CUPRINS

1. Sistemul tegumentar …………………………………………………………………………. 3

1.1. Pielea …………………………………………………………………………………. 3
1.2. Anexe ale pielii ………………………………………………………………………. 6
2. Sistemul scheletic ……………………………………………………………………………. 11
2.1. Coloana vertebrală, coastele şi sternul …………………………………………… 11
2.2. Scheletul cefalic …………………………………………………………………….. 15
2.3. Scheletul apendicular ………………………………………………………………. 20
3. Sistemul muscular ……………………………………………………………………………. 26
3.1. Perca fluviatilis (Pisces, Teleostei) ……………………………………………….. . 26
3.2. Rana sp. (Amphibia, Anura) ……………………………………………………….. 28
3.3. Lacerta viridis (Reptilia, Lacertidae) ………………………………………………. 30
3.4. Columba livia (Aves) ………………………………………………………………… 31
3.5. Oryctolagus cuniculus (Mammalia) ……………………………………………….. 34
6. Sistemul nervos ………………………………………………………………………………. 36
4.1. Măduva spinării ................................................................................................. 36
4.2. Encefalul ……………………………………………………………………………… 37
4.2.1. Encefalul la peşti (Pisces) ………………………………………………. 37
4.2.2. Encefalul la amfibieni (Amphibia) ....................................................... 39
4.2.3. Encefalul la reptile (Reptilia) ……………………………………………. 40
4.2.4. Encefalul la păsări (Aves) ……………………………………………….. 41
4.2.5. Encefalul la mamifere (Mammalia) ……………………………………... 42

2
 1. Sistemul tegumentar
Tegumentul este un sistem complex alcătuit din piele şi anexele (producţiile) pielii.

1.1. Pielea
Epiderma vertebratelor este reprezentată de un epiteliu pluristratificat, cu toate celulele vii
la formele primar acvatice. La tetrapode, celulele din straturile superficiale ale epidermei sunt
cornificate (cheratinizate).

Salmo trutta fario (Pisces, Teleostei)

Pielea la păstrăv prezintă o epidermă subţire, pluristratificată, cu numeroase celule
caliciforme mucoase (fig. 1.1). Derma are două zone cu aspect diferit. Zona superficială a dermei
este mai groasă şi este formată din ţesut conjunctiv lax, iar cea profundă este mai subţire şi
constituită din ţesut conjunctiv dens, fibros. În partea laxă a dermei sunt organizaţi sacii
scheletogeni, în care se dezvoltă solzii osoşi, elasmoizi. Solzii sunt imbricaţi şi nu străbat
epiderma, dar sunt foarte apropiaţi de suprafaţa acesteia. Epiderma este acoperită cu un strat de
mucus protector.

Rana sp. (Amphibia, Anura)

Prin caracteristicile sale, pielea anurelor reflectă trecerea la viaţa terestră. Epiderma
stratificată are celulele din straturile superficiale pavimentoase şi uşor cornificate (fig. 1.2). Derma
subiacentă este diferenţiată în două zone. Zona superficială a dermei este alcătuită din ţesut
conjunctiv lax şi conţine cromatofori subepidermici. În aceasta se găsesc şi două tipuri de glande
acinoase: seroase, cu celule secretorii joase şi mucoase, cu celule secretorii înalte. Porţiunea
secretorie a glandelor este formată din celule glandulare dispuse pe un singur rând (glande
monoptihe), având la baza lor celule mioepiteliale; în lumen se acumulează produsul secretat, fiind
apoi eliminat prin canalul propriu de excreţie. Numărul de glande este mare. Zona dermică
profundă este formată din ţesut conjunctiv fibros, dens.

Lacerta viridis (Reptilia, Lacertilia)

Pielea la şopârlă prezintă o bună adaptare la viaţa terestră. Se remarcă cornificarea
puternică a epidermei, precum şi scăderea numărului de glande tegumentare (fig. 1.3). Epiderma
are diferenţiate două zone: o zonă vie, numită şi corpul mucos sau malpighian, alcătuită din 2-3
straturi suprapuse de celule prismatice şi cubice, şi o zonă cornoasă (corp cornos), moartă,
formată din straturi suprapuse de celule cornificate, pavimentoase. Derma este formată superficial
din ţesut conjunctiv lax cu cromatofori subepidermici şi, profund, din ţesut conjunctiv fibros. Limita
dintre epidermă şi dermă este sinuoasă, astfel încât suprafaţa pielii apare cutată. Pe faţa dorsală a
cutelor epiderma este puternic cornificată, formând solzii cornoşi. Solzii sunt imbricaţi.

Columba livia (Aves)

Epiderma este relativ subţire în comparaţie cu derma subiacentă, lipsită în general de
celule pigmentare (fig. 1.4). Epiderma prezintă un corp mucos profund (stratul bazal) şi un corp
cornos superficial (stratul cornos). Tegumentul păsărilor are puţine glande.

Homo sapiens (Mammalia)

Pielea de mamifer este formată din epidermă dispusă pe o membrană bazală şi dermă, sub
care se găseşte o formaţiune subcutanată (fascie, bursă sau hipodermă), constituită din ţesut
conjunctiv areolar, respectiv adipos. Epiderma stratificată, pavimentoasă, cheratinizată, este
formată din cheratinocite care la capătul procesului de cornificare constituie stratul superficial,
cornos, al pielii (fig. 1.5). La suprafaţa pielii are loc un continuu proces de exfoliere a epidermei,
prin care celulele cheratinizate sunt îndepărtate. Cheratinocitele formate în urma diviziunilor
mitotice din stratul bazal trec prin diferite stadii de cheratinizare până când ajung la suprafaţă,
conform stratificării epidermice: stratul spinos (poliedric), stratul granulos, stratul lucid, la care se

3
adaugă straturile deja menţionate - cel bazal şi cel cornos. Procesul de cheratinizare este mai
intens în regiunile corpului unde pielea este mai groasă (palme, plante), unde straturile
componente, în special cel lucid, sunt mult mai bine individualizate. Cheratinocitele sunt celulele
predominante ca număr la nivelul epidermei, printre care se mai găsesc şi celule specializate:
celulele stem, melanocitele, celulele Merkel, celulele Langerhans.
Derma este diferenţiată în două zone. Zona papilară a dermei formează papilele dermice,
care conţin ţesut conjunctiv lax. Zona reticulară, profundă, mai groasă, este constituită din ţesut
conjunctiv fibros cu fibre dispuse neregulat, care ancorează derma la formaţiunea subcutanată. În
dermă se găsesc vase de sânge, nervi şi muşchi netezi, foliculi piloşi, glande sebacee, glomeruli şi
canale de excreţie ale glandelor sudoripare.

celulă caliciformă

epidermă

solz elasmoid

dermă laxă

sac scheletogen

dermă densă

musculatură subiacentă

Figura 1.1. Secţiune transversală prin tegument de Salmo trutta fario.

epidermă

celule pigmentare

glandă acinoasă de tip mucos

glandă acinoasă de tip seros

celulă mioepitelială

dermă laxă

dermă densă

Figura 1.2. Secţiune transversală prin tegument de Rana sp.

4
 solz cornos

strat cornos al epidermei

strat viu al epidermei

celule pigmentare

dermă laxă

dermă densă

Figura 1.3. Secţiune transversală prin tegument de Lacerta viridis.

strat cornos al epidermei

strat mucos al epidermei

dermă

Figura 1.4. Secţiune transversală prin tegument de Columba livia.

strat descuamant

strat cornos

strat lucid

strat granulos

strat spinos

strat bazal
membrană bazală

dermă

Figura 1.5. Secţiune transversală prin tegument de Homo sapiens.

5
 1.2. Anexe ale pielii
Solzi elasmoizi la peştii osoşi (Osteichthyes, Teleostei) pot fi: solzi cicloizi, mari (fig.
3.16.A), cu marginea apicală simplă, netedă, caracteristici pentru ciprinide (crap, caras etc.) şi solzi
ctenoizi (fig. 3.16.B), mai mici, cu marginea apicală zimţată, întâlniţi la percide (biban, şalău etc.).
Solzii elasmoizi sunt subţiri (au în structura lor câte un strat de izopedină şi altul de ganoină) şi au
origine dermică, fiind formaţi în sacii scheletogeni de la nivelul dermei laxe (fig. 1.6). În perioada de
creştere, noi circuli (straturi concentrice) se depun la periferia solzului astfel încât ciclurile de
creştere anuale sunt evidenţiate prin grupări formate din aceşti circuli. Aceste grupări constituie
modele în scările de determinare a vârstei individuale la peşti.

margine apicală

margine apicală

A B
Figura 1.6. Solzi elasmoizi: A – solz cicloid de Cyprinus carpio; B – solz ctenoid de Stizostedion
lucioperca.

