pentru că i se înt}mpla ceva nepăm}ntesc. Deveni sigură că i
se apropia moartea. Te rog, Doamne, imploră, minunat de vie p}nă la sf}rșit,
pe c}nd întreaga ei lume începea să se zbată și să tremure; și se încleșta de
Iona Toledano cu am}ndouă m}inile, ca să nu cadă.

În următoarele două seri, Iona jucă un joc nou la lăsarea întunericului,

ur}ndu-le noapte bună devreme lui Micah și Leah și aștept}nd nerăbdător
întunericul deplin și v}năt care îi va îngădui să se strecoare afară. Evita
lumina lunii, mișc}ndu-se numai în beznă și croindu-și drum spre casa ei cu
fereala unui sălbatic hotăr}t să ucidă. De fiecare dată, ușa ei se deszăvorî
pentru el și ea îl aștepta dincolo de prag, năpustindu-se asupra lui cu o
dorință egală cu a bărbatului. De fiecare data, îl trimise din casa ei cu mult
înainte de a se lumina, căci toți sătenii se sculau devreme ca să se îngrijească
de animale.
Credeau că sunt discreți și grijulii. Poate că erau, dar vineri dimineață,
Benzaquen îi ceru lui Iona să-i țină companie:
— Ca să purtăm o discuție.
Porniră am}ndoi pe jos, p}nă la un loc aflat în apropiere de biserica
satului. Micah îi arătă o bucată de păm}nt înverzit, întinz}ndu-se de la
marginea r}ului p}nă la înălțimea st}ncoasă a muntelui.
— E chiar în centrul văii, sublinie Micah. E un loc bun, unde ajunge ușor
orice sătean care are nevoie de doctor.
Iona se g}ndea la timpurile c}nd fusese pețitor și Benzaquen îl
descurajase imediat. Bănuia că Micah îi făcea acum curte pentru binele
satului:
— Păm}ntul acesta a fost o parte din proprietatea răposatului Carlos ben
Sagan, odinească-se în pace, dar Joachim Chacon îl muncește de la căsătorie.
A văzut că te interesează fiica lui și m-a rugat să vi-l ofer am}ndurora.
O foloseau pe Adriana ca momeală, își dădu seama Iona. Era o bucată de
păm}nt at}t de frumoasă, împădurită și cu un loc înalt, bun pentru construit
o casa și destul de aproape pentru a auzi murmurul r}ului. O familie cu
locuința acolo se putea răcori în ochiurile de apă în zilele calde ale verii.
Exista un loc deschis în față și dincolo de el, coasta împădurită a muntelui.
— Se află în mijlocul văii. Toți cei din Pradogrande ar ajunge ușor la
cabinetul tău. Oamenii de aici ți-ar construi o casă frumoasă. Populația
noastră e mică, adăugă temător Benzaquen, lupt}ndu-se să fie onest. Ai avea

629
de tratat at}t animale, c}t și oameni și poate te-ai ocupa și de păm}nt, dacă ți-
ar plăcea.
Era o ofertă care merita un răspuns. Pe buzele lui stătea un refuz bl}nd;
privise valea ca pe o grădină a Edenului, dar n-o considerase a fi pentru el.
Totuși, îi era frică să refuze p}nă c}nd nu era capabil să aprecieze efectele
deciziei lui asupra vieții Adrianei Chacon.
— Lasă-mă să mă g}ndesc la asta, spuse și Benzaquen dădu din cap,
satisfăcut că nu auzise un refuz.
Pe drumul de întoarcere, îi ceru lui Benzaquen să-i facă o favoare:
— Ți-amintești c}nd ne-am înt}lnit în casa lui Isaac Saadi clin Granada, la
o slujbă de sabat în religia veche? Ai vrea să-ți inviți prietenii diseară la o
slujbă asemănătoare?
Benzaquen se încruntă. Se uită la Iona, probabil văz}nd la el probleme pe
care nu le observase înainte și schiță un z}mbet îngrijorat:
— Dacă e ceva ce dorești mult să fac…
— Este, Micah.
— Atunci trimit vorbă.

Dar în seara aceea, la casa lui Benzaquen veniră doar Asher de Segarra și
Pedro Abulafin și din comportarea lor rușinoasa, Iona bănui că nu erau acolo
din pioșenie, ci fiindcă ajunsese să le placă de el ca om.
Împreună cu Micah și Leah, se așezară și așteptară răsăritul celei de-a
treia stele pe cerul întunecat, semnific}nd începutul sabatului.
— Nu-mi amintesc prea mult din rugăciune, zise Asher.
— Nici eu, spuse Iona.
Ar fi putut să-i îndrume în slujirea pasajelor ce începeau cu Shema. Dar cu
o duminica înainte, padre Serafino vorbise în biserică despre Treime,
spun}nd turmei lui: „Sunt trei. Tatăl creează. Fiul salvează suflete. Sf}ntul
Duh sfințește păcătoșenia lumii”.
În acest lucru ajunseseră să creadă noii creștini din Pradogrande, își dădu
seama Iona. Păreau fericiți în catolicism, at}ta vreme c}t Inchiziția îi lăsa în
pace. Cine era Iona Toledano, să le ceară să scandeze: „Auzi-ne, Israele,
Domnul Dumnezeu, Domnul este Unul?”
Asher de Segarra puse m}na pe umărul lui Iona:
— Nu folosește să fii sentimental pentru ceea ce a trecut.
— Ai dreptate, zise Iona.

630
 În cur}nd le mulțumi și le spuse noapte bună. Erau oameni buni; dar nu
putea avea un minyan2 de evrei, nu dorea participarea șovăitoare a acestor
apostați, rug}ndu-se de hat}rul lui. Știa că va avea o liniște sufletească mai
mare rug}ndu-se singur, așa cum făcea de foarte multă vreme.

În noaptea aceea, la Adriana, atinse flăcările vetrei ei cu o așchie de lemn

p}nă luă foc și aprinse cu ea lampa.
— Stai jos, Adriana. Sunt niște lucruri pe care trebuie să ti le spun.
Fia rămase tăcută, apoi întrebă:
— Cumva… ai deja o soție?
— Am deja un Dumnezeu.
În cuvinte puține, îi dezvălui că era un evreu care, din fragedă tinerețe,
reușise să evite at}t Inchiziția, c}t și convertirea. Ea ascultă, încremenită și
dreaptă pe un scaun, fără să-și ia ochii de la el.
— Am fost rugat să răm}n aici la Pradogrande, de tatăl tău și de alții. Dar
n-aș supraviețui aici, unde fiecare om cunoaște bine viața zilnică a celorlalți.
Eu mă cunosc. Nu m-aș schimba și, mai devreme sau mai t}rziu, cineva m-ar
trăda, de frică.
— Locuiești într-o așezare mai sigură?
El îi povesti de hacienda lui aflata pe un teren izolat, aproape de oraș, dar
ferită de ochi iscoditori:
— Inchiziția e puternică acolo, dar se crede că sunt creștin vechi. Merg la
mesă. Am grijă să fac parte și bisericii din venitul meu excelent. N-am fost
deranjat niciodată.
— Du-mă departe de aici, Iona.
— Vreau at}t de tare să te duc acasă ca soție, dar sunt copleșit de spaimă.
Dacă într-o zi sunt descoperit, voi fi ars. Pe soția mea ar aștepta-o o moarte
groaznică.
— O moarte groaznică se poate abate asupra oricui, oric}nd, spuse ea
calmă; observă că întotdeauna era practică.
Ea se ridică, veni spre el și-l îmbrățișă str}ns:
— Sunt onorată că-mi încredințezi viața ta, mărturisindu-mi asta. Ai
supraviețuit. Vom supraviețui împreună.
Obrazul ei lipit de al lui era ud, dar îi simți colțurile gurii ridic}ndu-se într-
un z}mbet:
— Cred că vei muri în brațele mele, c}nd vom fi foarte bătr}ni.

2 minyan= grup de zece bărbați a căror prezență în templu este necesară la evrei pentru a rosti

rugăciunile comunitare (n.tr.)

631
 — Trebuie să plecăm fără înt}rziere de aici, continuă Adriana. Oamenii
din vale sunt at}t de temători! Dacă ar ști că ești evreu și căutat de Inchiziție,
te-ar ucide chiar ei. Ce ciudat, poporul tău era și al meu. C}nd eram în leagăn,
bunicul Isaac a hotăr}t că urma să nu mai fim evrei. Totuși, c}t a trăit, bunica
Zulaika pregătea o masă bună pentru familie în fiecare vineri seara și
aprindea sfeșnicele de sabat. Mi-au rămas suporturile ei de aramă.
— Le vei lua cu noi, zise Iona.

Plecară călare a doua zi, pe c}nd negura nopții se transforma în lumina

cenușie a zorilor, pe drumul pietruit ce urca din vale. Iona era nervos,
amintindu-și de o plecare asemănătoare în zori cu Manuel Fierro, în
dimineața c}nd o săgeată venită din senin curmase viața omului care pentru
el rămăsese „maestro”.
Acum nu încercă nimeni să-i ucidă. Menținu o vigilență neabătută și nu
slăbi trapul p}nă c}nd nu ieșiră de pe șoseaua pietruită pe drumul spre
Huesca, fără niciun semn că ar fi fost urmăriți.
Ori de c}te ori o privea, îi venea să strige.
La Huesca, descoperi că familia Aurelio pregătise o încărcătură mare de
teriac de calitate excelentă și în scurt timp, își dob}ndise animalul de povară
și se aflau din nou pe drum. Din clipa aceea nu se mai grăbi, ocup}ndu-se de
confortul ei, cu grijă să nu călărească prea mult într-o singură zi.
În timp ce mergeau, îi dezvălui și lucrurile false în legătură cu el: că nu
călătoreau la Guadalajara și că trebuia să se obișnuiască să fie soția lui
Ramon Callico, doctorul din Zaragoza.
— Îmi place numele Ramon Callico, zise ea și de atunci, îl strigă așa, ca să
se obișnuiască.
Ajung}nd în cele din urmă la Zaragoza, ea se uită la toate c}nd călăreau
prin oraș și c}nd intrară pe drumul spre casa lui, era însuflețită și
nerăbdătoare. Iona t}njea după o baie, o strachină de terci, un pahar de vin și
Adriana în patul lui, după care să urmeze un somn pe cinste, dar ea îl rugă
p}nă c}nd, căsc}nd, o duse și-i arătă ce era de văzut, păm}ntul, măslinii, locul
unde fusese îngropat Nuño, p}r}ul și păstrăvii micuți, livada de pomi
fructiferi, grădina neglijată căzută în paragină și apoi casa.
C}nd, în sf}rșit, obținu ce își dorea, dormiră o jumătate de zi și toată
noaptea.
***

632
 A doua zi, se căsătoriră singuri. Iona întinse patru bețe drepte pe scaunele
din camera de zi și at}rnă o pătură peste ele, un baldachin de nuntă. Aprinse
lum}nări și stătură am}ndoi, ca sub un cort:
— Binecuv}ntat ești, Doamne Dumnezeule nostru, care ne-ai sfințit cu
Legăm}ntul Tău și mi-ai adus această femeie spre căsătorie.
Ea se uită la el:
— Binecuv}ntat ești, Doamne Dumnezeul nostru, care ne-ai sfințit cu
Legăm}ntul Tău și mi-ai adus acest bărbat spre căsătorie, rosti, cu ochii plini
de viață și strălucitori.
El îi puse pe deget inelul de argint făcut de tatăl lui c}nd împlinise
treisprezece ani și văzu că-i era foarte mare:
— Nu-i nimic. O să-l porți la g}t, pe un lanț mic.
Apoi sparse un pahar sub călc}i pentru a jeli distrugerea templului din
Ierusalim, dar în realitate, în inimile lor era prea puțină jale în ziua aceea.
— Mazel tov, Adriana.
— Mazel tov, Iona.
Ea își petrecu voiajul de nuntă în grădină, plivind buruienile și rărind
ceapa. Iona se duse la gospodăria lui Pascual Cabrera, pacientul lui, și ceru
înapoi calul negru, pe care-l lăsase în grija acestuia. În cur}nd, calul alerga pe
c}mpie cu surul arab și cu Dona, iapa Adrianei.
— De ce-ți chemi caii Negrul și Surul? îl întrebă ea. De ce nu le pui nume?
Cum putea să-i explice faptul că, odată, un t}năr avusese și pierduse un
asin cu două nume și de atunci nu mai fusese în stare să dea nume
animalelor? Ridică din umeri și z}mbi.
— Pot să le dau eu nume? ceru ea și el îi spuse că ar fi fost frumos.
Surul arab deveni Sultan. Ea zise că iapa neagră, care fusese a lui Manuel
Fierro, arăta ca o călugăriță și o numi Hermana – „Sora”.
În după-amiaza aceea, începu să facă treabă în hacienda. Aerul din casă
era cam stătut după absența lui și ea deschise larg ușa, să se aerisească.
Adună papură proaspătă pentru podele și mută scaunele confortabile mai
aproape de foc. Sfeșnicele bunicii ei și pasărea de lemn din Pradogrande își
găsiră loc deasupra șemineului.
În două zile, era ca și cum ar fi locuit acolo dintotdeauna și hacienda era a
Adrianei.

633
 Partea a Șaptea

BĂRBATUL TĂCUT

Aragon

3 aprilie 1509

Capitolul Patruzeci și Unu

O SCRISOARE DIN TOLEDO

După Nuño Fierro, Miguel de Montenegro era cel mai bun doctor cunoscut
vreodată de Iona. Supranumit „doctorul episcopilor”, din cauză că era
frecvent chemat să-i consulte pe prelații Bisericii, Montenegro era un prieten
valoros pentru cineva aflat în situația lui Iona. Clientela lui era mai
numeroasă dec}t cea a lui Iona, dar cei doi doctori fuseseră capabili să se
sprijine unul pe altul, fără niciun sentiment de concurență. Montenegro
supraveghease ucenicia lui Pedro Palma și de cur}nd, îl făcuse partenerul lui.
— Dar Pedro are lipsuri în cunoștințe și experiență, îi spuse Montenegro
lui Iona într-o zi, pe c}nd se relaxau la un pahar de vin în taberna din
Zaragoza. Simt mai ales că are nevoie de mai multă experiență în știința
anatomiei. Ar învăța mult dacă ar lucra cu dumneata, c}nd se ivește ocazia.
Am}ndoi știau că Montenegro îi cerea lui Iona să-i îngăduie lui Parma să
facă disecții împreună cu el. Lui Iona îi era greu să-i refuze ceva, dar, de c}nd
634
se însurase cu Adriana, era foarte conștient de responsabilitățile lui față de ea
și nu voia să-i riște siguranța:
— Cred că ești un chirurg excelent și prin urmare, ar trebui să-l înveți
dumneata, după cum pe mine m-a învățat prietenul dumitale, Nuño.
Montenegro dădu din cap, înțeleg}ndu-i decizia și accept}nd-o fără
ranchiună:
— Ce mai face soția dumitale, Ramon?
— La fel, Miguel.
— Aha. Păi, după cum știi, lucrurile astea vin la timpul lor. E o femeie
fermecătoare. Vrei, te rog, să-i transmiți salutările mele?
Iona dădu din cap, termin}ndu-și vinul.

Nu era în stare să-și dea seama dacă Adriana era stearpă sau dacă vina era
a lui, deoarece, după c}te știa, nu lăsase nicio altă femeie însărcinată.
Neputința de a concepe era singurul lucru nefericit din căsnicia lor. Iona știa
c}t de mult își dorea nevasta lui o familie și îl durea să vadă tristețea
strecur}ndu-se în privirea ei c}nd se uita la copiii altor femei.
Consult}ndu-l pe Montenegro, studiaseră am}ndoi literatura medicală
disponibilă și hotăr}seră să-i dea o infuzie de semințe, camfor, zahăr, apă de
orz și rădăcină măcinată de mătrăgună în vin, rețetă rămasă de la doctorul
islamic Ali ibn Ridwan. Adriana luase cu încredere amestecul respectiv timp
de doi ani, împreună cu alte leacuri, dar fără niciun rezultat.
Duceau o existență liniștită și ordonată. Pentru a menține aparențele,
Adriana îl însoțea la biserică mai multe duminici pe lună, dar în alte
împrejurări cobora rar în oraș, unde era tratată cu respect, ca soție a
doctorului. Îngrijea o grădină mărită de zarzavaturi și ea și Iona aduseseră pe
rod, încet, dar constant, mai mulți pomi din livadă și măslini. Ei îi plăcea
foarte mult să lucreze ca un peon pe propriul lor păm}nt.
Pentru Iona, erau vremuri de mulțumire. Pe l}ngă soția iubită, avea munca
lui dragă și chiar plăcerile studiului. La doar c}teva luni după sosirea lor din
Pradogrande, ajunsese la ultima pagină din Canonul Medianei.
Aproape păr}ndu-i rău, traduse ultimul pasaj ebraic – un avertisment
pentru doctori să nu ia s}nge pacienților slăbiți sau celor cu diaree și stări de
greață.
Apoi, în sf}rșit, putu scrie pe foaia lui cuvintele finale:
Pecetea Muncii și un Act de Mulțumire.
Fie ca acest discurs prescurtat al nostru asupra principiilor generale
referitoare la știința medicină să fie considerat suficient.
635
 Următoarea noastră sarcină va fi să compilăm lucrarea despre Buruienile
de leac, cu voia lui Allah. Fie ca El să ne fie ajutorul și
Lui îi mulțumim pentru
toate milostivirile Lui
nenumărate.
Sf}rșitul primei cărți a
Canonului Medicinei
a lui Avicenna,
mai-marele Doctorilor.
Iona folosi nisip fin pentru a suge cerneala, apoi îl scutură cu grijă și
adăugă pagina la teancul manuscris, de o înălțime impresionantă, care se
ridica pe masa lui. Era animat de o bucurie specială, proprie, după cum
credea, doar scriitorilor și învățaților care lucrează îndelung și în deplină
singurătate pentru a duce la capăt o operă și regreta că Nuño Fierro nu putea
vedea produsul final al însărcinării date ucenicului lui.
Așeză Avicenna în spaniolă pe un raft și ascunse Avicenna în ebraică în
nișa din perete, schimb}nd-o cu cea de-a doua carte a lui Nuño, aforismele
medicale ale lui Maimonide. Și în timpul rămas p}nă la cina pregătită de
Adriana, se așeză din nou la masa de scris și se apucă să traducă prima
pagină.

Aveau puține înt}lniri sociale. C}nd sosise cu Adriana la Zaragoza, îl

invitaseră pe Montenegro la masă. Micul și energicul medic era văduv și se
recompensase invit}ndu-i la o masă bună la un han din oraș, pornind un
obicei plăcut tuturor de atunci încolo.
Adriana era fascinată de istoria casei lor:
— Povestește-mi despre oamenii care au locuit aici, Ramon, spunea ea.
I se păru interesant să afle că Reyna Fadique fusese menajera tuturor
celor trei doctori al căror cămin fusese acea hacienda.
— Ce femeie neobișnuită trebuie să fie, dacă a fost în stare să
mulțumească trei stăp}ni diferiți ai casei, zise ea. M-aș bucura foarte mult s-o
cunosc.
Iona speră că va uita de asta, dar nu se înt}mplă așa și p}nă la urmă, plecă
s-o invite pe Reyna. Se felicitară unul pe altul, fiindcă am}ndoi se căsătoriseră
de la ultima lor înt}lnire. Treaba mergea splendid la casa care era pe punctul
de a fi transformată în han și Reyna răspunse cu plăcere la invitația miresei

636
lui Iona ca ea și Alvaro – al cărui nume de familie era Saravia – să ia cina în
casa în care ea slujise at}ta vreme.
C}nd sosiră, cu daruri de miere și vin, cele două femei au fost deosebit de
politicoase una cu alta, o vreme. Iona și Alvaro cel cu plete albe plecară să
vadă păm}ntul, lăs}ndu-le să se cunoască. Alvaro crescuse într-o gospodărie
țărănească și lăudă eforturile lui Iona și ale Adrianei de a revigora copacii:
— Dacă mai salvați copaci, ar fi foarte folositor să construiți o magazie
l}ngă livadă și cr}ngul de măslini de pe deal, unde puteți păstra uneltele și
fructele.
Părea o sugestie bună și discutau costul muncii și cantitatea de piatră
necesară pentru pereți, c}nd ajunseră înapoi și le găsiră pe femei z}mbindu-
și larg și discut}nd. A fost o masă plăcută și Adriana și Reyna, care se vedea
că se împrieteniseră, se îmbrățișară la plecarea oaspeților.
Adriana îi vorbi călduros despre ei c}nd str}ngea resturile de pe masă:
— Are sentimente de mamă pentru tine și cred că e nerăbdătoare să
devină bunică. M-a întrebat dacă nu e vreun colăcel prin cuptor.
Iona rămase cu gura căscată, știind c}t de tristă și sensibilă era soția lui la
subiectul gravidității:
— Ce-ai spus?
Adriana z}mbi:
— I-am spus că nu încă, fiindcă p}nă acum doar am exersat.

În prima zi de februarie, Iona călări cu capul în jos împotriva v}ntului, să

participe la înt}lnirea anuală a medicilor din Aragon. În ciuda vremii
amarnice, veniră încă opt colegi să-l asculte pe Iona țin}nd o conferință
despre circulația s}ngelui, conform scrierilor lui Avicenna. A fost bine primită
și a atras întrebări și discuții; apoi Miguel de Montenegro a citit o scrisoare
care îi fusese trimisă prin dioceza din Zaragoza.
Doctorului Miguel de Montenegro, îi transmit salutările diecezei din
Toledo și speranța că r}ndurile acestea îl vor găsi sănătos.
Sunt asistentul marelui reverend Enrique Sagasta, vice episcop de Toledo.
Episcopul Sagasta conduce biroul Credinței Religioase din parohia Toledo,
calitate în care i-a atras atenția situația unui nobil din Tembleque, lovit de
suferință.
Numele lui e contele Fernan Vasca. Cavaler de Calatrava și un prieten
peste măsură de generos al Sfintei Maici Biserici, suferă de o maladie care l-a
lăsat mut și încremenit ca o piatră, dar, dureros, în viață.

637
 M}i mulți medici au fost consultați în folosul lui, fără rezultat. Amintindu-
și marea stimă de care te bucuri, episcopul Sagasta te roagă să vii la Castilia.
Biserica și reverendul ar considera-o o mare favoare sau, dacă nu poți veni,
am dori să-i recomanzi acestui pacient un alt doctor priceput, cunoscut de
dumneata, medicii locului d}nd greș în încercarea de a-l ajuta pe contele
Vasca.
Episcopul este asigurat că dumneata sau cel ales de dumneata va fi bine
recompensat, cu plată dublă, dacă doctorul e capabil să aducă vindecarea
bolii.
Mulțumim pentru atenție.

Al dumitale întru Cristos,

Padre Francisco Rivera de la Espina,
Ordinul predicatorilor
— Nu mă pot duce, spuse Montenegro. Îmbătr}nesc. E destul de rău că
trebuie să călătoresc p}nă la episcopii bolnavi. Dacă încep să răspund
chemărilor laicilor bolnavi din districtele lor, sunt cu adevărat pierdut. Nici
Pedro Palma nu poate merge, căci e doctor prea de cur}nd. E altcineva
interesat? întrebă, dar i se răspunse doar cu r}njete și foială din auditoriu.
— E mult de călărit. Și se știe că nobilii plătesc prost, replică un doctor din
Ocaña, în r}sul general.
— Păi, episcopul garantează plata, spuse Montenegro. Deși nu-l cunosc
nici pe acest episcop Sagasta și nici pe preotul care a scris scrisoarea.
— Eu îl cunosc pe preot, se trezi Iona spun}nd. Padre Espina a slujit o
vreme la Zaragoza. Mi s-a părut un preot de toată isprava.
Totuși, nimeni nu se arătă interesat de problemă și Miguel de Montenegro
ridică din umeri și puse scrisoarea la loc în buzunar.

Bineînțeles, Iona nici nu se g}ndea să plece la Toledo, după cum își spuse
de la bun început.
Nu voia s-o lase singură pe Adriana. Tembleque era prea departe și o
astfel de călătorie i-ar fi luat mult timp.
Dacă-i datora ceva contelui de Tembleque, atunci aceasta era răzbunarea.
Totuși, parcă-l auzea Nuño întreb}nd dacă un doctor are dreptul să-i
trateze doar pe acei reprezentanți ai umanității cu care este de acord sau
pentru care simte respect sau afecțiune.

638
 În ziua aceea și cea următoare, ajunse, încetul cu încetul, să recunoască
faptul că mai avea ceva de terminat la Tembleque.
Doar răspunz}nd chemării lui padre Espina pentru Montenegro – ce părea
un semn al sorții – putea încerca să răspundă întrebărilor care-l apăsaseră
întotdeauna, despre crimele care îi distruseseră familia.

La început, Adriana îi ceru să nu plece. Apoi îl rugă s-o ia și pe ea.

Călătoria în sine putea fi dificilă și periculoasă și nu avea idee ce putea
găsi la sosire:
— Nu e posibil, îi spuse bl}nd.
Ar fi fost mai ușor dacă în ochii ei ar fi văzut m}nie, dar citi în ei spaimă.
Fusese chemat de mai multe ori la consultații la distanță și ea stătuse singură
două sau trei zile. Dar acum ar fi lipsit mult:
— Mă întorc la tine, îi spuse.
C}nd îi zise că îi va lăsa destui bani pentru orice situație urgentă, ea se
supără:
— Și dacă-i iau și plec, pur și simplu?
El o duse în spatele casei și îi arată unde îngropase desaga din piele cu
banii lui Manuel Fierro, așez}nd apoi deasupra o grămadă de bălegar:
— Poți să-i iei pe toți dacă vrei cu adevărat să mă părăsești vreodată.
— Ar fi prea mult de săpat, zise ea și el o luă în brațe, o sărută și o liniști.
Se duse la Alvaro Saravia, care îi promise să treacă pe la Adriana o dată pe
săptăm}nă, să se asigure că are întotdeauna o stiva de lemne tăiate la
îndem}nă și o căpiță de f}n aproape de ieslea cailor.
Miguel de Montenegro și Pedro Palma n-au fost entuziasmați de ideea de
a-i îngriji mai mult timp pacienții lui Iona, dar nu-l refuzară:
— Trebuie să te păzești întotdeauna de nobili, zise Montenegro. După ce
sunt vindecați, îl strivesc pe doctor.
Iona se hotărî să nu ia surul arab, deoarece calul era mai lent datorită
v}rstei. Iapa neagră a lui Manuel Fierro era încă puternică și o luă pe ea.
Adriana îi puse la șa un pachet cu două p}ini, carne friptă, mazăre uscată și
stafide. El o sărută și plecă repede, în aburul dimineții.
Călări spre sud-vest, în trap ușor. Pentru prima dată, libertatea de a
călători nu îi ridică moralul, trezindu-i spiritul țigănesc. Chipul soției îi
persista în minte și simțea un îndemn teribil de a întoarce calul și a călări
spre casă, dar n-o făcu.
Înainta bine. În noaptea aceea, poposi în spatele unui paravan de copaci
pe un ogor cafeniu, la distanță mare de Zaragoza.

639
 — Te-ai descurcat bine, îi spuse tovarășei lui scoț}ndu-i șaua. Ești un
animal minunat, Hermana, mai zise, m}ng}ind și băt}nd ușor pe spate iapa
cea neagră.

Capitolul Patruzeci și Doi

ÎN CASTEL

După nouă zile, călărea pe lutul roșu al c}mpiei Sagra, apropiindu-se de

zidurile din Toledo. Văzu orașul de departe, cu contururi precise, înălțat pe
faleza lui în soarele după-amiezii. Trecuse o viață de c}nd era băiatul
înspăim}ntat care fugise din Toledo pe un asin, dar c}nd intră prin poarta
Bisagra, se simți asaltat de amintiri tulburătoare. Călări pe l}ngă sediul
Inchiziției, marcat de stema din piatră, reprezent}nd crucea, ramura de
măslin și sabia. Odată, pe c}nd era copil, îl auzise pe David Mendoza
explic}ndu-i lui Helkias Toledano înțelesul simbolurilor: „Dacă accepți
crucea, îți dau ramura de măslin. Dacă o refuzi, îți dau sabia”.
În fața birourilor diecezei, priponi iapa și, înțepenit de lungile zile
petrecute în șa, intra și îi spuse de ce venise unui călugăr așezat la o masă,
care-l pofti să aștepte pe o bancă de piatră.
Padre Espina apăru după puțin timp, z}mbind larg:
— Ce bine că te revăd, señor Callico!
Era mai în v}rstă și mai matur, desigur, și mai relaxat dec}t și-l amintea
Iona, un preot mai șlefuit.
Stătură de vorbă. Spre ușurarea lui Iona, padre Espina nu părea dezamăgit
că scrisoarea lui îl adusese pe doctorul Callico în locul doctorului
Montenegro.
— C}nd ajungi la castel, anunță-i că ești trimis de episcopul Sagasta și de
padre Espina. Contele nu avea majordom c}nd a căzut bolnav și biserica i-a
trimis un ajutor soției lui, contesa Maria del Mar Cano. E fiica lui Gonzalo
Cano, un marchiz bogat și influent din Madrid. Majordomul este înlocuit de
padre Alberto Guzman. După cum am scris în scrisoare, au mai încercat mulți
doctori să-l ajute pe conte, îi spuse el lui Iona, privindu-l.
— Înțeleg. Nu pot dec}t să încerc și eu.
640
 Padre Espina îi întrebă despre Zaragoza și îi vorbi pe scurt despre
mulțumirea pe care i-o aducea munca lui:
— Episcopul meu este un istoric catolic, angajat în scrierea unei cărți
despre viețile sfinților, un proiect binecuv}ntat care se bucură de sprijinul
Preasf}ntului Părinte de la Roma și căruia am onoarea și plăcerea să-i fiu
asistent.
Citesc zilnic din breviarul tatălui meu, îi z}mbi el lui Iona și ești adesea
binecuv}ntat că mi l-ai adus. Apreciez că ai dorit să străbați o asemenea
distanță ca să-mi răspunzi la scrisoare. Ai fost cel mai bun dintre binefăcători,
dăruindu-mi înapoi memoria tatălui meu. Dacă te pot ajuta vreodată cu ceva,
te rog să-mi spui. Ai vrea să te odihnești aici și să mergi m}ine dimineață la
Tembleque? sugeră preotul. Îți pot oferi o masă la mănăstire și chilia unui
călugăr ca să te odihnești.
Dar Iona nu avea poftă să stea într-o chilie:
— Nu, merg mai departe, ca să-l examinez c}t mai repede posibil pe conte.
Padre Espina îl sfătui pe unde s-o ia ca să ajungă la Tembleque și el repetă
cu glas tare, deși își amintea drumul.
— Prescriu leacuri, dar nu le fac eu, zise Iona. Cunoști vreun farmacist bun
prin apropiere?
Espina dădu din cap:
— Santiago Lopez, la umbra zidului de miazănoapte al catedralei. Mergi cu
Dumnezeu, señor.

Prăvălia era micuță și neîngrijită, dar mirosea puternic și reconfortant a

ierburi. Iona a fost nevoit să strige după farmacist, care locuia la etaj. Era de
v}rstă mijlocie și în curs de a-și pierde părul, cu ochi mijiți care nu-și
ascundeau sclipirea inteligentă.
— Ai mirt? Rășină aromată? Acacia nilotica? Oțet de sfeclă?
Lopez nu se simți ofensat de întrebări:
— Am cele mai multe dintre ele, señor. După cum știți, un farmacist nu le
poate avea chiar pe toate. Dacă îmi cereți ceva ce nu am, cu permisiunea
dumneavoastră, vă pot sugera unul sau două medicamente înlocuitoare.
Dădu grav din cap c}nd Iona îi spuse că va solicita leacuri de la castelul din
Tembleque:
— Sper că nu ați făcut zadarnic tot drumul acesta lung, señor.
— Vom vedea, spuse Iona, salut}nd din cap și ieșind afară.

C}nd ajunse la castel, se întunecase de o oră și grilajul porții era cobor}t.

641
 — Hei, zidul!
— Cine strigă?
— Ramon Callico, doctor din Zaragoza.
— Așteaptă.
Santinela plecă în grabă și se întoarse cur}nd cu un purtător de torță. Cele
două siluete care căutau să-l zărească jos pe Iona erau prinse într-un con de
lumină ce se mișca o dată cu ele.
— Intrați, señor doctor! strigă santinela.
Poarta se ridică într-un zăngănit înspăim}ntător, făc}nd iapa cea neagră
să se sfiască înainte de a înainta, cu potcoavele ciocnind și scoț}nd sc}ntei
din marile lespezi de piatră ale curții.

Padre Alberto Guzman, cu umerii căzuți și chip lipsit de z}mbet, îi oferi

m}ncare și băutură.
— Da, mulțumesc, primesc cu plăcere, dar mai t}rziu, după ce îl înt}lnesc
pe conte.
— Mai bine nu-l tulburi în seara asta și aștepți p}nă m}ine ca să-l
examinezi, spuse brusc părintele.
În spatele lui se înălța statura unui bătr}n îndesat, roșu la față și purt}nd
haine grosolane de peon, av}nd chipul înconjurat de norul alb al părului și o
barbă de aceeași culoare.
— Contele nu se poate mișca, nu vorbește și nu înțelege ce i se spune. Nu
ai niciun motiv să te grăbești să-l vezi, vorbi din nou padre Guzman.
Iona îi înfruntă privirea:
— Totuși, vreau să-l văd. Voi avea nevoie de lum}nări și lămpi în jurul
patului. Multe, ca să am lumină bună.
Buzele lui padre Guzman se subțiară de supărare:
— Cum dorești. Padre Sebbo va avea grijă să ai lumină.
Bătr}nul din spatele lui dădu din cap și Iona își dădu seama că era preot și
nu muncitor.
Padre Guzman îl conduse cu lampa și Iona îl urmă de-a lungul unor
coridoare și pe o scară de piatră.
Trecură printr-o cameră pe care și-o amintea, era încăperea unde fuseseră
primiți în audiență de conte după ce-i livraseră armura, și apoi pătrunseră
într-o altă odaie, un spațiu negru, lampa preotului făc}nd umbrele tăbliei
uriașe a patului să sară nebunește pe pereții de piatră. Aerul era greu și
îmb}csit.

642
 Iona luă lampa și o apropie de chipul de pe pat. Vasca, nobilul conte de
Tembleque, pierduse foarte mult în greutate. Ochii lui păreau că privesc
dincolo de Iona. Partea st}ngă a gurii îi era lăsată în jos, într-o mască
disprețuitoare.
— Am nevoie de lumină.
Padre Guzman merse la ușă și strigă aspru, dar padre Sebbo sosea deja cu
doi bărbați și o femeie cu lum}nări și lămpi și, după o perioadă de aranjare și
potrivire a flăcărilor, contele era scăldat în lumina.
Iona se aplecă deasupra feței lui.
— Conte Vasca, zise. Sunt Ramon Callico, doctorul din Zaragoza.
Ochii bolnavului îl priviră cu pupile inegale. Era acoperit cu o pătură nu
prea curată. C}nd Iona o azv}rli de pe el, duhoarea se amplifică.
— Spatele îi e m}ncat de boală, spuse padre Guzman.
Vasca zăcea rigid, cu brațele înțepenite deasupra abdomenului. Pulsul îi
era greu de luat, rezist}nd v}rfurilor degetelor lui Iona, ceea ce însemna că
s}ngele curgea cu mare presiune prin trupul contelui.
Trupul întins pe pat era lung, dar Iona îl întoarse cu ușurință și mormăi la
vederea priveliștii descoperite, o puzderie de umflături ur}te, unele
supur}nd.
— Sunt de la statul în pat, explică el, arăt}ndu-i pe servitorii care așteptau
dincolo de ușă: Trebuie să încălzească apă și s-o aducă neînt}rziat aici, cu
niște c}rpe curate.
Padre Guzman își drese vocea:
— Ultimul doctor, Carlos Sifrina de Fonseca, a spus limpede că nu trebuie
îmbăiat, ca să nu absoarbă umorile apei.
— Ultimul doctor, Carlos Sifrina de Fonseca, n-a fost lăsat niciodată să
zacă în propriul rahat, fără îndoială, replică liniștit Iona, căci venise timpul să
se impună. Apă fierbinte destulă, săpun și c}rpe moi. Am o alifie, dar dați-mi
pană, cerneală și h}rtie ca să pot scrie fără înt}rziere ce alte unguente și
medicamente mai trebuie și să trimit un călăreț la Santiago Lopez,
farmacistul din Toledo. Călărețul trebuie să-l trezească din somn pe
farmacist, dacă e necesar.
Padre Guzman părea îndurerat și resemnat. C}nd se întorcea, Iona îl opri:
— Adu blănuri moi și groase să le întindem sub el. Curate. Mai trebuie
cămăși de noapte curate și o pătură la fel.
C}nd termină se făcuse t}rziu; trupul slab era spălat, escarele unse cu
alifie, blănurile de oaie așezate, patul și cămașa de noapte primenite.

643
 Veni în sf}rșit timpul să-și potolească stomacul flăm}nd, primi p}ine și o
bucată de carne de oaie tare și grasă, cu vin acru. Apoi, a fost condus într-o
încăpere mică unde se afla un pat parfumat cu mirosul amărui al trupului
fostului ocupant, probabil Carlos Sifrina, doctor din Fonseca – se mai g}ndi
înainte de a cădea într-un somn greu.
***
De dimineață, primi p}ine, șuncă și un vin mai bun și avu grijă să măn}nce
șuncă din belșug.
Lumina ocolea aproape cu totul camera pacientului, exist}nd acolo doar o
fereastră micuță, la înălțime. Iona îi puse pe servitori să pregătească un
culcuș în camera mare de zi de alături, l}ngă o fereastră mai joasă, însorită,
și-l mută acolo pe conte.
În lumina zilei, starea lui Vasca era și mai îngrozitoare. Atrofierea
mușchilor îi desfăcuse m}inile într-o poziție exagerată, cu degetele rășchirate
la limită. Iona puse un servitor să taie două bucățele dintr-o creangă rotundă;
îi încovoie degetele bolnavului pe acele suporturi și le legă așa cu feșe.
Cele patru membre ale pacientului păreau inerte. Zg}rie cu partea boantă
a unui bisturiu m}inile, gambele și picioarele lui Vasca și păru să primească o
reacție ușoară de la membrul drept, dar, după alte manevre medicale, întreg
trupul părea afectat. Singurele elemente ce se mișcau pe corpul contelui erau
ochii și pleoapele. Vasca își putea închide și deschide ochii, se putea uita la
ceva anume sau își ferea privirea.
Iona se adresă acelor ochi cu ai lui, vorbindu-i mereu:
— Simți asta, conte Vasca? Dar asta? Ai vreo senzație c}nd te ating, conte
Vasca? Te doare, conte Vasca?
Ocazional, cel culcat scotea c}te un mormăit sau un geamăt, dar niciodată
ca răspuns la întrebările lui.
Padre Guzman venea din c}nd în c}nd să urmărească eforturile lui Iona cu
dispreț nedisimulat. În cele din urmă, zise:
— Nu înțeleg nimic. Nu simte și nu înțelege nimic.
— Ești sigur?
Preotul dădu din cap:
— Ai venit zadarnic. Se apropie de călătoria divină care ne așteaptă pe
toți.

În cur}nd, o femeie intră în camera bolnavului cu un castron și o lingură.

Avea probabil v}rsta Adrianei, părul galben și pielea foarte albă. Chipul ei era
drăguț și ferm, cu gura mică, pomeți ridicați, obrăjori moi și ochi mari care

644
aveau forma migdalată, alungindu-i cu fard de culoare neagră. Purta o rochie
foarte frumoasă, dar pătată, și mirosea a vin. La început, crezu că avea un
semn din naștere ca o căpșună pe g}tul lung, dar apoi își dădu seama că era
tipul de semn lăsat de o gură care suge.
— Noul doctor, zise ea, privindu-l.
— Da. Și dumneavoastră sunteți contesa?
— Chiar ea. Vei fi în stare să faci ceva pentru el?
— E prea devreme ca să știu, contesă… Mi se spune că e bolnav de mai
bine de un an, nu?
— Se împlinesc paisprezece luni.
— Înțeleg. De c}nd îi sunteți soție?
— Se vor împlini patru ani la primăvară.
— Erați cu el c}nd l-a lovit boala?
— Da.
— M-ar ajuta să aflu în amănunt ce i s-a înt}mplat în ziua aceea.
Ea ridică din umeri:
— A călărit și a v}nat devreme.
— Ce a făcut c}nd s-a întors de la v}nătoare?
— Au trecut paisprezece luni, señor. Dar… după c}t îmi mai amintesc… în
primul r}nd, m-a luat în patul lui.
— Dimineața, mai t}rziu?
— Pe la pr}nz, îi z}mbi ea bolnavului. C}nd venea vorba de pat, nu-i păsa
niciodată de timp. Ziua sau la miezul nopții.
— Contesă, iertați-mi întrebarea… A fost stăruitor în activitatea lui
sexuală din ziua aceea?
Ea îl prețui din ochi:
— Nu-mi amintesc. Dar el era mereu stăruitor, în tot ce făcea.
Îi mai spuse că păruse destul de normal, cea mai mare parte a zilei:
— După-amiază t}rziu mi-a spus că-l doare capul, dar s-a simțit destul de
bine ca să meargă la masa de seară. C}nd se servea pasărea, am observat cum
i se str}mba gura… cum e acum. Părea să-i fie greu să respire. Și parcă a
alunecat în jos pe scaun. A trebuit să-i omoare ogarii. Nu lăsau pe nimeni să
se apropie să-l ajute.
— A mai avut alt atac asemănător după aceea?
— Încă o dată. După primul atac, n-a fost așa cum îl vezi acum. Era în stare
să-și miște piciorul drept și putea vorbi. Deși cuvintele îi erau greoaie și
nedeslușite, a fost în stare să-mi dea îndrumări pentru înmorm}ntarea lui.

645
Dar altă criză l-a izbit la doua săptăm}ni după prima și de atunci încolo a
rămas încremenit și mut.
— Vă mulțumesc că mi-ați spus aceste lucruri, contesă.
Ea dădu din cap și se întoarse spre forma din pat:
— Putea fi aspru, cum sunt mulți bărbați puternici. L-am văzut purt}ndu-
se crud. Însă cu mine a fost un stăp}n și un soț bun…
Iona propti pacientul între perne și apoi privi cu interes cum ea îi dădea
terci subțire cu lingura.
— A putut întotdeauna să înghită?
— Cu supă și vin se îneacă. Nici carne nu poate să mestece. Dar c}nd îl
ridicăm și îi dăm terci îl înghite cum vezi, primind astfel hrana care îl ține în
viață.
Își hrăni tăcută soțul p}nă se goli castronul. Plec}nd, se întoarse spre Iona:
— N-ai spus, cum te cheamă?
— Callico.
Ochii ei îi susținură un moment pe ai lui, apoi dădu din cap și ieși din
cameră.

Capitolul Patruzeci și Trei

CONTESA

Camera lui se afla la capătul îndepărtat al coridorului, cu apartamentul

contesei la celălalt capăt și un alt dormitor între ele. Noaptea, ieșind din
cameră ca să-și golească vasul de noapte, Iona văzu un bărbat ieșind din
apartamentul contesei cu ceva în brațe. Două torțe smolite ardeau în
suporturile de pe coridor și Iona îl văzu clar, un bărbat mare, gol, cu o față
cărnoasă, duc}ndu-și hainele.
Ar fi păstrat tăcerea, dar omul îl observă și se uită la el, o secundă
înghețată.
— Bună seara, zise Iona.
Celălalt nu răspunse, dar intră în camera de l}ngă a lui.

646
 A doua zi de dimineață, Iona îl aduse din nou pe conte în încăperea
însorită, ajutat de padre Sebbo. Descoperise ca bătr}nul preot albit era
singura persoană de la castel cu care putea vorbi în largul lui.
În timp ce-l instalau pe conte, intră un bărbat. Iona îl recunoscu pe omul
gol înt}lnit puțin mai devreme pe coridor.
— Unde mama dracului s-a dus?
Un bătăuș, se g}ndi doctorul. Avea ochi mici și m}nioși pe o față rotundă și
cărnoasă, o barbă neagră scurtă și un cerc de păr c}rlionțat în jurul unei
chelii pronunțate. Avea un trup musculos și puternic, dar cu tendință de
îngrășare. Avea degete groase; m}inile îi erau ca de gladiator, împodobite
fiecare cu c}te un inel greu și bătător la ochi.
— Unde e ea? vru să știe.
— Nu știu, señor.
Iona nu-l cunoștea de mult pe padre Sebbo, dar putea simți din vocea rece
și seacă a preotului că îl antipatiza pe omul acesta, care îl ignoră complet pe
doctor, întorc}ndu-se și plec}nd fără alte vorbe.
Ajutat de padre Sebbo, îl acoperi pe Vasca:
— Cine e gentilomul grosolan care ne-a oferit plăcerea companiei lui?
— E Daniel Fidel Tapia, un asociat al contelui Vasca. În ultima vreme, se
numește singur partenerul contelui, răspunse padre Sebbo.
— Femeia pe care o căuta n-are nume?
— Știa că am înțeles că o căuta pe contesă. Ea și Tapia au o prietenie
deosebită.

Uneori, pulsul lui Vasca era tare și rapid, în vreme ce alteori semăna cu
goana unui animal mic și speriat. Padre Guzman apărea o dată pe zi c}teva
clipe, de obicei ca să-l privească pe conte și să remarce ca starea lui părea mai
rea dec}t în ziua precedentă:
— Dumnezeu îmi spune că e pe moarte.
De ce ți-ar spune Dumnezeu ție? se g}ndea Iona.
Se îndoia că se putea face prea mult pentru a-i salva viața lui Vasca, dar
trebuia să încerce. Maladia care-l ucidea pe conte nu era deosebit de rară. De
c}nd era doctor, Iona văzuse și alte persoane afectate în același fel, unele cu
guri deformate și picioare și brațe înțepenite și inutile. Adesea, doar o parte a
corpului era lovită; mai rar, întregul. Nu avea idee ce cauza această stare sau
dacă exista ceva care ar fi putut-o vindeca.

647
 Undeva, în complicatul trup omenesc, trebuie să existe un centru care îi
dirijează tăria și mișcările, se g}ndea. Poate că, la Vasca, acel centru semăna
cu porțiunea înnegrită și vătămată pe care Iona o văzuse în inima lui Nuño.
Îi părea rău că nu putea diseca trupul contelui Vasca, după moarte.
— Ce mi-ar plăcea să te iau în magazia mea de la Zaragoza! murmură
odată.
Ochii, p}nă atunci închiși, se deschiseră și îl priviră. Ar fi putut jura că
ochii contelui erau nedumeriți și fu cuprins de o bănuială șocantă. Se g}ndi că
era posibil ca măcar o parte din timp, Fernan Vasca să înțeleagă ce se
petrecea în jurul lui.

Totuși, poate că nu…

Petrecu mult timp singur cu pacientul, așezat pe pat sau aplecat deasupra
lui, vorbindu-i lui Vasca, clar momentul c}nd ochii lor comunicaseră nu se
repetă. Vasca părea să doarmă mai tot timpul, cu respirația înceata și
sforăitoare și obrajii umfl}ndu-i-se la fiecare expirație. Padre Sebbo venea de
două ori pe zi și citea tare din cartea lui de rugăciuni cu o voce obosită și
răgușită, oprindu-se adesea să-și dreagă glasul, din cauza că suferea de un
guturai cronic. Iona îi comandă o soluție camforată, pentru care bătr}nul
preot își exprimă recunoștința:
— Trebuie să te odihnești c}t stau eu. Du-te să tragi un pui de somn,
señor, îl îndemna padre Sebbo și uneori Iona scăpa de lungile ședințe de
rugăciune. Hoinărea prin încăperile tăcute ale castelului fără vreo restricție,
căci era vast și în mare, pustiu, un cămin sumbru ce-ți dădea fiori, plin de
vetre golite de foc. Căuta piesele lucrate de tatăl lui pentru conte și pe care
Vasca nu se învrednicise niciodată să le plătească, l-ar fi plăcut, mai ales, să
găsească floarea de aur cu tulpină de argint, să vadă dacă era chiar at}t de
frumoasă ca în amintirea lui de copil.
Contele Vasca făcuse pregătiri pentru propria lui înmorm}ntare. Într-o
cămară, se afla un sicriu mare din calcar, un sarcofag enorm inscripționat în
latină: CUM MATRE MATRIS SALVUS. Avea un capac de piatră destul de greu
pentru a opri viermii sau demonii. Dar Iona nu văzu nici trandafirul din aur
nici altceva familiar, p}nă c}nd intră în camera armelor și tresări la vederea
falnicului cavaler încins pentru bătălie.
Era armura pe care o adusese cu Angel, Paco și Luis și minun}ndu-se,
atinse unele bucăți din oțel cizelate chiar de el, sub îndrumarea lui Manuel
Fierro, armurierul din Gibraltar.

648
 Padre Sebbo intra zilnic în camera bolnavului și nu se grăbea să plece,
spre bucuria lui Iona, căci ajunsese să-l placă pe bătr}nul preot. Observă cu
interes că m}inile bătr}nului erau la fel de bătătorite de muncă grea ca și ale
unui țăran.
— Padre Sebbo, povestește-mi despre dumneata.
— Nu e nimic interesant, señor.
— Cred că ești un om foarte interesant. Spune-mi, padre, de ce nu te
înveșm}ntezi ca alți preoți?
— C}ndva purtam orgolii și ambiții ce-mi stăteau rău, la fel ca și sutana
neagră, croita pe corp. Dar am decăzut în îndeplinirea responsabilităților și
mi-am supărat mai-marii și, drept pedeapsă, m-au trimis să fiu preot-
cerșetor, să predic cuv}ntul Domnului și să-mi cerșesc p}inea zilnică.
Simțeam că m-au condamnat și am plecat îngrozit să-mi ispășesc pedeapsa.
Nu știam unde să merg, îmi mișcăm doar picioarele, lăs}ndu-mă purtat de ele
oriunde.
La început, am fost prea m}ndru și arogant ca să cerșesc. M}neam fructe
în pădure. Deși eram om al lui Dumnezeu, furam din grădini. Dar oamenii pot
fi buni și unii dintre cei mai săraci mi-au dat din puținul lor și m-au ținut în
viață.
Cu timpul, veșm}ntul meu negru a putrezit și s-a desprins și umblam
zdrențuit și fără încălțări. Am trăit și am lucrat cu săracii, care se rugau cu
mine, împărțeam p}inea și apa și le-am moștenit hainele, uneori de la oameni
care muriseră. Pentru prima dată, am început să-l înțeleg pe Sf}ntul Francisc,
deși nu am ieșit în lume gol ca el, nici nu am orbit și nici nu mi-au apărut
stigmate pe trup. Sunt doar un om simplu și neștiutor, dar am fost
binecuv}ntat de Sus și se împlinesc mulți ani de c}nd sunt vagabond al
Domnului.
— Dar dacă lucrezi cu săracii, de ce ești în castelul acesta?
— Am fost adus încoace din c}nd în c}nd. Stăteam c}t să ascult
spovedania servitorilor și a soldaților din gardă, să-i împărtășesc și apoi
plecam mai departe. De data aceasta, padre Guzman m-a rugat să răm}n p}nă
la moartea contelui.
— Padre Sebbo, nu ți-am aflat numele de botez.
— Sebbo nu e numele meu duhovnicesc, z}mbi preotul. Așa au început să-
mi spună oamenii din prietenie, o prescurtare de la numele meu de botez,
care e Sebastian. Mă numesc Sebastian Alvarez.
Iona încremeni, dar nu se grăbi să tragă concluzii; la urma urmei, existau
oameni pe care-i chema la fel. Îi studie chipul, căut}nd să vadă în trecut:

649
 — Padre, care era însărcinarea dumitale bisericească înainte de a deveni
preot rătăcitor?
— Mă g}ndesc rareori la ea, căci îmi pare că acela a fost alt om, în altă
viață. Am fost starețul abației înălțării din Toledo, zise bătr}nul.

În seara aceea, singur l}ngă patul contelui, Iona se întoarse cu g}ndul la

vremurile dinainte de asasinarea fratelui lui, Meir, la zilele c}nd tatăl lui nu
începuse încă să alcătuiască vasul pentru abația înălțării, dar făcea desene
pregătitoare. Iona îl văzuse pe stareț doar de două ori, c}nd își însoțise tatăl
la abație ca să-l înt}lnească pe padre Alvarez. Își amintea un cleric poruncitor
și nerăbdător și se minuna acum de schimbarea care avusese loc.
Era sigur că padre Sebbo se întorcea la castel pentru că știa, ca și Iona, că
Fernan Vasca stătuse în spatele furtului relicvariului și al moaștelor Sfintei
Ana.

Continuă să vorbească de față cu bolnavul, sper}nd că îi va trezi

înțelegerea. Obosi să-și audă vocea grăindu-i unui Fernan Vasca aparent
somnolent. Dacă putea să-l audă, fără îndoială ca și Vasca se săturase de
b}z}itul acela permanent; Iona îi vorbise despre vreme, despre recolta
viitoare, despre un șoim pe care-l văzuse plutind sus pe cer, un punct negru
pe fondul norilor.
Încercă o mișcare diferită:
— Conte Vasca, e vremea să luăm în considerare plata mea. Pe drept, ar
trebui cumpănită și de aceea ce ne datorăm unul altuia din trecut. Acum zece
ani, am venit aici să-ți aduc o minunată armură și mi-ai dat zece moravedi
pentru osteneală. Dar am avut și alt negoț, căci ți-am spus despre relicvele
unui sf}nt dintr-o peșteră de pe coasta de sud și, în schimb, ai sf}rșit viețile a
doi oameni care ar fi luat-o pe a mea.
Văzu o mișcare sub pleoapele închise.
— Am trimis doi oameni la moarte în peștera unui sihastru. Și dumneata
ai scăpat de rivali și ai dob}ndit relicve. Îți amintești?
Ochii se deschideau încet și Iona văzu în ei ceva ce nu existase înainte.
Interes.
— Lumea e ciudată, căci acum nu mai sunt un făurar de armuri, ci
doctorul dumitale care vrea să te ajute. Trebuie să te străduiești.
Se g}ndise la felul cum trebuia să procedeze dacă îl angaja pe conte într-o
comunicare conștientă.

650
 — E dificil să nu ai grai. Dar există o cale de a vorbi unul cu celălalt. Îți voi
pune o întrebare. Clipești o dată pentru da și de două ori pentru nu. Ține
puțin mai mult ochii închiși c}nd clipești, ca să știu că-mi dai un răspuns. O
dată pentru da, de două ori pentru nu. Înțelegi?
Dar Vasca se uita doar la el.
— Clipește o dată pentru da și de două ori pentru nu. Înțelegi, conte
Vasca?
O singură clipire.
— Bine. Foarte bine, conte Vasca, te descurci bine. Simți ceva în m}ini sau
în picioare?
Două clipiri.
— În cap?
O clipire.
— Ai dureri sau senzații neplăcute undeva la cap?
— La gură sau fălci?
Nu.
— La nas?
Nu.
— La ochi?
Vasca închise ochii o dată.
— Așa. La ochi. E o durere ascuțită?
Nu.
— O m}ncărime?
O clipire apăsată, ca și cum ar fi vrut să accentueze. Iona era entuziasmat.
Îi șterse cu bl}ndețe ochii cu apă încălzită și trimise un călăreț la farmacie să
aducă alifie.
Contesa veni în camera bolnavului mai t}rziu în acea dimineață și, c}nd
Iona o chemă pe coridor și-i spuse ce se înt}mplase, păli de emoție:
— Asta înseamnă că se face bine?
Iona nu credea:
— Poate fi un moment trecător de trezire sau poate că mintea i-a fost
mereu trează în corpul înțepenit.
— Dar putem să sperăm și să ne rugăm, zise ea.
— Întotdeauna trebuie să sperăm și să ne rugăm, doamnă. Dar…
Își lăsă nerostită părerea că oric}nd Vasca ar fi putut face un nou atac,
fatal.
Ea se apropie de pat și luă una din m}inile mari, încă legate de bucățile de
lemn pentru a nu răm}ne deformate. Ochii bolnavului erau închiși.

651
 — Poate doarme, zise Iona, dar ea nu se dădu bătută.
— Stăp}ne, zise.
Și din nou, și încă o dată.
— Soțul meu… Ah, Doamne, Fernan, deschide ochii, uită-te la mine, de
dragul lui Cristos!
El se trezi.
Ea se aplecă și își încleștă privirea de a lui:
— Stăp}ne, zise! Ești iubirea mea?
Vasca închise ochii o dată și Iona îi lăsă singuri.
***
În noaptea aceea, în închisoarea insomniei lui, lui Iona îi trecu prin minte
că poate șocul unor întrebări mai agresive l-ar stimula mai mult pe Vasca să-
și recapete conștienta dec}t o făcuseră îngrijirile bl}nde. A doua zi de
dimineață îl cercetă îndelung pe Vasca despre starea lui, clipirile
dezvăluindu-i că escarele de la pat nu-l mai dureau at}t de tare pe bolnav, se
simțea mai bine cu ochii, dar îl durea tare glezna piciorului st}ng, suferință
pe care Iona o putu înlătură prin masaj.
Apoi se aplecă din nou deasupra lui:
— Conte Vasca, ți-l amintești pe Helkias Toledano, care a fost argintar la
Toledo?
Vasca se uită la el.
— Aveai c}teva obiecte făcute de el. De exemplu, un trandafir remarcabil
făurit din aur și argint.
Mi-ar fi drag să văd c}teva lucruri alcătuite de Toledano. Știi unde se
păstrează?
Nu primi răspunsuri. Vasca îl privea în continuare.
Clipi de c}teva ori la înt}mplare, din reflex și nu ca răspuns la întrebări,
apoi închise ochii.
— Blestemăție! Conte Vasca? Hola?
Ochii răm}neau închiși.
— Helkias era evreu. Era tatăl meu. Eu sunt tot evreu. Doctorul care te
îngrijește și încearcă să te readucă la viață e un evreu, stăp}ne.
Pleoapele se ridicară. Ochii deveniseră at}t de duri! Vasca îi cercetă chipul
și Iona simți cum se revarsă din el emoțiile de o viață:
— Lucrul m}inilor tatălui meu, stăp}n afurisit, zise sălbatic. Trei boluri
mari. Patru oglinjoare argintate și două oglinzi mari. O floare de aur cu
tulpina de argint. Opt piepteni scurți și unul lung. Și o duzină de pocale din
argint și electrum, ca să nu mai zic de relicvariu.

652
 Unde sunt lucrările tatălui meu?
Vasca îl privea în continuare. Gura distrusă păru că se îndreaptă, era greu
de spus, dar lui Iona i se păru că înainte de a-i închide, ochii lui Fernan Vasca
păreau amuzați.

În dimineața următoare, contele răspunse o vreme la întrebările soției lui,

dar apoi închise ochii și în fața ei.
Cum stătea posomor}t l}ngă pat, Iona văzu două v}nătăi proaspete pe
obrazul ei st}ng:
— Contesă… e ceva la care aveți nevoie de ajutor? Întrebarea fusese
st}ngace și ea deveni rece și distantă:
— Nu, mulțumesc, señor.

Dar a doua zi devreme, un servitor îl trezi și-i spuse că era nevoie de

doctor în apartamentul contesei. O găsi zăc}nd de-a curmezișul patului cu o
c}rpă îns}ngerată pe față. Avea o tăietură ur}tă, de un deget, pe obrazul
st}ng, unde fuseseră v}nătăile.
— Inelul lui a făcut asta?
Ea nu răspunse. Iona își dădu seama că Tapia o lovise probabil cu m}na
deschisă, pentru că dacă ar fi izbit-o cu pumnul, inelul ar fi sf}șiat mai tare.
Scoase din trusa lui ață cerată și un ac fin. Înainte de a închide tăietura, îi
dădu să bea puțin coniac. Totuși, ea tresări și gemu, dar o cusu pe îndelete, cu
puncte dese. Turnă apoi vin pe o c}rcă și o așeză peste rană.
După ce termină, ea vru să-i mulțumească, dar se prăbuși la loc, suspin}nd
înăbușit.
— Contesă…
Purta o cămașă de noapte din mătase care dezvăluia tot ce era de văzut la
ea și se sili să se uite în altă parte, în timp ce femeia se ridica, șterg}ndu-și
ochii cu dosul m}inilor, ca un copil.
Își aminti ce-i spusese padre Espina, despre bogăția și puterea tatălui ei
care locuia la Madrid.
— Señora, cred că soțul dumneavoastră va muri cur}nd, spuse el cu
bl}ndețe. Dacă se va înt}mpla, v-ați g}ndit să vă așezați sub protecția
familiei?
— Tapia spune că dacă fug, vine după mine. Și mă omoară.
Iona oftă. Tapia nu putea fi at}t de prost. Își spuse că poate-i putea băga
aceluia mințile în cap, sau poate padre Sebbo sau padre Espina îi puteau
vorbi.

653
 — Să vedem ce se poate face, spuse st}njenit.
Dar spre și mai marea lui st}njeneală, începu să afle despre Tapia și
contesă mai multe dec}t ar fi dorit.
— E vina mea, zise ea. Se uita de mult la mine. Nu l-am descurajat, mai
degrabă mă amuza să-i aprind foamea din ochi, ca să fiu cinstită. Mă simțeam
complet în siguranță, căci lui Tapia îi era frică de stăp}nul meu și n-ar fi
încercat niciodată să-i ia soția. Daniel Tapia lucrează de mulți ani pentru
soțul meu, cumpără relicve sacre. Fernan cunoaște oameni din r}ndul
clerului și putea aranja v}nzarea obiectelor cumpărate de Tapia.
Iona așteptă tăcut să audă mai mult.
— După ce soțul meu s-a îmbolnăvit, am început să mă tem. Sunt o femeie
care are nevoie de consolarea unor brațe de bărbat și m-am dus la Tapia într-
o noapte, spuse și Iona tăcu mai departe, admir}ndu-i sinceritatea. Dar nu s-a
dovedit așa cum speram. E un om bestial și urmărește să se însoare cu mine
c}nd va fi posibil. Contele nu transmite titlul său unui moștenitor și, la
moartea mea, proprietatea va reveni monarhiei. Dar Tapia va avea grijă să
am o viață lungă, spuse ea cu amărăciune. Vrea banii. Și mai e ceva, adăugă. E
convins că Fernan a ascuns aici un obiect de mare valoare. Cred că, în sf}rșit,
m-a crezut că nu știu nimic despre asta, dar îl caută tot timpul.
Iona abia îndrăzni să vorbească:
— O relicvă?
— Nu știu. Sper că nu vei adăuga și dumneata noi întrebări la chinul meu,
señor.
Se ridică zguduită în picioare și întinse m}na, ating}ndu-și fața:
— Va răm}ne o cicatrice?
— Da. Una mică. La început va fi roșie, dar va păli. Sper că va fi la fel de
albă ca pielea dumneavoastră, spuse el și lu}ndu-și trusa, se duse să-i
îngrijească soțul.

Capitolul Patruzeci și Patru

VREME DE PRIMĂVARĂ

654
 Chiar în ziua aceea, c}nd padre Sebbo îi dădu ocazia să plece de l}ngă
bolnav, avu dovada că memoria nu-l înșelase în privința obiectelor lucrate de
tatăl lui.
Într-un dulap din pivniță, plin cu rame prăfuite de tablouri și scaune
stricate, găsi pe un raft pocalele înnegrite și grele, așezate pe două r}nduri.
Luă unul și îl apropie de o fereastră, d}ndu-și seama că era făcut de tatăl
lui. Nu încăpea îndoială. Era aproape negru din cauză că argintul se închisese
la culoare în anii c}t fusese neglijat, dar întorc}ndu-l, distinse clar marca HT
pe dosul piciorului. Gravată de m}inile tatălui lui.
Luă toate pocalele l}ngă geam, unul c}te unul. Erau simple și grele, frumos
alcătuite din argint masiv, cu picior de electrum. Două dintre ele erau ciobite
rău și zg}riate, ca și cum ar fi fost aruncate la m}nie. Își amintea că tatăl lui îi
făcuse contelui douăsprezece pocale, dar oric}t căută prin dulap, scoț}nd
ramele și scaunele și pipăind toate colțurile întunecoase, nu găsi dec}t zece.
În următoarele două zile, merse din nou acolo și ținu în m}ini pocalele,
pentru plăcerea de a le simți greutatea și soliditatea în m}ini. A treia oară
însă, duc}ndu-se acolo, îl găsi pe Daniel Tapia, care căuta în mod evident.
Obiectele din dulap erau înșirate pe jos. Tapia îl țintui cu privirea:
— Ce vrei?
— Nimic, señor, spuse Iona cu ușurință. Pur și simplu admir frumusețea
castelului, pentru a o putea descrie c}ndva copiilor mei.
— Contele va muri?
— Așa cred, señor.
— C}nd?
Iona ridică din umeri, privindu-l calm.
De la căsătoria lor, Adriana se despovărase povestindu-i ce tratament
suferise din partea primului ei soț. În timp, văzuse durerea părăsind ochii
soției lui, dar nu putea suporta g}ndul ca un bărbat să lovească o femeie:
— Recent, a trebuit s-o tratez pe soția contelui Vasca… Sunt încredințat că
doamna contesă nu va mai suferi vreo vătămare, zise el deliberat.
Citi în privirea lui Tapia uimirea că un doctor se simțea liber să-i
vorbească în felul acela.
— Vătămările apar adesea și nimeni nu e scutit, ripostă el. De exemplu, în
locul dumitale n-aș umbla singur prin castel, señor; cineva te-ar putea lua
drept un hoț și te-ar ucide.
— Ar fi păcat să încerce cineva, căci de multă vreme nu mă pot stăp}ni
c}nd am de-a face cu t}lharii, spuse Iona și se îndepărtă, av}nd grijă să
meargă încet.

655
 În realitate, amenințarea îl impulsionă să cerceteze și mai atent castelul,
deoarece, în mod evident, Tapia credea că acolo se ascundea ceva at}t de
prețios înc}t nu voia ca nimeni altcineva să-l găsească din înt}mplare. Iona
v}na stăruitor, căut}nd chiar și în fiecare nișă din zid, pentru cazul în care ar
fi fost folosite ca nișa de la el de acasă ce ascundea manuscrise ebraice, dar
nu găsi nimic în locurile întunecoase, în afară de un cuib de șoareci și o
varietate de p}nze de păianjen și, în cur}nd, se trezi în camere unde mai
căutase o dată.
În cămară, se opri în fața marelui sicriu de piatră, un coșciug demn de un
prinț și studie din nou inscripția gravată în lespede.
CUM MATRE MATRIS SALVUS.
Nu știa aproape deloc latinește, dar întorc}ndu-se la camera bolnavului,
trecu pe l}ngă îngrijitorul ce-i supraveghea pe niște muncitori făc}nd
reparații la o balustradă a scării.
— Padre Guzman, zise. Cunoști latina?
— Bineînțeles, răspunse acesta cu importanță.
— Inscripția de pe coșciugul de piatra care îl așteaptă pe conte, „Cum
Matre Matris Salvus”. Ce înseamnă?
— Declară că după moarte, el va fi pentru eternitate cu Fecioara Maria,
răspunse padre Guzman.

Așa că, de ce nu putea dormi Iona noaptea?

A doua zi de dimineață, pe c}nd o aversă de primăvară răpăia pe pervazul
subțire din alabastru al ferestrei, se ridică din pat, luă o torță din suport, o
duse în cămară și studie sicriul la lumina ei tremurătoare.
După c}teva ore, c}nd padre Sebbo apăru în camera bolnavului, Iona îl
aștepta nerăbdător:
— Padre, cum te descurci în latină?
Padre Sebbo sur}se:
— E una din tentațiile de o viață la m}ndrie păcătoasă.
— „Cum Matre Matris Salvus”.
Z}mbetul preotului dispăru:
— Ia ascultă, spuse aspru.
— Ce înseamnă?
— Unde ai găsit… aceste cuvinte?
— Padre, nu ne cunoaștem de mult, dumneata și cu mine. Dar trebuie să te
hotărăști dacă te încrezi în mine.

656
 Padre Sebbo îl privi oft}nd:
— Da. Trebuie. Înseamnă „În siguranță cu mama mamei”.
Iona văzu că roșeața dispăruse de pe chipul bătr}nului preot:
— Știu ce-ți lipsește de at}ția ani, padre Sebastian și cred că am găsit-o.

Examinară am}ndoi sicriul cu atenție. Capacul mare de piatră, rezemat de

perete la capul cosciugului, era alcătuit dintr-o singură lespede solidă. La fel
erau și fundul cutiei din piatra și trei dintre laturi.
— Dar uită-te aici, spuse Iona.
A patra latură a sicriului era diferită, mai lată dec}t cea care-i corespundea
la capătul celălalt.
Panoul cu inscripția în latină era montat în partea de sus a acelei laturi.
Iona bătu în ea, pentru ca padre Sebbo să audă că suna a gol:
— Trebuie să scoatem panoul.
Preotul fu de acord, dar sfătui la prudență:
— Cămara e prea aproape de încăperile locuite. Și nu e departe de sala de
mese. Oamenii trec la momente diferite și soldații din gardă ajung repede
aici. Trebuie să așteptăm ca atenția celor din castel să fie atrasă de altceva.

Însă evenimentele îi lipsiră de luxul așteptării, căci a doua zi devreme,

Iona a fost trezit din somn de o servitoare care stătuse l}ngă patul contelui
peste noapte. Bolnavul era răvășit de un nou atac. Fața i se str}mbase și mai
alarmant și ochii nu se mai aflau la același nivel, st}ngul afl}ndu-se mai jos ca
dreptul. Pulsul îi era tare și rapid, respirația înceată și sforăitoare. Iona auzi
un horcăit nou și recunoscu finalitatea sunetului.
— Grăbește-te și adu-o pe contesă și pe urmă pe preoți, îi zise femeii.
Contesa și preoții sosiră împreună, soția muribundului despletita și
rostindu-și în g}nd mătăniile, padre Guzman cu veșm}ntul pentru moarte –
sutană purpurie și stihar – venind at}t de grăbit, înc}t padre Sebbo încă îi mai
potrivea patrafirul roșu la g}t c}nd intrară pe ușă.
Contele, cu ochii ieșiți din omite, își dădea duhul; înfățișarea lui îi aminti
lui Iona descrierea făcută de Hipocrate morții iminente: „Nasul subțiat,
t}mplele scobite, urechile reci și trase cu lobii deformați, pielea feței tare,
întinsă și uscată, culoarea feței vineție”.
Padre Sebbo desfăcu sticluța aurită cu ulei de maslu. Îi umezi părintelui
Guzman degetul mare și acesta unse ochii, urechile, m}inile și picioarele lui
Vasca. Aerul era plin de mireasma alifiilor și a uleiului parfumat c}nd cel de-

657
al patrusprezecelea și ultimul conte de Tembleque expira pentru ultima dată,
un suspin lung și sugrumat.
— E absolvit, zise padre Guzman, și chiar acum se înt}lnește cu Domnul.

Padre Sebbo și Iona schimbară o privire lungă, pentru că știau am}ndoi că

nu va mai trece mult p}nă ce sicriul de piatră avea să fie v}r}t ad}nc în
păm}nt.
— Trebuie să-i anunțăm pe servitori și pe soldați de sf}rșitul stăp}nului
lor și să facem cu ei o slujbă în curte, îi spuse padre Sebbo lui padre Guzman.
Guzman se încruntă:
— Crezi? Acum sunt at}tea de făcut!
— Asta trebuie făcut prima dată, zise ferm preotul mai v}rstnic. Eu voi
asista, dar dumneata trebuie să rostești mesajul după slujbă, căci vorbești
mult mai bine dec}t mine.
— A, nu-i adevărat, spuse modest padre Guzman, dar era evident măgulit
de compliment și acceptă să vorbească.
— Între timp, continuă padre Sebastian, doctorul trebuie să-l spele pe
răposat și să-l pregătească pentru înhumare.
Iona dădu din cap. Se asigură să nu termine p}nă la începerea slujbei din
curtea de jos. C}nd distinse bombănind grav al lui padre Sebastian, scandarea
pe ton înalt a lui padre Guzman și răspunsul sonor al credincioșilor, se grăbi
spre cămară.
Cu o sondă chirurgicală, începu să curețe mortarul din jurul panoului
încastrat în sicriu. Manuel Fierro nu-și imaginase niciodată că instrumentului
făurit de el i se va da o asemenea întrebuințare, dar lucra foarte bine. Iona
terminase de scos mortarul de pe două părți ale panoului, c}nd auzi în
spatele lui o voce:
— Ce faci aici, vraciule?
Ochii lui Daniel Tapia se ațintiseră asupra panoului din sicriu de cum păși
în cameră.
— Mă asigur că totul este bine.
— Bineînțeles, zise Tapia. Deci crezi că e ceva aici? Sper că ai dreptate.
Trase cuțitul din teacă și înaintă spre Iona.
Iona văzu imediat că Tapia nu avea interesul să dea alarma și să cheme
soldații, intențion}nd să încheie singur șterpeleala. Era la fel de înalt ca Iona
și mult mai greu; evident, credea că avea competența de a se ocupa de un
doctor neînarmat, av}nd și cuțitul. Iona fentă cu sonda lui micuță și sări într-
o parte, ferindu-se de cuțitul a cărui mișcare fusese menită să-l spintece.

658
 Fusese aproape; lama îi rată trupul doar cu grosimea unei haine. V}rful se
prinse în țesătura tunicii lui, tăind-o, dar încurc}ndu-se un moment, ceea ce îi
permise lui Iona să apuce brațul cu arma.
Smuci, mai mult din reflex și Tapia își pierdu echilibrul și căzu în față,
peste sicriul deschis. Era rapid pentru un om at}t de mare și încă ținea
cuțitul, dar Iona apucă instinctiv capacul sicriului, rezemat de zid. Era at}t de
greu înc}t îi fu necesară toată forța lui ca să-l ridice, dar odată urnit, căzu
înainte. Tapia încercă să se ridice, dar capacul masiv căzu peste el ca peste un
animal prins în capcană. Trupul înăbuși mult din zgomot; în loc de zgomotul
tare al pietrei pe piatră, se auzi doar un bufnit.
Totuși, sunetul era destul de puternic și Iona încremeni, ascult}nd. Dar
vocile care răspundeau rugăciunii din curte nu se întrerupseră.
M}na lui Tapia era tot încleștată pe cuțit și Iona trebui să i-l smulgă dintre
degete. Ridică încet capacul de piatră, dar nu era nevoie de prudență.
— Tapia?
Nicio respirație.
— Nu, ah, blestemăție!
Văzu că omului i se fr}nsese spinarea și era mort.
Nu avea timp de regrete. Îl cără pe Tapia în camera de l}ngă a lui și îl
așeză pe pat. Apoi îi scoase haina și îi închise ochii, închiz}nd și ușa c}nd
plecă.
Întorc}ndu-se în cămară, știa cu disperare că trebuia să se grăbească,
deoarece auzea că mesa se sf}rșise și vocea nazală a lui padre Guzman ridica
în slăvi viața lui Fenan Vasca.
Termin}nd de curățat stratul subțire de umplutură, ridică panoul de
piatra și descoperi un gol.
Căută înăuntru cu inima trepid}nd și simți o boccea din c}rpe. Înăuntru, ca
un ou mare și prețios, era un obiect înfășurat în p}nza de in, dincolo de care
se afla un săculeț din mătase brodată. Iona tremură scoț}ndu-l de acolo, căci
găsise obiectul care adusese moartea și pieirea asupra familiei lui.

În după-amiaza aceea, contesa Maria del Mar se duse la Tapia în cameră

și-l găsi mort. Doctorul și preoții au fost chemați imediat.
De două ori p}nă atunci mai provocase Iona moartea; de atunci se
războise de multe ori cu demonii conștiinței și hotăr}se că avea justificarea
de a se apăra c}nd cineva încerca să-l omoare. Dar acum, doctorul se
confrunta cu experiența deconcertantă de a declara mort pe cineva ucis de el

659
și îl tulbura să-și folosească josnic profesiunea, într-un mod pe care n-ar fi
dorit să i-l dezvăluie lui Nuño Fierro.
— A murit pe neașteptate, spuse adevărul. În somn, adăugă, ceea ce nu
mai era adevărat.
— E o molimă care ne-ar putea afecta pe toți? întrebă temător padre
Guzman.
Iona îi spuse că nu era și că fusese doar o coincidență că Tapia și contele
muriseră în aceeași zi. Era conștient că fața altă a contesei era întoarsă spre
el.
— Daniel Tapia nu avea rude în viață, zise ea, dar își recăpătă repede
stăp}nirea de sine după șocul descoperirii. Înmorm}ntarea lui nu trebuie
amestecată cu a contelui, stabili ferm.
Așa că Tapia a fost înfășurat în pătura pe care zăcea și dus afară pe
c}mpie, unde îl îngropam repede, după c}teva rugăciuni ale părintelui
Sebastian. Iona a fost de față și a spus și el „Amin”. Groapa a fost săpată și
astupară de doi soldați din gardă.
Între timp, la castel lucrurile mergeau înainte. P}nă în amurg, funeraliile
contelui se sf}rșiră, spre satisfacția văduvei, și toată noaptea el a fost depus
în sala mare a castelului înconjurat de o sumedenie de lum}nări și privegheat
de femeile din casă, care stătură vorbind pe ton cobor}t p}nă c}nd lumina
zorilor trezi încă o dată urnea la viață.
La jumătatea dimineții, catafalcul a fost ridicat de doisprezece ostași
puternici și dus afară, în mijlocul curții. În cur}nd, pe l}ngă el trecură în
paradă lentă slujitorii și soldații. Dacă niște m}ini cercetătoare ar fi încercat
crăpăturile subțiri din jurul panoului de piatră inscripționat cu
binecuv}ntarea latinească, ar fi descoperit că marginea panoului era ținută la
loc de un strat subțire de alifie de ochi argiloasă, amestecată cu praf de
piatră, compoziția fiind înghesuită și netezită în grabă.
Dar nicio privire nu observă asemenea detalii, căci toți ochii se aținteau
asupra trupului din sicriu. Fernan Vasca, ultimul conte de Tembleque, zăcea
în splendoarea lui cavalerească, țin}ndu-și m}inile de războinic încrucișate
pașnic pe piept. Era îmbrăcat în armura de gală. Frumoasa spadă făcută de
Paco Parmiento era într-o parte și coiful în cealaltă. Soarele amiezii aprindea
oțelul lustruit, făc}ndu-l pe conte să semene cu un sf}nt adormit, în aură de
foc.
Razele soarelui de început de primăvară erau foarte puternice și armura
absorbea căldura ca o oală pe foc. Lespezile curții fuseseră presărate cu
ierburi aromatice strivite de pașii asistenței, dar mirosul morții se răsp}ndi

660
cur}nd. Maria del Mar plănuise să lase trupul acolo mai multe zile, pentru a le
îngădui „oamenilor mărunți” din împrejurimi să vină să-și ia rămas bun, dar
văzu repede că nu putea face așa.
În curte fusese săpată o groapă, în colțul unde se aflau mormintele a trei
alți conți ai ținutului. O mică armată de oameni mutară marele catafalc la
marginea gropii, dar c}nd sicriul era gata să fie închis, contesa Maria del Mar,
dădu liniștită poruncă procesiunii funerare să am}ne momentul.
Intră grăbită în castel și reapăru după c}teva momente cu un singur
trandafir cu tulpină lungă, pe care îl așeză în m}inile soțului mort.
Iona stătea la o depărtare de opt pași. Numai c}nd capacul sicriului a fost
ridicat din nou de soldați și începu să fie cobor}t, un g}nd ivit deodată îl făcu
să privească atent floarea.
Părea doar un trandafir. Însă poate cel mai frumos trandafir pe care-l
văzuse. Nu se putu reține să nu facă un pas spre sicriu, dar după un moment,
mult prea repede, capacul greu de piatră se așeză peste inscripția latinească,
acoperind cavalerul mort și trandafirul de aur cu tulpina de argint.

Capitolul Patruzeci și Cinci

PLECĂRI

Dimineața următoare, Maria del Mar Cano veni la el c}nd își împacheta
desagii. Purta doliu, o rochie neagră destul de grea pentru călătorie. Vălul
capei negre îi ascundea mica cicatrice de pe obraz, ale cărei copci le scosese
doar de c}teva zile.
— Plec acasă. Tatăl meu va trimite un împuternicit să se ocupe de
proprietate și de moștenire. Vu cu mine la Madrid, doctore?
— Nu e posibil, doamnă contesă. Soția mea mă așteaptă la Zaragoza.
— A, spuse ea cu regret, dar apoi z}mbi: Atunci trebuie să ne faci o vizită
într-o zi, c}nd vei dori o schimbare. Tatăl meu te va răsplăti cu prisosință.
Daniel Tapia ar fi putut să-mi facă mult rău.
Îi luă c}teva clipe să înțeleagă că ea credea că omor}se un om pentru că o
lovise.
— Va înșelați cu privire la cele înt}mplate.
661
 Ea își ridică vălul și se aplecă spre el:
— Nu mă înșel. Vino la Madrid și te voi răsplăti și eu cu prisosință, zise, îl
sărută pe gură și plecă, lăs}ndu-l deprimat și supărat.
Fără îndoială că tatăl ei – sau altcineva care o asculta! — va presupune că
doctorul din Zaragoza folosise otravă ca să ucidă. Nu dorea ca astfel de
informații să circule în șoaptă despre el.
Maria del Mar Cano era t}nără și avea să reprezinte o tentație pentru
bărbați chiar și la bătr}nețe, dar prezența ei la Madrid îi dădea siguranța că
nu va merge niciodată acolo.
C}nd termină de împachetat, era într-o dispoziție mai bună. Uit}ndu-se pe
fereastră, o văzu pe contesa de Tembleque ieșind călare pe poarta principală
și în ciuda resentimentelor, se amuză observ}nd că își găsise un protector
bun pentru călătoria la Madrid, un, t}năr puternic din corpul de gardă.

Își luă rămas bun de la cei doi preoți în curte. Padre Sebbo își ducea
bagajul în spinare și ținea în m}nă un toiag foarte lung.
— În privința plății mele… îi spuse Iona lui padre Guzman.
— A, plata. Nu poate fi dată, desigur, p}nă nu se stabilesc datele
proprietății. Îți va fi trimisă.
— Am observat zece pocale din argint printre obiectele contelui. Aș dori
să reprezinte plata mea.
Preotul îngrijitor păru interesat, dar șocat:
— Zece pocale din argint reprezintă mult mai mult dec}t plata pentru
nereușită, zise el sec și ochii lui îi spuneau că nu-l ținuse pe conte în viață. Ia
patru dacă te interesează.
— Fray Francisco Rivera de la Espina a spus că voi fi bine plătit.
Padre Guzman știa din experiență că orice problemă trebuia ținută
departe de băgăreții oficiali ai diecezei:
— Șase, atunci, spuse dur.
— Le iau dacă pot să le cumpăr pe celelalte patru. Două sunt știrbite.
Îngrijitorul rosti un preț incorect, dar pocalele însemnau mai mult pentru
Iona dec}t banii și se învoi pe loc, deși păru că o face cu regret.
Padre Sebbo ascultase t}rguiala cu un z}mbet ușor. Apoi își luă rămas bun
și cu m}na ridicată pentru a binecuv}nta gărzile, ieși cu pași mari pe poartă,
ca un om pe care îl aștepta lumea întreagă.
După o oră, c}nd încercă să iasă călare pe aceeași poartă, Iona a fost oprit.
— Îmi pare rău, señor. Ni s-a poruncit să vă căutăm în bagaj, îi spuse
sergentul de gardă.

662
 Scoaseră tot ce împachetase el cu at}ta grijă, dar își controlă m}nia, deși
începuse să simtă noduri în stomac:
— Am o chitanță pentru pocale, zise.
În cele din urmă, sergentul dădu din cap și el m}nă pe Hermana într-o
parte ca să-și refacă bagajul. Încălecă din nou și lăsă bucuros în urma castelul
din Tembleque.

Se înt}lniră la Toledo, în fața clădirii diecezei.

— Niciun necaz?
— Nu, spuse padre Sebbo. Un căruțaș care mă știe s-a oprit și m-a luat. Am
călătorit ca Papa.
Intrară în clădire și se anunțară, apoi așteptară tăcuți pe o bancă p}nă
c}nd un călugăr veni și le spuse că padre Espina îi putea primi singur.
Iona știa că padre Espina va fi nedumerit să-i vadă împreună.
— Îți voi spune o poveste, începu padre Sebastian Alvarez după ce se
așezară.
— O voi asculta.
Bătr}nul încărunțit povesti despre un t}năr preot cuprins de ambiție și
favorizat de relații familiale, care se rugase pentru o relicvă care avea să-l
facă abatele unei mari mănăstiri. Povesti despre intrigă, jaf și crimă. Și despre
un doctor din Toledo care își pierduse viața în acel joc, pentru că nu-l
refuzase pe preotul credinței pe care și-o alesese:
— Acesta era tatăl dumitale, padre Espina.
Padre Sebbo mai spuse că de-a lungul anilor, peste tot pe unde hoinărise,
întrebase de relicvele furate:
— Cei mai mulți ridicau din umeri. Era greu să aflu ceva, dar am adunat
puțin de ici, puțin de colo și toate firele mă duceau la contele Fernan Vasca.
Așa că am început să merg des la castelul din Tembleque, p}nă ce oamenii de
acolo s-au obișnuit cu mine. Și mi-am ținut ochii și urechile deschise, dar de
abia în acest an a găsit Dumnezeu cu cale să mă aducă la castel o dată cu acest
doctor, lucru pentru care îi mulțumesc.
Padre Espina asculta vrăjit și atenția i se transformă în uimire c}nd padre
Sebbo scoase din desaga lui un obiect pe care îl dezveli cu multă grijă.
Cei trei bărbați tăcură, studiind relicvariul.
Argintul se înnegrise, dar culoarea aurului era pură și chiar sub patină,
chipurile de sfinți și ornamentele cu fructe și frunze atrăgeau privirea.
— Dumnezeu i-a îndrumat m}na faurului, spuse padre Espina.
— Da, întări padre Sebbo.

663
 Ridică ușor capacul relicvariului și se uitară la relicvă. Cei doi preoți își
făcură semnul crucii.
— Umpleți-vă ochii, spuse padre Sebbo, căci relicva Sfintei Ana și
relicvariul trebuie trimise la Roma c}t mai repede posibil și prietenii noștri
de la curia papală sunt vestiți pentru încetineala cu care restabilesc
autenticitatea unei relicve furate și regăsite. S-ar putea să nu se înt}mple în
timpul vieții noastre.
— Dar se va înt}mpla, vorbi padre Espina, și datorită vouă. Legenda
relicvei Sfintei Ana furată din Toledo e cunoscută pretutindeni și am}ndoi
veți fi lăudați ca eroii acestei regăsiri a ei.
— Recent, mi-ai spus că dacă am nevoie de ajutorul dumitale, trebuie doar
să-l cer, spuse Iona. Îl cer acum. Numele meu nu trebuie amintit în legătură
cu această poveste.
Padre Espina a fost tulburat de cererea neașteptată și l-a privit tăcut pe
Iona:
— Ce crezi de lucrul acesta cerut de señor Callico, padre Sebastian?
— Îl sprijin din toată inima spuse bătr}nul preot. Am ajuns să-i cunosc
bunătatea. În vremuri ciudate și grele, să răm}i necunoscut poate fi o
binecuv}ntare, chiar dacă ești om bun.
Padre Espina dădu și el din cap:
— Îmi dau seama că a fost o vreme c}nd propriul meu tată ar fi dorit un
lucru ca acesta. Orice motive ai avea, nu-ți voi pricinui suferință. Dar există și
alt mod în care te-aș putea ajuta?
— Nu, padre. Mulțumesc.
Padre Espina se întoarse spre padre Sebbo:
— Măcar dumneata, ca preot, padre Sebastian, trebuie să poți depune
mărturie despre ce s-a înt}mplat la castelul din Tembleque. N-aș putea să-ți
găsesc o slujbă mai ușoară dec}t să rătăcești printre săraci și să-ți cerșești
m}ncarea?
Dar padre Sebbo dorea să răm}nă preot cerșetor:
— Sf}nta Ana mi-a schimbat viața și chemarea, dăruindu-mi o preoție la
care nici nu mă g}ndeam. Îți cer ajutor pentru ca numele meu să nu fie
amintit mai mult dec}t este nevoie și să-mi pot continua preoția ca și p}nă
acum.
Padre Espina dădu din cap:
— Trebuie să scrii un raport despre recuperarea acestor obiecte.
Episcopul Sagasta mă cunoaște și are încredere în mine, ca om și ca preot.
Sunt convins că-l pot hotărî să trimită prețioasele descoperiri la Roma,

664
afirm}nd că au fost dob}ndite de biroul scaunului din Toledo pentru credință
religioasă, de la castelul din Tembleque, după moartea contelui Fernan Vasca,
un cunoscut traficant de relicve. Străvechea biserică a lui Constantin din
Roma a fost dăr}mată și urmează să se ridice un lăcaș mai mare peste
morm}ntul Sf}ntului Petru. Episcopul Sagasta aspiră să fie transferat la
Vatican și eu doresc să mă ia cu el acolo.
Preotul z}mbi și trase concluzia:
— Nu va strica reputației episcopului de istorie al bisericii să aibă meritul
regăsirii relicvei Sfintei Ana și a unui astfel de relicvariu.

Cei doi bărbați se opriră pe stradă, ieșind din clădirea diecezei și se priviră
unul pe altul.
— Știi cine sunt?
Padre Sebbo așeză o m}nă zb}rcită pe gura lui Iona:
— Nu vreau să aud niciun nume.
Dar îl privi în ochi:
— Am observat că trăsăturile dumitale seamănă cu fața unui om bun
cunoscut c}ndva de mine, un meșter și un artist neîntrecut.
Iona z}mbi:
— La revedere, padre.
— Du-te cu Dumnezeu, fiule.
Se îmbrățișară și-l privi pe Sebastian Alvarez îndepărt}ndu-se, cu coama
lui albă și bastonul înalt de cerșetor ivindu-se din c}nd în c}nd din valurile
mulțimii.

Călări spre marginea orașului Toledo, p}nă la c}mpia unde fusese

cimitirul evreiesc. Nu mai trecuseră capre și oi pe acolo; iarba înverzea
frumos deasupra oaselor evreilor și își lăsă calul să pască în timp ce el, în
picioare, recită Kadișul pentru mama lui, pentru Meir și pentru toți cei ce
zăceau acolo, apoi urcă din nou în șa și se întoarse în Toledo, pe străzile unde
își petrecuse cele mai fericite și nevinovate clipe ale vieții, și mai sus, pe
faleza de st}ncă de deasupra r}ului.

Sinagoga fusese preluată de tăietorii de lemne, cel puțin așa stăteau

lucrurile în perioada aceea. Stive de lemne aranjate umpleau treptele și
porțiunea din fața clădirii.
Trase calul de fr}u c}nd ajunse la fosta casă și la atelierul familiei
Toledano.