Carapacea şi plastronul de Emys orbicularis (Reptilia, Chelonia)

Broaştele ţestoase au trunchiul învelit într-o carapace formată dintr-o porţiune dorsală
numită carapace propriu-zisă şi o parte ventrală numită plastron. Atât carapacea cât şi plastronul
sunt alcătuite din solzi cornoşi cu origine epidermică, dispuşi la exterior, şi plăci osoase, provenite
din dermă, dispuse la interior. Solzii şi plăcile au denumiri caracteristice şi sunt dispuse în şiruri.
Solzii cornoşi. Pentru carapace (fig. 1.7.A) există un şir de solzi centrali, flancaţi de două
şiruri de solzi laterali. Pe marginile carapacei se găsesc solzii pleurali. Pentru plastron (fig. 1.7.B)
se descriu următoarele perechi de solzi: gulari, humerali, pectorali, abdominali, femurali şi anali.
Plăcile osoase. Sub solzii cornoşi ai carapacei se găsesc următoarele plăci osoase
dermice: plăcile neurale, care se sudează la apofizele spinoase ale vertebrelor, flancate de două
şiruri de plăci costale, strâns legate de coaste şi plăci marginale, la periferie (fig. 1.8.A).
Sub solzii plastronului se observă un endoplastron, înconjurat de următoarele perechi de
plăci: epiplastroane, hioplastroane, hipoplastroane şi xifiplastroane (fig. 1.8.B).

Pana la păsări (Aves)

Penele formează penajul. Ca şi solzul reptilian, pana este produsă de epidermă, fiind o
formaţiune cornoasă. Puful, se găseşte la pui şi este format dintr-un ax, din vârful căruia pornesc o
serie de filamente. O pană obişnuită (de contur) este formată dintr-un ax (scapus) care inferior
(proximal) este aproape circular, gol la interior şi se numeşte calamus, iar superior (distal) este
turtit fiind denumit rahis. Calamusul este înfipt în piele, având la capătul inferior o deschidere la
nivelul căreia papila dermică pătrunde în pană şi la capătul superior un orificiu în jurul căruia se
găsesc câteva barbe libere ce dau hiporahisul. Rahisul poartă pe laturile sale barbe cu barbule,
care constituie stindardul penei (vexilum). Cele două stindarde împreună cu rahisul formează lama
penei (fig. 1.9).
6
 solzi solzi gulari
centrali
solzi humerali

solzi solzi
laterali pectorali

solzi
abdominali

solzi
femurali
solzi pleural

solzi anali

A B

Figura 1.7. Solzi cornoşi de Emys orbicularis: A – carapace; B – plastron.

epiplastron

endoplastron
plăci
neurale
hioplastron

plăci hipoplastron
costale

plăci
marginale
xifiplastron

A B
Figura 1.8. Plăci osoase de Emys orbicularis: A – carapace; B – plastron.

barbe cu barbule

rahis

stindard

calamus

hiporahis

Figura 1.9. Alcătuirea unei pene de contur.

7
 Firul de păr la mamifere (Mammalia)
Părul este o structură alungită şi cheratinizată care derivă dintr-o invaginare a epidermei
numită folicul pilos şi prezintă o dilataţie bazală numită bulb (fig. 1.10). La baza bulbului există o
papilă dermică, cu ţesut conjunctiv bogat în capilare sangvine. Firul de păr prezintă o rădăcină,
continuată distal cu tulpina care iese la suprafaţa pielii. Spre exteriorul rădăcinii se găsesc două
teci suprapuse, de natură epidermică: teaca epitelială internă şi teaca epitelială extenă. Derma din
jurul foliculului, constituită din ţesut conjunctiv dens, formează teaca fibroasă a firului de păr.
Culoarea părului se datorează activităţii melanocitelor, localizate în stratul bazal al bulbului;
acestea produc pigmentul prezent în celulele zonelor medulară şi corticală.

epidermă

glandă sebacee

dermă

teci foliculare

glandă sudoripară

tija firului de păr

hipodermă

bulb

papilă dermică

Figura 1.10. Secţiune prin tegument de mamifer.

Coarnele de mamifere (Mammalia)

Mamiferele sunt singurele vertebrate care au coarne adevărate. Există două tipuri
principale de coarne: goale şi pline.
Cornul gol este permanent (necaduc), adică persistă pe întreaga durată de viaţă a
individului. Este caracteristic familiei Bovidae (bovine, ovicaprine, antilope, bizoni), atât pentru
masculi cât şi pentru femele. Este un corn simplu, neramificat, alcătuit dintr-un cep osos format pe
o apofiză a frontalului, în care se prelungesc sinusurile frontale, şi un toc (cornet) cornos, de
culoare închisă, la exterior (fig. 1.11).
Cornul plin este caduc şi ramificat, fiind caracteristic cervidelor. Este prezent doar la sexul
mascul, cu excepţia renului, la care şi femela poartă coarne. Cornul este format dintr-o tijă (prăjină)
osoasă, care are la baza sa o rozetă (fig. 1.12). El se dezvoltă pe o proeminenţă a frontalului
(apofiză frontală). În perioada de creştere a cornului, acesta este acoperit de tegument cu păr des
şi scurt, numit velur. După ce cornul nu mai creşte, velurul se usucă şi cade, iar după încheierea
perioadei de rut a animalului, cade şi tija osoasă. Din punct de vedere structural, cornul plin este
format din ţesut osos spongios, dispus la interior şi ţesut osos mai dens dispus la exterior. Pe
suprafaţa cornului se formează nişte excrescenţe osoase numite perle, care alcătuiesc perlajul.

Copita de Equus caballus (Mammalia)

Similară ghearei, copita este o formaţiune cornificată (de natură epidermică), cu rolul de a
proteja capătul distal al degetului (corespunzător ultimei falange). Este constituită din trei părţi:
zidul (peretele), talpa şi furcuţa (fig. 1.13).
8
 Zidul înconjoară falanga a treia, având o consistenţă dură. Capetele posterioare ale zidului,
constituind barele acestuia, sunt răsfrânte spre interior. Talpa acoperă faţa inferioară a ultimei
falange, fiind încadrată de marginea plantară a zidului. Furcuţa pătrunde ca o pană triunghiulară
între barele zidului.

Glandele tegumentare la mamifere (Mammalia)

Glandele sebacee sunt localizate în dermă, având aspect acinos, cu deschidere în
porţiunea superioară a foliculului pilos printr-un duct scurt. Acinii sunt poliptihi, fiind alcătuiţi din mai
multe straturi celulare (fig. 1.14). Celule epidermice nedifenţiate, dispuse pe membrana bazală şi
alcătuind stratul bazal, proliferează şi se diferenţiază formând celule secretorii, aproape sferice, cu
numeroase picături lipidice în citoplasma lor. Nucleii acestor celule se micşorează treptat, pe
măsura apropierii celulelor de lumen. Apoi celulele explodează (secreţie holocrină), produsul de
secreţie al acestor glande (sebum) fiind eliminat în spaţiul folicular.
Glandele sudoripare au aspect tubular şi structură monoptihă (un singur strat de celule
secretorii). Celulele secretorii sunt înconjurate de celule mioepiteliale a căror contracţie facilitează
eliminarea produsului de excreţie. Există două tipuri de glande sudoripare: ecrine (fig. 1.15.A) şi
apocrine (fig. 1.15.B).
Glandele ecrine sunt tubulare cu glomerul şi se deschid la suprafaţa pielii, neavând
legătură cu firele de păr. Au un duct simplu, neramificat şi un diametru mai mare în porţiunea
secretorie scufundată în dermă. Mecanismul secreţiei (sudoarea) este merocrin, celulele
rămânând intacte după eliminarea produsului secretat.
Glandele apocrine au legătură, cel puţin în primele stadii ale dezvoltării, cu firele de păr.
Prezintă o secreţie mirositoare, eliminată prin mecanism holomerocrin, doar porţiunea apicală a
celulelor secretorii fiind eliminată odată cu produsul secretat. Glandele Moll de pe marginea
pleoapelor, glandele ceruminoase ale urechii, glandele mamare sunt glande sudoripare apocrine
modificate.

toc cornos

cep osos

tijă osoasă

sinus fronta

rozetă

apofiză frontală

Figura 1.11. Secţiune longitudinală Figura 1.12. Tija osoasă a cornului

prin corn de Bos taurus. de Capreolus capreolus.

9
 furcuţă

unghi al zidului

bară a zidului

zid

linie albă

talpă

Figura 1.13. Copita de cal, faţa plantară.

celule

celule
secretorii

dermă

Figura 1.14. Secţiune longitudinală prin glandă sebacee.

A B
Figura 1.15. Secţiuni transversale prin glande sudoripare: A – glandă ecrină de pisică;
B - glandă apocrină de cal.

10
 2. Sistemul scheletic
Sistemul scheletic asigură susţinerea şi protecţia corpului. Locul dispunerii sale în corp a
determinat considerarea a două categorii de schelet: exoscheletul, situat superficial, de origine
dermică la vertebrate, şi endoscheletul, din interiorul corpului, generat de mezenchimul profund.
La vertebrate, scheletul (partea pasivă) împreună cu musculatura scheletică (partea activă)
constituie sistemul locomotor care îndeplineşte funcţiile de susţinere şi mişcare ale organismului.
Elementele scheletice (îndeosebi oase şi cartilaje) oferă suprafeţe de inserţie pentru muşchi şi
ligamente, protejează organele cu structură fragilă, reprezentând totodată şi un depozit de
substanţe minerale.

Tabelul 2.1. Componentele endoscheletului la vertebrate.

coloana vertebrală
scheletul coastele cuşca toracică
axial
sternul
scheletul cefalic neurocraniul
splanhnocraniul
scheletul scheletul aripioarelor la peşti
apendicular scheletul membrelor la scheletul centurilor (zonal)
tetrapode
scheletul membrelor propriu-
zise

2.1. Coloana vertebrală, coastele şi sternul

Dispusă pe linia medio-dorsală a corpului, coloana vertebrală are funcţia de ax scheletic al
organismului. În mod primitiv rolul de ax scheletic este îndeplinit de către notocord (coardă
dorsală), care persistă toată viaţa la ciclostomi, holocefali, dipnoi şi condrostei. La celelalte
vertebrate notocordul se reduce, fiind înlocuit de corpurile vertebrelor.
Coloana vertebrală este constituită dintr-o succesiune de vertebre. O vertebră tip este
alcătuită din (fig. 2.1):
- corp vertebral (centrum);
- arcuri: - neural, dispus dorsal, protejează măduva spinării, este prelungit dorsal cu spina
neurală; pe acest arc se dezvoltă apofizele transverse şi apofizele de articulare intervertebrală
numite zigapofize;
- hemal, dispus la partea ventrală a corpului; apare numai la vertebrele din regiunea
codală a vertebratele la care coada prezintă importanţă în locomoţie, arcul protejând vasul
dorsal; arcul se prelungeşte ventral cu spina hemală; la peşti, există şi în regiunea troncală
apofize hemale, numite parapofize.
Coloana vertebrală este diferenţiată morfo-funcţional în regiuni variabile ca număr în seria
vertebratelor (tab. 2.2.).
O coastă tipică este alcătuită din trei regiuni: vertebrală, intermediară şi sternală.
Sternul este caracteristic tetrapodelor, fiind situat în zona medio-ventrală a regiunii toracice.
La amfibieni există un arhistern dar începând cu reptilele sternul este o neoformaţiune (neostern).
Un stern tipic are trei părţi: manubrium (cap), mezostern (corp) şi xifistern (apendice xifoid).

11
 spină neurală

arc neural
corp verte

arc hemal
spină hemală

Figura 2.1. Vertebră codală de peşte osos.

Cyprinus carpio (Pisces, Teleostei)

Vertebrele teleosteenilor se articulează între ele prin suprafeţele lor terminale şi prin
intermediul unor expansiuni osoase, care au rolul de a rigidiza coloana vertebrală. Arcurile neurale
nu prezintă zigapofize (apofize de articulare intervertebrală) şi nici apofize transverse. Articulaţia
cranio-vertebrală este fixă.
La nivelul coloanei vertebrale se pot distinge două regiuni: troncală şi caudală (fig. 2.2).
Vertebrele din porţiunea anterioară a regiunii troncale sunt alcătuite din corp vertebral şi arc neural
care se prelungeşte cu spină neurală. Această primă porţiune a coloanei este caracterizată de
faptul că parapofizele sunt reduse la nişte tuberculi osoşi servind la prinderea coastelor. Vertebrele
din porţiunea posterioară a regiunii troncale prezintă corp vertebral, arc neural cu spină neurală şi
o pereche de parapofize lungi (apofize hemale); aceste vertebre sunt lipsite de coaste. În regiunea
caudală, numită şi codală, se găsesc vertebre alcătuite din corp vertebral şi cele două arcuri
(neural şi hemal), fiecare dintre ele fiind prelungit cu câte o spină. Ultimele vertebre codale sunt
modificate şi constituie scheletul intern al înotătoarei codale.
Coastele sunt simple, subţiri, osoase şi nu se unesc pe linia medio-ventrală a corpului. Ele
se articulează la nivelul corpilor vertebrali sau a parapofizelor.
regiune codală regiune troncală

apofize spinoase
( l )

coaste

spine de arcuri hemale corp vertebral

apofize hemale

Figura 2.2. Coloană vertebrală şi coaste de Cyprinus carpio.

12
 Rana sp. (Amphibia, Anura)
În cazul amfibienilor, la nivelul coloanei vertebrale se diferenţiază în plus faţă de peşti,
regiunile cervicală şi sacrală. Articulaţia intervertebrală se face prin zigapofize iar pe arcul neural
apar şi apofizele transverse în timp ce spinele neurale sunt foarte mici.
Regiunea cervicală cuprinde la amfibieni o singură vertebră lipsită de apofize transverse,
denumită proatlantică. Articulaţia cranio-vertebrală este mobilă, ea realizându-se între cei doi
condili occipitali ai craniului şi cavităţile glenoide ale vertebrei proatlantice.
Regiunea dorsală, mai scurtă, este alcătuită din numai şapte vertebre ale căror apofize
transverse sunt unite cu rudimentele costale.
În regiunea sacrală există o singură vertebră cu apofize transverse foarte bine dezvoltate,
articulate cu ilioanele centurii pelviene.
Regiunea codală este reprezentată de o piesă unică numită urostil, rezultată din
concreşterea vertebrelor caudale (fig. 2.3).
Coastele sunt rudimentare şi unite cu apofizele transverse ale vertebrelor dorsale.
Sternul, parţial osificat, este ataşat la piesele centurii scapulare (fig. 2.15).

vertebră
proatlantică

vertebre dorsale

vertebră
sacrală

urostil

Figura 2.3. Coloană vertebrală de Rana sp.

Columba livia (Aves)

Coloana vertebrală cuprinde cinci regiuni (fig. 2.4); ea prezintă o serie de caracteristici
datorate adaptării la zbor (pneumatizarea vertebrelor, rigidizarea regiunii toracice) şi bipedie
(articulaţia coloanei cu craniul sub un unghi de 100º-160º, rigidizarea regiunii lombo-sacrale).
Regiunea cervicală este alcătuită dintr-un număr variabil de vertebre, numărul lor variind
proporţional cu lungimea gâtului. Primele două vertebre sunt atlasul şi axisul. Atlasul este lipsit de
corp vertebral şi, la partea lui anterioară, prezintă o cavitate glenoidă. Axisul este prevăzut cu
apofiză odontoidă. Vertebrele cervicale tipice au apofize transverse bifide şi reduse la care se
articulează coaste rudimentare, împreună delimitând de fiecare parte câte un foramen transvers; la
nivelul acestuia sunt adăpostite artera vertebrală şi lanţul paraganglionar simpatic. De la nivelul
rudimentelor costale porneşte câte o prelungire în formă de baghetă, purtând numele de apofiză
stiliformă.
Spinele neurale ale vertebrelor toracice sunt mari, puternic lăţite şi unite între ele, astfel
încât rezultă o formaţiune rigidă numită notarium. La fiecare vertebră toracică se articulează câte o
pereche de coaste. Ultimele vertebre toracice împreună cu vertebrele lombare, sacrale şi primele
vertebre codale sunt sudate între ele, formând o piesă unică – sinsacrumul. Următoarele vertebre
13
codale sunt libere iar ultimele sunt sudate între ele, formând pigostilul care reprezintă un suport
pentru penele rectrice.
Coastele sunt complet osificate şi alcătuite doar din două regiuni, vertebrală şi sternală,
dispuse în unghi una faţă de alta. Din regiunea vertebrală a fiecărei coaste pleacă câte o
prelungire osoasă (apofiza uncinee), orientată către coasta posterioară ei, determinând rigidizarea
cuştii toracice. Extremitatea vertebrală a coastei este bicefală, articulându-se la corpului vertebral
şi la apofiza transversă prin cap şi tuberozitate. Prin porţiunea sternală coastele se articulează la
stern.
Sternul este bine dezvoltat, osificat şi are formă de placă. Ca la toate păsările carinate, pe
linia medio-ventrală a sternului se găseşte carena.

Figura 2.4. Coloană vertebrală, coaste şi stern de Columba livia.