665
 Tot evreu, Abba, strigă în g}nd.
Copacul de pe morm}ntul tatălui lui crescuse mare și în spatele casei,
ramurile lui înfrunzite se întindeau deasupra acoperișului, umbrindu-l și
legăn}ndu-se în adierea v}ntului.
Simți prezența puternică a tatălui.
Reală sau imaginară, se înfășură în ea. Îi spuse fără cuvinte părintelui său
ce se înt}mplase. Nu aveai cum să-i mai învii pe cei morți, ce era pierdut,
răm}nea pierdut, dar i se năzări că povestea relicvariului descrisese un cerc
complet și se încheiase.
O bătu ușor pe g}t pe Hermana, studiind casa unde murise mama lui.
Sebastian Alvarez îi spusese că semăna cu tatăl lui. Oare și Eleazar
Toledano semăna tot cu el? Dacă ar trece pe l}ngă el pe o stradă aglomerată,
s-ar înt}mpla ceva care să-i dea de veste că Eleazar Toledano era fratele lui?
Peste tot pe unde se uita, i se părea că vede un băiat slăbuț, cu capul mare.
Mergem la r}u, Iona?
Iona, mă iei și pe mine?
Fu readus în prezent de conștientizarea bruscă și puternică a duhorii;
tăbăcăria încă mai funcționa.
Te iubesc, Abba.
Călărind pe l}ngă proprietatea alăturată a vecinului Marcelo Troca, văzu
că bătr}nul încă mai trăia și era pe c}mp, priponindu-și un asin.
— Hola! strigă Iona. Bună ziua, señor Troca!
Și atinse coastele iepei cu călc}iele.
Marcelo Troca rămase cu m}na pe g}tul asinului, uit}ndu-se nedumerit
după calul cel negru, p}nă c}nd și acesta și călărețul pieriră din raza vederii.

Capitolul Patruzeci și Șase

MAGAZIA

El și locul se potriveau bine. Terenul dreptunghiular, în realitate doar un

deal lung și puțin înalt, străbătut de un p}r}u subțire, nu era Edenul și nici
hacienda nu putea fi comparată cu un castel, dar păm}ntul și casa erau exact
pe gustul lui Iona.
666
 În anul acela, primăvara venise devreme la Zaragoza. Pomii fructiferi
îngrijiți de el și de Adriana erau grei de muguri c}nd sosi acasă. Adriana îl
înt}mpină cu lacrimi și r}s, de parcă s-ar fi întors din morți.
Era uluită de pocalele simple din argint făurite de tatăl lui. Pelicula neagră
se dovedi rezistentă și aspră, dar Iona adună ce se str}nsese peste iarnă în
cotețul găinilor și înmuie fiecare pocal în baia acidă a găinațului umed, apoi le
frecă mereu cu amestecul mirositor întins pe o c}rpă moale, le spălă și cu
săpun și după ce le șterse cu c}rpe uscate, fiecare pocal lucea ca armura
contelui Vasca. Adriana le așeza pe o măsuță situată astfel înc}t cupele să
prindă reflexul flăcărilor din șemineu și le întoarse spre perete pe cele două
ciobite.
În cr}ngul din apropierea v}rfului dealului, pomii se încărcară de măsline
verzi, tari și mici și Adriana se bucură de ele, plănuind să preseze ulei c}nd
vor fi perfect coapte. În lipsa lui Iona, cumpărase c}teva capre, alcătuind o
mică turmă. Deși v}nzătorul pretinsese că trei dintre ele erau cu ied, doar
una singură dădea semne că va făta. Dar Adriana nu se lăsa tulburată de
astfel de lucruri, deoarece în ultima săptăm}nă a verii deveni limpede că era
însărcinată. Iona era foarte mulțumit și Adriana trăia într-o înc}ntare calmă.
Dar copilul aflat pe drum le schimbă viața.
La începutul toamnei, Reyna și Alvaro veniră în vizită și în timp ce femeile
stăteau cu c}te un pahar de vin în față, cei doi bărbați urcară dealul și
măsurară cu pasul dimensiunile noii magazii.
Alvaro se scărpină în cap c}nd văzu ce voia Iona:
— O să ai nevoie de o magazie chiar așa de ad}ncă, Ramon?
Iona z}mbi și încuviință:
— Hai s-o construim bine, dacă tot construim.
Alvaro înălțase multe case și Iona se învoi cu el să ridice pereții exteriori ai
magaziei și un acoperiș de țiglă, asemănător cu cel al haciendei. Toată
toamna și Iarna, Alvaro și Lope, t}nărul lui ajutor, adunară piatra și o urcară
pe deal cu un car cu boi.

Adriana născu în martie, chinuindu-se în timpul nopții lungi și v}ntoase și

aduc}ndu-și pe lume copilul în lumina rece a dimineții. Iona scoase băiețelul
și c}nd acesta deschise gura și țipă, simți cum se topește în el și ultimul dram
de singurătate.
— E Helkias Callico, spuse Adriana și c}nd el îi așeză copilul înfășat în
brațe, spuse în șoapta cuvinte pe care nu le rosteau nici în momentele lor de
intimitate:

667
 Fiul lui Iona Toledano.
Alvaro și Lope săpară un șanț de ad}ncimea specificată de Iona și făcură
fundația. C}nd începură să se ridice zidurile, Iona se apucă de lucrat alături
de ei, în toate clipele c}nd nu-și îngrijea pacienții. Învăță să aleagă și să
potrivească pietrele cu grijă și să le cumpănească una peste alta, astfel înc}t
apăsarea lor să întărească zidul. Învăță chiar să amestece mortar, insist}nd să
toarne lut, nisip, var și apă, obțin}nd astfel un ciment primitiv. Alvaro era
amuzat de întrebările și de energia lui:
— Vrei să nu mai fi doctor și să te ocupi de meșteșugul meu, glumea el, dar
le plăcu experiența muncii împreună.
Magazia a fost terminată în prima săptăm}nă din iunie. După ce Alvaro și
Lope au fost plătiți și au plecat, Iona se apucă să lucreze singur în momentele
răcoroase, str}ng}nd materiale dimineața devreme și înainte de asfințit. În
ultimele zile de vară și toamna, ridica pietre și bolovani de pe păm}ntul lui în
roabă și le descărca în magazie.
Abia în noiembrie reuși să folosească pietrele. Trase o linie în apropierea
peretelui din spate al magaziei și se apucă să construiască un zid care-l dubla
pe cel exterior.
În colțul cel mai întunecat al magaziei construi o intrare îngustă prin noul
zid și în jurul ei ridică o benă de bușteni de pin. În partea din față a acesteia
stivui lemne tăiate și în partea din spate, lipită de perete, instală o trapă la o
distanță mică de podea. Pe acolo putea intra în camera secretă, dar c}nd nu
era folosită, trapa era perfect ascunsă de grămada de lemne.
În spațiul lung și îngust dintre cei doi pereți, așeză o masă, aduse doua
scaune și orice mărturie concretă a iudaismului lui: cupa și lum}nările de
sabat, cele două cărți medicale în ebraică și c}teva pagini pe care notase
binecuv}ntări, expresii și legende păstrate p}nă atunci în amintire.
În prima seară de vineri după terminarea construcției, urcă pe deal l}ngă
morm}ntul lui Nuño, cu Adriana duc}ndu-l pe fiul lor în brațe.
Scrutară am}ndoi cerul ce se întuneca p}nă c}nd izbutiră să vadă sclipirea
albă a primelor trei stele.
Aprinsese mai devreme o lampă în magazie, ca să n-o facă după începerea
sabatului și acum, în lumina ei, dădu la o parte lemnele de foc și deschise
trapa. Intră primul și luă copilul de la Adriana, încovoindu-se ca să încapă pe
ușa mică și în spațiul întunecat dinăuntru. Adriana veni imediat după ei, cu
lampa.

668
 A fost o slujbă simplă. Adriana aprinse lum}nările și rostiră
binecuv}ntările împreună, înt}mpin}nd-o pe regina sabatului. Apoi Iona
scandă Shema: Auzi-ne, Israele, Domnul Dumnezeul nostru. Domnul e unul.
Asta era tot ce-și mai aminteau din serviciul religios.
— Sabat pașnic, îi ură, sărut}nd-o.
— Sabat pașnic, Ramon.
Rămaseră în încăperea liniștită.
— Uite lumina, îi spuse Iona copilului.
El nu era Avraam și băiețelul nu era Isaac, pentru a fi făcut martir pe rugul
Inchiziției, ofrandă înflăcărată pentru Domnul.
Era singura dată c}nd Helkias avea să vadă încăperea secretă p}nă la
v}rsta bărbăției.
Iudaismul lui Iona va trăi în sufletul lui, unde nu putea fi molestat și el va
veni aici să-i vadă semnele, ori de c}te ori va fi în siguranță. Dacă îi era dat să
trăiască destul c}t să-și vadă copiii ajunși la v}rsta înțelegerii, își va aduce
fiecare fiu și fiecare fiică în locul acesta secret.
Va aprinde lum}nări și va c}nta rugăciuni neobișnuite, va încerca să ajute
viitoarea generație a familiei Callico să înțeleagă ce s-a înt}mplat înainte. Va
spune povești despre bunici și unchi pe care copilul nu-i va cunoaște
vreodată, despre un om ale cărui m}ini și minte făureau frumusețe din metal,
despre slăvitele obiecte sfinte, despre un trandafir de aur cu tulpina din
argint. Povești despre un timp mai bun, despre o familie dispărută și despre o
lume ce nu mai era. După asta, el și Adriana erau înțeleși, se va face voia
Domnului.

Note de mulțumire
Scrierea acestei cărți a fost posibilă cu ajutorul mai multor persoane. Dacă
există erori în interpretarea de către mine a informațiilor oferite de cei citați
mai jos, acestea îmi aparțin.
Pentru răspunsul la întrebările din domeniul medicinei, mulțumesc
următorilor: dr. Myra Rufo, lector la Departamentul de Anatomie și Biologie
Celulară al Școlii Medicale Tufts; dr. Jared A. Gollob, director adjunct al
Programului de Terapie Biologică la spitalul Beth Israel și conferențiar
universitar la Școala Medicală Harvard; dr. Vincent Catalano, oftalmolog la
Infirmeria Ochi și Ureche, Massachusetts și conferențiar universitar la Școala
Medicală Harvard; personalului Centrelor pentru Controlul Bolii din Atlanta,
Georgia. Dr. Louis Caplan, director al unității de intervenție a Centrului

669
Medical Beth Israel Deaconess, mi-a răspuns la mai multe întrebări și a avut
amabilitatea de a citi manuscrisul ediției americane.
În Spania, istoricul Carlos Benarroch a mers cu mine prin vechiul cartier
evreiesc din Barcelona și mi-a dat posibilitatea de a-mi imagina fr}nturi din
viața evreilor spanioli în Evul Mediu. Sunt recunoscător pentru curtoazia cu
care am fost tratat la Girona de Jordi Maestre și Josep Tarres. Două familii din
Girona mi-au deschis casele lor pentru a-mi putea face o impresie asupra
vieții evreilor din Spania acum c}teva sute de ani. Joseph Vicens I Cubarsi și
Maria Collel Laporta Casademont mi-au arătat o minunată structură din
piatră, cu un cuptor în perete, care a fost găsită dedesubtul interesantei lor
case, c}nd a fost excavată podeaua de păm}nt a pivniței. Iar familia Colls
Labayen m-a purtat prin reședința grațioasă care a fost, în secolul al
treisprezecelea, căminul lui rabi Moses ben Nahman, marele Nahmanides, La
Toledo, am fost tratat curtenitor de Rufino Miranda și de personalul
Muzeului Sefard de la Sinagoga del Transit.
La Museul Maritim din Barcelona, Enrique Garcia și Pep Savall, vorbindu-i
fiului meu, Michael Cordon, care își reprezenta tatăl, au discutat călătoriile pe
apă, suger}nd porturile unde ar fi putut face escală o ambarcațiune spaniolă
din secolul al șaisprezecelea. Luis Sintes Rita și Pere Llorens Vila mi-au arătat
o parte din apele din largul coastei Menorca, lu}ndu-mă pe Sol Naixent III,
barca lui Lluis.
M-au dus la un complex de pe o insulă izolată, care fusese c}ndva spital
pentru pacienții cu boli infecțioase și acum e stațiune de vacanța pentru
doctorii din serviciul național spaniol de sănătate. Le mulțumesc directorului
Carlos Guitierrez del Pino și ghidului Policarpo Sintes pentru ospitalitate și
pentru că mi-au arătat muzeul de instrumente medicale vechi.
Mulțumesc Congresului Evreilor Americani și lui Avi Camcki, eruditul lui
ghid-șef, pentru că mi-au înlesnit să particip la un tur al monumentelor
istorice iudaice din Spania, permiț}ndu-mi să plec singur c}teva zile și apoi
să mă reînscriu în circuit; și mulțumesc minunatului grup din Canada și
Statele Unite, pentru că a lăsat în repetate r}nduri un scriitor aflat în
documentare să vină în față și să înregistreze explicațiile istorice c}t mai
aproape de vorbitor.
În America, le mulțumesc pentru că mi-au răspuns la întrebări
următorilor: dr. Rabi M. Mitchell Cerels, fost director de Studii Sefarde la
Universitatea Yeshiva; dr. Howard M. Sachar, profesor de istorie la
Universitatea George Washington; și dr. Thomas F. Glick, director al
Institutului de istorie medievală de la Universitatea Boston.

670
 Părintele James Field, director al biroului pentru cult al arhidiecezei din
Boston și părintele Richard Lennon, rectorul Seminarului Sf. Ioan din
Brighton, Massachusetts, au răspuns în diferite ocazii la întrebările unui
evreu american despre Biserica Catolică și sunt recunoscător pentru
amabilitatea departamentului de latină de la Colegiul Sfintei Cruci din
Worcester, Massachusetts.
Rabi Donald Pollock și Charles Ritz m-au ajutat am}ndoi să găsesc date ale
sărbătorilor iudaice din Evul Mediu. Charlie Ritz, prietenul meu de-o viață,
mi-a permis, de asemenea, să împrumut liber cărți din biblioteca lui iudaică
personală. Gilda Angel, soția lui rabi Marc Angel al Sinagogii spaniole și
portugheze din orașul New York, a discutat cu mine despre celebrarea
Paștelui evreiesc la sefarzi.
Universitatea Massachusetts din Amherst mi-a acordat privilegii de
consultare a publicațiilor la Biblioteca W.E! B. Du Bois, așa cum o face de
c}țiva ani.
Le sunt deosebit de recunoscător lui Gordon Fretwell, directorul adjunct
al acestei biblioteci; lui Betty Brace, șefa serviciilor de sprijinire a
utilizatorilor; și Edlei Holm, fosta șefă a biroului de împrumut inter
bibliotecar. Pentru amabilitate, mulțumesc, de asemenea. Bibliotecii
memoriale Mugar și bibliotecii de Știință și Inginerie de la alma mater a mea,
Universitatea Boston; Bibliotecii medicale Countway și Bibliotecii Widener a
Universității Harvard; Bibliotecii Colegiului Ebraic; Bibliotecii publice
Brookline; și bibliotecii publice Boston.
Am descoperit că istoricii oferă estimări diferite ale populației evreiești
din Spania la sf}rșitul secolului al cincisprezecelea și uneori, descriu
evenimentele din acea perioadă din puncte de vedere diferite. C}nd s-a
înt}mplat astfel, m-am simțit liber să aleg versiunea care mi s-a părut cea mai
logică și probabilă.
Un avertisment. Mi-am bazat descrierile de remedii naturale cu plante pe
materiale găsite în scrierile lui Avicenna, Galen și ale altor medici din
vechime. Dar exista prea puțină știință în compunerea medicamentelor de
către primii medici și farmaciști și compendiile lor sunt relicve ale unei
ignoranțe vaste! Ar fi o iresponsabilitate din partea oricărei persoane să
încerce remediile descrise în această carte, deoarece pot fi primejdioase sau
pot pune viața în pericol.
A existat o piață activă pentru furtul și v}nzarea relicvelor religioase,
unele dintre ele înșelătoare, de la începutul creștinismului și p}nă în zilele
noastre.

671
 Moaște ale Sfintei Ana, venerată de creștini ca mamă a Fecioarei Maria, se
află în multe biserici din diferite părți ale globului. Mi-am bazat istoria fictivă
a relicvei Sfintei Ana din carte, p}nă la și incluz}nd perioada lui Charlemagne,
pe evenimente ce pot fi găsite în istoriile catolice ale sfinților.
Evenimentele care se petrec cu relicva după epoca lui Charlemagne sunt
fictive, la fel cum sunt abația înălțării din Toledo și valea și satul
Pradogrande. Toți monarhii menționați și episcopii, cu excepția lui Enrique
Sagasta și a lui Guillermo Ramero, sunt atestați istoric.
Le sunt recunoscător pentru sprijinul călduros și prietenie editorului meu
german, dr. Karl H. Blessing de la Karl Blessing Verlag; agentului meu
american, Eugene H. Winick de la Melntosh & Otis, Inc. și agentului meu
internațional, Sara Fisher de la agenția literară A.M.Heath din Londra.
Editura mea din Spania, Ediciones B, a arătat multă solicitudine în diferite
moduri și îi mulțumesc editoarei, Blanca Rosa Roca, precum și lui Enrique de
Heriz, redactor-șef.
Am trimis manuscrisul în Germania și Spania pe segmente, pentru ca
traducerile să înceapă în aceste țări în timp ce încă mai scriam. Istoricul și
ziaristul José Klaria Perceval mi-a îngrijit paginile, oferindu-mi sfaturi și
asigur}ndu-se că numele personajelor mele corespund cu limba și cultura
regiunilor spaniole în care avea loc acțiunea romanului. Această sarcină
dificilă, pentru care îi mulțumesc, a făcut necesară revizuirea permanentă a
textului și datorez mulțumiri speciale pentru răbdare și pricepere
redactorilor Judith Schwaale de al Karl Blessing Verlag din Miinchen și
Cristina Hernandez Johansson de la Ediciones B din Barcelona. Pentru o mare
parte din roman, m-am bucurat de luxul de a-l avea pe Herman Gollob ca
prim-redactor, p}nă c}nd a plecat în Anglia să se documenteze pentru o carte
despre Shakespeare. E un redactor mare, care iubește produsul literar și
romanul acesta e mult mai bun dec}t ar fi fost fără el. Editorul meu american,
Thomas Dunne de la St. Martin’s Press, mi-a oferit sugestii prețioase care au
făcut această carte mai bună și sunt recunoscător pentru ajutorul și
amabilitatea lui Peter Wolverton, editor-adjunct și de al Carolyn Dunkley,
asistent editorial.
Fiica mea Jamie Beth Gordon, era mereu atentă la „o carte care i-ar putea
folosi lui tata” și mă simt întotdeauna emoționat și întărit c}nd găsesc c}te
unul din bilețelele ei. Fiica mea, Lise Gordon, sursa mea infailibilă de cărți
bune de citit din interes sau de plăcere și întotdeauna cel mai dur și mai
tandru redactor al meu, a citit o primă parte a manuscrisului și mi-a formatat
textul terminat.

672
 Ginerele meu, Roger Weiss, a răspuns la nenumărate strigăte de ajutor, ori
de c}te ori computerul meu înghițea secțiuni întregi de proză și nu mai voia
să le scoată la iveală; mi-a salvat întotdeauna ziua de muncă. Nora mea, Maria
Palma Castillon, a tradus, a interpretat, a citit mostrele ediției spaniole și ori
de c}te ori eram în aceeași țară, ne-a îndopat cu minunatele m}ncăruri
catalane. Fiul meu, Michael Seay Gordon, mi-a stat constant alături cu
informații, decupaje, telefoane, sfaturi și sprijin. A intervievat oameni în
numele meu și mi-a fost cea mai bună companie în majoritatea călătoriilor în
Spania.
Lorraine Gordon, încă soție de scriitor prin excelență, îmi dăruiește at}t
de mult înc}t nu voi încerca să exprim acest lucru în cuvinte. Mi-a îngăduit să
mă îndrăgostesc de ea în repetate r}nduri, ceea ce tot fac de foarte mulți ani.

Brookline, Massachusetts
9 februarie 2000

673
674
 Noah
Gordon
CATALANUL

675
 Pentru Lorraine, de-a pururi

Partea înt}i

ÎNTOARCEREA

Satul Roquebrun

provincia Languedoc, sudul Franței

22 februarie 1874

ÎNAPOI ACASĂ
În dimineața în care s-a schimbat totul, Joseph lucra în podgoria familiei
Mendès și cur}nd m}inile i se mișcau deja ca în transă, călca din butuc în
butuc și înlătura crengile uscate, obosite, pe care at}rnaseră fructele culese
de ei în octombrie, c}nd fiecare strugure fusese suculent ca o femeie matură.
Reteza nemilos și lăsa în urmă butucii de viță golași care urmau să dea
naștere noii generații de struguri. Era una din rarele zile plăcute dintr-un
februarie p}nă atunci trist și, în ciuda răcorii, soarele părea să urce cu putere
pe incomensurabilul cer franțuzesc. C}nd găsea ici și colo c}te o boabă
zb}rcită, care fusese trecută cu vederea de culegători, m}nca stafida asta Fer-
Servadou cu mare plăcere. La sf}rșitul fiecărui r}nd stivuia tăieturile într-o
grămadă și lua din focul precedent o viță-de-vie arz}nd pentru a o aprinde,
iar fumul mușcător îi sporea plăcerea de muncă.
Tocmai pusese pe foc o nouă grămadă și c}nd își ridică capul îl văzu pe
Léon Mendès străbăt}nd podgoria către el, fără să schimbe o vorbă cu
vreunul dintre ceilalți patru muncitori.
676
 — Monsieur, spuse el respectuos, c}nd Mendès se află în fata lui.
— Senyor.
Era o mică glumă de-a lor, ca proprietarul să i se adreseze lui Josep de
parcă el ar fi proprietarul și nu muncitorul, dar Mendès nu z}mbi. Era ca
întotdeauna politicos, dar direct.
— Am vorbit azi-dimineață cu Henri Fontaine care tocmai s-a întors din
Catalonia. Josep, am o veste proastă. Tatăl tău e mort.
Josep se simți de parcă o măciucă ar fi v}j}it pe l}ngă el și nu scoase niciun
cuv}nt. Tatăl meu? Cum să fie tatăl meu mort? În cele din urmă întrebă
simplu:
— Care a fost motivul?
Mendès clătină din cap.
— Henri a auzit doar că a murit la sf}rșitul lui august. Mai mult nu știe.
— Atunci trebuie să mă întorc în Spania, monsieur.
— Dar… e sigur pentru tine? întrebă bl}nd Mendès.
— Așa cred, monsieur. De mult mă g}ndesc la o întoarcere. Vă mulțumesc
pentru prietenia dumneavoastră. Că m-ați adăpostit. Și că m-ați învățat
at}tea.
Mendès dădu din umeri.
— Pentru nimic. Despre vin nu termini niciodată de învățat. Regret
moartea tatălui tău, Josep. Dacă-mi aduc bine aminte, ai un frate mai mare.
Nu-i așa?
— Da. Donat.
— Pe-acolo de unde ești tu, moștenește cel mai mare? Donat va primi
podgoria tatălui tău?
— Acolo de unde sunt eu e obiceiul ca fiul cel mare să moștenească două
treimi, iar ceilalți fii mai mici să-și împartă restul și să-și găsească o slujbă
care să le asigure traiul. Dar în familia noastră, pentru că avem prea puțin
păm}nt, se obișnuiește ca totul să treacă la fiul cel mai mare. Tata îmi dăduse
mereu să înțeleg că viitorul meu este în armată sau biserică… Din păcate nu
sunt bun nici de una, nici de alta.
Mendès z}mbi, dar era un z}mbet trist.
— Nu pot spune nimic împotrivă. În Franța, după partaj, copiii s-au ales cu
c}teva gospodărioare neînsemnate.
— Podgoria noastră are doar patru hectare. Păm}ntul de-abia ajunge să
hrănească o familie, de vreme ce se cultivă doar struguri din care se face oțet
ieftin.

677
 — Strugurii voștri sunt destul de buni. Au arome plăcute, promițătoare –
de fapt sunt prea buni pentru oțet ieftin! Bine cultivate, cele patru hectare pot
produce o recoltă din care să se facă un vin bun. Ar trebui firește să săpați
pivnițe ca să nu vi se acrească vinul în arșița verii, spuse Mendès amabil.
Josep îl respecta mult pe Mendès, dar ce știa podgoreanul francez despre
Catalonia sau despre cultivarea viței-de-vie folosite la producerea oțetului.
— Monsieur, ați văzut micile noastre cases cu solurile lor argiloase, spuse
el prea nerăbdător, pentru că tocmai se g}ndea la tatăl lui năucit de durere.
Nu avem chalet-uri mari. Acolo nu sunt bani pentru construirea unor
gospodării mărețe cu crame.
Era vizibil că domnul Mendès nu voia să discute.
— Dacă tot nu moștenești podgoria ce vei face în Spania?
Josep dădu din umeri.
— Îmi caut de lucru. Dar destul de sigur că nu la frate-meu Donat, g}ndi el.
— Poate în satul tău? Regiunea spaniolă Rioja are c}țiva producători de
vin care s-ar socoti norocoși să-ți dea de lucru, căci ești un viticultor înnăscut.
Simți de ce are nevoie vița-de-vie și ai m}nă bună la treburile păm}ntului.
Sigur că Rioja nu e Bordeaux, dar se poate scoate un vin roșu acceptabil,
spuse el într-o doară. Dar dacă vrei să te întorci aici vreodată, la mine vei găsi
imediat de lucru.
Josep îi mulțumi încă o dată.
— Nu cred că merg la Rioja și nici în Languedoc nu mă întorc, monsieur.
Aparțin Cataloniei.
Mendès clătină din cap înțelegător.
— Chemarea păm}ntului natal este întotdeauna puternică. Mergi cu
Dumnezeu, Josep, spuse el.
Pe urmă z}mbi.
— Spune-i fratelui tău să sape o cramă.
Josep z}mbi la r}ndul lui, dar clătină din cap.
Donat n-ar săpa nici măcar o groapă pentru o latrină, g}ndi el.

— Pleci? Păi… noroc, atunci.

Margit Fontaine, proprietăreasa lui Josep, primi vestea plecării lui cu un
sur}s tainic, viclean – chiar cu bucurie, cum presupuse el. Era într-adevăr o
văduvă de v}rstă mijlocie, dar cu o față încă frumoasă și un corp care îl făcuse
pe Josep să-i tresalte inima atunci c}nd o văzuse pentru prima dată, dar era
at}t de preocupată de ea însăși, înc}t după un timp își pierdu farmecul. Îi
dădea niște mese neglijent pregătite și un pat moale pe care îl împărțea

678
uneori cu el în batjocură, trat}ndu-l de parcă ar fi fost un elev la severa ei
academie sexuală.
— Încet, cu atenție. Delicat! Mon Dieu, băiete, nu ești la curse!
Este adevărat că îl învățase temeinic tot ce putea să facă un bărbat. El
fusese fascinat de lecțiile și de puterea ei de seducție, dar nu se iscaseră
niciodată între ei sentimente tandre, iar plăcerea lui era limitată, pentru că
foarte cur}nd dezvoltase o aversiune față de ea. Știa că ea îl considera un
flăcău grosolan, pe care trebuise să-l învețe totul de la zero, cum să
mulțumească o femeie, un spaniol neinteresant care vorbea prost provensala,
iar franceza mai mult de-o grămadă.
Iată de ce în dimineața următoare porni la drum cu un „Adieu” lipsit de
romantism, așa cum sosise în Franța, în tăcere, neobservat și fără să supere
pe nimeni. Pe un umăr purta o traistă cu c}rnați, o baguette și o sticlă cu apă,
pe celălalt umăr o pătură rulată și un cadou de la monsieur Mendès, un
burduf de vin făcut din piele, legat de o curea. Soarele de-abia se vedea, cerul
cenușiu ca g}tul de porumbel, ziua răcoroasă dar uscată – condiții bune
pentru un marș. Din fericire avea gambele și picioarele oțelite de muncă.
Avea cale lungă în fața lui și de aceea mergea perseverent, cu pași mari, dar
fără grabă.
Scopul lui în această primă zi pe drum era un chalet în satul St. Claire.
C}nd ajunse acolo, merse la bisericuța St. Nazaire și îl întrebă pe preot de
drumul spre via unui bărbat pe nume Charles Houdon, un prieten al lui Léon
Mendès, iar c}nd găsi proprietatea și îl salută pe monsieur Houdon din
partea lui monsieur Mendès, Houdon îi permise să doarmă în cramă.
La lăsarea serii se așeză pe jos în fața butoaielor și m}ncă p}ine cu c}rnați.
Crama lui Houdon era curată lună. Dulceața grea a strugurilor care fermentau
nu putea acoperi mirosul sec al lemnului nou de stejar și nici duhoarea
sulfului pe care francezii îl ardeau în sticle și butoaie, pentru a le steriliza. În
sudul Franței era ars mult sulf; le era foarte frică de toate bolile, mai ales de
Phylloxera, o molimă care nimicea viile din nord și era cauzată de un
păduche minuscul, păduchele de vie, care sugea din rădăcinile butucilor de
viță. Crama aceasta îi amintea de podgoria lui Mendès, chiar dacă Léon
Mendès făcea vin roșu iar Houdon producea vin alb din struguri Chardonnay,
după cum aflase Josep.
Josep prefera vinul roșu și acum își îngădui o înghițitură trasă din
burduful lui. Vinul îi înflori în gură înțepător și pur – vin ordinaire, un vin
obișnuit, pe care în Franța și-l puteau permite chiar și muncitorii, dar cu
toate acestea cu mult mai bun dec}t tot ce băuse vreodată Josep în satul lui.

679
 Lucrase pentru Mendès doi ani în podgorie, pe urmă încă un an în pivniță
iar în al patrulea în cramă, unde avusese ocazia să guste vinuri a căror
calitate nu și-o putuse nici măcar imagina vreodată.
— Languedoc-ul este cunoscut pentru un vin ordinaire decent. Fac un vin
cinstit, ceva mai bun dec}t cel obișnuit. Dar c}teodată, din ghinion sau
prostie, este oarecum de proastă calitate, îi spusese monsieur Mendès, dar,
mulțumesc lui Dumnezeu, de cele mai multe ori vinul meu e bun. Sigur că
încă n-am făcut un vin cu adevărat mare, de colecție, cum sunt creațiile
celebrilor producători de vinuri Lafite sau Haut-Brion.
Dar Mendès continuă să încerce. Atunci c}nd în căutarea lui necontenită
pentru cel mai potrivit cru – o creație desăv}rșită pe care el însuși o numea
„Vinul Domnului” – produse o serie care bucura cerul gurii și g}tul, străluci
de bucurie o săptăm}nă întreagă.
— Simți aroma? îl întrebă pe Josep apoi. Adulmeci intensitatea, parfumul
întunecat, care tulbură sufletul, buchetul floral, gustul de prune?
Mendès îl făcuse să aibă o idee despre cum trebuia să fie gustul vinului. Ar
fi putut să-l lase pe Josep în neștiință. Recunoștea acum că porcăria slabă,
acră pe care o produceau viticultorii din satul lui era un vin jalnic. Pișat de
cal, își spuse el posac. Probabil că ar fi fost mai bine pentru el dacă ar fi rămas
în Franța la Mendès și și-ar fi dat osteneala să producă soiuri de vin mai
bune, dec}t să se pună în pericol întorc}ndu-se acum în Catalania. Se
m}ng}ia cu presupunerea că între timp ar fi mai sigur pentru el să se afle
acasă. Trecuseră patru ani fără vreun semn că ar fi căutat de autoritățile
spaniole.
Îi displăcu recunoașterea amară că generații ale familiei sale își trecuseră
viața produc}nd vin at}t de prost. Totuși fuseseră oameni buni. Oameni
muncind din greu. Ceea ce îl aduse iar la tatăl său. Încercă să și-l închipuie pe
Marcel Álvarez, dar nu-și amintea dec}t detalii mici, simple – m}inile mari ale
tatălui său, z}mbetul rar. În șirul de jos al dinților avea o gaură pentru că îi
lipsea un incisiv iar ambii dinți de l}ngă acest spațiu gol erau str}mbi. Tatăl
lui avea și un deget încovoiat, degetul mic de la piciorul st}ng, pentru că
purta mereu încălțăminte proastă. Uneori tatăl lui muncea fără pantofi – îi
plăcea senzația păm}ntului sub tălpi și între degetele lui noduroase. Josep se
retrase în sine și savură amintirile și în timp ce întunericul pătrundea prin
ambele ferestre ale spațiului, își îngădui pentru prima dată un sentiment
adevărat de jale. În cele din urmă adormi amăr}t printre butoaie.

680
 În ziua următoare aerul deveni mai tăios. Seara Josep se înfășură în pătură
și se îngropă într-un morman de f}n de pe o pășune cosită. F}nul care
putrezea era cald și în el se simți înrudit cu creatura care aștepta soarele în
vizuina ei. În noaptea aceea a avut două vise. Înt}i unul înspăim}ntător. Apoi
o visă din fericire pe Teresa Gallego și c}nd se trezi își aduse aminte clar de
visul acela. De fiecare detaliu delicios de chinuitor. O risipă de vise, își spuse
el. După patru ani cu siguranță că era deja măritată sau lucra pe undeva
departe de sat.
Către mijlocul dimineții următoare avu noroc să înt}lnească un căruțaș
care îl luă în căruța lui plină cu lemne de foc, trasă de doi boi cu pompoane
roșii de l}nă în v}rful coarnelor ascuțite. C}nd căzu un lemn din căruță, Josep
sări și îl culese. În rest, călători, relativ comod mai bine de trei ceasuri
deasupra încărcăturii. Din păcate trebui să petreacă această noapte, a treia pe
drum, fără vreun confort, întunericul îl luă prin surprindere, pe c}nd
străbătea o bucată de pădure. Pe nicăieri nu se vedea un sat sau o gospodărie
izolată.
Credea că deja părăsise Languedoc-ul și pădurea în care se afla acum ținea
de provincia Roussillon. În timpul zilei n-avea nimic împotriva pădurii, iar
c}nd se înt}lnea cu asociația de v}nătoare chiar savura drumețiile prin
păduri. Dar întunericul în pădure nu-i convenea. Nu erau nici stele, nici lună
pe cer și ar fi fost o prostie să meargă mai departe pe cărare, dacă tot nu
putea vedea nimic. Înt}i se așeză pe păm}nt și se sprijini de trunchiul unui
pin mare dar șuieratul slab al v}ntului printre copacii aceia mulți îl descurajă
cur}nd și astfel se cațără pe crengile cele mai joase ale copacului continu}nd
apoi să urce p}nă c}nd atinse o înălțime sigură.
Se înghesui într-o bifurcație de crengi și încercă să se acopere c}t putea de
bine cu pătura, dar era o încercare tristă și frigul îl copleși în timp ce ședea
cocoțat incomod pe ramul acela. Din negreala nopții care îl înconjura venea
c}nd și c}nd c}te un zgomot. Țipătul unei bufnițe îndepărtate. Chemarea
pl}ngătoare a unui porumbel. Ceva care i se părea a fi țipătul ascuțit al unui
iepure de c}mp sau al unui alt animal care tocmai era ucis.
Pe urmă direct de la solul de sub el, zgomotul corpurilor care se frecau
unul de altul. Grohăituri, adulmecări, o fornăială tare, scormonitul copitelor
în păm}nt. Știa că erau porci mistreți. Nu putea să-i vadă. Poate că erau doar
c}țiva, chiar dacă în imaginația lui își închipuia o turmă întreagă. Dacă s-ar
prăbuși, un mistreț ar putea fi mortal cu colții ăia înfiorători și copitele
ascuțite. Cu siguranță că bestiile i-au adulmecat c}rnații și br}nza și știa că ar

681
înfuleca tot. Tatăl său îi povestise odată că văzuse în tinerețea lui cum niște
mistreți s-au repezit asupra unui cal viu cu un picior rupt și l-au m}ncat.
Josep se prinse str}ns de creanga lui. După un timp auzi cum porcii plecau
mai departe. Totul era din nou liniștit și el tremura de frig. Avea senzația că
întunericul dura de o veșnicie.
C}nd în sf}rșit se crăpă de ziuă, nu mai văzu și nu mai auzi niciun animal.
Se dădu jos din copac și m}ncă din c}rnat, în vreme ce-și continua deja
drumul pe cărarea îngustă. Era obosit de noaptea fără somn dar mergea în
tempoul lui obișnuit. Către pr}nz pomii deveniră mai rari, apoi în fața lui se
așternură c}mpiile și la oarecare depărtare se puteau deja recunoaște bine
munții înalți. C}nd o oră mai t}rziu atinse Pirineii, se porni o ploaie violentă
iar el căută protecție la poarta deschisă a unui grajd care aparținea unei
masia impunătoare.
În grajd, un bărbat și fiul lui terminau de curățat așternutul vitelor și se
holbară la el.
— Care-i treaba? întrebă bărbatul brutal.
— Sunt în trecere doar, monsieur. Pot să mă adăpostesc aici c}teva
momente p}nă mai trece ploaia asta?
Josep văzu că omul îl cerceta amănunțit, era clar că numai bucuros nu se
simțea de ce-i adusese ploaia.
— Poftim, spuse bărbatul și își schimbă încet poziția, astfel înc}t să-și
balanseze mai departe furca ascuțită și să-l poată observa și pe străin în
același timp.
Ploaia continua să răpăie. După un timp Josep nu mai vroia să se înv}rtă
pe acolo pur și simplu; apucă o lopată sprijinită de un perete și îi ajută la
treabă. Cur}nd, ascultau am}ndoi interesați ce le povestea el despre mistreți.
Țăranul clătină din cap.
— Dobitoace parșive, porcii ăștia blestemați. Și se-nmulțesc ca șobolanii.
Sunt peste tot.
Josep îi ajută p}nă c}nd întregul grajd fu curățat, între timp țăranul se
liniști și îl invită prietenos pe Josep să înnopteze în grajd, dacă dorea. Astfel
că petrecu noaptea aceea confortabil și fără vise, cu trei vaci mari care
răsp}ndeau căldură într-o parte și un morman uriaș de bălegar cald în
cealaltă.
Dimineața, în timp ce-și umplea sticla cu apă de la un izvor din spatele
casei, țăranul îi spuse că se afla în partea de vest a unei trecători foarte
frecventate, care traversa muntele.

682
 — Lanțul muntos este cel mai îngust acolo. E o trecătoare joasă și în trei
zile și jumătate ai putea reuși să treci granița. Sau, dacă mai mergi pe jos spre
vest cam două ore, ajungi la o trecătoare mai înaltă. Puțină lume o folosește,
pentru că ceva mai încolo este o alta. Ai avea nevoie de încă două zile și ar
trebui să mai mergi și prin zăpadă, dar zăpada nu e foarte groasă… în plus, la
trecătoarea asta de la graniță nu sunt santinele, adăugă țăranul, cu aer de
cunoscător.
Josep se temea de santinelele de la graniță. Cu patru ani în urmă, pentru a
le evita, se furișase în Franța urm}nd potecile puțin cunoscute din pădurea
de munte, dar se rătăcise deseori, trăind constant cu teama că în orice
moment se poate prăbuși într-o prăpastie, asta dacă nu cumva va fi împușcat
de santinele. Observase că oamenii care locuiau la graniță cunoșteau cele mai
bune rute de contrabandă, așa că acum acceptă sfatul bărbatului.
— Pe drumul care duce prin trecătoarea cea înaltă sunt patru sate unde
poți căuta m}ncare și adăpost, spuse omul. Ar trebui să înnoptezi în fiecare,
chiar dacă mai ai poate c}teva ore de lumină în fața ta, care ți-ar înlesni
mersul mai departe, pentru că în afara satelor nu găsești nici hrană, nici
locuri adăpostite, pentru somn. Singura parte a trecătorii unde te poți grăbi
ca să nu te prindă întunericul este drumul cel lung care duce spre cele patru
sate.
Țăranul îi spuse lui Josep că trecătoarea cea înaltă îl duce departe în estul
Aragoniei, către Spania.
— Acolo ar trebui să fii în siguranță de milițiile carliste, chiar dacă
luptătorii cu berete roșii pătrund uneori ad}nc în teritoriul armatei spaniole.
În iulie trecut au venit p}nă în Alpi și au omor}t opt sute de soldați spanioli,
spuse el. Apoi îl privi pe Josep.
— Nu cumva din înt}mplare ești și tu amestecat în conflictul ăsta? întrebă
el precaut.
Josep era tentat să-i spună că aproape purtase și el bereta roșie, dar
clătină din cap, „Nu”.
— Foarte înțelept. Mon Dieu, voi spaniolii n-ați putea avea adversari mai
îngrozitori, dec}t pe voi c}nd vă luptați unii contra altora, spuse el, iar Josep
ar fi luat-o drept o jignire, dar n-avea oare dreptate omul? Așa că spuse doar
că un război civil este întotdeauna dur.
— De fapt, despre ce-i vorba în tot măcelul ăsta? întrebă bărbatul și Josep
se văzu constr}ns să-i țină o lecție de istorie spaniolă. Că vreme de mult timp,
moștenirea tronului spaniol se cuvenea doar fiilor de stirpe regală înt}i
născuți. Că, înainte de nașterea lui Josep, regele Fernando VII, după ce a văzut

683
cum trei dintre soțiile lui au murit sterpe, iar a patra i-a născut două fete una
după alta, a convins parlamentul spaniol, cortes, să schimbe legea, ca să o
poată declara pe prima lui născută, Isabel, drept viitoare regină. Asta l-a
înfuriat pe fratele lui mai mic, infantele Carlos Maria Isidro, deoarece el ar fi
moștenit tronul dacă Fernando n-ar fi avut copii. Drept urmare Carlos s-a
răzvrătit și a fugit în Franța, în timp ce în Spania susținătorii lui conservatori
s-au unit pentru a forma o miliție înarmată, care de atunci încolo a luptat
contra armatei spaniole legitime.
Josep nu menționa firește că cearta aceasta îl silise chiar și pe el să
părăsească Spania, aduc}ndu-i cei mai singuratici patru ani de viață.
— Puțin îmi pasă ce cui regal stă pe tron, spuse el amar.
— Păi da, ce-i trebuie unui om simplu, chibzuit, să-și bată capul cu
treburile astea? zise țăranul, după care îi v}ndu lui Josep la un preț foarte bun
un burduf de br}nză din lapte de vacă.

C}nd Josep își începu urcușul în Pirinei, trecătoarea cea înaltă se dovedi a
fi doar cu puțin mai mult dec}t o potecă îngustă, răsucită, care urca și cobora
și iar urca și cobora. Era doar un fir de praf într-o întindere nesf}rșită. Munții
se desfășurau în fața lui, sălbatici și adevărați, v}rfuri ascuțite, maronii, cu
capișoane albe, care se topeau departe în albastrul orizontului. Erau păduri
sărăcăcioase de pini și printre ele st}nci golașe, prăvălite, păm}nt răscolit.
Uneori se oprea pe înălțimi și savura ca în vis priveliștea care i se oferea
brusc. Se temea de mistreți și urși, dar nu dădu peste niciun animal, doar o
dată văzu hăt departe două grupuri de v}nat.
Primul sat în care ajunse nu era dec}t o adunătură minusculă de case.
Josep dădu o monedă pentru a i se permite să doarmă în fața focului pe
podeaua colibei unui păstor de capre. A fost o noapte jalnică din cauza
g}ngăniilor, insecte mici, negre care se delectau cu el după pofta inimii. A
doua zi, în timpul mersului, își făcu o duzină de zg}rieturi scărpin}ndu-se.
Celelalte două sate de munte erau mai mari și mai bune. În prima noapte
dormi în fața unui cuptor de bucătărie și în a doua pe bancul de lucru al unui
cizmar, fără g}ndaci, dar cu mirosul puternic de piele în nas.
În cea de-a patra dimineață porni devreme la drum și merse voinicește cu
pași mari, căci nu uitase avertismentul țăranului. Poteca era pe alocuri
dificilă dar, așa cum spusese bărbatul, zăpada se afla doar pe o porțiune
scurtă din punctul cel mai înalt al trecătorii. Josep nu era obișnuit cu zăpada
și nu-i plăcea. Își putea închipui că-și rupe piciorul și îngheață sau că moare
de foame în oribila vastitate albă. St}nd în zăpadă își permise doar o masă

684
înghețată din br}nza agonisită și o m}ncă pe toată de parcă ar fi fost deja
lihnit, lăs}nd fiecare bucățică gustoasă să se topească încet în gură, ca aroma
să se poată răsp}ndi. Dar n-a murit de foame și nici nu și-a rupt un picior;
stratul mic de zăpadă îl încetini într-adevăr, dar mersul nu era o caznă. Avea
impresia că munții albaștri mărșăluiesc dintotdeauna în fata lui.
Nu-și văzu dușmanii, carliștii cu berete roșii. Și nici ceilalți dușmani,
trupele regionale. Nu vedea niciun francez și niciun spaniol și habar n-avea
unde se afla granița.
Încă drumețea prin Pirinei ca o furnică complet singură pe lume, c}nd
lumina zilei slăbi încet. Dar încă înainte de lăsarea întunericului ajunse într-
un sat în care un bătr}n ședea pe o bancă din fața unei c}rciumi, iar doi băieți
aruncau un bețișor unui c}ine galben, uscățiv, care nu se mișca.
— Adu-l, javră puturoasă ce ești, strigă unul dintre ei. Strigase în felul
catalan al lui Josep și știu că se afla deja în apropierea Spaniei.

PLACA
Șapte zile mai t}rziu, devreme, într-o dimineață de duminică, Josep ajunse
în satul Santa Eulalia, unde ar fi putut merge fără pericol chiar și pe întuneric,
pentru că știa fiecare c}mp, fiecare curte, fiecare pom.
La prima vedere totul părea neschimbat. C}nd traversă r}ul Pedregós pe
podețul de lemn îi sări în ochi ce subțire era p}r}iașul de pe fundul r}ului,
urmarea celor șase ani de secetă. Merse de-a lungul străzii înguste și traversă
plaça minusculă îngrădită de f}nt}na satului, presa comunală de vin, fierărie,
băcănia lui Nivaldo, un prieten al tatălui său și biserica a cărei sf}ntă
protectoare purta același nume ca și satul.
Nu se înt}lni cu nimeni, deși c}țiva oameni se aflau deja în biserica Santa
Eulalia; în trecere auzi murmurul vocilor la liturghie. În spatele bisericii erau
c}teva case și grădina de legume a familiei Casals. Apoi veni podgoria
Freixas-ilor și pe urmă cea a familiei Rocas. Și în sf}rșit Josep ajunse la curtea
tatălui său aflată între dealul cu viță-de-vie albă al Fortunysilor și plantația de
viță roșie a lui Quim Torras.
Pe unul dintre st}lpii scunzi înfipți în păm}nt era bătută în cuie o plăcuță:
„De v}nzare.”
— Ah, Donat, spuse el amar.
I-ar fi putut trece prin minte că fratele lui nu voia să păstreze casa. Totuși
se m}nie cu adevărat abia c}nd văzu starea viei, căci butucii ofereau o
imagine jalnică. Nimeni nu-i tunsese, erau ramificați și se înmulțiseră
sălbatic, vertiginos iar între r}nduri se lăfăiau iarba, ciulinii și buruienile.
685
 De la exterior masia cu siguranță că nu se schimbase de c}nd o construise
Jose Álvarez, străbunicul lui Josep. Era o parte a proprietății, o clădire mică
din piatră și lut, care părea să crească din păm}nt, cu bucătărie și cămară de
provizii la parter și o scară de piatră care ducea către două iatacuri mici la
primul etaj și la un pod în care se depozitau cereale. Bucătăria avea o
dușumea de lut, iar podeaua de la primul etaj era tencuită, tencuiala fiind
îmbibată cu s}nge de porc, și cernită cu regularitate, astfel înc}t acum arăta
ca piatra închisă la culoare, lustruită. Toate tavanele aveau grinzi descoperite
tăiate cu fierăstrăul din copacii pe care îi dobor}se Jose Álvarez atunci c}nd
desțelenise păm}ntul pentru a planta butuci de viță; tavanul era făcut din
trestia înaltă, goală, care creștea pe malul r}ului. Despicate și împletite între
ele formau un suport puternic pentru țiglele din lutul cenușiu al r}ului.
Înăuntru zăcea peste tot moloz. Pe polița căminului din bucătărie stătea
ceasul franțuzesc în carcasa lui de mahon – cadoul de nuntă al tatălui pentru
mama lui Josep, atunci c}nd se căsătoriseră pe 12 decembrie 1848 – mut și
neîntors. Singurele alte lucruri din casă pe care Josep le aprecia erau
lemnăria patului și cufărul tatălui său; am}ndouă fuseseră bogat împodobite
de către creatorul lor, bunicul lui, Enric Álvarez, cu sculpturi imagin}nd
frunze de viță. Acum lucrătura în lemn era cenușie din cauza prafului. Haine
de lucru murdare zăceau pe podea, pe scaunele cioplite grosolan și pe masă,
alături de vesela folosită, care în afara resturilor de m}ncare conținea și
biluțe mărunte de excremente de șoarece.
Aflat pe drum neîntrerupt de zile întregi, Josep era prea epuizat ca să mai
g}ndească sau să mai facă ceva. Sus nu-i dădu prin cap să folosească camera
tatălui său sau patul acestuia. Își scoase pantofii, se lăsă să cadă pe rogojina
subțire, cu cocoloașe, pe care trupul lui n-o mai atinsese vreme de patru ani
și deja în c}teva secunde nu mai știu nimic.

Dormi toată ziua și noaptea și se trezi t}rziu în dimineața următoare și cu

o foame cumplită. Donat nu era de văzut pe nicăieri. Josep mai avea doar o
înghițitură de apă în sticlă. C}nd plecă spre plaça cu un coș gol și o găleată îi
văzu pe cei trei fii ai alcaldeului Ángel Casals pe c}mpul tatălui lor. Cei doi
mai mari, Tonio și Jaume, împrăștiau gunoi de grajd și cel mai t}năr – Josep
nu-și putea aminti numele lui – ara cu un cat}r. Ocupați cum erau, nu l-au
observat p}nă c}nd a trecut pe l}ngă ei în drum spre băcănie.
În lumina de asfințit a micii prăvălii stătea Nivaldo Machado, arăt}nd
aproape la fel cum îl păstrase Josep în amintire. Era mai slab, dacă așa ceva
mai era posibil și mai chel; cele c}teva fire care îi mai rămăseseră erau

686
complet sure. Tocmai vărsa fasole dintr-un sac mare într-unul mic, totuși se
opri și îl privi cu ochiul lui bun. Ochiul bolnav, cel st}ng, era pe jumătate
închis.
— Josep? Domnul fie lăudat! Josep, ești în viață! Să fiu blestemat, chiar tu
ești, tigrule? spuse el și îi folosi porecla cu care el și doar el era strigat.
Josep era mișcat de bucuria din vocea lui Nivaldo și de lacrimile din ochii
lui. Buzele pieloase îi striviră două pupături pe obraji, brațele bătr}ne,
v}njoase îl cuprinseră într-o abraçada.
— Eu sunt, Nivaldo. Ce mai faci?
— Bine, ca de obicei. Mai ești soldat? Ne g}ndeam cu toții că sigur ești deja
mort. Ai fost rănit? Ai omor}t jumătate din armata spaniolă?
— Armata spaniolă și carliștii au fost în siguranță în fața mea, Nivaldo. N-
am fost soldat. Am făcut vin în Franța. În Languedoc.
— Chiar așa, în Languedoc? Cum a fost acolo?
— Foarte franțuzește. M}ncarea era bună. Dar acum mor de foame,
Nivaldo.
Nivaldo z}mbi, vizibil fericit. Bătr}nul aruncă două vreascuri în foc și puse
cratița pe sobiță.
— Așază-te.
Josep luă unul din cele două scaune șubrede, în timp ce Nivaldo așeză
două pahare pe masa foarte mică și turnă dintr-un ulcior.
— Salut. Bine-ai venit acasă.
— Mulțumesc. Salut.
Nu-i rău deloc, g}ndi Josep c}nd bău vinul. Ei… slab, acru și înțepător, cum
își amintea, totuși m}ng}ietor de familiar.
— E vinul lui taică-tu.
— Da… Cum a murit, Nivaldo?
— Marcel părea… să obosească pur și simplu în ultimele luni de viață. Pe
urmă într-o seară, stăteam chiar aici și jucam dame. A început să-l doară
brațul. A răbdat p}nă a c}știgat jocul și a zis că pleacă acasă. Trebuie să fi
căzut pe drum. Fratele tău Donat l-a găsit în stradă.
Josep clătină serios din cap și bău o gură de vin.
— Donat. Unde e Donat?
— În Barcelona.
— Ce face acolo?
— Acolo trăiește. Căsătorit. S-a însurat cu o femeie pe care a cunoscut-o
acolo unde lucrau am}ndoi, într-una din fabricile de postav.
Nivaldo se uită la el.

687
 — Taică-tu a zis mereu că atunci c}nd va veni vremea Donat va prelua
răspunderea viei. Ei bine, vremea a venit, dar Donat nu vrea podgoria, Josep.
Știi că nu i-a plăcut niciodată treaba de felul ăsta.
Josep dădu afirmativ din cap. Știa. Înghiți în sec la mirosul tocanei care se
încălzea.
— Și ea cum e? Femeia cu care s-a însurat?
— Destul de drăguță. O cheamă Rosa Sert. Dar ce să spună un bărbat
despre nevasta altui bărbat, doar după aspect? Liniștită, puțin cam ștearsă. A
fost cu el pe-aici de c}teva ori.
— Vorbește serios, cu v}nzarea?
— Are nevoie de bani.
Nivaldo dădu din umeri.
— Un bărbat simte lipsa banilor c}nd își ia o femeie.
Luă cratița de pe sobă, săltă capacul și puse cu lingura o porție generoasă
pe o farfurie. De-abia tăiase o bucată de p}ine și mai turnase vin, că Josep
deja își îndesa m}ncarea în gură, simțind gustul de fasole neagră, c}rnat și
usturoi. Dacă ar fi fost vară era și fasole verde, vinete, poate și gulii. Deodată
Josep crezu că are în gură șuncă, ceapă și cartofi. Se pare că Nivaldo spăla rar
cratița cu capac, căci atunci c}nd conținutul se împuțină, noi ingrediente își
găsiră drumul în tocană.
Josep goli farfuria și mai ceru o porție.
— E cineva interesat să cumpere? Mereu sunt niște oameni pe care-i
interesează păm}ntul. Roca ar omorî pentru așa ceva, dar nu reușește să facă
rost de bani. E valabil pentru aproape toți ceilalți, nu-s deloc bani pe aici. Dar
Ángel Casals vrea păm}nt pentru fiul lui, Tonio.
— Alcalde-ul? Dar Tonio e primul lui născut?!
— A dat în patima vinarsului și de cele mai multe ori e beat. Ángel nu se
înțelege bine cu el și nu vrea să-i încredințeze gospodăria. Am}ndoi băieții
mai mici sunt muncitori buni, plănuiește să le lase lor tot și de aceea caută
păm}nt pentru Tonio.
— A făcut deja o ofertă?
— Încă nu. Ángel așteaptă răbdător și îl lasă pe Donat să transpire, ca să-i
poată smulge păm}ntul la cel mai bun preț. Ángel e singurul pe care îl cunosc
care-și poate permite să-și înzestreze feciorul cu păm}nt cumpărat. Satul
sărăcește din ce în ce mai tare. Toți fiii mai mici pleacă să trăiască în altă
parte, așa cum ai făcut tu. Niciun prieten de-al tău nu mai e aici.
— Manei Calderon? întrebă Josep în treacăt.

688
 — Nu. Nici de el n-am mai auzit de patru ani, zise Nivaldo și lui Josep i se
făcu oarecum frică.
— Guillem Parera? întrebă el și rosti numele unui membru al asociației de
v}nătoare, care fusese prietenul lui cel mai bun.
— Rahat, Josep. Guillem e mort.
— Oh, nu.
Și Josep se g}ndi: ți-am spus. Trebuia să fi rămas la mine, fir-ar al naibii,
Guillem.
— Ești bine, tigrule? întrebă ascuțit Nivaldo.
— Ce i s-a înt}mplat? întrebă el și i se făcu teamă de răspuns.
— După ce a plecat cu tine și cu ceilalți, clar că a părăsit și el armata. Am
auzit că a apărut în Valencia și a găsit de lucru la catedrala care tocmai era
renovată. Trebuia să miște blocurile acelea mari de piatră și unul a alunecat
peste el, strivindu-l.
— Mda… Ce înfiorător să mori așa.
— Da. O lume muribundă, tinere prieten.
Oh, Doamne, bietul Guillem. Neliniștit și deprimat, Josep se ridică în cele
din urmă.
— Am nevoie de fasole, orez, xoriço – o bucată mare. Nivaldo, ești amabil?
Și ulei și untură.
Bătr}nul aduna mărfurile pentru el și îi puse în coș și o căpăț}nă de varză,
ca dar de bun-venit. Pentru tocană și vin n-a cerut nimic; totuși Josep îi dădu
c}teva monede în plus la plată. În felul acesta se arătă recunoscător.
N-a putut rezista să întrebe.
— Teresa Gallego mai este aici?
— Nu. S-a măritat de vreo c}țiva ani cu un cizmar, Lluis… Montrés… un fel
de văr al Calderón-ilor, care a venit într-o zi în sat, într-o vizită mai lungă. La
nuntă a purtat un costum alb și vorbește castiliana ca un portughez. A luat-o
cu el la Barcelona, unde are un magazin de pantofi la Sunt Domènech.
Josep, ale cărui temeri deveniseră realitate, dădu doar din cap și gustă
amărăciunea regretului. Clasă visul despre Tereza.
— Îți mai amintești de Maria del Mar Orriols? întrebă Nivaldo.
— Iubita lui Jordi Arnaus?
— Da. A lăsat-o cu burta la gură c}nd a șters-o cu ceata voastră. A născut
un băiat, Francesc îl cheamă. Mai t}rziu s-a măritat cu vecinul tău, Ferran
Valls, care i-a dat copilului numele său.
— Ferran. Un bărbat mai v}rstnic, liniștit. Scund, dar lat, cu capul mare.
Văduv, fără copii.

689
 — Și el e deja mort, Ferran Valls. S-a tăiat la m}nă și destul de repede l-a
cuprins febra, de-abia la un an după nuntă.
— Ea unde locuiește acum?
— Podgoria lui Valls îi aparține acum Mariei del Mar. Anul trecut Tonio
Casals a locuit la ea o vreme. Unii se temeau deja că se vor căsători dar ea a
observat destul de repede că e rău ca un șarpe c}nd bea – și bea tot timpul. L-
a izgonit. De atunci stau singuri, ea și fiul ei. Muncește din greu, cultivă
păm}ntul, de parcă ar fi bărbat. Cultivă struguri și vinde vinul pentru
producția de oțet, ca fiecare de pe aici.
Nivaldo îl privi.
— Am pus și eu odată în cui viața de soldat. Vrei să povestești ce ți s-a
înt}mplat?
— Nu.
— S-a schimbat totul acolo, în Madrid, dar nu așa cum sperasem tatăl tău
și cu mine. Am pariat pe calul nec}știgător, spuse Nivaldo grav, și Josep
aprobă din cap. Mai pot face ceva ca să-ți urez bun venit acasă?
— Ar mai merge o porție de tocană, zise Josep și bătr}nul se ridică să i-o
aducă.

Josep se duse la cimitir și găsi morm}ntul acolo unde îi descrisese Nivaldo.

L}ngă groapa mamei lui nu mai fusese loc și pentru tată. Morm}ntul ei arăta
exact la fel ca înainte.
MARIA ROSA HUERTAS
SOȚIE Și MAMĂ
2 IANUARIE 1835-20 MAI 1860
Tatăl său zăcea la marginea cimitirului, în colțul de sud-est, chiar la st}nga
l}ngă cireș. În fiecare an cireșele din pomul acesta erau ispite mari,
întunecate.
Cei mai mulți dintre săteni evitau fructele întruc}t se temeau că trupurile
din morminte le hrăniseră, dar tatăl său și Nivaldo culeseseră întotdeauna
cireșele.
Păm}ntul de pe morm}ntul tatălui avusese deja timp să se așeze, dar încă
nu era acoperit de iarbă. Josep își pl}nse durerea și smulse absent cele c}teva
buruieni. Dacă ar fi stat la morm}ntul lui Guillem i-ar fi spus vechiului său
prieten c}teva vorbe, dar față de părinții săi nu simți nicio apropiere. Avea
opt ani c}nd mama lui murise, iar tatăl lui și cu el nu-și spuseseră niciodată
ceva important.
690
 Morm}ntul tatălui nu avea încă o placă comemorativă. Trebuia să-i facă
una.
În sf}rșit părăsi cimitirul și se întoarse în plaça. Își legă găleata de o
fr}nghie și o scufundă în f}nt}nă, mir}ndu-l intervalul de timp p}nă se auzi
plescăitul. Nivelul apei era scăzut, ceea ce observase deja și la r}u. După ce
ridică găleata plină ochi bău pe săturate, o mai umplu încă o dată și o cără cu
grijă p}nă acasă, unde turnă apa în două c{ntirs, ulcioare de apă care o
păstrau rece.
C}nd trecu de data aceasta pe l}ngă c}mpul alcaldeului fu observat. Tonio
și Jaume lăsară lucrul și-l priviră. Jaume ridică m}na să-l salute. Josep avea
m}inile ocupate cu coșul și găleata, dar le strigă un „Hola!” prietenos, în chip
de salut. C}nd lăsă găleata jos c}teva minute mai t}rziu, ca să-și miște m}na
amorțită, privi în jur și văzu că cel mai t}năr dintre frații Casals – băiatul se
numea Jordi, cum îi veni deodată în minte – fusese trimis după el, ca să se
asigure că într-adevăr este vorba despre Josep Álvarez, care se întorsese
acasă.
După ce ajunse la masia Álvarez puse pe păm}nt coșul și găleata. Scoase
din păm}nt plăcuța de lemn pe care scria „DE VÂNZARE” și clătină din cap de
c}teva ori înainte de a o lăsa să planeze într-un mărăciniș des.
C}nd pe urmă se mai uită încă o dată în josul străzii, r}nji: t}nărul Jordi
Casals fugea ca un animal înfricoșat să le povestească tatălui și fraților ceea
ce tocmai aflase.

CURĂȚAREA CUIBULUI
Urmele menajului mizerabil condus de Donat îl dezgustară pe Josep, dar
c}nd se apucă de lucru nu începu cu casa, ci cu podgoria. Plivi buruienile și
tunse vița-de-vie, aceleași treburi care fuseseră ultimele lui îndeletniciri în
via mai mare a lui Mendès. Ceea ce în Franța făcuse bine și cu m}ndrie de
dragul simBriel, făcea acum cu o bucurie copleșitoare pe această bucată de
păm}nt, mică și sălbăticită, care aparținea familiei lui de o sută de ani.
Cu mult timp în urmă, în primele zile ale agriculturii spaniole, strămoșii
lui fuseseră mai înt}i iobagi și apoi zilieri pe c}mpiile cu gr}ne ale Galiciei
sărăcite. Lucrurile s-au schimbat pentru Álvarezi în anul 1766, c}nd regelui
Carlos III îi sări în ochi faptul că o mare parte a păm}ntului nu era
gospodărită, în timp ce prin sate se înghesuiau bărbați fără păm}nt, ceea ce
isca o situație politică periculoasă. Regele îi încredință Conde-ului de Aranda,
un conducător militar care se distinsese în funcția de Capit|n general al
forțelor armate, misiunea de a organiza o ambițioasă reformă a păm}ntului.
691
Drept urmare, at}t domeniile publice c}t și terenurile de construcție, care
prin cumpărarea întinselor proprietăți ale bisericii catolice au trecut în
proprietatea coroanei, au fost parcelate și împărțite din nou.
Una dintre aceste prime tranzacții a privit cincizeci și unu de hectare de
păm}nt deluros izolat pe malul r}ului Pedregós în Catalania. Păm}ntul era
nelocuit și Conde-ul de Aranda l-a împărțit în douăsprezece parcele de c}te
patru hectare. Cele trei hectare rămase cuprindeau o veche clădire din piatră,
mănăstirea de mult timp părăsită Santa Eulalia, a cărei biserică a
transformat-o în biserica satului. Ca destinatari ai păm}ntului, comandantul
suprem a ales doisprezece veterani de război merituoși, ofițeri, care
conduseseră trupe sub comanda lui. Ca soldați tineri luptaseră cu toții în
campanii militare mai mici sau contra răzvrătiților. Fiecare dintre ofițeri mai
avea încă soldă de primit, nu sume uriașe, totuși considerabile dacă se aduna
totul. Pe l}ngă o mică restituire pe care a primit-o fiecare nou țăran pentru a-
și putea cumpăra cele necesare pentru o primă însăm}nțare, pretențiile de
soldă au fost compensate cu împărțirea de păm}nt și ăsta a fost un efect
secundar al acestei reforme, care l-a bucurat din cale-afară pe contele de
Aranda într-un an greu din punct de vedere financiar pentru coroană.
Una dintre cele douăsprezece parcele era într-adevăr excepțională pentru
scopuri agricole. C}mpul acesta bun se întindea în colțul sud-vestic al noului
sat, pe o fostă albie a r}ului. Vreme de secole, în rarii ani de inundație, apa
umflată smulsese departe în amonte din solul mănos și îl sedimentase din
nou într-o cotitură a r}ului, astfel înc}t acolo luase naștere un strat gros de
aluviuni. Primul solicitant îndreptățit care a luat în vizor satul cel nou fusese
Pere Felip Casals, care și-a ales colțul ăsta roditor bucuros și fără ezitare,
pun}nd astfel piatra de temelie a bunăstării familiei sale, ceea ce a adus
urmașilor săi putere politică și i-au făcut peste generații conducători ai
satului.
Străbunicul lui Josep, Jose Álvarez, fusese al patrulea veteran care a venit
la Santa Eulalia și și-a ales păm}nt. Visase să devină un prosper cultivator de
gr}u, dar el și ceilalți ofițeri, cu toții țărani din naștere, aveau o idee despre
calitatea solului și au văzut imediat că toate parcelele rămase constau din
păm}nt de ardezie sau calcar uscat, o făr}mătură amăr}tă, pietroasă.
Au discutat amănunțit și serios. Pere Felip Casals începuse deja să cultive
pe bucata lui mănoasă cartofi și secară. Ceilalți știau că trebuie să dovedească
puterea de a rezista.
— Pe rahatul ăsta uscat nu cresc multe, spusese dezamăgit Jose Álvarez,
iar ceilalți au fost de acord cu el.

692
 Iată de ce fiecare a plantat de la început un rod care să prospere în soarele
arzător al verii și care să se reîmprospăteze în iarna bl}ndă a Spaniei nordice.
Un rod care să se poată înfige ad}nc în solul uscat, pietros, p}nă c}nd
rădăcinile lui absorbeau și înghițeau toată umezeala care se găsea în ad}ncul
păm}ntului.
Cu toții au sădit butuci de vită.
Reforma păm}ntului nu a mers mai departe. Coroana a hotăr}t să sprijine
un sistem prin care marile parcele mergeau la principalii arendași, care la
r}ndul lor dădeau în arendă părticele minuscule țăranilor săraci. După mai
puțin de doi ani contele de Aranda încetase deja cu împărțeala păm}ntului,
dar țăranii din Santa Eulalia aveau titluri clare de proprietate și erau
proprietari de păm}nt.
Acum, după mai bine de un secol de la împărțirea păm}ntului, mai puțin
de jumătate dintre parcele aparțineau încă urmașilor acelor veterani și erau
cultivate de ei. Celelalte bucăți fuseseră v}ndute marilor proprietari și erau
lucrate de pageses, mici producători de vin care trebuiseră să arendeze
parcele mărunte. Condițiile de trai ale proprietarilor și arendașilor abia dacă
se deosebeau dar cei ce aveau propriile vii puteau nu doar să cultive
suprafețe mai mari, ci aveau și certitudinea că niciun mare proprietar funciar
nu putea să le ridice arenda sau să-i izgonească de pe păm}ntul lui.
La toate acestea se g}ndea Josep c}nd îngenunchind își v}rî degetele în
lutul cald, pietros și îi simți sub unghii nisipul plăcut. Păm}ntul acesta. Ce
minunat să-l ai, de la suprafața încălzită de soare p}nă în ad}ncul acela în
care ar vrea un bărbat să sape! Nu contează că solul ăsta produce doar vin
acru și gr}u deloc. A-l avea însemna să poată numi o parte a Spaniei ca fiind a
lui, o bucățică de lume.

După-amiază t}rziu Josep intră în casă și începu să deretice înăuntru. Cără

afară vesela murdară și ustensilele neglijate și frecă mizeria și putregaiul,
înt}i cu nisip și pe urmă cu apă și săpun. Întoarse ceasul franțuzesc, aduse
ora exactă de la ceasul lui Nivaldo din magazin și socoti puținele minute de
care avea nevoie p}nă să ajungă acasă. Mai t}rziu mătură podeaua, păm}ntul
bine lipit, lustruit vreme de o sută de ani de picioarele Álvarez-ilor. Își spuse
că m}ine își va spăla hainele în Pedregós, și de asemenea lucrurile murdare
pe care le lăsase Donat în urma lui. Aerul nu era prea cald, dar avea nevoie
urgentă de luxul unei băi. C}nd puse mătura la locul ei îi sări în ochi că
m}nerele și cozile tuturor uneltelor erau uscate așa că își făcu timp să le

693
ungă. Abia apoi, c}nd soarele apunea deja, își luă bucata subțire de săpun
maroniu și plecă spre r}u.
Trec}nd pe l}ngă proprietatea lui Quim Torras, văzu că într-adevăr era
cultivată încă, dar fusese neglijată. Butucii de viță, mulți încă netunși, lăsau
impresia că ar fi avut urgentă nevoie de îngrășăm}nt.
Următoarea podgorie era aceea care îi aparținuse înainte lui Ferran Valls.
La marginea drumului erau patru măslini mari, str}mbi, cu rădăcinile groase
c}t brațul lui Josep. Un copil mic se juca printre rădăcinile celui de-al doilea
copac.
Băiatul îl privi. Era un băiat drăguț cu ochi albaștri, păr închis la culoare și
fin, brațe și picioare grosuțe, care fuseseră arse de soare. Lui Josep i se păru
că avea părul prea lung, aproape la fel de lung ca al unei fete.
Rămase pe loc și tuși ca să-și dreagă glasul.
— Bona tarda. Cred că tu ești Francesc. Eu sunt Josep.
Dar copilul sări în sus și o luă la fugă printre copaci. Fugea str}mb, ceva nu
era în regulă cu piciorul. C}nd Josep lăsă în urmă ultimul pom și putu să
privească mai ad}nc în podgorie, văzu copilul care alerga șchiopăt}nd către o
persoană care dădea cu sapa între r}nduri.
Maria del Mar Orriols. Toți îi spuseseră mereu doar Marimar. Fata pe care
o știa drept iubita lui Jordis era acum o văduvă, se g}ndi el și lucrul ăsta i se
păru ciudat.
C}nd băiatul arătă către Josep, se opri din lucru și se uită fix la bărbatul de
pe drum. Părea mai robustă dec}t își amintea el, cineva ar fi putut crede că
este un bărbat dacă n-ar fi fost rochia pătată și basmaua de pe cap.
— Hola, Maria del Mar! strigă el, dar ea nu răspunse nimic; era clar că nu
recunoscuse persoana de pe drum. El stătu pe loc și așteptă c}teva clipe, dar
ea nu veni să vorbească cu el și nici nu se osteni să-i facă cu m}na. Îi făcu el
cur}nd după aceea și plecă mai departe spre r}u și în spatele curbei, la
sf}rșitul parcelei ei văzu în fața lui malul Pedregós-ului, dar pe ea n-o mai
zări.

SFÂNTA FECIOARELOR
Oriunde privea Josep în Santa Eulalia, o vedea peste tot pe Teresa Gallego.
Îi despărțea un an. C}nd erau încă mici, Teresa era doar unul dintre copiii cei
mulți care se zbenguiau pe uliță și încă din primii ani începuse să lucreze în
gospodărie. Tatăl ei, Eusebi Gallego, arendase un hectar și cultiv}nd struguri
albi reușea să-și asigure un trai sărăcăcios. Josep o vedea mereu pe Teresa,
dar nu era conștient de prezența ei, cu toate că satul era at}t de mic. Pentru
694
că era mică pentru v}rsta ei, dar iute și puternică, deveni micuța mascotă a
țăranilor care formau piramida din Santa Eulalia. În calitate de preferată a
comunei fusese copilul ales – de-ar fi fost băiat! — să formeze v}rful castell-
ului, a piramidei din țărani care, în cămășile lor verzi și pantaloni albi, îl
slăveau pe Dumnezeu și Catalonia la sărbători publice, st}nd unul pe umerii
celuilalt, ridic}ndu-se spre cer.
Unii spuneau că acești castellers imitau urcarea la cer a lui Hristos. În timp
ce muzicanții c}ntau vechi melodii la trompete și instrumente tradiționale
catalane de suflat, din lemn, așa-numitele gnalles, venea mai înt}i un cvartet
de bărbați puternici cu piepturi de o tonă. Înfășurați în eșarfe sufocant de
str}mte, pentru a-și proteja spatele și abdomenul, erau înconjurați de sute de
voluntari care se striveau de ei să-i susțină, duzini de m}ini îi țineau str}ns,
pentru a forma astfel un fundament solid. Alți patru bărbați v}njoși se
cățărau pe primii patru, cu picioarele goale pe umerii lor. Pe urmă se urcau
încă patru și pe ei alții. Și așa în continuare p}nă se formau opt r}nduri,
fiecare r}nd ceva mai ușor dec}t precedentul, pentru că trebuia să ducă o
greutate mai ușoară. R}ndurile de sus erau alcătuite din tineri și, ultimul care
urca, era un băiețel ce forma enxaneta, călărețul din v}rf.
Mica Tereza era puternică și agilă ca o maimuță, o cățărătoare mult mai
bună dec}t oricare alt băiat din sat. Era acolo la fiecare antrenament, pentru
că tatăl ei Eusebi își împrumuta forța incomensurabilă celui de-al patrulea
r}nd de bărbați. Chiar dacă o fetiță nu putea fi niciodată v}rful piramidei,
mica Teresa a fost totuși admirată și iubită și uneori i se permitea la
antrenament să urce peste patru trupuri p}nă la al cincilea r}nd, construind
parcă o scară pășind peste pulpe, șale, spinări, p}nă c}nd, în sf}rșit, ședea pe
tatăl ei. Se urca atentă și pricepută, fără mișcări bruște care ar fi făcut castell-
ul să se clatine, dar adesea șovăia și tremura totuși, c}nd se cățăra. Un ordin
rapid de întoarcere la sol al celui care conducea antrenamentul și Teresa
aluneca ageră peste toate spinările și picioarele, în timp ce piramida se
clătina și se răsucea. La unul dintre exercițiile de urcare piramida se prăbuși
sub ea și fata căzu, o mică ființă omenească în mijlocul tuturor corpurilor
acelora dure de adulți gălăgioși. A avut c}teva răni, dar Dumnezeu a păzit-o
de pagube mai mari.
Deși era general recunoscută drept cel mai bun copil care se cățăra, în
vremurile mărețe ale victoriilor publice în timpul aparițiilor planificate ale
castellers-ilor la festivități era un băiat mai încet și mai neîndem}natic, care
se cățăra st}ngaci și încheia al nouălea r}nd, ridic}nd triumfător un braț după
ultimul pas pe o spinare din cel de-al optulea r}nd, form}nd v}rful piramidei

695
ca cireașa de pe tort, în vreme ce mulțimea de jos urla și se bucura. În aceste
momente Teresa stătea pe păm}ntul sigur, privind la înălțime dezamăgită și
dornică, în timp ce muzica de trompete și gralles îi dădea fiori prin tot corpul,
iar întregul turn omenesc se dizolva r}nd cu r}nd, victorios și în deplină
ordine, ating}nd iar păm}ntul.
Teresa a luat parte la antrenamente doar doi ani. În mijlocul celui de-al
doilea sezon tatăl ei dădu semne timpurii că îl lăsa sănătatea și făcea eforturi
să ia parte la turn. A fost înlocuit și de atunci încolo Teresa n-a mai mers la
antrenamentele castellers-ilor. Cur}nd n-a mai fost preferata nimănui și, cu
c}t creștea cu at}t își pierdea din farmec, dar Josep nu a încetat niciodată să o
privească de la distanță.
Habar n-avea ce era at}t de interesant la ea. Vedea cum din copil se
transforma într-o t}nără femeie mare și puternică. La șaisprezece ani avea
s}nii încă mici, dar corpul era feminin și, c}nd nu era observat, începu să o
privească atent, să arunce c}te o uitătură rapidă către picioarele ei, c}nd își
ridica poalele rochiei în br}u, ca să n-o murdărească în vie. Știa că el o
urmărea cu privirea, dar nu vorbiseră niciodată.
Dar în acel an, de ziua sfintei Eulalia, stăteau am}ndoi din înt}mplare în
fața fierăriei, de unde se putea vedea cel mai bine procesiunea.
Exista o controversă în privința acelei zile, pentru că erau două sfinte cu
același nume – Santa Eulalia, patroana Barcelonei și Santa Eulalia din Mérida
– și oamenii nu se puteau pune de acord de la care dintre ele avea satul
numele. Ambele sfinte erau martire care muriseră în chinuri pentru credința
lor. Ziua sfintei Eulalia din Mérida era 10 decembrie, dar satul sărbătorea pe
12 februarie, în ziua pe care o ținea și Barcelona, pentru că se afla mai
aproape de Barcelona dec}t de Mérida. C}țiva săteni contopiseră în
închipuirea lor puterile miraculoase ale celor două sfinte și creaseră o Santa
Eulalia at}t de amestecată, înc}t era mai puternică dec}t celelalte două la un
loc. Eulalia satului era sf}nta protectoare autorizată pentru o serie întreagă
de lucruri – pentru ploaie, văduve, pescari, feciorie și evitarea avorturilor.
Pentru aproape toate problemele importante ale vieții te puteai ruga la ea.
Cu cincizeci de ani în urmă, pe niște locuitori ai satului i-a uimit faptul că
rămășițele unei Eulalia erau îngropate în catedrala din Barcelona, în timp ce
credincioșii din Mérida păstrau moaștele sfintei lor Eulalia în biserica lor.
Locuitorii din Santa Eulalia voiau la r}ndul lor să-și cinstească sf}nta, dar nu
aveau moaște, nici măcar o falangă, așa că și-au pus laolaltă mijloacele
sărăcăcioase și au comandat o statuie a ei pentru biserică. Sculptorul la care a
fost comandată statuia era un pietrar care făcea monumente funerare, un om

696
cu talent limitat. Statuia creată era mare și butucănoasă, cu o față
posomor}tă, în care de-abia se putea recunoaște latura umană, dar era
pictată în culori vii și satul era m}ndru de ea.
La fiecare sărbătoare femeile o îmbrăcau pe sf}ntă într-o robă albă,
împodobită cu mulți clopoței care sunau cristalin. Bărbații cei mai puternici,
printre care și unii care formau temelia piramidei omenești, ridicau statuia
pe o platformă pătrată din grinzi solide. Bărbații aflați în partea din față a
platformei puteau merge cu fața, ceea ce și făceau, gem}nd și oft}nd, cei din
spate firește că mergeau înapoi; se mișcau încet și clătinat de la un capăt la
altul al satului înconjur}nd de două ori plaça, cu clopoțeii statuii care sunau
în acorduri sfinte. C}ini și copii se fugăreau urm}nd statuia. Sugarii țipau,
c}inii lătrau și convoiul sfintei Eulalia era însoțit de bătăile din palme și
uralele mulțimii care, în ținută de duminică, se revărsa, unii de la o distanță
considerabilă, să ia parte la festivitate și s-o cinstească pe sf}ntă.
Josep era foarte conștient de fata din apropierea lui. Stăteau muți unul
l}ngă altul și el fixă cu privirea clădirea de pe cealaltă parte a străzii înguste,
ca să nu fie nevoit s-o privească. Poate că era la fel de vrăjită ca și el. Înainte
să-și dea am}ndoi seama că sf}nta se apropia, Eulalia deja trecea. În locul
acela strada era foarte str}mtă. Platforma avea de ambele laturi doar c}țiva
centimetri loc și uneori izbea amenințător gardurile de piatră ale caselor
p}nă c}nd bărbații, cu c}teva mișcări, reușeau să o îndrepte iar, ca să poată
trece printre ele.
Josep privi înaintea lui și văzu că în spatele fierăriei strada era într-adevăr
mai lată, dar era deja ocupată de mulțimea privitorilor.
— Senyoreta, spuse el prevenitor, singurul cuv}nt pe care i-l spusese p}nă
atunci.
În zidul fierăriei era o nișă îngustă și Josep o prinse pe fată de braț, o
împinse înăuntru și se înghesui și el, cu puțin înainte ca platforma să ajungă
la ei. Dacă ar mai fi fost pe stradă, povara greoaie i-ar fi izbit și ras periculos.
Chiar și acum el simți în spate, pe coapse, cum un colț al platformei îi trăgea
stofa pantalonului. Dacă platforma s-ar fi clătinat se ajungea la un accident.
Dar abia dacă era conștient de pericol. Stătea strivit de trupul fetei – at}t
de aproape – și îi percepea fiecare senzație.
Înainte de toate îi privi acum fața; de la mare apropiere și fără să fie nevoit
să-și întoarcă privirea după două secunde. Nimeni n-ar fi luat-o drept o
frumusețe, se g}ndi el. Dar oricum pentru el fața ei era ceva deosebit.
Ochii erau de mărime medie, de un căprui deschis, catifelat cu gene lungi
și spr}ncene grele, întunecate. Nasul era mic, cu nări înguste, buzele pline, iar

697
cea superioară era ridicată. Avea dinți puternici, albi și destul de lungi. Josep
mirosi usturoiul pe care ea îl m}ncase la pr}nz. În partea st}ngă sub bărbie
văzu o aluniță maronie aproape rotundă pe care ar fi atins-o cu cea mai mare
plăcere. Tot ce vedea ar fi atins cu cea mai mare plăcere.
Ea nu clipi. Privirile lor se încrucișară, nu se puteau uita în nicio altă parte.
Pe urmă trecu Eulalia pe l}ngă ei. Josep se trase un pas înapoi. Se strecură
fără o vorbă de l}ngă fată și alergă în josul străzii.
Stătea acolo și nu știa încotro să-și îndrepte privirea, căci era sigur că
fiecare om din împrejurimi se uita la el cu reproș, pentru că își lipise bărbăția
dură de puritatea unei asemenea fete. Dar în timp ce își pleca ochii rușinat,
uit}ndu-se în jurul lui, văzu că nimeni nu se g}ndea la el cu vreun interes și
după toate aparențele nimeni nu observase ceva, așa că se grăbi să plece.
După aceea o evită pe fată săptăm}ni întregi, pur și simplu nu putea să o
privească în ochi. Îi era clar că fata nu mai voia să aibă de-a face cu el. Regreta
cumplit că fusese la fierărie de ziua sfintei p}nă c}nd, într-o dimineață, o
înt}lni pe Teresa Gallego la f}nt}na din plaça. În timp ce își ridica găleata cu
apă, începură să vorbească.
Se priviră în ochi și vorbiră mult, încet și serios, cum se cuvenea unor
oameni pe care Santa Eulalia îi făcuse să se înt}lnească.

O CHESTIUNE ÎNTRE FRAȚI

Exact la o săptăm}nă de la întoarcerea lui Josep, sosiră la masia Donat și
soția lui, Rosa Sert. Pe fața lui se oglindi un amestec ciudat de bun-venit și
presimțire sumbră. Donat fusese mereu robust, dar acum avea fălcile căzute,
iar burta era umflată ca aluatul cu drojdie. Josep văzu că foarte cur}nd Donat
avea să fie un bărbat cu adevărat gras.
Fratele lui mai mare, un gras aproape străin, care locuia la oraș.
Am}ndoi schimbară săruturi cu el. Rosa era mică și rotofeie, o femeie care
arăta plăcut. Era vigilentă, dar îi z}mbea șovăielnic.
— Tata credea că ai plecat cu soldații, probabil în Țara Bascilor, spuse
Donat. Nu ăsta era scopul asociației de v}nătoare, să facă din tine soldat?
— Nu s-a înt}mplat asta.
Josep nu le mai dădu alte explicații, dar le povesti despre cei patru ani de
muncă în Languedoc. Le turnă o înghițitură de probă, ultimul rest din plosca
pe care o adusese din Franța, iar ei lăudară acel vin ordinaire, cu toate că
acesta își pierduse de mult aroma.
— Deci lucrezi într-o fabrică de textile? E în ordine munca?

698
 — Chiar îmi place. De două ori pe lună se plătește salariul, indiferent că-i
grindină, secetă sau altă nenorocire.
Josep dădu din cap.
— Sunt buni banii care vin regulat. Și care e treaba ta acolo?
— Îl ajut pe un muncitor care supraveghează bobinele ce furnizează firele
de bumbac războaielor de țesut. Învăț c}te ceva. C}nd se rupe firul de
bumbac sau ața unim ambele capete cu nod pescăresc, înainte de a se
termina firul de pe bobină o înlocuiesc cu una nouă. E o fabrică mare, cu
multe războaie de țesut acționate de aburi.
— Și tu, Rosa?
— Eu? Controlez țesăturile și înlătur defectele. Pete și altele. C}teodată e
un defect sau o gaură minusculă și atunci iau ață și ac și repar p}nă c}nd nu
se mai vede.
— E foarte pricepută și a învățat mult, spuse m}ndru Donat. Dar pe
femeile astea învățate le plătesc mai puțin dec}t pe bărbații neînvățați.
Josep dădu din cap.
Urmă o scurtă tăcere.
— Și ce vrei să faci? întrebă Donat.
Josep știa, fratele lui cu siguranță observase că dispăruse plăcuța pe care
scria „De v}nzare”.
— Să cultiv struguri. Să fac vin pentru producția de oțet.
— Unde?
— Aici.
Am}ndoi se uitară înspăim}ntați la el.
— C}știg mai puțin de doi pessetes pe zi. Timp de doi ani, c}t învăț
meseria, primesc doar jumătate de salariu și am urgent nevoie de bani. O să
v}nd păm}ntul ăsta.
— O să-l cumpăr.
Gura lui Donat rămase deschisă, iar buzele Rosei se presau str}ns una de
alta, ceea ce făcea din gura ei o dungă neliniștitoare.
Răbdător ca întotdeauna Josep explică:
— Mai este ceva, ca să vinzi păm}ntul ăsta – Casals ți-ar plăti pentru el
doar foarte puțin. Și din puținul pe care ți-l dă alcalde-ul mi se cuvine o
treime, partea fratelui mai t}năr.
— Tata a hotăr}t asta clar. Întreaga podgorie îmi răm}ne mie.
Tatăl lor chibzuise exact, într-adevăr.
— Toată bucata de păm}nt îți răm}ne ție, pentru că doar o familie poate
trăi din el, dacă face vin pentru producția de oțet. Dar tata nu ți-a lăsat

699
păm}ntul în întregime ca tu să-l vinzi. Așa cum știi. Așa cum trebuie să știi
foarte bine, Donat.
Se priviră unul pe altul și fratele lui coborî primul privirea.
— De aceea trebuie să răm}nă valabil: două treimi fratelui cel mare, o
treime celui mic. Îți voi plăti un preț bun, mai bun dec}t cel al lui Casals. Din
suma asta scădem o treime, pentru că n-am să plătesc pentru ce este deja al
meu.
— Și de unde o să iei banii? întrebă încet Donat.
— Îmi v}nd strugurii, așa cum a făcut tata mereu. La fiecare trei luni îți
dau o rată p}nă c}nd e plătită toată suma.
Ședeau acolo toți trei tăc}nd.
— Am economisit aproape toată simbria, simbrie pentru patru ani de
muncă în Franța. Îți pot da imediat prima rată. Și timp de multă vreme
primești bani în plus la fiecare trei luni. Împreună cu ce c}știgați am}ndoi vă
faceți viața mai ușoară. Și în felul acesta păm}ntul răm}ne în familia Álvarez.
Donat se uită la Rosa, care dădu din umeri.
— Trebuie să semnezi o h}rtie, îi spuse ea lui Josep.
— De ce o h}rtie? E o chestiune între frați.

— Totuși trebuie făcută așa cum trebuie, spuse ea apăsat.

— De c}nd au frații nevoie de h}rtii? îl întrebă Josep pe Donat.
Părea să se fi supărat.
— De ce trebuie să-i îndoape frații cu bani pe escrocii ăia de juriști?
Donat tăcea.
— Așa se fac lucrurile astea, insistă Rosa. Vărul meu Carles este avocat, va
întocmi documentul pe bani puțini.
Îl priviră am}ndoi cu încăpăț}nare și, de data aceasta, Josep își coborî
privirea și dădu din umeri.
Duminica următoare sosiră iar. Documentul era țeapăn și alb și arăta
important. Donat îl ținea în m}nă de parcă era un șarpe și îl înm}nă ușurat lui
Josep.
Acesta încercă să-l citească, dar era prea nervos și supărat; cuvintele de pe
cele două pagini îi dispăreau din fața ochilor și știu ce are de făcut.
— Așteaptă aici, spuse el și îl lăsă pe masă, pe care încă o considera masa
tatălui său.
Nivaldo ședea în locuința lui de deasupra prăvăliei și răsfoia ziarul El
Cascabel care apărea în castiliană. Duminica deschidea magazinul doar c}nd
se termina slujba, pentru că abia atunci se îndreptau credincioșii către el,

700
pentru a-și cumpăra provizii pentru toată săptăm}na. Ochiul lui bolnav era
închis și cel bun privea m}nios ziarul, de parcă lui i se înt}mpla tot ce citea. Îi
amintea lui Josep de un uliu.
Nivaldo era cel mai deștept om pe care îl cunoștea Josep. Avea impresia că
putea fi sau face orice. Îi povestise odată lui Josep că nu-și amintea să fi fost
vreodată într-o sală de clasă. În aceeași săptăm}nă a anului 1813, în care
Joseph Bonaparte fusese silit să fugă din Madrid, Nivaldo părăsise c}mpurile
de trestie de zahăr din patria lui, Cuba. La cei doisprezece ani ai lui se
ascunsese pe un vapor care mergea spre Maracaibo. Fusese gaucho în
Argentina și soldat în armata spaniolă din care dezertase, așa cum trădase
c}ndva și tatăl lui Josep. Lucrase pe vapoare cu p}nze. Judec}nd după
lucrurile enigmatice pe care le spunea din c}nd în c}nd, Josep era sigur că
fusese corsar, înainte de a se stabili în Catalania ca proprietar de păm}nt.
Josep nu știa unde învățase Nivaldo să scrie și să citească, dar le stăp}nea pe
am}ndouă destul de bine pentru a le preda lui Josep și Donat, pe vremea c}nd
erau încă mici. Stăteau la măsuța din prăvălie și lecțiile erau imediat
întrerupte c}nd intra cineva să cumpere o bucată de xoriço sau c}teva felii de
br}nză.
— Ce mai e prin lume, Nivaldo?
Nivaldo oftă și împături El Cascabel.
— E un timp prost pentru armata guvernului, una dintre cele mai rele
înfr}ngeri ale lor, două mii dintre soldații lor au fost capturați de carliști
după o bătălie în nord. Și în Cuba sunt certuri. Americanii le furnizează
rebelilor arme și provizii. Practic americanii pot să se pișe din Florida pe
Cuba și-or să fie mulțumiți că va fi a lor. Nu pot suporta că o bijuterie cum
este Cuba e condusă de o țară at}t de îndepărtată ca Spania.
Puse ziarul deoparte.
— Și, ce ai pe suflet? întrebă el cam morocănos, și Josep îi dădu h}rtia
avocatului.
Nivaldo o parcurse în tăcere.
— Așa deci, cumperi via. E bine.
Pe urmă o luă de la început și studie documentul încă o dată.
— Ai citit asta?
— Nu chiar.
— Iisuse. Îl dădu înapoi lui Josep.
— Citește-l cu grijă. Și pe urmă încă o dată.
Așteptă răbdător p}nă termină Josep și pe urmă luă iar actul.
— Aici.