Canis lupus (Mammalia)

Coloana vertebrală prezintă cinci regiuni (fig. 2.5). Între corpurile vertebrale există discuri
intervertebrale, formaţiuni care sporesc elasticitatea coloanei. La capetele corpului vertebral există
câte un disc cartilaginos de creştere, vizibil doar la animalele imature (la animalele adulte se
sudează prin osificare la corpul vertebral).
Regiunea cervicală cuprinde şapte vertebre: atlas, axis şi cinci vertebre cervicale tipice.
Atlasul este lipsit de corp vertebral şi anterior poartă două cavităţi glenoide pentru articularea cu
cei doi condili occipitali. Axisul este prevăzut cu apofiză odontoidă. Vertebrele cervicale au spina
neurală redusă şi apofizele costo-transverse (rudimente de coaste cervicale care s-au sudat cu
apofizele transverse) cu câte un foramen transvers.

14
 Vertebrele toracice prezintă pe fiecare latură a corpului câte două semifaţete, la fiecare
articulându-se câte o jumătate a unui cap de coastă. Apofizele spinoase sunt lungi şi orientate
oblic. Vertebrele lombare au corpul masiv. Vertebrele din regiunea sacrală, în număr de trei, sunt
concrescute între ele formând osul sacrum, la care se articulează oasele coxale. Vertebrele
codale, în număr variabil, prezintă dimensiunile reduse progresiv spre extremitatea posterioară a
cozii.
Coastele au câte două regiuni: una vertebrală, osoasă, şi alta sternală, cartilaginoasă.
Extremitatea vertebrală prezintă un cap, un gât şi o tuberozitate. Capul coastei se articulează între
doi corpi vertebrali iar tuberozitatea la nivelul apofizei transverse a vertebrei corespunzătoare. Se
deosebesc trei categorii de coaste, în funcţie de raportul acestora cu sternul: adevărate, false şi
flotante (libere).
Sternul este format din manubrium, corp şi xifistern cartilaginos.

regiune
regiune cervicală regiune toracică regiune lombară sacrală
col.Canis.jpg

regiune
codală

atlas axis manubri regiunea vertebrală a

u coastei

sternebre
apendice xifoid
regiunea sternală a
coastei

Figura 2.5. Coloană vertebrală, coaste şi stern de Canis lupus.

2.2. Scheletul cefalic

Scheletul cefalic la vertebrate este format din neurocraniu şi splanhnocraniu
(viscerocraniu).
Neurocraniul la gnatostomieni are două părţi: una anterioară mai veche din punct de
vedere filogenetic numită paleocraniu şi una posterioară mai nouă şi numită neocraniu. Neocraniul
se formează prin asimilarea primelor vertebre ale coloanei vertebrale şi corespunde regiunii
occipitale. Craniul agnaţilor este lipsit de regiunea occipitală, prezentând numai paleocraniu.
În funcţie de numărul de vertebre asimilate în regiunea occipitală, craniul este considerat:
- protometamer, când regiunea occipitală este formată prin asimilarea unui număr mai mic de
vertebre, cum este cazul peştilor şi amfibienilor;
- auximetamer, când regiunea occipitală este formată prin asimilarea unui număr mai mare de
vertebre, cum este cazul amniotelor (reptile, păsări, mamifere).
La nivelul neurocraniului pot fi delimitate patru regiuni: occipitală, otică, temporoorbitară şi
etmoidonazală.
Viscerocraniul este format pe seama arcurilor viscerale, de regulă în număr de 7 perechi:
- perechea I, a arcului oral, care constituie falca superioară prin segmentul său proximal şi falca
inferioară prin segmentul distal;
- perechea II, a arcul hioidian, cu un segment proximal numit hiomandibular şi unul distal, numit
hioid;

15
- perechile III-VII, reprezentând arcurile branhiale, care împreună cu hioidul formează aparatul
hiobranhial, bine dezvoltat la peşti (poartă branhiile) dar regresat la tetrapode.

Squalus acanthias (Pisces, Chondrichthyes)

Craniul, cartilaginos ca şi restul scheletului, este protometamer şi articulat fix la coloana
vertebrală. Neurocraniul este reprezentat de o capsulă cartilaginoasă la care nu există limite
distincte între cele patru regiuni (fig. 2.6) şi care anterior se prelungeşte cu un rostru.
Splanhnocraniul este reprezentat de cartilajul palatopătrat (falca superioară), cartilajul lui Meckel
(falca inferioară) şi aparatul hiobranhial. Ambele fălci poartă dinţi pe marginile lor. Suspendarea
fălcilor la neurocraniu se realizează prin hiomandibular şi ligamente (articulaţie amfistilică).

Figura 2.6. Craniu de Squalus acanthias: faţa laterală.

Stizostedion lucioperca (Pisces, Teleostei)

Craniul protometamer, articulat fix la coloana vertebrală şi osificat în totalitate, este alcătuit
dintr-un număr mare de oase (fig. 2.7). Neurocraniului i se pot identifica cele patru regiuni.
Splanhnocraniul este reprezentat de cele două fălci (superioară şi inferioară) şi aparatul
hiobranhial osificat (fig. 2.8). Suspendarea fălcilor se realizează prin intermediul hiomandibularului
şi a simplecticului (articulaţie methiostilică).

16
Figura 2.7. Craniu de Stizostedion lucioperca: faţa laterală.

Figura 2.8. Aparat hiobranhial de Stizostedion lucioperca.

17
 Rana sp. (Amphibia, Anura)
Craniul, de tip protometamer, este articulat mobil la coloana vertebrală prin cei doi condili
occipitali, situaţi pe occipitalele laterale. La adult craniul este incomplet osificat, existând şi zone
cartilaginoase. Craniul este scurt şi aplatizat, cu oase subţiri (fig. 2.9). Suspendarea
viscerocraniului la neurocraniu se face prin oasele pătrate (articulaţie pătratostilică).
Hiomandibularul se găseşte în urechea medie, constituind columela.

premaxilar
nazal coană

sfenetmoid
maxilar
orbită
frontoparieta
l

pterigoid

pătratojugal

scvamozal

pătrat

fereastră prootic
bazitemporală occipital lateral

coană premaxilar
palatin
vomer
sfenetmoid
maxilar

fereastră palatină

pterigoid

pătratojugal

pătrat
occipital lateral parasfenoid

Figura 2.9. Craniu de Rana sp.: A – faţa dorsală; B – faţa ventrală.

Anas platyrhynchos (Aves)

Craniul este auximetamer, cu un singur condil occipital purtat de bazioccipital. Cutia
craniană este boltită şi proporţional mai mare ca a reptilelor. Oasele sunt subţiri şi pneumatice,
între ele existând un număr mare de ferestre. Suturile dintre oase se închid devreme în
ontogeneză. Există o singură pereche de fose temporale (craniu monozigal) care comunică larg cu
orbita (fig. 2.10). Articulaţia viscerocraniului la neurocraniu este pătratostilică streptostilică
(pătratele articulate mobil). Nu există boltă palatină secundară. Oasele fălcilor nu poartă dinţi şi iau
parte la formarea ciocului.
18
 Canis lupus (Mammalia)
Craniul este auximetamer, cu doi condili occipitali purtaţi de masele laterale ale
occipitalului. Numărul oaselor cefalice scade faţă de cel al reptilelor deoarece multe se sudează
între ele formând complexe osoase (occipital, temporal, etmoid, presfenoid, postsfenoid). Craniul
este sinapsid, având o singură pereche de fose temporale care comunică larg cu orbita (fig. 2.11).
Stâncile oaselor temporale sunt acoperite de bulele timpanice. Arcada zigomatică este depărtată
de craniu. Există boltă palatină secundară constituită pe seama apofizelor orizontale ce aparţin de
oasele premaxilare, maxilare şi palatine. Falca inferioară este reprezentă de un singur element
osos (dentar) care se sudează cu simetricul său la nivelul unei simfize. Mandibula este suspendată
la neurocraniu printr-o articulaţie dentaro-scvamozală. Urechea medie cuprinde trei oase: ciocanul
(articularul), nicovala (pătratul) şi scăriţa (hiomandibularul).

Figura 2.10. Craniu de Anas platyrhynchos – faţa laterală.

Figura 2.11. Craniu de Canis lupus – faţa laterală.

19
 2.3. Scheletul apendicular
Scheletul apendicular este reprezentat de: scheletul aripioarelor înotătoare la peşti şi
scheletul membrelor la tetrapode.

2.3.1. Scheletul aripioarelor înotătoare la peşti

Peştii au două tipuri de aripioare înotătoare: neperechi (dorsala, codala, anala) şi perechi
(pectoralele şi pelvienele).

Scheletul înotătoarelor la Cyprinus carpio (Pisces, Teleostei)

a. Scheletul unei înotătoare nepereche are două părţi: endoscheletul şi exoscheletul.
Endoscheletul înotătoarei dorsale este constituit din raze interne numite radialia de natură osoasă
şi dispuse alternativ cu spinele neurale ale vertebrelor fără a se articula cu acestea. Exoscheletul
este reprezentat de raze externe numite lepidotrihia de natură dermică, osificate, care corespund
ca număr cu radialia (fig. 2.12). Scheletul înotătoarei anale are aceeaşi structură cu cea a
înotătoarei dorsale. Înotătoarea codală este homocercă, exoscheletul celor doi lobi fiind
asemănător, alcătuit din lepidotrihia, endoscheletul prezentând însă asimetrie. Piesele radialia sunt
înlocuite de elemente modificate ale coloanei vertebrale. Endoscheletul lobului superior cuprinde:
urostilul (rezultat din concreşterea ultimilor corpi vertebrali), o piesă epuralia (este o spină neurală
lăţită, situată deasupra urostilului), câteva spine neurale lăţite şi 4 hipuralia (spine hemale puternic
lăţite, situate sub urostil). Endoscheletul lobului inferior este alcătuit din 3 hipuralia şi câteva spine
hemale lăţite (fig. 2.13).

lepidotrihia

radialia

apofiză
spinoasă

coaste
corp
apofize vertebral
hemale

Figura 2.12. Scheletul înotătoarei dorsale de Cyprinus carpio.

Figura 2.13. Scheletul înotătoarei codale de Cyprinus carpio.

20
 b. Scheletul unei înotătoare pereche are două segmente: proximal, reprezentat prin
centură, şi distal, reprezentat prin scheletul aripioarei propriu-zise.
Înotătoarea pectorală are în alcătuirea centurii atât oase endocondrale (scapular şi
coracoid) cât şi oase desmale (clavicular, cleitrum, supracleitrum şi postcleitrum). Centura
pectorală se articulează la regiunea otică a neurocraniului. Scheletul aripioarei propriu-zise
este alcătuit din elemente endoscheletice numite radialia şi elemente exoscheletice numite
lepidotrihia (fig. 2.14.A). Înotătoarea pelviană are centura mai simplu organizată, formată dintr-
o placă osoasă care se articuleză cu simetrica ei la nivelul unei simfize (fig. 2.14.B). Scheletul
aripioarei propriu-zise este alcătuit din radialia în număr redus şi lepidotrihia.

clavicular scapular

coracoid

postcleitrum supracleitrum

cleitrum

radialia

lepidotrihia

A B

Figura 2.14. Scheletul înotătoarelor perechi la Cyprinus carpio: A – pectorale; B – pelviene.

2.3.2. Scheletul membrelor la tetrapode

La nivelul scheletului unui membru de tetrapod se deosebesc 2 segmente: segmentul
proximal reprezentat de scheletul centurii (scapulară la membrul anterior şi pelviană la membrul
posterior) şi cel distal care este scheletul membrului propriu-zis.
Scheletul centurii scapulare
Scheletul centurii scapulare este alcătuit din 3 oase endocondrale:
- scapular, dispus latero-dorsal;
- coracoid anterior (precoracoid), dispus latero-ventral şi anterior;
- coracoid posterior (coracoid), care se găseşte latero-ventral şi posterior.
La locul de articulare a celor trei oase se formează cavitatea glenoidă unde se articulează
humerusul.
În afara acestor oase endocondrale, la nivelul centurii poate să apară şi un os desmal,
clavicula.
Scheletul centurii pelviene
În alcătuirea centurii pelviene intră 3 oase endocondrale:
- ilion, dispus latero-dorsal şi articulat la vertebrele regiunii sacrale;
- ischion, care se găseşte latero-ventral şi posterior;
- pubis, dispus latero-ventral şi anterior.
La locul de articulare a celor trei oase între ele este delimitată cavitatea cotiloidă (numită la
mamifere şi cavitate acetabulară) unde se articulează femurul.
21
 epistern
suprascapular

scapular
omostern
clavicula

epicoracoid
coracoid

stern

xifistern

Figura 2.15. Centură scapulară de Rana sp.

scapular

coracoid stern

claviculă

carenă sternală

Figura 2.16. Centură scapulară de Columba livia.

fosă supraspinoasă

spina scapularului

fosă infraspinoasă

acromion

apofiză coracoidă

cavitate glenoidă

Figura 2.17. Centură scapulară de Canis lupus.

22
 cavitate
ilion cotiloidă

placă
ischiopubiană

Figura 2.18. Centură pelviană de Rana sp. – faţa laterală.

ilion

ischion
cavitate
cotiloidă
pubis

Figura 2.19. Centură pelviană de Columba livia.

ilion

cavitate
acetabulară

foramen
obturator

pubis

simfiză ischion
ischiopubiană

Figura 2.21. Centură pelviană de Canis lupus.

23
 Scheletul membrelor propriu-zise
Există o schemă unică de alcătuire pentru ambele perechi de membre (anterioare şi
posterioare) la toate tetrapodele. Schema cuprinde trei componente: stilopod, zeugopod şi
autopod. Autopodul la rândul său este împărţit în: bazipod, metapod şi acropod.

femur
humerus

cubitus

carpiene tarsiene os crural

distale
tibial
radius metatarsiene

prepolex peroneal

falange metacarpiene falange

A B

Figura 2.22. Scheletul membrelor de Rana sp.: A – anterior; B – posterior.

humerus

radius
femur
cubitus

peroneu
tibiotars

centrocubital

medioradial
carpiene
di l
tarsometatars
metacarpiene

falange falange

A B

Figura 2.23. Scheletul membrelor de pasăre: A – anterior; B – posterior.

24
 femur

humerus

rotula

cubitus

tibie
radius
peroneu
carpiene
tarsiene
metacarpiene
astragal metatarsiene
falange
falange

calcaneu

A B

Figura 2.24. Scheletul membrelor de Ursus arctos: A – anterior; B – posterior.

25
 3. Sistemul muscular
Muşchii dezvoltă forţa necesară mişcărilor diferitelor organe (viscere) şi ale corpului
(soma). Prin urmare, utilizând drept criteriu localizarea lor, muşchii pot fi clasificaţi în viscerali şi
somatici. În cele ce urmează va fi prezentată musculatura somatică care este reprezentată în
principal de muşchii scheletici (ataşaţi scheletului) dar şi de muşchii pieloşi (ataşaţi pielii).
Organizarea musculaturii somatice variază în lumea animală de la pături musculare (de exemplu,
la viermi) la diferenţieri accentuate (de exemplu, la insecte şi tetrapode).

3.1. Perca fluviatilis (Pisces, Teleostei)

Musculatura parietală (laterală)
Musculatura parietală se întinde de la craniu până la coadă. Ea este împărţită de către
septul conjunctiv orizontal (caracteristic gnatostomienilor) în două porţiuni: epaxonică (deasupra
septului) şi hipaxonică (dedesubtul septului). Astfel miomerele capătă aspectul unui "W" culcat (fig.
3.1). Mioseptele sunt dispuse oblic faţă de septul sagital iar miomerele pătrund ca nişte conuri unul
în altul, lucru evidenţiat pe o secţiune transversală realizată prin regiunea codală (fig. 3.3).
La nivelul septului orizontal, superficial, se află muşchiul liniei laterale numit şi muşchiul
roşu.

Musculatura capului
In regiunea capului există două grupe musculare: branhiomerică şi hipobranhială (fig. 3.2).
Musculatura branhiomerică, corespunzătoare arcurilor viscerale, cuprinde:
muşchi ai arcului oral:
• m. adductor al fălcii inferioare (între orbită, fălci şi preopercular);
• m. ridicător al arcului palatin (între sfenotic şi metapterigoid);
• m. intermandibular (între ramurile fălcii inferioare);
• m. dilatator (abductor) al operculului (între sfenotic şi opercul);
muşchi ai arcului hioidian:
• trei muşchi ridicători ai operculului (între opercul şi centura pectorală);
• m. adductor al operculului (între opercul şi regiunea otică a craniului);
• m geniohioidian (între falca inferioară şi razele branhiostegale);
• m. hioidian (între razele branhiostegale);
muşchi ai arcurilor branhiale:
• m. trapez (între arcurile branhiale, regiunea occipitală şi centura pectorală);
• m. ridicători ai arcurilor branhiale (între epibranhiale şi regiunea otică a craniului);
• m. faringohioidian (între faringobranhiale şi hioid);

Musculatura hipobranhială este reprezentată de:

• m. sternohioidian (între hioid şi centura scapulară);
• m. faringoclavicular extern (între arcurile branhiale şi centură);
• m. faringoclavicular intern (între arcurile branhiale şi centură).

Musculatura apendiculară
Aripioarele perechi prezintă pe faţa externă muşchi superficiali (abductori), iar pe cea
internă muşchi profunzi (adductori). Aripioarele neperechi au de asemenea muşchi superficiali şi
muşchi profunzi.