701
 Cu arătătorul întins îi indică paragraful.
— Avocatul spune că o singură dată dacă nu plătești, păm}ntul și masia se
întorc înapoi la Donat.
Josep oftă.
— Trebuie să le spui să schimbe partea asta. Dacă vor să te stoarcă, atunci
trebuie să scrie acolo că pierzi păm}ntul doar dacă nu poți plăti de trei ori la
r}nd.
— Să-l ia dracu. Semnez h}rtia asta blestemată așa cum este ea. Mi se pare
o murdărie să mă cert și să mă tocmesc cu frate-meu, pentru păm}ntul
familiei.
Nivaldo se aplecă, îl apucă pe Josep de încheietură și-l privi în ochi.
— Ascultă-mă, tigrule, spuse el bl}nd. Nu mai ești copil. Nu ești nebun.
Trebuie să te pui la adăpost.
Josep părea un copil.
— Și dacă nu vor să facă modificările? întrebă el ursuz.
— Sigur că n-or să vrea. Se așteaptă să te tocmești. Spune-le că… dacă vei
fi în înt}rziere cu o rată, atunci ești pregătit să adaugi zece la sută din sumă la
plata următoare.
— Crezi că sunt de acord cu asta?
Nivaldo dădu din cap.
— Cred că da.
Josep îi mulțumi și se ridică.
— Trebuie să scrii modificarea asta în document, iar tu și Donat să vă
puneți numele sub paragraful modificat. Așteaptă.
Nivaldo aduse vinul și două pahare. Îi luă m}na lui Josep și o scutură.
— Ai binecuv}ntarea mea. Fie ca norocul să te urmeze mereu.
Josep îi mulțumi. Apoi dădu vinul pe g}t, așa cum n-ar trebui băut vinul
niciodată și se întoarse la masia.
Donat presupusese deja că Josep îl va întreba pe Nivaldo, un bărbat pe
care și el îl respecta la fel ca și fratele său, și n-avea niciun chef să se pună cu
Josep din cauza schimbărilor cerute.
Dar Rosa, așa cum se așteptase Josep, replică imediat.
— Să știi că trebuie să plătești fără înt}rziere, spuse ea fermă.
— Știu foarte bine asta, m}r}i el. C}nd făcu apoi oferta de penalizare cu
zece la sută, se g}ndi un moment chinuitor de lung, înainte de a da aprobator
din cap.
Îl priviră cum scria anevoios modificările și semnară a doua oară cele
două redactări ale documentului.

702
 — Vărul meu Carles, avocatul, ne-a spus că în cazul unor modificări
trebuie să citească și el înainte ca Donat să semneze, spuse Rosa. Vrei să vii la
Barcelona să-ți iei documentul?
Josep știa ce voia să spună. Ca să ne aduci banii. N-avea nicio dorință să
meargă la Barcelona.
— Tocmai am venit pe jos din Franța, spuse el rece.
Donat făcu o mutră încurcată. Dorea vizibil să-l înmoaie pe fratele lui.
— O să vin aici în sat la fiecare trei luni, ca să iau rata. Dar de ce nu ne faci
o vizită s}mbăta viitoare, după-amiază? îi spuse lui Josep. Poți să-ți iei
documentul semnat, să ne dai prima rată și pe urmă sărbătorim copios. Îți
arătăm cum se petrece în Barcelona.
Lui Josep îi ajunsese. Voia să-i vadă plecați, așa că promise să-i viziteze la
sf}rșitul săptăm}nii.
După ce au dispărut, ședea ca buimăcit la masa din casa liniștită. În cele
din urmă se ridică, merse afară și se plimbă prin podgorie.
Era de parcă s-ar fi preschimbat brusc în fratele mai mare. Știa că ar trebui
să simtă bucurie și emoție, dar în loc de asta se simțea greu ca plumbul din
cauza îndoielii.
Mergea încoace și încolo printre r}nduri și privea butucii. Nu stăteau la
distanță at}t de exactă ca r}ndurile fără cusur din via lui Mendès și nu erau
drepte, ci str}mbe și răsucite ca șerpii. Fuseseră plantați neglijent atunci, o
amestecătură dezordonată de soiuri – ochiul lui recunoștea grupe mari și
mici de struguri Garnatxa, Samsó și Ull de Llebre. Generații de strămoși de-ai
lui făcuseră din ei vin care devenise apoi un oțet grosolan, fără gust.
Înaintașilor lui soiurile le fuseseră indiferente, c}tă vreme erau doar struguri
negri care dădeau destul must.
Așa supraviețuiseră. Și lui îi era posibil să supraviețuiască în felul acesta,
își spuse. Dar își făcea griji; avea senzația că norocul i se întorsese prea ușor.
Va putea învinge provocările noii lui responsabilități?
Nu trebuia să hrănească o familie, își spuse și în afară de hrana cea mai
simplă abia dacă avea nevoi personale. Dar via va da roade. Se întrebă dacă
și-ar permite un cat}r. Tatăl lui v}nduse cat}rul c}nd fiii lui s-au făcut destul
de mari pentru a face treburi bărbătești. Cu trei bărbați în podgorie se putea
face treaba fără a mai trebui să-ți bați capul cu întreținerea unui animal
domestic. Dar acum avea doar propria lui forță de muncă și un cat}r ar fi fost
un dar ceresc.
În decursul anilor, aproape tot păm}ntul folositor fusese plantat cu viță de
vie, dar în trecere văzu că ultimele raze ale soarelui de amiază luminau încă

703
v}rfurile dealului care forma hotarul proprietății. Doar jumătate de pantă era
plantată cu butuci de viță; suișul abia atinsese unghiul de care îi spusese
Léon Mendès, care însumează mai mult de patruzeci și cinci de grade. Era
prea abruptă pentru a putea fi lucrată cu un cat}r, dar Josep petrecuse în
Franța multe ore cu plantatul și îngrijitul butucilor de vie și lucrase pe pante
la fel de abrupte doar cu unelte de m}nă.
Majoritatea butucilor mai bătr}ni erau Ull de Llebre. Dar o bucată a
dealului era plantată cu Garnatxa și el urcă acolo unde via era deja
îmbătr}nită, avea poate o sută de ani, iar trunchiurile de jos erau
butucănoase și groase ca pulpa lui. O m}nă de stafide at}rnau încă de
vrejurile uscate și c}nd le culese și le m}ncă observă că erau încă pline de o
aromă persistentă.
Urcă mai sus sprijinindu-se c}nd și c}nd în c}te un genunchi, pentru că
picioarele nu găseau destul sprijin pe pantele nelucrate. Uneori se oprea
pentru a smulge grozamele și buruienile. C}ți butuci s-ar mai putea planta
aici! Ar putea crește considerabil recolta de struguri.
Recunoștea că poate învățase c}teva lucruri pe care tatăl lui nu le știuse. Și
era pregătit să muncească pe br}nci ca un animal de povară și să încerce
lucruri pe care tatăl lui nu le-ar fi cutezat niciodată.
În noaptea aceasta va dormi în patul tatălui.
Înțelegea că ceea ce s-a înt}mplat se asemuia unei minuni care pentru el
era la fel de importantă ca ziua în care regele și contele de Aranda i-au dat
păm}ntul ofițerului Jose Álvarez. În acest moment îl părăsi orice îndoială și
dintr-odată se simți inundat de norocul care p}nă atunci îl ocolise. Plin de
recunoștință se așeză pe păm}ntul încălzit și văzu cum soarele înmuie
orizontul în roșu înainte de a dispărea între două dealuri. Cur}nd se așternu
întunericul peste valea mică cu viță-de-vie din Santa Eulalia și noaptea căzu
peste păm}ntul lui.

O EXCURSIE LA BARCELONA
În dimineața zilei de s}mbătă Josep săpă și prăși vreme de două ore, ară
păm}ntul de-a lungul unui r}nd sărăcăcios în care foarte bătr}nul Ull de
Llebre creștea insuficient, iar păm}ntul întărit se spărgea ca piatra. Dar
foarte devreme încetă să lucreze, pentru că nu știa de c}t timp avea nevoie
p}nă la fabrica de textile în care își c}știga banii Donat. Așa că porni la drum
pe strada care ducea spre Barcelona; Avea încă proaspăt în memorie marșul
lung din Franța încoace și nu prea avea chef să meargă pe jos în oraș. De
aceea se așeză la marginea drumului și așteptă un mijloc de transport
704
potrivit. Trecură mai multe trăsuri personale și c}nd văzu o căruță încărcată
cu butoaie noi, trasă de patru cai uriași, ridică m}na și arătă în josul străzii.
Căruțașul, un bărbat roșu în obraji, la fel de solid ca și caii lui, trase de
hățuri. Îl lăsă pe Josep să urce și îi ură prietenos bună dimineața. Călătoria a
fost o înt}mplare norocoasă. Caii tropăiau vioi și omul era un ins calm, care
se bucura să scurteze drumul într-o companie tihnită. Îi spuse că îl cheamă
Emilio Rivera și avea o dogărie în Sitges.
— Frumoase butoaie, spuse Josep și privi încărcătura din spatele lui.
Pentru viticultori?
Rivera z}mbi.
— Nu.
Nu le vindea viticultorilor, ci furniza butoaie producătorilor de oțet.
— Cele de aici sunt destinate pescarilor din portul Barcelonei. Ei umplu
butoaiele cu știucă, crap, ton… hering… uneori și sardele sau anșoa. Nu prea
des cu anghilă, căci de cele mai multe ori v}nd proaspăt întreaga cantitate
prinsă. Îmi place enorm anghila t}nără.
Niciunul nu menționă războiul civil; nu se putea spune dacă un străin era
carlist sau un liberal susținător al guvernului.
C}nd Josep admiră caii, discuția coti spre creșterea animalelor.
— Aș vrea să-mi cumpăr în cur}nd un cat}r t}năr, puternic, spuse Josep.
— Atunci trebuie să mergi la piața de cai din Castelldefels. Peste patru
săptăm}ni se ține următoarea. Vărul meu Eusebio Serrat cumpără cai, cat}ri
și altele asemenea. Pentru un mic onorar te va ajuta să alegi cel mai bun
animal din oferta de acolo, spuse dogarul, iar Josep dădu g}nditor din cap și
reținu numele.
Caii lui Rivera mergeau siguri înainte. Cur}nd după pr}nz ajunseră în locul
unde se găsea fabrica, doar puțin în afara zidurilor Barcelonei, dar pentru că
Josep și Donat conveniseră să se înt}lnească la cinci după-amiază în fața
fabricii trecu mai departe pe l}ngă fabrică cu senyor Rivera. Clopotele din
turnul catedralei sunară de ora două atunci c}nd sări din căruța dogarului în
Plaça de la Seu.
Umblă agale prin catedrală și prin galeriile boltite, își m}ncă p}inea cu
br}nză pe o bancă de sub arcade și aruncă o coajă g}ștelor care ciuguleau
iarba de sub moșmoanele, magnoliile și palmierii din curtea bisericii. Pe
urmă se așeză afară pe o scară de piatră și savură soarele care încălzea aerul
rece dinaintea primăverii.

705
 Știa că era doar o bucată scurtă p}nă în cartierul unde, după informațiile
lui Nivaldo, soțul Teresei avea un magazin de pantofi. Posibilitatea de a o
înt}lni aici pe stradă îl enervă. Oare ce i-ar spune?
Dar ea nu apăru. Stătea acolo și se uita la oamenii care intrau și ieșeau din
biserică – preoți, persoane de rang înalt în postav fin, călugărițe în porturi
diferite, muncitori cu fețe epuizate, copii cu picioarele murdare. Umbrele se
alungeau deja c}nd părăsi catedrala și porni spre marginea orașului prin
străzi înguste și piațete.
Auzi fabrica înainte de a o vedea. Înt}i a fost vuietul ca un zgomot
îndepărtat de valuri spărg}ndu-se de mal, umpl}ndu-i urechile cu un v}j}it
sumbru, înfundat, p}ndindu-l cu un sentiment de disconfort și presimțire
sumbră.
Donat îl îmbrățișă bucuros și era foarte dornic să-i arate lui Josep unde
lucra. Fabrica era o cazarmă din cărămidă roșie. În vestibul zgomotul era și
mai amenințător.

Un bărbat într-o haină neagră, distinsă, cu vestă cenușie, îl privi pe Donat.

— Tu! L}ngă mașinile filatoare e un balot de l}nă deteriorată. E putrezită
și nu se mai poate folosi. Fii bun și înlătură-l de acolo.
Josep știa că fratele lui muncea de la patru dimineața, dar Donat aprobă
din cap.
— Da, senyor Serna, mă ocup imediat de asta. Senyor, pot să vi-l prezint
pe fratele meu Josep Álvarez? Mi se termină schimbul și vreau să-i arăt
fabrica.
— Da, da, arată-i-o, dar pe urmă dă la o parte l}na stricată… Fratele tău
caută de lucru?
— Nu, senyor, spuse Josep și bărbatul o luă dezinteresat în altă direcție.
Donat rămase pe loc în fața unei lăzi cu l}nă neprelucrată, ciupi puțin
material și îl îndesă în urechi.
— Fă și tu la fel, spuse el. Ca protecție contra zgomotului.
În ciuda dopurilor din urechi, larma bubui de parcă ar fi trecut prin c}teva
uși. Intrară într-un balcon și priviră în jos la șirurile nenumărate de mașini
făc}nd un pandemoniu huruitor, care îi pătrunse lui Josep p}nă în piele,
umpl}ndu-i toate spațiile goale din trup.
Donat îl bătu ușor pe braț pentru a-l face atent.
— Mașini de filat… și războaie de țesut, se citi pe buzele lui, și… alte…
mașini.
— C}te?

706
 — Trei… sute.
O luă înainte și am}ndoi tăcură în marea asta de vacarm. Donat îi arătă
prin gesturi cum căruțașii răsturnau cărbunii din căruță direct pe toboganul
care îi purta către două cazane. Doi fochiști pe jumătate goi m}nuiau
necontenit lopețile, arunc}nd bucățile negre de cărbune în cuptorul care
producea aburul pentru mașina gigantică ce furniza energie războaielor de
țesut. La sf}rșitul unui coridor de cărămidă se găsea o încăpere în care l}na
neprelucrată era scoasă din baloturi și sortată după calitatea și lungimea
firului – Donat îi explică lui Josep că cele mai bune fire erau cele lungi –
înainte de a ajunge la benzile mecanice care scuturau l}na, pentru ca
murdăria inerentă să cadă printr-o sită într-un recipient de jos. Mașinile de
spălat clăteau l}na p}nă c}nd aceasta se str}ngea, iar mașinile netezeau firele
și le pregăteau pentru filatură. Donat z}mbi unui prieten și-i atinse ușor
brațul.
— Fratele… meu.
Colegul lui îi z}mbi lui Josep și-i dădu m}na. Pe urmă își atinse fața și se
întoarse. Era un semnal secret al muncitorilor, așa cum află Josep imediat și
însemna că un șef se uita la cineva. Văzu că supraveghetorul – așezat la o
masă aflată pe un mic podium ridicat, în mijlocul sălii – îi privea aspru. Un
afiș mare de l}ngă supraveghetor, avertiza: „Lucrați în tăcere! Vorbitul
împiedică desfășurarea corectă a lucrului!”
Donat îl conduse repede prin încăpere. Urmară drumul l}nii prin multele
operațiuni către filarea, țeserea și vopsirea materialului. Pe Josep îl lua
amețeala din cauza vacarmului și a mirosurilor combinate de l}nă
neprelucrată, ulei de mașină, lămpi cu cărbuni și transpirația celor aproape o
mie de muncitori. C}nd Donat îl îndemnă m}ndru să-și treacă m}na peste
sulurile de metraje colorate, Josep era mai mult dec}t gata să facă sau să
spună orice l-ar fi putut îndepărta de scr}șnetul continuu al mașinilor.
Îl ajută pe Donat să ducă balotul de l}nă putrezită la un maldăr de gunoi
din spatele fabricii.
— Pot să iau și eu un sac din asta? Cred că pot să-l folosesc.
Donat r}se.
— De ce nu? Nu ne mai trebuie gunoiul ăsta puturos. N-ai dec}t să iei c}t
poți să cari.
Umplu un sac cu l}nă și z}mbi îngăduitor c}nd îl văzu pe ciudatul lui frate
t}r}ndu-l departe de mormanul de gunoaie.
Donat și Rosa trăiau în curtea fabricii, într-o „casă ieftină”, care se numea
așa pentru că muncitorii o puteau închiria de la fabrică pe bani puțini. Casa

707
lor era una dintre multele case identice aflate la r}nd. Fiecare casă avea două
camere minuscule – un dormitor și o combinație de bucătărie și cameră de zi
– și împărțeau cu un vecin closetul de afară. Rosa îl salută bucuroasă pe Josep
și scoase imediat ambele redactări ale contractului.
— Vărul meu Carlos este de acord cu modificările, spuse ea și se uită
atentă cum soțul ei semna cele două acte. C}nd Josep primi unul dintre cele
două documente și îi dădu Rosei banii, prima lui rată pentru păm}nt, radiară
de bucurie și ea și Donat.
— Acum să petrecem, îi anunță Donat și plecă grăbit să facă rost de cele
necesare unui ospăț. După ce a plecat, Rosa îl lăsă o clipă singur în casă, dar
se întoarse cur}nd cu o t}nără femeie plinuță și îndesată.
— Prietena mea, Ana Zulema din Andalusia.
Am}ndouă femeile se dichisiseră teribil pentru această ocazie și purtau
fuste de culoare închisă, aproape identice și bluze albe, scrobite.
Puțin după aceea apăru și Donat cu m}ncare și băutură.
— Am fost la magazin. Avem o biserică și un preot al fabricii. Și o școală
pentru cei mici. Cum vezi, avem chiar aici tot ce ne trebuie. Niciodată nu
trebuie să plecăm.
Întinse pe masă carne condimentată, salate, bacall|, p}ini și măsline; Josep
văzu că în mod clar dăduse pe m}ncare o bună parte din prima rată.
— Am cumpărat vinars și oțet de la oamenii care înainte cumpărau de la
tata. Poate că este chiar oțetul acela făcut din strugurii noștri.
Donat luă o înghițitură bună de vinars. Se părea că nici măcar acasă nu
putea înceta să vorbească de munca lui.
— E o lume nouă aici. Muncitorii din fabrica aceasta provin din toate
părțile Spaniei. Mulți vin din sud, pentru că acolo nu e de lucru. Viețile altora
au fost nimicite de nebunia războiului – casele distruse de carliști, recoltele
arse, m}ncarea soldaților furată, copiii înfometați. Aici este un nou început,
un viitor frumos pentru ei și pentru mine, cu toate mașinile astea! Nu-i așa că
mașinile sunt minunate?
— Așa-i, spuse Josep ezit}nd, căci pe el îl speriau mașinile.
— În primii ani sunt ucenic, pe urmă devin țesător. Nu este ușoară viața
pentru muncitori, recunoscu Donat. Regulile sunt dure. Trebuie să te furișezi
p}nă la closet dacă ai urgentă nevoie. Nu există pauză de masă, de aceea îmi
pun în geantă de acasă o bucată de br}nză sau puțină carne și măn}nc la
lucru.

708
 C}nd cei patru au terminat de băut sticla de vinars p}nă la ultima picătură,
Donat căscă, își luă nevasta de m}nă și îi anunță că e timpul să meargă la
culcare.
Și Josep băuse vinars și era amețit. Cur}nd se găsi l}ngă Ana pe sacul cu
paie pe care Donat îl întinsese pe podea pentru el. Îi auzi pe Donat și pe Rosa
iubindu-se zgomotos în spatele ușii subțiri. Ana chicoti și se trase mai
aproape de el. Își dăduse cu o pudră puternic parfumată. C}nd se sărutară, își
încolăci un picior în jurul trupului lui.
Erau deja c}teva luni de c}nd Josep fusese cu Margit și corpul lui t}njea să
se descarce. Ana încercă să se tragă tot mai aproape de el, dar el avu o viziune
de coșmar: străina asta însărcinată cu el, o căsătorie pripită în biserica
fabricii, un post de ajutor de muncitor în iadul ăsta vuitor și bocănitor.
— Josep? întrebă ea în sf}rșit, dar el se forță să pară adormit așa că în
cur}nd ea se ridică și plecă acasă, Josep stătu treaz toată noaptea dorind-o
înapoi pe Ana; se necăjea că a lăsat-o să plece și îi era rușine de asta. Asculta
larma supărătoare a mașinilor și mintea îi era chinuită de cheltuielile cu care
îi împovărase pe fratele și cumnata lui.
Încă înainte de răsăritul soarelui lăsă sacul de paie, își aruncă pe umăr
sacul de l}nă pe care îl lăsase afară în fața ușii și porni spre casă.

Era deja după-amiază t}rziu c}nd ajunse în Santa Eulalia. Cinci mijloace
diferite de transport îl duseseră și, în afara lor, mersese repede și pe jos. Era
obosit, totuși se duse imediat la r}ndurile de vie al căror păm}nt îl
desțelenise cu o zi înainte. Împrăștie generos l}na în jurul butucilor Ull de
Llebre și îngropa fibrele în păm}nt. Credea că l}na deja putrezită va da niște
substanțe care vor ajuta butucii de viță. În orice caz va af}na textura pufoasă
a păm}ntului, astfel înc}t apa și aerul să-și găsească mai ușor drumul către
rădăcini. Lucră p}nă se goli sacul și-i păru rău că nu luase mai multă l}nă.
Poate îl convingea pe Donat să-i mai aducă un sac, g}ndi el.
La lăsarea serii intră în casa cea veche, care i se păru dintr-odată solidă și
de nădejde, își luă xoriço, o bucată de p}ine și plosca lui cu vin. Urcă p}nă la
jumătatea dealului, se așeză pe o st}ncă, își m}ncă cina și lăsă să-i picure în
gură vinul acru. Seara era proaspătă și curată și în c}teva săptăm}ni aerul
urma să fie plin de parfumul plantelor care creșteau.
Pe vremea c}nd era doar un băiețel, Nivaldo îi povestise că în ad}ncul
păm}ntului de sub proprietatea tatălui său, trăia o comunitate de creaturi
mici, îmblănite, nici om nici animal – micul popor. Datoria acestor ființe era
să aducă umiditate și hrană rădăcinilor însetate și înfometate ale butucilor de

709
vie și era menirea lor ca, an de an, să facă strugurii să crească pe butuci.
Uneori, c}nd se ducea seara la culcare, Josep își imagina aceste ființe, îngrozit
și în același timp fascinat – personaje mici, scormonitoare, cu blană și gheare
ascuțite, care se înțelegeau între ele prin chițăituri și grohăituri, lucr}nd
neobosite în păm}ntul întunecat.
Josep stropi păm}ntul cu puțin vin, o jertfă pentru poporul acela mic și
c}nd ridică coșul văzu o bufniță trec}nd pe cer. Pentru un moment fugar a
fost o siluetă neagră înaintea lunii pline, cu penele din v}rful aripilor întinse
ca niște degete. Pe urmă a dispărut. Totul era at}t de liniștit înc}t putea
asculta liniștea și, în acest moment, a conștientizat cu o imensă ușurare că
făcuse o afacere minunată cu Donat și Rosa.

VECINII
Josep merse încet de-a lungul șirurilor de vie, savură priveliștea mugurilor
palizi și a lujerilor lacomi de pe butucii care se deșteptau la viață, căut}nd
melci sau alte semne de boli care ar fi făcut necesară o tratare imediată cu
sulf.
Vocea Mariei del Mar Orriols se înălță pătrunzător din via ei p}nă la el.
— Francesc, Francesc, unde ești?
Mai înt}i strigă o dată la c}teva minute, pe urmă vocea ei răsună pe stradă
din ce în ce mai des și părea supărată.
— FRA-A-AN-CE-E-E-SC!
Josep îl văzu pe băiețel, care îl p}ndea de la capătul r}ndului de vie ca unul
din spiridușii din imaginația lui. Copilul nu venise de pe stradă, Josep știa,
băiatul trebuie să fi venit din spatele podgoriei mamei lui, peste păm}ntul lui
Torras p}nă la via lui. Garduri nu existau. Între parcele era mai puțin dec}t
lățimea unui bărbat; totuși fiecare își cunoștea exact marginea proprietății.
— Bună, spuse Josep. Dar băiatul nu răspunse.
— Trec printre r}nduri. Ca să fac iar cunoștință cu butucii mei. Am grijă de
ce-i al meu, înțelegi?
Ochii mari ai băiatului nu se dezlipiră de fața lui Josep. Purta pantaloni și
cămașă din niște stofe uzate, dar reparate îngrijit, foarte probabil cusuți de
mama lui din cele mai bune piese ale hainelor de adult care nu mai erau
purtate. Un genunchi al pantalonilor era murdar de păm}nt și deasupra
celuilalt genunchi se vedea o ruptură mică.
— Frannn-ce-e-sc! Fra-a-nn-c-e-sc!
— E aici. Aici sus la mine, strigă Josep.
Întinse brațul și apucă m}na mică.
710
 — Mai bine te duc la mama ta.
Francesc nu părea să fie altfel dec}t ceilalți de la țară, totuși, pe c}nd
mergeau, pe Josep îl duru foarte tare șchiopătatul lui evident. Piciorul lui
drept era mai scurt dec}t cel st}ng. La fiecare pas al piciorului mai scurt
capul îi era tras spre dreapta și apoi se urca iar la loc la următorul pas.
O înt}lniră pe mama lui la jumătatea drumului, pe stradă. Niciodată n-o
cunoscuse foarte bine, dar acum vedea că se deosebea clar de fata pe care și-
o amintea. Mai în v}rstă, mai slabă… mai aspră, cu o neîncredere ascuțită în
ochi, de parcă ar fi așteptat în fiecare moment vești proaste sau o josnicie din
partea cuiva. Avea o ținută frumoasă. Trupul ei părea împlinit și mare,
picioarele lungi erau ascunse sub o fustă murdară, cu pete de noroi în dreptul
genunchilor, părul zburlit, iar fața îi era roșie și transpirată. C}nd îngenunche
în fața copilului, văzu pata umedă, întunecată de pe spatele cămășii ei de
lucru, direct între omoplați.
Îl luă pe Francesc de m}nă.
— Doar ți-am zis să stai pe parcela noastră c}nd muncesc. De ce n-ai
ascultat? îl întrebă sever pe fiul ei.
Băiețelul z}mbi.
— Bună, Maria del Mar.
— Bună, Josep.
Lui îi era teamă că îl va întreba de Jordi. Jordi era mort; c}nd îl văzuse
ultima oară avea beregata tăiată. Dar c}nd Maria del Mar se uită la el, privirea
ei era sigură și impersonală.
— Îmi pare rău dacă te-a supărat, spuse ea.
— Nu, e un băiat bun, e mereu bine-venit… O să cultiv păm}ntul tatălui
meu.
Ea dădu aprobator din cap. Între timp toată lumea știa cu siguranță că el
era noul proprietar.
— Îți doresc mult noroc, spuse ea încet.
— Mulțumesc.
După care se întoarse iar către fiul său.
— Francesc, chiar așa de prost nu ești. Trebuie să stai prin apropiere c}nd
muncesc.
Îi făcu semn din cap lui Josep, îl luă pe Francesc de m}nă și plecă cu el.
Lui Josep i se păru că în ciuda nerăbdării ei nu se grăbea, ci ținea cont de
handicapul fiului ei și Josep fu mișcat în timp ce îi vedea îndepărt}ndu-se.
În după-amiaza aceea era la Nivaldo, bea cafea și își urmărea visător firul
g}ndurilor.

711
 — Nu ne-au așteptat mult femeile noastre, mmh?
— De ce-ar fi făcut-o? replică Nivaldo obiectiv. Tu ai dispărut, fără să-i
spui dacă te mai întorci sau nu. Pe urmă n-ai trimis nimănui nicio veste, nici
măcar un semn de viață. Toți din sat au crezut c}ndva că ai plecat pentru
totdeauna.
Josep știa că bătr}nul avea dreptate.
— Nu cred ca vreunul dintre noi să fi trimis vreo veste. Eu în niciun caz nu
puteam. Erau… anumite motive.
Nivaldo așteptă o clipă, pentru cazul în care Josep ar fi vrut să povestească
ceva anume. Cum el nu făcu asta, Nivaldo clătină din cap. Dacă cineva putea
înțelege asta, el era acela. Făcuse la viața lui lucruri despre care bătr}nul
cubanez nu putea povesti.
— Acum, ce-a fost a fost, spuse Nivaldo. Este limitat timpul în care un
bărbat și o femeie sunt despărțiți și răm}n totuși un cuplu.
Josep nu vroia să o vorbească de rău pe Teresa și pe alte femei, dar nu
putu să nu facă o remarcă amară.
— În orice caz Maria del Mar n-a pierdut mult timp și s-a măritat.
— Doamne, Josep!… A trebuit să lupte ca să supraviețuiască. Taică-su era
mort de mult timp și maică-sa era bolnavă de tuberculoză. De-abia c}știga
ceva să măn}nce, după cum mai știi, cu siguranță.
Josep mai știa.
— Mama ei a murit la scurt timp după plecarea ta. Maria nu mai avea
nimic dec}t un trup sănătos și un băiețel. Multe femei s-ar fi dus la oraș și și-
ar fi v}ndut corpul acolo. Ea, dimpotrivă, a acceptat atunci c}nd Ferran Valls
a cerut-o de nevastă. Și e curajoasă micuța asta, muncește din răsputeri, ca un
cal. De la moartea lui Ferran își lucrează singură podgoria. Lucrează mai bine
dec}t mulți bărbați, dar îi este greu. Mulți oameni cred că e normal ca o
femeie să se cocoșeze pe c}mp, dar c}nd o văd că este propriul ei stăp}n și
încearcă să-și conducă afacerile – asta nu suportă invidioșii ăștia și spun
despre ea că e o șleampătă lacomă. Clemente Ramirez, care cumpără pentru
fabrica de oțet, îi plătește mai puțin dec}t plătește pentru vinul făcut de un
bărbat. Am încercat să vorbesc cu el, dar r}de doar. Nu poate să schimbe și
să-și v}ndă strugurii în altă parte. Și chiar dacă ar lua legătura cu o altă firmă,
știe sigur că și ei o vor păcăli la fel. O femeie fără bărbat e la m}na lor la bine
și la rău. Trebuie să ia ceea ce i se dă, ca să-și poată hrăni copilul.
Josep deveni g}nditor.
— Mă mir că nu s-a recăsătorit încă.
Nivaldo clătină din cap.

712
 — Nu cred că mai vrea ceva de la un bărbat, dacă înțelegi ce vreau să spun.
Ferran era deja bătr}n c}nd a devenit soția lui. Sunt sigur că el a vrut înainte
de toate o muncitoare puternică și forța ei de muncă pe degeaba. După
moartea lui s-a combinat cu Tonio Casals, care a trăit în casa ei aproape tot
anul trecut. Muncea mai departe pentru tatăl lui și în via ei nu mișca un deget.
Tonio face parte dintre bărbații ăia răi cu cat}rii și femeile lor. Cred că ea a
recunoscut repede că era un exemplu prost pentru băiat și în cele din urmă l-
a dat afară din casă. Deci, ia g}ndește-te: înt}i Jordi o lasă însărcinată și o
părăsește. Pe urmă Ferran o ia, doar pentru că poate să muncească zdravăn.
Și apoi Tonio Casals… Aproape sigur a maltratat-o. Cu un asemenea trecut,
pot să-mi imaginez că privește drept o binecuv}ntare faptul de a fi fără
bărbat, tu nu?
Josep se g}ndi și trebui să dea aprobator din cap.

Cum se înt}mplă uneori, vara alungă primăvara cu o izbucnire de vreme

caldă. Canicula dură cinci săptăm}ni, făcu înt}i să plesnească mugurii și
p}rjoli florile, lăs}nd să se bănuiască un sezon următor de secetă și recoltă
proastă.
Josep se plimba prin podgorie și se uita atent la plantele lui. Știa că butucii
bătr}ni, în căutarea lor constantă de umezeală, își întinseseră rădăcini
șerpuitoare ad}nc în imperiul păm}ntului. Rădăcinile acestea ad}nci îi ajutau
să supraviețuiască, dar după un timp unii butuci făceau lăstari cu v}rfuri
vlăguite și frunze gălbui la baza solului, semn de mare încărcătură.
Apoi, într-o dimineață Josep s-a trezit în tunete și într-o lume leoarcă de
apă. Trei zile răpăi ploaia neîncetat, după care se întoarse soarele p}rjolitor.
Butucii de viță rezistenți supraviețuiră, iar ploaia și căldura lucrară din nou
împreună pentru a da iar muguri și apoi un belșug de flori noi, din care urma
să crească o recoltă nouă de fructe foarte mari. Josep știa că atunci c}nd se
înt}mpla asta în Languedoc Léon Mendès era în dispoziție proastă, pentru că
strugurii mari, care creșteau repede erau săraci în aromă și însușiri și
reprezentau un material prost pentru producerea vinului. Dar veștile proaste
pentru Languedoc erau bune în Santa Eulalia, căci o cantitate mare și o
greutate mai mare a strugurilor însemnau mai mult vin care se putea vinde
fabricilor de oțet și vinars. Josep știa că vremea îi înlesnise să realizeze un
venit încă din primul lui sezon ca proprietar al viei și era recunoscător.
Totuși, constată cu mare interes, că pe r}ndul cu bătr}nii butuci de Ull de
Llebre, unde îngropase l}na, pentru a af}na păm}ntul, vița crescuse deasă și
plină și era încărcată cu ciorchini grei de struguri. Nu putu rezista să trateze

713
doar vița-de-vie de pe r}ndul acesta, așa cum știa că ar fi făcut Mendès,
rărind-o și îndepărt}nd unele frunze, astfel ca esența fiecărei plante să se
concentreze în strugurii care mai erau.
Sigur că umezeala și căldura făcuseră buruienile să prospere și cur}nd
spațiile dintre r}ndurile de vie erau iar năpădite. Să plivească întreaga
podgorie cu m}na ar fi fost o treabă fără sf}rșit. Piața de cai din Castelldefels
trecuse deja și Josep rezistase tentației de a cumpăra un cat}r. Încet dar
sigur, mica lui rezervă de bani se apropia de sf}rșit și știa foarte bine că
trebuia să-și țină mijloacele la un loc.
Dar Maria del Mar Orriols avea un cat}r. Se sili să meargă la via ei și să i se
adreseze.
— Bună dimineața, Maria del Mar.
— Bună dimineața.
— Sunt rele buruienile astea, mmh?
Ea îl privi doar.
— Dacă îmi împrumuți cat}rul tău, ca să-mi tragă plugul, îți scot și ție
buruienile.
Se g}ndi o clipă și dădu din cap.
— Bine, spuse Josep.
Ea îl privi cum se duce să aducă animalul. Tocmai voia să m}ne cat}rul,
c}nd ea ridică m}na.
— Scoate-le înt}i pe ale mele, spuse ea ușor.

O ORGANIZAȚIE SOCIALĂ
Fusese o vreme c}nd el și Teresa erau nedespărțiți, c}nd totul le părea
clar, iar lumea și viitorul erau previzibile ca un traseu de pe o hartă simplă.
Marcel Álvarez părea tare ca piatra și Josep se g}ndea că tatăl lui avea să mai
trăiască încă mult timp. Știa vag că la un moment dat, c}nd tatăl lui va muri,
Donat urma să preia via și era conștient, chiar dacă nu foarte clar, că trebuia
să-și caute un alt fel de a-și c}știga traiul. El și Teresa urmau să găsească
mijloace și căi pentru a se căsători, să aibă copii, să muncească din greu ca să-
și c}știge p}inea |i apoi să moară, cum face fiecare, Domnul fie cu noi!
Înțelegeau foarte clar ce era posibil în viață și ce era necesar.
Sătenii se obișnuiseră cur}nd să-i vadă pe am}ndoi împreună, atunci c}nd
nu munceau în viile taților lor. La lumina clară a zilei, c}nd ochii întregului
sat erau pe ei, era mai ușor să păstreze bună-cuviință. Noaptea, sub pavăza
întunericului, era mai greu, chemarea cărnii mai puternică. Începură să se
țină de m}nă la plimbare, prima atingere erotică, care le st}rnea cheful de
714
mai mult. Întunericul era o încăpere personală, care îi permitea lui Josep să o
îmbrățișeze timid pe Teresa și să o sărute st}ngaci. Se str}ngeau unul într-
altul, astfel că prin contactul coapselor, al șoldurilor și al pieptului și-au putut
învăța trupurile și, cu trecerea timpului, se sărutau voluptuos și deveneau
foarte familiari.
Într-o seară din august, c}nd satul g}f}ia din cauza aerului fierbinte, greu,
au mers la r}u, și-au scos hainele, s-au așezat șold l}ngă șold în apa bl}nd
curgătoare și au început să se exploreze cu uimire excitată, să atingă totul,
locuri cu pilozități și fără, mușchi și curburi, pliuri moi ale pielii, materia
cornoasă a unghiilor de la picioare, zg}rieturi și bătături de la munca grea. L-
a lăsat să sugă ca un copil mic. El descoperi și îi atinse bl}nd membrana
opritoare, semnul nevinovăției ei, de parcă ar fi fost un păianjen înfipt în ea,
țes}nd o plasă feciorelnică din carnea fină și caldă. Savurau noul lucru
interzis și abia dacă știau ce să facă. Văzuseră într-adevăr animale care se
împerecheau, dar c}nd el încercă să facă la fel, Teresa deveni inflexibilă,
furioasă și temătoare.
— Nu! Nu, n-aș mai putea-o privi pe Santa Eulalia! spuse ea sălbatic.
El îi conduse m}na care îl cuprindea, p}nă c}nd din el izbucni at}ta
săm}nță, c}t să populeze un sat întreg. Nu era chiar marea împlinire senzuală
pe care o bănuiau ei, dar le-a fost clar că depășiseră o graniță și pentru
moment au încetat să se mai simtă nesatisfăcuți și s-au declarat mulțumiți.

Pasiunea le-a alungat foarte repede indiferența față de viitor. El știa că

soluția pentru dilema lor era o căsătorie rapidă, dar pentru asta trebuia să-și
găsească mai înt}i o slujbă. Asta era imposibil într-un sat izolat, cu parcele
agricole minuscule, căci fiecare țăran avea moștenitori și fii mai tineri care, în
cazul incredibil că le-ar fi apărut pe undeva vreo posibilitate de lucru, s-ar fi
aflat într-o competiție cr}ncenă cu Josep.
T}njea să plece din satul ăsta care îl ținea ca pe un prizonier fără speranță,
visa să găsească un loc unde să poată munci cu s}rg, din toată puterea, pentru
a-și c}știga traiul.
Între timp, Teresei și lui le era tot mai greu să-și desprindă m}inile unul
de altul.
Josep era iritabil și furios. Probabil că tatăl lui observase asta și vorbi cu
Nivaldo.
— Tigrule, vreau să vii cu mine m}ine-seară, îi spuse Nivaldo lui Josep.
El aprobă din cap.
— Unde?

715
 — O să vezi, spuse Nivaldo.
În seara următoare au mers împreună pe jos timp de o oră p}nă în afara
satului, pe o ulicioară părăsită, la o căsuță str}mbă din piatră tencuită.
— Este casa Nuriei, spuse Nivaldo. De mulți ani vin aici. Acum s-a retras
deja din meserie, dar o vizităm pe fata ei.
Înăuntru au fost salutați prietenos de o femeie care lăsase deja în urmă
v}rsta de mijloc. Își întrerupse tricotatul ca să primească de la Nivaldo o
sticlă de vin și o bancnotă.
— Lată-l pe prietenul meu Nivaldo, deci e a patra joi. Dar… unde e Marcel
Álvarez?
Nivaldo îi aruncă pe furiș lui Josep o privire.
— Nu poate veni în seara asta. Ăsta de aici e fiul lui, prietenul meu, Josep.
Femeia îl privi pe Josep și clătină din cap.
— Copil? strigă ea.
O femeie mai t}nără dădu la o parte c}rpa care despărțea cele două
camere ale căsuței. C}nd îl văzu pe Nivaldo șez}nd l}ngă mama ei și pe Josep
st}nd încurcat în picioare, îi făcu un semn cu degetul. Josep primi un ghiont în
spate de la Nivaldo.
În camera din spatele perdelei erau două saltele pe podea.
— Eu sunt Renata, spuse fata.
Avea un corp îndesat, păr lung, negru ca smoala, o fată rotundă cu nasul
mare.
— Mă cheamă Josep.
C}nd z}mbi, el văzu că avea dinții colțuroși și rari, cu c}teva spații libere
printre ei. Era cam de v}rsta lui, se g}ndi el. Preț de o secundă doar, stătură
acolo și se priviră, după care ea, cu o mișcare rapidă, își lepădă rochia neagră.
— Hai, vino. Dă-ți jos hainele. Toate. E mai plăcut așa, nu?
Era o fată ur}tă și amabilă. S}nii ei plini aveau sf}rcurile foarte depărtate.
Josep se dezbrăcă, jenat la g}ndul că ceilalți din spatele perdelei puteau auzi
totul. C}nd ea se întinse pe patul mototolit și își desfăcu picioarele scurte,
Josep nici nu putu privi locul întunecat. Mirosea ușor a ceapă și usturoi
precum cratița lui Nivaldo, numai că la ea se mai adăuga și mirosul leșiei de
săpun. Îndem}natică, îl conduse în ea și în c}teva clipe totul trecuse.
Apoi a trecut Nivaldo la r}nd în cămăruță; glumea cu Renata și r}dea
zgomotos în timp ce el stătea acolo și trăgea cu urechea, iar mama spiona.
Nuri{ îng}na tricot}nd c}ntece bisericești, din care el cunoștea c}teva.
C}nd plecară pe urmă acasă, Josep îi mulțumi lui Nivaldo.

716
 — Ești un băiat bun, Josep. Știm că e greu să fii al doilea născut, fără slujbă,
și pe deasupra cu o fată dulce care aproape te înnebunește.
Tăcură o vreme. Trupește Josep se simțea mai ușor și mai puțin încordat,
dar capul îi era încă zăpăcit și plin de griji.
— Cur}nd se vor petrece lucruri importante, spuse Nivaldo în cele din
urmă. Va fi iar un război civil, unul mare. De la fuga reginei Isabela în Franța,
Carlos VII a str}ns o armată, o miliție care se împarte în regimente și ai căror
soldați poartă berete roșii. Mișcarea aceasta este sprijinită de oameni din
toată Spania și din biserică, ca și de mulți soldați și demnitari din armata
spaniolă.
Josep dădu din cap. Nu se prea interesa de politică.
Nivaldo știa asta și îl ținti cu privirea.
— Asta te va privi și pe tine, spuse el. Va privi toată Catalania. Acum o sută
cincizeci de ani, spuse el și scuipă, Felipe V a interzis limba catalană, a
abrogat constituția catalană și a desființat fuero-ul, permisiunea scrisă care
pecetluia drepturile, privilegiile și autoadministrarea catalanilor. Carlos VII a
jurat să înapoieze Catalaniei, Valenciei și Aragonului fueros-urile lor. Armata
spaniolă se ocupă de răscoala din Cuba. Cred că regele Carlos are șanse
extraordinare să învingă. În cazul în care învinge, miliția ar putea fi armata
națională a viitorului și ar oferi posibilități bune de promovare. Tatăl tău și cu
mine, spuse Nivaldo g}nditor, am auzit că va veni un bărbat în Santa Eulalia,
un ofițer uimitor, care e trimis la țară pentru odihnă. C}t timp este aici va
căuta bărbați tineri din care să se poată face buni soldați carliști.
Lui Josep îi spusese tatăl său că viitorul lui este în armată sau biserică. Nu-
și dorise niciodată să fie soldat, dar n-avea pretenție nici la vreun post
bisericesc.
— Și c}nd vine omul ăsta? întrebă el precaut.
Nivaldo ridică din umeri.
— Dacă aș vrea să mă fac soldat, ar trebui să părăsesc satul. Aș pleca într-
altă parte, să slujesc acolo, nu-i așa?
— Acum da, sigur… Am auzit că regimentele de miliție sunt adunate în
Țara Bascilor.
Bine, g}ndi Josep amăr}t. Ura satul acela care nu-i putea oferi nimic.
— Dar nu imediat. Înt}i trebuie să fii luat. Omul acela… va lucra cu o grupă
de bărbați tineri și îi va alege doar pe cei mai buni din trupă, pentru a-i face
soldați. Caută bărbați tineri care pot fi instruiți să treacă mai departe altor
soldați ceea ce au învățat ei. Am toată încrederea că ești potrivit pentru asta.
Cred că e o ocazie pentru tine, pentru că atunci c}nd se intră într-o armată la

717
scurt timp după constituirea ei și se trece în biografie că ai fost astfel ales –
pe baza meritelor – atunci se poate avansa foarte repede. Carliștii nu vor să
atragă prea mult atenția asupra recrutării, spuse Nivaldo. Dacă tinerii din
Santa Eulalia fac instrucție, se vor înt}lni ca la o întrunire prietenească.
— O întrunire prietenească?
Nivaldo dădu din cap.
— Este denumită o organizație socială. O asociație de v}nătoare, spuse el.

Partea a doua

ASOCIAȚIA DE VÂNĂTOARE

Satul Santa Eulalia

provincia Catalonia în Spania

3 aprilie 1870

BĂRBATUL
C}teva săptăm}ni, care lui Josep îi părură mult mai lungi, nu se înt}mplă
chiar nimic și în cele din urmă nu mai putu rezista și trebui să vorbească cu
Nivaldo.
— Bărbatul ăsta, care urmează să vină aici. S-a înt}mplat ceva? Nu vine?
Nivaldo tocmai deschidea un butoi mic cu bacall|.
— Cred că va veni. Ai răbdare.
Ochiul bun îi aruncă lui Josep o privire.
— Deci, te-ai hotăr}t? Vrei să devii soldat?
Josep ridică din umeri și dădu din cap. Nu avea alte posibilități.
718
 — Și eu am fost mulți ani soldat. În ceea ce privește viața asta, sunt c}teva
lucruri pe care nu trebuie să le uiți, tigrule. Uneori e o treabă plictisitoare și
bărbații se apucă de băutură, care înseamnă distrugerea lor. Și printre soldați
hoinăresc și muieri sc}rboase și trebuie să te ferești de șancru. Nu te repezi
să înhați momeala plăcerii, c}tă vreme nu știi dacă nu cumva e o chichiță aici.
Z}mbi ușor.
— Nu știu ce bărbat deștept a spus asta. Un alemany sau un anglès.
Rupse o bucățică de pește ca să-l încerce.
— Încă un avertisment. Nu trebuie să arăți că știi să scrii și să citești,
pentru că pe urmă te fac cu siguranță secretar și gradele mici se țin de un
secretar ca duhoarea de porc. Lasă armata să te învețe cum să fii un soldat
luptător, pentru că numai așa se avansează și spune-le adevărul, că știi să
scrii și să citești, doar dacă asta e un avantaj pentru tine. Cred că într-o zi ai
putea deveni ofițer. De ce nu? Pe urmă totul ți-ar fi posibil în viață.
C}teodată Josep se lăsa pradă visării cu ochii deschiși, se vedea într-o
uniune de mulți bărbați agit}nd o sabie și ordon}nd trupelor atacul. La
părțile mai puțin plăcute încerca să nu se g}ndească – să lupte cu alți oameni,
să-i rănească, să-i omoare, poate să primească chiar el răni dureroase sau
chiar să-și piardă viața.
Nu putea înțelege de ce îi spunea Nivaldo tigru. Erau at}tea lucruri de care
se temea.

Era treabă de făcut în podgorie. Toate putinile mari și mai multe butoaie
trebuiau frecate și trebuia reparată o bucată din zidul casei. Ca întotdeauna
c}nd treaba era grea sau neplăcută, Donat nu era de văzut.
În seara aceea Josep ședea cu tatăl lui în prăvălia lui Nivaldo.
— E aici, spuse Nivaldo. Bărbatul.
Josep simți cum i se cască ochii.
— Unde este?
— Locuiește la Calderóni. Doarme în vechiul lor șopron.
— Pentru că Nivaldo are experiență în privința armatei, spuse tatăl lui
Josep, l-am rugat să vorbească cu el pentru noi.
Nivaldo aprobă.
— L-am înt}lnit deja. E gata să-ți acorde o șansă, îi spuse el lui Josep. Se
înt}lnește m}ine-dimineață cu c}țiva dintre tinerii satului, într-o poiană din
pădurea din spatele viei Calderón-ilor. C}nd se ține slujba de dimineață la
biserică.

719
 Era încă întuneric în dimineața următoare, c}nd Josep ajunse la via lui
Calderon. Merse încet printre r}ndurile de viță, p}nă la capătul podgoriei. Nu
avea nici cea mai mică îndoială încotro trebuia să o ia de acolo, de aceea se
opri în spatele viei și așteptă.
Din întuneric veni o voce.
— Cum te cheamă?
— Josep Álvarez.
Bărbatul se ivi l}ngă el.
— Urmează-mă.
Îl conduse pe Josep pe o cărare p}nă la o poiană.
— Ești primul care a sosit. Acum întoarce-te acolo unde te-am găsit. Îi vei
conduce pe ceilalți aici.
Cur}nd sosiră și ei.
Enric Vinyès și Esteve Montroig, aproape în același timp.
Manei Calderon, care venea de acasă împiedic}ndu-se și se freca la ochi.
Xavier Miró, căruia Josep îi auzi p}rțul matinal înainte de a-l vedea pe el.
Jordi Arnau care era încă prea adormit ca să mai salute.
Neîndem}naticul de Pere Mas, care se împiedică într-o rădăcină de copac
c}nd intrară în poiană.
Guillem Parera, șiret, tăcut și vigilent.
Miguel Figueres, care z}mbea nervos.
Tinerii bărbați se cunoșteau de o viață întreagă. Stăteau ghemuiți în
poiană în lumina cenușie a zorilor de zi și îl priveau pe omul care stătea pe
păm}nt. Era potrivit de stat și avea pielea întunecată, poate era un bărbat din
sud, cu fața îngustă, pomeți ridicați și un nas acvilin proeminent. Părul era
tuns scurt iar corpul scund părea puternic și dur. Tinerii îi simțeau ochii reci,
cercetători.
După ce a sosit Lluis Julivert – cel de-al nouălea t}năr care vroia să intre în
grupă – bărbatul dădu din cap. Era evident că știa la c}ți să se aștepte. Se
ridică în picioare și merse în mijlocul poienii și Josep văzu acum ceea ce încă
nu văzuse înainte în întuneric: mergea cu un șchiopătat ușor.
— Sunt sergentul Pena, spuse el și se întoarse în vreme ce încă un t}năr se
îndrepta spre poiană. Era mare și uscățiv, cu păr negru des și s}rmos.
— Ce vrei? întrebă încet omul cu numele Pena. Privirea lui coborî pe arma
de foc.
— Aceasta este asociația de v}nătoare? întrebă t}nărul și ceilalți începură
să r}dă, văz}nd că era prostul de Javier Ferrer.
— De unde ai știut unde suntem?

720
 — Tocmai voiam să merg la v}nătoare c}nd l-am înt}lnit pe Lluis și l-am
întrebat unde se duce. A zis că se duce la o întrunire a asociației de v}nătoare
și m-am hotăr}t să-l urmez, pentru că-s cel mai bun v}nător din Santa Eulalia.
R}seră iar de el, dar ce spunea era adevărat. Pentru că era handicapat din
naștere și pur și simplu nu-și putuse însuși multe abilități, se dedicase de
timpuriu v}nătorii cu entuziasm și îndem}nare și oamenii se obișnuiseră să
vadă sperietoarea asta de ciori întorc}ndu-se de la v}nătoare cu c}teva
păsări, o jumătate de duzină de porumbei sau un iepure gras. Carnea era
scumpă și femeile din sat erau întotdeauna bucuroase să-i poată cumpăra
prada pe bani puțini.
Sergentul Pena întinse m}na și luă muscheta, o flintă foarte veche cu țeava
netedă. În c}teva locuri țeava puștii era tocită p}nă la metalul albastru, dar
văzu că arma era curățată și foarte bine îngrijită. Văzu privirea t}mpă a
băiatului și zăpăceala nevinovată din vocea lui.
— Nu, tinere, nu-i aici asociația de v}nătoare. Ești excepțional la socotit?
— La socotit?
Jaume îl privi încurcat.
— Nu, nu știu să socotesc, domnule.
— Aha. Atunci nu ți-ar plăcea aici, pentru că aici e asociația de socotit.
Îi întinse băiatului muscheta.
— Trebuie să mergi la v}nătoare acum, nu?
— Așa-i, senyor, spuse Jaume serios, luă muscheta și părăsi poiana în
r}setele celorlalți.
— Liniște. Nerozia nu e tolerată.
Sergentul nu ridică vocea, dar știa cum trebuie să vorbească cu bărbații.
— Numai tinerii deștepți ne pot face treaba, pentru că e nevoie de un
creier în stare de funcționare pentru a primi comenzile și a le executa. Sunt
aici pentru că armata noastră are nevoie de bărbați tineri. Iar voi sunteți aici
pentru că aveți nevoie de o slujbă, pentru că îmi este absolut clar că în grupa
aceasta nu este niciun înt}i născut. Vă înțeleg poziția.
Chiar eu sunt cel de-al treilea fiu în familie. Veți avea posibilitatea de a vă
distinge în slujba patriei voastre, poate chiar de a realiza lucruri mari. Vă veți
purta ca bărbații. Armata nu vrea flăcăiandri.
Pentru urechea lui Josep catalana sergentului era amestecată cu un alt
accent, poate chiar castilian, se g}ndea el.
Pena le ordonă acum să-și spună numele și, în timp ce făceau asta, asculta
cu atenție și îi cerceta amănunțit cu privirea.

721
 — O să ne înt}lnim aici de trei ori pe săptăm}nă, lunea, miercurea și
vinerea, chiar în zorii zilei, c}nd încă este întuneric. Instruirea va dura multe
săptăm}ni și munca va fi grea. O să vă oțelesc trupurile pentru greutățile
vieții de soldat și o să vă modelez mintea în așa fel înc}t să puteți g}ndi și
acționa ca soldații.
Esteve Montroig ridică m}na cu r}vnă.
— Ne învățați și să tragem cu arme și chestii de-astea?
— De c}te ori mi te adresezi… Tu ești Montroig? Trebuie să te adresezi
corect cu „Domnule sergent”.
Se lăsă tăcerea. Esteve îl privi încurcat și abia pe urmă își dădu seama ce
aștepta bărbatul.
— Da, domnule sergent.
— Întrebări inutile sau proaste nu voi permite. Acum este momentul c}nd
trebuie să învățați să vă supuneți. Atenție! Fără alte întrebări. Fără șovăială
sau cea mai mică înt}rziere. M-ați înțeles?
— Da, domnule sergent, răspunseră ei șovăind și încă nu într-un singur
glas.
— Ascultați-mă bine. Un cuv}nt pe care voi soldații trebuie să vi-l ștergeți
din minte o dată pentru totdeauna, este „de ce?”. Orice soldat, de orice grad,
are pe cineva deasupra lui, căruia trebuie să i se supună fără întrebări.
Persoanele care dau ordinele trebuie să-și bată capul cu de ce-ul. M-ați
înțeles?
— Da, domnule sergent!
— E mult de învățat. Acum ridicați-vă.
Îl urmară într-o coloană neglijentă, pe o potecă a pădurii care ducea către
un drum mai lat merg}nd spre c}mp deschis. Acolo le ordonă să alerge și ei
executară fără să se pl}ngă, pentru că erau tineri și plini de viață. Toți erau
copii de țărani învățați cu munca grea, iar cei mai mulți dintre ei se bucurau
de o sănătate bună, de aceea c}țiva z}mbeau alerg}nd cu pași lungi, elastici.
Guillem făcea grimase în spatele lui Pena, iar Manei își înăbuși r}sul și lăsă
doar să se audă un fornăit scurt.
Dar în viața de zi cu zi aveau rareori motive să alerge mai mult de c}țiva
metri și cur}nd începură să respire greoi și sacadat.
Pere Mas, care avea ca și Donat un trup masiv, căzu aproape imediat la
capătul r}ndului, fiind lăsat foarte repede în urmă. Picioarele lui tropăitoare
se ridicau și coborau încontinuu, dar nesigur, astfel că răm}neau în drum. Din
c}nd în c}nd se îmbr}nceau unul pe altul, așa că Josep căpătă cur}nd
junghiuri intercostale.

722
 Z}mbetul dispăru de pe fețele lor c}nd respirația deveni tot mai grea.
În cele din urmă sergentul alergă cu ei pe o pajiște, unde le permise să se
așeze pe iarbă pentru scurtă vreme; băieții g}f}iau muți în hainele lor de
lucru transpirate.
Pe urmă îi puse să ia poziție și îi învăță cum să formeze r}ndul pentru a
avea o linie dreaptă de la început p}nă la sf}rșit. Cum să stea drepți c}nd le
comanda asta. Cum să i se adreseze într-un singur glas puternic c}nd punea o
întrebare grupei, întrebare care cerea drept răspuns „Da, domnule sergent”
sau „Nu, domnule sergent”.
Apoi îi puse – acum tușind, scuip}nd și g}f}ind – să alerge înapoi către
poiana din spatele podgoriei lui Calderon.
Pere Mas sosi la urmă, aproape dobor}t în spatele celorlalți. Inima îi bătea
puternic și avea fața roșie. Luă parte doar în această primă zi la asociația de
v}nătoare.
Miguel Figueres mai veni la o înt}lnire și pe urmă îl înștiință prietenos pe
Josep că merge la Girona pentru a lucra în curtea de păsări a unui unchi, care
n-avea fii.
— O minune. M-am rugat Eulaliei și, drace, mi-a dăruit o minune, o
minune adevărată.
Invidioși, cei mai mulți dintre ei s-au rugat și ei sfintei – chiar și Josep o
făcu, mult și din tot sufletul – dar pentru rugăciunile lor avea urechile surde.
Și ei continuau să se roage, pentru că niciunul dintre ei nu știa încotro urma
să plece.

ORDINE CIUDATE
În timpul acestui august fierbinte al anului 1869 și p}nă în septembrie,
membrii asociației de v}nătoare transpirară și se osteniră sub privirile
vigilente ale străinului cel tăcut. Dar și el era spionat, cu toate că tinerii aveau
grijă să nu se holbeze la Pena. Gura sergentului era o despicătură dreaptă
între niște buze subțiri. Învățară foarte repede că era mai bine pentru ei dacă
colțul gurii nu i se ridica. Nu se afla nici pic de umor în z}mbetul lui rar și de
nepătruns, pe care îl arăta c}nd ei își îndeplineau sarcinile într-un fel pe care
el îl considera cu adevărat demn de dispreț; îi șlefui fără milă, îi puse să
alerge at}t de departe, să mărșăluiască at}t de mult, îi instrui at}t de dur și le
flutură prin fața ochilor at}t de des greșelile, p}nă c}nd aceste greșeli, care
provocaseră z}mbetul și disprețul, au fost în cele din urmă suprimate.
Era de două ori mai bătr}n dec}t ei, dar la alergare avea mai multă
rezistență și putea să mărșăluiască ore întregi fără să arate epuizare, deși
723
avea o rană. Îi văzuseră picioarele c}nd căutaseră cu toții prospețimea r}ului
după un marș lung, care îi făcuse să transpire. Deasupra genunchiului avea o
rană de glonț ca un ombilic ridat pe care trebuie să o fi căpătat cu mult timp
în urmă, pentru că era complet vindecată. Dar pe partea exterioară a coapsei
se vedeau răni care îl făceau să șchioapete, o tăietură lungă, ur}tă, care arăta
at}t de nouă pentru că probabil nu se vindecase complet.
Pena îi trimitea în misiuni, îi punea să facă curse ciudate, uneori singuri,
alteori în grupuri – cu comenzi scurte care erau întotdeauna bizare.
— Căutați nouă pietre întinse de mărimea pumnului vostru. Cinci dintre
pietre trebuie să fie gri și să conțină reziduuri minerale negre. Patru să fie
complet albe fără nicio pată.
— Căutați pomi sănătoși și tăiați două duzini de bețe din lemnul proaspăt,
șapte de stejar, șase din lemn de măslin și restul de pin. Pe urmă curățați-le
de coajă. Fiecare băț să fie complet drept și de două ori mai lung dec}t
piciorul lui Jordi Arnaus.
Într-o dimineață îi trimise pe Guillem Parera și Eric Vinyès într-o
dumbravă de măslini, pentru a căuta o cheie care se afla, după cum spunea el,
la piciorul unui pom. Erau nouă r}nduri, fiecare cu c}te doisprezece pomi. Au
început cu primul, încercuind încet și anevoios trunchiul, în m}ini și genunchi
și cu fiecare ocol măreau cercul, în timp ce scormoneau cu degetele în
păm}nt și în frunzișul uscat, p}nă au fost siguri că nu era acolo cheia.
Apoi au trecut la următorul.
Cinci ore au căutat, p}nă au ajuns la al doilea pom de pe r}ndul al cincilea.
M}inile lor murdare erau zg}riate și rănite iar lui Guillem îi s}ngerau două
degete. Mai t}rziu îi povesti lui Josep că îl rodea g}ndul neliniștitor că
sergentul putuse îngropa cheia ceva mai ad}nc dec}t pătrundeau degetele lor
și că aceasta poate era la cincisprezece, douăzeci de centimetri sub păm}nt,
pe l}ngă unul dintre copacii pe care îi cercetaseră deja.
Dar în momentul de cea mai mare teamă, Guillem îl auzi pe Eric strig}nd.
Eric întorsese o pietricică și sub ea era o cheie mică de alamă.
Se întrebau la ce broască se potrivea cheia asta dar c}nd au adus-o înapoi
au fost destul de șireți să nu-l supere pe Pena cu problema asta. El o primi și
o puse în geantă.
— E un fiu de curvă nebun, îi spuse Eric lui Josep la sf}rșitul zilei, dar
Guillem Parera clătină din cap.
— Nu, sarcinile pe care ni le dă sunt grele, dar nu imposibile sau
nebunești. Dacă te g}ndești, fiecare ordin ascunde o lecție. De exemplu, să
găsim pietrele acelea anume sau diferitele lemne, prin asta ne învață: Ține

724
cont și de cele mai mici amănunte. Sarcina de a găsi cheia: Mergi înainte, p}nă
ai succes.
— Cred că ne învață să ne supunem fără să g}ndim. Să urmăm fiecare
ordin, spuse Josep.
— Indiferent c}t de ciudat e ordinul?
— Exact, spuse Josep.

Lui Josep îi devenise repede clar că n-avea nici aptitudini, nici aplecare
către meseria de soldat și era sigur că și bărbatul sever, liniștit care îi instruia
recunoștea asta.
Sergentul Pena întreprindea cu ei marșuri forțate în întunericul nopții și
sub atacul soarelui de pr}nz.
Într-o dimineață îi duse la r}u, unde l-au urmat kilometri întregi prin apă,
s-au poticnit peste st}nci și i-au t}r}t pe cei care nu știau să înoate prin
mocirlele ad}nci. Tinerii crescuseră l}ngă Pedregós și cunoșteau foarte bine
fiecare porțiune a r}ului care trecea pe l}ngă sat, dar el îi ducea mai departe
dec}t fuseseră ei vreodată și ajunseră în cele din urmă la o mică peșteră.
Intrarea era o deschizătură năpădită de buruieni, care nu era ușor de
recunoscut, totuși Pena îi duse înăuntru fără ezitare și Josep se g}ndi că
sergentul trebuie să mai fi fost aici. Uzi și epuizați, se lăsară să cadă pe solul
st}ncos.
— Trebuie să căutați mereu cu privirea locuri ca acesta, le spuse Pena.
Spania este o țară a peșterilor. Sunt multe locuri unde te poți ascunde, dacă
alții încearcă să te găsească și să te omoare – o scorbură întunecată, un copac
găunos, un tufiș. Te poți ascunde chiar și într-o crăpătură din păm}nt.
Trebuie să învățați să vă faceți mici în spatele unei st}nci și să respirați fără
să faceți vreun zgomot.
În după-amiaza aceea le-a arătat cum să se furișeze pe l}ngă o santinelă
pentru a o ataca prin surprindere pe la spate, cum să-i tragă capul înapoi și
să-i întindă g}tul, ca să-i taie apoi beregata dintr-o singură mișcare.
Îi puse apoi să exerseze tehnica, trebuind să fie pe r}nd santinela și
atacatorul. În locul cuțitelor foloseau bețe scurte, capătul ascuțit se răsucea
mereu astfel înc}t spatele palmei trecea peste beregata „victimei”. Totuși,
c}nd Josep îi trase capul pe spate lui Xavier Miros și-i dezveli beregata, nu
reuși măcar să arate tăietura.
În plus îl neliniști faptul că ochii reci, calculați observaseră scurta ezitare
și gura aceea z}mbea.
— Fă-o, spuse Pena.

725
 Umilit, Josep își trecu m}na peste beregata lui Xavier.
Sergentul z}mbi.
— Cel mai greu c}nd omori este g}ndul la ceea ce ai făcut. Dar c}nd e
nevoie să omori – într-adevăr nevoie – atunci oricine poate să o facă, atunci
omorul e foarte simplu. N-ai teamă, o să-ți placă războiul, Álvarez, spuse el și
își arătă iar z}mbetul mic, amar, de parcă i-ar fi citit g}ndurile lui Josep. Un
bărbat t}năr cu s}nge fierbinte în ouă iubește războiul, odată ce i-a simțit
gustul.
Josep simți că, în ciuda celor spuse, Pena recunoștea că în ouăle lui s}ngele
nu avea fierbințeala necesară și că de aceea îl observa cu atenție.
C}nd mai t}rziu, după ultima alergare a zilei, stăteau pe jos în pădure
fierb}nd în propria lor transpirație, bărbatul le vorbi din nou.
— Într-un război se poate ajunge la situații în care o armată înaintează
mai mult dec}t o poate face serviciul de aprovizionare a trupelor. C}nd se
înt}mplă asta, soldații trebuie să trăiască din ceea ce găsesc. Trebuie ori să
facă rost de m}ncare de la populația civilă sau să moară de foame… Ai înțeles,
Josep Alvarez?
— Da, domnule sergent.
— Vreau ca în decurs de o săptăm}nă să aduci la înt}lnirea noastră doi
pui, Álvarez.
— Pui… domnule sergent?
— Da. Doi pui. Găini. Să fie grase.
— Domnule. Domnule sergent. N-am bani să cumpăr două găini.
Omul îl privi cu spr}ncenele ridicate.
— Sigur că n-ai. O să le iei de la un civil, de pe c}mp, așa cum trebuie să
facă un soldat uneori.
Pena îl scrută cu atenție.
— Ai înțeles ordinul, Álvarez?
— Da, domnule, spuse el jalnic.

MUSAFIRII
În dimineața următoare, Marcel Álvarez și băieții lui începură culesul în
via lor; tăiau de pe viță strugurii plini, întunecați și umpleau coșuri întregi, pe
care le deșertau apoi în două roabe impunătoare. Josep iubea mirosul greoi,
dulce și greutatea ciorchinilor zemoși în m}na sa. Se năpusti în muncă, dar
toate ostenelile nu i-au adus pacea sufletească. Pentru că se întreba
încontinuu: Iisuse, cui să-i fur eu găinile, găinile alea grase?

726
 O sarcină înspăim}ntătoare. Putea număra imediat o jumătate de duzină
de săteni care țineau găini, dar făceau asta pentru că ouăle și carnea erau
valoroase. Aveau nevoie de păsări pentru a-și hrăni familia.
Ceva mai t}rziu dimineață, doi francezi elegant îmbrăcați intrară în vie,
abăt}ndu-l de la grijile lui. Într-o catalană politicoasă, ciudată și care suna
franțuzește se prezentară drept Andre Fontaine și Léon Mendès din
Languedoc. Fontaine, mare și foarte slab, cu o bărbuță bine îngrijită și o claie
deasă de păr ca fierul cenușiu era cumpărătorul de vin pentru o mare
cooperativă producătoare de oțet. Însoțitorul lui Mendès era mic și corpolent
și avea o țeastă rozalie, cu un păr sărăcăcios, o față rotundă bine rasă și ochi
căprui serioși, care făceau ca z}mbetul lui să pară mai cald. Pentru că, în
ciuda accentului, catalana lui era mai bună dec}t a lui Fontaine, preluă el cea
mai mare parte a discuției.
Și el era viticultor, recunoscu el.
— Prietenul meu Fontaine nu prea are struguri buni anul acesta, spuse
Mendès. După cum poate că ați auzit deja, în primăvară am avut în sudul
Franței două furtuni îngrozitoare cu grindină. Peste dumneavoastră nu s-a
abătut nenorocirea asta, din c}te știu?
— Cu mila Domnului, nu, spuse Marcel.
— Cei mai mulți struguri din via mea au rămas nedeteriorați și voi avea o
producție anuală ca de obicei. Dar c}țiva dintre țăranii de la cooperativă au
pierdut mulți struguri, iar Fontaine și cu mine am venit în Spania să
cumpărăm vin nou.
Marcel dădu din cap. El și băieții lui munceau mai departe, în timp ce
vizitatorii stăteau l}ngă el și vorbeau prietenește.
Fontaine scoase un briceag mic din buzunarul de la vestă și tăie un
ciorchine de strugure de pe un butuc Ull de Llebre și apoi de pe unul
Garnatxa. Gustă mai mulți ciorchini de struguri și-i mestecă pe fiecare în
parte cercet}ndu-l. Pe urmă își țuguie buzele, îl privi pe Mendès și clătină din
cap.
Mendès îl observase pe Josep și remarcase modul rapid și sigur în care
acesta își umplea și golea coșul, iar și iar.
— Mon Dieu, băiatul ăsta muncește ca un perpetuum mobile, îi strigă el lui
Marcel Álvarez. Aș putea folosi foarte bine c}țiva muncitori ca el!
Josep auzi și își trase ad}nc răsuflarea. C}nd Miguel Figueres fusese
chemat să lucreze în gospodăria unchiului său, îi povestise recunoscător lui
Josep că era o minune care îi fusese îngăduită, pentru a scăpa de lipsa
posibilităților de muncă din Santa Eulalia. Oare omulețul ăsta dolofan în

727
costumul lui maro, franțuzesc, putea fi o minune asemănătoare, un posibil
angajator pentru Josep?
Una dintre roabe era plină p}nă la refuz și Marcel își privi băieții.
— Mai bine duceți-o la presă acum, strigă el.
Vizitatorii puseră m}na și îi ajutară pe bărbații Álvarez să împingă roaba
plină de struguri prin mica plaça.
— Presa este folosită în comun? întrebă Mendès.
— Da, facem cu r}ndul. Tata a construit presa asta mare și frumoasă
împreună cu alții, acum mai bine de cincizeci de ani, spuse m}ndru Marcel. Și
tatăl lui făcuse albia asta de granit pentru storsul strugurilor. Încă o mai am
în spatele șopronului. Țin provizii în ea. Aveți presă în Languedoc?
— Nu. Noi ne strivim strugurii cu picioarele. Călcatul are ca rezultat un vin
mai slab cu o aromă foarte concentrată, pentru că piciorul nu strivește
s}mburii și astfel nu eliberează substanțele amare. C}tă vreme avem picioare
așa o să facem, chiar dacă asta ne costă. Mai am nevoie de zilieri care să calce
strugurii de pe cele optsprezece hectare ale noastre, spuse Mendès.
— E mai ușor și mai ieftin. Și nici nu mai trebuie să te speli pe picioare pe
urmă, spuse Marcel și musafirii r}seră și ei împreună cu ei.
Fontaine luă în m}nă un ciorchine de strugure.
— Încă mai au codițele, Monsieur.
Marcel se uită la el și dădu din cap.
— Ați fi dispus să îndepărtați cozile, dacă v-aș cere? întrebă Fontaine.
— Cozile nu fac rău, spuse Marcel încet. Și apoi, senyor, dumneavoastră
vreți doar un vin din care se face oțet. Ca și noi.
— Facem un oțet deosebit. Unul foarte scump, mai precis. Pentru asta e
nevoie de struguri deosebiți… Aș cumpăra de la dumneavoastră și aș fi dispus
să plătesc pentru munca suplimentară.
Marcel ridică din umeri și dădu din cap.
După ce au ajuns la presă, cei doi francezi îi priviră pe Josep și Donat care
începuseră să încarce strugurii cu lopata.
Fontaine tuși ușor ca să-și dreagă glasul.
— Nu trebuie să spălați presa mai înt}i?
— Oh, sigur că a fost spălată azi-dimineață. De atunci a primit doar
struguri, spuse Marcel.
— Dar e ceva înăuntru! strigă Mendès.
Așa era. Pe fundul cuvei se afla o depunere galbenă, sc}rboasă de fructe și
codițe strivite.

728
 — Ah, vecinul meu Paul Fortuny a fost aici înaintea mea și mi-a lăsat un
mic dar de struguri albi… Nu-i nimic, din toți iese must, spuse Marcel.
Fontaine văzu că Donat Álvarez găsise un coș pe jumătate plin cu struguri
albi și îl răsturnase în presă.
Îi aruncă o privire rapidă lui Mendès. Omulețul înțelese imediat și clătină
regret}nd din cap.
— Ei, prietene, vă dorim mult noroc, spuse Mendès și Josep îi văzu
îndrept}ndu-se să plece.
— Senyor, se repezi el.
Mendès se întoarse spre el și-l privi.
— Mi-ar plăcea să lucrez pentru dumneavoastră și să vă ajut la producția
de vin din podgoria dumneavoastră în… în…
— Via mea e la țară, în apropiere de satul Roquebrun în Languedoc. Dar…
să lucrezi pentru mine? Eh, îmi pare rău. Mă tem că nu se poate.
— Dar senyor, doar ați spus… v-am auzit spun}nd… că ați avea nevoie de
cineva ca mine la via dumneavoastră.
— Ei, tinere… A fost doar un fel de a spune. Un compliment.
Privirea francezului se opri pe fața lui Josep și ceea ce văzu acolo îl făcu să
se simtă vizibil încurcat și trist.
— Ești un muncitor extraordinar, tinere. Dar am deja în Languedoc o
echipă, oameni destoinici din Roquebrun, care lucrează pentru mine de mult
timp și știu exact de ce am eu nevoie. Înțelegi?
— Da, senyor. Sigur. Oameni din împrejurimi, spuse Josep.
Simți că tatăl lui și Donat îl priveau, așa că se întoarse la lopată și încărcă
mai departe strugurii în presă.

JAFUL
Pentru restul culesului Josep se limită la g}nduri raționale, practice, care
nu mai erau colorate de speranțe copilărești sau visuri despre minuni.
De unde să ia el două găini?
Își spunea că din moment ce tot trebuie să le fure, atunci să le ia de la un
bogătaș, a cărui familie să nu sufere din cauza t}lhăriei și știa doar un
asemenea om bogat, care avea găini: primarul.
— Ángel Casals, spuse el tare.
Fratele lui îl privi.
— Ce-i cu el? întrebă Donat.
— Ah… a… trecut pe aici călare pe cat}rul lui; merge în sat să-și vadă de
toate cele, spuse Josep.
729
 Donat tăia mai departe struguri de pe butucii de vită.
— Și ce mă interesează pe mine? spuse el.
Putea fi periculos. Ángel Casals avea o flintă de care era m}ndru, o armă
lungă cu pat de mahon pe care îl ungea și-l lustruia ca pe o bijuterie. Pe
vremea c}nd Josep era încă mic, alcalde-ul ucisese cu pușca asta o vulpe care
vroia să-i fure găinile. Copiii din sat m}ng}iaseră cadavrul; Josep încă își
amintea foarte bine frumusețea animalului, moliciunea deplină a blănii
roșcate lucioase, partea albă mătăsoasă de pe burtă și ochii galbeni înțepeniți
de moarte.
Era sigur că Ángel ar fi gata să împuște și un hoț, așa cum împușcase și
vulpea.
Furtul găinilor trebuia să aibă loc în mijlocul nopții, c}nd toți ceilalți din
sat erau cufundați în somnul oamenilor cumsecade, muncitori. Josep se g}ndi
că ar fi în siguranță dacă ar reuși mai înt}i să se ascundă în poiată. Păsările
erau obișnuite cu băieții primarului, care veneau acolo să ia ouăle; dacă s-ar
mișca încet și liniștit, animalele n-ar face mare agitație.
Cea mai mare problemă era timpul scurt dinaintea intrării în poiată. Ángel
avea un mastiff mare, negru, un dulău rău, care lătra tare și mult. Cel mai
sigur era să omoare c}inele, dar Josep știa că putea omorî un c}ine tot at}t de
puțin cum putea despica beregata unui om.
Și c}inele îl speria.
Timp de două, trei zile m}ncă la cină doar o parte din porția lui de xoriço
și își făcu în buzunar o provizie modestă, dar recunoscu foarte repede că nu-i
va ajunge.
După sf}rșitul culesului, c}nd Donat și cu el luaseră butoiul cu mustul
ultimei încărcături de struguri și îl răsturnaseră într-o vechitură de butoi
aflat în șură, Josep merse la prăvălie și îl întrebă pe Nivaldo dacă nu avea
cumva niște salsitxa care se stricase deja și pe care nu o mai putea vinde.
— Ce vrei să faci cu c}rnatul stricat? întrebă Nivaldo morocănos și Josep îi
povesti că are nevoie de el pentru un exercițiu de supraviețuire în pădure, la
care se g}ndise sergentul și de care ținea și hăituirea animalelor cu c}ini.
Bătr}nul îl duse pe Josep în cămara în care își păstra c}rnații, unii întregi, alții
deja începuți – botifarra cu ceapă și ardei, llom cu și fără piper roșu,
llonganissa și sobrassada. Josep arătă către o bucată de llom, care în tăietură
se înverzise deja în mod clar, dar Nivaldo clătină din cap.
— Nu mai spune? E o bucată de file calitatea înt}i, încet maturată. Nu
trebuie dec}t să-i tai capătul, restul e minunat. Nu, lucrurile astea de aici sunt
prea bune ca să le arunc. Așteaptă aici, spuse el și se strecură printre sacii cu

730
fasole și o ladă cu cartofi zb}rciți. Josep îl auzi gem}nd în spatele muntelui de
saci și mișc}nd pungi și lăzi și, c}nd se întoarse, avea în m}nă o bucată lungă
de… ceva, acoperit în cea mai mare parte de mucegai.
— Ăă, crezi că… le place… animalelor?
Nivaldo închise ochii.
— Dacă le place? Botifarra cu orez. E chiar prea bun pentru ele. O uitasem.
Este exact ce-ți trebuie, tigrule.

C}nd Josep era mic, fusese mușcat de un c}ine, o javră uscățivă, galbenă,
care aparținea familiei Figueres. De c}te ori trecea pe l}ngă via lor, c}inele
venea spre el în salturi și lătra tare. Înfricoșat cum era, Josep încercase să
intimideze c}inele țip}nd și privindu-l cu amenințare simulată în ochii mici,
închiși la culoare, care pentru el întruchipau răul, dar asta îl înrăise pe c}ine.
Într-o zi, c}nd c}inele venise spre el, Josep s-a tras înapoi de frică și colții
ascuțiți s-au înfipt în glezna lui, iar c}nd s-a smuls, a curs s}ngele. Timp de
doi ani, p}nă c}nd c}inele a murit, Josep n-a mai trecut prin apropierea viei
lui Figueres.
Nivaldo îi dăduse un sfat.
— C}inele unui alt om nu trebuie privit niciodată în ochi. C}inele vede
privirea unui străin drept o provocare și, dacă e un c}ine rău, răspunde cu un
atac, poate chiar la viața ta. C}inele se privește scurt, după care întorci
privirea, fără frică și fără să o iei la fugă, ci vorbindu-i bl}nd și liniștitor.
Josep habar n-avea dacă spusele lui Nivaldo chiar se potriveau, dar se
g}ndea la asta în timp ce freca bine s}ngeretele cu o m}nă de iarbă, pentru a-i
îndepărta mucegaiul c}t de mult posibil. A tăiat c}rnatul bucățele și, într-o
seară, c}nd se lăsase întunericul peste Santa Eulalia, a mers în plaça satului și
a trecut pe l}ngă c}mpul de legume al lui Casals. Poiata era la capătul din
spate al c}mpului, al cărui păm}nt gras era îngrășat, dar nu arat. C}inele, care
era legat cu o sfoară lungă de cotețul dărăpănat, dormita în fața poiatei ca un
balaur păzind o cetate.
Casa alcaldeului se vedea mai mult dec}t clar de la cotețul păsărilor și abia
dacă era la jumătate de c}mp depărtare.
Josep s-a înv}rtit fără rost pe acolo p}nă c}nd noaptea s-a făcut ca smoala,
după care s-a întors la c}mpul lui Ángel Casals.
De data aceasta, privind mereu lumina din fereastra casei, a mers încet
peste c}mp, p}nă la c}ine, care a început cur}nd să latre. Înainte de a fi destul
de aproape pentru a vedea animalul, c}inele a sărit la el, tras înapoi doar de
sfoara de care era legat. Alcalde-ul, care se odihnea după toate îndatoririle

731
sale de țăran și primar, dormea probabil ad}nc, la fel ca și fiii lui, dar Josep
știa că în cazul în care lătratul continua, va ieși cineva din casă.
— Ei, ei, taci, c}ine cuminte. Vreau doar să-ți fac o vizită, lighioană, canalie
ce ești, spuse el pe un ton prietenos, care cu siguranță că i-ar fi sunat bine lui
Nivaldo și a scos o bucățică de botifarra din buzunar. C}nd a aruncat făr}ma,
c}inele s-a dat într-o parte de parcă ar fi aruncat cu o piatră, dar mirosul
s}ngeretelui l-a atras imediat. Bucata a fost înghițită imediat. Josep a aruncat
încă una, care a fost la fel de repede înfulecată. C}nd s-a întors să plece,
lătratul a reînceput, dar nu pentru mult timp și c}nd Josep a plecat de pe
c}mp, noaptea era iar liniștită.
În seara următoare s-a întors. Acum luna era sus pe cer și ar fi fost
descoperit, dacă și-ar fi dat cineva osteneala, dar în casă totul a rămas în
întuneric. De data aceasta c}inele a lătrat la început, totuși părea să aștepte
cele două bucăți de c}rnat pe care Josep i le-a aruncat. Josep s-a așezat pe
păm}nt, în afara razei de acțiune a sforii cu care era legat c}inele. El și c}inele
se priveau. Josep a vorbit multă vreme cu animalul, banal, dar liniștit, despre
struguri și trupul femeilor, despre sărbători și mărimea organului masculin
al c}inelui, despre m}ncărimea ouălor și lipsa ploii, după care i-a dat încă o
bucată de c}rnat – una mică, pentru că trebuia să-și gospodărească rezerva –
și a plecat acasă.
În seara următoare a trecut de două ori pe la c}mpul alcaldeului. Prima
dată c}inele a lătrat, înainte ca Josep să înceapă să vorbească. C}nd a apărut a
doua oară, c}inele îl aștepta liniștit.
În seara următoare c}inele nu a mai lătrat deloc. Pe urmă, c}nd s-a făcut
timpul ca Josep să plece, s-a îndreptat spre c}ine, p}nă s-a găsit în apropierea
lui și a vorbit cu el liniștit și nepăsător.
— Tu lucru bun, bătr}n, bestie proastă, minunată, ur}tă, vreau să fii
prietenul meu, vreau să fiu… A luat o bucată de s}ngerete și i-a întins-o și la
mișcarea lui bruscă c}inele a m}r}it înfricoșător. Capul mare și negru al
c}inelui s-a mișcat imediat deasupra m}inii lui. Înt}i Josep a simțit botul
umed și apoi limba groasă, care îi lingea podul palmei, udă, g}dilătoare și
aspră ca limba unui leu, savur}nd ultimul rest al aromei de c}rnat.

Excursiile lui nocturne nu rămăseseră neobservate. După r}njetul șiret al

tatălui său vedea că acesta presupunea că se furișează să se înt}lnească cu
Teresa Gallego și Josep nu a făcut nimic pentru a combate această
presupunere.

732
 În noaptea aceea, a așteptat p}nă c}nd a auzit cele două bătăi înfundate și
ușoare ale ceasului franțuzesc înainte de a-și părăsi salteaua de dormit și de a
se strecura din casă.
B}ntuia ca o fantomă prin întuneric. În două sau trei ore satul urma să se
trezească, dar în acel moment întreaga lume dormea.
Chiar și c}inele.
Poiata nu avea închizătoare – oamenii din Santa Eulalia nu se furau între
ei –, doar o mică stinghie de lemn între două inele de fier țineau ușa închisă.
C}teva secunde mai t}rziu era înăuntru.
Era cald și mirosea tare și iute a găinaț. Jumătatea de sus a unuia dintre
pereți era din plasă de s}rmă, prin care luna joasă arunca o lumină palidă.
Majoritatea găinilor dormeau, cocoloașe întunecate în lumina lunii, dar
c}teva scurmau și ciuguleau de pe jos. O pasăre l-a privit pe Josep și a
cloncănit o dată, dar și-a pierdut cur}nd interesul.
C}teva dintre găini stăteau ghemuite pe sc}ndurile înalte, fixate pe unul
dintre pereți. Josep a presupus că probabil cloceau în cuibare, deci erau găini.
Nu vroia să dea din greșeală peste vreun cocoș cu pinteni ascuțiți. Știa că
orice mișcare în plus, orice zgomot neobișnuit putea duce la o catastrofă –
cotcodăceli, c}r}ieli, lătratul c}inelui de afară. M}inile lui au pipăit unul
dintre cuiburi. În timp ce m}na dreaptă a apucat str}ns g}tul unei găini,
pentru a împiedica cotcodăcitul, cu m}na st}ngă a strivit pasărea de corpul
lui, pentru a nu putea să bată din aripi. A încercat să nu se g}ndească la ceea
ce făcea și a răsucit g}tul penat. Se aștepta să audă ceva ca un trosnet la
ruperea g}tului, dar a fost mai mult un sc}rț}it, ca la fr}ngerea rapidă a unor
oscioare. Găina s-a mai luptat puțin, și-a tras picioarele înapoi pentru a se
elibera din str}nsoarea lui și a încercat să dea din aripi dar el a răsucit mai
departe g}tul de parcă ar fi vrut să i-l rupă și, în cele din urmă, găina s-a
cutremurat spasmodic și a murit.
A așezat găina înapoi în cuibarul ei și a încercat să-și liniștească respirația.
C}nd a luat a doua găină, totul a decurs aproape la fel ca prima dată,
firește cu o deosebire importantă. A str}ns găina la piept și nu la burtă, ceea
ce i-a îndoit într-o așa măsură încheietura, înc}t îi era posibilă doar o mișcare
limitată și de aceea nu i-a putut răsuci destul g}tul, pentru a-l rupe. Nu mai
putea face altceva dec}t să țină găina str}ns și să-i preseze g}tul cu at}ta
putere înc}t, aproape pe moment, degetele au început să-l doară. Găina s-a
apărat tare la început, apoi din ce în ce mai slab. Își bătea fără putere pieptul
cu aripile. Și pe urmă tot mai slab, ah, Déu, zdrobise viitorul din ființa aceea!
Simțea cum viața se stinge, cum ultimul rest perceptibil de existență îi

733
străbătea beregata către m}na lui de fier care continua să str}ngă, urc}ndu-
se ca o bulă de aer într-o sticlă. Pe urmă nu a mai fost acolo.
L-a apucat altfel g}tul și a mai răsucit o dată, chiar dacă nu mai era
necesar.
C}nd a părăsit poiata, c}inele cel mare și negru era în fața lui și Josep a pus
am}ndouă găinile pe un braț, ca pe un copil, iar cu cealaltă m}nă a scos restul
c}rnatului din buzunar, șapte sau opt bucăți, pe care le-a aruncat c}inelui.
Toți din jurul lui dormeau – tatăl, fratele, Teresa, satul, întreaga lume –
nevinovați și cinstiți. Doar Josep nu. Avea senzația că trece printr-o prăpastie
și că asta îl schimbă, iar semnificația misiunii sergentului Pena i-a fost pentru
prima dată clară: Du-te și ucide.

C}nd asociația de v}nătoare se înt}lni a doua zi, tinerii îl găsiră deja pe

Josep în luminiș, unde aț}țase două focuri mici deasupra cărora se rumeneau
găinile înfipte în două țepușe de lemn verde, prinse în niște bețe bifurcate.
Pena examină critic scena, dar tinerii se bucurară foarte mult.
Josep rupse friptura în bucăți mici și le împărți generos, frig}ndu-și
degetele cu grăsimea încinsă.
Pena luă un copan.
— Crocantă piele, Álvarez.
— Unsă puțin cu ulei, domnule sergent.
Josep luă și el un copan și carnea i se păru delicioasă. Au m}ncat cu toții și
s-au destins, au r}s, au rumegat și au savurat banchetul neașteptat.
După ce au terminat și-au șters de păm}nt m}inile unse cu grăsime, s-au
întins pe jos sau și-au rezemat spatele de trunchiurile copacilor. Se simțeau
grozav, r}g}iau și se pl}ngeau de v}nturile lui Xavier. Nu i-ar fi mirat dacă
sergentul le-ar fi împărțit și dulciuri.
În loc de asta, le ordonă lui Miguel Figueres și lui Josep să-l urmeze. Îi duse
la coliba în care locuia și arătă către două lăzi pe care trebuia să le care înapoi
în poiană. Lăzile din lemn aveau cam un metru pătrat și erau surprinzător de
grele.
În luminiș sergentul deschise mai înt}i lada lui Josep și scoase niște
pachete fără formă, învelite în c}rpe de bumbac groase, uleioase și legate cu
corzi de iută.
După ce fiecare t}năr a primit un pachet, Pena le-a ordonat să desfacă
sfoara și să dea la o parte c}rpa impregnată cu ulei. Josep dezlegă sfoara cu
grijă și o băgă în buzunar. Descoperi că după învelișul exterior se mai aflau
încă două straturi de c}rpe uleioase.

734
 Sub cel de-al treilea înveliș – unde aștepta să fie descoperită, ca o nucă în
coaja ei – ieși la vedere o armă.

ARME
— Aceasta este o armă pentru un soldat adevărat, spuse sergentul, un Colt
44. Sunt o mulțime, rămășițe din războiul civil american. Face o gaură
obișnuită și se poartă chiar bine – un fluieraș ceva mai greu de un kilogram.
Dacă ar fi o armă cu un singur foc, atunci ar fi un pistol. Arma aceasta vă dă
șase gloanțe care sunt încărcate într-un cilindru rotativ, de aceea este un
revolver. Ați înțeles?
Le arătă cum se mișca mica p}rghie în cadru, pentru ca toba să poată fi
scoasă de acolo pentru curățare.
Lada pe care o cărase Miguel mai conținea și alte bucăți de material și
cur}nd tinerii erau ocupați să îndepărteze pelicula de ulei care protejase
armele.
Josep trecu de mai multe ori cu c}rpa peste metalul folosit și curățat, astfel
înc}t oțelul tocit strălucea. Avea senzația neplăcută că aceasta era o armă
care fusese descărcată în luptă, o unealtă mortală care rănise și ucisese
bărbații și îi era cu mult mai teamă de ea dec}t îi fusese de c}inele lui Ángel.
Sergentul mai împărți și alte ustensile din lada lui Miguel: pentru fiecare
t}năr, un fel de ciorap plin cu pulbere neagră, o pungă grea cu gloanțe, una
goală cu un mic tub închis de piele la un capăt, un castronel cu unsoare, un
băț de curățat, un săculeț cu mărunțișuri care arătau ca niște căpăț}ni
ascuțite de zahăr, dar erau mai mici dec}t unghia de la degetul mic al lui
Josep, ca și două scule ciudate din metal, dintre care una se termina într-un
capăt ascuțit.
Toate aceste lucruri au fost puse laolaltă cu armele în sacul de p}nză. Sacii
aveau corzi pe care tinerii trebuiau să și le treacă în jurul g}tului și astfel au
fost duși în poiana din spatele viei lui Calderon. În haine de lucru în locul
uniformelor, încă arătau st}ngaci și nemilitar, dar armele le dădeau o
senzație de putere și importanță. Sergentul îi duse într-un marș de o oră
către o altă poiană, unde zgomotul focurilor de armă să nu st}rnească nici
vorbărie, nici neliniște.
Acolo le arătă cum se trage cocoșul, p}nă c}nd este angrenat și pe
jumătate încordat, astfel ca dispozitivul de tragere să fie în poziție de
siguranță și să nu poată fi acționat.
— Explozia a treizeci de granule de praf de pușcă este necesară pentru ca
gloanțele de plumb să iasă pe țeavă, spuse sergentul. C}nd sunteți sub foc, n-
735
aveți timp să numărați fiecare bob din pulbere sau să dansați o sardana
înceată și, de aceea…
Ridică tubulețul de măsurat făcut din piele.
— Vărsați repede pulberea în tubulețul acesta care conține cantitatea
exactă și răsturnați-l apoi într-o cameră a cilindrului. Pe urmă puneți un glonț
și trageți în jos presa, pentru ca pulberea și glonțul să facă priză. Puțină
unsoare pe glonț și căpăț}nile acestea mici – care explodează c}nd le
înt}lnește cocoșul – sunt așezate la capătul din spate al camerei cu
dispozitivul de aplicare pe așa-numitul piston, știftul de aprindere. Tobele se
pot înv}rti cu m}na și camerele se pot încărca una după alta. În luptă, un
soldat trebuie să fie în stare să încarce toate cele șase camere în mai puțin de
un minut. Trebuie să exersați asta încontinuu, și acum, fiecare începe să-și
încarce arma, spuse el.
Erau înceți și neîndem}natici și credeau că nu vor învăța niciodată. Pena
mergea printre ei în timp ce executau manevrele, pun}ndu-i pe unii să
golească camera și pe alții s-o încarce. După ce s-a asigurat că toate
revolverele fuseseră încărcate corespunzător, își luă cuțitul și scrijeli un
semn în coaja unui trunchi de copac. Pe urmă se așeză la șase, șapte metri
distanță de pom, ridică arma și trase repede șase focuri de armă unul după
altul. Pe trunchi apărură șase găuri. Unele găuri se atingeau și altele erau la o
distanță nu mai mare de două grosimi de deget una de alta.
— Xavier Miro, spuse sergentul.
Palid la față, Xavier luă poziție în fața pomului. M}na îi tremura c}nd
ridică arma.
— Trebuie să ții revolverul str}ns în m}nă, dar să exerciți doar o slabă
presiune pe dispozitivul de tragere. G}ndește-te la un fluture care se oprește
pe o frunză. G}ndește-te la v}rful de deget care m}ng}ie cu cea mai mare
băgare de seamă o femeie.
Totuși cuvintele nu-și atinseră scopul în privința lui Xavier. Degetul lui
trase de șase ori de dispozitivul de tragere, arma tremură și se smuci în m}na
lui insensibilă, iar gloanțele nimeriră în josul copacului.
Jordi Arnau era următorul și nici lui nu-i reuși mai bine. Se mai înfigea
totuși c}te un glonț în trunchiul copacului, dar probabil că era mai mult din
înt}mplare.
— Álvarez.
Acum se așeză Josep în fața copacului. C}nd întinse brațul, ura pe care deja
o simțea pentru acea armă îi înțepeni brațul, dar pe urmă îi veniră iar în
minte cuvintele sergentului și se g}ndi la Teresa în timp ce m}ng}ia

736
dispozitivul de tragere. La fiecare împușcătură, țeava armei împroșca fum,
foc și sc}ntei, da parcă Josep ar fi fost Dumnezeu, ca și cum m}na lui ar fi
azv}rlit tunete și fulgere. Patru găuri noi apărură în grupul celor pe care
împușcăturile lui Pena le lăsaseră în trunchiul copacului. Altele două erau la
nu mai mult de trei centimetri distanță de celelalte.
Josep stătea acolo nemișcat.
Uimit și rușinat, constată deodată că avea o umflătură în pantaloni, care
putea fi observată și de alții, dar nimeni nu r}se.
Și lucrul care îl zăpăcea de tot: c}nd se uită la sergentul Pena, văzu că
acesta îl privește cu viu interes.

MĂRIREA RAZEI DE ACȚIUNE

— Ce mai păstrez încă foarte clar în amintire din viața de soldat, sunt
ceilalți soldați, îi povesti Nivaldo într-o seară, în prăvălie. C}nd ne luptam cu
oamenii care încercau să ne omoare, mă simțeam foarte aproape de
camarazii mei, chiar și de aceia pe care nu-i prea plăceam.
Josep îi putea număra pe Manei Calderon și pe Guillem Parera printre
bunii lui prieteni și pe cei mai mulți dintre cei din asociația de v}nătoare îi
plăcea într-o oarecare măsură, dar erau și c}țiva băieți de care n-ar fi vrut
deloc să se simtă aproape.
Ca Jordi Arnau de exemplu.
Teresa, care în ultimul timp devenise capricioasă și văicăritoare, se
folosise de Jordi pentru a-l lăsa pe Josep să înțeleagă ce vroia ea cu adevărat:
— Jordi Arnau și Maria del Mar Orriols se căsătoresc în cur}nd.
— Știu, spuse Josep.
— Maria mi-a povestit că se pot căsători, pentru că în cur}nd Jordi va fi
soldat. Ca și tine.
— Încă nu e sigur că vreunul dintre noi va fi soldat. Trebuie să fim înt}i
aleși. Jordi și Marimar trebuie să se căsătorească repede, pentru că ea e
însărcinată.
Teresa dădu din cap.
— Mi-a spus.
— Jordi s-a fălit cu chestia asta pe la toți. A fost o prostie din partea lui.
— E prea bună pentru el. Dar dacă el nu e ales pentru armată, ce-or să se
facă am}ndoi?
El făcu o față acră și ridică din umeri. Sarcina nu era nicio rușine; multe
mirese care străbăteau aleea bisericii sătești aveau burta umflată. Părintele
Felipe Lopez, preotul satului nu mai înrăutățea în plus asemenea situații cu
737
reproșuri; mai degrabă rostea o binecuv}ntare rapidă și își petrecea cea mai
mare parte a timpului cu devotatul și apropiatul lui prieten Quim Torras,
vecinul lui Josep.
Dar chiar dacă o pereche, care fusese unită într-o „căsătorie de necesitate”,
îndura puține reproșuri, tot era o nebunie să vrea să hrănească o familie așa,
fără slujbă și Josep știa că viitorul era nesigur pentru membrii asociației de
v}nătoare.
Tinerii habar n-aveau care dintre ei va fi ales și care va fi respins, sau cum
va avea loc alegerea.
— E cam… ciudată… treaba asta, îi spuse Guillem lui Josep. Sergentul a
avut destul timp la dispoziție ca să se pronunțe. Ne-a observat foarte bine pe
toți. Și totuși încă nu a eliminat pe niciunul. Trebuie să-i fi fost repede destul
de clar că, de exemplu, Enric e tot timpul neîndem}natic și cel mai încet din
grupă. Lui Pena pare să-i fie complet indiferent.
— Poate așteaptă p}nă la sf}rșitul instruirii și abia atunci îi alege pe cei
care pot intra în armată, spuse Manei.
— Îl socotesc un om ciudat, spuse Guillem. Mi-ar plăcea să știu mai multe
despre el. Mă-ntreb cum și unde a căpătat rana aceea.
— Nu răspunde la întrebări. Nu-i un om prietenos, spuse Manei. Pentru că
locuiește în coliba noastră, tata l-a invitat la masă cu noi, dar el măn}ncă
mereu singur și pe urmă se așază în fața colibei și fumează îndelung țigări
subțiri care put ca pișatul. Bea mult și are bani. În fiecare seară tata trebuie
să-i cumpere un ulcior întreg de vinars din butoiul lui Nivaldo.
— Poate are nevoie de o femeie? își dădu cu părerea Guillem.
— Cred că merge la o femeie din apropiere, spuse Manei. Uneori cel puțin
nu-și petrece noaptea în colibă. Îl văd întorc}ndu-se dimineața devreme.
— Ei, atunci înseamnă că-și face bine treaba. Probabil a învățat cum să-l
bine dispună, spuse Guillem și r}seră toți trei.

De cinci ori au exersat cu revolverul și înaintea fiecărei împușcături

trebuiau să încarce arma și apoi să o curețe. Deveniră mai rapizi și mai
îndem}natici, dar pentru sergentul Pena tot nu erau destul de rapizi.
La al șaselea exercițiu de tragere le ordonă lui Josep și lui Guillem să-i
aducă Colturile lor. După ce le-a primit a scos alte două revolvere din sacul
lui.
— Astea sunt doar pentru voi am}ndoi. Voi sunteți trăgătorii noștri de
elită, spuse el.

738
 Arma nouă era mai grea și Josep o simțea în m}na lui ca fiind periculoasă.
E adevărat că nu se pricepea la armele de foc, dar îi trecu prin cap că arma
aceea era altfel dec}t Coltul. Avea două țevi. Cea de sus era lungă și
asemănătoare cu cea a Coltului, dar chiar sub ea se găsea a doua țeavă, mai
scurtă și mai groasă.
Sergentul le spuse că arma era un revolver LeMat produs în Paris.
— Are nouă camere în loc de șase și gloanțele sunt trase pe țeava de sus.
Le arătă că arma avea un cap de cocoș rotativ care putea fi reglat astfel ca
dispozitivul de aprindere să se afle la țeava mai mică de dedesubt. Țeava
aceasta putea fi încărcată cu alice de santinelă, folosite pentru mai multe
scopuri.
— Pe scurt, țeava de jos este o mitralieră retezată, spuse Pena. Aștepta de
la ei, le zise, să învețe să încarce noile camere în același timp ca și pe celelalte
șase.
Arma LeMat era asemănătoare Coltului c}nd se trăgea pe țeava de sus.
Totuși, c}nd Josep trase prima oară pe țeava de jos, a crezut că un uriaș a pus
m}na pe orificiu și l-a împins, astfel că împușcătura lui nimeri alături și
împroșcă cu alice crengile de sus ale unui platan.
Guillem avea avantajul că îl privise pe Josep și de aceea se ajută de ambele
m}ini c}nd trase pe țeava de jos. Ridică brațele și își încordă toți mușchii
înainte de a acționa dispozitivul de tragere.
Erau uimiți de distanța mare de răsp}ndire a încărcăturii atunci c}nd se
utiliza țeava de jos. Lăsară găuri în trunchiurile a patru copaci în loc de unul.
— G}ndiți c}nd trageți cu un LeMat, le spuse sergentul. Nu există absolut
nicio scuză să nu nimeriți ținta.

SERGENTUL
Nimeni nu l-a văzut pe străinul venind pe calul lui negru. Într-o dimineață
de miercuri, c}nd asociația de v}nătoare era pe drum spre poiana din pădure,
tinerii văzură calul priponit la colibă și c}nd sergentul ieși afară și se îndreptă
spre ei, străinul de v}rstă mijlocie era cu el. Cei doi erau total diferiți. Pena
era mare și bine antrenat, dar purta haine de lucru murdare, rupte pe alocuri.
Un pumnal se afla într-o teacă fixată direct pe cizma pulpei drepte, iar de șold
at}rna un revolver mare într-un toc de piele. Nou-venitul era îndesat și cam
cu un cap mai mic dec}t sergentul. Costumul lui negru era șifonat din cauza
călăritului, dar bine croit și dintr-un material minunat și purta melon, care în
ochii lui Josep era cea mai frumoasă pălărie pe care o văzuse vreodată.
Sergentul nu-l prezentă.
739
 Bărbatul mergea l}ngă Pena în timp ce acesta conducea grupa către
luminișul îndepărtat în care își țineau exercițiile de tragere și acolo văzu cum
fiecare dintre băieți țintea într-un copac.
Pena le ordonă lui Josep și lui Guillem mai des dec}t celorlalți să tragă și
c}nd fiecare dintre ei goliră de două ori toate camerele și țevile, străinul
vorbi încet cu sergentul, care drept urmare le ordonă celor doi să încarce din
nou și să apese pe trăgaci. Făcură cum li s-a spus iar Pena și bărbatul îndesat
îi priviră în tăcere.
Pe urmă sergentul le spuse tinerilor că pot lua pe loc repaus. Străinul și cu
el se îndepărtară și în timp ce bărbatul cel scund îi vorbea sergentului încet
dar insistent, băieții erau bucuroși că se puteau tolăni în voie.
C}nd cei doi se întoarseră, Pena duse iar grupa în poiana din spatele
podgoriei lui Calderon. În vreme ce băieții începură să-și curețe armele
văzură că sergentul îl saluta militărește pe civil, nu inhibat, cum făceau ei, ci
cu o singură mișcare obișnuită, at}t de exersată înc}t părea aproape
neglijentă. Celălalt bărbat păru luat prin surprindere de gest, aproape jenat.
Dădu scurt din cap, își atinse ușor pălăria neagră, frumoasă, se urcă pe cal și
plecă de acolo și niciunul dintre tineri nu l-a mai văzut vreodată.

ORDINE
În următoarele săptăm}ni vremea de decembrie deveni rece și umedă,
totuși ploaia cădea ca o ceață fină care abia umezea păm}ntul. Fiecare
îmbrăcase un r}nd în plus de haine contra frigului și își căuta o treabă care să
se poată face în casă. Josep ștergea și mătura și se așeza apoi la masă pentru a
ascuți machetele, sapele și lopețile cu o pilă fină.
Două săptăm}ni după vizita străinului ploaia încetă, dar c}nd asociația de
v}nătoare se înt}lni iar în pădure, nu se mai așeză nimeni pe solul ud.
Era ziua de după Crăciun și cei mai mulți erau încă în dispoziție
sărbătorească și fuseseră deja la liturghie.
Sergentul Pena îi ului cu un anunț:
— Instrucția voastră aici în Santa Eulalia s-a încheiat. M}ine pornim la
drum pentru a lua parte la un exercițiu. Pe urmă deveniți soldați. Armele le
puteți lăsa aici. Ungeți-le, acoperiți-le cu un strat subțire de unsoare și
înveliți-le în trei straturi de c}rpe îmbibate în ulei, așa cum erau împachetate
c}nd le-ați primit. Faceți un al doilea pachețel tot din trei straturi de c}rpe
uleioase, pe care vi le voi da și înfășurați în ele muniția și ustensilele armelor.
Vă sfătuiesc să depozitați pachetele într-un loc fără apă, căci dacă exercițiul
este contramandat, atunci ne întoarcem aici și aveți iar nevoie de arme.
740
 Jordi își drese glasul ușor și cuteză să pună o întrebare.
— Ajungem toți în miliție?
Sergentul Pena z}mbi cu z}mbetul lui obișnuit.
— Toți. Fiecare dintre voi a evoluat foarte bine, spuse el cu o anume
răutate.

În seara aceea Josep și-a uns arma și a îngropat-o fără să o mai asambleze.
Cel mai uscat loc pe care îl cunoștea era o bucată nisipoasă la marginea din
spate a podgoriei învecinate, aparțin}nd lui Torras, cam la un metru distanță
de hotarul parcelei tatălui său.
Vecinul lor, Quim Torras. Era un țăran rău și leneș, care petrecea at}t de
mult timp cu părintele Felipe Lopez, înc}t prietenia lor st}rnea b}rfe în sat.
Quim își lucra făr}ma de vie c}t de puțin posibil și Josep știa că în mod sigur
nu săpase păm}ntul în colțul ăsta uscat, părăsit.
Familia lui a primit vestea apropiatei lui plecări cu vizibilă mirare, ca și
c}nd n-ar fi crezut niciodată cu adevărat că asociația de v}nătoare ar putea
duce la așa ceva. Josep a văzut ușurarea pe fața lui Donat; simțise
întotdeauna că lui Donat nu-i fusese ușor să aibă un frate mai mic care era în
mod evident un muncitor mai bun dec}t el.
Tatăl lui i-a dat un pulover gros maro, pe care el însuși îl purtase mai puțin
de un an. „Contra frigului”, spuse el aspru și Josep l-a luat recunoscător,
pentru că îl putea îmbrăca pe sub haina de iarnă. Era doar puțin cam mare și
avea încă în el mirosul slab al lui Marcel Álvarez, ceea ce pentru Josep era o
m}ng}iere. Marcel s-a dus la ulciorul din spatele ceasului și a scos de acolo un
teanc mic de bancnote, opt pessetes, pe care l-a îndesat în m}na lui Josep. „în
caz de nevoie”, spuse el.
C}nd Josep a ajuns la prăvălie pentru a-și lua rămas-bun, i-a dat și Nivaldo
bani, șase pessetes.
— Ai aici un mic cadou de Crăciun – Bon Nadal. Cumpără-ți într-o seară o
experiență de viață și g}ndește-te la soldatul ăsta bătr}n, spuse el și îl
îmbrățișă îndelung.
Despărțirile astea i-au căzut lui Josep destul de greu, dar cel mai greu a
fost cu Tereza, care la auzul cuvintelor lui s-a făcut palidă.
— N-o să te mai întorci niciodată la mine.
— De ce spui asta?
Supărarea ei îi mărea teama față de viitorul necunoscut și îi transforma
regretul în m}nie.

741
 — Este ocazia noastră, spuse el dur. În miliție c}știg bani și mă întorc la
tine c}nd pot, sau ți-i trimit.
Pur și simplu nu putea accepta că trebuie să o părăsească pe femeia asta,
pe care o iubea: bunătatea, apropierea și vigoarea ei, parfumul ei secret de
mosc și opulența ei fragedă care îi împodobea umerii, pieptul și spatele. C}nd
a sărutat-o, a răspuns la sărutul lui cu patimă, ca și c}nd ar fi vrut să-l
devoreze, dar obrajii i s-au umezit de lacrimile ei și c}nd m}na lui i-a
m}ng}iat pieptul, l-a îmbr}ncit și a luat-o la fugă în via tatălui ei.

Devreme în dimineața următoare, Pena a sosit la via lui Calderon cu o

pereche de căruțe pe două roți cu coviltire din împletitură de răchită, pe
deasupra cărora fuseseră întinse prelate de p}nză colorată, una nouă și
albastră, alta veche, de un roșu pătat și spălăcit. Căruțele acoperite erau trase
fiecare de doi cat}ri înhămați unul în spatele celuilalt și în spatele caprei
birjarului se aflau două bănci scurte de lemn, care ofereau loc pentru patru
oameni. Pena s-a așezat cu Manei, Xavier și Guillem în prima căruță, după ce
îi instalase pe Enric, Jordi, Josep și Esteve în cealaltă. Astfel au părăsit Santa
Eulalia.
Ultimul din sat pe care Josep l-a văzut prin deschizăturile prelatei a fost
Quim Torras. În loc să-și îngrijească butucii de vie uscați, care aveau nevoie
de tot ajutorul pe care îl puteau primi, Quim se ostenea să-l treacă podul într-
o roabă pe grăsanul de popă, părintele Felipe Lopez și am}ndoi se cocoșau de
r}s.
Ultimul pe care îl auzi Josep în Santa Eulalia a fost lătratul răgușit și
gutural al bunului său prieten, c}inele alcaldelui.

NOUĂ ÎNTR-UN TREN

C}nd în sf}rșit căruțele s-au oprit în fața gării din Barcelona, tinerii erau
deja morți de foame. Pena i-a dus într-o c}rciumă muncitorească și le-a
cumpărat p}ine și supă de varză, pe care au înfulecat-o lacom. În agitația
schimbării bruște a vieții lor de zi cu zi, li se părea ca o zi de sărbătoare. Pe
peron Josep se uita nervos la locomotiva care venea năpustindu-se spre ei ca
un balaur incredibil de zgomotos, scuip}nd foc. Dintre toți bărbații doar Enric
mai fusese o dată cu trenul și așa au intrat unul după altul, cu ochii căscați de
uimire, într-un vagon de clasa a treia. De această dată Josep împărțea cu
Guillem una dintre banchetele acoperite cu șipci de lemn, iar Manei ocupa un
loc în fața lor.

742
 În timp ce trenul se punea în mișcare tremur}nd și icnind, conductorul i-a
avertizat să nu deschidă geamul, altfel puteau intra în compartiment sc}ntei
și fum plin de funingine de la locomotivă; pentru că afară era frig, ținură
bucuroși geamurile închise. Cur}nd n-au mai băgat în seamă țăcănitul roților
și balansul vagonului și toți se uitau extaziați pe fereastră, unde vedeau
trec}nd pe l}ngă ei peisajul catalan.
Cu mult timp înainte ca întunericul să ascundă lumea privirii lui, Josep se
săturase deja să privească pe l}ngă fața lui Guillem căci acesta avea locul de
la fereastră. Pena adusese în tren p}ine și c}rnați și acum le împărțea. Cur}nd
a intrat iar conductorul și a aprins lămpile cu gaz, iar strălucirea lor
p}lp}itoare arunca umbre care tremurau și Josep le-a privit p}nă c}nd l-a
biruit somnul.
Încordarea îl epuizase mai mult dec}t ar fi putut-o face o zi grea de muncă.
S-a trezit mereu pe parcursul acelei nopți incomode și, ultima dată, c}nd
trenul se pusese iar în mișcare după o staționare în Guadalajara, a văzut că se
făcea zi, o zi închisă, neprietenoasă.
Pena a împărțit iar c}rnați și p}ine p}nă a terminat provizia și au clătit
m}ncarea cu înghițituri de apă care avea gust de cărbuni și sc}rț}ia între
dinți. Restul a fost plictiseală, p}nă c}nd Enric Vinyès strigă: „Zăpadă!”
Toți s-au îmbulzit la fereastra compartimentului ca să vadă fulgii albi care
se cerneau dintr-un cer cenușiu. Văzuseră zăpadă doar de c}teva ori în
întreaga lor viață și chiar și atunci doar puțină, pentru că se topea imediat.
Acum încetase să ningă înainte ca priveliștea să le devină plictisitoare, totuși
c}nd trenul a oprit în Madrid, pe păm}nt se așternuse un strat alb, subțire.
Pena cunoștea evident orașul foarte bine. L-a condus departe de gară și de
bulevardul larg, dincolo de clădirile impozante din întortochetura de străzi
înguste, care șerpuiau întunecoase printre case cu chirie făcute din piatră.
Într-un loc mic se găsea o piață și Pena a putut cumpăra de la doi v}nzători
p}ine, br}nză și două sticle cu vin și apoi și-a condus protejații de-a lungul
unei ulițe, p}nă la o ușă cu o scară lată doar pentru o persoană, d}nd într-un
vestibul neluminat, sărăcăcios. Au urcat la etajul al treilea, unde Pena a
ciocănit de trei ori la o ușă pe care era o plăcuță: „Pension Excelsior”.
Ușa a fost deschisă de un bărbat în v}rstă, care a dat din cap c}nd l-a văzut
pe Pena.
Camera în care intrase acum asociația de v}nătoare era prea mică pentru
at}ta lume, dar tinerii s-au așezat simplu pe paturi și pe podea. Pena le-a
împărțit p}ine și br}nză și a dispărut pentru a apărea iar în scurt timp cu un
ceainic aburind și o tavă cu pahare. A turnat c}teva degete de vin în fiecare

743
pahar și umplut apoi cu apă fierbinte, iar băieții înghețați au băut lacom
amestecul cald.
Pe urmă Pena i-a lăsat singuri și au stat în pensiunea murdară aștept}nd,
în timp ce orele acelei după-amiezi lungi și ciudate se scurgeau încet.

Lumina slăbise în fața ferestrei, c}nd Pena s-a întors. Stătea în mijlocul
camerei.
— Ascultați-mă bine, spuse el. Acum puteți dovedi că sunteți de folos la
ceva. Astă-seară urmează să fie arestat un bărbat care este trădătorul nostru.
Veți ajuta la prinderea lui.
L-au privit pe Pena într-o tăcere nervoasă.
Acesta a căutat sub unul dintre paturi și a tras de acolo o cutie care, după
cum arăta, conținea chibrituri lungi cu capete groase, l-a dat c}teva lui Josep,
împreună cu o bucată de șmirghel pe care trebuia să le tragă.
— Trebuie să le păstrezi în buzunare, ca să nu se ude, Álvarez. Mergem
într-un loc unde bărbatul se va urca într-o trăsură și, c}nd trăsura pornește, o
urmărim și la fiecare intersecție aprinzi un chibrit.
A aprins unul care răsp}ndea o duhoare înțepătoare.
— C}nd dau semnalul, grupa roiește și împresoară trăsura, ca să poată fi
prins. Guillem Parera și Esteve Montroig, voi trebuie să apucați caii de
căpăstru și să-i opriți. Dacă trebuie să ne despărțim, croiți-vă drum p}nă la
gară și vă iau eu de acolo. După ce trece treaba asta veți primi o
recomandare, veți fi luați într-un regiment și cariera voastră militară poate
începe.
Cur}nd după aceea, au plecat de la pensiune, au cobor}t scara și au ieșit în
strada îngustă. Întreaga zi ninsese ușor dar acum bucățelele pufoase cădeau
parcă mai grele. În piață, mulțimea de oameni stinsese focul și v}nzătorii își
încheiaseră lucrul. Josep privea fulgii care se așezau albi pe părul negru ca
pana corbului al lui Pena. În spatele sergentului, asociația de v}nătoare
mărșăluia prin lumea aceasta perlată, complet străină.
Cur}nd lăsaseră în urmă orașul vechi și traversau bulevarde mărginite de
clădiri fastuoase. Pe un bulevard, Carrera de San Jerónimo, Pena s-a oprit în
fața unei clădiri mari și impresionante. L}ngă intrare stăteau niște bărbați
perechi, perechi și discutau încet în grupuri mici, sub lumina tremurătoare a
unui felinar cu gaz. Ușierul le-a aruncat tinerilor doar o privire pasageră c}nd
aceștia s-au str}ns în jurul lui Pena.
Ușa grea s-a crăpat puțin și Josep a putut să audă vocile bărbaților
dinăuntru. Cineva ținea un discurs, vocea lui se ridica și cobora. C}nd între

744
timp a făcut o pauză, strigătele au devenit puternice; firește că Josep n-avea
cum să constate dacă erau strigăte de aprobare sau de m}nie. O dată s-a
ridicat un oftat general, de două ori au fost r}sete.
Asociația de v}nătoare a așteptat aproape o oră și în zăpada care continua
să cadă băieților le era din ce în ce mai frig.

SPIONUL
În clădire bărbații r}deau zgomotos și aplaudau. O femeie bătr}nă trecu
pe l}ngă ei șchiopăt}nd, căruntă, înfășurată în două c}rpe jerpelite, cu doi
ochi mici, închiși la culoare, într-o față ca un măr scof}lcit. Cu pași t}rș}iți s-a
îndreptat spre bărbatul cel mai apropiat și i-a întins un coșuleț.
— Pomană… pomană… ceva de m}ncare pentru mine, în numele
Domnului, senyor… miluiți-mă în numele lui Iisus!
Victima ei scutură din cap de parcă ar fi vrut să alunge o muscă, îi întoarse
spatele și continuă să vorbească.
Totuși femeia a mers fără teamă la următorul grup, a întins coșulețul și a
repetat cererea. De această dată a fost răsplătită cu o monedă și a răspuns
micului dar cu o binecuv}ntare. Josep o observa cum venea șchiopăt}nd încet
către el, ca un animal bătr}n și rănit. Doi bărbați părăseau clădirea.
— Da, spuse Pena încet.
Unul dintre ei era evident un distins domn de v}rstă medie, cu barba
corect tunsă, într-un mantou greu, elegant contra vremii reci și cu o pălărie
înaltă, ceremonioasă pe cap. Era mic și îndesat, dar mergea drept și cu o
ținută m}ndră.
Celălalt bărbat, care îl urma pas cu pas, era mult mai t}năr și îmbrăcat
modest.
Care dintre ei era trădătorul? Josep era zăpăcit.
— O trăsură, excelentă?
C}nd domnul distins a dat din cap, ușierul a pășit în cercul de lumină de
sub felinarul cu gaz și a ridicat brațul. O trăsură s-a desprins din r}ndul care
aștepta la o bucățică distanță în josul străzii, iar caii au tras-o p}nă în fața
clădirii. Ușierul a venit în față să-i deschidă ușa, dar bărbatul modest
îmbrăcat i-a luat-o înainte. Era vizibil un servitor, căci își aplecase capul
atunci c}nd celălalt s-a urcat, a închis apoi ușa și a fugit pe stradă pentru a
urca în trăsură pe partea cealaltă.
Josep urmărea totul cu ad}nc respect. Trăsura era splendid împodobită și
părea uriașă. Prin cele două ferestre mici, înguste cei doi călători abia puteau

745
fi recunoscuți. Un bărbat tuși în apropiere și aprinse un chibrit pe care îl ținu
puțin ridicat înainte de a-și aprinde pipa.
Ușierul i-a aruncat o privire scurtă, surprinsă, a mers la capra trăsurii și i-
a șoptit ceva birjarului care se aplecase spre el. Apoi a ciocănit ușor la ușa
trăsurii și a deschis-o.
— Vă rog mult să mă scuzați, excelență. Mi se pare că ceva nu e în regulă
cu osia. Dacă iertați neplăcerea, vă fac rost neînt}rziat de o altă birjă.
Josep nu putea auzi dacă omul dinăuntru a replicat ceva. În vreme ce
am}ndoi bărbații coborau, ușierul s-a grăbit spre șirul de trăsuri și la scurt
timp, un alt vehicul era acolo, și mai grozav împodobit dec}t primul, dar mai
îngust și cu ferestre mai joase, înainte să urce domnul cel distins, Josep i-a
văzut ochii obosiți și trăsăturile extenuate ale feței; obrajii îi erau întunecați
și pudrați tare, ceea ce făcea ca fața lui să pară la fel de artificială ca statuia
din Santa Eulalia.
Din cauza vremii erau puțini oameni pe stradă, dar caii se mișcau încet,
pentru că nu erau obișnuiți cu zăpada de pe caldar}m.
Pena și asociația de v}nătoare nu își dădeau multă osteneală să
urmărească trăsura care acum mergea pe Carrera de San Jeronimo. Au trecut
în fugă pe l}ngă cerșetoarea șchioapă și au lăsat-o în urmă. C}nd caii au luat
prima curbă, Josep a urmat indicațiile. M}na îi tremura c}nd a aprins
chibritul, totuși a ținut ridicat cercul de lumină galbenă, p}lp}itoare. Era o
stradă mai îngustă și întunecoasă p}nă la singurul felinar de acolo.
— Acum, a spus Pena cu puțin înainte ca trăsura să ajungă în lumină.
Guillem și Esteve au sărit și au apucat căpăstrul cailor, în timp ce membrii
asociației de v}nătoare au încercuit trăsura. Din întunericul de pe cealaltă
parte a străzii au apărut alte persoane și unele dintre ele au alergat spre
Josep, care stătea în fața ușii trăsurii și se holba la fața surprinsă a bărbatului
dinăuntru.
Ăștia sunt din miliție, se g}ndea Josep c}nd văz}ndu-i pe nou-veniți, trei
dintre ei cu revolverele scoase și s-a tras un pas înapoi, pentru a le face loc
spre ușa trăsurii.
Dar bărbații doar și-au îndreptat armele spre trăsură.
Un tir de împușcături plate, lătrătoare.
Bărbatul din trăsură s-a răsucit ca să privească pe fereastră, oferind în
felul acesta o țintă sigură; tresări c}nd a fost lovit în umărul st}ng, iar m}na
lui dreaptă s-a grăbit spre rană. Apoi a ridicat m}na st}ngă pentru a se feri și
Josep i-a văzut zbur}nd v}rful degetului mijlociu. Următorul glonț i-a nimerit

746
pieptul și i-a lăsat în palton o gaură mică, întunecată, la fel ca nenumăratele
găuri pe care asociația de v}nătoare le făcea în copaci.
Josep a rămas șocat c}nd a văzut înțelegerea amară pe fața bărbatului.
Cineva striga „Iisuse Hristoase!” și s-a auzit apoi un țipăt lung, muieresc.
Josep a crezut mai înt}i că vine de la o femeie, dar pe urmă a observat că era
vocea lui Enric. Și dintr-odată au luat-o cu toții la fugă în întuneric, chiar și
Josep, pe caldar}mul acoperit de zăpadă, departe de caii înfricoșați și de
trăsura care se clătina.

Partea a treia

ÎN LUMEA LARGĂ

Madrid

27 decembrie 1870

MERSUL PRIN ZĂPADĂ

Josep căzu o dată în umezeala rece, ț}șni în sus și fugi mai departe p}nă i
se tăie răsuflarea, pe urmă se opri și se rezemă de un zid.
După un timp își reluă fuga, dar acum nu mai alerga ci mergea doar, av}nd
încă inima plină de groază.
Habar n-avea unde îl purtau picioarele și se speria c}nd trecea pe sub un
felinar, c}nd deodată veni o voce din întuneric.
— Josep. Așteaptă.
Guillem.
— Ce s-a înt}mplat, Guillem? De ce l-au împușcat pe sărmanul nenorocit?
De ce nu l-au arestat pur și simplu, așa cum ne-au spus?
747
 — Nu știu. Ei… nu s-a petrecut totul așa cum ne-a informat Pena, nu?
Poate că el știe să explice. A spus să mergem la gară dacă se înt}mplă ceva…
— Da, gara… Știi unde e? N-am nici cea mai mică idee unde suntem.
— Cred că este undeva în direcția asta, spuse Guillem neajutorat.
Au mers mult timp, p}nă c}nd Guillem recunoscu că și el știa tot at}t de
puțin ca și Josep. Cur}nd ajunseră la o stație de trăsuri și, c}nd Josep îl
întrebă pe un birjar cum se ajunge la gară, li se spuse că merseseră spre nord
în loc de sud.
Bărbatul le descrise amănunțit drumul complicat, apoi se întoarseră și
porniră înapoi de unde veniseră.
Firește că nu voiau să mai vadă o dată locul unde avusese loc atacul și asta
necesita un ocol, în vreme ce Guillem și Josep uitaseră unele indicații pe care
le dăduse birjarul. Obosit și înghețat, Josep arătă spre o firmă care se referea
la o ospătărie cu numele Metropolitano.
— Hai să întrebăm aici.
Înăuntru se intimidară chiar și de prețurile mici de pe tabla de ardezie,
pentru că de-abia aveau bani. Comandară totuși c}te o cafea.
Intrarea lor întrerupse o ceartă între patronul robust și mare și chelnerul
lui ceva mai în v}rstă.
— Gerardo, Gerardo. Farfuriile alea blestemate, de la pr}nz. Nu-s spălate,
vrei să servești cina în farfurii murdare?
Chelnerul dădu din umeri.
— Nu pot să fac nimic. Gabino n-a apărut.
— Și de ce n-ai angajat pe altul, t}mpitule? Crăciun fără cineva care să
spele vasele! Ce să fac eu acum?
— Poate să spălați vasele, senyor.
Chelnărul înălță iar plictisit din umeri.
C}nd le servi cafeaua, Guillem îl întrebă unde e gara.
— Sunteți la vest de gară. Trebuie să o luați în josul străzii acesteia și pe
urmă a doua la dreapta. Vedeți liniile de tren șase, șapte blocuri mai încolo.
Cel mai scurt drum de acolo duce peste linii direct p}nă în spatele gării.
În timp ce sorbeau lacomi și bucuroși din cafeaua fierbinte, el adăugă
prevenitor:
— Nu e periculos să traversați liniile de tren, c}tă vreme nu sunteți idioți
să mergeți pe ele.

Încetase să ningă atunci c}nd ajunseră la linii, dar stelele nu se vedeau. Se

strecurară printre rezervoarele cu cărbuni și stivele de lemne. Vagoanele de

748
marfă acoperite cu praf alb arătau ca niște monștri dormind. Cur}nd zăriră
lanternele cu gaz ale depoului și se închiseră într-un tren garat. C}nd se
uitară prin jur p}ndind locomotiva, Josep spuse:
— Pena e acolo. Și uite, e și Jordi.
Pena stătea cu doi bărbați și cu Jordi Arnau în fața unui vagon care
aștepta. Pena îi spuse scurt ceva lui Jordi și apoi deschise ușa vagonului. Înt}i
Jordi păru gata să vrea să urce, dar apoi arătă ceva înăuntru care evident
trebuie să-l fi speriat, iar unul dintre bărbați începu să-l îmbr}ncească
înăuntru.
— Ce se înt}mplă acolo? întrebă Josep.
Alți trei bărbați veniră la vagon și văzură cum Jordi se răsuci și ridică
pumnul.
Bărbatul care stătea l}ngă Jordi scoase un cuțit și dintr-o singură mișcare
îi tăie beregata.
Josep holbă ochii de groază. Nu se poate înt}mpla una ca asta, g}ndea el,
dar Jordi deja zăcea la păm}nt și în lumina galbenă a felinarelor s}ngele lui
era întunecat pe zăpada albă.
Lui Josep i se făcu negru în fața ochilor.
— Guillem, trebuie să facem ceva.
Guillem îl apucă de braț.
— Sunt prea mulți și încă mai vin. Stai liniștit, Josep, șopti el.
Doi bărbați îl ridicară pe Jordi și-l aruncară în vagon. Departe în st}nga,
Josep văzu cum un alt grup îl încercuise pe Manei Calderon.
— L-au prins pe Manei.
Guillem îl trase pe Josep înapoi.
Trebuie să plecăm de aici. Repede. Dar să nu fugim.
Se întoarseră și traversară înapoi fără o vorbă liniile de tren. Pe cer era
secera lunii, înaltă și rece, dar noaptea era încă întunecoasă. Josep tremura.
Își ascuți urechile și i se făcu teamă să audă strigătele și umbletul continuu al
pașilor repezi dar totul rămase liniștit. Doar după ce lăsaseră bine în urmă
liniile de tren, cuteză să deschidă iar gura.
— Guillem, nu înțeleg ce s-a înt}mplat… Ce-a fost acolo?
— Nici eu nu înțeleg, Josep.
— Unde să mergem?
Guillem doar clătină din cap.
Trecură pe l}ngă ospătăria Metropolitano, iar Guillem își lăsă m}na pe
brațul lui Josep și se întoarse. Josep îl urmă înăuntru, unde bătr}nul chelner
tocmai ștergea o masă cu o c}rpă udă.

749
 — Senyor… spuse Guillem. Putem vorbi cu patronul?
— Senyor Ruiz.
Chelnerul arătă cu bărbia în spate. În camera din dos îl văzură pe patron
st}nd în fața unui h}rdău de aramă, cu m}inile băgate în apă p}nă la coate.
— Senyor Ruiz, spuse Guillem. Ați fi at}t de bun să ne angajați ca spălători
de vase?
Fața roșie a bărbatului era uleioasă de la transpirație, dar încercă să-și
ascundă bucuria neașteptată din ochi.
— C}t?
S-a căzut repede de acord. Masă, c}țiva bănuți și posibilitatea de a dormi
pe jos, după plecarea celui din urmă client. Patronul își șterse brațele, își lăsă
m}necile în jos și dispăru în bucătărie. O clipă mai t}rziu Guillem și Josep își
ocupaseră locul la h}rdăul de spălat.
Se apucară zelos de treabă. Guillem spăla vesela cu apă fierbinte și o
limpezea cu apă rece, iar Josep ștergea farfuriile curate și le stivuia.
Apa nu rămase mult timp fierbinte, așa că trebuiau să toarne mereu apă
clocotită din trei oale de pe grătarul aflat deasupra focului și pe care le
umpleau apoi cu apă de la mica pompă de deasupra chiuvetei de piatră.
Ospătăria făcea afaceri bune. Farfuriile curate erau tot timpul înlocuite de
cele murdare. Din timp în timp, c}nd în h}rdău nu mai era loc pentru apă și
lăturile erau reci și grăsoase, vărsau apa de spălat în ulița din spatele
ospătăriei și o luau de la capăt. Era cald în cămăruța din spate și își dădură
jos mai multe r}nduri de haine.
Josep îl vedea în permanență pe Jordi în fața ochilor și retrăia iar
momentele înspăim}ntătoare. După un timp îi spuse lui Guillem:
— Le-au luat g}tul martorilor.
Nu-și putea ascunde teama din voce.
Guillem se opri din lucru.
— Chiar crezi? Și el părea înspăim}ntat.
— Da.
Guillem îl privi palid la față.
— Și eu, spuse el și apucă următoarea farfurie.
La c}teva ore după miezul nopții, Gerardo, bătr}nul chelner, le aduse
castroane cu tocană din carne de capră și o bucată de p}ine, cam veche, și se
uită la ei cum înfulecau totul cu lăcomie.
— Știu de ce vroiați să mergeți la gară, spuse el.
Ei îl priviră în tăcere.

750
 — Voiați să săriți în tren și să călătoriți pe gratis. Am dreptate? Dar
credeți-mă că în Madrid nu se poate sări într-un tren. Tatăl meu Eugenio
lucrează la căile ferate și mi-a povestit că au acolo santinele cu ciomegi și
controlează fiecare vagon înainte de a părăsi zona. V-ar cotonogi și v-ar
arunca în închisoare. Ce trebuie să faceți voi, e să vă aruncați într-un vagon
de marfă, c}nd trenul oprește undeva în afara orașului. Așa se face.
— Mulțumim mult, senyor, murmură Josep.
Gerardo dădu îng}mfat din cap.
— Un sfat bun la momentul potrivit, spuse el.

Dormiră în fața focului care p}lp}ia încet. Se făcuse rece în ospătărie după
stingerea lui, dar aveau burțile pline și era mult mai bine pe podeaua
murdară dec}t afară în iarna neprietenoasă.
În dimineața următoare șterseră podeaua și măturară cenușa din cămin,
înainte ca Gerardo să vină dimineața la ospătărie și să-i răsplătească cu un
mic dejun bun.
— Șeful vrea să mai răm}neți c}teva zile și să ne ajutați, spuse el. Ruiz
spune că, dacă mai stați p}nă la Anul Nou, o să se arate recunoscător.
Josep și Guillem se priviră unul pe altul.
— De ce nu? spuse Josep, și Guillem aprobă.
Petrecură mulțumiți următoarele zile ca spălători de vase la
Metropolitano, pentru că recunoscuseră, desigur, că odaia din spate era
perfectă ca ascunzătoare. Chiar dacă zgomotul clienților de la orele de v}rf
răzbătea p}nă la ei, doar Gerardo le călca imperiul și le permitea doar să se
ducă la closetul de afară și să verse lăturile.
În noaptea Anului Nou, cu puțin înainte de miezul nopții, Gerardo le aduse
o bucată de torró. C}nd ceva mai încolo clopotele catedralei bătură de
douăsprezece ori, își întrerupseră treaba și mușcară cu poftă din prăjitura cu
migdale. Și în timp ce oamenii părăseau Metropolitano și îngRosau mulțimea
de pe stradă, ei spălau mai departe farfurii, av}nd încă în gură gustul de
migdale și miere.
Gerardo și Ruiz îi urmară pe clienți în stradă, iar la scurt timp Guillem se
uită puțin prin sală și găsi sub o masă un ziar uitat. Nu știa nici să scrie, nici
să citească, așa că-i duse imediat ziarul lui Josep. Acesta îl privi la lumina a
două lum}nări.
— Și?… Și? întrebă Guillem.
Josep tremura; nu știa dacă de frică sau de bucurie.
— Omul trăiește. E rănit, dar n-au reușit să-l omoare.

751
 — Ah, mulțumesc lui Dumnezeu. Ce noroc pe noi, Josep!
— Numele lui este Juan Prim y Prats. Un adevărat grangur! Un general.
Președintele cortesului.
Guillem căscă ochii uimit.
— Iisuse! Sunt pomeniți carliștii?
— Nu. Aici scrie că este fostul Capita General din Puerto Rico și erou în
războiul din Maroc. Scrie…
Că e marchiz și conte de Reus. Și catalan, Guillem, născut în Reus!
— Zice acolo că miliția a tras în el?
— Nu, Guillem. Aici scrie că a fost atacat de necunoscuți sprijiniți de un
grup de complici.
Guillem se uită la el fără să priceapă nimic.
Mai erau și alte articole care se ocupau de înt}mplarea aceasta.
— Mai scrie că Prim a fost o personalitate de frunte în mișcare, care a
făcut-o pe regina Isabel să abdice și să fugă în Franța.
Guillem dădu din umeri și Josep înțelese. În Santa Eulalia se auzea uneori
despre mașinațiile politice ale monarhiei, dar… influențau ele prețul
strugurilor?
— Crezi că… atacanții… erau membri ai miliției, Guillem?
— Nu știu. Un om ca acesta, un om mare… un om puternici Cu siguranță că
are dușmani, nu crezi? Dar… cine știe dacă erau din miliție sau… de unde
veneau. Probabil că Pena nu e cu adevărat sergent. Probabil că nu e nici
măcar carlist.
— Probabil că nici nu-l cheamă Pena, spuse Josep încet.

VEȘTI
În ziua următoare, a doua zi a anului 1871, Guillem spuse:
— Poate că ar trebui să mai răm}nem aici o vreme.
Josep era dispus să facă asta, pentru că îi plăcea siguranța unui loc și
certitudinea m}ncării și căldurii, dar acestea trebuiau să vină altfel.
— Ruiz o să vă plătească totul, spuse Gerardo. A angajat-o pe fata fratelui
său, ca să ne ajute. E o șleampătă, dar muncește pe rupte și Ruiz are familie
mare. Era ferm hotăr}t să dea de lucru unei rude.
Totuși dorea să-i ajute pe cei doi.
— E clar că sunteți catalani. Și poate că sunteți interesați să vă întoarceți
în est?
Străluci c}nd ei dădură din cap.

752
 — Un om pe nume Dario Rodríguez este un vechi client de-al nostru. Face
șuncă. Și ce șuncă!
Își sărută v}rfurile degetelor.
— De ani întregi o cumpărăm de la el și o oferim clienților noștri. M}ine
merge la Guadalajara și pe drum își livrează șunca birturilor și prăvăliilor.
Am vorbit cu el. Dacă îl ajutați, e gata să vă ia cu el și să vă lase în La Fuente.
La Fuente e o haltă unde trenurile opresc puțin, pentru a se aproviziona cu
apă și cărbuni. M}ine seară la nouă și zece oprește acolo un marfar. Tatăl
meu Eugenio spune că este un loc minunat ca să sari în tren, pentru că în La
Fuente nu sunt santinele cu ciomegi.
Pentru Josep și Guillem părea să fie o ocazie bine-venită.
Devreme în dimineața următoare, recompensați modest de Ruiz și cu un
cadou de la Gerardo – o pungă cu c}rnați de porc, p}ine și două bucăți mari
de truita de cartofi și ouă, oarecum veche – se urcară în căruța cu carne a lui
Dario Rodriguez.
Rodriguez, care era la fel de trupeș ca și Ruiz, le explică regulile:
— Voi mergeți în spatele șuncii. La fiecare oprire vă strig numărul
șuncilor care trebuie livrate. Dacă e comandată doar o șuncă, faceți cu r}ndul.
C}nd sunt mai multe, le cărați am}ndoi.
Părăsiră astfel Madridul așezați pe o porțiune eliberată din fundul căruței,
printre șuncile a căror aromă îmbietoare vorbea despre secretele afumării și
condimentării.

Se însera deja, c}nd Rodriguez îi lăsă la depoul de cale ferată, o versiune

mai mică a celui din Madrid.
Josep observă neliniștit c}țiva oameni care stăteau în umbra vagoanelor
decuplate, dar niciunul nu veni să-i alunge de acolo, atunci c}nd se strecurară
în spatele unuia dintre vagoane.
Așteptarea era grea. Dar cu puțin înainte ca noaptea să se lase peste
depou, veni urletul monstruos al trenului care intra. Nu prea știau bine ce
urmau să facă și de aceea tremurară c}nd trenul sosi scr}șnind, p}nă c}nd
alți bărbați fugiră spre tren și văzură trase ușile vagonului…
— Vino! spuse Guillem și fugi gem}nd, iar Josep îl urmă. Fiecare ușă de
vagon pe l}ngă care alergau părea să aibă lacăt de siguranță.
— Aici, spuse Josep în cele din urmă. Ușa sc}rț}i c}nd au deschis-o.
Imediat au fost înăuntru și la închidere ușa sc}rț}i încă o dată.
— Mai mult ca sigur că au auzit toți, murmură Guillem. Într-o disperare
mută, stăteau în întunericul deplin aștept}nd paznicii cu ciomegi.

753
 N-a venit nimeni.
Cur}nd după aceea a fost o smucitură scurtă c}nd trenul porni și se opri
imediat. Apoi s-a pus iar în mișcare și de această dată a mers mai departe.
Vagonul trăda foarte clar ce transportase ultima oară.
— Ceapă, spuse Josep și Guillem r}se.
Sprijinindu-se de pereții laterali care se clătinau, Josep merse cu atenție
de-a lungul părții exterioare a vagonului, pentru a se asigura că nu mai
împărțeau întunericul cu altcineva. Dar vagonul nu mai avea nici alți călători,
nici ceapă și c}nd se află iar l}ngă Guillem se simți ușurat.
La pr}nz căpătaseră pe gratis castroane cu supă de linte în bucătăria unui
restaurant pe care îl aprovizionaseră cu șuncă, așa că Josep încă avea în m}nă
punga cu m}ncare pe care le-o dăduse Gerardo. După o vreme se așezară pe
jos și începură să măn}nce din c}rnații și p}inea care se întărise. Cele două
truites se sfăr}maseră între timp, dar au savurat fiecare făr}mătură, după
care s-au întins pe podeaua vibr}nd.
Josep trase un v}nt.
— Ei bine… nu-i chiar așa de rău ca p}rțurile lui Xavier.
R}sul lui Guillem sună oarecum încordat.
— Mă întreb pe unde este.
— Și unde sunt ceilalți, spuse Josep.
Se temeau ca nu cumva paznicii să controleze trenul în Guadalajara dar,
c}nd ajunseră acolo cu puțin înainte de miezul nopții; nu veni nimeni să
deschidă ușile în puținele minute de ședere acolo, minute care lor li se părură
lungi. În cele din urmă trenul plecă mai departe și continua să țăcăne
balans}ndu-se, iar zgomotele și mișcarea produceau o muzică ritmică,
ciudată, care inițial îl ținu treaz pe Josep, iar pe urmă îl adormi molcom.
A fost trezit de sc}rț}itul ușii pe care Guillem tocmai o trăsese, astfel că
lumina zilei se prelinse în întuneric. Trenul se t}ra cu viteză bună printre
ogoare. Guillem urina prin ușă și în afară de o pasăre mare at}rn}nd de cer,
nu erau de văzut nici oameni, nici animale.
Josep era odihnit, dar foarte însetat și îi era din nou foame; regreta că nu
păstrase ceva din m}ncarea lui Gerardo. Ședea pe jos cu Guillem și vedeau
ferme, ogoare, păduri și orașe trec}nd pe l}ngă ei. O staționare lungă, plină
de teamă în Zaragoza, apoi Caspe… sate mici, pajiști, c}mpuri cu cereale,
păm}nt pustiu nisipos…
Fluieră.
— Păm}nt întins, mmh? spuse el și Guillem aprobă.
Plictisit, Josep mai dormi trei sau patru ore.

754
 Era după-amiază c}nd Guillem îl zg}lț}i de umăr, să-l trezească.
— Tocmai am văzut o plăcuță, cinci ore de mers pe jos p}nă la Barcelona.
Gerardo îi avertizase că mai mult ca sigur în Barcelona sunt paznici care
controlează trenul.
Au așteptat p}nă c}nd trenul s-a t}r}t încet și greu peste o pantă lungă și
apoi au sărit îndem}natici prin ușa deschisă. Au stat un timp și au privit
trenul care se îndepărta și apoi au pornit la drum pe linia de cale ferată, în
aceeași direcție în care pornise trenul. O jumătate de oră mai t}rziu au ajuns
la o porțiune de nisip paralelă cu linia și care le-a ușurat mersul.
Plăcuța de pe un măslin abandonat anunța:
— Cruïlles, o oră de mers pe jos.
Soarele strălucea cald, bl}nd și cur}nd își deschiseră hainele grele, le
scoaseră și le purtară pe braț. Cruïlles se dovedi un sat, o îngrămădeală de
case văruite alb și c}teva prăvălii apărute acolo unde linia de tren se
încrucișa cu strada pe care venise. Era și un han, iar lor le era foame. Se
așezară la o masă și Josep comandă trei ouă, p}ine cu roșii și cafea.
Femeia care îi servi îi întrebă dacă doreau și șuncă și ei z}mbiră, dar nu
comandară.
Pe o masă din apropiere Josep găsi un ziar pe care îl luă imediat. În timp
ce se întorcea spre masă, începu să citească; mergea încet și se opri de două
ori.
— Ah… ah…
— Ce-i? întrebă Guillem.
Povestea se afla pe prima parte a ziarului. Era încercuită cu negru.
— A murit, spuse Josep.

DESPĂRȚIRE
Josep îi citi lui Guillem articolul cuv}nt cu cuv}nt, încet și cu vocea
răgușită de încordare.
Ziarul informa că prim-ministrul Juan Prim y Prats făcuse parte dintre
bărbații care fuseseră răspunzători pentru căderea reginei Isabel,
reinstalarea unei monarhii și alegerea unui membru al aristocrației italiene
prin cortes – Amadeo Fernando Maria de Saboya – ca nou rege al Spaniei.
La doar c}teva ore după moartea generalului Prim, cel mai important
susținător al lui, Amadeo sosise la Madrid, pentru a se urca pe tron. Noul
monarh hotăr}se imediat patru zile de doliu național pentru Prim și, st}nd în
picioare l}ngă trupul neînsuflețit, depusese jurăm}ntul că va respecta
constituția Spaniei.
755
 — Înseamnă că Guardia civil va aresta în cur}nd mai multe persoane
suspecte de participarea la atentat, spuse Josep.
Guillem oftă.
M}ncară fără să simtă gustul și apoi plecară mai departe fără nicio țintă,
doi bărbați tineri aflați în același coșmar.
— Cred că ar trebui să mergem la Guardia civil, Guillem.
Guillem scutură înd}rjit din cap.
— N-or să ne creadă că suntem doar niște prostănaci creduli. Dacă nu l-au
prins pe Pena sau pe ceilalți, vor fi foarte bucuroși să poată pune crima în
spinarea noastră.
Mergeau tăcuți mai departe.
— Poate că erau carliști. Cine știe? Am fost aleși pentru că aveau nevoie de
flăcăi proști de la țară, din care să facă criminali, spuse Josep. Țărani
disperați, fără lucru, pe care să îi dreseze să se supună.
Guillem aprobă.
— Pena ne-a ales pe am}ndoi ca trăgători de mare precizie, pe tine și pe
mine. Pe urmă și-au dat seama că nu pot avea încredere în noi. Așa că au găsit
pe alții care au tras în nenorocitul ăla și l-au omor}t, iar noi le-am părut
destul de șireți să oprim un cal și să aprindem un chibrit, spuse el ursuz. Nu
ne putem întoarce în sat, continuă el. Oamenii lui Pena – carliști sau ce-or fi ei
– ar putea să ne caute. Poate că poliția deja ne caută! Armata, miliția!
— Atunci, ce să facem? Ce putem face?
— Nu știu. Ar trebui să ne g}ndim bine, replică Guillem.
La lăsarea serii mergeau încă greoi și fără țintă de-a lungul liniei de tren,
în direcția Barcelonei.
— Trebuie să ne căutăm un loc pentru noapte, spuse Josep.
Guillem dădu aprobativ din cap. Din fericire vremea era bl}ndă, dar în
nordul Spaniei era iarnă, ceea ce însemna că aerul se putea răci pe nepusă-
masă.
— Cel mai important este să ne găsim un adăpost în cazul în care se
pornește v}ntul, zise el. Cur}nd după aceea ajunseră la un mare loc de
trecere zidit care ducea neîntrerupt pe sub stradă și am}ndoi au fost de
părere că era un loc potrivit.
— Acolo jos suntem în siguranță, afară de cazul unei averse, atunci ne
înecăm, spuse Josep, căci locul de trecere avea scopul de a dirija apa unui
p}r}u pe sub stradă și linia de tren, cu toate că anii de secetă secaseră cursul
apei. În interiorul tubului mare aerul era cald și liniștit și era un sediment de
nisip moale și curat.

756
 Au avut nevoie doar de c}teva minute pentru a aduna o grămadă de lemne
plutitoare din albia p}r}ului. Josep mai avea încă în buzunar c}teva din
chibriturile pe care i le dăduse Pena și cur}nd ardea un foc mic, vioi, care
trosnea satisfăcător și răsp}ndea căldură și lumină.
— Cred că merg spre sud. Poate la Valencia sau Gibraltar. Poate chiar în
Africa, spuse Guillem.
— Bine. Mergem spre sud.
— Nu, mai bine merg singur spre sud, Josep. Pena știe că suntem buni
prieteni. Și el și poliția vor căuta doi bărbați tineri care călătoresc împreună.
Unul singur este mult mai puțin bătător la ochi prin împrejurimi, de aceea e
mai sigur ca fiecare dintre noi să călătorească singur. Și ne vor căuta cu
siguranță în apropierea locului de baștină, de-aia trebuie să plecăm departe
de Catalania. Dacă eu merg spre sud, tu trebuie să o iei către nord.
Suna rațional.
— Dar nu cred că ar trebui să ne despărțim, spuse Josep încăpăț}nat. Dacă
doi prieteni călătoresc împreună și unul are necazuri, celălalt este acolo să-l
ajute.
Se priviră unul pe altul.
Guillem căscă.
— Bine, hai să dormim. Mai vorbim m}ine-dimineață.
Se lungiră alături de foc. Guillem adormise cur}nd și sforăia tare, dar
Josep stătu treaz mult timp și mai pun}nd c}te un lemn pe foc, din c}nd în
c}nd.
C}nd adormi în sf}rșit, mormanul de crengi era aproape epuizat și din
focul p}lp}itor mai rămăsese doar un mic cerc de cenușă cu o inimă
incandescentă.
C}nd se trezi, focul era rece și cenușiu, la fel ca și aerul.
— Guillem? zise el.
Era singur.
Guillem s-a dus să se pișe, în mod sigur, g}ndi el și adormi la loc.
C}nd se trezi iar, aerul era mai cald. Lumina soarelui pătrundea în locul de
trecere.
— Hee, strigă el și sări în sus. Guillem? strigă. GUILLEM?
Ieși din trecătoare și o luă în sus pe stradă, dar în ambele direcții nu se
vedea nicio viețuitoare.
Deodată îl străbătu un g}nd, înhăță haina și constată cu ușurare că sulul
de bancnote, pe care i le dăduseră tatăl lui și Nivaldo, era încă acolo.
Dar… îl simțea altfel.

757
 C}nd scoase sulul din buzunar și numără h}rtiile, văzu că dispăruseră
șapte pessetes – jumătate din bani. Furate din buzunarul lui!
De prietenul lui!
Aproape leșinat de furie ridică pumnul spre cer.
„RUȘINE! NENOROCITULE! NENOROCIT BLESTEMAT!… EȘTI UN CRETIN,
GUILLEM!” urlă el.

SINGUR
Fără un motiv anume se întoarse în locul de trecere ca un animal care se
t}răște în vizuină și se așeză l}ngă cenușa focului mort din nisip.
Se bizuise mult pe Guillem. E adevărat că nu știa nici să scrie și nici să
citească, dar după Nivaldo, Guillem Parera era cel mai deștept om pe care îl
cunoscuse. Josep știa foarte bine cum îl împiedicase Guillem de la prostia de a
se duce la Pena, la gara din Madrid și cum, tot Guillem, își dăduse seama
imediat că bucătăria ospătăriei Metropolitano era un refugiu sigur pentru ei.
Josep nu se considera destul de șiret și nu știa dacă singur ar fi putut
supraviețui.
În timp ce își îndesa sulul subțire de bancnote într-o șosetă, îi veni ideea
că Guillem i-ar fi putut fura toți banii și realiză că Guillem făcuse din
greutățile lor de atunci un fel de competiție.
Acum începe fiecare cu aceeași sumă de bani. Să vedem care dintre noi
merge mai departe.
Asta îl înfurie iar și furia era mai puternică dec}t teama lui, astfel că acum
putea părăsi siguranța temporară a trecătorii. Împotriva soarelui care sclipea
cald, urcă la suprafață și porni la drum.
Era doar de c}teva ore pe drum, c}nd ajunse într-un loc unde șina, care
ducea în direcție estică spre Barcelona, se încrucișa cu șinele care duceau
spre nord și sud. Chiar dacă nu-i plăcea să recunoască, trebui să recunoască
acum că Guillem avusese dreptate cu c}teva lucruri în privința diferenței lor
de opinii cu o seară înainte. Nu se putea întoarce în Santa Eulalia. Ar fi
periculos pentru el și să meargă la Barcelona, chiar periculos, să răm}nă în
Catalania.
Coti spre st}nga și urmă noile șine spre nord.
Acum se simțea îndreptățit să-i urmeze sfatul lui Guillem; orișic}t, g}ndi
el, plătise pentru asta.
Nu știa unde opresc trenurile sau unde ar fi putut sări în ele fără pericol,
dar c}nd ajunse la o colină lungă, abruptă, urcă p}nă sus, aproape de v}rf, se
lungi sub un copac și așteptă.
758
 Aproape o oră mai t}rziu auzi un vuiet și un huruit slab și urletul
îndepărtat al fluieratului, iar speranțele și așteptările lui crescură. La urcatul
dealului, trenul încetini din ce în ce mai mult, așa cum sperase. C}nd îl ajunse
ar fi putut sări chiar ușor, dar trenul era alcătuit exclusiv din vagoane de
persoane și de aceea nu-i folosea la nimic.
De la ferestrele compartimentului supraaglomerat de clasa a treia oamenii
îl ținteau cu privirea.
La mai puțin de o oră auzi iar zgomotele trenului și de data aceasta era
exact ceea ce așteptase, un marfar lung. În timp ce trecea pe l}ngă el văzu un
vagon cu ușa pe jumătate deschisă și fugi de-a lungul trenului și se aruncă
îndem}natic pe podeaua vagonului.
C}nd se răsuci și se ridică în spațiul întunecat, constată că s-ar fi resemnat
foarte bine cu mirosul de ceapă, dar vagonul acesta duhnea a urină stătută.
Acesta era probabil unul dintre motivele pentru care paznicii își agitau b}tele
c}nd descopereau călători clandestini, se g}ndi el. Pe urmă, cineva spuse
încet:
— Hola.
— Hola.
C}nd lui Josep i se obișnuiră ochii cu întunericul îl văzu pe cel care vorbea
șez}nd într-un colț, un bărbat subțiratic cu o barbă îngustă, întunecată.
— Eu sunt Ponc.
— Josep.
— Merg doar p}nă la Figueres.
— Eu răm}n în tren. Vreau să merg în Franța, să-mi caut de lucru acolo.
Știi vreun oraș unde aș putea găsi de lucru?
— Ce fel de muncă ai făcut?
— Vin de la o podgorie.
— Ei, sunt multe podgorii.
Bărbatul clătină din cap.
— Dar peste tot sunt vremuri grele.
Se opri g}nditor.
— Știi valea Orb?
— Nu, senyor.
— Am auzit că acolo e mai bine, o vale cu climă proprie, iarna mai cald
dec}t în Catalania, cele mai bune condiții pentru struguri. Acolo sunt multe
podgorii. Poate e chiar și de lucru.
— C}t de departe e valea asta?
Celălalt ridică din umeri.

759
 — Poate că cinci ore de la graniță. Trenul merge direct acolo.
— Trenul ăsta?
Omul scoase un fornăit.
— Nu, cu trenul ăsta se ajunge doar p}nă aproape de graniță. Cei care au
născocit lucrurile astea în Madrid au făcut șinele spaniole mai late, pentru ca
francezii, în cazul în care s-ar hotărî să vină peste noi, să nu poată aduce
trupe și arme cu trenurile. De aceea trenul acesta se oprește la graniță.
Trebuie să mergi mai departe pe jos și în Franța să sari într-un alt tren.
Josep aprobă și reținu detaliile.
— Ar mai trebui să știi că la graniță controlează fiecare vagon. Trebuie să
ții neapărat seama să părăsești trenul acesta la un sfert de oră după ce
traversează orașul Roses – în niciun caz mai t}rziu. Înt}i o să vezi un turn
mare de apă, alb, pe urmă trenul încetinește la o pantă. Acolo trebuie să sari.
— Mulțumesc mult.
— Pentru puțin. Dar acum vreau să dorm, deci gata cu vorbăria.
Josep se așeză aproape de ușa deschisă a vagonului. În alte condiții ar fi
dormit și el, dar era prea nervos. Cu v}rful pantofului său drept își pipăi cele
șapte pessetes în șoseta st}ngă, pentru a se asigura că mai sunt acolo. Nu-și
luă ochii de la grămada zăc}nd, care era tovarășul lui de călătorie, în timp ce
trenul trecea culmea dealului și accelera clătin}ndu-se și duduind pe partea
cealaltă a colinei.

DRUMEȚIE
După trei ore părăsi trenul fără nicio greutate și o luă de-a lungul unei
străzi șerpuite care ducea prin soarele cald direct către sc}nteietoarea și
strălucitoarea Mare Mediterană. Trecu pe l}ngă o duzină de bărci pescărești
prinse cu odgoane pe plajă și cur}nd după aceea stătea în mijlocul unei plaça,
unde constată că vinerea se ținea piață. Stomacul lui gol chiorăia c}nd trecu
pe l}ngă sobele cu cărbuni pe care clocoteau pui, pește și carne de porc,
umpl}nd aerul cu arome delicioase.
În cele din urmă își cumpără un castron mare cu m}ncare picantă de năut,
pe care o m}ncă încet și cu o plăcere imensă, rezemat de un zid de piatră.
L}ngă el era o bătr}nă cu un morman de pături de v}nzare și, după ce a
m}ncat, Josep a dus castronul înapoi și s-a îndreptat spre ea. Atinse o pătură
și o ridică, simțind aproape cu venerație grosimea ei moale. C}nd o desfăcu,
văzu că era destul de mare și suficient de lată pentru două persoane. Știa
foarte bine că o asemenea pătură ar fi de mare ajutor pentru cineva
constr}ns să doarmă sub cerul liber.
760
 Bătr}na îl privea cu ochii pricepuți ai unei negustorese.
— Cea mai fină l}nă și de la războiul celei mai bune țesătoare, fata mea. Un
adevărat chilipir pentru tine… o pesseta.
Josep oftă și dădu din cap.
— Cincizeci de cèntims? întrebă el, dar bătr}na scutură disprețuitor din
cap și ridică m}na pentru a respinge orice negociere.
El se întoarse dar apoi se opri.
— Poate șaizeci?
Ochii vicleni îl priviră cu reproș în vreme ce scutură iar din cap.
— Știi pe cineva care are nevoie de un muncitor bun?
Ea clătină din cap.
— Nu e de lucru pe aici.
Și astfel Josep plecă mai departe. Pe c}nd se afla în afara c}mpului ei
vizual, scoase monedele din buzunarul hainei și numără șaptezeci și cinci de
cèntims. Pe urmă se întoarse la bătr}nă și-i întinse banii.
— Asta-i tot ce pot cheltui. Nicio cèntim mai mult.
Mai încercă o ultimă ofertă și m}inile ei avide înhățară monedele. Le
numără și oftă și, c}nd el o rugă să-i dea bucata de fr}nghie pe care o găsise
în spatele păturii, se înduplecă. Josep rulă pătura, o legă cu fr}nghia la ambele
capete și își puse sulul pe umeri.
— Bunico, unde e pichetul de frontieră?
— Ia-o pe strada care traversează orașul, te duce direct la pichet. E doar la
o jumătate de oră distantă.
El o privi și se hotărî să-și asume riscul.
— Dar nu vreau să trec granița pe la pichet.
Ea z}mbi.
— Sigur că nu vrei, drăguțule, puțini oameni cu minte vor asta. Nepotul
meu o să-ți arate drumul.
Douăzeci de cèntims.
Josep mergea la oarecare distanță în spatele băiatului uscățiv, care se
numea Feliu. Făcea parte din învoială să plătească înainte și să nu meargă
împreună. Traversară orașul și merseră apoi prin c}mp deschis, mereu cu
vedere la mare. Foarte cur}nd Josep descoperi pichetul de graniță, o barieră
de lemn de-a lungul străzii, completată de oameni în uniformă care puneau
întrebări călătorilor. Ar fi vrut să știe dacă numele și descrierea lui fuseseră
date grănicerilor. Chiar dacă nu, n-ar putea trece prin pichet, pentru că ar
vrea să-i vadă actele și permisul.

761
 Feliu mergea direct către pichet și Josep îl urma cu neliniștea cresc}nd.
Poate că bătr}na și copilul îl duseseră direct spre închisoare, ca un
contraserviciu pentru banii de la el și pentru mai mulți bani de la grăniceri,
drept mulțumire pentru predarea unui contrabandist.
Dar în ultima clipă Feliu coti spre st}nga pe o cărare îngustă, prăfoasă și
c}nd Josep ajunse la cărare, o luă și el pe acolo.
Au mai mers c}teva minute, pe urmă Feliu se opri, ridică o piatră și o
aruncă în dreapta. Era semnul convenit și băiatul plecă voinicește de acolo,
fără a se mai uita măcar unul la altul.
C}nd Josep ajunse la locul spre care aruncase băiatul piatra, văzu o cărare
încă și mai str}mtă, care ducea de-a lungul marginii unui c}mp cu ceapă
înțelenit acum iarna și coti pe ea. Cepele neculese își scoteau din păm}nt
degetele verzi și el culese c}țiva bulbi. Erau tari și amari c}nd îi m}ncă în
timpul mersului.
C}mpul de ceapă a fost ultimul ogor pe care l-a văzut, căci în spatele
văioagei erau dealurile des împădurite. Mai merse aproape o oră înainte de a
ajunge la o bifurcare.
Nu era nicio tăbliță care să indice direcția, nici Feliu și nici altcineva căruia
să-i ceară sfatul. O luă pe drumul din dreapta și la început nu văzu nicio
diferență față de cărarea precedentă. Totuși observă încet că poteca devenea
din ce în ce mai îngustă. Uneori părea să dispară, dar de fiecare dată
recunoștea în fața lui urme pe care alți drumeți le lăsaseră printre copaci.
Dar pe urmă cărarea n-a mai putut fi văzută deloc.
Josep merse mai departe prin pădure, cu credința fermă că va regăsi
imediat drumul așa cum mai făcuse și înainte. C}nd în sf}rșit a trebuit să
recunoască că nu se vedea nicăieri nici cea mai mică indicație referitoare la
vreo potecă în pădure, încercă să se întoarcă și să ajungă la cărarea de la
bifurcare pe care o luase dar, oric}t se strădui, nu mai putu să găsească
drumul pe care venise.
— Merda! spuse el tare.
O vreme se mișcă fără țintă prin pădure, dar nu văzu nicio cărare. Și, mai
grav, pierduse orice orientare. C}nd, în sf}rșit, ajunse la un p}r}iaș susurător,
se hotărî să îl urmeze. Pe l}ngă ape se construiesc deseori case, chibzui el,
poate dau peste vreuna.
Înainta cu greutate, îl împiedicau pomișori și arbuști. Trebui să se cațăre
peste copaci dobor}ți sau să se t}rască pe sub ei și să ocolească c}teva
pov}rnișuri. De mai multe ori trecu pe l}ngă r}pe ad}nci, st}ncoase, doar

762
păm}nt scormonit și piatră. Spinii îi zg}riau brațele, nu mai avea aer și era pe
r}nd c}nd nervos, c}nd înfricoșat.
Pe urmă p}r}ul dispăru într-un tub de lemn, un trunchi de copac lung,
scobit. Și tubul ducea fără întrerupere pe sub o stradă.
Era o stradă bună, în momentul acela într-adevăr părăsită, dar – care
ducea undeva! Imens de ușurat se așeză în mijlocul străzii și privi semnele de
viață: brazdele roților de căruță, urmele de copite din praf. Merg}nd
nest}njenit pe această stradă, ultima luptă cu pomii și tufișurile era plăcere
pură. După scurt timp, poate zece minute, găsi o dovadă că se afla în Franța, o
tăbliță bătută în cuie pe un copac: „Ville d’Elne, 11 km.” Pe ultimul r}nd era
scris mic: „Province du Roussillon.”

TOVARĂȘI DE CĂLĂTORIE
În Perpignan găsi liniile de cale ferată. Era un oraș cu clădiri impozante,
multe dintre ele medievale și, din cauza țiglelor înguste care fuseseră folosite
la construcția lor, de un roșu întunecat. Era un cartier cu case arătoase l}ngă
zone neîngrijite cu străzi str}mte, murdărite de gunoaie, deasupra cărora
at}rnau fr}nghii pline de rufe, sălașurile țiganilor și ale altor oameni sărmani.
Era și o catedrală impozantă, în care Josep dormi în prima noapte pe o bancă.
Zile întregi pe urmă își petrecu diminețile întreb}nd de lucru în prăvălii și
hanuri, dar mereu fără succes.
După-amiaza devreme urmă șinele de tren care ieșeau din oraș p}nă la un
loc potrivit și așteptă acolo. C}nd apăru un marfar, ritualul era deja cel
obișnuit. Căută un vagon cu ușa parțial deschisă, fugi pe l}ngă tren și se
aruncă înăuntru.
C}nd se puse din nou pe picioare, văzu că în vagon se aflau deja patru
bărbați.
Trei dintre ei îl încercuiseră pe al patrulea pe podea.
Doi dintre bărbații care stăteau în picioare erau mari și puternici și aveau
capete rotunde, enorme, al treilea era mijlociu și subțire, cu o față de șobolan.
Cel de-al patrulea bărbat se ghemuise pe m}ini și genunchi. Unul dintre
bărbații puternici, ai cărui pantaloni se lăsaseră în jos, îl apucă de ceafă cu o
m}nă pe cel îngenuncheat, o împinse pe cealaltă sub burta lui și îi ridică puțin
șezutul gol.
În prima secundă Josep privi totul ca pe un tablou. Cei din picioare îl
priveau uimiți. Omul de pe podea era mai t}năr dec}t ceilalți, poate de o
seamă cu Josep. Văzu că avea gura deschisă și fața schimonosită, de parcă ar
fi țipat mut.
763
 Bărbatul care îl ținea pe cel mai t}năr nu-l lăsă să scape, dar ceilalți doi se
întoarseră spre Josep, care se întorsese și el.
Și sări din vagon.
Nu era o săritură pe care să o fi pregătit. Nu-și găsi echilibrul c}nd
picioarele ajunseră pe păm}nt și era ca și c}nd păm}ntul sărise cu putere pe
el. Căzu în genunchi, se izbi cu burta de păm}nt și alunecă pe zgură, iar șocul
îi scoase aerul din piept, astfel că pentru un scurt moment cumplit se luptă să
respire.
Rămase lungit în murdărie în timp ce vagonul huruia mai departe pe l}ngă
el. Întregul tren trecu pe l}ngă el și plecă de acolo și în sinea lui îl blestemă pe
Guillem, pentru că îl lăsase singur la greu, în neputința lui. Înt}i se auzi
zgomotul locomotivei, care apoi se pierdu în depărtare, la fel ca și țăcănitul
vagonului.

UN STRĂIN ÎNTR-O ȚARĂ ÎNDEPĂRTATĂ

Pe urmă nu se mai g}ndi la o călătorie cu trenul, ci porni la drum fără să
știe exact încotro, tremur}nd mereu de frig și întreb}nd de lucru acolo unde
se afla. Se obișnuise cu respingerile, cur}nd nu-l mai deranjau și nu mai auzea
frazele așteptate. Speranțele lui nu se mai îndreptau acum către
autoaprovizionare și un viitor asigurat, cur}nd a fost vorba doar de a găsi în
fiecare zi ceva de m}ncare și un loc sigur pentru dormit. Cu fiecare zi se
simțea tot mai străin. În provincia Roussillon oamenii încă mai vorbeau
catalana aproape la fel cum făceau ei în Santa Eulalia, dar din ce mergea mai
departe spre nord găsea în limbă tot mai multe cuvinte și expresii franțuzești.
După ce traversă granița către provincia Languedoc mai putea să înțeleagă și
să se facă înțeles, dar accentul și modul lui ezitant de a vorbi îl stigmatizau ca
străin.
Oamenii erau dispuși să-i accepte banii spanioli, dar îl chinuia faptul că
trebuia să-și chibzuiască cei c}țiva bănuți. Să plătească pentru o cazare nici
nu-i trecea prin minte. Își căuta catedrale care de cele mai multe ori erau
deschise întreaga noapte pentru credincioși și îi ofereau puțină lumină și o
bancă de întins. Dormea și prin biserici din c}nd în c}nd, dar multe biserici
erau închise peste noapte. Într-o parohie preotul l-a luat dimineața la casa
parohială și i-a dat să măn}nce terci, în timp ce într-o alta, un preot t}năr,
furios l-a trezit cu zg}lț}ituri puternice de umăr și l-a izgonit noaptea din
biserică. C}nd trebuia, se înfășură în pătura lui și dormea în aer liber pe
păm}nt, dar căuta să evite asta, pentru că de mic se temea de șerpi.

764
 Foarte cur}nd se hotărî să cumpere doar p}ine și căuta brutării care
dădeau ieftin baguettes vechi. Bețele deveneau repede tari și rezistente ca
lemnul și el își tăia bucățele mici cu cuțitul și rodea merg}nd din p}ine, ca
dintr-un os.
Pe o stradă din orașul Beziers se sperie la vederea unui grup de bărbați cu
ochi inexpresivi, în uniforme de deținuți, cu dungi late. Erau încătușați cu
lanțuri prinse de glezne și munceau cu lopeți, cazmale și ciocane grele; c}țiva
dintre ei sfăr}mau blocuri de piatră în bucăți, pe care alții le repartizau pe
stradă și le comprimau pentru a forma un tablier.
Paznicii în uniformă purtau flinte mari cu o rază de acțiune mai mare
dec}t celelalte arme cu care trăsese Josep în asociația de v}nătoare; credea că
o încărcătură dintr-o asemenea armă putea rupe în două un bărbat. Paznicii
păreau plictisiți în timp ce deținuții lor, aflați continuu sub privirea lor aspră
și vigilentă, munceau calm dar zelos, cu fețele goale, cu torsurile în mișcare,
cu picioarele totuși aproape imobile, din cauza lanțurilor.
Josep rămase pe loc și îi privi fascinat. Știa că ar avea aceeași soartă în
cazul în care ar fi prins.

C}nd în acea noapte dormi în Cathedrale de St. Nazaire din Beziers, avu
pentru prima dată acest vis. Acolo era bărbatul cel puternic, care tocmai se
urcase în trăsură; Josep îi văzu fața foarte clar. Era și asociația de v}nătoare
care urmărea trăsura pe bulevardele întunecoase, acoperite cu zăpadă și, de
îndată ce au cotit pe o stradă nouă, Josep aprinse un chibrit. Pe urmă, unul
dintre țintași stătea l}ngă el și trăgea încontinuu, iar Josep văzu gloanțele
căz}nd și dispăr}nd în carnea bărbatului îngrozit din trăsură. Se trezi
scuturat de un bărbat în v}rstă, ale cărui rugăciuni erau deranjate de
geamătul lui.
În acea zi drumețea în afara orașului Beziers în ținutul muntos. În
împrejurimile țărănești își putea cumpăra m}ncarea doar în mici prăvălii,
care adesea nu aveau deloc p}ine, astfel că trebuia să plătească pentru
br}nză sau c}rnați și banii lui păreau să se topească. O dată a fost lăsat să
spele vasele într-un han mic, murdar și primi pentru asta trei c}rnați subțiri
și o farfurie cu linte fiartă.
Era mereu obosit și flăm}nd. Și fiecare zi se contopea cu următoarea, se
zăpăcea tot mai tare și mergea unde îl duceau picioarele. La unsprezece zile
după trecerea graniței mai avea doar o pesseta, o bancnotă șifonată căreia îi
lipsea un colț. Să găsească de lucru, înainte de a cheltui ultimii bani, era cel
mai important.

765
 C}teodată amețea din cauza hranei insuficiente și îi era teamă că foamea îl
va împinge să ia ceva pentru care nu putea să plătească, o baguette sau o
bucată de br}nză, inevitabilul furt din disperare, care i-ar pune lanțurile de
glezne și dungile pe spate.

Afișul arăta în două direcții, pe o săgeată spre est era scris „Beziers, 16
km”, și pe cea către vest „Roquebrun, 5 km.”
Mai auzise o dată numele acestui sat – și își aminti de cei doi francezi care
veniseră în Santa Eulalia pentru a cumpăra vin. Unul dintre ei spusese că era
din Roquebrun. Era bărbatul care zisese că îi plăcea felul în care lucra Josep.
Fontaine? Nu, ăsta era numele bărbatului mai înalt. Celălalt era mai mic și
mai robust. Oare cum se numea?
Josep nu-și putea aminti.
Dar o jumătate de oră mai t}rziu, numele îi veni în minte și el rosti tare:
— Mendès. Léon Mendès.
Văzu satul Roquebrun înainte de a ajunge la el, un sat confortabil lipit de
panta unui munte mic. Era îmbrățișat pe trei părți de serpentina unui r}u, pe
care Josep îl traversă pe un pod boltit din piatră. Aerul era bl}nd și frunzișul
de un verde opulent. Portocalii mărgineau malurile. Satul era curat și îngrijit;
pretutindeni erau mimoze care înfloreau iarna, unele flori pufoase arătau ca
niște păsări roz, însă cele mai multe înfloriseră deja ca niște cascade albe.
Un om cu un șorț de piele mătura caldar}mul în fața unei mici cizmării, iar
Josep îl întrebă dacă îl cunoaște pe Léon Mendès.
— Firește că îl cunosc.
Cizmarul spuse că podgoria lui Mendès se afla în depresiune, la ceva mai
mult de o oră afară din Roquebrun. Îi arătă lui Josep străduța care îl ducea
acolo.

Podgoria era la fel de îngrijită ca și satul, trei atenanse impunătoare și o

casă, toate din piatră și cu acoperiș de țiglă. Toate zidurile erau acoperite de
iederă și ținutul care se întindea în jurul caselor – două coaste abrupte de
deal și o vale plată – era plin cu butuci de vită.
Bătu la ușă, probabil prea temător, căci nu răspunse nimeni. Tocmai se
g}ndea dacă să mai bată o dată c}nd ușa a fost deschisă de o femeie de v}rstă
mijlocie, cu părul alb și o fată rotundă, roșie.
— Oui?
— Aș vrea să vorbesc cu Léon Mendès, dacă sunteți bună, madame.
— Cine ești?

766
 — Josep Álvarez.
Ea îl privi rece.
— Așteaptă aici.
C}teva clipe mai t}rziu el veni la ușă, exact așa cum îl ținea minte Josep, un
bărbat mic, rotofei, ordonat – poate chiar exagerat – îmbrăcat, cu părul
perfect pieptănat. Stătea în ușă și îl privea întrebător pe Josep.
— Monsieur Mendès, sunt Josep Álvarez.
Un moment de tăcere.
— Poate că vă amintiți de mine. Josep Álvarez? Fiul lui Marcel Álvarez din
Santa Eulalia?
— În Catalania?
— Da. Ați vizitat în toamnă podgoria noastră. Mi-ați spus că sunt un
muncitor bun, un lucrător extraordinar. V-am rugat să mă angajați.
Bărbatul aprobă din cap. Nu-l invită în casă, ci ieși el afară și trase ușa
după el. Stătea pe piatra lată, întinsă, care servea drept prag și îl privea cu o
ușoară suspiciune.
— Îmi amintesc. Și acum îmi aduc aminte și de tine. Ți-am spus că n-am ce
să-ți dau de lucru. Ai bătut tot drumul ăsta lung în speranța că apariția ta
personală îmi va schimba părerea?
— O, nu, monsieur! Eu – a trebuit să plec, știți. Vă asigur că eu… chiar sunt
din înt}mplare aici…
— A trebuit să pleci? Atunci… ai… comis un pas greșit, ai făcut ceva rău, de
aceea a trebuit să fugi?
— Nu, monsieur, n-am făcut nimic rău…
Un alt moment de tăcere.
— N-am făcut nimic rău!
M}na lui se str}nse în jurul brațului lui Léon Mendès, dar acesta nu tresări
și nici nu se dădu înapoi.
— Am fost nevoit să văd cum alții făceau ceva rău. Am văzut ceva
îngrozitor, o fărădelege și cei care au făcut-o știau că văzusem. A trebuit să
fug ca să răm}n în viață.
— Adevărat? întrebă bl}nd Mendès.
Îi luă m}na lui Josep de pe brațul lui și făcu c}țiva pași mici către el. Ochii
severi închiși la culoare păreau să-l străpungă pe Josep.
— Atunci ești un om bun, Josep Álvarez?
— Așa sunt! strigă Josep. Așa sunt. Așa sunt…
Și deodată, spre groaza lui, spre marea și copleșitoarea lui rușine, pl}nse
răgușit și puternic ca un copil mic.

767
 Păru să dureze ani, o eternitate… Doar neclar simți cum Mendès îl bătu pe
umăr.
— Te cred că așa ești.
Așteptă p}nă c}nd Josep își veni iar în fire.
— Mai înt}i, presupun că ai nevoie să măn}nci ceva. Pe urmă o să-ți arăt
unde vei dormi. Și, în sf}rșit…
Str}mbă din nas și z}mbi.
— O să-ți dau o bucată din cel mai tare săpun maro pe care îl putem găsi,
iar r}ul are destulă apă de spălat.

Două zile mai t}rziu Josep stătea dis-de-dimineață pe panta abruptă a

unuia dintre dealuri. Avea o nouă proprietăreasă, o văduvă care arăta bine,
cu un soț mort căruia îi aparținuseră hainele uzate dar curate, pe care le
purta Josep acum, chiar dacă la burtă îi erau prea largi iar la m}ini și picioare
prea scurte.
Avea un cosor în cingătoare și o sapă în m}nă și privea lungul r}nd de
viță-de-vie. Păm}ntul era mai roșu dec}t cel al tatălui său dar la fel de pietros.
Léon Mendès îi spusese că, din cauza climei bl}nde din valea Orb, vița tunsă
dădea mai devreme frunze și lăstari dec}t plantele pe care le avea tatăl lui.
Josep știa că erau soiuri de vie pe care nu le cunoștea și aștepta deja
nerăbdător să vadă diferențele la frunze și fructe.
Părea nou-născut.
Și asta nu numai pentru că era sătul și dormise bine, se g}ndi el. Puterea
se înălța în el direct din păm}nt, așa cum se înt}mplase și în Santa Eulalia.
Stătea într-o podgorie sub soarele binevoitor și făcea lucruri care îi erau
familiare, pe care le știa bine și uneori – c}nd nu auzea pe nimeni vorbind
franceza asta ciudată, sau dacă nu se g}ndea că aici nu existau micuți păroși
care să hrănească butucii de viță pe sub lutul rozaliu – se putea destinde în
așa fel înc}t să-și închipuie că este acasă.