26
 m. trapez miosept
m. ridicător al
arcului palatin
mm. ridicători sept orizontal
ai operculului
m. dilatator al
operculului miomer

muşchi roşu
m. superficial al
m. adductor al fălcii aripioarei pectorale
inferioare

Figura 3.1. Musculatura superficială a corpului de Perca fluviatilis.

m. faringoclavicular
mm. ridicători ai intern
arcurilor branhiale m. hiohioidian

m. superficial al
aripioarei pectorale

m. faringoclavicular
extern
m. intermandibular miomer din musculatura
(secţionat) m. sternohioidian hipaxonică
m. geniohioidian
m. faringohioidian

Figura 3.2. Musculatura profundă a capului de Perca fluviatilis.

sept sagital

vertebră
sept
orizontal muşchi
roşu

miotoame

Figura 3.3. Secţiune transversală prin regiune codală de Perca fluviatilis.

27
 3.2. Rana sp. (Amphibia, Anura)
Musculatura scheletică la anure este mult mai diferenţiată, după cum reiese din tabelul 3.1
şi din figurile 3.4-3.6. Membrele posterioare sunt foarte bine dezvoltate, ca adaptare pentru salt.

Tabelul 5.1. Muşchi somatici la Rana sp.

Regiune Dorso-lateral Ventro-lateral

corporală
Muşchi pieloşi m. cutanat al coapsei: m. sternocutanat:

m. pterigoidian m. intermandibular
m. temporal m. submentonier
Regiunea cefalică m. maseter m. geniohioidian
m. depressor mandibulae m. sternohioidian
m. omohioidian
m. petrohioidian
m. trapez m. drept abdominal
m. lungul dorsal m. oblic abdominal extern
Regiunea troncală m. coccigiosacral m. oblic abdominal intern
m. coccigioiliac
m. iliolombar
mm. intervertebrali
m infraspinos m. cleidomastoidian
m. largul dorsal m. deltoid
m. ridicator al scapularului m. pectoral
m. interscapular m. sternoradial (biceps)
Membrul anterior m. transverso-scapular m. coracohumeral
m. subscapular mm. flexori ai autopodului
m triceps
m. extensor antibrahial
m. carpoulnar
m. extensor comun al degetelor
m. gluteus m. sartorius
m. piriform m. lungul adductor
m. triceps: m. marele adductor
dreptul anterior m. scurtul adductor
Membrul posterior vastul extern m. marele drept intern
vastul intern m. micul drept intern
m. biceps m. gastrocnemian
m. semimembranos: m. tibial posterior
m. tibial anterior:
m. peronier:

maxilar inferior m. submentonier

m. geniohioidian
m. intermandibular
m. hioglos (secţionat)

os hioid

mm. petrohioidieni

m. omohioidian

m. sternohioidian

Figura 3.4. Musculatura ventrală a regiunii cefalice de Rana sp.

28
 m. pterigoidian

m. temporal

m. trapez
m. depressor mandibulae

mm. intervertebrali
m. infraspinos

m. lungul dorsal m. iliolombar

m. oblic abdominal

m. coccigiosacral
m. gluteus
m. coccigioiliac
m. dreptul anterior
m. piriform
m. vastul extern
m. semimembranos
m. triceps
m. micul drept intern
m. biceps
m. gastrocnemian

m. peronier
m. tibial anterior

Figura 3.5. Musculatura dorso-laterală a corpului de Rana sp.

m. humerodigital
m. antibrahiometacarpian

m. intermandibular m. coracoradial m. humeroulnar

m. humeroantibrahial
m. biceps

m. deltoid

m. pectoral m. humeroradial

m. triceps
m. oblic abdominal extern
m. coracohumeral

m. oblic abdominal intern

m. marele adductor
m. vastul intern
m. scurtul adductor
m. lungul adductor
m. sartorius
m. marele drept intern m. tibial anterior

m. micul drept intern m. peronier

m. gastrocnemian

m. tibial posterior

Figura 3.6. Musculatura ventro-laterală a corpului de Rana sp.

29
 3.3. Lacerta viridis (Reptilia, Lacertidae)
Musculatura cutanată este mai dezvoltată decât cea de la amfibieni; de asemenea se
diferenţiază o musculatură costală (absentă la amfibieni, care au doar rudimente costale).

Tabelul 3.2. Muşchi somatici la Lacerta viridis.

Regiune Dorso-lateral Ventro-lateral
corporală
Muşchi pieloşi m. cutanat:

m. temporal m. intermandibular
m. pterigoidian m. digastric
Regiunea cefalică m. sternohioidian
m. omohioidian
m. lingual
m. trapez m. lung ventral
m. largul dorsal
Regiunea troncală m. lungul dorsal
mm. intercostali
m. retractor costal
Regiunea codală m. cozii
m. ridicător al scapularului m. supracoracoidian
m. subscapular m. costocoracoidian
m. deltoid m. sternocostal
m. marele rotund m. sternocoracoidian
Membrul anterior m. anconeu m. coracobrahial
m. rotator m. pectoral
m. micul rotund m. biceps
mm. extensori ai autopodului mm. flexori ai carpului
m. pronator
m. supinator
m. marele fesier m. ischiofemural
m. micul fesier m. pectineu
m. iliotibial m. pelviotibial
Membrul posterior m. femurocaudal m. semitendinos
mm. ischiococcigieni m. ischiotibial profund
m. iliac extern mm. vaşti
mm. extensori ai autopodului m. plantar
m. gastrocnemian mm. flexori ai autopodului
m. tibial posterior:

m. lungul dorsal
m. largul dorsal
m. dorsoscapular mm. fesieri
m. intercostali
m. temporal m. anconeu
m. trapez m. ileocostal m. iliotibial

mm. cozii

m. abductor
m. milohioidian

m. cleidohumeral m. extensori
m. pelviotibial
m. cutanat m. biceps
m. cutanat
m. interosoşi
m. pectoral m. ischiofemural
mm. extensori ai degetelor
m. lungul ventral
m. ischiotibial profund m. plantar

Figura 3.7. Musculatura corpului de Lacerta viridis.

30
 3.4. Columba livia (Aves)
Musculatura scheletică a păsărilor, puternic diferenţiată, prezintă particularităţi adaptative
pentru zbor şi bipedie (foarte bine dezvoltaţi fiind muşchii care mişcă aripa, respectiv muşchii
membrului posterior). De asemenea, datorită rigidităţii cuştii toracice (caracteristică legată tot de
zbor), muşchii dorsali ai trunchiului sunt reduşi, în schimb foarte bine diferenţiată apare
musculatura gâtului, acest segment fiind deosebit de mobil. Musculatura masticatoare este slab
dezvoltată. În tabelul 3.3, precum şi în figurile 3.8-3.9 este prezentată musculatura scheletică la
Columba livia.

Tabelul 5.3. Muşchi somatici la Columba livia.

Regiune corporală Dorso-lateral Ventro-lateral

Muşchi pieloşi m. cutanat (cucullanus) m. mielopielos

m. tensor al patagiumului
m. maseter
Regiunea cefalică
m. lungul post. al gâtului
Regiunea gâtului m. complexus
m. spinocervical
m. lateral al gâtului
m. lungul spatelui
m. dorsohumeral
m. ridicător al coccisului
Regiunea troncală m.ridicător post. al coastelor
mm. intercostali
m. ischiococcigian
m. pubiococcigian
m. costoscapular
m. deltoid anterior
Membrul anterior m. deltoid posterior
mm. extensori ai autopodului
mm. pronatori
m. iliotrohanterian
m. croitor
m. iliotibial
Membrul posterior m. biceps femural
m. ischioflexor
m. tibial anterior
m. lungul peronier
m. peronier
m. pielos pectoral
m. milohioidian
m. geniohioidian
m. stilohioidian
m. traheohioidian
m. lung flexor al gatului
m. drept anterior
m. drept mijlociu
m. drept posterior
m. pectoral
m. pectoral mediu
m. oblic abdominal extern
m. transvers
m. transversoanal
m. sfincter anal
m. coborâtor al coccisului
m. coracobrahial
m. biceps
m. extensor al braţului
mm. flexori ai autopodului
m. puboischiofemural
m. femurotibial
m. semimembranos
m. semitendinos
m. gastrocnemian

31
 m. cutanat al capului

m. geniohioidian m. maseter

m. drept mijlociu
m. milohioidian
m. drept posterior
m. drept anterior
m. complexus
m. mielopielos
m. lungul posterior al
m. lateral al gâtului gâtului

m. flexor al gâtului
mm. spinocervicali
mm. tensori ai patagiumului
m. biceps brahial
m. brahial
m. pronator superficial m. deltoid

m. radial m. dorsohumeral

m. marele pectoral
m. lungul dorsal

mm. intercostali
m. oblic abdominal extern
mm. ridicători
posteriori ai coastelor

m. croitor

m. tibial anterior m. iliotrohanterian

m. peronier
m. ridicător al
coccisului
m. lungul peronier
m. iliotibial m. ischiococcigian
m. gastrocnemian
m. transvers m. pubiococcigian
m. biceps femural m. ischioflexor

m. transversoanal

Figura 3.8. Musculatura corpului de Columba livia: vedere laterală.