Partea a patra

PĂMÂNTUL FAMILIEI ÁLVAREZ

768
 Santa Eulalia

2 octombrie 1874

BUTUCI DE VIȚĂ PICTAȚI

În prima toamnă după întoarcerea lui, Josep a simțit o bucurie nouă c}nd
s-au schimbat frunzele butucilor săi de viță. Nu se înt}mpla în fiecare an și nu
știa ce declanșa această schimbare – după-amiezile calde ale toamnei t}rzii în
combinație cu nopțile mai răcoroase? Anumite legături ale soarelui, v}ntului
și ploii? În toamna asta s-a înt}mplat iar și ceva în el se bucura. Frunzele Ull
de Llebre arătau dintr-odată o multitudine de tonuri coloristice, de la
portocaliu la roșu strălucitor, splendidele frunze verzi de Garnatxa
deveniseră galbene cu vinișoare galben-maronii și frunzele Samsó aveau un
verde întunecat cu vinișoare roșii. Era, de parcă butucii viței-de-vie înfruntau
moartea iminentă, dar pentru el toate acestea erau o parte a noului început
și, m}nat de o emoție liniștită, o luă printre r}ndurile viei.
Prima recoltă de pe propriul lui păm}nt i-a adus un venit mai mare dec}t
ar fi fost normal pentru via năpădită de buruieni a tatălui său, mulți dintre
struguri aveau boabele mari c}t jumătate din degetul mare întins al unui
bărbat și de un purpuriu întunecat și toate soiurile aproape plesneau de
must, pentru că într-un moment nepotrivit plouase prea mult. Că mustul nu
era chiar minunat, le era egal țăranilor, care îl vindeau ieftin și în cantitate
mare. Afacerile din prăvălia lui Nivaldo mergeau bine și oamenii pe care îi
înt}lnea Josep în sat păreau mai vioi și z}mbeau mai mult dec}t de obicei.
Josep vorbi cu Quim Torras să-și unească forța de muncă pentru cules, iar
vecinul lui ridică din umeri și zise:
— De ce nu?
După multă chibzuială și nesiguranță, cuteză să meargă și la via lui Valls și
îi făcu Mariei del Mar aceeași propunere. Femeia a avut nevoie doar de o
secundă pentru a spune Da și în graba ei de a răspunde și după felul în care i
s-a luminat fața, Josep observă că o apăsase perspectiva de a culege strugurii
fără ajutor și de a-i stoarce.
Deci și-au cules strugurii împreună și au tras cărți pentru a stabili ce
recoltă să fie culeasă mai înt}i. Quim a c}știgat cu valetul de cupă, Maria del
769
Mar a tras nouă de pică și Josep șaptele de caro, astfel că el era cel mai tare
amenințat ca o furtună t}rzie, grindina sau o ploaie violentă să-i distrugă
strugurii, înainte de a putea fi storși.
Dar vremea ținu și au început cu strugurii lui Quim. Cu toate că toți trei
aveau parcele la fel de mari, recolta lui Quim era cea mai slabă. Era un țăran
rău și leneș. Buruienile îi sufocaseră via și avea mereu ceva de făcut care îl
împiedica să ia sapa în m}nă – de exemplu să se plimbe cu bunul lui prieten
părintele Felipe sau să joace cu el diferite jocuri, sau să umble prin m}lul
r}ului ca să vadă c}t de scăzută mai era apa, sau să stea în plaça și să discute
ce se poate face pentru a repara poarta nearătoasă a bisericii. Jumătate din
via lui era Garnatxa, butuci foarte bătr}ni, cu boabe negre, destul de mici.
C}nd Josep gustă c}teva pentru a-și stinge setea, le simți aroma bogată și
savuroasă, dar văzu și că Maria del Mar trebui să-și ascundă m}nia la vedea
lor. Cei trei vecini nu dădeau atenție buruienilor care creșteau sălbatice,
retezau pur și simplu strugurii și duceau apoi la presa comună jalnic de
puținele roabe pline cu fructe, dar Quim era mulțumit.
Via Mariei del Mar arăta chiar mai bine dec}t pe vremea c}nd o lucra Valls,
cu toate că defunctul ei soț fusese un viticultor bun. Josep arase cu cat}rul
spațiile dintre r}nduri și plivitul Mariei del Mar menținuse r}ndurile aproape
fără bălării. Avea o recoltă mare și cei trei au fost nevoiți să muncească
zdravăn pentru a o culege. Francesc era încă prea mic ca să-și amintească de
ultimul cules, așa că a rămas mereu în apropiere, urmărind atent totul. De
c}teva ori Maria i-a vorbit destul de dur.
— E băiat bun, Marimar. Îmi place să fie pe l}ngă mine, îi spuse Quim și
z}mbi degajat, pe c}nd își descărca coșul în roabă.
Dar ea nu răspunse la z}mbetul lui.
— Trebuie să învețe că n-are voie să fugă printre picioarele cuiva.
Nu-l dădăcea pe Francesc, dar Josep observase cum își lua copilul în brațe
și cum vorbea cu el drăgăstos. Ochii lui o susțineau, își creștea băiețelul fără
tată și în același timp muncea greu și neîntrerupt.
C}nd ceva mai t}rziu Quim s-a dus la closetul de afară, Josep se întoarse
spre ea.
— Am auzit că te-a păcălit angrosistul de vin.
Ea se ridică de la un butuc care at}rna greu de struguri și îl privi
inexpresiv.
Josep mai vorbi ceva jenat.

770
 — Deci, c}nd vine Clemente Ramirez în Santa Eulalia cu butoaiele lui de
oțet goale, i-aș spune că odată cu via tatălui meu am cumpărat-o și pe a lui
Valls. În felul acesta trebuie să plătească prețul normal pentru vin.
— De ce vrei să faci asta?
El clătină din cap și ridică umerii.
— De ce n-aș face-o?
Ea îl privi direct în ochii, ceea ce îl făcu să se simtă încurcat.
— Nu vreau nimic în schimb, spuse el brutal. Bani, sau… altceva. Clemente
e zg}rcit. Mi-ar da satisfacție să-l fac să s}ngereze.
— Sunt un viticultor la fel de bun ca orice bărbat, spuse ea amar.
— Mai bun dec}t cei mai mulți. Oricine are ochi în cap poate să vadă ce
greu muncești și c}t ești de pricepută.
— Bine, spuse ea în cele din urmă și se întoarse să plece.
Josep se simți ciudat de ușurat c}nd ea își reluă lucrul, dar un simplu
cuv}nt de mulțumire n-ar fi fost nelalocul lui, se g}ndi el morocănos și se
apucă de lucru.

C}nd două zile mai t}rziu au început culesul în via lui Josep, căzu ploaia
c}teva ore dimineață, dar a fost doar o burniță bl}ndă care a perlat strugurii
și i-a făcut încă și mai frumoși. Cei trei vecini au muncit foarte bine împreună,
căci între timp fiecare a învățat ritmul de lucru al celorlalți. Josep, care era
obișnuit să muncească singur, aproape regretă c}nd toți strugurii lui au fost
storși și mustul dădea pe dinafară în marile butoaie din șură. Le mulțumi
vecinilor săi și își zise că datorită micului popor lăsase cu bine în urma lui
prima recoltă.

C}nd după un timp apărură Ramirez și două ajutoare de-ale lui cu căruța
lor mare, plină de butoaie, angrosistul risipi o grămadă de cuvinte de laudă și
simpatie pentru noul proprietar al podgoriei.
Josep îi mulțumi.
— Să fiu sincer, am preluat și via lui Valls.
Clemente își înclină capul și îl privi cu buzele încrețite.
Josep aprobă din cap.
— Aha… tu și ea?…
— Nu, am cumpărat gospodăria.
— Și… ea unde pleacă acum?
— Nicăieri. Va lucra mai departe aici.
— Aha. Deci lucrează pentru tine?

771
 — Exact.
Clemente privi într-o parte și Josep z}mbi. Deschise gura să mai spună
ceva, dar pe urmă observă ceva pe fața lui Josep.
— Bine atunci, spuse el. O să golesc mai înt}i butoaiele astea. Sunt mai
multe drumuri de făcut și apoi mergem la Valls. Și acum, ar trebui să începem
să pompăm, da?
La pr}nz Clemente stătea la umbra căruței sale și m}nca p}ine, c}nd Josep
trecu pe acolo.
— Știi că într-unul dintre butoaiele tale e un loc putrezit? îl întrebă el
bucuros.
— Nu, zise Josep.
Clemente îi arătă locul, se întindea deasupra mai multor doage ale
vechiului butoi de stejar. Putregaiul fusese ușor de trecut cu vederea, pentru
că lemnul se înnegrise de bătr}nețe în cea mai mare parte.
— Poate mai rezistă un an sau doi fără să curgă.
— Sper, zise Josep trist.
Maria del Mar se ocupa de butucii ei c}nd intrară în curte, dădu doar din
cap și continuă să muncească.
După ce Ramirez pompă vinul din butoaiele ei, își m}nă caii la marginea
drumului, după care el și Josep se rezemară de căruță și făcură socoteala, iar
Josep verifică de mai multe ori cantitățile și sumele, înainte de a primi
legătura de bancnote.
C}nd s-a întors după c}teva ore la Maria del Mar, era încă în genunchi,
cam la jumătate din înălțimea r}ndului. Josep avu grijă să-i numere partea de
bani așa cum se cuvenea. Ea dădu din cap fără să-l privească și primi h}rtiile
în tăcere, iar el văzu în asta o altă dovadă a m}niei și răcelii ei și plecă de
acolo lu}ndu-și un rămas-bun murmurat.

C}nd plecă de acasă în dimineața următoare pentru a-și începe ziua de

lucru, aproape că se împiedică de ceva, pe care cineva îl lăsase în fața ușii lui.
Era o farfurie întinsă, mare cu o truita de cartofi încă fierbinte, at}t de
proaspăt luată de pe foc, înc}t putea simți mirosul de ceapă și ouă. Pe c}rpa
curată care acoperea truita era o h}rtie fixată cu o piatră mică.
O parte a h}rtiei era o chitanță care arăta că într-un magazin din
Vilafranca del Penèdes fusese cumpărată o furcă cu nouăzeci și două de
cèntims. Pe spate erau două cuvinte cu scrisul de m}nă crispat și str}mb al
unei femei care doar foarte rar trebuia să scrie: „Îți mulțumim.”

772
IARNA
Într-o dimineață de ianuarie căra gălețile la r}u, trei într-o m}nă, pentru a
le freca acolo, c}nd îl văzu pe Francesc șez}nd în fața casei mamei lui.
Fața băiatului se lumină.
— Hola, Josep!
— Hola, Francesc. Cum îți mai merge în dimineața asta?
— Bine, Josep. Aștept să se coacă măslinele, ca să mă pot cățăra iar.
— Înțeleg, spuse Josep serios. Cultivatorii soiurilor timpurii culegeau deja
din noiembrie sau decembrie, dar pomii aceștia rodeau t}rziu. Aveau fruct
bogat doar o dată la șase, șapte ani și anul acesta era doar o recoltă slabă de
măsline de la verde deschis p}nă la negru liliachiu, care erau bune de m}ncat,
dar nu pentru producția de ulei. Maria del Mar întinsese p}nze sub copaci,
pentru a colecta măslinele coapte care cădeau din pomi, iar pe cele care
răm}neau în copac le scutura cu un băț. Era un mod rapid de culegere c}nd
măslinele erau coapte și se puteau conserva în sare sau saramură, dar lui
Josep i se păru că procesul de coacere avea loc chinuitor de încet pentru un
băiețel care t}njea să se cațăre iar.
— Pot să stau puțin cu tine? spuse Josep dintr-o inspirație bruscă și, c}nd
Francesc dădu din cap, își puse găleata deoparte și se așeză pe păm}nt.
— Trebuie să exersez cățăratul, vreau să iau parte la construirea
piramidei, spuse Francesc serios.
— Și să te urci p}nă în v}rf, spuse Josep și se întrebă dacă acest vis ar
putea deveni realitate, av}nd în vedere șoldul malformat al băiatului. Sper să
ți se împlinească dorința.
Se uită după Maria del Mar, care nu era de văzut pe nicăieri.
— Ce părere are mama ta despre asta?
— Spune că am nevoie să exersez foarte mult. Dar acum trebuie să păzesc
măslinele.
— Pomii ăștia se pornesc greu, mmh?
— Da. Dar sunt foarte buni de cățărat.
Așa era. Copacii erau bătr}ni și foarte mari, cu trunchiuri groase și crengi
cioturoase.
— Sunt niște pomi cu totul speciali. Unii oameni cred că astfel de măslini
au fost plantați de romani.
— De romani?

773
 — Romanii erau oameni care au venit în Spania cu mult timp în urmă.
Erau războinici, dar au plantat și măslini și viță-de-vie și au construit străzi și
poduri.
— Cu mult timp în urmă?
— Cu foarte mult timp în urmă, aproape pe vremea c}nd încă trăia Iisus.
— Iisus Hristos?
— Da.
— Mama mi-a povestit.
— Chiar așa?
— Josep, Iisus era tată?
Josep z}mbi și deschise gura să spună nu dar, c}nd îi privi fețișoara, fu
uluit de dimensiunea propriei lui neștiințe.
— Nu știu, zise Josep și apoi își întinse m}na uimit și m}ng}ie copilul pe
față. Era un puști slab ca un ț}r dar obrajii erau rotunzi și plini ca ai unui
bebeluș.
— Vrei să mergi cu mine la r}u? Întreab-o pe mama dacă ai voie să mergi
la r}u ca să mă ajuți la spălatul găleților, îi propuse el și se bucură să vadă ce
repede putea să alerge băiatul care șchiopăta.
Francesc s-a întors foarte cur}nd.
— Zice că nu. Nu, nu, spuse el serios. Zice că trebuie să păzesc măslinele.
Asta e treaba mea.
Josep îi z}mbi.
— E bine să ai o treabă, Francesc, spuse el și apoi își luă gălețile și plecă la
r}u să le spele.
Pe drum îl înt}lni pe Jaume Ferrer, care se întorcea de la v}nătoare cu
două pot}rnichi abia împușcate și am}ndoi se opriră să vorbească. Jaume era
la fel cum îl ținea minte Josep, un băiat blajin, simplu, care se transformase
într-un bărbat blajin, simplu.
Jaume nu i-a pus nicio întrebare. Părea să nu fie deloc conștient că Josep
fusese multă vreme plecat. Vorbiră despre pot}rnichi, care erau pentru masa
de duminică a senyorei Figueres și despre vreme, iar Jaume z}mbi și plecă în
drumul lui.
At}t lui Jaume c}t și grăsanului de Pere Mas le-ar fi plăcut să intre în
asociația de v}nătoare, dar nu au întrunit condițiile.
Ce noroc au avut!

În seara aceea Josep merse la prăvălie cu un ulcior din vinul nou pe care îl
păstrase c}nd Clemente Ramirez i-a golit butoaiele. În vreme ce Nivaldo

774
prăjea ouă cu ardei gras și ceapă, sorbiră fără mare plăcere din vin, pentru că
încă de la început fusese cam fără gust și între timp se acrise de la căldură.
— Puah, spuse Josep.
Nivaldo aprobă încet din cap.
— Ei, nu-i un vin extraordinar, dar… orișic}t, ți-a adus bani. Bani, cu care îi
poți plăti fratelui tău și Rosei, și care îți permit să muncești pentru recolta
următorului an, bani cu care poți cumpăra m}ncare. Că tot vorbim despre
asta, tigrule, trebuie să-ți spun că îmi fac griji: măn}nci ca o păsărică. Doar
c}nd ești la mine o faci așa cum trebuie. Altfel îți ții zilele cu xoriço, p}ine
veche și c}teva înghițituri de br}nză. În orice caz – la xoriço ești cel mai bun
client al meu.
Josep se g}ndi la truita de cartofi, care îi asiguraseră două mese bune.
— N-am femeie în casă și muncesc mult. N-am timp să-mi gătesc o masă
cum se cuvine.
Nivaldo pufni.
— Ar trebui să-ți cauți o femeie. Dar și eu sunt un bărbat care trăiește fără
femeie și totuși gătesc. Bărbatul n-are nevoie de o femeie care să-i gătească o
masă cumsecade. Un bărbat cu scaun la cap prinde un pește, împușcă o
pasăre, învață să gătească.
— Ce se înt}mplă cu Pere Mas? Nu-l mai văd deloc prin sat, întrebă Josep,
ca să schimbe subiectul.
— Pere a găsit de lucru la o fabrică de textile, ca Donat. În Sabatell.
— Așa deci.
Josep observă că în Santa Eulalia era aproape la fel de singur ca în
Languedoc. Fiii înt}i născuți se înrădăcinaseră între timp în sat. Din generația
lui de fii mai tineri, nu mai era niciunul dintre bunii lui prieteni.
— Nu văd niciodată vreun bărbat venind la casa Mariei del Mar.
— Nu cred că a mai fost unul de la Tonio încoace. Cine știe? Poate speră să
se întoarcă la ea Jordi Arnau.
— Jordi Arnau e mort, zise Josep.
— Ești sigur?
— Sunt sigur, dar ei nu i-am spus încă. Nu m-am putut hotărî.
Nivaldo dădu din cap fără reproș.
— Dar știe că unii s-au întors, spuse el g}nditor. Și tu te-ai întors, nu? zise
el și mai luă o înghițitură din vinul acru.

775
GĂTITUL
Prima iarnă a lui Josep în calitate de proprietar a început cu vreme
înnorată și jarul mulțumirii că a str}ns prima recoltă se potoli și pe urmă se
stinse de tot. Butucii de viță își pierduseră aproape toate frunzele lor
frumoase și deveniseră schelete uscate, aspre, astfel că acum era timpul
pentru un tăiat serios. Se plimba prin vie și o privea critic. Vedea că făcuse
deja greșeli și acum se străduia să învețe din ele.
De exemplu, butucii pe care îi plantase pe locul golaș de pe bucata abruptă
a dealului, întruc}t credea că este mai șiret și mai ingenios dec}t tatăl și
înaintașii lui: se uscaseră în arșița p}rjolitoare a verii, pentru că – așa cum
recunoscuse pare – în locul acesta, stratul subțire de păm}nt fertil era așezat
pe st}nca impermeabilă. Pentru a prospera aici, vița trebuia udată și at}t r}ul
c}t și f}nt}na satului erau prea departe pentru a se putea face asta.
Josep se întreba ce altceva mai știuse tatăl lui despre păm}nt, ceva ce el nu
învățase, atunci c}nd a crescut.

E adevărat că n-avea niciun chef să se facă el însuși v}nător totuși, prima

oară c}nd îl înt}lni pe Jaume, își aduse aminte de dojana lui Nivaldo, că ar
trebui să se hrănească mai bine.
— Poți să-mi faci rost de un iepure? întrebă el, iar Jaume z}mbi cu
z}mbetul lui ușor și dădu din cap.
În după-amiaza următoare veni la casa cu un iepure t}năr pe care îl
împușcase în g}t și păru să se bucure de monedele pe care i le dădu Josep. Îi
arătă lui Josep cum să jupoaie animalul și cum să-l pregătească pentru a fi
gătit.
— Cum îi gătești? întrebă Josep.
— Îi prăjesc în untură, zise Jaume și apoi plecă cu capul și blana ca
supliment. Dar Josep își aminti cum pregătea iepurii tatăl lui. Merse la
Nivaldo și-i ceru usturoi, un morcov, o ceapă și un ardei lung, roșu și iute.
Nivaldo ridică o spr}nceană c}nd Josep îi dădu banii.
— Doar nu gătim, nu?
Ajuns acasă, Josep înmuie o c}rpă într-un vin acru și frecă micul v}nat pe
dinăuntru și pe dinafară, pe urmă îl porționă. Așeză bucățile într-o cratiță cu
vin și ulei de măsline, adăugă o jumătate de duzină de căței de usturoi tocați
și tăie legumele în cratiță, înainte de a o așeza la un foc mic, pentru a fierbe
totul înăbușit.

776
 C}nd după c}teva ore m}ncă două bucăți, carnea era at}t de fragedă și
bună, înc}t i se păru că se află în al nouălea cer. Șterse sosul picant și înmuie
bucăți de p}ine uscată în el, p}nă se făcură moi și delicioase.
După ce a terminat de m}ncat, a mers cu cratița la prăvălie, unde Nivaldo
tocmai tăia varză pentru m}ncare.
— Ceva ca să guști, zise el.
În timp ce Nivaldo m}nca, Josep se ad}nci în El Cascabel.
Chiar dacă nu-i făcea plăcere să recunoască, înt}mplările în care fusese
încurcat îl determinaseră să se intereseze mai mult de politică și monarhie.
Citea ziarul foarte atent, fără să găsească știrile pe care le căuta. Cur}nd după
întoarcerea lui ziarul El Cascabel publicase un articol despre generalul Prim,
la patru ani după uciderea lui. Acolo Josep aflase că după crimă fuseseră
arestate mai multe persoane, dar pe care poliția le pusese în libertate după
un interogatoriu amănunțit.
Nivaldo mesteca și înghițea cu s}rg.
— Încă n-am citit ziarul. E ceva interesant în el?
— Încă se luptă înverșunat. Putem fi recunoscători că luptele încă n-au
ajuns în apropierea noastră, în Navarra carliștii au atacat o unitate și au luat
ca pradă arme și artilerie și au făcut trei sute de prizonieri. Déu!
Foșni ziarul.
— Aproape că l-ar fi prins pe noul nostru rege.
Nivaldo îl privi pe Josep.
— Așa? Ce are a face regele Alfonso cu trupele?
— Aici scrie că a vizitat Sandhurst, academia militară britanică și că a vrut
să ia activ parte la înăbușirea războiului civil.
— Aha? Interesant, replică Nivaldo. M}ncă ultima bucățică de carne și
spre mulțumirea lui Josep se apucă să roadă oasele.

Francesc trebuia frecvent să se ocupe de el însuși în timp ce Maria del Mar

muncea în apropiere și foarte des apărea pe proprietatea Álvarez, pentru a-l
urma pe Josep ca o umbră. La început de-abia dacă vorbeau; și dacă o făceau,
atunci era vorba de lucruri simple, forma unui nor, culoarea unei flori sau de
ce nu trebuie lăsate buruienile să crească. Adesea Josep muncea în tăcere și
băiatul îl privea fascinat, deși își văzuse tot mereu mama făc}nd lucruri
asemănătoare în via lor. C}nd era clar că Josep era pe punctul de a încheia o
treabă, băiatul punea mereu aceeași întrebare.
— Acum ce facem, Josep?

777
 — Acum scoatem bălăriile, zicea Josep de exemplu. Sau: Acum ungem
uneltele. Sau: Acum dezgropăm un fragment de st}ncă.
După cum suna răspunsul, băiatul aproba din cap ca și cum și-ar fi dat
permisiunea și apoi porneau la următoarea treabă.
Josep bănuia că Francesc nu căuta doar companie, ci se simțea și atras de
sunetul unei voci bărbătești, căci uneori Josep vorbea liber și ușor despre
lucruri pentru care puștiul era încă prea mic, așa cum c}teodată vorbește
cineva cu el însuși în timp ce face treabă.
Într-o dimineață îi explică de ce plantase tufișuri de trandafiri în fața și
spatele r}ndurilor de vie.
— E ceva ce am văzut în Franța. Florile sunt frumoase de privit, dar mai au
o sarcină, ele trebuie să atragă atenția. Trandafirii nu sunt at}t de puternici
ca butucii de viță, dacă ceva merge prost – dacă e o problemă cu solul, de
exemplu –, atunci trandafirii arată neajunsurile astea și eu am timp să mă
g}ndesc ce pot să fac, înainte ca butucii să sufere pagube, spuse el. Băiatul îl
privi serios, p}nă c}nd a fost plantat și ultimul tufiș.
— Ce facem acum, Josep?
Maria del Mar se obișnui cu faptul că fiul ei, atunci c}nd nu-l vedea pe
acasă, era de găsit în via lui Josep.
— Trebuie să-l trimiți acasă, dacă te încurcă, îi zise ea lui Josep, dar el era
serios atunci c}nd îi răspunse că îi făcea plăcere compania lui Francesc.
Simțea că Maria del Mar îi purta pică în sinea ei. Nu cunoștea motivul, dar știa
că din cauza acestei neîncrederi ea ezita să-i facă vreo favoare. Nu era nimic
altceva dec}t un vecin și păreau am}ndoi mulțumiți cu această relație.
Nivaldo avea dreptate, își spuse el, avea nevoie de o femeie. În sat erau
văduve și femei necăsătorite. Trebuia să înceapă să fie mai atent la ele, p}nă
va găsi una care să împartă cu el munca din gospodărie, să țină casa în
ordine, să-i pregătească mese bune. Și să-i dăruiască copii, să împartă patul
cu el…
Ah, să împartă patul cu el!
Într-o zi mergea pe c}mp singur și plin de dorință, spre casa str}mbată de
v}nt a Nuriei, dar casa era părăsită și ușa stătea deschisă pentru v}nt și tot
felul de animale. Un bărbat care împrăștia gunoi de grajd pe un ogor din
apropiere îi povesti că Nuri{ murise cu doi ani în urmă.
— Și fata ei, Renata?
— După moartea mamei a putut face ce dorea. A plecat.
Ridică din umeri și îi povesti apoi că punea fasole pe ogorul acela.

778
 — Solul e sărăcăcios dar am o mulțime de gunoi de capră de la Llobets. Știi
gospodăria lor?
— Nu, zise Josep, brusc interesat.
— Ocolul de capre al lui Llobets. O gospodărie foarte veche.
Z}mbi.
— Foarte mare, cu multe capre, se îneacă în gunoi de la capre, peste tot e
gunoi vechi, gunoi nou, mormane sunt pe pășunea lor. Nu mai au loc unde să-
l pună. Știu și ei că pe viitor o să aibă și mai mult. Mult mai mult. Și-ți pupă
m}inile dacă le iei o încărcătură.
— Unde e gospodăria asta?
— O plimbare plăcută spre sud, peste deal. Josep îi mulțumi țăranului
cultivator de fasole pentru informația care știa că era o înt}mplare
norocoasă, mult mai importantă pentru el dec}t dacă le-ar fi găsit acasă pe
Nuri{ sau Renata.

CATÂRUL
C}nd tatăl lui găsea o sursă de îngrășăm}nt, ceea ce se înt}mpla destul de
rar, împrumuta întotdeauna o căruță și cai pentru a-l aduce acasă, dar Josep
nu avea cu prietenii tatălui acest gen de relații care să-i permită o asemenea
aroganță. Nici de cat}rul Mariei del Mar nu se putea servi întotdeauna. De
aceea și-a făcut curaj ca după prima lui recoltă de succes să meargă la Sitges
la dogăria lui Emilio Rivera. Fabrica de butoaie era o clădire care se întindea
lung, cu trunchiuri stivuite în curte. Acolo îi găsi pe dogarul Rivera cu fața lui
roșie și pe un muncitor mai bătr}n, care tăiau trunchiurile în sferturi cu pene
de oțel și ciocane grele. Rivera nu-și aminti de Josep p}nă c}nd acesta îi
povesti de dimineața în care fusese at}t de bun să ia un străin p}nă la
Barcelona.
— Ți-am spus că am nevoie de un cat}r și mi-ai povestit de vărul tău, un
bărbat care cumpără cai cu ridicata.
— Ah, da, vărul meu Eusebio Serrat. Locuiește în Castelldefels.
— Da, în Castelldefels. Mi-ai povestit că acolo e o piață de cai. Ultima dată
nu puteam merge, dar acum…
— Piața de cai se ține de patru ori pe an și următoarea e peste trei
săptăm}ni. Întotdeauna are loc vinerea, zi de t}rg.
Z}mbi.
— Spune-i lui Eusebio că te-am trimis eu. Pentru un mic comision o să te
ajute să găsești un cat}r bun.
— Mulțumesc mult, senyor, zise Josep, dar rămase pe loc.
779
 — Mai e ceva? întrebă Rivera.
— Sunt viticultor. Am un butoi vechi în care au putrezit trei doage și
trebuie înlocuite. Poți să faci tipul ăsta de reparație?
Rivera făcu o față chinuită.
— Da… dar poți să-mi aduci butoiul?
— Nu, e prea mare.
— Și eu sunt un dogar foarte ocupat care are multe de făcut. Dacă aș veni
la tine ar fi prea scump.
Se întoarse către muncitor.
— Juan, poți să stivuiești sferturile de trunchi… în afară de asta, zise el
întors iar către Josep, n-am timp.
Josep dădu din cap.
— Senyor… crezi că mi-ai putea spune cum să repar singur butoiul?
Rivera clătină din cap.
— Imposibil. Pentru așa ceva e nevoie de ani de experiență. Nu ai str}nge
destul butoiul și ar curge. Și n-ai voie să folosești sc}nduri tăiate cu
ferăstrăul. Sc}ndurile trebuie să vină de la trunchiuri ca acestea, despicate pe
fibră, pentru ca lemnul să fie impermeabil.
Îi văzu fața lui Josep și puse jos ciocanul.
— Uite ce putem face. Îmi descrii exact cum ajung la ferma ta. Dacă pe
viitor ajung din înt}mplare prin împrejurimi, trec pe acolo și îți repar butoiul.
— Trebuie să fie gata p}nă la toamnă, de culesul strugurilor. Altfel sunt
pierdut.
O spuse mut dar dogarul păru să înțeleagă.
— Atunci mai avem încă luni. Probabil că ajung la tine la timp.
Cuv}ntul „probabil” îl neliniști pe Josep, dar știa și că nu-i răm}nea altă
posibilitate.
— Poate că ai putea folosi c}teva butoaie bune la m}na a doua, două sute
cincizeci și cinci de litri? Care au fost folosite c}ndva la conservarea
heringilor? întrebă Rivera și Josep r}se.
— Nu, vinul meu e destul de prost și fără duhoarea heringilor! zise el și
dogarul z}mbi.

Castelldefels era un oraș de mărime medie, care se transformase într-o

piață uriașă de cai. Unde privea Josep, peste tot erau patrupede înconjurate
de bărbați care discutau. Reuși să nu calce în mormanele de bălegar care
zăceau pretutindeni și otrăveau aerul cu putoarea lor iute și grea.

780
 Piața de cai începu prost pentru el. Descoperi un bărbat care se îndepărta
șchiopăt}nd. Mersul lui i se părea cunoscut, la fel ca și poziția corpului, forma
capului și culoarea părului.
Teama lui Josep era at}t de mare, înc}t îl surprinse. Cel mai mult i-ar fi
plăcut s-o ia la fugă de acolo, dar în loc de asta a fost nevoit să se apropie de
grupul negustorilor de cai, cărora li se alăturase și bărbatul care șchiopăta.
Tipul avea cu cincisprezece ani mai mult. Avea o față roșie, deschisă și un
nas mare cu pori dilatați.
În niciun caz fata lui nu arăta ca cea a lui Pena.
Dură ceva p}nă c}nd Josep își regăsi liniștea sufletească. Mergea prin piață
pierdut și străin în mulțime și în cele din urmă stăp}nirea de sine îi reveni.
C}nd îl află pe Eusebio Serrat, ceea ce îi luă mult timp și c}teva întrebări, era
iar cel dinainte.
Josep se miră că Serrat și Emilio Rivera erau rude, căci contrar
binevoitorului și solidului meșter Rivera, vărul lui era un aristócrata arogant
și demn într-un costum fin gri și cu o pălărie elegantă, iar cămașa albă ca
zăpada era împodobită cu o cravată neagră îngustă.
Cu toate acestea, Serrat îl ascultă pe Josep politicos și atent și imediat a
fost gata să-l sfătuiască la cumpărare, contra unei sume mici. În următoarele
ore au vizitat opt v}nzători de cat}ri. Deși au cercetat foarte atent
treisprezece cat}ri, Serrat îi spuse lui Josep că nu-i recomandă dec}t trei
dintre ei.
— Dar înainte de a vă decide, aș vrea să vă mai arăt un animal, zise el. Îl
conduse pe Josep prin mulțimea de oameni, cai și cat}ri la un animal maro cu
trei picioare albe și botul alb.
— Ceva mai mare dec}t ceilalți, nu? spuse Josep.
— Ceilalți erau cat}ri adevărați, din iepe de cal și armăsari de măgar.
Acesta este un cat}r dintr-o iapă de măgar și un armăsar arab. Îl urmăresc de
la naștere și știu că e bl}nd și poate munci c}t doi cai la un loc. Costă ceva mai
mult dec}t ceilalți pe care i-am văzut, dar vă recomand să-l cumpărați, senyor
Álvarez.
— Trebuie să-mi cumpăr și o căruță și am mijloace limitate, spuse încet
Josep.
— C}ți bani aveți, deci?
Serrat își încreți fruntea c}nd Josep îi spuse.
— Cred că ar fi înțelept să cheltuiți cea mai mare parte pentru cat}r. Chiar
merită. Să vedem ce putem face.

781
 Josep văzu cum Serrat îl încurcă pe proprietarul cat}rului într-o
conversație prietenoasă. Vărul domnului Rivera vorbea încet și amical. C}nd
negustorul rosti o sumă, Serrat făcu o față de regret politicos și apoi își
continuară conversația liniștită.
În cele din urmă Serrat veni la Josep și îi spuse cel mai scăzut preț al
omului – mai mult dec}t plănuise Josep, dar nu cu mult mai mult.
— Dă și atelajul în plus, zise Serrat și z}mbi c}nd Josep dădu din cap.
Josep îi dădu bărbatului banii, apoi au întocmit și semnat o chitanță.
— Mai e ceva ce vreau să vă arăt, spuse Serrat și îl duse pe Josep în locul
unde negustorii ofereau spre v}nzare care, căruțe și pluguri. C}nd se opri în
fața unei ciudățenii din spatele unui chioșc, Josep crezu înt}i că acesta își
permite o glumă. Construcția de lemn era așezată pe păm}nt. Poate că înainte
fusese un mijloc de transport de care avea nevoie Josep, o căruță solidă cu
părțile laterale joase. Dar pe fundul căruței era o gaură mare, lipsea o
sc}ndură întreagă și sc}ndura alăturată avea două crăpături late.
— Trebuie înlocuite doar c}teva sc}nduri, zise Serrat.
— N-are osie și nici roți!
Văzu cum Serrat s-a dus la negustor și a vorbit cu el. Negustorul ascultă,
aprobă din cap și trimise două ajutoare.
După c}teva minute Josep auzi un sunet strident, parcă scos de un animal
în dureri și ambele ajutoare apărură iar împing}nd fiecare cu spatele cocoșat
o osie cu două roți de căruță, care se înv}rteau doar cu mare scandal.
Bărbații așezară căruța în fața lui Serrat, iar acesta băgă m}na în buzunar
și scoase un briceag. Îl desfăcu, răzui osia și dădu din cap.
— Rugină de suprafață. Dedesubt e un metal fără cusur. Mai ține ani.
Prețul total s-a încadrat în bugetul lui Josep. I-a ajutat pe bărbați să ridice
fundul stricat al căruței la osie și să o prindă în șuruburi și privi apoi cum
unseră roțile.
Cur}nd după asta cat}rul era la oiște și Josep stătea pe capră cu hățurile în
m}nă. Serrat îi întinse m}na.
— Mergeți la vărul meu Emilio. O să vă pună el totul la punct, spuse el.

Senyor Rivera și Juan munceau în curte c}nd Josep ajunse la dogărie.

Veniră la căruță și îi examinară fundul stricat.
— Ai și ceva care să nu fie stricat? întrebă el.
Josep îl privi z}mbind.
— Credința mea în oameni, senyor. Și în tine, pentru că senyor Serrat e de
părere că îmi vei pune la punct căruța.

782
 Rivera făcu o față posacă.
— Așa, a zis el asta? Apoi îi făcu cu ochiul lui Juan și am}ndoi continuară.
Josep deja credea că îl lăsaseră baltă, dar cur}nd se întoarseră cu două
sc}nduri groase.
— Avem sc}nduri care sunt proaste pentru butoaie dar bune pentru
căruțe. Iar pentru clienții vechi și prețuiți fac o reducere de preț.
Juan luă măsura și spuse cifrele și Rivera tăie sc}ndurile exact. Juan dădu
găurile pentru șuruburi și apoi prinse sc}ndurile. Cur}nd după asta Josep
părăsi dogăria cu o căruță solidă, despre care credea că poate să care orice
încărcătură, roțile sc}rț}iau doar ușor și cat}rul se conforma hățului repede
și bine. Era în cea mai bună dispoziție. Era o diferență între a fi un t}năr care
m}nă o căruță pe care cineva i-a împrumutat-o tatălui său din bunăvoință sau
a fi un bărbat care își m}nă propria căruță. La fel ca diferența, g}ndi el, între a
fi un t}năr fără slujbă și perspective de viitor sau a fi un proprietar de
podgorie, care muncește pe propriul lui păm}nt.

Tocmai deshăma și ducea cat}rul sub șopronul dătător de umbră din

spatele casei, c}nd se ivi Francesc.
Băiatul îl privi un timp.
— E al tău?
— Da. Îți place?
Francesc dădu din cap.
— Arată la fel cu cat}rul nostru. Are altă culoare și urechile sunt un pic
mai lungi, dar sunt la fel. Poate să devină tată?
Josep își scărpină bărbia.
— Nu, nu poate să devină tată.
— Nu? Mama zice că nici al nostru nu poate să fie tată. Cum îl cheamă?
— Hmm… încă nu știu. Al vostru are nume? întrebă el, deși arase luni
întregi cu cat}rul Mariei del Mar.
— Da. Pe al nostru îl cheamă Cat}r.
— Înțeleg. Ei atunci de ce să nu-l numim și pe ăsta Cat}r?
— E un nume bun. Tu poți să devii tată, Josep?
— Ha… cred că da.
— E bine, zise Francesc. Acum ce facem, Josep?

O BĂTAIE ÎN UȘĂ
Devreme în dimineața următoare plecă cu căruța peste c}mp și căută
crescătoria de capre a lui Llobets. Auzi și mirosi curtea înainte de a o vedea și
783
se lăsă condus de behăielile și izul slab usturător care devenea din ce în ce
mai pătrunzător pe măsură ce se apropia. După cum i se spusese, aici era
îngrășăm}nt mai mult dec}t destul și proprietarii chiar l-au ajutat la încărcat.
La vie, Josep răsturnă gunoiul în roabă și îl distribui cu o lopată de-a
lungul șirurilor de viță. Îngrășăm}ntul era vechi și sfăr}micios, materie bună
care nu ardea vița-de-vie dar, în ciuda cantității proviziei sale, întinse doar un
strat foarte subțire. Tatăl lui îl învățase că era bine să îngrașe plantele, dar că
doar puțin mai mult putea distruge și îl auzise și pe Léon Mendès spun}nd că
strugurii au nevoie „de o anume lipsă, ca să-și dezvolte caracterul”.
La sf}rșitul unei singure zile de lucru își îngrășase toată podgoria și în ziua
următoare înhămă cat}rul la plug și amestecă gunoiul de grajd cu păm}ntul.
Pe urmă montă lama plugului în așa fel ca la arat păm}ntul să se adune la
baza butucilor; pentru că uneori dădea gerul și în Santa Eulalia și astfel
plantele erau protejate, p}nă c}nd vremea se mai încălzea.
Abia pe urmă Josep putu să se dedice tăiatului pe care îl iubea at}t și pe
urmă, c}nd iarna se instală cu putere, avu sentimentul cald și sigur că făcuse
progrese.

În mijlocul unei nopți de februarie, niște bătăi în ușă l-au trezit dintr-un
somn fără vise și c}nd coborî împiedic}ndu-se pe trepte în cămașă de noapte,
o văzu pe Maria del Mar st}nd în fața ușii cu părul despletit.
— Francesc.
O lună pe trei sferturi înmuia lumea într-un amestec sfăr}mat de umbră și
lumină argintie. Josep fugi pe drumul cel mai scurt spre casa ei, prin podgoria
lui și a lui Quim. Urcă pe o scară de piatră la fel cu a lui și îl găsi pe băiat într-o
odăiță de dormit. Maria del Mar a ajuns după el, în timp ce Josep deja
îngenunchea în fața patului de sc}nduri al lui Francesc. Capul și fața băiatului
erau foarte fierbinți și băiatul tremura din tot corpul.
Maria del Mar scoase un sunet înăbușit.
— Are frisoane de la febră, spuse Josep.
— De unde o are? La cină îi era încă foarte bine. Pe urmă a vărsat și
deodată i s-a făcut rău.
Josep privi copilul care tremura. N-avea nici cea mai mică idee ce putea
face ca să-l ajute. Nu exista un medic pe care să îl poată chema. Un veterinar
locuia cam la o jumătate de oră distanță și uneori trata și oameni, dar era de
fapt doar un personaj caricatural; oamenii spuneau că de c}te ori vine, moare
calul.
— Adu-mi vin și o c}rpă.

784
 În timp ce ea aducea lucrurile, Josep îi dădu jos lui Francesc cămașa de
noapte. Înmuie c}rpa în vin și îl șterse cu ea pe băiat, care zăcea acolo ca un
iepure jupuit. Își turnă puțin vin în palma făcută căuș și îi masă din nou lui
Francesc brațele și picioarele. Băiețelul slăbuț cu șoldul lui malformat îl
umplea pe Josep de tristețe și teamă.
— De ce faci asta?
— Îmi aduc aminte că mama făcea mereu așa c}nd eram bolnav.
Cu mișcări bl}nde dar energice îi frecționă pieptul și spatele cu vin, pe
urmă îl șterse și îi îmbrăcă iar cămașa. Francesc părea să doarmă normal
acum și Josep îl înveli.
— O să se mai înt}mple, tremuratul ăsta?
— Nu știu. Dar e posibil. Îmi amintesc că și Donat și eu am avut frisoane
c}nd eram mici. Am}ndoi am avut deseori fierbințeală.
Ea oftă.
— Am cafea. Mă duc să fac una pentru noi.
El dădu din cap și se așeză l}ngă prici. Francesc scoase de două ori niște
sunete mici, nu oftat, mai cur}nd un zgomot morocănos.
C}nd mama lui se întoarse îl scutura deja a doua convulsie, ceva mai
puternică și mai lungă dec}t prima, iar ea așeză ceștile, luă băiețelul în brațe,
îi sărută fața și capul, îl str}nse tare l}ngă ea și îl legănă p}nă c}nd tremuratul
cedă.
Pe urmă Josep îl șterse și îl frecționă încă o dată cu vin și de data aceasta
Francesc se cufundă într-un somn ad}nc, zăcea acolo complet nemișcat și
liniștit ca o pisică care dormitează în fața focului.
Cafeaua era rece, dar au băut-o totuși, iar pe urmă au stat acolo și l-au
privit pe Francesc mult timp.
— Sigur e transpirat și cleios, spuse ea în cele din urmă, se ridică și veni
înapoi cu un castron cu apă și c}rpe curate. Josep văzu cum îl spălă, îl șterse
să-l usuce și îi puse o cămașă de noapte curată. Avea degete lungi, delicat
alcătuite, cu unghii închise la culoare, care erau curate și tăiate scurt.
— Nu poate dormi în așternutul ăsta, zise ea și plecă încă o dată iar Josep
o auzi cum trăgea cearșaful de pe patul din camera ei. C}nd se întoarse, el îl
ridică pe Francesc, care nu se trezi, și îl ținu, în timp ce ea așeza cearșaful nou
pe prici. El îl așeză iar pe băiat iar ea se lăsă în genunchi în fața priciului și îl
înveli, apoi se lungi l}ngă el. Se uită în sus la Josep.
Mulțumesc, rostiră mut buzele ei.
— N-ai de ce, șopti Josep.

785
 Îi mai privi o clipă pe am}ndoi, apoi a înțeles că de acum încolo era un
intrus, așa că murmură „Noapte bună” și plecă acasă.
În ziua următoare a așteptat ca Francesc să vină la el prin podgorie, dar
băiatul n-a apărut.
Josep își făcea griji că poate starea băiatului s-a înrăutățit și seara merse la
Maria del Mar și ciocăni la ușă.
A durat un timp p}nă a venit la ușă.
— Bună seara. Mă întrebam doar cum îi mai merge.
— E mai bine. Dar intră, intră.
El o urmă în bucătărie.
— Febra și tremuratul au dispărut. L-am ținut str}ns l}ngă mine toată ziua
și a adormit de c}teva ori. Și acum doarme complet normal.
— Asta e bine.
— Da.
Ezita.
— Voiam să-mi pregătesc o cană cu cafea proaspătă. Vrei o ceașcă?
— Da, cu plăcere.
Cafea se găsea într-un vas de lut de pe un raft înalt. Ea se înălță pe v}rful
degetelor de la picioare, dar Josep era doar cu un pas în spatele ei și i-o luă
înainte. C}nd îi dădu cafeaua, ea se întoarse și Josep o sărută, fără să se
g}ndească sau să fi plănuit.
N-a fost un sărut lung, totuși îi surprinse foarte tare pe am}ndoi. Josep se
aștepta să-l împingă sau să-l alunge din casă, dar se uitară doar lung unul la
altul. C}nd a sărutat-o iar, a știut ce face.
De data aceasta ea a răspuns sărutului.
C}teva secunde mai t}rziu se sărutau cu pasiune, m}inile fiecăruia îl
cercetau pe celălalt și respirația lor era zgomotoasă.
Cur}nd după aceea se prăbușiră pe podea. El scosese un zgomot, în
aparență.
— Să nu-l trezești, îi șopti ea sever, iar el dădu din cap și continuă cu ceea
ce făcea.
Stăteau la masă și beau cafeaua cu gust de cicoare.
— De ce nu te-ai întors la Teresa Gallego?
El ezită un moment.
— Nu puteam.
— Așa, deci. A fost un adevărat iad pentru ea, să te aștepte. Poți să mă
crezi.
— Îmi pare rău că i-am făcut necazuri.

786
 — Și tu? Ce te-a ținut departe de ea?
Vocea ei suna subțire, dar stăp}nit.
— Asta nu-ți pot spune, Maria del Mar.
— Atunci îți spun eu.
Vorbele păreau să izbucnească din ea.
— Ai fost singur. Ai cunoscut o femeie – poate mai multe femei și au fost
mai frumoase dec}t Teresa, poate aveau fețe mai drăguțe, sau…
Ridică din umeri.
— Sau poate totul ține de faptul că au fost la îndem}nă. Și ți-ai zis: „Teresa
Gallego e departe în Santa Eulalia și nu înseamnă prea mult aici. De ce m-aș
întoarce la ea?”
Cel puțin acum știa de ce-i purta o asemenea pică.
— Nu. N-a fost deloc așa.
— Nu? Atunci spune cum a fost.
El bău o înghițitură de cafea și o privi.
— Nu, n-am s-o fac, zise el încet.
— Ascultă, Josep. Ieri am venit la tine, pentru că ești vecinul meu de
alături și l-ai ajutat pe băiatul meu. Îți mulțumesc pentru asta. Îți mulțumesc
mult. Dar ceea ce tocmai s-a înt}mplat… Aș vrea să te rog să uiți pentru
totdeauna.
El simți imediat ușurare, căci exact asta dorea și el, așa cum recunoștea
acum. Ea era precum cafeaua, prea amară ca să o poată savura.
— Bine, zise el.
— Vreau un bărbat în viața mea. Am avut bărbați răi și cred că data
viitoare merit unul bun, unul care să se poarte frumos cu mine. Pe tine te
consider periculos, un bărbat care dispare ușor ca fumul.
El nu văzu niciun motiv să se apere.
— Știi cumva dacă Jordi mai trăiește?
El vroia de fapt să-i spună că Jordi e mort. Maria del Mar merita să afle,
dar recunoștea că ar fi rezultat de aici prea multe întrebări, prea multe
pericole.
Ridică din umeri.
— Am senzația că nu mai este.
A fost cel mai bun lucru pe care l-a putut spune.
— Cred că dacă ar mai fi în viață, atunci s-ar fi întors să vadă copilul. Jordi
avea inimă bună.
— Da, zise el cam prea sec.
— Jordi nu te-a plăcut, spuse Maria del Mar.

787
 Nici eu nu l-am plăcut, i-ar fi plăcut lui Josep să-i dea replica, dar c}nd o
privi, știu că rănile nu erau încă vindecate, așa că se ridică și îi spuse bl}nd că
nimic nu trebuie să o împiedice să vină la el, dacă Francesc are nevoie.

DATORII VECHI
După c}teva zile Francesc venea iar regulat la el și arăta la fel de puternic
și vioi ca întotdeauna. Lui Josep îi plăcea băiatul, dar întreaga situație era
puțin jenantă. De față cu alții, el și Maria se purtau unul cu altul cu o
amabilitate precaută, dar, după părerea lui, Clemente Ramírez răsp}ndise
zvonul că erau împreună și satul observase clar că el petrecea mult timp cu
fiul ei. Satul trăgea repede concluzii, dacă era adevărat sau nu.
C}nd Josep s-a dus într-o seară la Nivaldo, a trecut pe l}ngă Tonio Casals,
care își pierdea vremea în fața bisericii împreună cu Eduard Montroig, fratele
mai mare al lui Esteves. Josep îl găsea pe Eduard chiar cumsecade, totuși prea
serios pentru cineva care nu era încă bătr}n. Eduard abia z}mbea și în clipa
aceasta, așa se g}ndea Josep, părea în mod special încurcat, căci Tonio îl
învăța ceva cu voce tare și căut}nd g}lceavă. Tonio Casals era un bărbat mare
și arătos, la fel ca și tatăl lui, dar asemănarea se oprea aici, pentru că deseori
bea prea mult și devenea mojic. Josep n-avea chef să ia parte la discuția lor,
de aceea dădu doar din cap, le ură o seară bună și vru să plece imediat mai
departe.
Tonio z}mbi.
— Ah, fiul pierdut. Cum e să-ți ari din nou păm}ntul, Álvarez?
— E un sentiment plăcut, Tonio.
— Și cum e să ari o femeie pe care au arat-o deja alții mai bine?
Josep se strădui să nu-și iasă din fire.
— Odată ce-ai trecut de bucățica aia mică folosită, e minunat, Tonio, spuse
el cu un z}mbet prietenesc.
Tonio se năpusti asupra lui și un pumn mare îi nimeri gura dintr-o parte.
Josep îi răspunse plin de furie cu două lovituri rapide, dure, pumnul st}ng
nimeri lateral în bărbia lui Tonio, iar cel drept ateriză cu elan sub ochiul lui
st}ng. Tonio ajunse imediat la păm}nt și Josep, căruia mai t}rziu i-a fost
rușine, ridică piciorul și îl călcă pe cel prăbușit. Apoi îl scuipă ca un băiețel
m}nios.
Eduard Montroig puse m}na liniștitor pe brațul lui Josep.
Se uitară în jos la Tonio. Gura lui Josep s}ngera și el își linse buzele. Îi
povesti lui Montroig motivul pentru care îl păcălise pe negustorul de vin.

788
 — Eduard! Maria del Mar și eu, suntem doar vecini. Te rog să spui asta
oamenilor.
Eduard dădu grav din cap.
— Maria del Mar e o femeie bună. O Déu. E dezgustător, nu? C}nd eram
mai tineri era un băiat așa de bun.
— Să-l ducem acasă?
Montroig scutură din cap.
— Tu du-te. Îi aduc pe tatăl și pe frații lui.
El oftă.
— Din păcate sunt obișnuiți să trebuiască să vadă de el, c}nd e așa, spuse
el.
În dimineața următoare Josep își tundea via, c}nd Ángel Casals veni la
podgoria lui.
— Bună dimineața, alcalde.
— Bună dimineața, Josep.
Respir}nd greu, primarul scoase din buzunar o batistă mare, roșie și își
șterse fața.
— Îți aduc niște vin, zise Josep, dar bărbatul mai în v}rstă clătină din cap.
— Prea devreme.
— Atunci… niște apă?
— Da, te rog, dacă ești bun.
Josep intră în casă și ieși iar cu două pahare și un c{ntir. Arătă respectuos
cu capul către banca de l}ngă ușă și cei doi bărbați se așezară și băură.
— Am vrut doar să văd dacă totul este în regulă.
— Oh, sunt bine, alcalde.
— Gura?
— Ah, nu-i nimic, doar semnul rușinii mele. N-ar fi trebuit în niciun caz să-
l lovesc, pentru că era băut. Trebuia să plec de acolo.
— Mă îndoiesc că ar fi fost posibil. Am vorbit cu Eduard și îl cunosc pe fiul
meu Antonio. Îți cer scuze în numele lui… Fiecare gură de vinars e un necaz
pentru el. Trebuie doar să simtă gustul pe limbă și deja sufletul și corpul lui
țipă după mai mult dar, doar puțin mai mult de o înghițitură și, din păcate,
înnebunește și se poartă ca un animal. Asta e crucea pe cate trebuie să o
poarte și el și familia lui.
— Mi-este bine, alcalde. Sper că nu l-am rănit serios.
— Se pune deja pe picioare. Are un ochi umflat. Arată mult mai rău dec}t
tine.
Pe Josep îl duru buza atunci c}nd îi z}mbi cam încurcat.

789
 — Presupun că, dacă ne-am lupta c}nd e treaz, atunci ar fi trist pentru
mine.
— N-o să te mai lupți niciodată cu el. Pleacă din Santa Eulalia.
— Zău?
— Da. Pentru că nu este în stare să-și îndeplinească îndatoririle de înt}i
născut în gospodăria noastră, fiecare zi pe care o mai petrece aici, îi aduce
aminte de slăbiciunea lui. Am un prieten de o viață, care deține o plantație de
măslini în satul Las Granjas. Mulți ani don Ignasi a fost alcalde al satului.
Acum e judecător la tribunalul de acolo și lucrează și ca algutzir la
închisoarea districtuală. Îl cunoaște pe fiul meu Tonio din totdeauna și îl
iubește. Ignasi e obișnuit să aibă de-a face cu slăbiciunile bărbaților și s-a
oferit să-l ia pe Tonio în casa lui. Îl va învăța să planteze măslini și să facă ulei
și Tonio va lucra și la pușcărie. Și noi sperăm din tot sufletul că el va învăța să
se stăp}nească.
Primarul z}mbi.
— Între noi doi, Álvarez… prietenul meu Ignasi are un motiv pentru care
vrea neapărat să aibă succes cu Tonio. Are o fiică nemăritată, fată bună, dar
care a depășit deja v}rsta măritișului. N-am venit pe lume abia de c}teva
săptăm}ni. Cred că Ignasi vrea să încerce să-l transforme pe Tonio în ginerele
lui.
— Sper să meargă totul bine, spuse Josep încurcat.
— Te cred și îți mulțumesc.
Ángel Casals privi în jur și aruncă o privire apreciativă butucilor de viță
bine tunși, tufișurilor de trandafiri plantate de cur}nd, păm}ntului arat și
adunat la baza viței.
— Chiar ești viticultor, Josep, spuse el. Spre deosebire de altul pe care nu
vreau să-l numesc acum, care nu e viticultor, ci un fluture, un papallona
blestemat, zise primarul subțire și se uită peste păm}ntul lui Josep la via
sălbăticită și nearătoasă a lui Quim Torras.
Josep nu răspunse nimic. Toată lumea știa că primarul era un critic acerb
al relației lui Quim cu preotul satului, dar Josep nu vroia să vorbească cu
Ángel Casals nici despre Quim, nici despre preot.
Casals se ridică de pe bancă și Josep făcu la fel.
— Te rog, alcalde, încă o clipă.
Intră în casă și reveni cu c}teva monede pe care le puse în m}na lui Ángel.
— Și pentru ce sunt astea?
— Plata pentru două găini…
Ángel înclină capul.

790
 — … pe care ți le-am furat acum cinci ani.
— Ce spui? întrebă Ángel m}nios. De ce mi le-ai furat?
— Aveam urgentă nevoie de găini și n-aveam bani să le cumpăr.
— Și de ce mi le plătești acum?
Josep ridică din umeri și spuse adevărul.
— Nu pot îndura să mai trec pe l}ngă cotețul tău de păsări blestemat.
— Ce hoț sensibil mai ești!
Primarul se uită la monedele din palma lui.
— Mi-ai dat prea mult, zise el sever. Căută în buzunarul pantalonului,
scoase un bănuț și i-l dădu lui Josep.
— Un hoț cinstit nu trebuie înșelat, Álvarez, spuse el și apoi r}se tare și cu
poftă.

INTRUSUL
La sf}rșitul lui februarie s-au arătat primele v}rfuri palide galben-verzui
și, în timp ce iarna se preschimba în primăvară, Josep muncea zilnic în vie ore
întregi, termină tăiatul și dădu la o parte cu lopata păm}ntul îngrămădit la
baza butucilor. La începutul lui aprilie frunzele mici, delicate erau deschise și
cur}nd soarele deveni mai cald și florile își întindeau parfumul peste toată
via.
Tatăl lui îi spusese mereu că strugurii au nevoie de o sută de zile după
începutul înfloririi pentru a fi buni de cules. Florile atrăgeau insecte care le
polenizau și înlesneau astfel apariția strugurilor, dar atrăgeau și animale
distrugătoare.
Francesc era la el în dimineața în care a descoperit o jumătate de duzină
de plante care zăceau pe păm}nt scoase din rădăcină și m}ncate. Paguba
fusese făcută în partea din spate a parcelei lui, în josul culmii de deal. Se
vedeau urme în păm}nt.
— La dracu, suflă el și trebui să se stăp}nească să nu zică ceva încă și mai
rău în fața copilului.
— De ce sunt butucii stricați, Josep?
— Un porc mistreț, îi spuse el băiatului.
Și Quim Torras pierduse butuci de viță – în total opt – totuși Maria del Mar
niciunul. În seara aceea Josep a mers la Jaume Ferrer și l-a rugat să omoare
porcul, înainte de a mai face și alte pagube.
Jaume veni la el și se ghemui să vadă butucii distruși.
— Urmele vin de la un mistreț; cred că e doar un răufăcător. Scroafele
sălbatice și… ăă știi tu, copiii?
791
 — Puii, zise Josep.
— Puii.
Jaume încercă cuv}ntul.
— Scroafele și puii stau împreună în ceată. Mistreții umblă singuri de colo-
colo. Își are sălașul în apropierea r}ului, probabil din cauza secetei. A văzut
asta după rădăcinile viței tale. Porcii mistreți măn}ncă orice. Carne moartă.
Un miel viu sau un vițel.
Josep îi spuse Mariei del Mar să-l țină o vreme în casă și pe l}ngă ea pe
Francesc.
Înainte de a se crăpa de ziuă Jaume veni cu pușca lui lungă de v}nătoare și
patrulă întreaga zi prin vie sub soarele puternic. C}nd la asfințit se făcu prea
întuneric ca să mai vadă ceva, plecă acasă.
În ziua următoare veni iar înainte de zorii zilei și la fel și în cealaltă zi. Pe
urmă spuse că a doua zi trebuie să v}neze păsări și iepuri.
— Poate că mistrețul nu ne mai supără niciodată, zise Jaume.
— Sau poate că da, spuse Josep îndoindu-se.
În dimineața următoare Josep plecă de acasă foarte devreme și c}nd intră
în podgorie auzi zgomote de animal printre r}ndurile de viță. Luă c}te o
piatră în fiecare m}nă și fugi de acolo. Făcu prea mult zgomot, pentru că
atunci c}nd ajunse la r}ndul atacat, mai văzu doar spatele și coada inelată a
mistrețului, care dispăru acum în via lui Quim.
Aruncă ambele pietre și se repezi după el url}nd ca ieșit din minți, dar îl
pierdu imediat din ochi. C}nd intră în fugă în podgoria Valla, îi sperie at}t pe
Maria del Mar c}t și pe Francesc, care nu văzuseră deloc animalul.
Maria își încreți fruntea în timp ce el îi povestea despre mistreț.
— Poate să ne coste scump dacă stăm așa. Ce să facem? Să-l mai chemăm o
dată pe Jaume?
— Nu. Nu pot să-l țin tot timpul pe Jaume în viile noastre.
— Și atunci?
— Mă g}ndesc la ceva, spuse el.
Încă știa exact unde trebuia să sape după cele două pachete pe care le
ascunsese în colțul părăsit, nisipos, unde via lui Quim se învecina cu a lui și
le-a găsit într-o stare încă uimitor de bună, pentru că ploaia puțină care
căzuse de atunci se prelinsese repede în păm}ntul poros, trec}nd pe l}ngă
ele. A șters cu grijă pachetele p}nă c}nd s-a luat nisipul gros și le-a dus în
casă, unde a tăiat șnururile și le-a despachetat pe masă. Stratul exterior era
colorat în maro din cauza păm}ntului bogat în minerale, dar cele două
straturi interioare de c}rpe îmbibate în ulei erau fără nicio pată și într-o stare

792
irepRosabilă, ca de asemenea și conținutul celor două pachete. Părțile
revolverului LeMat fuseseră date cu at}t de multă unsoare, înc}t lui Josep i-a
luat p}nă t}rziu în noapte să le curețe. Pentru asta a folosit fiecare c}rpă pe
care o avea și în cele din urmă a sacrificat și o cămașă veche care era într-
adevăr puțin ruptă, dar se mai putea purta. A rupt-o în bucăți și îi mai
rămăsese doar un metru pătrat atunci c}nd a asamblat arma care, acum fără
unsoare, proaspăt gresată, curată și strălucitoare stătea în fața lui și îi inspira
teamă, întruc}t crezuse că niciodată nu va mai trebui să o revadă.
Și-a pregătit conținutul celui de-al doilea pachet și a încărcat grijuliu
camera și încet, la început cam nesigur, pentru că nu mai știa dacă își
amintește corect fiecare manevrare, a turnat cu vechiul exercițiu pulberea în
țeava de măsurare și de acolo în camerele goale.
Arma și procedeul de încărcare îi trezeau amintiri pe care mai degrabă le-
ar fi evitat și chiar a trebuit să-și întrerupă treaba pentru un timp, pentru că îi
tremurau m}inile. Totuși, pe urmă a introdus un glonț în cameră, l-a presat în
pulbere cu dispozitivul de presare, a pus un pic de grăsime pe deasupra și a
folosit apoi unealta specială pentru a pune pe piston dispozitivul de
aprindere. Pe urmă a înv}rtit toba cu m}na și a încărcat și celelalte camere,
căci a văzut că mai avea în săculeț destulă pulbere pentru șapte încărcături.
A curățat masa și a așezat revolverul pe polița căminului, l}ngă ceasul
mamei sale. Pe urmă a urcat și nu a putut adormi, pentru că îi era teamă să
nu viseze ur}t.

CRĂPĂTURI
Mistrețul care distrugea viile a fost timp de o săptăm}nă tema de discuție
a locuitorilor satului, dar porcul sălbatic nu a mai apărut și acum, în discuțiile
sătești, dezbateri aprinse hotărau în privința ușii bisericii, care era plină de
găuri și țăndări și într-o stare cu totul proastă. După părerea țăranilor, fusese
deteriorată de paturile puștilor soldaților lui Napoleon, dar tatăl lui Josep
vorbise în cunoștință de cauză de un alcoolic local cu o piatră. Era și o
crăpătură dințată în lemn, o deteriorare care ce-i drept nu putea dăuna mult
ușii, totuși amenința să dezbine satul. De mai multe ori încercaseră membrii
comunității să umple crăpătura cu chit în cele mai diferite moduri, dar
despicătura era prea lungă și prea lată și astfel au eșuat aceste c}rpeli.
Biserica avea destui bani pentru a-și putea cumpăra o ușă nouă și unii erau
de părere că asta ar trebui făcut, în timp ce alții credeau că nu era cazul să fie
irosită această mică comoară și că banii puteau fi folosiți pentru lucruri mai
importante. O mică minoritate, condusă de Quim Torras, spunea că un preot
793
cu delicatețea părintelui Lopez merita o ușă mai elegantă pentru biserica lui.
Quim a propus una făcută artistic cu motive religioase sculptate și stărui să se
pună la dispoziție mijloacele pentru acest lucru.
C}nd Josep merse la f}nt}nă într-o dimineață ca să ia apă, îl înt}lni pe
Ángel Casals.
— Și? Ce crezi despre ușa bisericii?
Josep își scarpină nasul. P}nă atunci ușa bisericii îi dăduse într-adevăr
puține bătăi de cap, dar g}ndul că probabil trebuia să dea ceva din puținii lui
bani, îl speria. Oamenii spuneau că Ángel păzea de mulți ani o mică avere a
satului, fără să cunoască suma exactă și că nu vrea să cheltuiască din ea nicio
cèntim, pentru că nicio urgență nu i se părea at}t de mare înc}t să se atingă
de avere.
— Aș avea ceva de spus împotriva unui impozit care să str}ngă bani
pentru asta, alcalde.
— Un impozit pentru sprijinirea bisericii n-o să existe! m}r}i Ángel.
Niciun om nu vrea să-l plătească. La fel de bine se poate încerca să se stoarcă
vin din piatră seacă.
— Nu cred că avem nevoie de o ușă care ar face cinste unei catedrale.
Avem o biserică sătească drăguță. Îi trebuie o ușă simplă de lemn, solidă și
care să arate bine. Dacă ar fi după mine, aș cheltui c}țiva bani pentru lemn.
Am putea fi în stare să meșterim o ușă și astfel să economisim bisericii o
parte din cheltuială.
Primarul îl privi interesat.
— Ai dreptate, Álvarez, ai dreptate. Știi de unde se poate cumpăra lemn
convenabil?
— Cred că da, spuse Josep. Sau cel puțin pot să mă interesez.
— Atunci fă-o, te rog, Josep, spuse Ángel zelos.
T}rziu în după-amiaza următoare, c}nd soarele era jos pe cer și corpul îi
spunea că era timpul să sf}rșească ziua lungă de lucru, Josep auzi brusc
zgomotul temut. Încetă imediat să tundă și privi fix. Și trase cu urechea…
Ascultă și zgomotul acela era iar acolo, un trosnet puternic de lemn, care l-
a făcut să alerge imediat în casă. Revolverul nu fusese atins de c}nd îl așezase
pe polița căminului. Merse cu revolverul în vie și se strecură c}t de ușor
posibil de-a lungul r}ndurilor de vie. Zgomotul devenea din ce în ce mai
puternic. Ținea arma pregătită, îndreptată în față, dar își spunea că nu
trebuie să tragă prea devreme, zgomotele puteau fi făcute de Francesc sau
poate de Quim.

794
 Dar în secunda următoare a văzut mistrețul, mai mare dec}t el, g}ndea,
judec}nd după o scurtă privire a părții din spate.
Porcul mistreț avea o blană deasă, negru-maronie, total altfel dec}t la un
porc domestic. Corpul lui era îndesat și puternic, capul în schimb era
înspăim}ntător de mare, iar picioarele scurte și groase, păr}nd foarte
puternice. Animalul se uită la el vizibil furios dar atent, cu ochii mici și
întunecați deasupra botului plat, cu pielea neagră.
E doar un porc, își zise Josep.
Colți!
Josep văzu colții foarte clar, doi mici, care creșteau din maxilarul de sus și
doi mai lungi care se înălțau în sus din maxilar, ușor curbați, lungi cam de
doisprezece sau cincisprezece centimetri și foarte ascuțiți. Mistrețul grohăi
răgușit și își ridică apoi capul. Josep știa că urma să fie o luptă periculoasă, în
care mistrețul își va folosi colții pentru a-i smulge victimei măruntaiele.
Porcul făcu un salt într-o parte și vru să fugă și dintr-odată se lăsă peste
Josep o răceală înspăim}ntătoare.
Cu brațul drept întins și încordat, ținti scurt animalul și pe urmă atinse
dispozitivul de tragere. Pocnetul a fost foarte tare. Văzu glonțul pătrunz}nd
în blană în spatele umărului drept, mistrețul se opri, se întoarse și făcu un
pas spre Josep, care mai trase în el încă două focuri.
Trei focuri.
Și îl cuprinse amintirea: focuri întinse, lătrătoare. Bărbatul din trăsura
oprită, groaza de pe figura schimonosită de durere, trupul lui care tremura
c}nd îl nimereau gloanțele. Caii speriați, trăsura care se clătina. Enric, care
țipa ascuțit ca o femeie. Toți fugeau.
Uitase că la fiecare tragere se ridica un nor de fum și că mirosea de parcă
ar fi ars ceva.
Porcul sălbatic se întoarse și se năpusti către singura ascunzătoare pe care
o găsi, un tufiș imediat dedesubtul coamei de deal. Dintr-odată totul era
liniștit. Josep stătea acolo tremur}nd și privea tufișul în care dispăruse
mistrețul.
Timpul s-a scurs încet, poate o jumătate de oră s-a uitat prostit la tufiș, cu
revolverul pregătit. Dar mistrețul nu a mai apărut. Pe urmă a venit Jaume cu
flinta.
— Am auzit împușcăturile.
Jaume cercetă urmele de s}nge strălucitor care duceau spre tufiș.
— Cel mai bine e să așteptăm.
Josep aprobă din cap și se simți bucuros că Jaume era cu el.

795
 Stăteau am}ndoi acolo și țineau tufișul sub observație. Probabil că au
așteptat o oră întreagă, dar nu s-a înt}mplat nimic.
— Hai să mergem împreună, șopti Jaume în cele din urmă și arătă cu
arma. Cu arma și pistolul pregătite s-au îndreptat către desiș.
Lui Josep îi bubuia inima. C}nd Jaume dădu la o parte frunzișul, își
închipui că mistrețul îi atacă.
Dar acolo nu era nimic.
Urma de s}nge ducea către baza dealului și sub o protuberanță de st}ncă
și păm}nt au putut descoperi o deschizătură. Jaume îi făcu semn lui Josep să
se retragă.
— Un fel de peșteră. E acolo, înăuntru.
— Crezi că mai trăiește?
Jaume ridică din umeri.
— În c}teva ore se întunecă.
Josep își făcea griji. Dacă mistrețul rănit mai trăia și fugea în timpul nopții,
putea deveni foarte periculos.
— Avem nevoie de o prăjină, zise Jaume.
Josep intră în casă și aduse securea. Pe urmă porni spre r}u și doborî un
copac t}năr, pe care îl ciopli.
Jaume dădu din cap la vederea prăjinii. Își sprijini arma de un butuc de
viță și îl chemă pe Josep să îl urmeze la peșteră.
— Fii pregătit, spuse el și se ghemui în fața deschizăturii. Băgă prăjina
înăuntru, împunse puțin și sări înapoi. Apoi r}se, se t}rî iar spre deschizătură
și înfipse iar prăjina.
— E mort ticălosul.
— Ești sigur?
Jaume băgă m}na în deschizătură și trase, icnind de încordare. Josep ținea
revolverul LeMat îndreptat spre cadavru, în timp ce acesta se ivea încet din
scorbură, înt}i picioarele posterioare cu copitele și coada, apoi partea
țepoasă din spate.
Priviră rănile care s}ngerau.
Mistrețul era neîndoielnic mort, dar arăta oarecum neînfr}nt și furios, iar
lui Josep încă îi era teamă de el. Dinții lui erau verzi și păreau să fie foarte
ascuțiți. Unul din colții de jos plesnise la fel ca și crăpătura din ușa bisericii și
linia fină mergea de la v}rful ascuțit p}nă jos în gingia mistrețului.
— Colțul ăsta trebuie să-i fi dat dureri, zise Josep.
Jaume dădu din cap.
— Carnea e bună, Josep.

796
 — E perioadă proastă de tăiere. Toți sunt ocupați cu viile. Și eu sunt. Și
dacă m}ine e cald…
Jaume aprobă. Trase un cuțit lung din teacă. Josep îl văzu făc}nd două
tăieturi lungi de-a lungul șirei spinării și două verticale și apoi jupui o bucată
mare de piele și un strat de grăsime. Scoase de dedesubt două bucăți
dreptunghiulare de carne rozalie.
— Llom, cea mai bună bucată. Una pentru tine, una pentru mine.
Cadavrul s}nger}nd arăta acum ciop}rțit, cu două găuri căscate în spatele
lui. În timp ce Josep ducea carnea în casă, Jaume se uită în șopronul cu unelte
după două lopeți și îl așteptă să găsească un loc unde să poată îngropa
mistrețul.

Josep i-a dat carnea Mariei del Mar, care la început n-a prea părut să se
bucure de dar. Și ea lăsase în urmă o zi grea de muncă și nu era prea
entuziasmată de faptul că trebuia să pregătească imediat carnea, care altfel s-
ar fi stricat. Dar se simțea de asemenea ușurată că mistrețul nu mai
reprezenta un pericol și de aceea îi mulțumi sincer.
— Trebuie să vii m}ine să măn}nci cu noi, spuse ea, nu chiar în silă.
Așa că în seara următoare Josep ședea la masă cu Maria del Mar și
Francesc. Înăbușise carnea cu legume picante și prune uscate și el trebui să
recunoască faptul că rezultatul era chiar mai bun dec}t ceea ce făcuse el din
iepure.

LEMN
C}nd mergea într-o seară prin Santa Eulalia, văzu un grup de băieți care
r}deau, își băteau joc unul de altul și se tăvăleau pe jos ca animalele. Erau
tineri aflați cu puțin înainte de v}rsta matură, în anumite privințe copii încă,
dar care trebuiau totuși foarte cur}nd, cei care nu erau înt}i-născuți, să se
necăjească cu lipsa de muncă, asprimea lumii și problemele pe care le aducea
viitorul.
În noaptea aceea Josep îi visă pe băieții satului, care făceau prostii și se
cățărau – dar erau tovarășii lui: Esteve cu r}njetul lui str}mb, Jordi posacul,
Xavier cel sincer, cu față rotundă, Manei, care îi r}dea în față lui Enric în
vreme ce el îl strivea de păm}nt, deșteptul de Guillem, care îi observa pe toți
ceilalți.

797
 C}nd se trezi, Josep stătu în pat și se g}ndi de ce nu mai erau toți acolo –
de ce n-au rămas pentru totdeauna băieți – în timp ce el supraviețuise și
trebuia să-și bată capul cu lucruri obișnuite.
În după-amiaza aceea Josep lucra în c}mpul vizual al străzii c}nd, spre
surpriza și marea lui bucurie îl văzu pe Emilio Rivera venind într-o căruță
mică, trasă doar de un cal.
— Aha, aveai ceva de rezolvat prin apropiere? întrebă Josep după ce l-a
salutat, dar Rivera clătină din cap.
— Era vremea asta minunată de primăvară, spuse el un pic jenat. Mi-a
plăcut aerul cald de mare și pur și simplu n-am putut să răm}n în dogărie. Ce
să fac? m-am g}ndit, merg sus pe deal și repar butoiul ăla care îi face necazuri
t}nărului Álvarez.

C}nd Josep îl duse la butoiul în cauză, Rivera îl cercetă și dădu din cap.
Adusese în căruță c}teva sc}nduri de stejar despicate pe fibră și înzestrate
deja cu caneluri și pene și cur}nd Josep era iar între r}ndurile de vie, în timp
ce din șura din spatele casei veneau zgomotele familiare de ferăstraie și
ciocane.
Rivera muncise mai multe ore înainte de a se duce în vie să anunțe că
butoiul e reparat și în mod sigur etanș. Țin}nd cont de drum și de cantitatea
de muncă pe care omul o depusese, Josep se aștepta la vești proaste c}nd îl
întrebă c}t îi datorează. Dar răspunsul îl lăsă recunoscător și dator lui
Riveras. Cel mai bine ar fi fost să-i poată găti dogarului o cină în semn de
mulțumire, o găină sau un iepure, dar în loc de asta preferă altceva și cur}nd
stăteau la măsuța lui Nivaldo, beau vin acru cu negustorul de alimente și
m}ncau castroane mari din tocana lui.
— Mai e ceva ce vreau să-ți spun, spuse Josep după masă și îl conduse pe
Rivera la biserică, pentru a vedea ușa stricată.
— C}t ar costa lemnul, dacă vrem să înlocuim ușa aceasta?
Rivera oftă.
— Álvarez. Álvarez. Ai pentru mine măcar o singură sarcină care să-mi
aducă ceva?
Josep z}mbi.
— Poate într-o zi. Îți mai torn puțin vin înainte să-ți arăt ușa.
— Spui că vrei doar lemnul? Faceți singuri treaba?
— Doar lemnul.
— Ei, am c}teva sc}nduri bune de stejar. Costă desigur ceva mai mult
dec}t sc}ndurile grosolane pentru căruța ta. Trebuie rindeluite bine ca să se

798
poată lustrui și potrivi, pentru că numai așa iese o ușă frumoasă… Dar las din
preț, dacă e vorba de o biserică.
— Ce trebuie să fac ca să asamblez sc}ndurile?
— Cum trebuie să le asamblezi?…
Rivera îl privi țintă. Și apoi clătină din cap.
— Ei bine, pentru niște bani în plus, Juan ar putea tăia cu ferăstrăul
ad}ncituri dreptunghiulare în marginile laterale și ar putea face și f}șii de
lemn, așa-numitele pene, care sunt de două ori mai late dec}t ad}nciturile.
Ungi o ad}ncitură cu clei și înfigi pana. Pe urmă ungi cu clei ad}ncitura din
cea de-a doua sc}ndură și apeși pe ea partea de deasupra a penei și pe urmă
trebuie să prinzi și să bați totul bine, p}nă c}nd marginile sc}ndurilor se
lipesc una de alta pe toată lungimea lor.
Josep își țuguie buzele și dădu din cap.
— Pe urmă prinzi sc}ndurile în două menghine mari, zdravene și lași totul
peste noapte, p}nă se usucă cleiul.
— Menghine mari.
— Mari, stabile. Are cineva din sat menghine mari?
— Nu.
Se priviră muți.
— Tu ai menghine de astea?
— Menghinele mari sunt foarte scumpe, spuse Rivera posac. Nu dau voie
nimănui să mi le ia din dogărie.
Oftă.
— Ascultă. În următoarele două săptăm}ni am și eu nevoie de ele. Dar
dacă vii la mine la atelier de m}ine în două săptăm}ni… Singur! Pe
Dumnezeul meu, nu-mi aduce în dogărie nicio delegație din partea bisericii!
În săptăm}na aceea n-am nevoie de menghine și îți dau voie să lucrezi liniștit
și singur într-un colț. Poți construi și asambla ușa de unul singur. Juan și cu
mine o să mai aruncăm c}te un ochi ca să nu faci ceva greșit, altfel însă nu ne
deranjezi. Ne-am înțeles?
— Oh… ne-am înțeles, senyor, zise Josep.
În următoarele două săptăm}ni munci cu o d}rzenie nouă în via lui,
pentru că trebuia să încheie cea mai mare parte a treburilor înainte de a se
dedica ușii.
În ziua stabilită a încălecat pe cat}r, a luat-o de pe podiș spre c}mp și în
jurul pr}nzului era ia dogărie.
Rivera l-a salutat morocănos, dar între timp Josep se obișnuise cu
trăsătura asta de caracter, înainte de a pleca din Santa Eulalia, Rivera tăiase

799
sfori cu măsurile corespunzătoare vechii uși și acum pe Josep îl așteptau cinci
sc}nduri bine rindeluite și patru pene, ca și o socoteală pe care trebuia să o
dea bisericii. Prețul sc}ndurilor era rezonabil dar Josep le privi cu teamă
c}nd le văzu stivuite pe masa din colțul pregătit pentru el, pentru că
recunoștea că ar fi fost răspunzător pentru costuri, în cazul în care le-ar fi
stricat din cauza lipsei lui de pricepere.
Totuși Emilio Rivera nu-i lăsase prea multe pe care să le strice. A avut
nevoie de uimitor de puțin timp pentru a uni primele două sc}nduri. S-a ținut
jenant de exact de indicațiile lui Rivera și a așezat un bloc vechi de lemn înt}i
pe pană și apoi pe cea de-a doua sc}ndură, astfel ca loviturile ciocanului să fie
amortizate și lemnul să nu fie deteriorat. Rivera nu prea era atent la el, dar
Juan i-a controlat repede lucrul și i-a arătat cum să fixeze menghinele grele,
care erau necesare pentru a presa sc}ndurile în timp ce se usca cleiul și c}nd
Josep plecă de la dogărie, mai avea în fața lui c}teva ore de după-amiază.

Av}nd nevoie de fiecare zi pentru a face ușa, a putut lucra în vie cinci, șase
ore, înainte de a porni spre Sitges. Asta înseamnă că aproape se însera c}nd a
părăsit dogăria și porni pe cat}rul lui spre sud, dar orele suplimentare din vie
au meritat osteneala și găsi că e plăcut să se întoarcă în sat prin întuneric și
aerul răcoros al nopții.
C}nd plecă din Sitges în a treia seară, drumul l-a dus printr-un cartier cu
căsuțe mici, aflat la mare. Cele mai multe aparțineau pescarilor, dar în fața
unei case stăteau femei care șopteau invitații bărbaților în trecere.
Era puternic tentat, dar și sc}rbit, pentru că majoritatea erau ființe
nearătoase cu fețe dure, al căror fard țipător nu putea acoperi c}t de nemilos
se jucase viața cu ele. Aproape trecuse pe l}ngă una dintre femei, c}nd ceva
de pe fața ei îi trezi o amintire și astfel se întoarse la ea.
— Singur, senyor?
— Renata? Tu ești?
Purta o rochie neagră boțită care i se lipea str}mtă pe trup și pe cap avea o
basma închisă la culoare. Pierduse în greutate și corpul îi arăta mai ispititor,
dar părea mai bătr}nă dec}t era în realitate și foarte obosită.
— Da, sunt Renata.
Se uită atentă la el.
— Și pe cine avem aici?
— Josep Álvarez. Din Santa Eulalia.
— Din Santa Eulalia. Vrei să-ți țin tovărășie, Josep?
— Da.

800
 — Atunci hai înăuntru, amor meu, în camera mea.
A așteptat să lege cat}rul de balustrada unei case vecine și apoi Josep a
urmat-o pe o scară duhnind a urină. Un bărbat robust într-un costum alb
stătea la o masă din capul scării și îi făcu semn Renatei din cap.
Camera era mică și murdară – o saltea de dormit, o lampă cu ulei,
mormane de rufe murdare în două colturi.

— Am fost mulți ani plecat. C}nd m-am întors, te-am căutat, dar
dispăruseși.
— Da.
Era nervoasă. În cuvinte rapide îi povesti ce avea să facă pentru a-i dărui
plăcere. Era vizibil că nu-și amintea de el.
— Am fost la casa mamei tale ca să te vizitez, cu Nivaldo Machado, băcanul
din Santa Eulalia.
— Cu Nivaldo!
El începu să-și scoată cămașa și o văzu întinz}ndu-se către lampă.
— Nu, lasă lumina aprinsă, dacă nu te supără, așa cum era atunci.
Ea îl privi și dădu din umeri. Își ridică marginea rochiei p}nă la șolduri, se
tr}nti pe saltea și îl așteptă.
— Nu vrei cel puțin să-ți dai jos basmaua? întrebă el oarecum indispus și
pe jumătate în glumă întinse m}na și i-o trase de pe cap, pentru că ea se
mișca prea încet ca să-l împiedice.
Jumătatea din față a țestei era cheală și strălucea de transpirație în timp ce
părul din spate era rărit și pătat, ca o iarbă uscată.
— Ce-i asta?
— Nu știu. Vreo boală ușoară pe care n-ai cum să o iei dacă ești cu mine
doar o singură dată, spuse ea supărată. Întinse m}inile pentru a-i deschide
pantalonii, dar el se feri.
Pe picioarele ei o erupție de pete.
— Renata… Renata, mai bine aștept.
Mai făcu un pas înapoi și îi văzu fața care stătea să pl}ngă și umerii
tremur}nd, dar nu scoase niciun sunet.
— Te rog…
Arătă spre ușă.
— Se înfurie, șopti ea.
Josep băgă m}na în buzunarul pantalonului și scoase banii pe care îi mai
avea iar m}inile ei se str}nseră în jurul monedelor.

801
 — Senyor, zise ea și își șterse ochii. Treaba asta n-o să dureze mult. Cred
că e șancru, dar șancrul dispare după una, două săptăm}ni și pe urmă totul e
în ordine. Te faci bine de tot. Mai vii să mă vezi c}nd trece?
— Sigur. Sigur, Renata.
Își trase repede cămașa, părăsi camera și coborî grăbit treptele și c}nd se
văzu așezat pe cat}r porni la trap, p}nă lăsă locul departe, în urmă.

SCHIMBĂRI
După asamblarea ușii, lui Josep i-a luat multe ore să o lustruiască cu
glaspapir p}nă c}nd lemnul a fost neted și fără pată. A dat-o cu un verde
puternic, închis, singura culoare pe care i-o dăruise Emilio Rivera și pe urmă
a mai dat-o cu trei r}nduri de lac, lustruindu-le pe fiecare în parte cu
glaspapir fin, p}nă c}nd ultimul strat începu să lucească și să fie ca sticla.
A adus acasă în căruță ușa terminată, pe un teanc de pături. După ce s-a
asigurat că ușa nu suferise nicio deteriorare în timpul transportului, i-a lăsat
pe oamenii bisericii să-și asume răspunderea de a o monta, ceea ce ei s-au
grăbit să facă. Au folosit și armăturile de bronz care fuseseră scoase de la ușa
cea veche.
Prețul pentru lemn a fost înapoiat și apoi a avut loc o slujbă scurtă de
sfințire. Părintele Felipe acceptă ușa și îi mulțumi cu o binecuv}ntare, iar
primarul vorbi din inimă despre timpul și puterea mobilizate de Josep, ceea
ce pe el îl făcu să se simtă jenat.
— De ce ai făcut asta? îl întrebă Maria del Mar înt}lnindu-l pe stradă a
doua zi. Nici măcar nu mergi la liturghie!
El clătină din cap și dădu din umeri, nu era în stare să-i explice.
Spre mirarea lui, răspunsul la întrebare îi veni în minte la scurt timp după
aceea. Nu o făcuse pentru biserică.
O făcuse pentru satul lui.

La cinci zile după sfințirea ușii, în sat au venit doi oameni ai bisericii, de
v}rstă mijlocie, într-o trăsură trasă de doi cai. Au dispărut în biserică și au
petrecut o jumătate de zi cu părintele Felipe, pe urmă au ieșit singuri și au
mers la prăvălie cu birjarul. Cei trei bărbați au m}ncat p}ine și salam și au
băut apă de la f}nt}nă, înainte de a se urca în trăsură și a pleca.
În acea seară preotul îi povesti lui Nivaldo despre vizita cea scurtă, dar
amănunte nu știa nici el. Trei zile mai t}rziu, părintele Felipe își luă rămas-
bun de la c}țiva oameni și părăsi pentru totdeauna Santa Eulalia, după
doisprezece ani de serviciu ca preot al satului.
802
 Vestea se întinse repede și ului satul. Musafirii erau monsenyors de la
biroul de numiri al diocezei din Barcelona. Prelații îi comunicaseră părintelui
Felipe transferarea neînt}rziată și că urma să fie preot de spovedanie în
Ordinul Surorilor Regale Desculțe, în dioceza din Madrid.
Doar cinci zile a rămas biserica fără preot apoi, într-o după-amiază, un cal
bătr}n, obosit trăgea peste pod o trăsură închiriată, aduc}nd un preot slab,
taciturn, cu o pălărie cu boruri mari. C}nd preotul coborî din trăsură, ochii lui
ascunși în spatele lentilelor groase de ochelari examinară plaça, înainte de a-
și duce geanta în biserică.
Abia ce auzi de sosirea lui și primarul se grăbi spre casa parohială pentru
a-l saluta; pe urmă se duse imediat la prăvălie, pentru a-l informa pe Nivaldo
și pe alți c}țiva clienți că noul preot se numește Pio Dominguez, e de loc din
Salamanca și după ce a fost zece ani capelan în Girona a preluat funcția de
preot în Santa Eulalia.
Cei care erau la liturghie în duminica aceea, găsiră ciudat că personajul în
negru care celebra Euharistia, era un străin mare și slab și nu apariția
familiară a părintelui Felipe. Contrar stilului părintelui Felipe, înțelegător și
demn în același timp, noul preot vorbea mai cur}nd concis și predica lui a
fost o poveste încurcată despre cum într-o zi Fecioara Maria a trimis un înger
la o familie săracă, pentru a le aduce iubirea lui Hristos sub forma unui ulcior
cu apă, care s-a preschimbat în vin.
Era o dimineață obișnuită de duminică, doar că un alt preot stătea la ușă,
atunci c}nd toți părăsiră biserica. Pentru surprinzător de puțini oameni din
Santa Eulalia părea să conteze asta. În următoarele săptăm}ni, primarul l-a
însoțit pe părintele Pio pe la toate casele, pentru că preotul dorea să salute pe
r}nd toate familiile. În cea de-a treia zi au sosit la Josep, c}nd acesta era încă
prins de treburile după-amiezii. Cu toate acestea, lăsă totul baltă și îi invită să
stea pe bancă. Le-a adus vin și privi fața preotului c}nd luă prima înghițitură.
Părintele Pio bău fără să facă mutre, dar Josep observă recunoscător și faptul
că nu se pregătea să laude produsul îngrozitor.
— Cred că ar fi o binecuv}ntare, părinte, dacă Maica Sf}ntă sau Domnul
ne-ar preschimba c}nd și c}nd vinul în apă, zise Josep.
Preotul nu sur}se, dar ceva îi străluci în ochi.
— Cred că n-ai fost duminică la biserică.
Nu era un reproș, doar o constatare.
— Nu, părinte, n-am fost.
— Și totuși te referi la predica mea?
— În satul ăsta fiecare noutate e împărțită și primită ca p}inea bună.

803
 — Josep este cel care a făcut ușa nouă de la biserică, spuse Ángel.
Frumoasă ușă, nu, părinte?
— Chiar foarte frumoasă. O ușă minunată și munca ta este o contribuție
generoasă.
Acum preotul z}mbea.
— Sper să te g}ndești că ușa bisericii noastre se deschide larg.
Își termină curajos vinul și se ridică.
— Acum o să te lăsăm să te întorci la treabă, Josep Álvarez, zise el, ca și
c}nd i-ar fi citit g}ndurile.
Ángel arătă cu bărbia spre proprietatea lui Quim.
— Știi c}nd se întoarce? Am bătut la ușa lui, dar n-a răspuns nimeni.
Josep ridică din umeri.
— Nu știu, alcalde.
— Mda, îi zise Ángel sc}rbit preotului. Fără îndoială că o să-l vedeți destul
de des la față, pentru că e un bărbat foarte religios.

Seara, lui Josep îi plăcea să meargă de-a lungul r}ndurilor de vie pe care le
lucrase peste zi. Astfel tocmai ajunsese la marginea cunoscută a parcelei sale,
c}nd auzi în întuneric un sunet ciudat. Vreme de o secundă înfricoșătoare,
crezu că era iar un mistreț, dar pe urmă observă foarte repede că era un
sughițat omenesc și că venea de peste hotarul parcelei sale.
Aproape că se împiedică de trupul din desișul de buruieni.
— Oh, Doamne…
Vocea părea foarte chinuită.
Josep cunoștea vocea răgușită.
— Quim?
Omul sughița mai departe.
Lui Josep îi veni miros de vinars și îngenunche l}ngă el.
— Hai, Quim. Hai, prietene, te duc acasă.
Cu c}teva eforturi îl ridică pe Quim. Mai trăg}ndu-l, mai sprijinindu-l, își
duse vecinul la casa lui, pentru că picioarele lui Quim erau moi și nu de prea
mare ajutor. Înăuntru Josep pipăi prin întuneric p}nă aprinse lampa cu ulei,
dar nu încercă deloc să-l ducă sus pe Quim. În loc de asta, urcă el însuși pe
scară în dormitorul ur}t mirositor și coborî cu salteaua de dormit, pe care o
întinse pe podea.
Quim încetase să mai pl}ngă. Stătea rezemat de perete și privea cum Josep
pregătea și aprindea un foc mic și cum punea pe grătar o cană cu cafea rece,
veche poate de zile. În cutia de p}ine mai era o bucată de p}ine. Quim luase

804
p}inea dată de Josep și o ținea în m}nă fără să o măn}nce. C}nd se încălzi
cafeaua, Josep o turnă într-o ceașcă și suflă în ea p}nă c}nd deveni bună de
băut.
Quim bău o înghițitură și oftă.
Josep știa că trebuie să fi fost oribilă cafeaua, dar nu îndepărtă ceașca.
— Încă o înghițitură, zise el, cu o îmbucătură de p}ine.
Dar Quim pl}ngea iar, de data aceasta mut și cu fata întoarsă.
C}teva secunde mai t}rziu oftă și se frecă la ochi cu m}na în care încă
ținea p}inea.
— A fost blestematul ăsta de Ángel Casals.
Josep era zăpăcit.
— Ce?
— Ángel Casals, gunoiul ăsta. Ángel a făcut ca părintele Felipe să fie
transferat.
— Nu! Ángel?
— Da, da, primarul, porcul ăsta de c}ine, bătr}n, murdar și neștiutor, care
nu putea suporta să ne vadă. Știam am}ndoi asta!
— E imposibil să știi asta sigur, zise Josep.
— Știu sigur. Primarul vroia să plecăm din sat. Cunoaște pe cineva, care
cunoaște pe altcineva, care e mare grangur la biserica din Barcelona. Mai
mult nu era nevoie. Mi s-a povestit.
— Îmi pare rău, Quim.
Dar Josep nu-i putea oferi alinare pentru necazul lui, nici măcar consolare.
— Trebuie să te aduni, Quim. Trec m}ine și bat la ușă. Te descurci dacă te
las singur?
Quim nu răspunse. După un timp îl privi pe Josep și dădu din cap.
Josep s-a întors din drum. Își imagina cum Quim răstoarnă lampa și se
varsă uleiul arz}nd, așa că a luat-o, a dus-o la intrare, a stins-o mai înt}i acolo
și pe urmă a pus-o într-un loc sigur.
— Atunci, noapte bună, Quim, zise el și după o clipă închise ușa și îl lăsă pe
bărbat st}nd în întunericul liniștit.

În dimineața următoare s-a dus la prăvălie, a cumpărat p}ine, br}nză și

măsline și a așezat m}ncarea pe pragul ușii lui Quim, împreună cu un ulcior
cu apă proaspătă. Pe drumul spre casă a trecut pe l}ngă locul unde își scosese
sufletul de pl}ns bețivanul lui de vecin. Chiar în apropiere a găsit resturile
unei sticle goale de vinars, pe care Quim o spărsese desigur de o piatră și el

805
ridică precaut cioburile, înainte de a-și îngădui să meargă la binefacerea
lucrului său.

O DISCUȚIE CU QUIM
Josep văzu cu mare bucurie ce făcea începutul primăverii cu via lui. În
Languedoc butucii de vie erau proptiți cu s}rmă scumpă, care se întindea pe
st}lpi, de-a lungul r}ndurilor. Dar soiurile spaniole de struguri erau mai
robuste dec}t cele franțuzești. Pe păm}ntul lui Josep sprijinise vița-de-vie așa
cum se făcuse mereu în familia lui, astfel că butucii stăteau singuri în picioare
și creșteau ca un vas verde, puternic, din care se înălțau crengile spre soare.
Contrar podgoriei lui bine îngrijite, păm}ntul lui Quim Torras era o
adevărată junglă cu butucii lăsați în părăsire și bălării care creșteau înalte și
sălbatice.
Quim părea să-l evite pe Josep, poate din jenă. Nivaldo îi povesti lui Josep
că vecinul lui își lua mai mult sau mai puțin regulat masa de seară în prăvălia
lui. Josep îl înt}lni de două ori pe stradă și se opri să vorbească cu el, dar
Quim se grăbi mai departe, cu ochii roșii și privirea cobor}tă și, de ambele
dăți, Josep văzu că mersul lui era nesigur.
De aceea Josep fu uimit c}nd Quim bătu la ușa lui într-o seară, păr}nd să
fie serios și treaz. Josep îl salută călduros și îl invită înăuntru. Îl servi cu p}ine
și xoriço, dar Quim clătină din cap și îi mulțumi.
— Trebuie să discut ceva cu tine.
Quim părea să caute începutul potrivit. În cele din urmă oftă și apoi
cuvintele curseră.
— Părăsesc Santa Eulalia.
— Pleci, Quim? Pentru c}t timp?
Quim z}mbi slab.
— Pentru totdeauna.
— Ce?
Josep îl privi îngrijorat.
— Păi unde?
— Am o verișoară în San Lorenzo de El Escorial, o femeie bună, care ține
mult la mine. Are o spălătorie acolo, spală pentru bogătași și persoane
distinse, o afacere bună. Îmbătr}nește și ea cu încetul. Anul trecut a stăruit pe
l}ngă mine să vin la ea, să locuiesc acolo și să o ajut cu spălătoria. Pe atunci
încă nu puteam merge. Dar acum…
Quim tranșă subiectul cu o mișcare a m}inii.
— Ángel e neimportant.
806
 Îl privi pe Josep.
— San. Te lași alungat din sat de Ángel?
Josep se avea bine cu Ángel, dar nu-i plăcea felul în care îl tratase pe Quim.
Quim tranșă subiectul cu o mișcare a m}inii.
— Ángel Casals e neimportant.
Îl privi pe Josep.
— San Lorenzo nu e chiar la Madrid, dar nici prea departe și astfel pot să îl
văd din c}nd în c}nd pe părintele Felipe. Înțelegi?
Josep înțelegea.
— Și ce-o să se aleagă de podgoria ta, Quim?
— O să o v}nd.
Josep părea să înțeleagă.
— Vrei să tratez cu Ángel pentru tine?
— Ángel? Nu mai caută păm}nt pentru Tonio. În afară de asta, nenorocitul
ăsta n-o să capete niciodată păm}ntul meu.
— Dar… nu mai e nimeni altcineva.
— Ba da, ești tu.
Josep nu știa dacă trebuie să r}dă sau să pl}ngă.
— N-am bani să-ți cumpăr păm}ntul!
Quim trebuia să știe asta, se g}ndi el supărat.
— Am nevoie de fiecare pesseta pe care o am, ca să plătesc ratele pentru
fratele meu și nevasta lui, spuse el amăr}t. După v}nzarea strugurilor de-abia
dacă îmi răm}ne ceva care să-mi permită un oarecare confort, cum ar fi
m}ncarea. Trezește-te, omule!
Quim îl privi fără să se impresioneze.
— Lucrează-mi păm}ntul, așa cum faci cu al tău vinde strugurii. N-o să-ți
fac viața grea. Am nevoie doar de c}țiva bani acum și c}țiva c}nd str}ngi
recolta de pe păm}ntul meu, doar at}t c}t să mă așez în San Lorenzo. Și, pe
urmă, dacă îți mai răm}ne ceva, poți să mi-i trimiți. Mi-e egal dacă îți trebuie
mulți ani p}nă îmi plătești via.
Josep era îngrozit de complicația asta nouă, simțea pericolul. Și-ar fi dorit
să nu-i fi bătut Quim la ușă niciodată.
— Ești beat, Quim? Ești sigur că știi ce vrei să faci?
Quim z}mbi.
— Nu sunt beat. Nu, chiar nu sunt.
Își puse m}na pe brațul lui Josep.
— Nu prea am mulți cumpărători din care să aleg, zise el încet.
De la Rosa Josep învățase ceva.

807
 — Trebuie să avem o h}rtie. Trebuie să semnăm am}ndoi.
Quim ridică din umeri.
— Atunci, adu-mi h}rtia, spuse el.

PAȘI DE TRANZIȚIE
Aproape întreaga noapte Josep a stat la masă, lampa cu ulei arunca în
cameră lumină galbenă și umbre întunecate, în timp ce el se mișca încoace și
încolo pe scaun citind încă și încă o dată copia contractului care îi permisese
cumpărarea păm}ntului de la Donat și Rosa.
În cele din urmă luă dintr-o cutiuță pulberea de cerneală, un condei cu
penița tocită și două coli de h}rtie împăturită în care le învelise tatăl lui, cine
știe cu c}t timp în urmă. Una dintre foi fusese c}ndva albă și cealaltă era
maro și oarecum boțită; îi era indiferent pe care o va primi Quim și pe care o
va păstra el. Scutură într-un vas niște pulbere, adăugă apă și amestecă cu un
bețișor de viță p}nă c}nd din amestec rezultă cerneală.
Pe urmă începu să copieze o mare parte a documentului pe care îl
redactase vărul Rosei, avocatul. Josep nu era experimentat la scris. Str}ngea
condeiul în m}ini aproape disperat. V}rful condeiului se împiedica uneori pe
suprafața h}rtiei, astfel că picături de cerneală săreau pe h}rtie l}ngă
cuv}ntul pe care îl scria și de mai multe ori uita să scuture de marginea
vasului penița înmuiată, pentru a îndepărta surplusul de cerneală, așa înc}t
lăsa pete mari, negre pe h}rtie, făc}nd de două ori chiar jumătate de cuv}nt
ilizibil, ceea ce însemna că trebuia să taie restul literelor și să scrie cuvintele
încă o dată. Transpirase și era iritat la culme, cu mult înainte de a termina
jumătate din copie.
Chibzuise mult timp care ar putea fi prețul corect pentru păm}ntul lui
Quim. Podgoria familiei Torras fusese de generații neglijată și prost cultivată
și lui Josep nu i se părea corect ca parcela asta să valoreze la fel cu bucata de
păm}nt atent îngrijită a familiei sale. Dar în același timp mai știa și că vecinul
lui, Quim, îi lăsase via în niște condiții care erau din cale-afară de generoase.
În final, a pus în contract același preț pe care îl plătise pentru păm}ntul
tatălui său, fără reducerea frățească pe care o solicitase lui Donat și pe care o
primise ca fiind dreptul lui și copie primul contract aproape cuv}nt cu
cuv}nt, doar cu patru modificări. Numele cumpărătorului și al v}nzătorului
erau altele, data era alta și înlătură fiecare menționare a frecvenței cu care
trebuia să plătească, ca și orice indicație în privința amenzilor pentru plăți
neefectuate.

808
 Quim nu știa să citească. A doua zi Josep îi citi contractul, rar și cu voce
tare. Din c}nd în c}nd se oprea ca să-l întrebe pe Quim dacă are ceva
întrebări, dar nu era niciodată cazul. Quim învățase să-și scrie numele cu
litere mari și, c}nd Josep termină de citit, luă condeiul, îl înmuie în cerneală și
își scrijeli numele pe ambele h}rtii.
Semnă și Josep, după care numără prima rată și i-o dădu lui Quim.
Încheierea acestei afaceri părea ireală și nejustificată; avea conștiința
încărcată, de parcă i-ar fi furat vecinului său prin șiretlic proprietatea
moștenită.
— Ești complet sigur, Quim? Încă putem să rupem h}rtiile astea și să
uităm totul.
— Sunt sigur.
Josep îi dădu contractul de pe h}rtia albă și își păstră el copia scrisă pe
h}rtia maro.
Două zile mai t}rziu înhămă cat}rul și îl duse pe Quim la Sitges, unde
fostul lui vecin vroia să se urce într-o diligèntia trasă de boi și care mergea
spre vest. Poștalionul acesta avea multe stații și era considerabil mai încet
dec}t trenul, dar și mai ieftin. Proprietarul și birjarul era un vechi prieten al
lui Quim, Jonathan Cadalfalch, pe care i-l prezentă lui Josep.
— Dacă vrei să-mi dai vreo veste, spuse Quim – și Josep știu că vroia să
spună: dacă vrei să-mi trimiți o rată – spune-i lui Jonathan și o să mi-o aducă
el.
Quim și cu el nu fuseseră niciodată prieteni apropiați, dar Josep se simți
ciudat de impresionat c}nd și-au luat rămas bun. Quim era un podgorean
prost și neglijent și un bețivan, dar era și un om blajin și vesel, un vecin
îngăduitor care nu făcea greutăți și un element de legătură cu copilăria și cu
tatăl lui. Se str}nseră în brațe la despărțire, o abraçada lungă, str}nsă.
Pe urmă Quim îi dădu lui Jonathan geanta lui și se urcă în diligență,
împreună cu un al doilea bărbat și două călugărițe mai în v}rstă. Jonathan se
urcă pe capra lui, luă hățurile, pocni din bici și boii porniră poștalionul.

După ce ajunse acasă, Josep îngriji de cat}r și se duse în vie.

Era ciudat.
O h}rtie semnată, c}țiva bani dați și hotarul invizibil dintre podgoriile
familiilor Álvarez și Torras dispăruse deja.
Și mai știa că în capul lui granița nu avea să dispară vreodată, într-adevăr
mai slabă și fără să mai fie respingătoare, dar o demarcație între păm}ntul
tatălui său…

809
 …Și noul lui păm}nt.
Îndrăzni să intre în fosta vie a vecinului său și privi paragina cu un altfel
de supărare. Una era să se uite cu dezaprobare indiferentă la neglijarea
păm}ntului altcuiva și cu totul alta era să recunoască faptul că buruienile
luxuriante, care sugeau viței-de-vie hrana și umezeala, erau acum problema
lui.
Quim o ștersese și lăsase în urma lui nenumărate probleme: uneltele erau
tocite, casa era o cocină împuțită și via ducea luptă pentru aer și lumină.
Și de toate astea trebuia să se îngrijească Josep, dar știa și de unde să
înceapă. În șopronul lui de scule găsise coasa tatălui său și o pilă și ascuți
lama p}nă c}nd de-abia putea fi atinsă cu degetul.
Pe urmă își scoase cămașa și intră cu coasa în via lui Quim. Imediat începu
să cosească, balans}nd coasa în sus și în jos pentru a tăia buruienile dintr-un
șuierat, o ridica cu av}nt în sus și o lăsa iar în jos. Josep se mișca ritmic – sus
și jos, sus și jos. Înainta încet și continuu și lăsa în urma lui o suprafață cosită
între r}ndurile de vie.

Peste zi înhăma cat}rul la plug și săpa păm}ntul din spațiile cosite. Abia pe
urmă se putu apuca de treaba cea mai obositoare, pentru că smocurile de
iarbă și bălăriile erau dese și trebuia să le smulgă cu m}na dintre butucii de
viță. În timp ce trăgea și trăgea, butucii ieșeau încet la iveală și îl lăsau mut de
uimire, căci mulți dintre ei erau bătr}ni. Majoritatea viticultorilor cunoscuți
înlocuia butucii cam la douăzeci și cinci de ani – dacă depășiseră deja anii
fertilității maxime. Tatăl lui înlocuise butucii doar pe r}ndurile la care se
putea ajunge ușor și fusese gata să păstreze butucii bătr}ni în locurile dificil
de lucrat, pe pante și în colțurile greu accesibile. Familia lui Quim doar rar
înlocuise o plantă. Josep aprecia că unii arbuști aveau o sută de ani. Deși
făceau struguri mici cu o minunată intensitate a aromei, butucii de viță erau
noduroși și str}mbi, ca trunchiurile palide pe care le arunca marea pe plajă și
care semănau cu trupurile unor bătr}ni întinși la soare.
Încă multe zile a trebuit să plivească cu m}na, p}nă a ajuns la hotarul
exterior al podgoriei. C}nd s-a oprit să scoată o c}rpă din buzunar și să-și
șteargă fața umedă, a privit înapoi cu mulțumire către o vie schimbată, ale
cărei plante nu mai erau atacate de bălăriile sălbatice.
Privi pe deasupra la c}mpul învecinat, la ordinea potrivită de pe păm}ntul
lui Valls. Nici Maria del Mar, nici Francesc nu erau de văzut. Cu o zi înainte îi
sărise în ochi faptul că Maria își întrerupsese munca pentru a-l observa și își
făcuseră cu m}na unul altuia. Sigur era curioasă să afle de ce lucra el acum

810
via lui Quim și își făcea griji că probabil pe acesta îl lovise ceva. Știa că, atunci
c}nd se vor vedea iar, va veni la el și îl va întreba. Se g}ndea ce o să simtă ea
c}nd va afla că acum sunt vecini.

Acum munca lui se dublase și cur}nd Josep se obișnui să meargă de-a

lungul șirurilor de vie, fără să se oprească atunci c}nd ajungea la sf}rșitul
podgoriei Álvarez și intra în via familiei Torras.
În timp ce zilele deveneau mai lungi și mai calde și strugurii creșteau, știa
că trebuia să se ocupe și de casa părăsită a lui Quim, înainte să dea iar peste
el solicitarea din vremea recoltei.
Casa era o catastrofă.
Cără gunoiul afară – un coș plin cu cereale stricate, haine murdare, c}rpe
înnegrite care nu mai meritau să fie spălate, două saltele de dormit ur}t
mirositoare. Le făcu pe toate morman, le stropi cu ulei și le dădu foc. Ascuți
uneltele de tăiat ale lui Quim și unse cozile sapelor, lopeților și greblelor.
Salvă ce se mai putea salva: două vase care păreau să fie încă în ordine,
resturi de lemn pe care le putea folosi iarna pentru foc, niște cuie, c}teva
unelte, un degetar și o șarnieră ruginită, un sac mare pe jumătate plin cu
dopuri, o crăticioară de aramă și o tigaie ruginită din fier și treizeci și una de
sticle de forme și modele diferite, unele dintre ele cu o crustă de nămol de
r}u. Pe urmă a găsit o cutiuță cu șapte pahare de vin prăfuite. După ce au fost
spălate, văzu că erau vechi și foarte frumoase, făcute dintr-o sticlă verde
fragilă. Unul dintre pahare era crăpat și lovit, așa că l-a aruncat. Pe celelalte
șase le păstră.
C}nd casa lui Quim se goli, lăsă ușa și ferestrele deschise zece zile și pe
urmă hotărî să folosească casa drept o combinație de șopron de scule și
magazie. Era practic să trebuiască să meargă doar o bucată scurtă pentru a
lua ceea ce avea nevoie, c}nd muncea în via lui Torras.

Plecase la Sitges să cumpere un sac cu sulf și acolo se înt}lni pe stradă cu

Juan, muncitorul mai în v}rstă de la dogăria lui Emilio Rivera. Se opri
respectuos să schimbe c}teva cuvinte cu el și Juan vorbi despre treaba multă
de la dogărie, arșița prezentă și lipsa de ploaie. Pe urmă îl privi pe Josep cu
interes.
— Emilio mi-a povestit că nu ești însurat.
Acum Josep îl privi pe el.
— Am o nepoată. A fost măritată doar șase ani și acum e deja de șase ani
văduvă.

811
 Josep își drese glasul tușind ușor.
— Copii?
— Din păcate, niciun copil.
— Aă… ce v}rstă?
— Încă t}nără. Puternică. Mai poate avea copii, înțelegi! Poate să ajute un
bărbat la treabă. O muncitoare bună, Juliana mea… i-am povestit despre tine.
Josep îl privi nedumerit.
— Și? Vrei s-o cunoști?
— Mda. De ce nu, de fapt?
— Bine. E chelneriță la un han, chiar aici în apropiere. Îți fac cinste cu un
vin, spuse Juan cu un gest larg.
Josep îl urmă nervos.
Hanul era un loc de înt}lnire al muncitorilor și foarte plin. Juan îl conduse
la o masă zg}riată și imediat îi atinse m}na.
— Pst.
Lui Josep îi făcu impresia că era mai bătr}nă dec}t el, cu un corp masiv și
fără vlagă, dar cu o față plăcută, binevoitoare. Privi cum glumea cu patru
bărbați de la o masă apropiată. Avea un r}s zgomotos, răgușit.
C}nd se îndreptă spre ei, Josep simți cum i se pune un nod în g}t.
Își spunea că e o ocazie. Că, da, voia să cunoască o femeie.
Îl salută călduros pe Juan cu două sărutări și îl numi unchiule. Prezentarea
lui Juan fu mai degrabă scurtă.
— Juliana Lozano. Josep Álvarez.
Ea dădu din cap, z}mbi și schiță o reverență. C}nd comandară vin, plecă și
se întoarse imediat cu vinul, după care îl întrebă:
— Îți place supa de fasole albă?
El aprobă din cap, cu toate că nu-i era foame. Dar ea nu vorbise despre
oferta hanului.
— M}ine seară. Îți gătesc supă de fasole albă, da?
Îi z}mbi prietenoasă și relaxată. La fel și el.
— Da.
— Bine. Casa de pe partea cealaltă a străzii, primul etaj, zise ea.
C}nd el dădu din cap, ea adăugă:
— Ușa din mijloc.

În seara următoare norii acopereau luna. Un felinar p}lp}itor lumina prost

strada, iar scara casei ei era întunecată. Cu o pa lungă în m}nă, contribuția lui

812
la cină, urcă treptele în semiîntuneric, pe un coridor îngust și bătu la ușa din
mijloc.
Juliana îi ură bun-venit cu bucurie nestăp}nită, luă p}inea, o rupse în mai
multe bucăți și o așeză pe masă.
Josep primi un scaun fără formalism și imediat fu adusă și supa aromată
de fasole, pe care o m}ncară am}ndoi cu mare plăcere. Josep îi lăudă talentul
la gătit și ea z}mbi.
— Am adus-o de la han, zise Juliana și r}seră am}ndoi.
Despre unchiul ei Juan vorbiră foarte puțin, totuși Josep îi povesti despre
prietenia pe care i-o arătase Juan la dogărie.
La scurt timp după aceea și înainte ca el să încerce să o sărute, Juliana îl
duse în pat la fel de natural ca atunci c}nd îi pusese supa în față.

Înainte de miezul nopții era iar pe drum spre casă, cu trupul mai ușor și
mai relaxat, dar cu capul ciudat de plin de g}nduri negre. Se g}ndea că era ca
și c}nd ar fi m}ncat un fruct care era într-adevăr comestibil și fără pată, dar
care era neîndoielnic nu destul de dulce și astfel călărea pe cat}rul lui,
îng}ndurat, pe strada care îl ducea înapoi în satul lui.

STRÂNGEREA RECOLTEI
Josep înțelegea uimirea unor săteni.
— Părăsise Santa Eulalia ca un t}năr fără ocupație. După întoarcerea lui,
c}știgase păm}ntul tatălui și acum deținea și proprietatea familiei Torras.
— Reușești să cultivi am}ndouă parcelele? îl întrebase Maria del Mar
îndoindu-se.
Josep se g}ndise deja la asta.
— Dacă ne str}ngem iar recolta, cum am mai făcut-o, atunci angajez pe
cineva care să culeagă strugurii din via lui Quim. Un culegător ar trebui să fie
de ajuns, pentru că recolta asta va fi mai mică dec}t a ta sau a mea, spuse el și
ea dădu aprobator din cap.
Putea alege dintre toții tinerii satului, care nu erau înt}i-născuți și se
hotărî pentru Gabriel Taule, un băiat de șaptesprezece ani liniștit, de
încredere, care avea trei frați mai mari. T}nărul pe care toți îl numeau doar
Briel, fu uimit c}nd Josep veni la el cu oferta de muncă și o acceptă bucuros.
Josep frecă butoaiele de vin și pe urmă se îndreptă către acelea care erau
sub un șopron de l}ngă casa lui Quim. Ceea ce văzu c}nd începu să le curețe,
îl neliniști, pentru că am}ndouă butoaiele aveau locuri care îi aminteau
neplăcut de doagele putrezite din butoiul lui și pe care a trebuit să le
813
înlocuiască Rivera. Dar pe urmă își spuse că nu făcea să se îngrijoreze de
problemele de care nu știuse nimic, dacă erau chiar probleme, așa că spălă
butoaiele cu apă și o soluție de sulf și le pregăti pentru primirea mustului.

În timp ce vara trecea în toamnă și strugurii se îngreunau și deveneau

negru-mov pe viță, Josep mergea în fiecare zi de-a lungul r}ndurilor și gusta
fructele – o dată aroma caldă a unor struguri mici de la o viță veche Garnatxa,
apoi promisiunea fructată, stratificată a unei Ull de Llebre și asprimea
mușcătoare a vitei Sumoll.
Maria del Mar și cu el hotăr}ră într-o dimineață că strugurii atinseseră cel
mai înalt grad al lor de coacere așa că îl chemă pe Briel și îi dădu cat}rul și
mica roabă pentru culesul viei lui Quim.
El, Maria del Mar și Quim lucraseră bine împreună, dar acum Josep
observă că era chiar mai bine să lucreze singur cu ea, pentru că g}ndeau
asemănător în privința treburilor de făcut și culegeau bine, chiar dacă abia
schimbau c}te un cuv}nt. Singurul sunet era h}rș}itul cuțitelor lor ascuțite,
cu care tăiau strugurii de pe butuci, arunc}ndu-i în coș. Munceau din greu
sub soarele strălucitor și cur}nd hainele li s-au lipit pe trup, pătate pe alocuri
de transpirație. Francesc era mereu în apropiere, le aducea uneori un vas cu
apă din c|ntir-ul de lut care stătea la umbră sub căruță, mergea șchiopăt}nd
p}nă la presă sau stătea călare pe cat}r.
Briel, care era cufundat visător în munca lui, își îngăduia c}teodată să
fredoneze o fr}ntură de c}ntec, tare și fals, mai mult o behăială și un țipăt
dec}t un c}ntec adevărat, iar Josep și Maria au schimbat un z}mbet chinuit
atunci c}nd l-au auzit prima oară.
Să aibă căruța cea mare era un avantaj considerabil; Cu toate că at}t Maria
del Mar c}t și Josep tăiau mai repede dec}t Briel, t}nărul își umplea din
belșug roaba. Striga de c}te ori era gata și Josep era nevoit să-și ascundă
cuțitul și să-l ajute să ducă roaba plină la presă.
Josep era foarte conștient că, în timpul deselor lui escapade la presă cu
strugurii lui Torras, Maria muncea mai departe singură în via ei, contribuția
ei în timp și putere, care trecea dincolo de înțelegerea lor de a lucra
împreună.
Avea senzația că trebuie să o despăgubească pentru asta și, după ce îl
trimise acasă pe Briel la sf}rșitul zilei, iar Maria del Mar deshămase cat}rul și
se dusese acasă, să-i pregătească cina fiului ei, Josep continuă să lucreze
neobosit în via ei.

814
 C}nd ieși din casă după o oră, ca să arunce păsărilor făr}miturile de la
masă, îl văzu pe Josep încă m}nuind cuțitul în via ei.
Se duse la el.
— Ce faci aici?
— Partea mea de muncă.
C}nd o privi, a văzu că era încremenită de furie.
— Mă jignești.
— În ce fel?
— C}nd am avut nevoie de ajutor, ca să primesc un preț pe măsura muncii
mele, mi l-ai dat. Ai spus atunci că faci doar ceea ce ar face orice bărbat, astea
au fost exact cuvintele tale. Dar de la o femeie nu primești nici cel mai mic
ajutor.
— Nu, nu-i așa.
— E chiar așa. Ești lipsit de respect față de mine, într-un fel în care n-ai fi
față de un bărbat, zise ea. P}nă m}ine-dimineață nu vreau să te mai văd în
podgoria mea.
Acum se enervase Josep. Muiere blestemată, se g}ndea el, răstălmăcește și
încurcă tot. Era revoltat, dar obosit și murdar și n-avea chef de o ceartă
prostească, așa că blestemă încet, aruncă coșul în căruță și plecă acasă.

A doua zi, jena domni între ei pentru scurt timp, dar ritmurile muncii
împărțite alungară cur}nd cuvintele m}nioase pe care le schimbaseră cu o
seară înainte. Josep își întrerupea în continuare treaba și pleca de îndată ce
Briel striga după ajutor, dar el și Maria del Mar se completau foarte bine și el
era mulțumit de recolta comună.
Era înspre pr}nz c}nd Briel veni la podgoria Mariei del Mar și Josep văzu
imediat pe fața lui că ceva nu era în regulă.
— Ce s-a înt}mplat?
— Butoiul, senyor.
Pe Josep îl părăsi curajul c}nd văzu butoiul. Mustul nu ț}șnea de-a dreptul,
dar curgea într-un firicel pe partea exterioară a butoiului. În total erau șase
butoaie la umbra șopronului lui Quim; le cercetă și arătă apoi spre unul care
părea cel mai puțin suspect, chiar dacă se deosebea doar foarte puțin de
celelalte recipiente.
După-amiază t}rziu îl descoperi pe Clemente Ramirez, care își m}na
căruța cea mare pe strada care ducea la r}u, pentru a-și spăla butoaiele.
— Hola, Clemente! strigă Josep.

815
 Fugi pe stradă, opri căruța și îl conduse pe Clemente la casa lui Quim,
pentru a-i arăta butoaiele.
Ramírez inspectă cu atenție butoaiele de lemn și pe urmă clătină din cap.
Arătă spre cele deteriorate.
— Să le repari, ar însemna să arunci niște bani buni. Dar butoiul ăsta de
aici mai poate fi folosit de Quim c}țiva ani, cred. Pot veni m}ine-dimineață să
iau mustul și să-l las să fermenteze la fabrica de oțet. Asta înseamnă desigur,
că trebuie să-i plătesc ceva mai puțin lui Quim, dar…
Ridică din umeri.
— Quim nu mai e aici.
Clemente fu vizibil impresionat la aflarea veștii că, pe l}ngă păm}ntul
tatălui său, Josep poseda acum și podgoria Torras.
— Iisuse, trebuie să mă port bine cu tine, pentru că, dacă o ții tot așa, vei
ajunge cur}nd mare proprietar, domnul și stăp}nul nostru.
Josep nu se simțea absolut deloc ca un domn și stăp}n c}nd se întoarse la
treabă. Știuse că va dura mulți ani p}nă c}nd păm}ntul lui Torras urma să-i
aducă un venit rezonabil. Dar acum venitul lui din această recoltă avea să fie
mai mic dec}t se așteptase și părerea lui Clemente despre butoaie era vestea
cea mai rea posibilă.
Butoaiele noi erau scumpe.
N-avea bani pentru butoaie noi.
Blestema ziua c}nd ascultase rugămintea lui Quim și îi cumpărase
podgoria. Era un nebun că dovedise milă fată de un vecin care era un bețivan
bătr}n, zăpăcit și în același timp un podgorean jalnic, fără succes, își spunea
el amăr}t. Și acum îi era teamă că se lăsase ruinat de Quim, încă înainte de a fi
început să fie un adevărat cultivator de struguri.

GREUTĂȚI
Într-o ceață de disperare înăbușită, Josep termină culesul în următoarele
patru zile și se sili să nu se mai g}ndească la necazurile lui. Dar după ce toți
strugurii au fost culeși și storși, în aceeași zi călări pe cat}rul său spre Sitges
și îl găsi pe Emilio Rivera la masa de pr}nz în dogărie, iar pe fața lui roșie se
citea bucurie, în timp ce ducea la gură linguri pline de știucă fiartă în cidru,
mirosind a usturoi. Emilio îi arătă cu ochii un scaun și Josep se așeză și
așteptă jenat p}nă c}nd bărbatul mai în v}rstă termină de m}ncat.
— Și? întrebă Emilio.
Josep îi spuse toată povestea: plecarea lui Quim, înțelegerea lor și
descoperirea catastrofală a butoaielor putrezite.
816
 Emilio îl asculta cu o față serioasă.
— Aha. Sunt at}t de stricate înc}t nu se mai pot repara?
— Da.
— Aceeași mărime cu acela pe care ți l-am reparat?
— Aceeași mărime… C}t ar costa două butoaie noi?
C}nd îi spuse Emilio, închise ochii.
— Și ăsta e cel mai bun preț al meu.
Josep clătină din cap.
— N-am banii. Dacă le-aș putea înlocui înainte de recolta anului următor,
atunci ți le-aș putea plăti pe urmă, spuse el. Cred că ți le-aș putea plăti pe
urmă, adăugă el încet.
Emilio împinse castronul de supă din fața lui și spuse cinstit:
— Sunt niște lucruri pe care trebuie să le înțelegi, Josep. Una e să te ajut la
repararea căruței sau la construirea unei uși noi pentru biserică. Am făcut
treburile astea cu plăcere, pentru că am văzut că ești un băiat bun și pentru
că îmi placi. Dar… nu sunt un om bogat. Muncesc din greu pentru trai, la fel ca
și tine. Chiar dacă ai fi băiatul surorii mele, n-aș putea să folosesc lemn de
stejar de prima clasă și să-ți fac din el două butoaie mari, fără să primesc vreo
plată. Și, adăugă apoi plin de tact, tu nu ești fiul surorii mele.
Josep aprobă din cap.
Stăteau acolo nefericiți.
Emilio oftă.
— Dar ceva pot face pentru tine: dacă îmi plătești acum pentru unul dintre
butoaie – în avans, ca să pot cumpăra lemn cu banii tăi –, atunci îți
construiesc ambele butoaie și mi-l plătești pe al doilea după recolta din anul
următor.
Josep dădu din cap în tăcere, mult timp.
C}nd se ridică să-și ia rămas-bun, încercă să-i mulțumească lui Emilio.
Dogarul îl alungă, dar pe urmă veni după el, înainte ca Josep să ajungă la ușă.
— Așteaptă. Vino cu mine, spuse el și îl conduse pe Josep prin dogărie,
într-o magazie arhiplină. Ai trebuință de astea de aici? întrebă el și arătă spre
o stivă de butoaie, care erau mai mici dec}t jumătate dintre butoaiele
obișnuite.
— Ei, nevoie aș avea. Dar…
— Paisprezece în total, fiecare de c}te o sută de litri. Făcute acum doi ani
pentru un bărbat care le comandase pentru anșoa. A murit și de atunci sunt
aici. Toți vor butoaie de două șute douăzeci și cinci, nimeni nu e gata să mi le

817
ia pe cele de o sută. Dacă le poți folosi, atunci îți mai adaug la socoteală doar
foarte puțin.
— Nu prea am nevoie de ele. Nu mi le pot permite.
— Dar nu-ți poți permite nici să le refuzi, pentru că e ca și cum ți le-aș
dărui.
Emilio ridică unul dintre butoiașe și i-l îndesă lui Josep în m}ini.
— Am spus: „doar foarte puțin.” Vor fi pe nimic. Ia-mi blestemățiile astea
de pe cap, înainte să dispari, spuse el grosolan și încercă să pară un bărbat
obișnuit să negocieze dur.

Au mai trecut trei săptăm}ni p}nă se întoarse Clemente Ramirez să ia

restul vinului lui Josep.
După ce Ramirez îi plăti, dădu Mariei del Mar partea ei și pe urmă plecă
imediat la Sitges pentru a-i da lui Emilio plata în avans pe care o stabiliseră.
Se sfădi puțin cu propria lui conștiință, dacă trebuia într-adevăr să-i
plătească deja lui Quim a doua rată. P}nă la urmă Quim fusese acela care îi
făcuse toate necazurile bănești care nu-l lăsau să doarmă noaptea. Dar
bătr}nul spusese clar că avea nevoie de bani pentru a o scoate la capăt cu
schimbările din viața lui; și Josep știa că el evaluase casa și butoaiele, înainte
de a prelua podgoria, și astfel se hotărî să plătească.
Îi era neplăcut să-i înm}neze banii cu at}ta încredere prietenului lui Quim,
Jonathan Cadalfalch. Birjarul era la urma-urmei un străin pentru Josep; dar
Quim îl prezentase drept prietenul lui și, pentru că nu vedea altă posibilitate,
îl căută pe Cadalfalch la stația de poștalioane.
Numără banii în m}na lui Cadalfalch și îi dădu o chitanță în care se
specifica suma. În afară de asta îi mai dădu și c}teva pessetes în plus.
— Te rog să-i spui lui Quim să semneze chitanța și pe urmă adu-o înapoi,
spuse Josep, și c}nd vin să o iau, mai primești ceva de la mine.
Cadalfalch îl privi pătrunzător, apoi r}nji cu toți dinții, în semn că a înțeles
perfect situația lui Josep. Fără să fie ofensat, dădu din cap, puse cu grijă banii
și chitanța într-o geantă de piele și îi ură lui Josep o zi bună.

În seara aceea Josep se așeză la masă și puse banii în fața lui. Înt}i numără
din mica grămadă rata pe care trebuia să o plătească lui Donat și Rosei
înainte de recolta anului următor și apoi o sumă mai mică pentru provizii și
m}ncare.

818
 Văzu că restul era insuficient și în niciun caz nu avea să-i ajungă în cazul în
care ar mai fi fost nu se știe c}nd o situație de forță majoră. Mai stătu acolo
un timp, după care puse sc}rbit banii într-o șapcă și merse la culcare.

În după-amiaza următoare luase loc pe banca lui și se apucase să guste

vinul din recolta de anul acela, pe care îl păstrase pentru el. Spera în secret să
se înt}mple o minune care să facă din el o picătură delicioasă. C}nd lucra în
Languedoc, după fiecare recoltă Léon Mendès insista mereu asupra acestui
exercițiu. Fiecare muncitor primea un pahar cu vin și pe urmă anunțau
alternativ aromele delicate pe care le descopereau cu gura sau nasul.
— Căpșuni.
— F}n proaspăt cosit.
— Mentă.
— Cafea.
— Prune negre.
Acum Josep gustă din propriul lui vin și observă că era deja prost, acru și
neplăcut, cu un gust enervant de cenușă și cu iuțeala lăm}ilor stricate. Avea
gustul decepției, cu toate că așteptările lui nu fuseseră mari. În timp ce
răsturna la loc în ulcior restul de vin din pahar, primul sunet al clopotului
bisericii îi pătrunse în conștiință, tare și înspăim}ntător.
Urmă un al doilea sunet. Pe urmă al treilea.
Un sunet încet, solemn, care le spunea locuitorilor din Santa Eulalia că
viața era grea, efemeră și tristă și că cineva din cercul lor părăsise
comunitatea celor vii.
Făcu ceea ce făcuse întreaga lui viață la auzul clopotului pentru morți; se
duse la biserică.
Ușa bisericii avea o primă găurică pe suprafața ei fără pată, pentru că
anunțul morții fusese afișat aici. Mai mulți oameni citiseră deja anunțul și
acum se întorceau.
C}nd Josep se află acolo, văzu că preotul cel nou notase cu scrisul lui
frumos, citeț, moartea lui Carme Riera, nevasta lui Eduard Montroig.

În trei ani și jumătate de căsnicie, Carme Riera avusese trei avorturi și

pierduse o a patra sarcină. În dimineața aceasta liniștită de noiembrie
începuse să s}ngereze fără dureri și la scurt timp a eliminat un bulgăre de
țesut s}ngeriu de două luni, după care din ea a curs un firicel subțire, roșu. Se
mai înt}mplase asta și a doua oară c}nd pierduse copilul, dar de data aceasta
hemoragia nu se oprise și muri după-amiaza t}rziu.

819
 În seara aceea Josep merse la casa Montroig, prima dintre cele patru case
din plaça, chiar în spatele bisericii. Maria del Mar era printre cei prezenți care
stăteau muți în bucătărie și își arătau compasiunea prin faptul că erau acolo.
Cu două lum}nări care își aruncau lumina galbenă pe capul ei și cu altele
două la picioare, Carme zăcea în patul ei preschimbat acum în năsălie, cu
panglicile de c}rpă neagră pe care biserica le punea la dispoziție pentru a fi
folosite în casele lovite de nenorocire.
Carme era cu cinci ani mai mică dec}t Josep, care de-abia o cunoscuse.
Fusese o fată arătoasă, cu ochi care priveau pe furiș și cu s}nii grei de
timpuriu și acum zăcea acolo cu părul spălat și pieptănat, cu fața albă și
drăgălașă, de parcă ar fi dormit. În micul dormitor se aflau soțul ei și mai
multe rude care urmau să stea acolo peste noapte, ca și două femei care
fuseseră tocmite ca să o pl}ngă. După o vreme Josep le făcu loc și altora care
doreau să-și ia rămas-bun și acum stătea țeapăn în bucătăria în care fiecare
șoaptă sau voce înăbușită părea zgomot. Maria del Mar plecase deja. Locul
era str}mt, erau doar c}teva scaune, așa că nu mai stătu mult.
Josep era trist. Îl plăcea pe Eduard și îi era greu să vadă cum necazul îi
schimonosea fața lungă, solemnă și îi răpea voioșia obișnuită.
În dimineața următoare nu lucră nimeni. Cei mai mulți dintre săteni
mergeau în spatele sicriului care era purtat pe distanța scurtă p}nă la
biserică, spre prima înmorm}ntare oficiată de părintele Pio în Santa Eulalia.
Pe toată durata slujbei de înmorm}ntare Josep stătu pe unul din r}ndurile
din spate. Iar c}nd vocea liniștită și plăcut sonoră a preotului recită rozariul
în latină și vocile înecate ale lui Eduard, tatălui lui Carme, surorilor și celor
trei frați ai ei repetară cuvintele rugăciunii, greutățile i se părură lui Josep
mult mai mici.

CE ȘTIA PORCUL
Prima lui treabă la curățenia care urma fiecărei recolte, era demontarea
celor două butoaie stricate. Le desfăcu atent, așa cum fuseseră asamblate cu
mult timp înainte, probabil de un strămoș al lui Quim, care dovedise mult mai
multă îndem}nare dec}t avea Josep. Omul folosise doar foarte puține cuie și
Josep își dădu osteneala să nu le îndoaie c}nd le scoase din lemn. Bătu fiecare
cui care avea o îndoitură, căci erau scumpe cuiele ca acelea – piroane de oțel
făurite de m}nă, pentru a le face dure și rezistente ca viața unui țăran.
Desprinse sc}ndurile una de alta și le împărți în două grămezi. Pe cele
care erau putrezite le putea tăia cu ferăstrăul și folosi iarna ca lemn de foc,
dar erau și unele bune și pe acelea le stivui separat așa cum îl văzuse făc}nd
820
pe Emilio în dogărie, cu bețișoare între sc}nduri, pentru ca aerul să le
păstreze uscate și perfecte.
În mai puțin de o zi butoaiele stricate dispăruseră și se putu apuca de
treaba care îi plăcea cel mai mult, să meargă în spatele plugului și să-l
conducă, în timp ce cat}rul îl trăgea pe păm}ntul pietros.
Parcela familiei Álvarez era aproape gata c}nd trecu pe l}ngă tufișul în
care se refugiase mistrețul după ce îl împușcase. Îi era clar că și acolo voia să
facă ceva, să defrișeze tufișurile care creșteau sălbatic și să are păm}ntul,
astfel înc}t să mai poată planta niște butuci de viță și pe urmă să umple gaura
cu păm}nt, pentru ca nicio sălbăticiune să nu o mai folosească vreodată ca
adăpost și să nu-i mai amenințe via.
Se apucă de treabă cu coasa, dar tufărișul opunea at}ta rezistență înc}t,
după ce reuși să o înfr}ngă, se bucură să poată lua o pauză. Își aminti că borta
fusese destul de mare pentru a oferi adăpost unui animal mare și recunoscu
că trebuia să sape și să bătătorească o mare cantitate de păm}nt.
Merse pe genunchi, și înclină capul și spionă înăuntru, dar putea vedea
doar p}nă acolo unde pătrundea lumina zilei. Mai încolo era întuneric.
Simțea aerul rece pe față.
Pe păm}nt zăceau prăjinile cu care Jaume împunsese animalul mort. C}nd
Josep le împinse în deschizătură, dispărură cu totul. C}nd ridică m}na c}t de
sus putu și îndoi încheietura, reuși să îndrepte prăjina în jos, mult mai
departe dec}t se așteptase. Și c}nd își așeză pe păm}nt încheietura m}inii și
ridică prăjina în sus, v}rful ei se mișcă în această direcție pe o distanță
considerabilă.
— HOLA?!
Auzi c}t de goală îi suna vocea.
Cat}rul, care era încă înhămat la plug, strigă înspăim}ntat, și Josep se
chinui să părăsească vizuina de sub coama dealului, pentru a deshăma
cat}rul și a-l hrăni, ceea ce îi dădu și lui puțin timp de g}ndire. Grota era
tulburătoare și interesantă, inspir}nd în același timp teamă; și nu vroia să
vorbească cu nimeni despre asta, dec}t cu Jaume. Dar știa că nu poate alerga
la Jaume de fiecare dată c}nd avea o problemă pe care nu dorea să o rezolve
singur.
Se duse în magazia lui cu scule, căută o lampă, se uită să vadă dacă are în
ea ulei, ridică fitilul și aprinse un chibrit și pe urmă se întoarse la coama
dealului, merg}nd cu lampa aprinsă prin lumina soarelui. C}nd se întinse pe
burtă și împinse lampa în deschizătură, aceasta își aruncă lumina pe o bună
bucată dinăuntru.

821
 Culoarul natural era de două ori mai lung dec}t umerii lui Josep și se
termina cam la o lungime de braț în fata lui. Acolo văzu o deschizătură
rotundă, care ajungea cam la un metru în ad}ncime.
În spate era un spațiu gol întunecat.
Probabil că locul era destul de mare ca să se poată t}rî și să poată împinge
lampa în fața lui. Își spunea că mistrețul fusese c}t el de lat, dar mai gras.
Totuși îl speria g}ndul de a intra singur și fără ajutor în țeava asta
întunecoasă și str}mtă.
Pe culoar se vedeau c}teva pietre, dar era alcătuit mai ales din păm}nt
pietros din care creșteau nenumărate rădăcini. Josep se întoarse în casă, luă o
rangă, o găleată, un coș și un t}rnăcop și începu să sape.
C}nd tunelul fu destul de mare ca să se poată strecura înăuntru pe
genunchi și m}ini, se opri la intrare, întinse lampa în spațiul întunecat și privi
în… ce?
Se strădui să se t}rască înăuntru.
Foarte repede podeaua coborî. Deja după c}țiva pași solul era presărat cu
pietre, dar Josep putu să se ridice în picioare, oarecum clătin}ndu-se.
Nu era o peșteră. Lampa arăta un spațiu gol, chiar mai str}mt dec}t
dormitorul lui, nici măcar destul de mare ca să poată fi numit grotă – o
vizuină mică, st}ncoasă în deal, cam tot at}t de mare c}t un butoi de
fermentare.
Lumina lămpii arunca jocuri dezordonate de lumini și umbre atunci c}nd
se întoarse pentru a vedea mai mult și deveni conștient de faptul că aici ar
putea fi sălbăticiuni. Șerpi.
St}nd în lada asta mică, naturală din păm}nt, putea să-și imagineze că
micuții păroși își aveau sălașul aici, atunci c}nd nu se ocupau de rădăcinile
butucilor de viță.
Se întoarse și se t}rî iar prin tunelul acela, înapoi în lume.
Afară aerul era mai bl}nd și mai cald și deja se întuneca. Josep stătu acolo
și privi uimit grota, apoi stinse lampa și puse uneltele la loc.
În noaptea aceea dormi doar c}teva ore, apoi rămase treaz încă mult timp,
g}ndindu-se la grota din deal. De îndată ce zorii zilei risipiră întunericul
nopții fugi să vadă dacă totul nu fusese cumva doar un vis.
Deschizătura era tot acolo.
Grota din deal era prea mică pentru a-i fi de folos.
Dar era un început bun, un loc care oferea posibilități. Luă descoperirea
drept un semn că putea începe lucrul.

822
 Se întoarse în casă și aduse sculele, apoi privi cu alți ochi coama dealului
în care se afla grota. Nu văzu ceva semnificativ p}nă c}nd, cam la înălțimea
ochilor, văzu un podiș de st}ncă, mai lung dec}t statura unui bărbat, dar
subțire și plat, care se întindea în fața privirii lui, un sprijin natural pentru
păm}ntul care ar fi apăsat pe ușa lui. Începu să sape păm}ntul de sub platou,
fără să uite că o ușă trebuia să fie suficient de lată înc}t să poată intra cu
roaba.
Lucră mai înt}i cu t}rnăcopul și se pregătea să înlăture cu lopata păm}ntul
scos, c}nd se ivi Francesc.
Se salutară, apoi băiatul se așeză pe păm}nt și îl privi la lucru.
— Ce faci aici, Josep? întrebă el în cele din urmă.
— Sap o pivniță, zise Josep.

Partea a cincea

SÂNGELE STRUGURILOR

Santa Eulalia

12 ianuarie 1876

SĂPATUL
Faptul că Josep Álvarez pierdea mult timp săp}nd sub coama dealului său
deveni foarte cur}nd subiectul de conversație din Santa Eulalia. Vecinii lui nu
erau foarte curioși, dar unii credeau că e oarecum ciudat și z}mbeau
arunc}ndu-i c}te o privire pe străzile satului.
Iarna era vremea pentru curățat și tăiat. Butucii de pe parcela lui Torras
aveau nevoie de multă atenție, ceea ce Josep le-a și dat, cu toate acestea
823
aproape zilnic reușea să lucreze c}teva ore cu t}rnăcopul și sapa și, c}nd toți
butucii au fost spre mulțumirea lui tunși, săpa toată ziua. În grotă era mereu
răcoare, dar nu frig și domnea noaptea eternă, de aceea săpa cu o lampă
p}lp}itoare alături, care arunca lumină galbenă și umbre negre.
Nivaldo îi privea obiectivul cu scepticism.
— Dacă sapi ad}nc, aerul viciat te poate omorî. Sunt vapori toxici acolo…
ca p}rțurile otrăvite din măruntaiele păm}ntului, dacă le respiri, mori. Ar
trebui să-ți faci rost de o colivie cu o pasăre care să-ți țină de ur}t acolo jos,
așa cum fac minerii. Dacă pasărea moare, trebuie să fugi ca de dracul.
N-avea timp să se ocupe de o pasăre. Era o mașină de săpat, epuizat
complet c}nd cădea în pat, deseori încă în hainele murdare de lucru, cu
propria duhoare de transpirație în nas. O zi caldă era o binecuv}ntare, pentru
că se putea spăla în r}u și putea chiar să se ocupe și de rufe. Altfel se spăla cu
apa dintr-o găleată, c}nd nu-și mai putea suporta propriul miros.
Cavitatea din deal începea să prindă formă. Arăta mai mult ca un tunel
dec}t ca o pivniță adevărată, cu toate că ar fi preferat un pătrat sau un
dreptunghi mai lat. Dar săpă de-a lungul peretelui de st}ncă, lu}ndu-și ca
punct de plecare tavanul jos din mica grotă inițială. Peretele de st}ncă din
st}nga ducea mai departe, la început se curbase ușor în sus, aproape ca o
bucată lungă de țeavă al cărei perete drept se îndepărtase, astfel că rezultase
o suprafață neobișnuită din păm}nt și pietre. Lățimea pivniței era
determinată de faptul că atunci c}nd săpase deasupra marginii tavanului de
st}ncă găsise doar păm}nt. Nu era miner, habar n-avea cum putea să sprijine
greutatea imensă a păm}ntului care se afla deasupra capului său, așa că
înlătură doar păm}ntul de pe peretele st}ng și de pe tavanul de piatră, at}t
c}t se întindea spre dreapta și le urma în ad}ncime. Luă ființă încet un tunel,
puțin mai înalt dec}t capul lui Josep și mai degrabă lat dec}t înalt, cu peretele
st}ng din piatră contopindu-se ușor cu tavanul de st}ncă, peretele drept și
solul const}nd dintr-un amestec de păm}nt și pietre.

Într-o seară Josep citi în ziarul lui Nivaldo despre un bărbat pe care îl
condamnaseră din cauza atacurilor violente și a t}lhăriilor. Răufăcătorul era
un portughez pe nume Carlos Cabrai, un proxenet care ademenea femeile
tinere și le ținea captive într-un bordel din Sant Cugat del Vallès.
Josep se g}ndea la Renata, la mizeria și boala ei din bordelul din Sitges și
își aminti de bărbatul de care ei îi era foarte frică, un tip solid într-un costum
alb, murdar, care stătea în fața camerei ei.

824
 G}ndurile acestea nu-i mai dădeau pace. Nivaldo spusese că bărbatul cu
care se măritase Teresa Gallego și care o luase cu el, era cizmar.
Se numea Lluis Mondrés sau cam așa ceva.
Nivaldo spusese că purta un costum alb și fuma țigarete portugheze.
Ei și?
Acum să presupunem, se g}ndea Josep… să presupunem că cizmarul ăsta,
Lluis ăsta, se asemăna cu proxenetul din ziar, care se căsătorise cu patru
femei, doar ca să le facă t}rfe. Să presupunem că Lluis ăsta se însurase cu
Teresa pentru a o duce într-o casă ca aceea din Sitges. Să presupunem că
Teresa ar putea fi acum într-o camera ca cea a Renatei.
Se sili să-și alunge g}ndurile acestea din cap.
Dar uneori, c}nd săpa în deal ca o c}rtiță sau stătea în pat fără somn,
amintirile cu Teresa se întorceau.
Își amintea ce nevinovată fusese. Și mai ales un g}nd îl chinuia. Faptul că
el nu se putuse întoarce la ea îl făcea răspunzător pentru viața îngrozitoare
pe care poate o duce acum.

SCHIMBUL
Într-un loc din pivnița lui, Josep observă că peretele de st}ncă se fr}ngea
brusc spre st}nga pe lungimea unui braț și apoi pe aceeași lungime în
dreapta, astfel că rezulta o ad}ncitură lată cam de un metru și ad}ncă de
aproximativ un metru și jumătate, în sinea lui numea această ad}ncitură
„stelaj de vinuri”, întruc}t chiar în momentul descoperirii și-a imaginat-o
plină cu rafturi pe care erau depozitate sute de sticle cu vin.
Totuși peretele de st}ncă și tavanul protector de piatră se terminau după
„stelaj” și acest lucru determină măsura definitivă a pivniței – o cavitate cam
c}t un vagon de lungă și doar cu puțin mai lată.
Împrăștie pe strada care ducea la r}u jumătate din păm}ntul scos prin
săpături, dar păstră toate pietrele și bucățelele de st}ncă cu dimensiunea
necesară, pentru a construi ziduri cu ele, așa că acum își aduse o roabă cu lut
de la r}u și începu să ridice un zid în fața păm}ntului care forma peretele
drept și cel posterior, pentru că așa i se părea lui că trebuie să termine
pivnița.
Prea departe n-a ajuns, pentru că a observat că iarna se termina treptat.
Cur}nd căldura urma să se strecoare și în spațiul ăsta rece, pe care îl
făcuse cu at}ta osteneală, fără să găsească o posibilitate de a astupa
deschizătura din deal.

825
 Într-o dimineață Josep se duse la biserică și așteptă p}nă c}nd preotul
veni să-l salute.
Schimbară amabilități și apoi Josep ajunse la motivul vizitei sale.
— Ce s-a ales de vechea ușă a bisericii, părinte?
— Ușa cealaltă? E în magazie.
— Aș vrea să o cumpăr.
În scurta tăcere care a urmat, preotul l-a privit g}nditor pe Josep.
— Nu, nu e de v}nzare, spuse el în sf}rșit.
— Oh… o păstrați pentru un anume scop?
— Pentru un anume scop? Nu, de fapt nu… poate că aș fi dispus să fac
schimb cu ea.
Josep se supără oarecum pe preotul acesta. Nu avea nimic de schimb, așa
că tăcu.
— Dacă te spovedești și vii la slujbă în fiecare duminică dimineață, sunt
gata să-ți dau ușa.
Josep era încurcat.
— N-am prea multă… credință adevărată, părinte.
Între timp, era sigur de asta, preotul aflase cu siguranță despre povestea
lui, și anume că fusese educat de cei mai convinși eretici ai satului: de tatăl lui
și de Nivaldo.
— Nu sunt credincios.
— Nu-ți cer să crezi. Doar să te spovedești și să vii la liturghie.
Josep oftă și dădu din cap. Avea nevoie de ușa aceea.
— Atunci ne-am înțeles, spuse preotul, îi luă m}na și o str}nse puternic.
Apucă etola lungă, purpurie care at}rna într-un cuier de pe perete, o puse pe
el și îl conduse pe Josep în partea din spate a bisericii la scaunul de
spovedanie.
Josep se strecură prin perdeaua roșie în cabina mică, întunecată și
îngenunche. În lumina slabă care cădea prin crăpătura perdelei recunoscu că
în jumătatea de sus a peretelui despărțitor fusese încastrată o placă de metal
cu multe găurele, în spatele căreia părintele Pio deschise cu m}nă nevăzută
un vizor mic, interior.
— Da, fiule. Vrei să te spovedești?
Josep inspiră ad}nc și, din amintirile copilăriei lui plină de teamă,
cuvintele îi ț}șniră pe buze.
— Iartă-mă Doamne, căci am păcătuit.
— C}t timp a trecut de c}nd te-ai spovedit ultima oară?
— Mulți ani, zise el.

826
 — Și?
— Am făcut lucruri cu femeile.
— Ai întreținut relații în afara sacramentului căsătoriei? De mai multe ori?
— Da, părinte.
Preotul îl ajută mai departe.
— Ai avut și g}nduri necurate?
— Da, părinte.
— C}t de des ai avut g}ndurile acestea?
— Zilnic.
— Spune după mine: Doamne, regret sincer că te-am supărat și îmi urăsc
toate păcatele…
Cu g}tul uscat, Josep repetă cuvintele.
— … pentru că mă tem de pierderea raiului și de chinurile iadului…
— … dar mai ales, pentru că te-am m}niat, Dumnezeul meu, pe tine care
ești bun și meriți dragostea mea.
— Sunt hotăr}t, cu ajutorul harului tău, să-mi mărturisesc păcatele, să mă
căiesc și să merg pe drumul cel bun.
Josep termină rugăciunea ca un înecat.
— C}nd mergi acasă, spune de douăzeci și cinci de ori Tatăl nostru. Te
absolv de păcate în numele Tatălui, al Fiului și al Sf}ntului Duh. Roagă-te ca
jertfa ta să fie primită de Dumnezeu. Să lăsăm acum scaunul de spovedanie.
De cealaltă parte a mătăsii, în lumina care strălucea din nou brusc, Josep
văzu că părintele Pio își scotea etola.
— Ai căruța afară?
— Da, părinte, spuse Josep surprins.
— Te ajut cu ușa.
Cu c}teva sc}nduri din butoaiele stricate Josep făcu o ramă de ușă. Să o
fixeze pe latura dealului, era firește o provocare. De o parte a intrării prinse
în cuie lemnul ramei de două rădăcini de copac bătr}ne, groase, de cealaltă
parte bătu piroane de oțel în crăpăturile st}ncii.
Ușa cea grea și-a împlinit scopul, după ce a făcut-o mai scurtă și mai
îngustă cu ajutorul ferăstrăului. Crăpăturile ur}te nu străbăteau întreaga
suprafață și, în timp ce la biserică ușa arăta mai cur}nd nepotrivită din cauza
deteriorării, era perfectă pentru astuparea grotei din deal. Printre fierul
vechi pe care îl scosese din casa lui Quim se găsea și o balama de ușă ruginită,
iar pe cea de-a doua Josep o procură de la t}rgul din Sitges, fiind mai lungă și
mai îngustă dec}t cea a lui Quim, dar care tocmai din cauza locurilor ei
ruginite se potrivea bine. Înșurubată, fixată și bine unsă, ciudata pereche de

827
balamale funcționa cu doar c}te un sc}rț}it ocazional, care putea avertiza
micuțul popor, că Josep pășise în această lume.

În duminica aceea se spălă dis-de-dimineață cu apă dintr-o găleată,

îmbrăcă haine curate și porni spre biserică. Stătea pe ultimul r}nd și cur}nd
deveni conștient de faptul că unii oameni priveau cu interes prezența lui. Și
Maria del Mar îl privea la fel de pe partea cealaltă a bisericii și își întoarse
privirea. Francesc z}mbi și îi făcu semn, p}nă c}nd mama lui îl str}nse de
braț.
Spre mirarea lui Josep, era plăcut să fie aici. Rareori avusese ocazia să se
așeze aici și să se liniștească. Murmurele ușoare ale rugăciunilor, lecturilor,
psalmilor și imnurilor dădeau naștere acum unui sunet ca de tors, care îl
legăna și îl aducea într-o stare de pace lipsită de g}nduri. La predica despre
învățăturile Sf. Francesc Xavier aprobă doar scurt din cap; c}nd deschise iar
ochii, văzu privirea rece a Mariei del Mar și fața z}mbitoare a t}nărului său
prieten, tizul sf}ntului.
Eduard Montroig, cu bentița de doliu pe m}necă, trecu printre r}nduri cu
coșul milei și Josep, conștient de datoria pe care o avea față de biserică,
aruncă o monedă înăuntru. Cur}nd oamenii căzură în genunchi pe bancheta
de rugăciune, părintele Pio își puse pe umeri etola albă și merse de la unul la
altul pentru a pune ostia în gura credincioșilor care așteptau.
— Luați și m}ncați din acesta toți. Acesta este trupul meu, care pentru voi
se va jertfi.
Josep o șterse.
Împărtășania nu făcea parte din înțelegere, își el fățarnic.

SETE
Josep știa exact ce fel de struguri voia să folosească, mici, de culoare
închisă, cu aromă puternică, asemănători acelora care creșteau în fiecare an
pe butucii care erau de patru ori mai bătr}ni dec}t el.
P}nă să ajungă în Franța nu numărase niciodată mugurii de pe un butuc;
dar acum c}nd plantele lui se trezeau la viață, se uită atent și recunoscu că
cele mai multe dintre ele făceau cam șaizeci de muguri, iar cele foarte
bătr}ne cam p}nă în patruzeci. Léon Mendès își limitase butucii la
cincisprezece p}nă la douăzeci muguri și Josep începu acum să reducă cei
mai bătr}ni dintre butuci chiar la acest număr.
Maria del Mar veni la el să-și ia fiul și se opri în loc.

828
 — Ce faci aici? întrebă ea zăpăcită, pentru că știa că aruncă trei ciorchini
de struguri cu fiecare mugure pe care îl smulge.
— Cu c}t mai puțini muguri, cu at}t mai multă forță și aromă se urcă în
struguri. În strugurii care răm}n pe urmă, se coc chiar și s}mburii. Vreau să
încerc să fac vin.
— Dar facem deja vin.
— Vreau să fac vin, vin bun, pe care să vrea lumea să-l bea. Dacă reușesc și
îl pot vinde, atunci c}știg mai mulți bani dec}t fac acum v}nz}ndu-i acreală
lui Clemente.
— Și dacă vinul n-o să fie bun? Ce risc îți asumi dacă irosești acum at}t de
mulți struguri! Ești un al doilea fiu care a reușit să primească două parcele de
păm}nt, dar tot nu poți fi mulțumit, spuse ea sever. De ce te chinuiești cu
planuri înalte, acum îți sapi chiar și o pivniță? Ai uitat că ești țăran? Că noi
toți cei din Santa Eulalia ne tragem din țărani? De ce nu poți fi mulțumit cu ce
ai, cu viața ta?
Nu-i așteptă răspunsul, ci se îndreptă spre Francesc care se juca la umbră,
îl luă de m}nă și plecă.
Josep rupea mai departe muguri. Cuvintele ei îl rodeau, dar știa că ea nu
avea dreptate. Nu era arogant, voia doar să facă vin bun.
Și totuși… dacă se g}ndea mai bine, știa că în spate se ascundea mai mult.
Dacă vinul se dovedea a fi prost, tot mai putea învăța să facă oțet bun.
Trebuia să admită că t}njea să facă o treabă din care să iasă ceva bun.

O zi frumoasă, cu un v}nt care adia slab și cald, cu norișori care m}ng}iau

soarele, a fost distrusă de moartea unuia dintre bătr}nii satului. Eugenio
Ruis, piele și os, coc}rjat și cu părul alb, fusese o priveliște familiară pe banca
umbrită din fața prăvăliei și tot acolo trăgea un pui de somn c}nd i s-a oprit
inima.
Ca întotdeauna c}nd murea unul dintre ei, întregul sat s-a adunat la
biserică pentru slujba de înmorm}ntare.
Eugenio Ruis fusese un membru al sfatului comunal. Legea prevedea ca
sfatul să fie alcătuit din doi consilieri și primarul. C}nd în urmă cu trei ani
murise celălalt consilier, Jaume Caralt, Ángel Casals omisese să-l înlocuiască,
dar acum că nici ultimul consilier rămas nu mai era printre ei, primarul știa
că trebuie să țină alegeri pentru doi alți consilieri și să-i comunice rezultatele
guvernatorului din Barcelona.
Lui Ángel nu-i plăcea să se ocupe de asemenea treburi pentru că cereau
planificare și muncă și astfel recunoscu repede că ar fi înțelept să aleagă doi

829
candidați care erau în stare ca în decursul anilor să-și dezvolte propria
inteligență, dar care să fie și destul de tineri și puternici pentru a deține
funcția asta vreme de mulți ani.
Primul căruia i se adresă a fost Eduard Montroig – un bărbat serios,
chibzuit, cu o prezență plăcută, conducătorul castellers-ilor satului și un
muncitor aprig, care lucra și pentru biserică. Și pentru cel de-al doilea loc se
orientă către unul dintre cei mai tineri proprietari de păm}nt, Josep Álvarez,
care se descurcase exemplar în chestiunea cu ușa bisericii.
Josep era surprins și în același timp amuzat. Chiar dacă se simțea măgulit
– nu-și putea aminti să fi fost vreodată ales pentru ceva – n-avea mare chef să
accepte nominalizarea lui Ángel. Cu două parcele de păm}nt, o cramă încă
neterminată și planul lui de a produce un vin bun la gust, nu prea îi dădea
inima ghes să preia și alte răspunderi, așa că ezită și se strădui să găsească o
formă diplomatică de refuz.
— E necesar. Satul îți va fi foarte recunoscător pentru serviciul tău, Josep,
zise Ángel.
Josep aprobă g}nditor, căci în această remarcă oscila faptul că vecinii s-ar
simți jigniți de refuzul lui de a ajuta satul. Pentru că asta venea la scurt timp
după reproșul Mariei del Mar că și-ar fi uitat originea, îi rămase acum doar
posibilitatea de a da în silă din cap și a-i mulțumi primarului pentru această
cinste.
Ángel hotărî data de 1 iunie ca zi a alegerilor. Potrivit legii, puteau vota
doar proprietarii de parte bărbătească care știau să scrie și să citească.
Primarul știa exact cine ținea de acest cerc de frunte și vorbi cu fiecare dintre
ei. Pe 1 iunie, șaptesprezece bărbați, sută la sută dintre cei cu drept de vot din
Santa Eulalia, printre care și Josep Álvarez și Eduard Montroig, scriseră
numele celor doi candidați pe f}șiile de h}rtie date de Ángel la intrarea în
biserică.
Cei doi noi consilieri se consolau unul pe altul cu g}ndul că sfatul nu se va
întruni aproape niciodată și că o înt}lnire va dura exact c}t aveau nevoie să
aprobe hotăr}rile pe care le lua Ángel.

Vara aceea a fost bună pentru struguri; zilele lungi erau pline de arșița
soarelui auriu, nopțile răcorite de v}nturile ușoare care băteau pe dealuri.
Josep era conștient de schimbările care se petreceau în strugurii lui copți.
Că ceva nu era în regulă cu apa din f}nt}na satului, observă doar treptat.
La început era doar un gust slab, neobișnuit pe care îl simțea pe g}t atunci
c}nd se oprea din lucru ca să-și potolească setea.

830
 Pe urmă îl izbi mult mai clar un gust particular acrișor, cam ca de pește.
C}nd apa începu apoi să duhnească, cei mai mulți săteni erau deja chinuiți
de o diaree care îi ținea lipiți de privată, slăbiți și gem}nd din cauza
crampelor înfiorătoare.
După un timp, sătenii treceau în flux continuu pe l}ngă via lui Josep,
merg}nd cu sticle și ulcioare spre r}ul Pedregós și beau apă din apa lui așa
cum făcuseră primii coloniști din Santa Eulalia, înainte de a săpa f}nt}na
satului.
Primarul și cei doi consilieri traseră pe r}nd cu ochiul în f}nt}nă, dar era
ad}ncă de zece metri și jos pe fund nu văzură dec}t întuneric. Josep legă o
lampă cu sfoară și în timp ce o cobora se uitară toți în jos.
— E ceva acolo, zise el. Vedeți?
— Nu, spuse Eduard, care avea vedere proastă.
— Da, spuse Ángel. Ce este?
Nu știa nimeni.
Josep se uită iar în jos. F}nt}na cea ad}ncă nu era mai înfricoșătoare dec}t
gaura lui din deal.
— Cobor.
— Nu, ar fi mai simplu să trimitem acolo un băiat voinic, zise Ángel și apoi
îl aleseră pe Bernat, fratele mai mic în v}rstă de paisprezece ani, al lui Briel
Taulès. Îl legară pe Bernat cu o fr}nghie solidă și îl cobor}ră în f}nt}nă încet
și cu grijă.
— P}nă aici, strigă el către ceilalți, după un timp și ei nu mai lăsară în jos
fr}nghia. Bernat luase jos cu el o găleată și fr}nghia începuse acum să
oscileze în m}inile lui și să tremure ca sfoara undiței cu un pește în c}rlig și
apoi strigătul lui Bernat pătrunse iar p}nă la ei.
— E aici!
C}nd îl traseră în sus, mirosul deveni foarte puternic.
În găleata pe care le-o întinse văzură o masă de viermi care mișunau într-
o grămadă de pene albe ude leoarcă.
Cur}nd după asta cei trei bărbați se așezară pe banca din fața prăvăliei.
— Trebuie să scoatem apa stricată din f}nt}nă, găleată cu găleată. O să
dureze mult, zise Ángel.
— Nu-i destul, zise Josep fără să cedeze.
Ceilalți doi îl priviră.
— S-ar mai putea înt}mpla același lucru. F}nt}na este singura noastră
sursă adevărată de apă. Și în vremuri de inundație sau de secetă nu ne putem

831
bizui pe faptul că r}ul ne va aduce apă bună de băut. Cred că ar trebui să
acoperim f}nt}na, ca să protejăm apa și să montăm o pompă.
— Costă prea mult, zise imediat Ángel.
— C}ți bani are satul? întrebă Josep.
— Puțini. Doar pentru urgențe.
— Asta e o urgență, replică Josep.
Cei trei stăteau acolo tăc}nd.
Eduard își drese glasul.
— C}t are satul exact, alcalde?
Ángel îi spuse.
Într-adevăr nu era mult, dar…
— Probabil că e mai mult dec}t suficient. Dacă e așa, atunci cred că ar
trebui să comandăm pompa, zise Josep.
— Și eu cred la fel, spuse și Eduard. Vorbea încet, dar vocea lui era
hotăr}tă.
Ángel îi privi aspru pe am}ndoi. Un moment păru să lupte cu opoziția
aceasta, totuși pe urmă cedă.
— De unde putem procura o pompă?
Josep ridică din umeri.
— Probabil că de la Sitges. Sau Barcelona?
— E propunerea ta. Tu mergi, spuse iritat primarul.
În dimineața următoare peste Santa Eulalia se lăsă cea mai fierbinte zi a
anului acela. Într-o astfel de zi munca trezea o sete uriașă și, în timp ce
cat}rul mergea la trap pe strada care ducea spre Barcelona, Josep nutrea
doar speranța că apa r}ului va răm}ne curată.
În Sitges nu pierdu timpul, ci merse direct la dogărie, sursa lui fără greș de
sfaturi bune.
— În localitatea asta mică pescărească nu poți cumpăra de nicăieri o
pompă, zise Emilio Rivera. Trebuie să mergi la Barcelona. Acolo se putea
cumpăra o pompă, mai spuse el. E o firmă care își are magazinul chiar în
spate la La Boqueria, dar pompele nu sunt bune, să nu te duci acolo. Cea mai
bună firmă se numește Terradas și se află în Barri Gótic, în Carrer Fusteria.
Deci Josep călări mai departe spre Barcelona. Găsi firma Terradas într-un
atelier plin de mașini care miroseau a metal, unsoare și lac. Un bărbat cu ochi
somnoroși, care stătea în spatele unui birou, îi ascultă povestea, se interesă
de lățimea și ad}ncimea f}nt}nii, făcu apoi pe h}rtie c}teva socoteli și îi
împinse h}rtia cu suma încercuită, pe care Josep o citi ușurat.
— C}nd puteți instala pompa în Santa Eulalia?

832
 Omul făcu o str}mbătură.
— Avem trei echipe și toate sunt ocupate.
— Trebuie să înțelegeți, zise Josep. Un sat întreg fără apă. Pe vremea
asta…
Omul dădu din cap, trase un registru legat în piele, îl deschise și răsfoi
paginile.
— O situație gravă. Chiar înțeleg. Pot livra pompa în trei zile pentru a fi
montată.
Era cel mai bun lucru pe care îl putea face, îi era clar lui Josep și pecetluiră
comanda cu o str}ngere de m}nă.
După ce treaba asta fusese rezolvată, s-ar fi putut întoarce liniștit acasă,
dar pe c}nd călărea prin Barri Gotic, observă că măgarul se îndrepta spre
Sunt Domènec și c}nd o găsi, călări încet de-a lungul străzii înguste și privi
magazinele.
Aproape trecuse pe l}ngă tăblița de pe peretele lateral al unei clădiri, fără
să o citească: „Cizmar. L. Montrés.”
Un atelier minuscul pe partea umbrită a străzii, cu o ușă deschisă din
cauza căldurii.
Bun. Cel puțin magazinul chiar exista.
Josep îndreptă cat}rul spre următoarele intrări de case, apoi descălecă și îl
legă de un st}lp. Se duse la brutăria de vizavi și se făcu că privește p}inile, dar
de acolo arunca c}te o privire fugară prin ușa deschisă a cizmarului.
Lluis Montrés, în cazul în care chiar el era, ședea la bancul lui de lucru și
tocmai tăia surplusul de piele al unei tălpi noi de la un pantof. Josep îi
observă barba zburlită, nepieptănată, ochii pe jumătate închiși și o față
brună, liniștită, care părea foarte concentrată la lucru. Nu purta niciun
costum alb, ci haine de lucru pe sub un șorț maroniu, jerpelit și o șapcă
moale, maro. Josep văzu că prinsese între dinți un șir de cuie mici pe care le
scotea repede unul după altul, pentru a le bate în pantof cu o lovitură
puternică de ciocan.
Plecă de acolo, pentru că se temea să nu fie surprins în timp ce privea.
Porni înapoi spre cat}rul lui și, în timp ce se întorcea, văzu o femeie care
dădea colțul cu un coș în brațe. O luă în josul străzii Sant Domènec și se
apropie de micul magazin, iar lui Josep nu-i trebui dec}t o secundă pentru a o
recunoaște pe Teresa Gallego.
Merse într-un loc de unde avea iar vedere liberă în magazin, o auzi
salut}nd și îl văzu pe soțul ei d}nd din cap. Scoase m}ncarea din coș. Montrés
lăsă treaba și începuse tocmai să măn}nce, c}nd o femeie mai v}rstnică intră

833
în atelier. Teresa se așeză în spatele tejghelei și luă pantofii. Discută puțin cu
clienta și pe urmă, după ce femeia plecase. Îi arătă pantofii bărbatului care
mesteca, el dădu din cap și Teresa puse pantofii pe raft.
Teresa părea liniștită și cu totul altfel dec}t fata de care își amintea Josep.
Mai în v}rstă, desigur. Și mai grea, aparent devenise mai zdravănă de c}nd se
măritase sau, se g}ndi el, poate aștepta un copil. Părea… mulțumită, hotărî el.
Se g}ndea cum îi atinsese locurile secrete și într-un fel i se păru că e un
spărgător de case.
Spre mirarea lui constată că devenise o femeie care îi era total străină. În
orice caz, nu mai era personajul ispititor al viselor sale.
La scurt timp, bărbatul din atelier termină cu m}ncatul. Josep văzu cum
Teresa puse lucrurile înapoi în coș și părăsi magazinul, iar el se grăbi să se
întoarcă la cat}rul lui. Se urcă și plecă de acolo călare, o fugă înceată, pentru a
nu atrage atenția asupra sa.
După ce părăsi orașul, opri de c}teva ori, pentru a-i da timp cat}rului să se
odihnească și să pască iarbă. Josep era calm și liniștit, pentru că acum știa că
închipuirea lui îl mințise. Nu știa ce se va alege de Teresa Gallego în viitor,
pentru moment văzuse destul pentru a-și da seama că nu-i distrusese viața și
acum era ca și c}nd i se permisese în sf}rșit să închidă o ușă pe care o ținuse
mereu întredeschisă.

C}nd ajunse la Sitges era deja seară. Și el și cat}rul erau foarte obosiți și
Josep văzu că era înțelept să doarmă aici și să continue călătoria în dimineața
următoare. Apoi, într-o izbucnire bruscă de pură exuberanță, îi veni ideea că
ar putea împărți patul cu Juliana Lorenzo, cu toate că nu-i mai dăduse nicio
veste după prima lor înt}lnire, așa înc}t călări spre hanul în care lucra ea și
legă cat}rul de un st}lp.
Înăuntru era lume multă și gălăgie, dar găsi o masă liberă. Juliana, care
lucra în cealaltă parte a sălii, îl văzu imediat și veni la el cu un z}mbet.
— Ce faci, Josep? Mă bucur să te văd.
— Și eu, Juliana. Și eu!
— Trebuie să vorbim. Am ceva să-ți spun, zise ea. Dar mai înt}i să-ți aduc
ceva.
— Un vin, spuse el și îi privi șoldurile late, care se balansau în timp ce se
îndepărta.
Noutăți? se g}ndi el cu neplăcere.
C}nd îi aduse paharul plin, Josep avusese destul timp să-și spargă capul cu
asta.

834
 — Ce ai să-mi spui?
Ea se aplecă spre el și șopti:
— Mă mărit în cur}nd.
— Adevărat? spuse el și speră că ea îi va înțelege ușurarea drept regret. Și
cine e fericitul?
— Cel de acolo, zise ea și arătă spre o masă la care ședeau trei bărbați
trupeși și beau. C}nd unul dintre cei trei văzu că arată spre el, radie de
bucurie și le făcu semn.
— Îl cheamă Victor Barceló. Lucrează ca cioban pentru tăbăcărie.
— Aha, zise Josep. Privi spre bărbatul din partea cealaltă a sălii și își ridică
paharul, iar Victor Barceló r}se larg și ridică și el paharul.
Josep comandă și m}ncă supă de fasole albă. G}ndul la satul lui însetat îl
făcu s-o roage de mai multe ori pe Juliana să-i umple paharul cu apă.
C}nd părăsi în sf}rșit hanul, m}nă cat}rul la mare și urmă o cărare printre
plajele deschise, p}nă c}nd ajunse la un golf îngust, în care erau bărci
pescărești trase pe nisip. Legă animalul de un inel pentru prinderea
odgoanelor și își întinse pătura între două bărci. Adormi aproape imediat, dar
se trezi de mai multe ori pentru a-și adăuga sărătura celei a mării. Luna nu se
vedea. Era liniște, cald și întuneric și lui Josep lumea i se părea frumoasă.

C}nd echipa de montaj din Barcelona sosi în Santa Eulalia, oamenii lucrară
repede și cu pricepere, trei bărbați care își cunoșteau meseria. Isprăviră
repede cu troliul, cablul și structura de lemn a f}nt}nii și pe urmă unul dintre
oameni coborî în f}nt}nă pentru a avea grijă ca mecanismul să se scufunde
într-adevăr în apă. Pe urmă părțile țevii au fost așezate una peste alta, astfel
înc}t să se întoarcă după lumină ca o plantă.
Mecanicii aduseseră o placă de piatră pentru a acoperi f}nt}na. În mijloc
era o gaură exact at}t de mare ca tubul să treacă prin ea. C}țiva dintre
bărbații voinici, care cărau piedestalul cu sf}nta la sărbători, au fost aleși
acum pentru a ajuta în cel mai dificil moment al proiectului. Au trebuit să țină
placa cea grea deasupra f}nt}nii în timp ce introduceau prin gaură țeava
legată de tubul f}nt}nii și pe urmă lăsară în jos placa de-a lungul țevii, fără a o
deteriora.
Carcasa pompei care fusese fixată pe placă și brațul de p}rghie erau
lăcuite cu albastru închis. După ce totul fu înșurubat, mecanicii le arătară cum
trebuie mișcat brațul de p}rghie în sus și în jos, pentru a trage apa în camera
de încărcare. Prima smucitură dădu naștere unui oftat metalic, a doua unui
scr}șnet m}nios și a treia în sf}rșit unui curent neted de apă.

835
 La început apa fu proastă, firește. Mai înt}i, cei doi consilieri făcură cu
schimbul la pompă, pe urmă trecură și alții. Din c}nd în c}nd, primarul își
întindea m}na în firul de apă care venea prin robinet, apoi se mira,
încrețindu-și de fiecare dată fruntea.
Totuși, după ce încercă din nou apa ceva mai t}rziu, se întoarse spre Josep
și ridică spr}ncenele. Eduard și Josep luară apă în m}ini și o mirosiră.
— Încă puțin, poate, zise Eduard, iar Josep dădu din cap și se așeză iar la
pompă. Cur}nd după aceea luă un vas, îl așeză sub robinet și apoi îl duse la
buze, pentru a gusta cu precauție. Pe urmă bău p}nă la fund apa dulce, rece
din vas, îl umplu iar și îi dădu primarului care bău și dădu din cap cu un sur}s
mulțumit.
Eduard avea paharul la gură și bău, în vreme ce sătenii se îmbulzeau în
jurul lor și așteptau la r}nd să ia o înghițitură și să-i mulțumească primarului.
— Am hotăr}t că așa ceva n-are voie să se mai înt}mple. O să am mereu
grijă de voi, zise modest Ángel Casals. Sunt foarte bucuros că am găsit o
soluție de durată pentru problema asta.
Privirile lui Eduard și ale lui Josep se înt}lniră pe deasupra vasului de
băut. Fața lui Eduard rămăsese la fel de lipsită de expresie și serioasă ca
întotdeauna, dar c}nd lăsă jos vasul, ochii lui împărțiră cu Josep o plăcută
camaraderie.

TURNURI
Casa lui Eduard Montroig era în plaça și în fiecare dimineață, după ce se
trezea, se grăbea să iasă și să pornească pompa. Între el și Josep se născuse o
prietenie spontană chiar dacă nu petreceau mult timp împreună, am}ndoi
av}nd zile lungi și grele de muncă. Eduard nu era înfumurat, dar fața lui avea
o expresie serioasă și impunătoare, care făcea din el un conducător firesc. Era
cap de colla al constructorilor turnului din sat – căpitanul și instructorul –,
așa că își aduse colegul în trupă. Chiar dacă bunăvoința îi încălzea fața lungă,
păru totuși îngrozit de faptul că Josep avu nevoie de mai multe invitații p}nă
să accepte.
— Dar avem nevoie de tine! Avem nevoie de tine, Josep.
Cum se dovedi, Josep a fost folosit pentru cel de-al patrulea r}nd al
piramidei. Știa din tinerețe că și Eusebio Gallego, tatăl Teresei, se cățărase tot
p}nă aici.
Josep se îndoia că turnul chiar era o distracție potrivită pentru el, dar se
duse totuși la un exercițiu, care, ca la fiecare construcție a piramidei umane,
începea cu un ritual.
836
 Membrii trupei aveau o anume ținută vestimentară – picioarele goale,
pantaloni largi, albi, bluze largi cu crețuri și basmale pe care și le legau str}ns
în jurul capului, pentru a-și proteja urechile. Se ajutau unul pe altul la legarea
eșarfei negre, care se numea faixa. Fiecare eșarfă avea mai mult de trei metri
și ajutoarele o str}ngeau tare, în timp ce constructorul de turn ținea apăsat
de celălalt capăt și se rotea apoi ca un titirez, p}nă c}nd era înfășurat într-un
corset str}mt de p}nză, care îi susținea spatele și coloana vertebrală,
devenind astfel un reazem bun pentru ceilalți.

Eduard pierdea multe ore făc}nd planul turnului, stabilea poziția fiecăruia
în funcție de punctele lor tari și slabe și în permanență analiza și făcea
modificări construcției. La toate antrenamentele se baza pe muzică și gralles-
urile țipară ascuțit c}nd le dădu startul celor care formau turnul.
Cur}nd strigă:
— Hai, patru.
Și Josep, Albert Fiore și Marc Rubió se cățărară pe spatele bărbaților care
formau primele trei r}nduri.
Lui Josep nu-i venea să creadă. C}nd își ocupă locul, turnul era de-abia pe
jumătate înălțat și totuși avea senzația că se afla at}t de sus înc}t putea să
zboare ca o pasăre. Se clătină timp de o secundă care i se păru îngrozitoare,
dar brațul puternic al lui Marc îl prinse și astfel își regăsi echilibrul și
încrederea în sine.
Un moment mai t}rziu toți trei se țineau str}ns, în vreme ce pe trupurile
lor se cățărau alții, pentru a forma r}ndurile superioare. Picioarele lui Briel
Taule și greutatea lui îi apăsau pe umeri.
Pe r}ndul al cincilea avură probleme, Josep simți mai înt}i ceva ca o
legănare, apoi ca un zg}lț}it care amenința să îi smulgă m}na de pe umerii lui
Marc și m}inile care îl țineau se desprinseră în cele din urmă. Simți pe obraji
unghiile picioarelor lui Briel, îl auzi pe Albert gem}nd de durere:
— Merda.
Și pe urmă se prăbușiră cu toții la păm}nt, trup peste trup.
Josep zăcu un timp cu subsuoara cuiva pe fața lui dar imediat după aceea
se desprinseră unii de alții, unii blestem}nd, alții r}z}nd, după felul de a fi al
fiecăruia. Erau multe v}nătăi, dar Eduard s-a asigurat cur}nd că nimeni nu s-
a ales cu răni serioase.
Ce distracție curioasă, se g}ndi Josep. Dar chiar c}nd g}ndea asta,
recunoscu un nou adevăr.
Găsise ceva ce i-ar fi plăcut.

837
 Într-o dimineață caldă de duminică Donat sosi în sat, se așezară pe banca
din curte și m}ncară p}ine veche și c}rnat tare.
Donat g}ndea evident că săpatul unei pivnițe era un fel de nebunie, dar
era teribil de impresionat pentru că Josep cumpărase parcela vecină.
— Tatei nu i-ar veni să creadă, zise el.
— Da… Dar știi… n-o să vă pot plăti următoarea rată, ție și Rosei, spuse
Josep precaut.
Donat îl privi consternat.
— În momentul ăsta n-am banii, dar va fi așa cum ne-am înțeles în
contract. La scadența următoarei rate, după recoltă, îți plătesc rata asta și
zece la sută în plus.
— Rosa o să se supere, zise Donat nervos.
— Trebuie să-i explici că este în avantajul vostru dacă așteptați rata,
pentru că pe urmă primiți banii suplimentari din penalizare.
Donat deveni rece și respingător.
— Nu înțelegi. Tu nu ești însurat, zise el și Josep nu putu să-l contrazică.
— Mai ai c}rnat? întrebă Donat enervat.
— Nu, dar hai să mergem la Nivaldo și-ți cumpăr o bucată frumoasă de
xoriço pe care o poți m}nca pe drum, spuse Josep și își bătu fratele pe umăr.

BUTUCI DE VIȚĂ
În vara aceea vremea era exact așa cum ar fi comandat-o Josep, dacă așa
ceva ar fi fost posibil, zile cu căldură suportabilă și nopți mai răcoroase și el
petrecu multe ore printre butucii de viță, umbl}nd de-a lungul r}ndurilor
după ce treaba era făcută; vizita butucii bătr}ni ai căror muguri îi rărise și
inspecta totul cu foarte mare atenție ca și c}nd privirile lui ar fi putut face ca
strugurii să fie și mai buni. Strugurii de pe acești butuci erau foarte mici. De
îndată ce începură să se închidă la culoare îi încercă și le gustă aroma, care
într-adevăr nu era încă desăv}rșită, dar era foarte promițătoare.
La pivnița lui lucra foarte puțin, pentru că avea alte proiecte mai
importante. În iulie curăță albia cea mare de piatră, pe care străbunicul lui o
folosise la călcatul strugurilor; lucrurile pe care le depozitase Josep în ea –
unelte, găleți și saci cu calcar – le duse în casa lui Quim, pe urmă frecă albia și
o spălă cu apă de r}u, pe care o încălzise și o amestecase cu sulf. Albia se
putea încă folosi foarte bine, dar cepul prin care trecea sucul strugurilor
striviți era în stare proastă și Josep vedea că ar trebui să-l înlocuiască. C}teva

838
vineri una după alta se duse la t}rgul din Sitges și căută cepuri întrebuințate,
dar p}nă la urmă renunță și cumpără unul nou de alamă strălucitoare.
Era mijlocul lui august c}nd Emilio și Juan veniră la podgorie cu căruța cea
mare a dogăriei și Josep îi ajută să descarce ambele butoaie mari din lemn
nou de stejar, care miroseau at}t de bine, înc}t lui Josep nu-i venea a crede că
îi aparțin. Erau singurele butoaie noi pe care le văzuse vreodată și cum
stăteau ceva mai t}rziu l}ngă casa lui Quim, arătau încă și mai bine dec}t
miroseau. După cum conveniseră, îi dădu lui Emilio banii pentru unul și, cu
toate că asta însemna pentru el mai puțini bani și datorii mai mari, era așa de
emoționat, că o luă deoparte pe Maria del Mar și o rugă să-i facă o favoare. Ea
plecă grăbită la Nivaldo și cumpără ouă, cartofi și ceapă și în timp ce dogarii
stăteau pe bancă cu Josep și beau vin prost, Maria del Mar aprinse un foc și
găti o truita uriașă, pe care la scurt timp după aceea o m}ncau toți împreună
cu mare plăcere.
Josep le era foarte recunoscător lui Emilio și Juan, dar în același timp
aștepta nerăbdător ca ei să pornească la drum. C}nd în sf}rșit plecară cu
căruța lor, se grăbi la parcela lui Torras, se așeză în fața butoaielor noi și le
privi pur și simplu foarte, foarte mult timp.
Cu fiecare zi devenea mai temător și mai neliniștit, devenea tot mai
conștient de riscurile pe care și le asumase. Foarte des Josep privea în înaltul
cerului și aștepta ca natura să-l chinuiască cu grindină sau ploaie răpăitoare
sau cu vreo altă nenorocire, dar plouă doar o dată, o aversă bl}ndă care udă
păm}ntul, iar zilele rămaseră calde și nopțile deveniră treptat mai reci.
Mariei del Mar îi plăcea obiceiul de toamnă pe care ei îl introduseseră și
vru să tragă iar cărți pentru a hotărî ce parcelă să fie recoltată mai înt}i, dar
el îi spuse că vrea să taie mai înt}i strugurii ei, pentru că fructele de pe
bătr}nii lui butuci nu erau încă destul de coapte.
— Putem aștepta cu păm}ntul meu p}nă c}nd putem începe cu toată
recolta deodată, zise el și Maria del Mar fu de acord.
Lucrul cu ea îi făcea plăcere, ca întotdeauna. Era o lucrătoare năvalnică, cu
o putere uimitoare și uneori chiar și el ostenea să țină pasul cu ea c}nd trecea
energică printre r}nduri, smulg}nd repede strugurii.
El observă că îi savura apropierea și începu să o compare cu alte femei pe
care le cunoștea. Era mai drăguță dec}t Teresa și mult mai interesantă. Josep
își mărturisi și faptul că era mai de dorit dec}t Juliana Lozano sau Renata sau
Margit Fontaine și de asemenea mai prietenoasă dec}t toate aceste femei,
dacă nu-l critica aspru cu vreun motiv.