32
 m. milohioidian m. geniohioidian

m. stilohioidian
m. drept anterior
m. mielopielos
m. drept mijlociu

m. lateral la gâtului
m. biceps brahial
m. flexor al gâtului
mm. tensori ai patagiumului

m. brahial

m. pielos pectoral
m. flexorul degetelor
m. marele pectoral
m. extensorul braţului

m. croitor
m. iliotibial

m. tibial anterior
m. oblic abdominal extern

transvers
m. transversoanal
m. sfincterul anal
m. femurotibial
m. coborâtor al coccisului
m. gastrocnemian
m. semimembranos
m. pubicoccigian
m. semitendinos

m. puboischiofemural

Figura 3.9. Musculatura corpului de Columba livia: vedere ventrală.

33
 3.5. Oryctolagus cuniculus (Mammalia)
Principalii muşchi scheletici, din planul superficial al corpului de iepure domestic, sunt redaţi
în tabelul 3.4 şi în figura 3.10.

Tabelul 3.4. Muşchi somatici la Oryctolagus cuniculus.

Regiune corporală Dorso-lateral (posterior) Ventro-lateral (anterior)

Muşchi cutanaţi m. marele pielos; m. pielos facial; m. platisma mioides
m. feţei:
Regiunea cefalică
m. masticatori: m. temporal; m. maseter; m. pterigoidieni
m. marele drept posterior
m. micul drept posterior
m. marele oblic
m. micul oblic
mm. scaleni
Regiunea gâtului
m. trapez
m. largul dorsal
mm. romboizi
Regiunea troncală m. ridicător al omoplatului
mm. dinţaţi
m. sacrospinal
m. iliocostal
m. lungul dorsal
m. supraspinal
m. deltoid
m. supraspinos
Membrul anterior m. infraspinos
m. subscapular
m. lungul extensor
m triceps brahial
mm. extensori ai autopodului
m. extensor al fasciei lata
mm. fesieri (gluteus)
m. biceps crural
m. semimembranos
m. semitendinos
Membrul posterior m. triceps sural (gastrocnemian+solear) m. drept intern
m. plantar subţire
m. lungul flexor comun
m. tibial posterior
m. popliteu
m. zigomatici
m. ridicător al aripii nazale
m. ridicător al buzei superioare
m. buccinator
m. coborâtor al buzei inferioare
m. sprâncenoauricular
m. jugoauricular
m. marele drept anterior
m. micul drept anterior
m. drept lateral
m. lungul gâtului
m. sternomastoidian
m. cleidomastoidian
m. cleidobazilar
m. acromiobazilar
m. sternohioidian
m. sternotiroidian
m. tirohioidian
m. digastric
m. milohioidian
m. stilohioidian
m. geniohioidian
m. marele pectoral
m. micul pectoral
mm. intercostali
m. diafragm
m. dreptul abdominal
m. oblic abdominal extern
m. oblic abdominal intern
m. transvers abdominal
m. pătratul lombar
mm. rotunzi
m. biceps brahial
m. brahial intern
mm. flexori ai autopodului
m. rotund pronator
m. iliopsoas
m. micul psoas
m. obturator intern
m. cvadriceps crural
m. croitor
mm. adductori
m. tibial anterior
m. lungul extensor
mm. peronieri

34
 m. temporal
mm. scaleni
m. jugoauricular
m. largul dorsal m. lungul dorsal m. gluteus
m. sprâncenoauricular
m. spinal m. iliocostal m. tensor al fasciei lata
m. deltoid
m. ridicător al
buzei superioare m. biceps crural
m. trapez

m. ridicător al
aripii nasului m. semimembranos

m. buccinator m. semitendinos
mm. zigomatici
m. croitor
m. coborâtor al buzei inferioare m. triceps sural
m. maseter m. marele pectoral m. oblic abdominal extern

m. sternomastoidian m. marele dinţat

m. marele rotund m. lung peronier
m. cleidomastoidian m. lungul flexor
m. triceps
m. acromiobazilar
m. brahial

A.

m. supraspinos
m. subscapular

m. marele rotund m. coracobrahial

m. lungul extensor
al antebraţului m. biceps brahial

m. triceps brahial m. extensor radial al carpului

t i
m. rotund pronator

m. flexor radial al
m. flexorul ulnar al carpului carpului

m. flexor superficial al degetelor

m. flexor profund al degetelor

B.

m. psoasul mare m. iliac

m. psoasul mic
m. croitor

m. dreptul coapsei
m. scurtul adductor
m. vastul extern
m. marele adductor
m. lungul adductor

m. dreptul intern

m. semimembranos
m. tibial anterior
m. semitendinos
m. lungul flexor
m . gastrocnemian

m. plantarul subţire

C.

Figura 3.10. Musculatură scheletică de Oryctolagus cuniculus: A. vedere laterală; B. faţa internă a
membrului anterior; C. faţa internă a membrului posterior.
35
 4. Sistemul nervos

Sistemul nervos face legătura organismului cu mediul extern şi coordonează activitatea

organelor (structurilor) interne. Acesta prezintă o variabilitate a organizării sale în lumea animală.
La vertebrate sistemul nervos cuprinde, din punct de vedere topografic, sistemul nervos
central (dispus pe partea dorsală a corpului) şi sistemul nervos periferic. Sistemul nervos central,
cel care va fi descris în continuare, este reprezentat de măduva spinării şi encefal.

4.1. Măduva spinării

Măduva spinării are forma unui cordon turtit la ciclostomi sau cilindric la gnatostomieni.
Calibrul măduvei spinării este, de regulă, uniform la vertebratele primar acvatice. Specia Trigla
lucerna constituie o excepţie (fig. 4.1), prezentând la capătul anterior al măduvei cinci perechi de
intumescenţe corelate cu dezvoltarea puternică a aripioarelor pectorale. Tetrapodele au de-a
lungul măduvei spinării două intumescenţe determinate de dezvoltarea membrelor: una anterioară,
numită şi brahială, alta posterioară - lombo-sacrală sau pelviană.

telencefal

tuberculi
bigemeni

cerebel

intumescenţe
măduva medulare
spinării

Figura 4.1. Morfologia externă a măduvei spinării de Trigla lucerna:

porţiunea anterioară.

Secţiunile transversale realizate prin măduva diferitelor specii de vertebrate ilustrează

structura măduvei: substanţă cenuşie la interior şi substanţă albă spre exterior. Aranjarea
substanţei cenuşii variază în seria vertebratelor. La Eudontomyzon sp., dintre ciclostomi, apar
două coarne laterale de substanţă cenuşie (fig. 4.2). Substanţa cenuşie a măduvei la peşti prezintă
un corn dorsal şi două ventrale, aşa cum se poate observa la Squalus acanthias, în figura 4.3.
Toate tetrapodele au substanţa cenuşie, pe secţiune transversală, de forma literei H, cu două
coarne dorsale şi două ventrale (fig. 4.4).

substanţă albă
substanţă cenuşie

corn lateral de
substanţă cenuşie

canal ependimar

Figura 4.2. Secţiune transversală prin măduva spinării de Eudontomyzon sp.

36
 cordoane laterale de
substanţă albă

şanţ dorsal
corn dorsal de
substanţă cenuşie

canal ependimar

şanţ ventral

coarne ventrale
de substanţă cenuşie cordoane ventrale de substanţă albă

Figura 4.3. Secţiune transversală prin măduva spinării de Squalus acanthias.

coarne dorsale de substanţă cenuşie

şanţ dorsal

cordon dorsal de substanţă albă

canal cordon lateral de substanţă alb

ependimar

cordon ventral de substanţă albă

coarne ventrale de substanţă cenuşie şant ventral

Figura 4.4. Secţiune transversală prin măduva spinării de Rana sp.

4.2. Encefalul
Encefalul, deşi prezintă o evoluţie cu puternice transformări progresive în seria
vertebratelor, păstrează un plan structural destul de unitar, ilustrat în tabelul 4.1.

Tabelul 4.1. Planul structural al encefalului la vertebrate.