839
 După ce presară strugurii ei, Maria del Mar și Josep se apucară de
podgoriile lui, culeseră mai înt}i strugurii care mergeau la fabrica de oțet și îi
duseră ca de obicei la presa comună. Cur}nd era culeasă mare parte din
recolta de pe parcela Álvarez.
Pe urmă se îndreptară spre fosta proprietate Torras. Cu toate că mulți
dintre bătr}nii butuci de vie Garnatxa și Carinyena, cărora el le micșorase
mugurii, se aflau pe păm}ntul familiei sale, cei mai mulți butuci Ull de Llebre
erau pe parcela Torras și Josep trecea zilnic printre ei, culegea c}te un
strugure ici și colo și îl mesteca cercet}nd.
— Sunt copți, îi zise Maria del Mar.
Dar el dădu din cap.
— Nu destul de copți, spuse el.
În ziua următoare părerea a fost aceeași.
— Aștepți prea mult. Se vor răscoace, Josep, opină Maria del Mar.
— Încă nu, replică el hotăr}t.
Maria del Mar privi cerul. Era albastru și fără nori, dar am}ndoi știau că
vremea se putea schimba repede și putea aduce o rupere îngrozitoare de nori
sau un v}nt distrugător.
— E ca și c}nd îl provoci pe Dumnezeu, spuse ea iritată.
Josep nu știa ce să răspundă. Poate avea dreptate, se g}ndea el, totuși pe
urmă spuse:
— Cred că Dumnezeu o să înțeleagă.
C}nd în ziua următoare, devreme puse în gură un Ull de Llebre și dinții
striviră coaja groasă, sucul acestor struguri mici îi inundară gura cu savoare,
iar el dădu din cap.
— Acum culegem, zise el.
În prima lumină cenușie a zilei, Maria del Mar și Briel Taule începură să
culeagă strugurii, tăiau mănunchiurile, întindeau coșurile pline pe o masă la
umbră și smulgeau strugurii de pe vrej, o treabă înceată, obositoare. Dacă ar
fi fost mai verzi codițele, Josep i-ar fi rugat pe am}ndoi să îndepărteze și
ultima bucățică, dar fructele erau at}t de coapte, înc}t le spuse că un restuleț
de vrej pe ici pe colo nu era prea rău. Îndepărtau cu grijă strugurii stricați sau
părticelele de murdărie înainte de a scutura bl}nd în albia de piatră minunata
comoară de culoare închisă.
Au cules o parte din struguri după-amiaza devreme și restul apoi în
răcoarea după-amiezii t}rzii și au lucrat repede și cu spor, pentru a fi gata
înainte de lăsarea serii. Puțin înainte de ora zece, Josep aprinse lămpi și făclii

840
de jur-împrejurul albiei și Maria del Mar își așeză fiul adormit pe o pătură pe
care Josep o întinsese într-un loc în care puteau să-l vadă.
Stăteau pe marginea albiei și își spălau picioarele și abia pe urmă
îndrăzniră să intre. Josep își petrecuse o mare parte din viață la această
podgorie, cu toate acestea strivise strugurii cu picioarele de-abia c}nd a ajuns
în Franța. Acum senzația strugurilor care pocneau sub picioarele lui goale îi
era delicios de familiară și z}mbi c}nd văzu expresia feței Mariei del Mar.
— Ce să facem? întrebă Briel.
— Mergem pur și simplu, zise Josep.
Vreme de o oră fu plăcut să calce apăsat în albie în aerul rece. Cei doi
bărbați erau fără cămașă și își suflecaseră marginile pantalonilor, Maria del
Mar își ridicase poalele rochiei în br}u. După un timp deveni mai greu,
picioarele obosiseră și fiecare pas era însoțit de plescăitul terciului dulce
mirositor, care părea să se desprindă doar în silă de picioarele lor.
Pentru a nu se încurca unul pe altul, pășeau unul în spatele altuia. Cur}nd
Briel începu un c}ntec despre o coțofană hoață care fura măslinele unei
țărănci. Ritmul muzicii îi ajuta la mers și c}nd c}ntecul băiatului se termină,
Maria del Mar c}ntă destul de nemelodios despre o t}nără fată care t}njea
după iubitul ei sub craiul nou al lunii. Nu c}nta bine, dar nu se g}ndea la asta
și termină c}ntecul, mai multe strofe și pe urmă fu iar r}ndul lui Briel cu un
c}ntec despre îndrăgostiți, dar nu at}t de romantic ca al ei. C}ntă despre un
t}năr gras, care de emoție leșina de fiecare dată c}nd voia să facă dragoste.
Începutul c}ntecului era foarte nostim, dar Josep se g}ndea că Briel era un
nebun și îi arăta Mariei del Mar prea puțin respect.
— Cred că s-a c}ntat destul, zise el sec și Briel amuți.
C}nd Josep atinse fundul albiei și se întoarse, văzu că Maria del Mar îi
z}mbea batjocoritor, de parcă i-ar fi citit g}ndurile.
Era dimineața devreme, c}nd Josep își dădu cu părerea că strugurii
fuseseră suficient de bine striviți, în lumina cenușie a zorilor, Maria del Mar
își luă fiul dormind și-l duse acasă, dar Josep și Briel aveau încă multe de
făcut. Cărară găleată cu găleată mustul stors plin de tescovină, p}nă la unul
dintre butoaiele noi de stejar. Pe urmă înhămară cat}rul la căruță, aduseră
apă de la r}u și spălară cu grijă albia.
C}nd Josep se tr}nti în pat, soarele era deja sus pe cer, iar el mai avu doar
c}teva ore de somn înainte de a începe să culeagă Garnatxa.
C}nd culeseră Carinyena în cea de-a treia zi, erau toți epuizați și Briel își
zdrelise de o piatră buricele degetelor de la piciorul st}ng; c}nd începură să

841
calce strugurii în albie, băiatul suferea din cauza durerilor și șchiopăta rău,
așa că Josep îl trimise acasă.
Și mai rău încă, Francesc nu putea dormi și fugea de colo-colo prin
întuneric. Maria del Mar oftă.
— Băiatul meu trebuie să doarmă acasă în noaptea asta.
Josep aprobă înțelegător din cap.
— Din strugurii Carinyena am mai puțin din jumătatea de cantitate de Ull
de Llebre și Garnatxa, zise el. Pot să-i calc singur.
Dar c}nd ea se grăbi să plece acasă cu copilul, nu se prea bucură de
singurătatea care îl aștepta în noaptea lungă. Cerul era fără lună. Era foarte
multă liniște; undeva departe lătra un c}ine. Ziua fusese ceva mai caldă, dar
acum bătea o briză rece, binevenită pentru el, căci învățase că mișcarea
aerului creează în albie o drojdie naturală, care vine în sprijinul procesului de
fermentare ce transformă mustul în vin.
Întinse m}na în albie, luă o m}nă de terci dulce și mestecă în timp ce
strivea cu picioarele. Peste măsură de obosit pășea morocănos și singur prin
întunecimea catifelată; creierul lui încetase să funcționeze, așa că de-abia mai
percepea ce e împrejur și lumea lui se redusese la cei șase pași de-a lungul,
trei pași de-a curmezișul, șase pași în spate, trei pași de-a curmezișul, trei
pași de-a curmezișul, șase pași de-a lungul…
Se scurse mult timp.
Josep nu observă deloc că ea se întorsese, dar deodată Maria del Mar era
iar acolo și se urca grijulie în albie.
— Acum doarme, în sf}rșit.
— Ai fi putut dormi și tu, spuse el, dar ea dădu din umeri.
Pășeau tăc}nd unul în spatele celuilalt, p}nă c}nd la o întoarcere se
ciocniră unul de altul.
— Jesús spuse el. O apucă doar ca să o sprijine, dar deodată o sărută.
— Ai gust de strugure, zise ea.
Se sărutară lung.
— Marimar.
M}na lui se întinse spre ea și ea tremură ușor.
— Nu aici în must, îi zise ea. C}nd o ajută să iasă din albie, nu mai era
obosit.

ÎNGHIȚITURI MICI
Stăteau la masa ei în dimineața următoare, după ce mustul cu tescovină se
afla deja în butoi. Josep știa destule despre cafea pentru a simți că băutura
842
aceea era rea la gust, cu toate acestea băură mai multe cești în timp ce
vorbeau.
— Este orișicum o nevoie naturală, spuse Maria del Mar.
— Crezi că nevoia e la fel pentru o femeie ca și pentru un bărbat?
— La fel?
Ridică din umeri.
— Nu-s bărbat, dar… și femeia are o nevoie puternică. Credeai că e altfel?
El îi z}mbi și dădu din umeri.
— N-ai pe nimeni acum și nici eu, zise Josep. Ei… cred că e bine că ne
putem liniști unul pe altul. Ca prieteni.
— Dar nu prea des, zise ea timidă. Poate că ar trebui să așteptăm p}nă
c}nd nevoia este foarte puternică, astfel înc}t atunci c}nd suntem împreună…
ei bine… înțelegi?
El dădu îndoit din cap și sorbi din cafea.
Maria del Mar se duse la fereastră și privi afară.
— Francesc se urcă într-unul dintre copacii lui, spuse ea.
Am}ndoi fură de părere că asta era o ocazie. În definitiv mai putea trece
ceva timp p}nă să se mai ivească o alta.

Între timp Josep își recunoscu total frica și neliniștea, pentru că își așezase
subzistența în palma naturii și acum trebuia să aștepte acest fenomen secret
prin care mustul strugurilor se transforma în vin. Mai era c}te ceva de făcut
pentru a pune în mișcare procesul. Tot ce nu era suc – coji, semințe, resturi
de codițe – se ridica mereu la suprafața lichidului și forma acolo o coajă care
se usca. La fiecare c}teva ore Josep pritocea lichidul din butoi și pe urmă
ridica o scară, pentru ca sucul să curgă pe deasupra resturilor care pluteau
sus, iar din c}nd în c}nd împingea coaja cu o greblă, pentru a se amesteca din
nou cu lichidul.
Pe parcursul întregii zile era ocupat și c}nd se trezea uneori în toiul nopții,
mergea la butoi pentru a executa acest ritual în întuneric, aproape prin somn.
Vremea rămase rece și astfel se încetini procesul de fermentare, dar după
o săptăm}nă Josep începu să tragă de două ori pe zi c}te puțin lichid din
fiecare butoi și să-l guste.
Era prost dispus și agitat, o companie neplăcută și Maria del Mar îl lăsă în
pace. Trăise mereu printre struguri și nu trebuia să-i spună nimeni că acum
cel mai important era momentul potrivit. În cazul în care Josep întrerupea
fermentarea prea devreme, ar fi fost știrbită culoarea vinului și capacitatea
lui de a fi păstrat, iar dacă ar fi așteptat prea mult, ar fi rezultat o poșircă

843
fadă. Deci se retrase și veghe severă ca Francesc să nu plece de pe podgoria
lor.
Josep aștepta și fiecare zi i se părea fără sf}rșit, tot timpul umezea vasele,
le cufunda în lichid și gusta, iar acele unice înghițituri îi dezvăluiau forța tot
mai puternică a sucurilor și diferențele dintre ele.
După ce sucurile și tescovina stătuseră vreme de zece zile în butoaie, din
zahărul sucului se formase alcool. Dacă vremea ar fi fost mai caldă, mustul Ull
de Llebre ar fi fost mai tare, dar răcoarea păstrase alcoolul la un nivel
suportabil și dulceața care rămăsese era proaspătă și plăcută. Soiului Ull de
Llebre îi lipsea acidul, dar Garnatxa era acrișor și spumos, în timp ce
Carinyena avea o vigoare verde, aproape amară care, așa cum știa Josep, era
o parte componentă necesară oricărui vin de la care te așteptai să se
învechească bine.
La paisprezece zile după ce răsturnase mustul în butoaie, stătea într-o
dimineață la masa lui de bucătărie cu trei castroane pline în față și unul gol,
un ulcior cu apă, un pahar mare, un pahar mic, h}rtie și creion.
Începu să umple pe jumătate paharul mic cu Ull de Llebre și să-l toarne în
paharul mare, adăug}nd pe urmă aceeași cantitate de Carinyena și Garnatxa
și amestec}nd totul cu o lingură. Lua o înghițitură, o plimba îndelung prin
gură și apoi scuipa în castronul gol. Stătea g}nditor un moment, înainte de a-
și clăti gura cu apă și scria cum i se părea amestecul.
Încerca să aștepte p}nă îi dispărea din gură senzația degustării, mergea
afară și se ocupa de alte treburi mărunte și abia pe urmă se întorcea și făcea
un alt amestec, de data aceasta doar Garnatxa și Carinyena.
La fiecare c}teva ore gusta o nouă combinație, apoi se g}ndea și scria o
notă scurtă, de fiecare dată turn}nd vin proaspăt în vase, ca nu cumva o
acțiune prea îndelungată a aerului să-i dea o impresie falsă.
În dimineața celei de-a șaptesprezecea zi a fermentării știa că vinurile
erau gata și că trebuia să le deșerte în vase. Notițele de pe masa lui
cuprindeau trei foi, dar știa că mai erau posibile și alte combinații. Pentru a-și
începe lucrul zilnic făcu un amestec nou, șaizeci la sută Ull de Llebre, treizeci
la sută Garnatxa, zece la sută Carinyena. Luă o înghițitură, o plimbă prin gură
și o scuipă.
Stătu o secundă, pe urmă amestecă iar aceleași cantități și gustă. Mai
așteptă puțin înainte de a pregăti exact amestecul pe care îl mai gustase deja
de două ori, cu o singură excepție – a treia oară nu se mai putu stăp}ni și
înghiți vinul.

844
 Și alte amestecuri fuseseră foarte promițătoare, dar vinul acesta părea să-i
umple gura. Josep închise gura și gustă aceleași arome de fructe de pădure și
prune, pe care le găsise deja în celelalte combinații. Dar și cireșe negre, un
strop de tărie, o boare de salvie, o părere de lemn de butoi. Arome de care își
amintea, dar și urme slabe de dulceață și acreală, pe care le lăsa să-i clătească
interiorul obrajilor și limba, astfel înc}t să-i picure puțin pe g}t și să-l
stimuleze cu căldura lor.
C}nd înghiți, vinul îi înflori de tot în gură, așa înc}t ședea pur și simplu
acolo, lăs}ndu-se complet în voia desfătării care devenea din ce în ce mai
cuprinzătoare. Gustul îi răm}nea în gură chiar și atunci c}nd băutura era deja
de mult timp în stomac.
Parfumurile îi urcau în nas și răm}neau acolo și Josep începu să tremure
ca și c}nd s-ar fi înt}mplat ceva grav, de parcă i-ar fi fost frică, de parcă n-ar fi
fost cu adevărat conștient că făcuse într-adevăr vin.
Stătu mult timp la masă și privi vinul, ca și c}nd doar privindu-l i-ar fi
putut pricepe secretele și înțelepciunea. Era greu și închis la culoare, roșu
stacojiu, culoarea lui era un cadou al cojilor de struguri, pe care le lăsase să se
înmoaie timp de două săptăm}ni și jumătate în sucurile care fermentau.
I se părea minunat.
Și se simți torturat de nevoia copleșitoare de a-l arăta cuiva.
Dacă ar putea umple o sticlă, pe care să o dăruiască tatălui său, se g}ndea
el… Poate că ar trebui să i-o ducă lui Nivaldo?
Dar turnă vin în paharul lui pătat de cafea și îl purtă printre r}ndurile de
viță-de-vie p}nă la pragul Mariei del Mar, unde bătu încet la ușă, pentru a nu-
l trezi pe băiat.
În cele din urmă ea deschise, privind iritată, cu ochii îngrijorați și părul
ciufulit din cauza pernei, iar el o urmă p}nă la lampa cu ulei de pe masă
înainte de a-i întinde paharul, pentru că voia să-i vadă fața atunci c}nd bea.

CA UN FRATE
Josep făcu un foc și ținu deasupra lui fiecare dintre butoaiele de o sută de
litri, pentru a p}rli și a arde pereții interiori, așa cum văzuse la producătorii
de vin din Franța. Vinul combinat umplu toate cele paisprezece butoiașe și
încă două butoaie de două sute douăzeci și cinci de litri, pe care le avea. Din
c}nd în c}nd trebuia să tragă vin din butoaiele mari și să-l toarne în cele mici,
căci stejarul nou sugea vinul asemenea unui bărbat însetat, iar aerul din
butoaie ar fi deteriorat vinul.

845
 După ce toate cele trei butoaie mari au fost complet golite, Josep și Briel
duseră tescovina la presa comună și mai stoarseră încă o jumătate de butoi.
Josep adăugă încă puțin vin neamestecat din strugurii storși cu picioarele și
astfel rezultă din a doua presare un butoi plin cu vin obișnuit, care nu avea
într-adevăr calitatea vinului său combinat, dar era oricum cu mult mai bun
dec}t toate vinurile făcute vreodată de tatăl lui. El și Briel începuseră tocmai
să care butoaiele în pivniță, c}nd îl văzură venind pe Donat. Josep își salută
prietenos fratele, dar și cu atenția sporită, pentru că știa motivul vizitei.
— Să vă ajut.
— Nu, așază-te aici și odihnește-te. Ai făcut drum lung, spuse Josep. E
adevărat că p}nă și cele mai mari și mai grele butoaie erau cărate doar de doi
oameni, al treilea le-ar fi stat în drum. Dar Donat mergea cu pas greoi în urma
lor trăg}nd un butoi și cerceta amănunțit pivnița.
— Aici e o grămadă de muncă. Tata s-ar cruci dacă ar vedea pivnița din
dealul lui!
Josep z}mbi și dădu din cap.
Donat arătă spre zidul de piatră pe jumătate terminat aflat în fața
peretelui de păm}nt.
— Te-aș ajuta și eu la treaba asta, dacă aș putea pleca c}teva zile de la
fabrică.
— Nu, mulțumesc mult, Donat, îmi place să lucrez cu pietrele. Fac c}te o
bucată din c}nd în c}nd.
Fratele lui se plimbă pe-acolo și văzu cum cărau restul butoaielor în
pivniță, după care vizita luă o întorsătură bună, pentru că Josep umplu un
ulcior cu vinul lui combinat și plecară am}ndoi la Nivaldo.
Bătr}nul fu impresionat de vin și se arătă vizibil bucuros de vizita celor
doi frați; cei trei stătură vreme de multe ore discut}nd prietenește la un
pahar cu vin și golind mai multe castroane din tocana lui Nivaldo.
La plecare Nivaldo îi dădu lui Donat o bucată de br}nză pentru Rosa. Pe
urmă Josep și fratele lui o luară înapoi spre casa prin răcoarea liniștită a serii.
— Liniște, zise Donat. Un sat bun, vechi, nu-i așa?
— Da, spuse Josep.
Îi făcu un culcuș dintr-o pătură și o pernă, iar Donat, la care vinul își făcuse
efectul, se culcă imediat.
— Noapte bună, Josep, spuse el din toată inima.
— Somn ușor, Donat.
Josep spălă și șterse ulciorul și c}nd urcă treptele auzi zgomotele familiare
ale sforăitului fratelui său.

846
 A doua zi dimineață m}ncară p}ine și br}nză veche, pe urmă Donat r}g}i,
își trase scaunul înapoi și se ridică.
— Ar trebui să pornesc la drum, ca să mă ia cineva. Dimineața sunt mai
multe căruțe pe drum.
Josep aprobă.
— Deci, banii.
— Ah, ratele. Încă nu am banii.
Fața lui Donat se înroși.
— Ce înseamnă asta? Mi-ai spus: două rate după prima recoltă.
— Da, am făcut vinul. Acum îl v}nd și primesc banii.
Donat se uită fix la el.
— Cui vrei să-l vinzi? Și c}nd?
— Asta nu știu încă. Mai înt}i trebuie să învăț. Nicio grijă, Donat. Ai gustat
vinul. Banii sunt ca și ai tăi și încă zece la sută în plus.
— Rosa o să turbeze de furie, zise Donat oft}nd.
Se îndreptă scaun și se așeză iar.
— Ți-e greu cu ratele astea, nu?
— Chiar e o perioadă grea, spuse Josep. Am avut cheltuieli neașteptate.
Trebuie doar să mai aștepți puțin banii, asta-i tot.
— M-am g}ndit la ceva care ți-ar putea ușura situația… Mi-ar plăcea să mă
întorc în sat. Ca asociat al tău.
Se priviră unul pe altul.
— Nu, Donat, zise bl}nd Josep.
— Uite cum ar fi. Ai două parcele de păm}nt. Ne dai una Rosei și mie –
oricare – pentru a-ți achita datoriile față de noi. Ar fi frumos, Josep, dacă am
locui alături. Dacă vrei să faci vin bun, atunci te ajut și am putea lucra
am}ndoi și am vinde vinul obișnuit pentru oțet. Doi frați care își c}știgă
împreună traiul zilnic.
Josep scutură din cap.
— Ce s-a ales de planurile tale? întrebă el. Credeam că îți place să lucrezi
în fabrică.
— Am necazuri cu un șef, zise Donat amăr}t. Se ia tot timpul de mine și
îmi face viața un iad. N-am să reușesc niciodată să ajung mecanic. Și
blestematele alea de mașini îmi distrug urechile.
Oftă.
— Ascultă, dacă trebuie, muncesc pentru tine cu simbrie.

847
 Ceva din Josep se înfioră c}nd își aminti cum era în tinerețea lui: certurile
continue și faptul că mereu trebuia să facă și munca lui Donat.
— N-ar merge bine, zise el și văzu cum privirea fratelui său se înăsprise.
— Îți dau pentru acasă ceva de la a doua presare, spuse Josep și se apucă
să clătească o sticlă și să caute un dop.
Donat veni cu el la butoi.
— Nu suntem destul de buni pentru vinul tău scump? întrebă el grosolan.
Josep își simți conștiința încărcată.
— Ieri am vrut să guști amestecul, dar eu însumi n-am să-l beau și nici n-
am să-l dăruiesc, zise el.
Trebuie să-l v}nd ca să-ți pot da banii.
Donat își puse în traistă sticla plină, se întoarse și îi mormăi ceva.
Ce putea însemna mormăitul ăla? Mizerabilule? Mulțumesc? La revedere?
Josep stătea acolo și se uita după Donat, care mergea încet pe cărarea care
ducea spre stradă și i se părea că fratele lui seamănă cu un om obosit care
strivise struguri cu picioarele.

VIZITA
Aproape întreaga toamnă castellers-ii din Santa Eulalia nu se mai
înt}lniseră, dar cum se termină culesul strugurilor Eduard își chemă
participanții la turn.
Josep se bucura să ia din nou parte la antrenament, chiar dacă nu
înțelegea de ce îi place. Se întreba ce-i determina pe bărbați să stea unii pe
umerii altora și să construiască un turn c}t de înalt posibil din carne și oase
în loc de pietre și mortar, făc}nd asta cu plăcere, iar și iar.
Fără discuție se ajungea uneori în situația în care printr-o mică greșeală, o
abatere scurtă, o mișcare greșită se înt}mpla o nenorocire, un tremur, o
clătinare urmată de o masă de trupuri care veneau grămadă la păm}nt.
— Cu niciun chip nu trebuie să se ajungă la prăbușirea turnului, le spunea
Eduard celor care formau turnul, dacă fiecare știe exact ce are de făcut și
dacă de fiecare dată face asta în același fel. Ascultați-mă și nu veți avea dec}t
succes. Avem nevoie de putere, echilibru, curaj și sănătate bună. Vreau să vă
urcați și să cobor}ți repede și în tăcere, să o faceți cu dăruire, să nu irosiți
nicio secundă și să aveți grijă de voi. Dar dacă se înt}mplă să cădeți…
Se opri, pentru că vroia ca ei să-l înțeleagă bine.
— Dacă se înt}mplă să cădeți, încercați să n-o faceți în afară, să nu cădeți
din turn, pentru că acolo vă așteaptă rănile. Cădeți la picioarele turnului, căci
acolo prăbușirea voastră e împiedicată de pinya și folre.
848
 Jos de tot la baza turnului erau bărbații puternici, care purtau greutatea
principală a r}ndurilor care urmau, înconjurați de o mare mulțime de oameni
ce se împingeau în ei, form}nd astfel masa, pinya. Pe umerii lor erau alți
bărbați, folre, care împingeau tot spre interior, pentru a proteja al treilea și al
patrulea strat de cățărători.
Josep îi asemuia pe pinya și pe folre cu niște rădăcini mari care dădeau
putere trunchiului unui copac ce creștea înălț}ndu-se spre cer.
Învățase foarte repede noțiunile speciale. O construcție cu trei sau mai
mulți bărbați pe fiecare r}nd era un castel. Cu doi bărbați pe r}nd era un
turn, cu un singur bărbat pe fiecare r}nd era o coloană.
— Avem o invitație, le povesti Eduard. Castellers-ii din Sitges ne provoacă
la o întrecere în construirea de castele, la t}rgul lor, trei bărbați pe fiecare
r}nd și chiar în vinerea de după Duminica Paștelui – pescarii din Sitges
contra podgorenilor din Santa Eulalia.
Se auziră bătăi din palme și murmure de aprobare, iar Eduard z}mbi și
ridică m}na avertiz}nd.
— Pescarii vor fi adversari foarte puternici, pentru că trebuie să se lupte
pentru echilibru pe vasele care se clatină pe marea agitată. M-am g}ndit mult
la cum putem înălța cel mai bun castel al nostru cu opt r}nduri.
Eduard schițase deja planul pe h}rtie și acum striga numele; fiecare
participant lua locul indicat de el și încet, încă oarecum nesigur, piramida
umană creștea în înălțime.
Josep își avea locul pe cel de-al patrulea r}nd și de trei ori au ridicat și au
dăr}mat castelul, vreme în care Eduard îi observa atent pe cățărători, făc}nd
mai multe schimbări și înlocuiri.
În timpul unei pauze Josep văzu că Maria del Mar și Francesc veniseră
acolo. Ea stătea l}ngă Eduard, am}ndoi cu capetele apropiate și discutau
serios, iar în cele din urmă Eduard aprobă din cap.
— Cațără-te pe mine, îi strigă el lui Francesc și se întoarse cu spatele la el.
Francesc începu să alerge șchiopăt}nd și Josep simți un nod în g}t. Arăta
rău, pentru că băiatul lipăia exact ca un crab. Dar își luă av}nt, se aruncă în
spatele lui Eduard și se cățără pe umerii lui.
Eduard era mulțumit. Se întoarse, îl prinse pe Francesc și ordonă apoi
primelor patru r}nduri ale turnului să urce încă o dată, pentru a-l putea pune
la încercare pe băiat.
După ce Josep își ocupă locul, nu-l mai putu vedea pe băiat. Oamenii
stăteau împreună în grupuri rare și vorbeau, dar imediat trompetele și

849
gralles-urile începură să sune cu elan, de parcă ar fi fost un spectacol la
curtea regală și nu doar ocazia de a evalua un t}năr cățărător.
C}teva secunde mai t}rziu Josep simți niște m}ini mici care se agățau de
pantalonii lui și brusc băiatul se urcă pe el ca o maimuță. Brațele lui Francesc
îi încolăciră g}tul său și simți răsuflarea băiatului.
— Josep, zise o voce bucuroasă în urechea lui.
Cur}nd Francesc coborî repede.

Duminică după-amiază Josep împingea o roabă cu pietriș scoasă din

pivniță, pentru a-l întinde acolo, c}nd auzi venind o trăsură trasă de un cal
cenușiu, în care ședeau o femeie și un bărbat.
C}nd se mai apropiară, văzu că femeia era cumnata lui, Rosa Sert. Pe
bărbat nu-l mai văzuse niciodată p}nă atunci. Rosa îi făcu scurt cu m}na, în
timp ce bărbatul m}na calul către podgorie.
— Hola, strigă Josep și lăsă lucrul.
— Hola, Josep, spuse Rosa. El este vărul meu, Carles Sert. La fabrică sunt
așteptate mașinile, de aceea am ceva timp liber, iar Carles vroia să facă o
excursie la țară, așa că…
Josep îi privi și dădu mut din cap.
Carles, avocatul.
Îi conduse la bancă, veni cu un ulcior cu apă rece și așteptă p}nă
terminară de băut.
— Continuă-ți treaba, zise Rosa, expediindu-l de acolo cu un gest. Nu te
îngriji de noi.
Deci Josep mai luă o roabă de pietriș și o împrăștie pe stradă. C}nd și c}nd
ridica privirea să vadă ce fac. Rosa făcea turul proprietății împreună cu
avocatul. Bărbatul nu spunea multe, dar ea vorbea aproape neîncetat.
Dispărură printre butucii de vie, apoi apărură iar și se îndreptară spre masia.
Se opriră puțin pentru a-și face o idee în privința ei și apoi se plimbară de jur-
împrejur, p}ndind curioși.
— Ce înseamnă asta, m}r}i Josep încet, căci avocatul zg}lț}ia ușa, ca să
vadă dacă era solidă. Lăsă lopata deoparte și se îndreptă supărat spre cei doi.
— Ștergeți-o de aici. Și imediat.
— N-ai niciun motiv să fii așa de nepoliticos, zise rece vărul.
— Cumnată-mea a pus căruța înaintea cailor. Verișoara ta mai poate să
aștepte, pentru că doar în cazul în care nu plătesc a treia rată poate să ia
proprietatea în stăp}nire. P}nă atunci, afară de pe păm}ntul meu.

850
 Plecară muți de acolo, fără să-l mai privească măcar. Gura Rosei se
subțiase și își luase un aer binevoitor ca acela față de un inferior, pentru a-i
da de înțeles lui Josep că nu știe să vorbească cu oamenii cultivați.
Avocatul plesni din bici și calul cenușiu o luă din loc, în vreme ce Josep
stătea în fața casei și îi privea dispăr}nd.
Ce fac acum? se întreba el.

O EXCURSIE LA TÂRG
Josep moștenise de la Quim treizeci și una de sticle, dar numai paisprezece
dintre ele erau de formă potrivită și aveau exact trei sferturi de litru. Printre
uneltele lui mai găsi încă patru sticle vechi și c}nd îl trimise în sat pe Briel să
le adune pe toate c}te le putea găsi, acesta se mai întoarse cu încă
unsprezece.
Spălă și limpezi cele douăzeci și nouă de sticle p}nă c}nd străluciră, apoi le
umplu cu vinul închis la culoare și împinse cu grijă dopurile. Maria del Mar
veni și îl ajută să scrie etichetele. În mod ciudat, vederea sticlelor pline îi
făcea pe am}ndoi să se simtă nesiguri.
— Unde vrei să le vinzi?
— O să încerc la Sitges. M}ine e zi de t}rg. Mă g}ndeam să-l iau pe băiat,
dacă n-ai nimic împotrivă, zise el și ea dădu din cap.
— Ah, o să-i placă… Ce să scriu pe etichetele astea?
— Nu știu… Finea Álvarez? Bodega Álvarez? Nu, sună prea pompos. Vinya
Álvarez poate?
Ea se încruntă. Înmuie v}rful în cerneală și, cu pana care zg}ria, desenă
c}teva cercuri și o codiță.
C}nd îi arătă eticheta, el o privi și ridică din umeri. Dar z}mbea.
Devreme în dimineața următoare înveli fiecare sticlă în mai multe foi de
ziare – vechi ediții din El Cascabel de la Nivaldo – și pe urmă făcu în căruță un
cuib din pături vechi, pentru a proteja sticlele pe drumul spre Sitges. Puse
într-o traistă de p}nză xoriço și pa și o așeză și pe aceasta în căruță, împreună
cu o găleată și două pahare de băut.
Era încă întuneric c}nd opri cat}rul în fața casei Mariei del Mar, dar
Francesc îl aștepta deja complet îmbrăcat. Cu ceașca de cafea în m}nă, Maria
del Mar îi privi plec}nd; Josep era așezat pe capra căruței cu băiatul l}ngă el.
Francesc era liniștit, dar nu mai părăsise Santa Eulalia p}nă atunci și fața îi
trăda emoția. Foarte cur}nd băiatului i se desfășură în fața ochilor un ținut
nou și Josep văzu că privirea lui era peste tot, la rarele masies, la c}mpurile

851
străine, la podgorii și cr}ngurile de măslini, la cei trei tauri din spatele unui
gard, la Montserrat cel îndepărtat, care se întindea spre cer.
C}nd ieși soarele, se simțea bine cu băiatul așezat l}ngă el pe capră, în
timp ce cat}rul mergea spre nord la pas tărăgănat.
— Trebuie să mă ușurez, zise Josep după un timp. Vrei și tu?
Francesc dădu din cap și Josep opri l}ngă niște pini. Îl dădu jos pe
Francesc și iată-i pe am}ndoi st}nd la marginea străzii, doi bărbați care udau
grozamele. Poate i se părea doar, dar c}nd se întoarseră la căruță Josep păru
să recunoască în șchiopătatul lui Francesc o oarecare îng}mfare.
Soarele era sus pe cer c}nd ajunseră în Sitges și la t}rg se îmbulzeau deja
negustorii, așa că Josep trebui să se mulțumească cu un loc liber pe r}ndul cel
mai din spate, l}ngă o tarabă de unde se răsp}ndeau aromele delicioase de
sepie și crabi înăbușiți și m}ncare de pește mirosind a usturoi. Unul dintre
bucătarii robuști tocmai servea un client, dar altul se apropie de căruță cu un
z}mbet pe față.
— Hola, spuse el și aruncă o privire sticlelor învelite în h}rtie de ziar. Ce
vinzi azi?
— Vin.
— Vin? E bun?
— Nu doar bun. E ceva special.
— Aha… și c}t costă vinul ăsta special? întrebă omul cu venerație
prefăcută.
C}nd Josep îi spuse, închise ochii și lăsă în jos colțurile gurii.
— Este de două ori mai mult dec}t se plătește pentru o sticlă de vin.
Josep știa desigur că așa este, dar acesta era prețul pe care trebuia să îl
scoată pentru a-și putea plăti datoriile pe care le avea la Donat și Rosa.
— Nu, este de două ori mai mult dec}t se plătește pentru vinul obișnuit
din împrejurimi și care e pișat de cat}r. Ăsta e vin.
— Și unde se face vinul ăsta minunat?
— În Santa Eulalia.
— Santa Eulalia? Sunt constructor de turn din Sitges. Cur}nd o să ne luăm
la întrecere cu constructorii voștri.
Josep dădu din cap.
— Știu. Și eu fac parte dintre ei.
— Ei, ca să vezi.
Omul r}nji.
— Ah, o să vă batem fără milă, senyor.

852
 — Eu sunt Frederic Fux| și ăsta e fratele meu Efren. E ajutorul șefului
nostru de echipă și suntem am}ndoi pe r}ndul al treilea.
Al treilea r}nd, se miră Josep. Bărbatul acesta și fratele lui erau într-
adevăr mari și puternici. Dacă ăștia stăteau pe r}ndul al treilea, cum arătau
atunci cei de pe primele două r}nduri?
— Eu sunt pe cel de-al patrulea r}nd. Mă cheamă Josep Álvarez și el e
Francesc Valls, care tocmai învață ca să fie enxaneta al nostru.
— Enxaneta? Da, e o treabă foarte importantă. Nimeni nu poate c}știga o
întrecere de castellers fără un călăreț bun în v}rf, îi spuse Fux| lui Francesc,
care z}mbi.
— Ei, vă doresc noroc la am}ndoi astăzi.
— Mulțumesc, senyor. Poate vrei să-mi cumperi vinul?
— E prea scump. Sunt un pescar care muncește din greu, senyor Álvarez,
nu un podgorean avut din Santa Eulalia, replică binevoitor Fux| și se întoarse
la taraba lui.
Josep umplu găleata de la o pompă publică și o așeză în căruță.
— Treaba ta va fi să speli paharele după ce a gustat cineva vinul, spuse el.
Francesc aprobă.
— Acum ce facem, Josep?
— Acum? Așteptăm, îi zise Josep și băiatul aprobă iar, după care se
așezară în căruță, țin}nd paharele în m}nă plini de speranță.
Timpul trecea încet.
Pe ulițele din t}rg domnea mare forfotă, dar pe ultimul r}nd, unde cele
mai multe locuri erau încă libere, treceau doar puține persoane.
Josep se uită la taraba cu m}ncare, unde o femeie trupeșă tocmai cumpăra
o porție de truita.
— O sticlă cu vin bun, senyora? strigă el, dar ea clătină din cap și plecă mai
departe.
După c}teva minute, doi bărbați cumpărară sepie, pe care o m}ncau în
picioare în fața tejghelei.
— O sticlă cu vin bun? strigă Josep și bărbații se îndreptară agale spre
căruță.
— C}t? întrebă unul, mestec}nd încă.
C}nd Josep îi spuse, omul înghiți și își scutură capul.
— Prea scump, spuse el, iar însoțitorul lui dădu din cap și plecă.
— Luați totuși o înghițitură, înainte de a pleca.
Josep dezveli o sticlă și luă tirbușonul. Turnă atent vinul în ambele pahare,
cam un sfert din cantitatea unei porțioare normale.

853
 Bărbații luară paharele și băură, fiecare c}te două înghițituri încete.
— Bun, zise unul în silă.
Prietenul lui mormăi.
Se uitau unul la altul.
— Poate luăm fiecare c}te o sticlă dacă ne faci un preț mai bun.
Josep z}mbi, dar scutură din cap.
— Nu, nu pot.
— Ei, atunci…
Omul dădu din umeri și tovarășul lui îi înapoie paharul clătin}nd din cap.
Frederic Fux| îi văzuse de la taraba lui și acum clipi cu subînțeles către Josep:
Vezi? Nu ți-am spus?
— Acum e r}ndul tău, îi spuse Josep lui Francesc, iar băiatul străluci de
bucurie și spălă paharele în găleată.
O secundă mai t}rziu fuseseră făcute încă patru degustări, dar nu se
v}nduse nici măcar o singură sticlă și Josep începea să se întrebe dacă un t}rg
chiar era locul potrivit în care să scape de vinul lui.
Dar s-au întors primii bărbați care gustaseră vinul.
— A fost bun, dar încă nu sunt sigur, zise unul. Trebuie să mai iau o gură.
Celălalt aprobă.
— Îmi pare rău. Pot să-i dau fiecărui client doar o mostră, spuse Josep.
— Dar… poate pe urmă îți cumpărăm vinul.
— Nu. Îmi pare sincer rău.
Omul făcu o mutră supărată, dar tovarășul lui zise:
— Asta e. Iau o sticlă.
Primul bărbat oftă.
— Și eu, zise el în sf}rșit.
Josep le dădu două sticle înfășurate în foi de ziar și, în timp ce își simțea
s}ngele urc}nd în obraji, luă banii cu m}ini tremurătoare. Toată viața lui nu
știuse altceva, dec}t că familia lui făcea vin pe care în mod obișnuit îl lua
Clemente și încă în condiții foarte stricte. Asta era prima dată c}nd cineva
decidea în mod conștient să-i cumpere vinul și îi dădea bani pentru el.
— Mii de mulțumiri, senyor. Sper să vă placă vinul meu, spuse el.
Frederic Fux| auzise de la taraba lui și veni la căruță să-l felicite pe Josep.
— Prima ta v}nzare pe ziua de azi. Dar ai ceva împotrivă dacă îți dau un
sfat?
— Sigur că nu.
— Fratele meu și cu mine venim aici de nouăsprezece ani. Suntem pescari,
tot ce gătim la t}rg trebuie să pescuim chiar noi din mare. Toți ne cunosc și

854
nu trebuie să dovedim că marfa noastră e proaspătă și bună. Pe tine nu te
cunosc oamenii, așa că ce-ar fi să le dai oamenilor încă o mostră?
— Nu pot să consum dec}t două din sticlele astea, zise Josep. Pe toate
celelalte trebuie să le v}nd, altfel am necazuri mari.
Fux| își țuguie buzele și aprobă din cap. Pentru el, ca negustor, era o
situație pe care o putea înțelege fără alte explicații.
— Aș vrea să-ți încerc și eu vinul, senyor.
Josep turnă vin în ambele pahare.
— Du-i unul și fratelui tău.
Frederic cumpără două sticle și Efren Fux| una.
După o jumătate de oră sosiră la taraba cu m}ncare doi bărbați și o
femeie.
— Hola! Cum e acolo unde sunteți azi? Vindeți mult? întrebă Efren.
— Nu-i rău, spuse femeia. Și la voi?
Efren țuguie buzele și dădu din cap.
— Am auzit că cineva oferă mostre din vinul lui.
Frederic arătă către căruța lui Josep.
— Chiar bun. Am cumpărat și noi pentru Paște.
Se duseră la Josep. Femeia plescăi din buze după gustarea vinului.
— Foarte bun. Dar unchiul nostru face vin.
— Puah. Unchiul nostru face vin pe care nu-l bea niciunul dintre noi c}nd
nu e el acolo, zise unul dintre bărbați și r}seră toți trei. Cumpără fiecare c}te
o sticlă.
Frederic îi urmări cu privirea în timp ce plecau.
— A fost un noroc pentru tine. Cei trei sunt cultivatori de legume dintr-o
familie foarte importantă din Sitges și flecari înnăscuți. În fiecare zi de t}rg îi
vizitează pe r}nd pe alți negustori și fac schimb de b}rfe. Or să povestească
despre vinul tău c}torva oameni.
În următoarea jumătate de oră, șase oameni gustară vinul fără să
cumpere. Pe urmă veniră în același timp doi v}nzători și pe urmă și al treilea.
Lui Josep îi dăduse prin minte că cei care vindeau la t}rg veneau acolo unde
erau deja alți negustori, din nevoia omenească de a ști ce considerau ceilalți
că ar fi de dorit. Exact așa decurse și acum totul, căci în spatele v}nzătorilor
aștepta deja o coadă mică de persoane interesate, care deocamdată nu se mai
împrăștia.
Atunci c}nd, mult după ora pr}nzului, el și Francesc reușiră în sf}rșit să-și
măn}nce merindele aduse, const}nd în p}ine și xoriço, Josep schimbase de
două ori apa și vărsase găleata. În ciuda refuzului său categoric de a da și o a

855
doua mostră, cele două sticle prevăzute se terminaseră și mai erau încă nouă
sticle nev}ndute. Dar între timp se vorbise deja pe-acolo că la t}rg e un
v}nzător de vin și astfel, după-amiază t}rziu, cu c}teva ore înainte de
închiderea t}rgului, scăpă de ultima sticlă.
Îi cumpără lui Francesc o porție de sepie și, în timp ce băiatul m}nca,
Josep făcu o vizită unui negustor de mărfuri vechi și achiziționă patru sticle
de vin goale.
Pe drumul de întoarcere Francesc șezu în poala lui Josep, care îi arătă cum
trebuie să țină căpăstrul. Dar Francesc adormi cu căpăstrul în m}nă. Josep
m}nă timp de o jumătate de oră cu mica făptură la pieptul lui, apoi Francesc
se trezi c}t să-l poată așeza în spate și restul drumului băiatul dormi pe
păturile aflate jos în căruță, l}ngă sticlele goale.

În duminica aceea avocatul veni iar la vie cu calul lui cenușiu și de data
aceasta era și Donat cu el.
Avocatul stătea în trăsură și nici nu-l privea pe Josep, care observă pe
locul de l}ngă el o servietă din piele. Sigur conține actele care servesc la
luarea păm}ntului în proprietate din cauza neplății ratelor, se g}ndi el.
Fratele lui îl salută nervos.
— Ai banii, Josep?
— Da, spuse el încet.
Numărase deja banii pentru ei și acum aduse din casă trei h}rtii redactate
de el însuși, două chitanțe pentru ratele pe care le sărise și o a treia pentru
plata care era scadentă azi. Îi dădu lui Donat h}rtiile, care le parcurse repede
cu privirea și i le înm}nă lui Carles în trăsură.
Avocatul le citi, dădu din umeri și aprobă. Era vizibil dezamăgit, pentru că
trebui să se forțeze ca să afișeze o față lipsită de expresie.
Chipul lui Donat arăta cu siguranță o ușurare neîndoielnică atunci c}nd își
primi banii. Josep aduse peniță și cerneală și Donat semnă cele trei chitanțe.
— Îmi pare foarte rău de toată supărarea asta, Josep, zise el, dar Josep nu-i
răspunse. Donat se întoarse și o luă spre trăsură, dar se opri și se întoarse
încă o dată.
— Nu-i femeie rea. Știu că pare să fie. E așa pentru că uneori pur și simplu
nu mai face față în situația noastră.
Josep văzu că vărului Rosei nu-i plăceau scuzele; fața lui nu mai era acum
lipsită de expresie, ci clar dezaprobatoare.
— Răm}i cu bine, Donat, spuse Josep, iar fratele lui dădu din cap și se urcă
în trăsură l}ngă Carles Sert.

856
 Josep stătea în fața casei lui uit}ndu-se după ei. Ciudat, se g}ndea el,
ciudat că se simțea bine și rău în același timp.

O HOTĂRÂRE
Eduard Montroig lua foarte în serios întrecerile de castellers; și orele de
antrenamente ale celor care construiau turnul erau extrem de solemne, cu
mai puțină ceartă și mai multă muncă, pentru a desăv}rși echilibrul, ritmul și
precizia mișcărilor.
Eduard cunoștea o mulțime de participanți din Sitges care erau foarte
îndem}natici și pricepuți și era convins că Santa Eulalia putea învinge doar
dacă adăugau castelului lor ceva deosebit. Născocise un nou element pentru
construcție, ceva care cerea echipei satului repetiții mai dese și o mai bună
concentrare și își avertiză oamenii că trebuia să răm}nă un secret, pentru a
produce uimire cu el în Sitges.
Maria del Mar și-a adus fiul de c}teva ori, după care Jose îi propuse să-l ia
el pe Francesc, pentru că oricum mergea acolo și ea acceptă bucuroasă oferta.
Pentru Josep cel mai important punct al fiecărui antrenament era
momentul în care Francesc escalada cele trei r}nduri de bărbați și pe urmă se
agăța de spatele lui suficient de mult timp c}t să-i șoptească numele la
ureche.
Francesc visa la ziua c}nd urma să fie în stare să se cațăre pe deasupra
multor r}nduri p}nă în v}rf și acolo să-și ridice triumfător brațele.
Josep își făcea griji pentru el, pentru că un băiat mic, plăp}nd era în mod
special rănit dacă se prăbușea castelul. Dar Eduard îl conducea încet pe
Francesc spre ținta lui și Josep știa că Eduard era precaut și rațional, un om
care nu-și asuma riscuri inutile.

Într-o zi Eduard puse capăt perioadei de doliu și fără tam-tam sau multe
vorbe își dădu jos banderola neagră de pe m}necă. Avea aceeași demnitate
liniștită, dar oamenii din sat observau o schimbare – dacă nu chiar o anume
sprinteneală, atunci o oarecare relaxare – și se vorbea că în cur}nd Eduard își
va lua o altă nevastă.
C}teva seri mai t}rziu Josep tocmai tundea butucii de viță, c}nd îl văzu pe
Eduard trec}nd pe stradă. Își întrerupse cu plăcere lucrul, pentru că se
bucura să-l vadă. Dar spre surpriza lui, Eduard ridică doar m}na să-l salute și
plecă mai departe. După moșia lui Josep, pe stradă mai era doar podgoria
Mariei del Mar.

857
 Josep se ocupa mai departe de butucii lui, dar nu scăpa strada din ochi.
Așteptă foarte mult. Se întuneca deja, c}nd îl văzu pe Eduard întorc}ndu-se.
Pe Josep îl uimi faptul că Francesc îl însoțea.
— Bona tarda, Josep, strigă Eduard.
— Bona tarda, Josep, repetă Francesc.
— Bona tarda, Eduard. Bona tarda, Francesc, răspunse el din toată inima,
totuși reteză cu prea multă putere și aproape fără să se uite, așa înc}t cuțitul
tăie o viță complet sănătoasă.
Aproape toată noaptea stătu treaz, privind în gol.
Pe întuneric. De fapt, trebuia să se bucure pentru Maria del Mar, își spunea
el. Deseori vorbise despre bărbatul la care spera, că într-o zi va intra în viața
ei. Unul care să fie bl}nd și să o trateze cu bunătate. Un muncitor bun și unul
care să fie bun tată pentru fiul ei.
Pe scurt… seriosul Eduard Montroig. Poate că nu avea prea mult umor, dar
era un om bun și un conducător al comunității, cineva care însemna ceva în
sat.
Dimineața Josep se apucă iar de tăiat, dar disperarea se urca în el asiduu
ca torentul în mare. Către pr}nz lăsă deoparte cuțitul și se îndreptă spre
curtea ei. Printre r}ndurile de vie nu se vedea nimeni, de aceea ciocăni la ușă.
C}nd îi deschise, Josep nu-i răspunse la salut.
— Vreau să-mi împart viața cu tine. În orice privință.
Ea îl privea uluită.
— Eu… am cele mai puternice simțăminte pentru tine. Cele mai puternice
simțăminte!
Văzu că ea îl înțelege. Gura ei tremura – își înăbușea r}sul, se g}ndea el
îngrozit – și închise ochii. Bălmăjea înainte cu vocea răgușită, nu-și putea
stăp}ni cuvintele și sentimentele mai bine dec}t un taur care se repede
orbește spre v}rful sabiei.
— Te admir. Vreau să muncesc în fiecare zi cu tine și să dorm în fiecare
noapte cu tine. În fiecare noapte și să nu ne mai culcăm niciodată de parcă
ne-am face o favoare prietenească. Vreau să-l împart cu tine pe fiul tău,
pentru că și pe el îl iubesc. Vreau să-ți mai fac și alți copii. Vreau să-ți umplu
p}ntecul cu copii. Îți dau jumătate din parcelele mele. Încă mai au datorii, dar
sunt valoroase, cum știi. Am nevoie de tine, Marimar, am nevoie de tine și știu
că o să fii nevasta mea.
Ea pălise foarte tare. Josep văzu că își aduna toată puterea, că începea să-l
distrugă. Ochii ei erau umezi, dar vocea îi era fermă c}nd îi răspunse.
— Ah, Josep… sigur.

858
 El se pregătise pentru un refuz și în primul moment nu pricepu chiar
nimic din ce spunea ea.
— Trebuie să te liniștești, Josep. Sigur că te vreau. Dar trebuie să știi asta,
zise ea.
Îi tremura gura c}nd îi z}mbi și întreaga lui viață n-a știut exact dacă în
acest z}mbet vibra tandrețea împreună cu un anume triumf.

PLANURI
Luă m}inile Mariei del Mar într-ale lui, nu le mai putea da drumul și îi
acoperi fața cu sărutări asemănătoare celor pe care o femeie le primește de la
un tată iubitor. Dar c}nd gura lui o găsi pe a ei, nu mai era nicio îndoială că se
sărutau ca niște îndrăgostiți.
— Trebuie să mergem la preot, spuse ea încet. Vreau să te știu legat de
mine, înainte de a-ți veni în simțiri și de a fugi de aici. Dar z}mbetul ei îi
dezvălui că nu-și prea făcea griji din cauza asta.

Părintele Pio aprobă fără să fie surprins, c}nd îi comunicară că doreau să

se căsătorească.
— Unde ați fost botezați?
Dădu încă o dată din cap c}nd îi spuseră am}ndoi că se înt}mplase în
biserica în care slujea el acum ca preot.
— E vreo grabă? o întrebă pe Maria del Mar fără să-și ia privirea de pe fața
ei.
— Nu, părinte.
— Bine. Unii oameni ai bisericii sunt de părere că, pe c}t posibil, o logodnă
între doi buni catolici ar trebui să dureze un an, zise preotul.
Maria del Mar amuți. Josep mormăia și clătina din cap. Pe urmă îl privi pe
părintele Pio docil, dar fără teamă.
Preotul ridică din umeri.
— Dacă viitoarea mireasă e văduvă, atunci nu e necesară o logodnă at}t de
lungă, spuse el rece. Dar am trecut deja de două treimi din post. Duminica
Paștelui este pe 2 aprilie. De acum și p}nă la sf}rșitul Săptăm}nii Paștelui
suntem în cea mai solemnă perioadă de rugăciune și meditație și nu e
momentul în care să oficiez o logodnă sau o nuntă.
— Atunci c}nd ne puteți cununa? întrebă Josep.
— Pot să afișez anunțul după duminica Paștelui… să convenim să vă
cununați în ultima duminică din aprilie? întrebă părintele.
Maria del Mar se încruntă.
859
 — E vremea celor mai grele munci de primăvară de la vie. Nu vreau să
lăsăm treaba doar at}t c}t să ne căsătorim și pe urmă să ne întoarcem
imediat în podgorie.
— Atunci c}nd v-ar plăcea?
— În prima s}mbătă din iunie.
— Știți că de acum și p}nă în acea zi nu aveți voie să locuiți împreună sau
să aveți relații ca bărbat și femeie? întrebă el sever.
— Da, părinte, zise Maria del Mar. Ție îți convine ziua? îl întrebă ea pe
Josep.
— Dacă asta ți-e dorința, îi răspunse el.
Josep tocmai simțea ceva cu totul străin pentru el și recunoscu
înspăim}ntat că este bucurie.

C}nd rămaseră singuri, trebuiră să recunoască faptul că perioada de

așteptare li se va părea lungă. Se îmbrățișară cast.
— 2 iunie este de-abia peste zece săptăm}ni. Vreme lungă.
— Știu.
Ea îi aruncă o privire rapidă lui Francesc care se juca cu c}teva pietre
rotunde în praful de la picioarele lui, apoi se trase mai aproape de el, pentru
a-i putea șopti la ureche.
— Cred că ar fi bine pentru Francesc dacă ar avea grijă de un micuț în
timp ce noi lucrăm, nu crezi?
El aprobă.
— Cel mai mult mi-ar plăcea să încep asta chiar acum.
C}nd se priviră, pe Josep îl încercau g}nduri pe care nu le-ar fi mărturisit
preotului.
Poate avea și ea g}nduri asemănătoare.
— Cred că în următoarele săptăm}ni n-ar trebui să petrecem at}t de mult
timp împreună, zise ea. Cel mai bine ar fi să înlăturăm ispita, pentru că, în
cazul în care ne pierdem stăp}nirea de sine, trebuie să ne spovedim înainte
de nuntă.
El consimți împotriva dorinței, știind că ea are dreptate.
— Care e cuv}ntul ăla, c}nd oamenii înstăriți își pun banii într-o afacere?
întrebă el.
Era încurcat.
— O investiție?
Ea dădu din cap; era cuv}ntul la care se g}ndise și ea.
— Așteptarea va fi investiția noastră, spuse ea.

860
 Josep îl plăcea pe Eduard Montroig și voia să-l trateze cu cel mai mare
respect. Chiar în după-amiaza aceea merse la via lui și îi spuse liniștit, dar
deschis că el și Maria del Mar au fost la preot și vor să se căsătorească.
Eduard se trădă doar printr-o foarte scurtă încruntare a frunții, pe urmă
își frecă bărbia lungă și un z}mbet îi lumină fața ștearsă.
— Îți va fi o nevastă bună. Vă doresc am}ndurora mult noroc, spuse el.
Josep împărtăși noutatea doar c}torva persoane, lui Nivaldo, care bău cu
el un păhărel. Nivaldo se bucura foarte mult.

O ÎNTRECERE ÎN SITGES
În duminica de după Paște Josep și Maria del Mar stăteau în biserică cu
Francesc între ei și îl ascultau pe părintele Pio.
— Se anunță căsătoria dintre Josep Álvarez și Maria del Mar Orriols,
am}ndoi din această comunitate. Dacă cineva dintre voi cunoaște un motiv ca
cei doi să nu fie uniți în Sf}ntul Sacrament al căsătoriei, atunci să-l spună.
Astăzi pun această întrebare pentru înt}ia oară.
Bătuse anunțul pe ușa bisericii și urma să mai fie citit în următoarele două
duminici, după care erau oficial logodiți.
După liturghie, în timp ce preotul stătea în ușa bisericii pentru a-și lua la
revedere de la comunitatea lui, iar Francesc m}nca un c}rnat în fața prăvăliei,
Josep și Maria del Mar erau în plaça și primeau felicitările, îmbrățișările și
săruturile întregului sat.

Josep se ad}nci în munca grea pentru a-și umple zilele lungi ale așteptării
febrile. După tăierea viței continuă să construiască pivnița și în prima
duminică din aprilie, în ziua concursului de castellers, terminase două treimi
din zidul de piatră. Fusese pe la multe t}rguri și mai găsise alte treizeci de
sticle. Spălate, umplute cu vin închis la culoare și cu etichete pe ele, erau
învelite în h}rtie de ziar și așezate într-un culcuș de pături pe fundul căruței,
unde ședea acum și Francesc. Maria del Mar luase loc l}ngă Josep și plecară
împreună spre t}rgul din Sitges.
Era aceeași călătorie pe care o mai făcuse c}ndva cu băiatul, dar erau
diferențe clare. C}nd ajunseră la păduricea de pini, Josep opri iar, dar de data
aceasta merse cu băiatul printre pomi, pentru a putea urina fără să fie văzuți
și c}nd se întoarseră căută și Maria del Mar protecția unui pom.

861
 Călătoria era frumoasă. Marimar era o companie liniștită, plăcută și cu o
dispoziție de zile mari. Felul ei de a fi îi dădea oarecum lui Josep sentimentul
că era deja tată de familie și asta îi plăcea foarte mult.
Odată ajunși în Sitges merseră direct la locul de l}ngă taraba cu pește a
fraților Fux|, care îl salutară din inimă, dar și cu un avertisment voios
amenințător, că îi vor nimici pe participanții la turn din Santa Eulalia la
concursul ce urma să aibă loc.
— Te-am așteptat deja, zise Frederic, pentru că am dat pe g}t vinul în
timpul sărbătorilor.
Fiecare dintre cei doi frați cumpără încă două sticle, încă înainte ca Josep
să-și aranjeze cum trebuie căruța și de această dată nu mai trebui să aștepte
prea mult clientela, pentru că unii dintre vecinii lui de tarabă trecură pe acolo
să cumpere vin, form}nd astfel un mic c}rd de cumpărători. Maria del Mar îl
ajută pe Josep și o făcu at}t de firesc, de parcă întreaga ei viață stătuse în
spatele unei căruțe v}nz}nd vin.
Majoritatea locuitorilor din Santa Eulalia veniseră la t}rg. Bineînțeles că
mulți dintre săteni nu erau nici cățărători, nici pinya sau folre, care sprijineau
cele două r}nduri de dedesubt ale castelului. Cei mai mulți dintre vecinii lui
Josep se aflau aici pentru a lua parte la întrecere sau ca să-i privească și
treceau agale căsc}nd gura pe l}ngă taraba lui.
C}țiva oameni din Sitges, pe care îi cunoștea, erau acolo pentru a-și
susține echipa și se opriră și ei la căruța lui, să-l salute și să facă cunoștință cu
Francesc și Maria del Mar. Juliana Lozano și soțul ei cumpărară o sticlă, iar
Emilio Rivera luă trei.
Josep v}ndu ultima sticlă cu mult înainte ca t}rgul să se închidă pentru o
oră, ca să poată avea loc întrecerea. El, Maria del Mar și Francesc se așezară
în căruță, m}ncară pește de la Fux| și îi priviră pe cei doi frați cum se ajutau
unul pe altul să-și str}ngă faixa.
După masă Maria del Mar ținu str}ns faixa de un capăt, în timp ce Josep se
tot răsuci, înfășur}ndu-se astfel într-un corset at}t de str}ns că de-abia mai
putea să respire.
În vreme ce-și croiau drum prin mulțime, muzicanții din Sitges începură
să c}nte și Francesc îl apucă de m}nă pe Josep.
La scurt timp după aceea o melodie pl}ngătoare îi adună pe cei care
formau soclul castelului din Sitges și, imediat ce a fost construit, cățărătorii
își începură urcușul.
Eduard avusese dreptate în privința acestei întreceri, Josep văzu asta
imediat. Bărbații din Sitges se cățărau fără să irosească o secundă și fără nici

862
cea mai mică mișcare inutilă, iar castelul urca în înălțime repede și cu
îndem}nare p}nă c}nd băiatul, care era enxaneta al lor, după ce se cățără pe
cele opt r}nduri, ridică triumfător brațele și coborî pe cealaltă parte, timp în
care cei care formaseră turnul îl năruiau tot at}t de repede cum îl înălțaseră.
Mulțimea aplauda și ovaționa.
Pe urmă începură să c}nte muzicanții din Santa Eulalia, care își luaseră
deja locul. Gralles-urile îl chemau pe Josep, iar el își scoase pantofii și îi dădu
lui Francesc în timp ce Maria del Mar îi ura noroc.
Soclul din Santa Eulalia fu repede construit și cur}nd era r}ndul lui Josep.
Se urcă rapid și îndem}natic, așa cum făcuse de at}tea ori la exerciții și
cur}nd stătea pe umerii lui Leopoldo Flaquer, își așeză brațele pe umerii lui
Albert Fiores și Marc Rubió și îi sprijini, așa cum și ei îl sprijineau pe el.
Apoi Briel Taule stătea pe umerii lui.
Cel de-al patrulea r}nd nu era încă deosebit de înalt, totuși îi dădea lui
Josep o vizibilitate bună. Într-adevăr nu-i putea vedea pe Maria del Mar și pe
Francesc, dar printre umerii lui Marc privea fețele înălțate și oamenii care
circulau pe la marginea mulțimii de privitori.
Văzu două călugărițe, una mică, cealaltă înaltă, în rase negre și bonete albe
cu aripi.
Un băiat cu părul ciufulit, țin}nd în brațe un c}ine galben, care se tot
răsucea.
Un bărbat gras cu o p}ine în m}nă.
Un bărbat cu spatele foarte drept într-un costum cenușiu, poate un
negustor, care ținea în m}nă o pălărie cu boruri late. Și care șchiopăta ușor.
Josep îl știa pe bărbatul acesta.
Și deodată frica îi inundă corpul. Voia să fugă de acolo, dar nu se putea
mișca, era captiv și total neprotejat, ca și c}nd ar fi fost închis sus în aer.
Dintr-odată genunchii lui deveniră neputincioși, astfel că trebui să se agațe
de companionii lui; Albert îl privi.
— E totul în ordine, Josep? întrebă Albert, dar Josep nu răspunse nimic.
Părul bărbatului era încă negru ca smoala, dar sus pe cap avea o chelie
mică, rotundă… Ei, șapte ani.
Pe urmă dispăru.
Josep își înclină capul c}t de mult putu, fără să piardă legătura cu vecinii
lui și îl spionă pe bărbat pe sub brațul lui Marc.
Degeaba.
— S-a înt}mplat ceva? întrebă brutal Marc, dar Josep dădu din cap și
continuă să își țină str}ns camarazii.

863
 Jos se iscase acum un murmur și oamenii arătau în sus, unde surpriza lui
Eduard – un r}nd suplimentar de cățărători – prindea formă, apoi enxaneta
se înălță pe spatele lui Marc.
Josep știu c}nd băiatul își înălță brațele în v}rf form}nd cel de-al nouălea
r}nd, pentru că din mulțime se ridicară spre el murmure și aplauze.
Bernat Taule, fratele lui Briel, de pe cel de-al șaptelea r}nd, fu acela care
se cam grăbi cu cobor}rea. Își pierdu echilibrul și îl apucă pe vecinul lui,
Valenti Margal. Valenti îl ținu str}ns și împiedică prăbușirea, totuși pentru o
secundă castelul tremură și se clătină. Dar Eduard îi instruise bine. Își
regăsiră echilibrul, Bernat înțelese și coborî ceva mai încet dec}t de obicei și
restul demontării castelului merse înainte fără alte incidente.
C}nd picioarele lui Josep atinseră păm}ntul, nu fugi, ci se forță s-o ia prin
mulțime, încă desculț, în direcția în care apucase bărbatul, pentru că vroia să-
l mai vadă o dată.
Timp de o jumătate de oră cercetă piața, dar nu-l mai văzu pe sergentul
Pena.
Abia dacă observă că arbitrii dezbăteau. Echipa din Sitges oferise o
reprezentație irepRosabilă cu cele opt r}nduri ale lor, dar echipa din Santa
Eulalia construise și demontase cu succes un castell cu nouă r}nduri. La
sf}rșit arbitrii căzură de acord cu o remiză.
Cei mai mulți dintre spectatori păreau să fie de acord cu decizia.

În drum spre casă Francesc adormi în spate în căruță, iar Maria del Mar și
Josep vorbeau încet. Josep ținea buimăcit căpăstrul în m}nă. Ea era
mulțumită să călătorească cu copilul și cu viitorul ei soț, după o zi
satisfăcătoare și de succes. C}nd spunea ceva, Josep îi răspundea doar scurt și
el avea impresia că lui Marimar nu i se părea ciudat, probabil întruc}t
presupunea că și el simțea aceeași mulțumire ca și ea.
Pe urmă lui Josep i se năzări că poate înnebunise.

DATORIA LUI JOSEP

Ședea cu ochii închiși pe banca din curte în lumina gălbuie a soarelui de
început de primăvară și se străduia să-și pună la treabă rațiunea, încerca să
găsească o ieșire logică din spaima care îi paralizase g}ndurile.
În primul r}nd: era sigur că omul pe care îl văzuse de sus era într-adevăr
Pena?
Era. Era.
În al doilea r}nd: îl văzuse și recunoscuse Pena?
864
 Josep trebui să recunoască în silă faptul că Pena îl văzuse. Nu-și putea
permite să creadă într-o înt}mplare. După toate probabilitățile, Pena venise
la întrecere cu speranța că îl va descoperi acolo. Poate auzise cumva că Josep
Álvarez se întorsese în Santa Eulalia și trebuia să se asigure că acela era Josep
Álvarez pe care îl instruise, bărbatul pe care îl v}na, singurul dintre băieți
care îi scăpase.
Care îi scăpase p}nă atunci, se g}ndea Josep disperat.
P}nă acum.
În al treilea r}nd: cu siguranță vine cineva care l-a urmărit.
În al patrulea r}nd: ce posibilități are?
Își aminti c}t de îngrozitor fusese, un hăituit fără patrie și refugiat.
Dacă și-ar vinde vinul poate că ar fi posibil să fugă cu un tren de persoane
în locul unui vagon de marfă, se g}ndea el.
Dar știa că nu avea destul timp pentru asta.
Nu-i putea ruga pe Maria del Mar și pe Francesc să fugă cu el și să împartă
împreună viața unui fugar. Dar dacă îi lăsa, viața lui ar fi fost pustie și
tremura g}ndindu-se la durerea pe care i-ar fi pricinuit-o lui Marimar această
nouă părăsire.
Avea doar o singură posibilitate. Își aminti de lecția pe care i-o predase
Pena într-un mod dur: c}nd este nevoie să ucizi, o poate face oricine. Dacă
este necesar, omorul e foarte simplu.
Revolverul era încă acolo unde îl ascunsese, în spatele unui sac de cereale,
într-un colț al podului. Erau încărcate doar patru dintre cele nouă camere și
Josep nu mai avea praf de pușcă. Deci trebuia să-i ajungă cele patru gloanțe și
un cuțit ascuțit.
Pentru a-și învinge teama se năpusti orbește în munca grea, care fusese
întotdeauna pentru el cel mai bun medicament, c}nd avusese greutăți. Munci
fără întrerupere, construi mai departe zidul de piatră în fața peretelui de
păm}nt din pivnița lui și după-amiaza t}rziu se duse în vie pentru a tunde
butucii de viță. Avea revolverul mereu pregătit, deși nu credea că Pena va
merge prin sat să-l atace la lumina zilei.
După apusul soarelui spaima lui se mări și ieși afară cu revolverul, urcă
dealul p}nă sus într-un loc de unde, în lumina palidă a lunii, putea vedea
porțiunea de drum care ducea la podgoria lui. Era aproape plăcut să stea
acolo, p}nă se convinse că, în cazul în care ar veni cineva, acela n-ar lua-o pe
acel drum. Unul care fusese instruit de Pena ar înconjura dealul și ar veni pe
coama lui, așa că Josep se întoarse să privească panta, dar se simți părăsit și
fără apărare.

865
 În cele din urmă intră în casă pentru a lua pături, le duse în pivniță și le
întinse în fața butoaielor cu vin și pe l}ngă roaba cu lut de la r}u. Pe urmă se
întinse, cu capul între m}nerele roabei, dar cur}nd îl împungeau deja pietrele
în spate și, cu toate că pivnița era un loc răcoros bun pentru vin, era cu totul
neprielnic corpului omenesc. În afară de asta Josep se g}ndea că, din moment
ce trebuia să fie într-adevăr atacat, atunci n-ar fi fost bine să-și înt}lnească
atacantul ca un animal ghemuit într-o vizuină din păm}nt.
Deci Josep își luă păturile și revolverul și se întoarse în casă, unde se urcă
în patul lui și află c}teva ore de somn neliniștit.
Și în următoarele două nopți dormi prost. În primele ore ale dimineții
celei de-a treia nopți căzu în sf}rșit într-un somn ad}nc, din care îl smulse
după o vreme un bubuit în ușă.
Își trase grăbit pantalonii de lucru și coborî scările cu arma în m}nă
tocmai c}nd ceasul franțuzesc bătea cinci, ora lui obișnuită de trezire. Își
dădea osteneala să g}ndească clar.
Niciun ucigaș n-ar bate la ușă, își spunea el.
Oare era Marimar? Poate băiatul era iar bolnav?
Nu se putea hotărî să deschidă ușa.
— Cine-i acolo?
— Josep! Josep, sunt eu, Nivaldo.
Poate era cineva cu o armă în m}nă, în spatele lui Nivaldo.
Descuie ușa o crăpă puțin și spionă afară, dar cerul era înnorat, era încă
întuneric și Josep de-abia putea să zărească ceva. Nivaldo întinse brațul prin
ușă și m}na lui tremurătoare apucă str}ns încheietura lui Josep.
— Vino, zise el.
În timp ce coborau strada și se grăbeau să traverseze plaça, Nivaldo nu
răspundea la nicio întrebare, ci doar clătina din cap. Mirosea a vinars. Cheia îi
clănțăni în broască înainte de a reuși să descuie ușa prăvăliei.
C}nd scăpără un chibrit și aprinse o lampă, Josep văzu mai înt}i o sticlă
goală de vinars pe tejghea și imediat apoi motivul nervozității lui Nivaldo.
Bărbatul zăcea pe podea de parcă ar fi fost adormit, dar capul îi era
înclinat într-un mod nefiresc și era clar că nu avea să se mai trezească.
— Nivaldo, spuse Josep încet.
Luă lampa lui Nivaldo și se aplecă deasupra celui de pe podea. Pena zăcea
l}ngă scaunul răsturnat pe care șezuse. Nu arăta ca negustorul înstărit pe
care îl văzuse la t}rgul din Sitges, ci mai degrabă ca un soldat mort, îmbrăcat,
așa cum își amintea Josep de el, în uniformă de lucru, cu cizme militare din
piele bună și cu un cuțit într-o teacă de la centură. Ochii erau închiși. Capul îi

866
era întors într-un unghi de nouăzeci și trei de grade, pe o întreagă jumătate a
g}tului avea o v}nătaie enormă, de un negru violet ca strugurii Ull de Llebre,
cu o rană deschisă în carne și s}nge uscat.
— Cine a făcut asta?
— Eu, spuse Nivaldo.
— Tu? Cum?
— Așa.
Nivaldo arătă spre o rangă grea de oțel, care se sprijinea de perete.
Întotdeauna făcuse parte din prăvălie; și Josep o folosise de c}teva ori c}nd îl
ajutase pe Nivaldo să sprijine un sac cu făină sau o ladă cu cafea.
— Acu’ nu mai pune întrebări. Trebuie să-l duci de aici.
— Păi unde să-l duc? întrebă naiv Josep.
— Nu știu. Nu vreau să știu, zise violent Nivaldo. Era băut. Trebuie să-l iei
imediat de aici. Trebuie să curăț tot, să fac ordine înainte de a intra pe ușă
primii clienți.
Josep îl privea buimăcit.
— Josep. Scoate-l de aici.

Căruța și cat}rul făceau prea mult zgomot. Josep fugi acasă. Mica lui roabă
era în pivniță plină cu lut, dar cea mare, moștenită de la Quim, era goală.
Roțile ruginite sc}rț}iră c}nd o mișcă și trebui să piardă minute prețioase
pentru a le unge, înainte de a putea împinge roaba prin întuneric p}nă la
prăvălie.
Îl înfășurară pe sergent într-o pătură pătată și apoi Nivaldo îl apucă de
ambele picioare, iar Josep de umeri. Moartea îl înțepenise și, c}nd îl așezară
în roabă, leșul lui era at}t de rigid, înc}t se opri pe margine și cu siguranță ar
fi căzut de acolo. Josep îl împinse cu putere pe burtă și, în ciuda rigidității,
cadavrul era încă destul de flexibil ca în cele din urmă spatele să atingă
fundul roabei.
Nivaldo se întoarse în prăvălie și închise ușa după el, iar Josep a luat de
acolo povara.
Era încă întuneric, dar peste tot în sat podgorenii își părăsiseră deja
paturile și lui Josep îi era o frică cumplită să nu se înt}lnească cu cineva care
era deja în picioare și care să vrea să schimbe c}teva vorbe cu el.
Trecu c}t de repede a putut pe l}ngă casa lui Eduard și se sperie de
zgomotele pe care le făcea. E adevărat că roțile unse nu mai sc}rț}iau, dar
erau prinse cu cercuri de metal care făceau zgomote slabe, însă sacadate pe
caldar}m și, după ce trecu de plaça în urma lui încă săreau pietre desprinse.

867
 În timp ce trecea pe l}ngă parcela lui Ángel c}ntă un cocoș și c}inele
primarului, urmașul animalului de mult mort, pe care îl îmbl}nzise Josep,
începu să latre sălbatic.
Taci, taci, taci!
Merse repede și coti în sf}rșit cu mare ușurare spre via lui, dar pe urmă se
opri.
Și acum?
Lumina cenușie a zorilor dispăruse de c}teva ore, dar dacă voia să
îndeplinească sarcina asta ciudată pe care i-o dictase Nivaldo nu era de ajuns
să îngroape neglijent cadavrul într-o groapă plată. Nu putea nici să sape un
morm}nt potrivit, pentru că în orice moment putea trece cineva pe drumul
spre r}u sau putea veni Marimar.
Dar într-un fel sau altul Pena trebuia să dispară.
Merse la pivniță, deschise ușa și împinse roaba înăuntru.
C}nd găsi lampa și scăpără un chibrit, știa exact ce era de făcut.
Își v}rî m}inile sub umerii lui Pena și trase cadavrul din roabă. Ad}ncitura
căscată în peretele de st}ncă, pe care Josep o văzuse mereu ca pe un rastel
natural, nu avea acum rafturi cu sticle de vin. Pena era un bărbat mare,
musculos și Josep icni c}nd îl înghesui în picioare în ad}ncitură, cu spatele
lipit de peretele neted de st}ncă, cu capul care se bălăbănea și umerii
sprijiniți de o piatră mare, rotundă, care ieșea din neobișnuitul perete lateral
de vizavi. Leșul era încă fr}nt de mijloc, dar cu siguranță că Josep nu
intenționa să-l lase la vedere.
După-amiaza trecută amestecase în roaba lui apă cu lut de la r}u, dar la
lumina lămpii văzu că suprafața se uscase și se întărise. Avea întotdeauna în
pivniță un c|ntir cu apă de băut și acum vărsă conținutul în lut și amestecă cu
o lopată, p}nă c}nd suprafața uscată se contopi cu interiorul umed. Pe urmă
umplu o găleată cu lut, luă din el cu mistria și îl răsturnă într-un colț al
deschizăturii din podea. Își căută o piatră bună, mare, o apăsă în lut, așeză
alături o a doua piatră și îndepărtă grijuliu cu mistria lutul în exces de la
rosturi. Lucra la fel de încet și temeinic cum făcuse și la celelalte lucrări de
zidărie din pivniță.
După ce ridicase cinci r}nduri de piatră, zidul se înălța p}nă la genunchiul
lui Pena și Josep merse cu roaba p}nă la o grămadă de păm}nt scos, pe care
vroia de fapt să-l împrăștie pe drum. În timp ce umplea roaba, primii zori
cenușii inundară cerul.
Întors în pivniță, săpă mai înt}i păm}ntul pietros din spatele cadavrului.
Pe urmă îl așeză în așa fel înc}t spatele cadavrului să nu se mai sprijine de

868
peretele lateral, umplu tot spațiul gol din jurul picioarelor lui Pena cu păm}nt
și îl bătători, astfel că mortul stătea într-adevăr aplecat în față, dar ca un
copac plantat, care este ținut vertical de păm}ntul din jurul rădăcinilor lui.
Apoi Josep zidi mai departe.
Zidul se înălțase p}nă la talia lui Josep, c}nd auzi o voce ascuțită, clară,
venind chiar din fața ușii.
— Josep.
Francesc.
— Josep, Josep.
Băiatul îl căuta.
Josep se opri din lucru, stătu liniștit și ascultă. Francesc îl striga mai
departe, dar vocea lui slăbi și pe urmă se stinse cu totul, iar c}teva minute
mai t}rziu Josep lucra iar la zid.
Zidul creștea și după fiecare metru Josep umplea spațiile cu păm}nt, p}nă
c}nd atinse r}ndul cel mai de sus și îl bătători. C}nd nu mai avu deloc păm}nt
în roabă, ieși afară temător și precaut, dar era singur în lumina clară a
dimineții, așa că își umplu încă o dată roaba cu păm}nt și se întoarse cu ea în
întunericul rece, luminat doar de o lampă.
Lucra înd}rjit și meticulos, c}nd zădărind, c}nd umpl}nd golurile, fără să-
și îngăduie nici foame, nici sete. Păm}ntul părea să crească în fața cadavrului
ca o maree care se urca încet; era nevoie de mult ca să umple un morm}nt,
chiar dacă era un morm}nt vertical.
Josep încerca să nu-l privească pe sergentul Pena. C}nd o făcu o dată, văzu
că îi at}rna capul pe umărul drept și îi acoperea pata ur}tă, albastră și rana
de la umăr. Trecu intenționat cu vederea chelia provocată de v}rsta mijlocie
și cele c}teva fire argintii de păr, îl umanizau, îl făceau să pară o victimă. În
aceste împrejurări Josep prefera să-l păstreze în amintire ca pe un om de
nimic, s}ngeros.
C}nd atinse umerii treaba mergea mai încet, pentru că trebuia să
folosească o scară dublă. Mai adăugă un r}nd de piatră și puse păm}nt cu
lopata p}nă c}nd acoperi părul rar și negru al lui Pena și ascunse pentru
totdeauna locul lipsit de păr. Josep îngropă capul, mai adăugă c}țiva
centimetri de păm}nt pe deasupra și bătători.
Zidul încă mai era cam la un metru distanță de tavanul de st}ncă atunci
c}nd i se termină lutul, totuși i se păru oarecum sigur să meargă la r}u să
aducă alt lut, pentru că, în cazul în care cineva ar fi intrat din înt}mplare în
pivniță, n-ar fi putut vedea nimic compromițător.

869
 După poziția soarelui pe cer își dădu seama că era după-amiaza t}rziu. Nu
m}ncase și nu băuse nimic de ieri și îi veni amețeală în timp ce împingea
roaba lui Quim pe drumul care trecea pe l}ngă via Mariei del Mar.
Îngenunche pe malul r}ului și își spălă m}inile, încă aveau gust de lut c}nd
bău cu lăcomie apa rece, dar îi era indiferent. Își dădu cu apă pe față și urină
din belșug la un copac.
Stratul de lut se întindea de la sf}rșitul drumului doar pe o bucată scurtă
în aval, dar malul era astupat de tufișuri dese.
Josep își scoase pantofii, își suflecă marginile pantalonilor și împinse
roaba în apa puțin ad}ncă. Trebui să o împingă peste c}teva pietre, dar la
scurt timp după aceea încărca lut în ea.
C}nd la întoarcere trecu iar pe l}ngă curtea Mariei del Mar, ea apăru din
spatele casei și îl văzu împing}nd o încărcătură de lut și pietre ca de obicei, îi
făcu semn cu m}na și z}mbi, iar Josep îi z}mbi și el, dar nu se opri.
Înapoi pe păm}ntul lui, trebui să mai aducă păm}nt pentru umplere și
apoi se apucă iar zelos de lucru.
Se opri doar o dată. Dintr-o inspirație de moment coborî scara și luă
revolverul LeMat pe care îl așezase pe unul dintre butoaie. Plasă revolverul
sus pe păm}nt în deschizătură și îl acoperi cu mai multe lopeți de păm}nt.
După ce bătători restul de păm}nt de sub tavanul de st}ncă, așeză ultimul
strat de pietre, îmbină str}ns spațiul p}nă la tavan, curăță lutul în exces cu
mistria și apoi coborî scara.
Peretele de st}ncă începea din partea st}ngă a ușii, se întindea spre spate
p}nă devenea un perete curat și tocmai zidit, chiar în locul unde fusese
ad}ncitura. Zidul de piatră ducea cam la trei metri sub tavanul de st}ncă, se
fr}ngea apoi la dreapta de-a lungul peretelui posterior al pivniței și apoi încă
o dată la dreapta. Peretele drept de păm}nt era acum acoperit de un zid, p}nă
aproape de ușă.
Zidăria se îmbina într-un tot unitar și c}nd Josep privi pivnița la lumina
lămpii sale, părea să strălucească de nevinovăție.
— Acum îl puteți avea, spuse el tare și cu glas tremurător.
C}nd închise ușa în spatele lui nu știa dacă vorbise micului popor sau lui
Dumnezeu.

O DISCUȚIE CU NIVALDO
— Și tu ești părtaș la asta, zise Josep.
Nivaldo îl privi.
— Vrei niște tocană?
870
 — Nu.
Josep m}ncase, dormise, se trezise, se spălase, m}ncase încă o dată. Și
dormise iar.
Cine știa unde să privească, mai putea vedea încă locul în care fusese
răzuit s}ngele de pe pardoseala de lut. Se întreba cum procedase Nivaldo.
Poate îl îngropase undeva. Dacă el ar fi trebuit să scape de niște lut îmbibat
de s}nge, se g}ndea Josep, l-ar fi aruncat în closetul din curte.
Ochii lui Nivaldo erau injectați de s}nge, dar nu mai tremura. Părea să fie
treaz și din nou stăp}n pe sine însuși.
— Vrei cafea?
— Vreau să știu ce s-a înt}mplat.
Nivaldo dădu din cap.
— Stai jos.
Luară loc am}ndoi la măsuță și se priviră unul pe altul.
— A venit înspre unu, așa cum făcea întotdeauna. Eram încă treaz și
citeam ziarul. Stătea acolo unde stai tu acum și mi-a spus că îi este foame. Așa
că am desfăcut o sticlă cu vinars și i-am spus că încălzesc tocana. Știam că a
venit ca să mă omoare.
Nivaldo vorbea încet și sumbru.
— Mi-era frică să mă îndrept spre el cu un cuțit, mi-era teamă să mă
apropii de el așa. Sunt bătr}n și bolnav și el era mult mai puternic dec}t mine.
Dar sunt încă destul de puternic să m}nuiesc ranga de fier, așa că am apucat-
o imediat. M-am așezat în spatele lui tocmai c}nd lua paharul și am ridicat-o
c}t de repede am putut. Știam că nu mi-ar lăsa încă o încercare. Apoi m-am
așezat la masa asta și am golit sticla de vinars, m-am îmbătat și nu știam ce să
fac, p}nă mi-a fost limpede că trebuie să vin la tine. Sunt ușurat că e mort.
— Și ce-a rezolvat asta? Alți criminali ne vor lua urma, pentru a duce
lucrul la bun sf}rșit, spuse Josep amăr}t.
Nivaldo clătină din cap.
— Nu, nu va mai veni nimeni. Dacă ar fi inițiat pe alții și i-ar fi instruit să
ne omoare, atunci ar fi trebuit să-i ucidă și pe ei. Ăsta e motivul pentru care a
venit singur. Noi eram singurii oameni care îi mai puteau face greutăți. A
venit în Santa Eulalia ca să-ți ia g}tul, dar și-a dat seama că eu puteam să fac
legătura între el și moartea ta și știam destule despre el, așa că s-ar fi simțit
mai bine dacă nici eu nu mai eram.
Nivaldo oftă.
— Foarte sigur nu știu nici eu prea multe despre el. C}nd l-am cunoscut,
zise el, era Capit{ și fusese rănit în 1869 în lupta dintre Weyler i Nicolau

871
contra creolilor din Cuba. C}nd ne-am îmbătat odată împreună, mi-a povestit
cum Capit{ General Weyler se ocupa din c}nd în c}nd de avansarea lui în
armată, pentru că urmaseră am}ndoi școala militară în Toledo. În orice caz
fusese în Cuba, pentru că știa foarte multe despre insulă. C}nd a auzit că sunt
din Cuba, am început să vorbim despre politică. Și am ajuns apoi să batem
c}mpii.
— Chiar se numea Pena?
Nivaldo ridică din umeri.
— De fapt, cum v-ați cunoscut?
— La o întrunire.
— Ce fel de întrunire?
— O întrunire a carliștilor.
— Deci chiar era carlist?
Nivaldo își frecă fața.
— Mulți soldați carliști și oficials au fost amnistiați după primele războaie
civile și au fost înrolați în armata guvernului. Unii au dezertat și au constituit
alte unități carliste, alții au rămas în armata națională și au lucrat din interior
pentru carliști. C}țiva au devenit dezertori politici și își spionau vechii
camarazi pentru guvern. Pe atunci îl luam drept carlist. Astăzi… astăzi nu mai
sunt sigur de partea cui era. Știu doar că venea la întrunirile carliștilor.
Comandanții carliști voiau să alcătuiască o armată potrivită pentru cea de-a
treia rebeliune din Țara Bascilor, ne spunea el și mi-a dat de înțeles că este în
căutarea unor tineri catalani corespunzători care să poată fi instruiți ca
soldați ce urmau să poarte bereta roșie.
— Îi cunoșteai planurile pentru asociația de v}nătoare?
Nivaldo ezita.
— Nu foarte bine. Sunt doar un simplu comerciant de alimente, unul care
îndeplinește sarcina care i s-a dat, dar știam că v-a instruit pentru ceva
special. C}nd am citit în ziar despre atacul asupra lui Juan Prim și despre
grupul care a oprit trăsura, am simțit fiori pe șira spinării. Momentul se
potrivea prea bine. Am fost sigur că băieții noștri erau părtași la asta.
Josep îl privi.
— Manei, Guillem, Jordi, Esteve, Enric, Xavier. Sunt morți cu toții.
El dădu din cap.
— E trist. Dar voiați să deveniți soldați și soldații mor. Înainte, c}nd eram
t}năr, am cunoscut mulți soldați care au murit.
— N-au murit ca soldați… Ne-ai predat lui Pena ca pe o carne fără de
niciun folos. De ce nu ne-ai inițiat ca să putem hotărî singuri?

872
 — G}ndește-te, Josep. C}țiva poate că ar fi participat, dar poate că n-ar fi
vrut nimeni. Erați doar niște tauri tineri și neîndem}natici și cu politica nu-și
bătuse vreodată capul niciunul dintre noi.
— Ai crezut că sunt mort. Nu te-a apăsat asta?
— Mi s-a rupt inima, dobitocule. Dar eram și incredibil de m}ndru. Prim a
fost într-adevăr prost pentru țară. În plus, o alungase pe șleampăta asta
regală de Isabel, dar pe urmă l-a invitat pe italianul ăla Amadeo să urce pe
tron. G}ndul că tu și cu mine am schimbat istoria și am ajutat la îndepărtarea
lui Prim, m-a făcut foarte, foarte m}ndru. M-am simțit patriot.
Ochiul sănătos al lui Nivaldo îl țintea pe Josep cu o privire ca o rază de
lumină.
— Le-am dăruit oamenilor Spania, pe care o iubesc cel mai mult pe lumea
asta, nu știi?
Josep simți fiori reci pe șira spinării, îl sc}rbise ultima propoziție.
— Jesús, n-ai avut dreptate să mă jertfești. Nu ești tatăl meu!
— Și ție și lui Donat v-am fost tată mai mult dec}t Marcel și știi asta foarte
bine.
Josep avea senzația că trebuie să pl}ngă imediat.
— Cum te-ai putut lăsa tras în așa ceva? Nu ești nici măcar spaniol, nici
măcar catalan.
— Deci așa vorbești cu mine? Sunt de două ori mai mult dec}t ești tu
spaniol și catalan, t}mpit neștiutor ce ești!
Brusc Josep nu mai simți nevoia să pl}ngă. Văzu furia din ochiul lui
zdravăn.
— Du-te dracului, Nivaldo.

Vreme de trei zile nu-și putu înfr}nge teama de a trece pragul pivniței. Dar
pe urmă veni timpul să cerceteze butoaiele, dacă mai trebuiau cumva
umplute și nu intenționa să facă ceva care să-i pericliteze vinul, așa că se duse
în pivniță să-și vadă de treburi.
Acolo unde fusese ad}ncitura se vedea acum doar zidul de piatră frumos
înălțat. De cealaltă parte a acestui zid – de cealaltă parte a celor trei ziduri din
pivnița aceasta – era rigiditatea colosală, ad}ncă a păm}ntului. Își spunea că
păm}ntul învăluia tot felul de secrete și mai bine nu se g}ndea dacă erau
naturale sau făcute de m}nă omenească.
Simțea nevoia imperioasă de a termina lucrul din pivniță. Toate pietrele
pe care le pusese deoparte în timpul săpăturii se terminaseră, așa că se duse

873
la r}u cu roaba lui Quim și aduse o încărcătură de pietre necesare. În mai
puțin de o jumătate de zi înălță ultima parte a zidului, cea care mai lipsea.
Apoi stătu pur și simplu acolo și își privi pivnița – tavanul și partea mare a
peretelui st}ng din rocă, așa cum o făcuse natura și cum o găsise el, iar ceilalți
pereți erau acum ziduri, pe care el le înălțase piatră cu piatră. Butoaiele cu
vin se înșiruiau ordonat pe sol. Simți o mulțumire nerușinată și de asemenea
ușurare, pentru că dintr-odată a fost sigur că lucrul aici nu avea să-i mai fie
greu în viitor.
Într-un anumit fel, se g}ndea el, era ca și cum ar fi m}ncat cireșele care
creșteau în cimitirul din spatele bisericii.

UNIREA
În primăvara aceea plouă exact at}t c}t trebuia, iar în mai aerul deveni
at}t de dulce înc}t abia se mai simțea, de parcă ar fi sărutat proaspăt, dar cald
obrajii lui Josep c}nd pleca dimineața de acasă și se îndrepta către r}ndurile
verzi de viță. Pe urmă veni adevărata arșiță, cu c}teva zile înainte de sf}rșitul
lunii.
În prima seară de vineri din iunie Maria del Mar îl avertiză să nu măn}nce
dintr-o farfurie, pentru că oricine știe că m}ncatul dintr-o farfurie aduce
ploaie.
În dimineața următoare, cu mult înainte de răsăritul soarelui, era deja
destul de cald, așa că Josep o luă în josul străzii spre r}u și făcu baie. După ce
își săpuni părul, își ținu nasul, se scufundă în apă cu ochii deschiși și privi
deasupra bulelor de săpun în lumina promițător de sclipitoare a soarelui care
se ridica. R}ul îi curgea peste față, ca și cum i-ar fi curățat viața de p}nă
atunci.
Acasă își îmbrăcă pantalonii de duminică, cizmele proaspăt curățate și o
cămașă nouă cu guler și, în ciuda caniculei, își puse o cravată lată, albastru-
deschis și cu jacheta albastru-închis, am}ndouă cumpărate de Maria del Mar.
Francesc veni ceva cam devreme, șchiopăt}nd de emoție de-a lungul curții
și îl luă de m}nă pe Josep în timp ce mergeau pe strada care trecea prin plaça,
în drum spre biserică, unde așteptară neliniștiți p}nă c}nd Briel Taule opri
căruța lui Josep trasă de cat}r și o aduse pe Maria del Mar.
Marimar nu avea niciun fel de talent la croitorie, dar îi dăduse bani lui
Beatriu Corberó, mătușa lui Briel, care era croitoreasă, ca să-i coasă o rochie
albastru-închis, aproape aceeași culoare ca și jacheta lui Josep. Albastrul e o
culoare care le va purta noroc, se g}ndise Maria del Mar. Era o achiziție
chibzuită, pentru că o putea purta mult timp la diverse ocazii, o rochie
874
modestă cu m}neci simple, largi, str}nse la încheietura m}inii. Bustul era
garnisit cu un r}nd dublu de nasturi mici, negri, care se bolteau pe pieptul ei
generos și, cu toate că răsese de propunerea lui Beatriu, că rochiei i se
potrivea și o turnură, fusta, care se str}mta de la talie spre genunchi, arăta
frumusețea naturală a coapselor ei înainte de a se lărgi înspre tiv. Pe cap avea
o pălărie mică, neagră de pai cu o cocardă roșie minusculă și în m}ini avea un
buchet mic de trandafiri albi, pe care Josep și Francesc îi tăiaseră din vie cu o
zi înainte. Lui Josep, care p}nă atunci o văzuse mereu doar în haine de lucru,
aproape că i se tăie respirația la vederea ei.
Biserica se umplu foarte repede; Santa Eulalia era un sat în care oamenii
veneau cu grămada la nunți și înmorm}ntări. Cu puțin înainte de începutul
slujbei, îl văzu pe Nivaldo strecur}ndu-se înăuntru – părea să șchioapete – și
așez}ndu-se în ultimul r}nd.
C}nd stăteau apoi în fața părintelui Pio, Josep de-abia dacă îi auzi
cuvintele, at}t era de copleșit să-și recunoască norocul imens, dar imediat a
fost readus la realitate, pentru că preotul luă două lum}nări și îi rugă pe
am}ndoi să le aprindă. Acele lum}nări reprezentau viețile lor p}nă atunci
separate, le explică preotul, pe urmă le luă și le dădu o a treia lum}nare, pe
care să o aprindă am}ndoi, în semn că acum erau uniți. Stinse cele două
lum}nări și anunță că din acel moment viețile lor erau contopite.
Apoi preotul îi binecuv}ntă și îi declară soț și soție, iar Marimar așeză
buchetul la picioarele Sfintei Eulalia.
C}nd se întorceau de la altar, Josep privi locul în care stătuse Nivaldo, dar
văzu că era deja gol.

Maria del Mar crezuse că își va petrece prima zi de căsătorie mulțumită și

liniștită, cu fiul și cu proaspătul ei soț, dar sătenii nu lăsară să se înt}mple așa
ceva. Eduard aprinse un foc de artificii în plaça, c}nd ieșeau din biserică, iar
trosnetele și pocnetele îi însoțiră în timp ce Josep o ducea spre casă pe Maria,
în căruța lor.
În curtea Mariei del Mar fuseseră întinse multe mese împrumutate, deja
încărcate cu darurile prietenilor și vecinilor – truita, salate, xoriço și o
mulțime de m}ncăruri din carne.
La scurt timp după aceea oamenii veniră și se str}nseră în jurul lor.
Muzicanții castellers își lăsaseră acasă trompetele și gralles-urile, totuși
doi dintre ei aveau chitarele. După o jumătate de oră căldura o goni deja pe
Maria del Mar în casă, unde își schimbă frumoasa rochie nouă cu hainele
obișnuite, iar Josep se descotorosi de jachetă și cravată și își suflecă m}necile.

875
 Îi privi fața, pe care se amestecau emoția și liniștea fericită și își dădu
seama că Maria del Mar avusese nunta la care t}njise. Oamenii veneau să-i
felicite, plecau, unii se întorceau. Era deja t}rziu seara, c}nd ultimii își luară la
revedere cu îmbrățișări și sărutări.
Francesc adormise cu mult timp înainte și, c}nd Josep îl așeză pe salteaua
lui, dormea ad}nc.
Apoi cei doi soți merseră împreună în dormitorul lor și se dezbrăcară.
Josep lăsă aprinsă lampa de l}ngă pat și se cercetară cu priviri, atingeri și
săruturi umede, după care se prăbușiră unul peste altul muți, dar cu patimă
arzătoare. Am}ndoi erau conștienți că de data aceea era altfel; c}nd Maria del
Mar simți că el era înaintea punctului culminant îl ținu str}ns apăs}ndu-l de
ea cu m}inile ca să nu se poată retrage, așa cum socoteau înainte că ar fi
necesar.
Abia după o oră Josep o lăsă, pentru a se uita la copilul care dormea.
C}nd se întoarse în pat încă nu era pregătit să doarmă și ea r}se ușor c}nd
o trase spre el și se iubiră încă o dată. Era o unire puternică prin faptul că,
fără să se poată mișca furtunos sau să strige, era într-un fel mai profundă, o
unire în liniște deplină, în noile ritmuri ale părinților, un geamăt strivit, ca
sunetul unei morți prelungi, fericite. Și ritmurile acelea nu-l treziră pe copil.

SCHIMBĂRI
Maria del Mar nu prea nutrea simpatie pentru casa în care Ferran Valls îi
adusese după nuntă pe ea și pe copil. Nu dură mult p}nă să-și aducă
agoniseala la masia lui Josep. Masa ei de bucătărie era mai bună dec}t a lui,
ceva mai mare și mai solid clădită, așa că le schimbară. Admira ceasul
franțuzesc și piesele sculptate din dormitorul lui Josep și de aceea nu mai
aduse alte mobile din casa lui Ferran Valls, ci doar trei cuțite, niște veselă,
c}teva cratițe și tigăi, hainele ei și ale lui Francesc.
Lăsă acolo toate uneltele ei. C}nd ea sau Josep aveau nevoie de o sapă sau
un h}rleț, mergeau la casa care le era cel mai aproape de punctul de lucru
respectiv.
— Suntem bogați în unelte, îi spuse el cu satisfacție.
Schimbările felului lor de viață se petrecură foarte natural. În a doua
dimineață după nunta lor, Maria del Mar plecă de acasă după micul dejun,
porni spre via ei și începu să smulgă buruienile. După ceva vreme veni și
Josep cu sapa lui și începu să lucreze alături de ea. Fără a trebui să vorbească
prea mult, făceau împreună sau separat ceea ce trebuia făcut și astfel reușiră
să facă din viile lor unite o adevărată bodega comună.
876
 La c}teva zile după cununie Josep merse la prăvălie. Voia să poată face în
continuare cumpărături acolo. Era de neconceput să întreprindă călătorii
lungi pentru hrană și provizii și nu voia nici să dea prilej de b}rfă lăs}nd satul
să observe ceva schimbări în comportarea lui față de Nivaldo.
Se salutară ca niște străini și Josep îi spuse ce îi trebuia. Mai înt}i cumpără
m}ncare și provizii pentru o întreagă familie, nu doar pentru el singur, dar
nici el, nici Nivaldo nu spuseră nimic. Ducea lucrurile la căruță imediat ce
Nivaldo le punea pe tejghea – untură, sare, un sac cu făină, un sac cu fasole,
un sac cu mei, o pungă cu cafea și c}teva dulciuri pentru băiat.
Lui Josep i se părea că fața lui Nivaldo era palidă și păstoasă și că
șchiopăta mai vizibil dec}t de obicei, dar nu îl întrebă de sănătate pe bătr}n.
Nivaldo așeză pe tejghea o roată mică de br}nză maturată de Toledo.
— Felicitările mele, spuse el țeapăn.
Un dar de nuntă.
Lui Josep îi stătea pe limbă să refuze cadoul, dar știa că nu se cuvine.
Anumite gesturi mărunte erau normale și Mariei del Mar i s-ar fi părut ciudat
dacă Nivaldo nu le-ar fi dăruit nimic.
— Mulțumesc, zise el înțepat.
Plăti socoteala și primi restul b}ț}ind din cap.
Pe drum spre casă se simți sf}șiat pe dinăuntru de sentimente
contradictorii.
Pena nu fusese un om bun și Josep era bucuros că nu mai trăia și nu mai
reprezenta un pericol. Dar era ad}nc implicat în moartea acestui bărbat. Dacă
el și Nivaldo erau descoperiți, se g}ndea el, ar fi fost am}ndoi pedepsiți. Între
timp nu mai suferea de coșmaruri din cauza morții Generalului Prim, dar
acum trăia altă temere atunci c}nd era treaz. În imaginația lui vedea hoarde
de polițiști care se năpusteau în via lui și îi dăr}mau pereții pivniței, în timp
ce Maria del Mar și Francesc deveneau martori ai vinovăției lui.
În Barcelona criminalii erau strangulați sau at}rnați în ștreangul înălțat în
Plaça Sant Jaume.

Pe canicula verii Josep își întrerupse drumurile la t}rgul din Sitges pentru
că nu voia să-i fiarbă vinul în soarele arzător, dar în penumbra răcoroasă a
pivniței sale umplea mai departe sticlele și, în timp ce sticlele se înmulțeau,
recunoștea că avea neapărată nevoie de rafturi. Avea o provizie bună de
sc}nduri pe care le salvase la dezmembrarea butoaielor, dar nu destule cuie.

877
 Astfel că la prima oră a zilei porni călare în pas domol pe cat}rul lui și își
petrecu dimineața în Sitges încerc}nd sticle din care cumpără zece, ca de
asemenea și praf de cerneală, h}rtie pentru etichete și o pungă de cuie.
C}nd trecea pe l}ngă un local de pe stradă văzu pe una dintre mesele
goale un exemplar din El Cascabel și imediat își legă cat}rul undeva unde era
o porțiune îngustă de umbră. Regreta că nu mai avea acces la ziarul lui
Nivaldo, așa că își comandă o cafea și se așeză acolo, dornic să citească.
Veștile îi reținură atenția mult timp după ce își terminase ceașca. După
cum știa, războiul trecuse deja de ceva vreme. Carliștii nu rezistaseră și în
toată țara situația părea să se liniștească.
Antonio C|novas del Castillo, prim-ministrul, alcătuise un guvern în
Madrid, o coaliție a moderaților din partidul conservator și cel liberal care îi
asuprea pe toți opozanții. Din proprie inițiativă constituise un comitet care
redactase o nouă constituție acceptată după aceea de cortes și sprijinită de
tron. Alfonso XII voia să guverneze o monarhie stabil constituțională și exact
acest lucru fusese atins. Un articol de fond din ziar observa că într-adevăr nu
toți erau de acord cu Antonio C|novas del Castillo, dar oamenii erau bucuroși
că se terminaseră vărsarea de s}nge și cearta. Un alt articol trecea în revistă
popularitatea de care se bucura regele.

În seara aceea după apusul soarelui Josep stătea în plaça satului și

dezbătea cu Eduard unele schimbări politice.
— Antonio C|novas del Castillo a stors un nou impozit anual pentru
moșieri și oamenii de afaceri, zise Josep. Acum țăranii trebuie să plătească
douăzeci și cinci de pessetes și moșierii cincizeci, ca să aibă voie să meargă la
vot.
— Poți să-ți imaginezi ce mult o să placă asta, p}nă și Nivaldo se va
supăra, replică sec Eduard, iar Josep z}mbi și aprobă din cap. Pe urmă
merseră la Nivaldo să vorbească.
Și Eduardo observase că Nivaldo arăta de parcă lucrurile ar fi stat prost cu
sănătatea lui.
— Bătr}nii satului dispar repede, adăugă el. Ángel Casals suferă mult în
ultima vreme. Podagra i-a atacat ambele picioare și îi dă dureri mari.
Îl privi încurcat pe Josep.
— Acum c}teva zile am avut cu el o discuție lămuritoare. Crede că a cam
venit timpul să se retragă din funcția de alcalde.
Josep era îngrozit. Ángel Casals era singurul alcalde din Santa Eulalia pe
care îl cunoscuse în toată viața lui.

878
 — Sunt patruzeci și patru de ani de c}nd i-a urmat tatălui său ca primar.
Ar mai răm}ne cu plăcere un an. Dar e conștient că băieții lui nu sunt
suficient de mari sau de experimentați pentru a prelua funcția.
Eduard se înroși.
— Josep… vrea să fiu eu alcalde.
— Dar asta ar fi cea mai bună soluție, spuse Josep.
— Nu te simți jignit? întrebă temător Eduard.
— Sigur că nu.
— Ángel te admiră mult. Spune că s-a luptat mult cu el, a încercat să se
decidă între noi doi și în cele din urmă s-a oprit la mine, pentru că sunt mai
mare.
Eduard z}mbi.
— Ceea ce, așa cum speră el, arată că sunt mai copt. Dar Josep, nu trebuie
să-l ascultăm. Dacă vrei să fii primarul satului, o să te sprijin, zise Eduard și
Josep știa că o spunea serios.
Îi z}mbi lui Eduard și clătină capul.
— M-a făcut să-i făgăduiesc că voi ocupa postul cel puțin cinci ani, zise
Eduard. Pe urmă s-a g}ndit că urmezi tu la r}nd, sau unul dintre fiii lui…
— Vreau să-mi promiți că vei răm}ne cel puțin douăzeci și cinci de ani.
Răm}n bucuros în acest timp în sfatul comunității, pentru că îmi face plăcere
să lucrez cu tine, spuse Josep și apoi se îmbrățișară.
Înt}lnirea îl binedispuse pe Josep. Se bucura sincer că Eduard va fi alcalde.
Recunoștea că, indiferent dacă era un mare proprietar de moară sau un mic
viticultor, hrana și gustul vieții at}rnau de un bun alcalde, un guvernator
priceput, membri cinstiți ai cortesului, un prim-ministru și un rege care să-și
pună într-adevăr la suflet condițiile de trai și viitorul poporului.

Josep construi în pivniță rafturi care erau suficient de rezistente pentru a

susține mai mult de o sută de sticle cu vin, dar fără nicio pretenție de a face
mobile frumoase. Așeză sticlele pe rafturi una l}ngă alta. Iubea vederea
șirurilor impunătoare atunci c}nd vinul întunecat dogorea în sticle la lumina
lămpii.
Într-o după-amiază lucra la r}ndurile lui de viță c}nd un călăreț își m}nă
calul spre curtea lui.
— Asta e via lui Josep?
— Da.
— Tu ești Josep?
— Da.

879
 Omul coborî și se prezentă drept Bru Fux| din satul Villanova i la Getrú.
Era în drum spre Sitges să-și viziteze rudele.
— C}nd l-am vizitat ultima oară pe vărul meu Frederic Fux|, pe care îl
cunoști, am băut ultimul rest dintr-o sticlă cu vinul tău grozav și acum aș vrea
să cumpăr patru sticle să le dăruiesc verilor mei.
Nu era o zi peste măsură de călduroasă, totuși Josep aruncă soarelui o
privire îngrijorată. Era deja jos pe cer, cu toate acestea, arșiță și vin…
— De ce nu mai stai puțin, odihnește-te la mine vreo oră. Pe urmă, seara, o
iei călare spre Sitges c}nd bate briza răcoroasă pe drumul către Barcelona.
Bru Fux| dădu din umeri și z}mbi, apoi își legă calul sub streașină l}ngă
cat}r. Se așeză pe banca din curte și Josep aduse apă rece. Oaspetele îi povesti
că este cultivator de măsline și discutară prietenește despre creșterea
măslinelor. Josep îl duse la pomii bătr}ni de pe parcela Mariei del Mar și
senyor Fux| observă că erau minunat îngrijiți.
C}nd soarele coborî destul spre asfințit, Josep îl conduse în pivniță și
înfășură grijuliu patru sticle în ziare vechi, a căror provizie se ducea treptat și
pe urmă stivuiră sticlele în coburii oaspetelui.
Fux| plăti și încălecă. Salută și își întoarse calul, după care se mai întoarse
o dată și r}se larg.
— O bodega minunată, senyor. O bodega minunată. Dar…
Se înclină.
— Vă lipsește o plăcuță.
În dimineața următoare Josep tăie o bucată dreptunghiulară dintr-o
sc}ndură de stejar și o fixă de un st}lp scurt, subțire. O rugă pe Maria del Mar
să scrie, pentru că el nu credea să poată face asta cu atenția necesară.
Rezultatul fu o plăcuță care nu era ceva absolut special și semăna puțin cu
placa „De v}nzare”, pe care o pusese Donat și o smulsese el. Dar placa cea
nouă îi îndeplinea foarte bine scopul, care consta în a-l lămuri exact pe un
străin, unde se ajunsese: „Podgoria lui Josep.”
Într-o miercuri după-amiază, c}nd Josep presupunea că fratele lui se află
printre mașinile lui zgomotoase și huruitoare, intră în prăvălia lui Nivaldo să
cumpere xoriço și îl văzu pe Donat cu un șorț alb în spatele tejghelei și
c}ntărind făină pentru senyora Corberó.
Imediat ce plecă femeia, Donat se întoarse spre Josep.
— Nivaldo e bolnav. A trimis ieri după noi. Ne-am dat seama că se simte
într-adevăr rău, așa că am venit imediat. Rosa se ocupă de el, în timp ce eu țin
deschis magazinul.

880
 Josep căută să spună ceva potrivit în situația asta, dar nu-i veni nimic în
minte.
— Vreau doar niște xoriço.
Donat dădu iar din cap.
— C}t?
— Un sfert de kilogram.
Donat aprobă din nou, tăie o bucată, o c}ntări, mai adăugă o felie și înveli
salamul în El Cascabel. Luă banii și îi dădu restul.
— Vrei să urci, să-i faci o vizită?
— Nu cred, nu.
Donat îl privi țintă.
— De ce nu. Sf}ntă Fecioară. Ești supărat pe el?
Josep nu răspunse nimic. Luă pachetul cu salam și se îndreptă să plece.
— Nu-ți place niciun om, așa-i? spuse Donat.

MIRUNGEREA
Era momentul din an c}nd strugurii începeau să-ți îndeplinească
promisiunea, c}știgau în culoare și gust și Josep culegea din c}nd în c}nd c}te
o boabă și o m}nca, pentru a vedea c}t este de coaptă.
Era anotimpul c}nd trebuia să privești cerul, să-ți faci griji că poate vine
prea multă ploaie ori chiar grindină, sau că nu plouă deloc.
Își punea dispoziția capricioasă pe seama nesiguranței anotimpului și
sorții strugurilor.
Dar c}nd Maria del Mar și Francesc se întoarseră din plaça, de unde
aduseseră apă, îi povesti că se înt}lnise cu Rosa și aflase că preotul fusese
aproape toată ziua la Nivaldo.
C}nd Josep intră în prăvălie, văzu că Donat avea ochii roșii.
— E foarte bolnav?
— Foarte bolnav.
— Pot să-l văd?
Donat ridică morocănos din umeri și arătă spre cele trei trepte care
duceau la mezaninul de deasupra prăvăliei, unde își avea Nivaldo locuința.
Josep merse de-a lungul coridorului întunecat și se opri în fața
dormitorului. Bătr}nul era întins pe spate și fixa tavanul cu privirea.
Părintele Pío se aplecă deasupra lui și gura i se mișca aproape mută.
— Nivaldo? zise Josep.
Preotul părea să nu-l observe deloc pe Josep, era ca și cum ar fi fost într-
un alt loc și vorbea at}t de încet, că Josep nu înțelegea niciun cuv}nt.
881
Părintele avea un vas într-o m}nă și o pensulă mică în alta. Josep văzu că
înmuia pensula în vas și descria cu ea cercuri minuscule pe urechile lui
Nivaldo, pe buze și nas.
Trase pătura ca să se vadă torsul încovoiat al lui Nivaldo și picioarele
subțiri, păroase și îi stropi apoi și m}inile și picioarele cu mir. Jesús, și
coapsele!
— Nivaldo, sunt eu, Josep, spuse el tare.
Dar m}na preotului era deja ridicată și îi închisese lui Nivaldo ochii care
priveau goi. Ochiul lui bolnav rămăsese deschis, iar părintele Pio îi coborî
pleoapa cu o mișcare grijulie. Pe urmă pensula făcu ultimul cerc.

Vreme de mulți ani fiecare sătean venise regulat la prăvălie și cei mai
mulți dintre ei îl respectau pe Nivaldo. Chiar și cei care nu-i arătaseră
prietenie veniră la slujba de înmorm}ntare și urmară sicriul în drum spre
cimitir. Josep, Maria del Mar și Francesc mergeau spre morm}nt împreună cu
ceilalți.
La cimitir Josep stătu l}ngă fratele lui și Rosa. Ea îl privi puțin nesigură.
— Îmi pare rău de pierderea pe care ai suferit-o, Josep.
El dădu din cap.
— Și mie.
— Păcat, nu, că nu s-a găsit un morm}nt mai aproape de părinți, zise
Donat spre Josep cu voce scăzută.
De ce păcat? I-ar fi plăcut lui Josep să i-o întoarcă. Crezi că el și cu tata
chiar vor să se înt}lnească regulat ca să joace dame?
Își stăp}ni causticitatea, dar încă nu avea dispoziția necesară pentru a
vorbi cu el și după c}teva minute îi părăsi pe Donat și pe Rosa și își găsi un
loc mai aproape de morm}nt.
În capul lui domnea zbuciumul; niciodată nu mai fusese at}t de confuz. Își
dorea să-l fi putut ține de m}nă pe Nivaldo în momentul morții și regreta că
nu avusese înțelepciunea de a-i dărui împăcarea și puțină m}ng}iere. O parte
din el încă se sfădea cu rebelul îndrăcit făuritor de șiretlicuri, cu bătr}nul
nebun care trimisese bărbați tineri la moarte, care făcuse din fiii altor bărbați
darul lui personal pentru război. Dar cealaltă parte a lui își amintea foarte
clar de blajinul, iubitorul prieten al tatălui său, care îi spusese unui băiețel
povești despre poporul cel mic, care îl învățase scrierea și citirea, care îl
ajutase pe t}nărul st}ngaci să scape de povara nevinovăției. Josep știa că
bărbatul acesta îl iubise întreaga lui viață. Se trase ceva mai departe de Maria
del Mar și Francesc și îl pl}nse pe Nivaldo.

882
TESTAMENTUL
În două zile tot satul auzise că Nivaldo Machado Ángel Casals numise un
executor testamentar și o zi mai t}rziu toți știau că își lăsase prăvălia lui
Donat Álvarez și soției lui Rosa.
Vestea fu primită fără surpriză și nimeni nu era împotrivă, p}nă c}nd
Donat, cam la trei săptăm}ni după asta, înlătură banca din locul pe care și-l
c}știgase, imediat l}ngă ușa magazinului. Acum stătea pe ultimul metru al
parcelei prăvăliei, foarte aproape de biserică, dar fără să atingă păm}ntul
acesteia. Chiar în fața prăvăliei Donat așezase măsuța rotundă care îi
aparținuse lui Nivaldo, ca și o masă ceva mai mare, tot rotundă și scaune.
Rosa le zise oamenilor că masa va răm}ne așa, lemn gol, doar în zilele de
sărbătoare le va așterne cu fețe de masă.
Josep făcea parte dintre cei care mormăiau.
— Nivaldo nici nu s-a răcit bine. Nu pot avea bunul simț să aștepte o
vreme înainte de a schimba totul?
— Au o afacere, nu un monument, zise Maria del Mar. Mie îmi plac
schimbările lor. Niciodată n-a mai fost prăvălia așa de curată. Chiar miroase
mai bine după ce au curățat depozitul.
— N-o să răm}nă așa. Frate-meu e un îngălat.
— Da, dar nevastă-sa nu. E o femeie puternică, întreprinzătoare și
am}ndoi muncesc zilnic din greu.
— Nu ți-e clar că at}t banca c}t și mesele stau pe teren public? Nu au deloc
dreptul…
— Banca a stat mereu în plaça, îi explică Maria del Mar. Și mi se pare
frumos să fie mese acolo. Fac ca plaça să fie mai plină de viață, arată mai
plăcut.
Era clar că cei mai mulți din sat erau de părerea ei. Lui Josep vederea
pieței îi deveni cur}nd familiară, una sau ambele mese erau ocupate de
oameni care beau cafea sau m}ncau o farfurie cu xoriço și br}nză.
În două săptăm}ni Donat așezase încă o masă și nimeni din sat nu se duse
cu vreo obiecție la alcalde sau la consiliu.

La un antrenament al celor care ridicau castelul în Santa Eulalia, Eduard

spuse că Francesc făcea mari progrese. În noul an urma să-i dea voie lui
Francesc ca la exerciții să urce p}nă la cel de-al șaselea r}nd și după un timp
avea să fie v}rful.

883
 Francesc era peste măsură de fericit și asta se vedea clar. C}nd îi veni
r}ndul, se cățără foarte repede și Josep simți brațele băiatului în jurul g}tului
său. Aștepta ritualul care devenise deja obișnuit între ei doi, ca băiatul să-i
șoptească numele la ureche, dar în loc de asta auzi ceva nou.
Un cuv}nt, abia rostit, o suflare, un oftat, un sunet slab, ca umbra unui
cuv}nt pe care îl purta v}ntul: „Pare”.
În seara aceea, în timp ce m}ncau la masa din bucătărie, Josep îl privi pe
Francesc.
— Aș vrea să te rog ceva, Francesc. Să-mi faci o plăcere.
Femeia și băiatul ridicară am}ndoi ochii.
— M-aș bucura foarte mult dacă nu mi-ai mai spune Josep, ci tată. Crezi că
poți face asta?
Francesc nu-i privi nici pe Josep nici pe mama lui. În schimb privi în gol
roșu la față. Avea gura plină de p}ine și, c}nd dădu din cap, își mai îndesă încă
o bucată. Maria del Mar își privi soțul și z}mbi.

VORBIT Și ASCULTAT
Vremea lor de singurătate în doi, momentele cele mai intime și mai
prețioase veneau doar atunci c}nd Francesc dormea ad}nc și într-o seară,
Josep ieși afară în întuneric cu Maria del Mar, se așezară am}ndoi pe banca
din curte și el începu să-i povestească.
Îi povesti de grupa tinerilor fără slujbă, de care ea încă își amintea bine,
tineri cu care crescuse. Tinerii din asociația de v}nătoare. Îi spuse de sosirea
sergentului Pena în Santa Eulalia.
Își aminti de instrucția militară și de promisiuni și apoi îi spuse toate acele
lucruri pe care ea nu le știa. Ea ascultă povestea, cum tinerii satului fuseseră
folosiți cam ca niște marionete, cum îi ajutaseră din neștiință pe aceia care
organizaseră un atentat asupra unui politician complet necunoscut lor pe
vremea aceea, din motive imposibil de priceput atunci.
Îi povesti că el și Guillem văzuseră cum tatăl fiului ei fusese ucis.
— Ești sigur că Jordi e mort?
— I-au tăiat beregata.
N-a pl}ns, pierduse de mult timp speranța că Jordi mai era în viață. Dar
m}na ei o cuprinse str}ns pe a lui.
Îi povesti toate detaliile vieții lui de fugar.
— Sunt singurul care a mai rămas, zise el.
— Ești în pericol?

884
 — Nu. Ambii bărbați pentru care aș fi putut reprezenta o amenințare nu
mai trăiesc. Au fost omor}ți în luptă, spuse el, o minciună necesară.
Mai mult nu-i povesti. Știa că nu ar fi niciodată în stare să recunoască și
restul.
— Mă bucur că nu mai sunt secrete între noi, zise nevasta lui și îl sărută
înfocat pe buze.
Josep ura faptul că existau părți întunecate, despre care n-ar fi putut
niciodată să vorbească cu ea.
Își jurase să o despăgubească pentru acest lucru, trat}nd-o mereu cu
bl}ndețe și dragoste. Secretele rămase erau pentru el la fel de împovărătoare
ca o cocoașă și ducea dorul unei persoane cu care să vorbească despre asta.
Cu care să-și descarce sufletul. Dar nu era nimeni.
Era s}mbătă după-amiază și chiar nu-i venea să creadă ce făcea acolo, dar
nici nu putea rezista, așa că deschise ușa bisericii și intră.
Opt persoane așteptau deja, bărbați și femei, persoane credincioase. Unii
veneau în fiecare după-amiază să se spovedească, astfel ca duminica să poată
primi împărtășania cu sufletul curat.
Perdelele roșii, grele de mătase ale scaunului de spovedanie nu lăsau să
treacă niciun zgomot, dar, pentru că cei care așteptau doreau ca și păcatele
lor să răm}nă secrete, aveau buna cuviință de a se așeza în ultimul r}nd de
bănci, c}t mai departe de scaunul de spovedanie și printre ei își găsi un loc și
Josep.
C}nd îi veni r}ndul, păși în semiobscuritatea confesionalului și
îngenunche.
— Iartă-mă, părinte, pentru că am păcătuit.
— C}nd te-ai spovedit ultima oară?
— Acum șase… nu, șapte săptăm}ni.
— Ce fel de păcate ai făcut?
— Cineva, care… care îmi era apropiat… a omor}t un bărbat. L-am ajutat.
— L-ai ajutat să-l omoare pe bărbat?
— Nu, părinte. Dar eu… am îndepărtat cadavrul bărbatului.
— De ce a fost omor}t omul?
Întrebarea îl zăpăci pe Josep; părea să nu aibă legătură cu spovedania.
— A venit aici ca să-l omoare pe prietenul meu. Și pe mine, m-ar fi omor}t
și pe mine.
— Deci prietenul tău l-a omor}t ca să-și apere viața?
— Da.

885
 — Și poate ca să-ți salveze ție viața? Probabil chiar ca să te scutească să-l
omori tu însuți?
— Poate.
— Dacă ar fi așa, atunci omorul lui ar putea fi privit ca o faptă din
dragoste, nu? O faptă din dragoste pentru tine?
Josep își dădu seama că preotul știa. Poate că preotul știa mai mult despre
moartea lui Pena dec}t Josep însuși. Părintele Pío petrecuse aproape o zi
întreagă cu Nivaldo, înainte ca Nivaldo să moară, eliberat de păcate.
— Ai îngropat cadavrul?
Îngropat vertical, se g}ndi încurcat Josep, dar fără îndoială îngropat.
— Da, părinte.
— Atunci care este păcatul tău, fiule?
— Părinte… a fost îngropat în păm}nt nesfințit. Fără sfintele sacramente
ale îngropăciunii.
— Între timp omul a pășit în fața creatorului său și și-a primit pedeapsa.
Nu este în puterea ta să te îngrijești ca fiecare să primească sacramentul
înmorm}ntării. Sunt sigur că poliția ar privi altfel faptele tale, dar eu nu
lucrez pentru poliție, lucrez pentru Dumnezeu și biserica catolică. Și îți spun
că nu ai niciun păcat. Ceea ce ai făcut, a fost un gest de milă. Este o datorie
sf}ntă să-i îngropăm pe morți, de aceea nu ai niciun păcat și îmi este
imposibil să-ți ascult spovedania, zise preotul. Găsește-ți pacea, fiul meu.
Mergi acasă și nu te mai chinui.
De partea cealaltă a plăcii de metal cu nenumărate găuri minuscule, se
auzi un sunet slab dar hotăr}t, atunci c}nd vizeta fu închisă, un semn clar al
sf}rșitului și astfel se încheie încercarea lui Josep de a se spovedi.

GUARDIA CIVIL
În dimineața celei de-a treia miercuri din august, Josep stătea la una din
mesele aflate în fața prăvăliei și citea un ziar, în timp ce fratele lui ștergea
ambele mese. Ridicară am}ndoi privirea văz}nd trei călăreți care galopau
peste pod, venind spre piață. Toți trei aveau înfățișarea unor bărbați care
făcuseră cale lungă prin soarele arămiu. Primii doi, care călăreau unul l}ngă
altul, erau agenți ai Guardiei Civil. Josep văzuse Guardia în Barcelona,
întotdeauna în doi și înarmați cu flinte, intimid}nd cu tricornul din piele
lucioasă, vestonul negru cu guler înalt, pantalonii albi ca neaua și cizmele
strălucitoare. Chiar și aceștia doi purtau pălării bizare, precum și uniforme
verzi de lucru cu pete umede la subraț și la spate, căr}ndu-și flintele prinse
de curele din piele.
886
 Îi urma un bărbat pe un cat}r și Josep văzu că îl cunoștea.
— Hola, Tonio! strigă Donat.
Fiul cel mai mare al lui Ángel Casals îi aruncă lui Josep o privire scurtă și
dădu din cap în direcția lui Donat, dar nu răspunse nimic. Stătea foarte
țeapăn și drept pe cat}r de parcă ar fi vrut să-i imite pe cei doi bărbați din
fața lui.
Josep îi studie pe deasupra marginii ziarului, iar Donat rămase cu c}rpa
umedă în m}nă și îi urmări cu privirea în timp ce călăreau spre presa de vin,
unde cobor}ră și își priponiră caii pe păm}ntul public. Se îndreptară direct
spre pompă și se ajutară unul pe altul, fiecare țin}nd arma celuilalt în timp ce
acesta bea și apoi așteptară p}nă c}nd și Tonio își stinse setea și se spălă pe
m}ini și față.
— Din moment ce suntem deja aici, putem începe, zise Tonio. E casa de
acolo, prima după biserică, spuse el și arătă într-acolo. La ora asta e în casă
ori la vie. Ne-am putea uita înt}i prin podgorie, dacă vreți.
Unul dintre agenți aprobă, își dădu jos flinta și dădu din umeri.
În timp ce Donat ștergea masa pentru a patra oară, Josep văzu cum cei trei
traversară piața și dispărură în spatele casei lui Eduard Montroig.

După două ore, Maria del Mar îi găsi pe Josep și Eduard printre r}ndurile
de vie și ei îi povestiră despre vizitatori.
— Doi sunt din Guardia Civil și îl au pe Tonio drept ghid, zise Eduard. Mi-
au pus cele mai năstrușnice întrebări. Mi-au cotrobăit prin toată casa, dar
habar n-am de ce. Blestematul ăsta de Tonio, camarada al copilăriei mele, a
săpat două gropi pe păm}ntul meu. Am două surpături naturale în vie și i-au
ordonat să sape acolo. Acum o jumătate de oră au plecat de la mine direct la
Ángel. C}nd Josep și cu mine tocmai treceam pe acolo, stăteau toți în jurul lui
Tonio și priveau cum astupa cu păm}nt o groapă pe care o săpase l}ngă
cotețul păsărilor. Poți să-ți închipui? Să sape o groapă pe păm}ntul propriului
său tată? Oare ce-or căuta?
Maria del Mar era cu fața spre stradă și privea acum pe l}ngă ei.
— Uite, vin. Vin și aici, zise ea.
— Ce caută oare? întrebă Eduard încă o dată.
Josep se sili să nu întoarcă capul ca să se uite la ei.
— Nu știu, spuse el.
Unul dintre agenți era mai robust dec}t ceilalți și mai scund cu un cap. Cu
toate că era vizibil mai în v}rstă, avea tot părul, comparativ cu ceilalți mai

887
tineri, care aveau deja o chelie în creștetul capului. Cei doi în uniformă nu
z}mbeau, dar nu erau nici grosolani, ceea ce îi făcea încă mai ciudați.
— Senyor Álvarez? Senyora? Sunt Subteniente Bagés și acesta este Cabo
Mansó. Presupun că îl cunoașteți pe senyor Casals.
Josep dădu din cap și Tonio îl privi fără o vorbă.
— Hola, Maria del Mar, zise el.
— Hola, Tonio, spuse ea încet.
— Am vrea să ne uităm puțin pe proprietatea dumneavoastră, senyor.
Aveți ceva împotrivă?
Josep știa că nu era o întrebare pusă serios. Nu le putea refuza
permisiunea și, chiar dacă putea, refuzul ar fi fost privit drept recunoașterea
vinovăției. Cu Guardia Civil nu mergeau jocurile astea. Funcționarii aveau
putere deplină și erau zvonuri despre daune, at}t corporale c}t și materiale,
pe care le făcuseră unii polițiști, în zelul lor excesiv de a apăra pacea.
— Sigur că nu, zise Josep.
Începură cu casele. Subteniente îi trimise pe cei mai tineri cu Maria del
Mar la casa Valls, în timp ce el cerceta casa Álvarez în compania lui Josep.
În casa mică nu erau multe locuri potrivite pentru o ascunzătoare.
Subteniente Bagés își v}rî capul în cămin și cercetă coșul, apoi se uită sub pat
și dădu la o parte salteaua de dormit a lui Francesc. În casa de piatră era mai
rece dec}t afară, dar în pod era cald, iar polițistul și Josep transpirau mut}nd
sacii cu gr}ne și fasole, ca să poată vedea și în colțuri.
— De c}nd îl cunoașteți pe Coronel Juli|n Carmora?
Lui Josep îi păru rău, pentru că sperase să nu afle niciodată adevăratul
nume al lui Pena. Nu voia să se g}ndească la Pena. Dar Subteniente îl privi
încurcat.
— În ce relații erați cu Coronel Carmora? întrebă Bagés.
— Îmi pare rău. Nu știu pe nimeni cu numele ăsta.
Polițistul îl privi țintă.
— Sunteți sigur, senyor?
— Da. N-am cunoscut niciodată un Coronel.
— Ei, atunci înseamnă că aveți noroc, zise Subteniente.
C}nd au ieșit din casă, Maria del Mar și Francesc stăteau pe bancă cu
Eduard.
— Unde este Caba Mansó? întrebă Subteniente.
— Am controlat împreună o casă, îi răspunse Maria del Mar. În casa
cealaltă, cea din mijloc, se află c}teva din uneltele noastre, două pluguri,
hamuri vechi și fel de fel de lucruri. L-am lăsat singur, ca să poată cerceta

888
totul cu grijă. Casa de sus, zise ea și arătă într-acolo, iar funcționarul dădu din
cap și plecă.
Se uitară după el.
— Ai găsit ceva? întrebă Eduard și Josep clătină din cap.
La scurt timp după asta Tonio își făcu apariția în r}ndurile de viță și se
îndreptă spre ei.
Îngenunche în fața băiatului.
— Hola, Francesc. Sunt Tonio Casals. Îți mai aduci aminte de mine? De
Tonio?
Francesc îi privi fața și își scutură capul.
— Ei da, a trecut timpul și tu erai încă foarte mic pe atunci.
— Ce-i cu tine Tonio, cum ți-a mers între timp? întrebă politicoasă Maria
del Mar.
— Îmi merge… bine, Maria del Mar. Sunt algutzir delegat al închisorii de
plasă din Las Granjas și îmi place munca asta.
— Tatăl tău spune că lucrezi și în afacerea cu măslinele, zise Eduard.
— Da. Dar cultivarea măslinelor este doar un alt fel de muncă a c}mpului.
Nu înseamnă nimic pentru mine și șeful meu e o persoană antipatică… viața
are mereu părțile ei grele, nu?
Eduard murmură o aprobare.
— Și lucrezi regulat cu Guardia Civil? îl întrebă pe vechiul lui prieten.
— Nu, nu. Dar îi cunosc pe toți și ei mă știu pe mine, pentru că fiecare
funcționar din Guardia Civil îmi aduce la un moment dat în închisoare un
deținut sau pe cineva pentru interogatoriu. Și să fiu sincer, mă g}ndesc dacă
n-ar trebui să intru și eu în Guardia. E greu, pentru că mulți se înscriu și
trebuie să faci școală și să treci examene. Dar cum spuneam, mai cunosc și eu
c}teva persoane din Guardia Civil… și meseria are mult de-a face cu
experiența mea de la închisoare. Cei doi de aici știau că vin din Santa Eulalia.
C}nd au fost trimiși aici, m-au invitat să le fiu ghid și ajutor, ca satul să vadă
că nu vor nimic rău.
— Dar Tonio, zise Marimar îngrijorată, de ce ne controlează păm}ntul?
Tonio ezita.
— Nu trebuie să vă faceți griji, zise el apoi.
Maria del Mar îl privi cu ochi mari.
— Atunci de ce m-au întrebat dacă îl știu pe un anume Coronel? șopti ea.
Lui Tonio i se vedea pe față că era m}ndru de poziția și cunoștințele lui.

889
 — A dispărut un Coronel din ministerul de război. Subteniente Bagés
spune că este un slujbaș al statului care promite mult, ar putea ajunge chiar
general într-o zi.
— Dar… de ce îl căutați aici? întrebă Eduard.
Tonio făcu o grimasă.
— Motivul este destul de insuficient. Printre h}rtiile de pe biroul lui s-a
găsit și o listă cu numele membrilor consiliilor comunale și orășenești ale
provinciei Catalonia. Era încercuită înregistrarea cu numele membrilor
consiliului din Santa Eulalia.
Consiliul comunal. Deci așa m-au găsit, se g}ndi Josep.
— Asta e tot? O încercuire pe lista sătenilor? întrebă Eduard neîncrezător.
Tonio dădu din cap.
— Am r}s c}nd mi-au spus asta. Le-am răspuns că poate colonelul se
pregătește de pensie și se g}ndește să se stabilească în sătucul acesta și să
cultive struguri. Sau poate intenționează să țină o manevră prin împrejurimi
sau, sau, sau. Dar Guardia Civil insistă să trimită aici investigatori și de aceea
trebuie să sap o groapă pe păm}ntul tatălui meu! Și ăștia nu trec nimic cu
vederea, nici cel mai mic amănunt. Ăsta e motivul pentru care au at}t succes,
pentru care sunt cei mai buni.
Îi z}mbi Mariei del Mar.
— Dar ai răbdare, pleacă cur}nd.
Imediat pe urmă Subteniente Bagés se întoarse.
— Senyor, îi spuse el lui Josep, vreți să mă însoțiți?
Îl duse pe Josep la ușa de sub coama dealului.
— Ce este asta?
— Crama mea.
— Vă rog frumos, zise el.
Josep deschise ușa și intrară am}ndoi în întuneric. Josep scăpără un
chibrit și aprinse lampa, apoi se uitară prin jur la lumina p}lp}itoare.
— Ah, spuse încet funcționarul.
Era un sunet de bucurie.
— Este răcoare aici înăuntru. De ce nu locuiți aici?
Josep se forță să z}mbească.
— Nu vrem să încălzim vinul, spuse el.
Subteniente îi luă lampa din m}na lui Josep. O ținea ridicată și se uita exact
la ce lumina flacăra: peretele de st}ncă și tavanul, zidăria care începea din
spatele raftului plin de sticle.

890
 Ținu lampa l}ngă zid și îl cercetă amănunțit, iar Josep deveni deodată
conștient de ceva îngrozitor: lutul dintre pietre avea culori diferite, în funcție
de timpul în care se uscase. Complet uscat era gri deschis, aproape la fel ca
majoritatea pietrelor, dar în stare umedă era mult mai închis la culoare și
oarecum maroniu.
Deci se putea constata care erau cele mai noi părți ale zidului.
Își simțea inima bubuind în g}t. Știa exact ce urma să se înt}mple.
Subteniente va examina lutul și va scoate pietrele care fuseseră îmbinate de
cur}nd.
Bărbatul ținu lampa l}ngă zid și înaintă cu un pas, iar în acest moment ușa
cramei se deschise și cei doi funcționari intrară.
— Cred că avem ceva, zise Cabo Mansó.
Subteniente îi dădu lampa lui Josep și se îndreptă spre colegii lui. Josep
auzi cuvintele murmurate „Un morm}nt surpat.”
Ușa era puțin crăpată și căldura se revărsa înăuntru.
— Senyors, vă rog… ușa, zise el cu voce răgușită, dar polițiștii se grăbeau
deja să iasă și nu-i mai dădură atenție, așa că Josep stinse lampa și îi urmă
după ce închise ușa în urma lui.
Nu era o zi neobișnuit de fierbinte pentru Catalonia, dar în comparație cu
răcoarea din pivniță îți tăia respirația.
Văzu că se str}nseseră cu toții în spatele părții de est a parcelei Álvarez,
p}nă și Ángel Casals, care își dăduse vizibil osteneala să șchioapete de la casa
lui p}nă acolo. Primarul arăta epuizat și se sprijinea de Maria del Mar.
Se auzeau zgomote de săpat și icnetul încet al unuia care m}nuia lopata.
C}nd sosi Josep, văzu că toți îl priveau pe Tonio, care stătea într-o gaură
lată, săpată cu propria m}nă.
Josep izbucni într-un r}s isteric, pentru că ce se înt}mpla aici era chiar ca
în cele mai rele închipuiri ale lui: el cu soția și fiul lui în mijlocul prietenilor și
vecinilor, care deveneau toți martori la ghinionul și rușinea ce se abăteau
asupra lui.
— E ceva, zise Tonio.
Puse deoparte lopata, scormoni în păm}nt și trase p}nă c}nd ieșiră la
iveală două oase lungi, legate împreună, de care mai at}rnau încă păm}nt și
resturi de țesut.
— Cred că este un os, spuse Tonio oarecum ironic, cum se g}ndi Josep.
Dar imediat Tonio țipă.
— Mare de Déu! Și aruncă iar lucrul acela îngrozitor. O copită despicată! E
piciorul unui drac!

891
 — Nu, senyor.
Era vocea t}nără a lui Francesc care, suna ascuțită și agitată.
— Nu e drac. E un porc.
În tăcerea scurtă care a urmat, Josep observă cum Eduard începea să
tremure. Umerii i se ridicau și coborau și toată fața lui serioasă se punea pe
lucru. Oftă ad}nc, un sunet care putea veni și de la o pompă încă secată și pe
urmă Josep îl auzi pe Eduard Montroig r}z}nd pentru prima dată din toată
inima. R}setul lui era domol și g}f}it ca lătratul unui c}ine astmatic, care
alergase o bucată lungă de drum.
Aproape imediat începură și ceilalți să r}dă – chiar și Guardia Civil –
molipsiți at}t de veselia nestăp}nită a lui Eduard c}t și de situație și lui Josep
nu-i fu greu să se alăture acestei isterii și hohotului de r}s care se ridica iar
c}nd Tonio, cu o liniște stoică, se apucă să îngroape din nou porcul.
Chiar și Ángel Casals răsese, cu toate că lui Josep nu-i plăcea deloc cum
arăta primarul, așa că îl duse p}nă la bancă și îi aduse apă rece.
C}nd Tonio termină, nu-l învrednici pe Josep nici măcar cu o privire, dar
se întoarse spre Maria del Mar:
— Mi-ar plăcea să vă gust vinul.
Ea ezită, pentru că voia să evite să-i dea vin, dar în momentul acela Ángel
Casals îi spuse dur lui Tonio:
— Aș vrea să mă duci acasă. Am rugat-o pe Beatriu Corberó să gătească
paella de vară cu legume și xoriço, un fel de m}ncare din satul nostru pentru
tine și prietenii tăi și trebuie să văd dacă totul este în ordine.
Așa că Eduard îl ajută pe alcalde să urce pe cat}rul fiului său și Tonio îl luă
de acolo. Josep se simțea puțin buimăcit c}nd umplu un ulcior cu vin obișnuit
din butoiul aproape gol și îl oferi celor doi funcționari, Mariei del Mar și lui
Eduard în paharele lui Quim.
Cei din Guardia nu se grăbeau. Beau încet, lăudau vinul și se lăsară
convinși de Josep că ar fi foarte potrivit să mai bea un pahar și Josep ridică el
însuși un pahar și ciocni cu ei.
Pe urmă îi dădură m}na, îi urară recoltă bogată, se urcară pe cai și plecară.

MONSIEUR
P}nă la începutul lui septembrie mai mulți oameni veniseră deja la bodega
pentru a cumpăra vin și, c}nd Josep văzu călărețul care cotea pe stradă spre
parcela lui, îl luă drept un alt client. Dar pe urmă văzu că bărbatul își fr}nă
calul și privi placa. Și acum Josep recunoscu fața omului și pe fața aceasta era
cel mai larg z}mbet.
892
 — Monsieur! Monsieur! strigă el.
Monsieur Mendès îmi poate gusta vinul! se g}ndi el imediat și simți în
egală măsură bucurie și groază.
— Senyor, îi strigă Léon Mendès.
Josep se bucura mult să i-o poată prezenta lui Léon Mendès pe Maria del
Mar și pe Francesc.
Îi povestise amănunțit soției lui despre Mendès și ea știa ce înseamnă
francezul pentru soțul ei. Cum se terminară prezentările, îl luă de m}nă pe
Francesc și se grăbi să cumpere o găină și alte ingrediente, pentru a-i putea
așterne oaspetelui o masă cum se cuvine în seara aceea.
Josep deșeuă calul. C}nd era în Franța monsieur Mendès călărea o foarte
bună iapă arabă. Calul acesta era tot o iapă, dar un animal maro cu spatele
deșelat, de proveniență îndoielnică, un cal închiriat de Mendès după ce
cobor}se din tren în Barcelona. Josep îi dădu apă și nutreț. Pe urmă așeză
două scaune la umbră și îi aduse musafirului ștergare ude, pentru a-și putea
șterge fața și m}inile de praful străzii. După aceea aduse un c|ntir și pahare,
se așezară am}ndoi, băură apă și începură să vorbească.
Josep îi povesti lui Mendès cum obținuse podgoria. Că fratele lui și
cumnata vroiau să v}ndă proprietatea Álvarez și a luat-o el. Îi povesti de
vecinul lui îndrăgostit nebunește, care practic îi băgase pe g}t răspunderea
parcelei Torras și despre unificarea păm}ntului său cu cel al Mariei del Mar
după căsătoria lor.
Mendès asculta atent și din c}nd îi punea întrebări, iar ochii îi străluceau
de bucurie.
Josep își dăduse osteneala să nu-l preseze pe francez înainte de a-l saluta
respectuos și de a schimba prietenește c}teva cuvinte, dar acum observă că
nu se mai putea stăp}ni multă vreme.
— Poate un pahar cu vin?
Mendès z}mbi.
— Un pahar cu vin ar fi cel mai nimerit.
Josep luă două pahare și se grăbi să aducă o sticlă din pivniță. Mendès
privi eticheta și ridică spr}ncenele în timp ce îi înapoie sticla, pentru ca Josep
să o poată desface.
— Să vedem ce părere aveți, monsieur, zise Josep turn}nd. Nu se
pregăteau să ciocnească. Am}ndoi știau că era vorba de o degustare.
Mendès ținea paharul ridicat, pentru a verifica culoarea, după care îl roti
ușor, ca să privească pelicula subțire, lucioasă pe care o lăsa lichidul
întunecat c}nd se mișca în pahar. Îl duse la nas și închise ochii. Pe urmă luă o

893
înghițitură și ținu vinul în gură, expiră printre buzele întredeschise și trase
aer în piept. Abia acum înghiți și rămase cu ochii închiși și cu fața serioasă.
Josep nu prea știa ce să creadă văz}ndu-i expresia feței.
Mendès deschise ochii și luă încă o înghițitură. Și abia acum îl privi pe
Josep.
— O, da, zise încet. Este foarte bun, așa cum sigur că știi. E bogat și fructat
și totuși suficient de sec… struguri Tempranillo?
Josep era peste poate de fericit.
— Da, soiul nostru Ull de Llebre. Și în plus Garnatxa. Și un mic procent de
Carinyena.
— Este plin de substanță, dar elegant și gustul se păstrează mult timp
după înghițire. Dacă aș fi făcut eu vinul ăsta, aș fi fost din cale-afară de
m}ndru.
— Într-o anumită privință dumneavoastră ați făcut acest vin, monsieur,
zise Josep. La fiecare pas am încercat să-mi amintesc cum procedați.
— În acest caz sunt m}ndru. E de v}nzare?
— Déu, sigur.
— Pentru mine, vreau să spun, în cea mai mare parte.
— Da, da, monsieur.
— Arată-mi podgoria, spuse Mendès.
Merseră împreună printre r}ndurile de vie culeg}nd ici și colo c}te un
strugure, pentru a verifica gradul de coacere și vorbiră despre cele mai bune
perioade dă recoltare. C}nd ajunseră la ușa de sub coama dealului, Josep
descuie și îl conduse pe musafir înăuntru.
Mendès privi la lumina lămpii fiecare detaliu al pivniței.
— Tu singur ai săpat-o?
— Da.
Josep i-a povestit despre descoperirea grotei.
Mendès privi cele paisprezece butoaie de o sută de litri și pe cele trei de
două sute douăzeci și cinci de litri.
— Ăsta e tot vinul pe care l-ai făcut?
Josep aprobă din cap.
— Pentru a putea finanța asta, a trebuit să v}nd restul strugurilor fabricii
de oțet.
— Ai mai făcut și un al doilea sortiment?
— Doar un butoi.
Avea mereu pe capacul butoiului un vas pentru scos vinul, dar acum
trebui să răstoarne butoiul, ca să-i dea lui Mendès să guste.

894
 — Ăsta e ultimul rest, îi atrase el atenția, dar Mendès gustă vinul cu grijă și
îl declară a fi un vin ordinaire.
— Acum hai să ne întoarcem la scaunele noastre de la umbră, zise el.
Avem multe de vorbit.
Odată așezați Mendès îl întrebă pe Josep dacă v}nduse deja mult din vin.
— P}nă acum doar c}teva sticle, la t}rgul din Sitges, direct din căruță.
C}nd Josep îi spuse lui Mendès c}t a cerut pe sticlă, acesta oftă.
— Ai oferit un vin minunat cu mult sub valoarea lui.
Pe urmă își bătu g}nditor coapsa cu v}rfurile degetelor.
— Aș vrea să cumpăr unsprezece din butoaiele tale de o sută de litri. Îți
plătesc dublu prețul pe care l-ai cerut la t}rg.
Z}mbi văz}nd expresia feței lui Josep.
— Nu este mărinimie, ăsta este prețul pieței. În anii de c}nd ai plecat din
Languedoc la noi s-a înmulțit filoxera. Blestemata asta mică a distrus trei
sferturi din toate viile Franței. Oamenii țipă după vin de băut, iar prețurile
sunt foarte mari și încă mai cresc. Chiar și după costurile de transport și
umplere a sticlelor pot să-ți v}nd vinul cu un c}știg extraordinar. Mi-aș dori
în mod complet egoist să iau fiecare picătură pe care ai făcut-o, dar îți las
destul ca să umpli cam nouă sute de sticle, pe care le-ai putea folosi ca să-ți
faci propria clientelă prin împrejurime.
Pentru a vinde vin bun trebuie să cumperi sticle noi și să-ți tipărești
propria etichetă. Fă-ți rost de o tarabă la unul din t}rgurile acoperite din
Barcelona și cere pentru vin de două ori și jumătate mai mult dec}t ai făcut în
Sitges. Bineînțeles că și în Barcelona sunt oameni cu mijloace modeste, la fel
ca în satul pescăresc, dar acolo sunt și oameni de afaceri înstăriți și o
aristocrație bogată, care cumpără doar ce este mai bun și sunt mereu
interesați de ceea ce este nou. Acolo o să scapi repede de sticle. C}t vrei să
folosești pentru vin de la noua presare?
Josep își încreți fruntea.
— Ceva mai mult dec}t anul trecut, dar cea mai mare parte a mustului o
voi vinde tot fabricii de oțet. Am nevoie de bani.
— Din vin c}știgi mult mai mult dec}t de la oțet.
— Nu am destui bani ca să trec de an, monsieur.
— Îți pun eu la dispoziție mijloacele de care ai nevoie și drept
contraserviciu îmi promiți că îmi vinzi două treimi din vinul tău.
Îl privi pe Josep.
— Trebuie să-ți spun deschis, Josep. Dacă îmi refuzi oferta, vei primi
foarte cur}nd altele. Am înt}lnit o jumătate de duzină de viticultori francezi

895
care sunt aici să cumpere vin. De acum înainte vor fi o imagine familiară în
Catalonia și peste tot în Spania.
Lui Josep îi zb}rn}ia capul.
— Sunt hotăr}ri importante pe care trebuie să le iau. Aveți ceva împotrivă
dacă vă las puțin singur ca să chibzuiesc?
— Sigur că nu, zise Mendès. O să mă uit între timp la restul podgoriei tale
și o să-mi petrec timpul în mod plăcut.
Z}mbi și Josep se g}ndi că monsieur știa exact ceea ce el, Josep, va face în
această vreme.
Se duse în casă, unde mirosea a usturoi, ierburi aromate și găină înăbușită.
Josep o găsi pe Maria del Mar în bucătărie unde, cu un punct de făină pe
nas, curăța fasole.
— Singura pasăre pe care am căpătat-o a fost o găină ațoasă, bătr}nă, care
nu mai făcea ouă, zise ea. Dar m}ncarea o să fie totuși gustoasă. O înăbuș
foarte încet cu prune în puțin vin și ulei și mai avem și omletă cu spanac cu
sos de roșii, ardei gras și usturoi.
Se așeză la masă cu el și ascultă liniștită ce-i povesti despre oferta
domnului Mendès. Uneori îi punea c}te o întrebare, dar reținu atentă tot ce îi
spuse.
— Este ocazia de a ne face un nume ca viticultori. Ar trebui să ne folosim
de situație. Filoxera, lipsa de vin din Franța…
Josep se opri și o privi. Era nesigur, pentru că îi știa teama de schimbări și
faptul că își găsea siguranța în lucrurile familiare, chiar dacă mergeau prost.
— Vrei să accepți oferta, așa-i? zise ea în cele din urmă.
— O, da, bineînțeles că aș accepta.
— Atunci să o facem, spuse Maria del Mar și se întoarse la fasolea ei.

Cina era foarte bună. C}nd musafirul o lăudă pe Maria del Mar și vorbi cu
entuziasm despre prăjitura pe care o servise la cafea, ea r}se și îi povesti că
era de la prăvălia satului, a cărei proprietăreasă era o brutăreasă foarte
pricepută.
După ce Francesc spuse somnoros noapte bună și se întinse pe salteaua
lui, discuția se întoarse iar foarte repede spre vin.
— Este și propria dumneavoastră vie în pericol? întrebă Josep.
Mendès dădu din cap.
— Filoxera va ajunge la noi în anul următor sau în celălalt.
— Nu se poate face nimic împotriva ei? întrebă Maria del Mar.

896
 — Ba da, se poate. Molima a venit în Europa cu butucii de viță aduși din
America, dar sunt niște sorturi de viță americane, ale căror rădăcini nu sunt
m}ncate de filoxeră. Poate că rădăcinile conțin ceva care este otrăvitor
pentru ea, sau probabil că pur și simplu au un gust prost. Dacă puietul
butucilor noștri condamnați la distrugere este altoit cu soiul ăsta american,
filoxera nu mai poate face nimic. În ultimii trei ani am înlocuit în fiecare an
douăzeci și cinci la sută din vie cu butucii ăștia încrucișați. Durează patru ani
p}nă la obținerea primei recolte. Poate că ar trebui să vă g}ndiți și voi să vă
înlocuiți butucii, zise Mendès.
— Dar monsieur, de ce să facem asta? întrebă încet Maria del Mar.
Filoxera e o problemă franțuzească, nu?
— Ah, madame, cur}nd va fi și una spaniolă!
— Dar păduchele ăsta de viță nu va putea trece Pirineii, spuse Josep.
— Cei mai mulți specialiști cred că se va înt}mpla, în mod inevitabil, zise
Mendès. Păduchii nu sunt vulturi, dar cu aripioarele lor minuscule străbat
cam douăzeci de kilometri pe an. C}nd e v}nt puternic, insectele astea se
răsp}ndesc repede și departe. Și chiar omul îi ajută la deplasarea lor. Mulți
oameni trec granița în fiecare an. Păduchii de viță se pot ascunde peste tot,
sub gulerul unui palton, în coama unui cal. Poate – cine știe – sunt deja pe
undeva prin Spania.
— Atunci, se pare că n-avem altă alegere, spuse Josep copleșit de
îngrijorare.
Mendès dădu înțelegător din cap.
— În orice caz trebuie să vă g}ndiți amănunțit la asta.

În seara aceea patul din casa Valls a fost proaspăt înfățat și Mendès
petrecu noaptea acolo. În dimineața următoare se trezi imediat după Josep și
Maria del Mar și le spuse că vrea să pornească devreme la drum ca să prindă
în Barcelona trenul spre Franța. În timp ce Maria del Mar prăjea o truita
pentru micul dejun, el și Josep merseră prin vie în aerul proaspăt al dimineții.
Josep îi spuse lui Mendès că va cumpăra butoaie de două sute douăzeci și
cinci de litri și le va stivui pe ambele laturi ale pivniței.
Mendès aprobă.
— Ar trebui să-ți ajungă pentru moment, pentru că îmi trimiți butoaiele cu
vin destul de repede. Dar prețurile vinurilor vor răm}ne ridicate încă mulți
ani și va veni ziua c}nd vei vrea să vinzi fiecare picătură de vin în propriile
sticle. Dacă e așa, atunci va trebui să sapi în deal o a doua pivniță, cel puțin de
două ori mai mare dec}t cea pe care o ai acum.

897
 Josep făcu o grimasă.
— Toată săpătura asta.
Mendès se opri.
— Un lucru trebuie să înveți și poate că este cel mai greu, dar și cel mai
important. Uneori trebuie să te bazezi pe alții, pe oameni care fac ceea ce vrei
tu să facă. Odată ce podgoria ta a atins o anumită mărime, nu-ți mai poți
permite luxul de a face singur toată treaba.
După micul dejun Josep înșeuă calul închiriat și cei doi bărbați se
îmbrățișară.
— Monsieur!
Maria del Mar venea alerg}nd din masia. Avea în m}nă o pungă cu o sticlă
de vin bun și o bucată de truita ca masă pentru drum.
— Vă doresc drum bun spre casă, monsieur. Léon Mendès se înclină.
— Mulțumesc mult, senyora. Ați făcut am}ndoi o bodega minunată.

CEARTA
Trei săptăm}ni mai t}rziu Josep și Maria del Mar avură prima ceartă din
căsnicia lor.
Am}ndoi munciseră mult și vorbiseră ore întregi despre problemele
legate de bodega și despre planurile lor de viitor.
Hotăr}seră ca după recolta anului următor să înceapă replantarea viei. În
decurs de patru ani voiau să înlocuiască anual douăzeci și cinci la sută din vie
cu butuci încrucișați, așa cum făcuse Mendès în Languedoc. Lui Josep îi
convenea că mai str}ngeau două recolte, pe care le puteau folosi exclusiv
pentru producerea vinului. Pe urmă, pentru că butucii nou plantați nu
dădeau niciun rod timp de patru ani, venitul lor urma să scadă în fiecare an al
replantării cu douăzeci și cinci la sută. În al patrulea an nu avea să fie nicio
recoltă, dar cu noile prețuri ridicate ale vinului vor fi str}ns p}nă atunci
destui bani și stabiliseră de comun acord să folosească acest an fără recoltă
pentru o îmbunătățire a producției de vin. Acesta era anul în care voiau să
sape o a doua pivniță și nu doar o pivniță, ci – în cazul în care își puteau
permite – și o f}nt}nă, undeva pe proprietatea Álvarez. Cu tot spălatul și
clătitul, nemaivorbind de irigat, atunci c}nd era nevoie, era o risipă continuă
de timp și forță de muncă să care mereu apă de la r}u.
O podgorie avea nevoie de f}nt}nă proprie.
Ce plăcere nouă, p}nă atunci necunoscută era să ai bani, pentru a face
lucrurile care erau necesare!

898
 Într-o seară Maria del Mar se întoarse cu o noutate de la plimbarea prin
sat.
— Rosa și Donat își caută o casă.
— Da?
Asculta doar pe jumătate, se g}ndea c}nd vor fi livrate sticlele pe care le
comandase.
— De ce au nevoie de o casă?
— Rosa vrea să așeze mese în locuința de deasupra prăvăliei și să facă
acolo un han adevărat, unde să poată servi mesele așa cum se cuvine. E o
bucătăreasă și o brutăreasă minunată. Ai văzut ce mult i-a plăcut prăjitura ei
domnului Mendès.
Josep aprobă absent.
În cele din urmă el îi spuse că nu-i trebuie sticlele vreme de încă multe
săptăm}ni de atunci încolo. Mult mai urgent era pentru moment să hotărască
din ce parte a viei să înceapă recoltarea. Ca să strivească cu picioarele at}ția
struguri, era necesar să întocmească un plan exact de recoltare. Trebuia să
vorbească cu nevasta lui despre asta.
Maria del Mar îi întrerupse firul g}ndurilor.
— Le-aș da cu plăcere casa Valls.
— Cui?
— Lui Rosa și Donat. As vrea să le dau casa Valls.
Josep pufni.
— Nici nu poate fi vorba.
Ea îl privi fix.
— Donat e fratele tău.
— Și nevastă-sa aproape mi-a furat păm}ntul. Și casa. Și via. Și săpunul și
paharul de băut. N-am să uit asta niciodată.
— Rosa era disperată. Nu avea nimic și încerca doar să apere moștenirea
bărbatului ei. Situația noastră este una complet diferită. Cred, zise ea, că ți-ar
plăcea, dacă ți-ai da osteneala să o cunoști mai bine. Este interesantă. O
femeie care muncește din greu, curajoasă și cu o grămadă de talente.
— Dă-o dracului.
— Și ea e însărcinată, zise ea.
Se opri și se uită la Josep, dar el nu reacționă.
— Ascultă-mă bine, Josep, nu avem alte rude. Vreau să-mi cresc copiii într-
o familie. Avem trei case pe bodega. Locuim în asta de aici și de casa lui Quim
avem nevoie ca magazie. Dar vechea mea casă stă goală și vreau să le-o dau
Rosei și lui Donat.

899
 — Nu mai este casa ta, replică el grosolan. Îmi aparține jumătate din ea,
așa cum și ție îți aparține jumătate din casa asta și cea a lui Quim. Și acum
ascultă-mă bine: nu vei da nimic din ceea ce este al meu.
Josep văzu cum i se schimbă fizionomia. Era schimonosită și scrutătoare,
toată fața arăta îmbătr}nită cumva. Era exact ca atunci c}nd se întorsese el în
Santa Eulalia. Uitase complet această expresie a feței ei.
C}teva momente mai t}rziu o auzi urc}nd treptele spre camera de dormit.
Josep stătea acolo și clocea.
O iubea at}t de mult. Își aminti de jurăm}ntul pe care îl făcuse, de
promisiunea că nu o va trata cu cruzime nici cu vorba nici cu fapta.
Recunoștea acum că avea puterea de a o răni, poate chiar mai mult dec}t toți
acei nenorociți.
În vreme ce stătea acolo simțindu-se mizerabil și făc}ndu-și reproșuri, îi
trecu încă o dată prin cap ce-i spusese ea mai înainte și deodată se ridică.
Chiar spusese că Rosa era de asemenea însărcinată?
În caz că da, poate că doar se exprimase greșit? Sau se putea ca într-
adevăr și Rosa să fie însărcinată?
Sări în sus și fugi pe scări la nevasta lui.
După c}teva zile, era joi dimineața, sosi în curte o căruță trasă de doi cai.
Josep o conduse la casa lui Quim și îi ajută pe furnizori să care înăuntru și pe
urmă sus pe scări patruzeci și două de lăzi cu sticle. Stivuite pe două r}nduri,
ocupau aproape jumătate din fostul dormitor al lui Quim.
După ce căruțașul plecă, Josep deschise o ladă și scoase o sticlă nou-nouță,
strălucitoare, care aștepta doar să fie umplută de el cu vin.
Auzi voci c}nd ieși din casă. Atras de zgomot, merse la casa Valls și îi găsi
acolo pe Maria del Mar cu fratele lui.
— Și c}nd adormi și c}nd te trezești, tocmai spunea Maria del Mar, în
această masia vei auzi mereu fluviul.
— Hola, zise Josep și Donat îi întoarse salutul oarecum încurcat.
— Chiar azi-dimineață îi spuneam Rosei, zise Maria del Mar, că ar arăta
foarte frumos dacă am putea planta aici mai mulți trandafiri sălbatici. Și la
noi acasă ar fi frumos, Josep. Crezi că ai adus deja prea mulți trandafiri de pe
malul r}ului?
— E un r}u lung, spuse Josep. Poate că trebuie să merg o bucată, dar
trandafiri sunt destui.
— Vin și eu să te ajut la dezgropat, spuse repede Donat.
— Rosei îi plac florile roz, spuse Maria del Mar. Poate să le ia pe toate.
Pentru casa noastră le vreau pe cele mici, albe.

900
 Donat r}se.
— Trebuie să așteptăm p}nă în aprilie c}nd îmbobocesc, ca să putem
spune de care sunt, spuse el, dar Josep clătină din cap.
— Știu diferența. Cei roz au arbuștii înalți. Putem să-i luăm iarna, pentru
că avem mai mult timp.
Donat aprobă.
— Bine, atunci mai bine mă întorc la Rosa și la prăvălie. Voiam doar să mă
uit la r}ndul de pietre care trebuie înlocuit în zidul din spatele casei.
— Ce r}nd de pietre? întrebă Josep.
Merseră în spatele casei și Josep numără opt pietre de mărime mijlocie,
care erau împrăștiate pe păm}nt.
— Știam că în zidul ăsta era o piatră care se mișca, spuse Maria del Mar.
Voiam să-ți spun, dar – cum s-a putut înt}mpla asta?
— Cred că a fost Guardia Civil, zise Josep. Au observat piatra care se mișca
și au scos-o, pe urmă au mai tras și altele, pentru a vedea dacă se ascunde
ceva în spate. Nu trec cu vederea nici cel mai mic amănunt.
— O repar eu, spuse Donat, dar Josep scutură din cap. Rezolv eu asta chiar
azi după-amiază. Îmi place să fac lucrări de zidărie.
Donat dădu din cap și se întoarse să plece.
— Mulțumesc, Josep, zise el.
Pentru prima dată își privi cu adevărat fratele. Văzu un bărbat impozant,
prietenos. Ochii lui Donat erau limpezi, fața relaxată și părea să manifeste un
anume zel c}nd se grăbi să se întoarcă la treaba care îi plăcea.
Fratele lui.
Ceva în Josep – ceva mic, rece și greu, un păcat înghețat, pe care din
neștiință îl purtase înlăuntrul lui – se topi și dispăru.
— N-ai pentru ce, Donat, zise el.

Frigul veni în sat de departe, din munți, de la mare. V}ntul avea să urle și
să distrugă? Urma să aducă grindină sau mici puncte cu aripioare? De trei ori
plouă în toamna aceea, dar fu mereu o binecuv}ntare – o ploaie bl}ndă.
Adesea peste zi apărea soarele care alunga frigul nopții și strugurii se coceau
mai departe.
Josep recunoștea că replantarea le oferea și ocazia de a separa soiurile
diferite și de a cultiva atunci pe domeniile unite doar un singur soi de viță,
căci acum trebuia să ispășească pentru neglijența strămoșilor săi umbl}nd de
colo-colo prin via neor}nduită, dacă voia să culeagă un soi sau altul.

901
 Josep vroia ca strugurii de cules să fie c}t mai copți, dar nu dorea ca ei să
putrezească pe butuci și de aceea plănui desfășurarea recoltării așa cum un
general planifică o bătălie.
Butucii cei mai bătr}ni cu fructele cele mai mici păreau să se coacă ultimii,
poate din cauza structurii solului. Aceștia erau strugurii din care își producea
vinul amestecat și nutrea o simpatie deosebită pentru butucii noduroși,
foarte bătr}ni, pe care i-ar fi înlocuit doar dacă ar fi fost sigur că erau sortiți
pieirii. Pentru moment le-a mai îngăduit c}teva zile de coacere.
Astfel că într-o dimineață devreme începu să culeagă strugurii de pe
butucii obișnuiți, butuci care, p}nă la recolta din acel an, purtaseră fructe din
care se făcea oțet.
Avu parte de mult ajutor. Donat făcuse cunoscut în sat că, în săptăm}na
culesului, prăvălia va fi deschisă doar de la pr}nz p}nă la ora patru după-
amiază, iar el și Rosa se alăturară cu plăcere culegătorilor și ajutau chiar și
serile la strivirea strugurilor. Ca de obicei era și Briel Taule, iar Maria del Mar
îi angajase și pe Iguasi Febrer și pe Adria Taule, vărul lui Briel.
T}rziu în după-amiaza aceea, Josep veni la albia plină ochi de struguri și
își spălă bine m}inile și picioarele.
Ceilalți urmau să se întoarcă cur}nd ca să lucreze în schimburi, unii
culeg}nd și sort}nd strugurii, iar alții strivindu-i pe cei gata recoltați. Dar
pentru moment era încă singur și savura priveliștea care i se oferea ochilor.
În albie străluceau strugurii negru-violet. Pe mesele din apropiere stăteau,
acoperite cu șervete, truites și copturi de la Rosa, pahare și vase cu apă. Într-
o vatră din pietre stivuite așteptau lemnele de foc și în jurul albiei de piatră
erau așezate lămpi și făclii, care răsp}ndeau lumină și căldură înlătur}nd
frigul nopții.
Francesc alerga pe acolo cu șchiopătatul lui ușor și văzu cum Josep își
introduse în albie înt}i un picior, apoi pe celălalt.
— Vreau să fac și eu asta, strigă el, dar Josep știa că albia era încă prea
ad}ncă pentru el și nu s-ar fi putut mișca.
— La anul o să fii destul de mare pentru asta, spuse el.
Deodată îl copleși un regret ad}nc, că tatălui său nu i-a fost dat să-i
cunoască pe băiatul ăsta și pe mama lui. Și că tatăl lui n-a trăit să vadă ce-a
ajuns podgoria Álvarez.
Că Marcel Álvarez nu-i va gusta niciodată vinul.
Știa că stă pe umerii tatălui său și pe umerii celor dinaintea lui. Poate că de
mii de generații, ca zilieri pe păm}nturile Galiciei și ca iobagi, familia lui
muncise păm}ntul Spaniei.

902
 Brusc își văzu strămoșii în fața lui sub formă de castell și fiecare generație
îl ridica mai sus și mai sus, p}nă c}nd muzica trompetelor și gralles-urile nu
se mai puteau auzi. Un castell din mii de r}nduri.
— Și Francesc este enxaneta, v}rful nostru, zise el și îl ridică pe băiat,
așez}ndu-l pe umerii lui.
Francesc stătea călare pe el și picioarele i se bălăbăneau la st}nga și la
dreapta pe pieptul lui. Îl apucase pe Josep de păr cu ambele m}ini și se
bucura.
— Ce facem acum, pare?
— Acum?
Josep făcu primii pași. Se g}ndea la speranțe și vise și la munca grea care
se ascundea în struguri în lupta permanentă de a scoate vin din ei. Le sorbi
parfumul și îi simți plesnind sub greutatea lui, le simți sucul viu care se
revărsa din ei și îi cuprindea picioarele, s}ngele strugurilor, pe care doar
pielea lui îl separa de propriul său s}nge.
— Acum pășim și c}ntăm, Francesc. Pășim și c}ntăm!

Observații și mulțumiri
Bucuriile vinului bun le-am descoperit abia atunci c}nd, fiind deja un
bărbat de v}rstă mijlocie, am început să călătoresc în Spania, unde foarte
cur}nd am simțit o ad}ncă simpatie pentru poporul spaniol, pentru cultura și
vinurile lui.
C}nd am hotăr}t să scriu un roman despre aceste lucruri m-am decis
pentru mijlocul secolului al nouăsprezecelea, pentru că a fost perioada
molimei filoxerei și a războaielor carliste și mi-am așezat podgoria fictivă în
regiunea Penèdes, pentru că protagonistului care locuia acolo îi era posibil
un acces ușor at}t spre Barcelona c}t și spre regiunile viticole din sudul
Franței.
ISTORIE SAU FANTEZIE?
Mi se pare important să explic care elemente ale acestui roman se bazează
pe fapte istorice și care au fost inventate de autor.
Lupta carliștilor din Spania a fost reală și desigur că și catastrofa filoxerei,
dar satul Santa Eulalia și r}ul Pedregós există doar în Catalanul.
Membrii menționați ai casei regale spaniole sunt personaje istorice, iar
Generalul Juan Prim y Prats și-a petrecut o mare parte din viață ca soldat și
era politician și om de stat în momentul în care a fost omor}t. Pentru a afla
mai multe despre atentatul asupra lui am mers la profesorul Pere Anguera,

903
autorul competentei biografii a lui Juan Prim. Am încercat să prezint scena
atentatului așa cum mi-a relatat-o profesorul Anguera. Detaliile – schimbarea
trăsurii cu o alta, aprinderea chibriturilor c}nd trăsura a cotit pe o nouă
stradă, oprirea trăsurii de altele două care au blocat-o și de către plebea din
care s-a tras asupra președintelui guvernului spaniol – corespund c}t de
exact posibil faptelor expuse pe larg într-un mod amical de Pere Anguera. Îi
mulțumesc pentru aceste informații și pentru că a mai parcurs încă o dată
paginile referitoare la acest atentat.
Întruc}t drama reală a acestui atentat nu a fost niciodată finalizată printr-
o condamnare și pedeapsă a criminalului, mi-am luat libertatea de a adăuga
romanului meu propriile personaje fictive. Este pură ficțiune apărută
exclusiv din imaginația mea că tinerii dintr-un sat pe nume Santa Eulalia au
participat la crimă.
ALTE PERSOANE, CARE M-AU AJUTAT
Pentru răspunsul multor întrebări îi mulțumesc Mariei Josep Estanyol i
Fuentes, profesor de istorie la Universitatea din Barcelona.
Prima bodega pe care am vizitat-o în compania soției mele Lorraine și a
fiului meu Michael Seay Gordon a fost podgoria Torres în Penèdes, regiunea
viei din romanul meu. A fost un început promițător: Albert Fornos, pivnicerul
de acolo, ne-a făcut un minunat tur de prezentare și Miguel Torres Maczassek
ne-a oferit un meniu alcătuit din cinci feluri, fiecare însoțit de un excelent vin
Torres sau Jean-Leon.
Fiul meu Michael și cu mine am făcut mai multe excursii în regiunile
viticole Priorat și Montsant. Acolo m-a surprins faptul că podgoriile se
întindeau perfect în acele ținuturi minunate, ceea ce le face și mai
impresionante. Într-o vale mică, drăguță, am găsit Mas Martinet Viticultors,
bodega familiei Perez. Sara Perez Ovejero și soțul ei Rene Barbier, am}ndoi
au tați care și-au făcut un renume ca pionieri ai vinului și se străduiesc să
păstreze tradițiile familiei produc}nd vinuri gustoase și de succes. Sara Perez
Ovejero ne-a arătat mai multe albume în care a lipit și catalogat diferite
sortimente de viță de vie, pentru ca, la r}ndul lor, copiii ei să poată începe c}t
de cur}nd posibil instruirea în domeniul viticulturii. Ronțăind br}nză
spaniolă și sorbind din vinul ei bun am parcurs împreună cu ea aceste
albume, ca un școlar recunoscător.
De mai multe ori Michael și cu mine am condus pe o stradă îngustă și
periculoasă pe marginea de sus a unei văi mult mai mari și în cele din urmă în
sus pe un munte mic, dar pietros spre satul Torroja del Priorat, unde Maria
Angeles Torra și-a întemeiat podgoria familiei într-o fostă mănăstire. Acum

904
este condusă de fiii ei Albert și Jordi. Butucii lor de viță cresc în apropiere,
unii pe pantele abrupte și multe dintre vinurile lor solicitate sunt din struguri
ai căror butuci rezistă în păm}ntul șistos de mai bine de o sută de ani. Sunt
foarte recunoscător fraților Albert și Jordi Rotlan Torra, pentru că au citit
manuscrisul acestui roman.
În iunie 2006 am primit un premiu special pentru literatură din partea
orașului Zaragoza și, în timpul șederii mele în această regiune, autorul și
jurnalistul Juan Bolea mi-a acordat prietenia lui și mi-a înlesnit mai multe
vizite la podgorii. Îi sunt foarte recunoscător lui Juan și de asemenea
membrilor asociației Mystery Writers. Care ne-au făcut loc în autocarul lor
mie și micului meu grup, ca și lui Santiago Begue Gil, președintele asociației
Carinyena pentru ospitalitatea și povestirile lui despre vin.
La finea Ayles, o proprietate imensă de 1250 de hectare, unde se producea
vin încă din secolul al doisprezecelea, Senorio de Ayles a plantat șaptezeci de
hectare din bodega cu soiuri pentru vin și a pus tufișuri de trandafiri la
începutul și sf}rșitul fiecărui r}nd de vie. Mereu am văzut vulturi rotindu-se
în tăriile cerului, ceea ce m-a înc}ntat, la fel ca și declarația proprietarului
Frederico Ramon, ca ținutul acesta minunat să fie proclamat de Uniunea
Europeană rezervație naturală de păsări. Îi mulțumesc pentru ospitalitate.
Într-o vale uriașă, care îmi amintea de niște văi mari din vestul american,
am vizitat bodega Victoria, îi sunt foarte recunoscător lui Jose Manuel Segura
Cortes, președintele grupului Segura Serrano, pentru că mi-a oferit o masă de
pr}nz din produse regionale și m-a plimbat prin podgorie.
Recunoscător îi sunt și lui Alfonso Mateo-Sagasta, romancier istoric
premiat, din Madrid, pentru informațiile despre alegerile sătești din secolul
al nouăsprezecelea.
Îi mulțumesc Deliei Martinez Diaz, pentru că m-a adus în orașul Terrassa,
unde am petrecut c}teva ore în cel mai original muzeu pe care îl vizitasem
p}nă atunci. Amenajat în vastele clădiri din cărămidă ale unei foste fabrici de
textile, das Museu de la Ciencia i de la Tecnica de Catalunya îl aduce pe
vizitator în contact direct cu revoluția tehnică. Se trece încet pe l}ngă părțile
care expun interioarele și mașinăriile fabricii de dinainte și am putut vedea
cum întrebuințarea mașinilor cu aburi a creat joburi ca cel al lui Donat din
romanul meu. Pentru răbdarea infinită de a răspunde întrebărilor mele îi
mulțumesc directorului muzeului Eusebi Casanelles i Rahola, custodelui
Conxa Bayo i Soler și întregului personal.
Îi mulțumesc lui Meritxell Planas Castillon, un membru al Minyons de
Terrassa pentru că a răspuns întrebărilor despre castellers.

905
 Ángel Pujol Escoda a răspuns cu răbdare prietenoasă nenumăratelor mele
întrebări despre v}nătoare și natură și soția lui, Magdalena Guasch i Poquet,
mi-a dezvăluit diferite feluri de a pregăti iepurele.
În piața minunată din Sabadell, Maria Perez Navarro a lăsat deoparte
pentru c}teva minute v}nzarea cărnii de porc din magazinul ei Cal Prat,
pentru a-mi desena schița unui porc și a-mi arăta exact unde puteau găsi
Josep și Jaume cele mai bune bucăți într-un porc mistreț.
Dan Taccini, un t}mplar care face mobile extraordinare, mi-a explicat cum
se lucrau înainte ușile.
Pentru detalii care privesc credința romano-catolică, m-am orientat către
o prietenă, Denise Jane Buckloh, c}ndva sora Miriam a Congregației
împărtășitelor, căreia îi datorez mulțumiri pentru ajutor. De asemenea îi
mulțumesc doamnei Dr. Pheme Perkins, profesor de teologie la Colegiul
Boston, care a răspuns la toate întrebările mele despre riturile de
înmorm}ntare romano-catolice și despre problemele legate de păcat și
spovedanie.
Lorraine Gordon trăiește alături de mine și îmi dă putere într-un fel care
trece de existența fizică.
Fiica mea Lise Gordon a fost din nou prima mea cititoare, iar argumentele
și capacitățile ei extraordinare în ceea ce privește îmbunătățirea formulărilor
și colaborarea redacțională au făcut din textul meu o carte mai bună.
Fiul meu Michael este cel mai bun partener de călătorii, uneori amuzant,
mereu responsabil, cu o intuiție rapidă și ascuțită și un braț puternic. O
clarificare sau cercetarea unui detaliu sunt la el mereu în cele mai bune
m}ini.
Fiica mea Jamie Beth Gordon, Lorraine, Michael și prietenul meu Charlie
Ritz au citit și ei manuscrisul și m-au ajutat în continuare cu comentarii și
îndemnuri.
Nora mea, Maria Palma Castillon, a fost mereu gata să facă cercetări
pentru mine și pentru acest lucru îi, mulțumesc. Mulțumiri și pentru Centre
de Promocio de la Cultura Popular i Tradicional Catalana în Barcelona, care a
răspuns întrebărilor pe care ea le-a pus în numele meu, despre sunetul
clopotelor de biserică sau despre obiceiul de a angaja femei care să pl}ngă la
înmorm}ntare.
Roger Weiss, ginerele meu și expert tehnic, mi-a păstrat mereu
calculatorul în stare de funcționare și m-a ferit deseori de insucces și
disperare. Îi mulțumesc pentru cunoștințele lui și pentru promptitudinea cu
care a răspuns la fiecare strigăt de ajutor al meu.

906
 Îi mulțumesc agentului meu literar, Samuel Pinkus, pentru răbdarea și
consilierea lui.
Toate persoanele menționate mai sus m-au ajutat; totuși această carte
este a mea, iar dacă are lipsuri și greșeli, sunt și acestea ale mele. Dăruiesc
această poveste fiecărui cititor, cu simpatie și respect.
Noah Gordon
Brookline, Massachusetts
11 iulie 2007

Postfața autorului
Nu am trăit niciodată la o podgorie, așa ca Josep Álvarez din acest roman,
dar soția mea și cu mine am avut timp de douăzeci de ani o fermă într-un sat
fascinant aflat într-o zonă de deal din vestul ținutului Massachusetts.
Proprietarii de acolo se ocupau cu industria laptelui și în loc să facă vin
cultivau exclusiv porumb, dar c}nd m-am apucat să scriu despre viața dintr-
un sat spaniol, am constatat că experiența mea din sătucul american s-a
transferat foarte bine asupra podgoriei europene.
Lorraine și cu mine nu mai eram chiar tineri c}nd am descoperit viața la
țară. P}nă și cel mai mic dintre copiii noștri părăsise casa pentru a se muta la
periferie și frecventa acum universitatea. Deci ne-am cumpărat păm}nt pe
dealuri. Consta dintr-un areal care ar fi denumit de cercetătorii științelor
naturii un peisaj combinat, pentru că acolo se înt}lneau diferite forme de
relief: pajiști, teren de agricultură, zone mlăștinoase, pădure și un p}r}u rece
ca gheața plin de păstrăvi, pe nume Bear River. Peisaj combinat se numește
un ținut pe care se află o paletă largă de forme de viață și terenul nostru nu
făcea excepție.
Nu am făcut dec}t foarte puține schimbări și chiar și pe acestea după o
lungă chibzuință și multe discuții. În timpul formalităților de v}nzare țăranul
care ne-a v}ndut păm}ntul a fost de părere că trebuia să transformăm un lan
de porumb într-o pășune, unde urma să tăiem iarba de două ori pe an și să o
facem f}n. Ne-am construit casa la marginea unei pajiști din fața unei
pădurici. Am transformat un colț al pajiștii într-o livadă cu treizeci de feluri
de pomi fructiferi și am mai plasat încă cinci pomi fructiferi în apropierea
casei și a grădinii de legume. Ne-am hotăr}t să nu ținem animale. Pe pășunea
jilavă am plantat cu Lorraine cam o mie de puieți de conifere, iar într-o zonă
mlăștinoasă patru zade, care mă bucurau în fiecare toamnă cu frunzișul lor
galben strălucitor.
907
 Cea mai mare parte a păm}ntului nostru era alcătuită din pădure. Am
repus în funcțiune o potecă năpădită de bălării, lungă cam de jumătate de
milă, care ducea de-a lungul unui r}uleț șerpuitor și pe care am îndreptat-o
spre casă. Castorii construiseră stăvilare, așa că luaseră ființă p}r}iașe care
alimentau o baltă generoasă. În spatele unui paravan de crengi am așezat un
scaun de plastic de pe care cu ajutorul unui binoclu puteam urmări nu numai
castorii, ci și două mari broaște țestoase de apă m}ncăcioase. În scaunul de
plastic trebuie să fi fost niște droburi de sare, pentru că deseori îl găseam
răsturnat și cu noi urme de mușcături.
Mă bucuram să urmăresc balta, dar nu era locul meu preferat de
observație. Acesta se găsea de fapt în mijloc în Bear River: o piatră plată
acoperită de nuiele sub o proeminență a unei st}nci. Chiar alături, prăbușit în
r}u era un arțar care smulsese jumătate de pov}rniș. Un bazin ad}nc se
formase în fața trunchiului de copac; încurcătura lui de crengi și rădăcini
atrăgea păstrăvii și primăvara era întotdeauna o piedică pentru somoni.
La marginea proeminenței de st}ncă, în partea st}ngă a arțarului
așezasem pe două pietre o bucată din trunchiul de copac. Timp de
optsprezece ani am stat c}t de des puteam pe această băncuță și pe urmașele
ei. Iarna banca dispărea sub un strat gros de zăpadă, dar cu toate acestea mă
duceam mereu acolo cu bocanci sau schiuri. Ajuns acolo, mă sprijineam în
bețele de schiuri și ascultam r}ul, care bolborosea sub gheață într-o limbă
străină. Primăvara se lăsa mult așteptată pe dealuri. Într-o v}lcea din
apropierea băncii mele preferate se mai afla zăpadă încă mult timp după ce
pădurea strălucea de verdele proaspăt și r}ul, umflat de rouă, vuia sălbatic. Și
în căldura dogoritoare a verii din Berkshire Hills mi-am lăsat de at}tea ori
corpul încălzit îmbrățișat de apele lui reci. Chiar și atunci c}nd toamna venea
fără ploaie, v}ntul foșnea printre crengile nenumărate și îi scutura tare,
neodihnit frunzișul.
Nu am văzut niciodată porci mistreți ca Josep din cartea mea, dar în
decursul anilor am avut ocazia să văd alte animale: un urs, care în căutare de
hrană pășea domol de-a lungul celuilalt mal; o viperă, într-adevăr inofensivă,
dar at}t de uriașă înc}t m-a înfricoșat mai tare dec}t Moș Martin; nenumărați
curcani și rațe sălbatice; un cerb fornăitor, în călduri, cu coadă albă și coarne
tot at}t de ramificate precum crengile bătr}nului meu copac; st}rci albaștri
mari, ale căror cuiburi încoronau chiar locul de ruptură al copacului prăbușit;
trei vidre care v}nau în apă una în spatele alteia, at}t de aproape înc}t arătau
ca un șarpe gras; iepuri; veverițe care făceau gimnastică printre ramuri; un

908
c}rd de corbi care se coalizaseră împotriva unei bufnițe nefericite, ce și-a
întins prompt aripile și a luat-o la sănătoasa.
Uneori am speriat animalele, dar de cele mai multe ori n-am provocat
niciun necaz, pentru că mereu am încercat să mă contopesc cu peisajul.
Dar nimic nu durează la nesf}rșit. Lorraine și cu mine am v}ndut într-o zi
păm}ntul și ne-am mutat.
Nu știu cui îi aparține acum, dar nici nu contează.
După moartea mea, dacă vreți să mă vizitați, mergeți pe cărare de-a lungul
r}ului, căutați cu privirea piatra plată de sub proeminența st}ncii; imediat în
spate începe pădurea și poate a mai rămas ceva din copacul din apă.
Nu e greu de găsit.
Noah Gordon
Massachusetts
Vara, 2009

909