Segment encefalic Structuri nervoase

dorsal ventral
telencefal palium striatum şi septum
diencefal epitalamus talamus (lateral) hipotalamus
mezencefal tuberculi bigemeni tegmentum (pedunculi cerebrali la
(cvadrigemeni la mamifere) mamifere)
metencefal cerebel tegmentum (punte la mamifere)
mielencefal (bulb) ventricul mielencefalic tegmentum (+piramide şi olive la
mamifere)

4.2.1. Encefalul la peşti (Pisces)

Peşti elasmobranhi (Pisces, Chondrichthyes)
Caracteristicile de grup ale encefalului de elasmobranhi sunt urmărite la specia Squalus
37
acanthias (fig. 4.5).
Telencefalul este relativ mare, cu emisferele cerebrale incomplet delimitate între ele şi
continuate anterior cu lobii olfactivi pedunculaţi.
Diencefalul apare relativ larg pe faţa dorsală. Ventral, hipotalamusul delimitat anterior de
chiasma optică prezintă lobul median cu hipofiza bine dezvoltată, doi lobii inferiori (formaţiuni
caracteristice peştilor) şi doi saci vasculari.
Mezencefalul prezintă tuberculii bigemeni ovali bine delimitaţi între ei. Ventral, tegmentumul
mezencefalic se continuă cu cel de la nivelul metencefalului şi mielencefalului.
Metencefalul poartă dorsal cerebelul alcătuit dintr-un corp (paleocerebelul) şi două auricule
laterale (arhicerebelul). Corpul este mare, de formă ovală şi cu un şanţ cruciforn.
Mielencefalul, moderat dezvoltat, prezintă dorsal ventriculul mielencefalic, cu prelungiri
anterioare, care pătrund în auriculele cerebeloase.

bulb olfactiv
tractus olfactiv
emisfere cerebrale telencefal
diencefal
tuberculi bigemeni
corpul lobi inferiori
cerebelului auricul cerebelos
lob median
bulb cu ventricul
sac vascular
hipofiza
tegmentum

măduva
spinării
A. B
Figura 4.5. Encefal de Squalus acanthias: A-faţa dorsală; B-faţa ventrală

Peşti teleosteeni (Pisces, Teleostei)

Encefalul teleosteenilor prezintă particularităţi de grup dar şi o variabilitate morfologică
determinată atât de factori sistematici cât şi de cei eto-ecologici. Cele cinci segmente encefalice
sunt dispuse aliniat, fără a delimita curburi.
Telencefalul, de tip eversat, este reprezentat de două emisfere cerebrale lipsite de scoarţă
cerebrală, continuate anterior cu lobii olfactivi. Majoritatea teleosteenilor (cum apar şi la Gobius
melanostomus în figura 4.6.A), au lobii olfactivi sesili şi doar puţine grupe (de exemplu, ciprinidele,
siluridele, gadiidele) îi au pedunculaţi.
Diencefalul este aproape complet acoperit dorsal. Ventral, la nivelul hipotalamusului pot fi
indentificate următoarele structuri: chiasma optică, lobul median cu hipofiza, lobii inferiori şi sacul
vascular (fig. 4.6.B). Sacul vascular, o structură impară, de origine ependimo-meningeală, poate
avea dimensiuni veriabile în funcţie de specie.
Mezencefalul este reprezentat dorsal de tuberculii bigemeni, ventral de tegmentum
(continuat de cel de la segmentele posterioare - metencefalic, mielencefalic).
La nivelul mezencefalului, în interiorul ventricului mezencefalic se găesc următoarele
structuri: torusurile longitudinale (intruziuni ale scoarţei tectale), torusurile semicirculare şi valvula
cerebelului (componentă cerebeloasă). Tuberculii bigemeni la toţi teleosteenii reprezintă porţiunea
cea mai voluminoasă a encefalului, prezentând scoarţa (tectală).
Metencefalul are cerebelul bine dezvoltat, reprezentat de un corp (paleocerebelul) bine
dezvoltat, eminenţele granulare (arhicerebelul) şi valvula cerebelului. Valvula cerebelului reprezintă
o prelungire anterioară a cerebelului, tipică teleosteenilor, situată în ventriculul mezencefalic.
Mielencefalul apare simplu la unele specii precum Gobius melanostomus (fig. 4.6).

38
 nerv olfactiv nerv olfactiv

lob olfactiv
emisfere chiasma optică
cerebrale
emisfere cerebrale
lob median
tuberculi hipofiza
bigemeni tuberculi
bigemeni

corpul cerebelului sac vascular

lobi inferiori
bulb cu eminenţă granulară tegmentum
ventricul cerebeloasă

B
A

Figura 4.6. Encefal de Gobius melanostomus: A-faţa dorsală; B-faţa ventrală.

4.2.2. Encefalul la amfibieni (Amphibia)

Anure (Anura)
Encefalul la Rana sp. păstrează alinierea segmentelor (lipsa curburilor), lipsa scoarţeii
cerebrale, dar prezintă carcetrul inversat al telencefalului (fig. 4.7).

lobi olfactivi lobi olfactivi

emisfere cerebrale emisfere cerebrale

diencefal chiasma optică

tuberculi bigemeni
lob infundibular
cerebel hipofiză

bulb rahidian tegmentum

cu ventricul

A B

Figura 4.7. Encefal de Rana sp.: A-faţa dorsală; B-faţa ventrală.

Emisferele cerebrale care reprezintă aproape jumătate din lungimea encefalului se

continuă anterior cu lobii olfactivi uniţi între ei.
Diencefalul apare dorsal ca o bandă destul de largă iar ventral, în urma chiasmei optice,
prezintă lobul median cu hipofiza voluminoasă.
Mezencefalul are tuberculii bigemeni ovali, orientaţi uşor oblic faţă de axul longitudinal al
encefalului, prezentând scoarţa tectală. Torusurile semicirculare din interior sunt bine dezvoltate şi
unite între ele median, încât ventriculul mezencefalic apare etajat după cum se observă pe
secţiunea transversală realizată la acest nivel.
Metencefalul prezintă un cerebel redus la o simplă lamă dispusă transversal, cu scoarţă
cerebeloasă.
Mielencefalul este simplu, cu ventriculul de formă triunghiulară.
39
 4.2.3. Encefalul la reptile (Reptilia)
Segmentele encefalice la reptile configurează de acum, prin aranjarea lor, cele trei curburi
caracteristice amniotelor. Ele pot fi observate pe secţiunea sagitală a encefalului de Lacerta sp.
(fig. 4.9): curbura vertexului, la nivelul mezencefalului, convexă în sus; curbura pontină, la nivelul
metencefalului, convexă în jos; curbura nucală, la nivelul mielencefalului, convexă în sus.
Telencefalul prezintă cele două emisfere cerebrale nu prea mari la Lacerta sp. (fig. 4.8). Pe
secţiunea sagitală a encefalului de Lacerta sp. poate fi observată scoarţa cerebrală apărută pentru
prima dată la reptile. Lobii olfactivi cu care se continuă rostral emisferele cerebrale sunt alungiţi.
Diencefalul este aproape în întregime acoperit dorsal, iar ventral prezintă formaţiunile
hipotalamice specifice tetrapodelor (întâlnite şi la amfibieni).
Mezencefalul prezintă tuberculii bigemeni încă relativ mari, mai cu seamă la şopârlă.
Metencefalul are dorsal cerebelul de forma unei lame transversale.
Mielencefalul este simplu.

lobi olfactivi
lobi olfactivi

emisfere cerebrale emisfere cerebrale

chiasma optică
diencefal
lob infundibular
hipofiză
tuberculi bigemeni

cerebel
bulb rahidian tegmentum
cu ventricul

A B
Figura 4.8. Encefal de Lacerta sp. : A-faţa dorsală ; B-faţa ventrală.

palium tuberculi bigemeni

(cu scoarţă cerebrală) (cu scoarţă tectală)

ventricul lateral
cerebel ventricul
lob olfactiv mielencefalic

bulb rahidian

corp striat diencefal tegmentum

Figura 4.9. Secţiune sagitală prin encefal de Lacerta sp.

40
 4.2.4. Encefalul la păsări (Aves)
Encefalul la păsări, aşa cum apare la Columba livia (fig. 4.10), este voluminos, cu
particularităţi evolutive şi adaptative.
Telencefalul are emisferele cerebrale voluminoase, fiecare prezentând pe faţa dorsală câte
un şanţ superficial numit valeculă. Secţiunea sagitală realizată prin encefalul de porumbel
ilustrează o caracteristică importantă: dezvoltarea puternică a corpilor striaţi cu reducerea
ventriculelor laterale la simple fante (fig. 4.11). Scoarţa cerebrală este subţire, slab dezvoltată.
Caracterul microsmatic al telencefalului este sugerat de lobii olfactivi cu dimensiuni reduse.
Diencefalul este acoperit dorsal în totalitate pe de o parte de emisferele cerebrale, pe de
altă parte de cerebel. Hipotalamusul are morfologia caracteristică tetrapodelor.
lobi olfactivi lobi olfactivi

valeculă emisfere
cerebrale
emisfere
cerebrale

chiasmă optică

hipofiză
tuberculi
bigemeni
tuberculi
cerebel tegmentum bigemeni
bulb
rahidian

B
A
Figura 4.10. Encefal de Columba livia: A-faţa dorsală ; B-faţa ventrală.

diencefal palium
cerebel
ventricul
lateral

bulb
corp striat

tegmentum chiasmă lob olfactiv

optică

Figura 4.11. Secţiune sagitală prin encefal de Columba livia.

Mezencefalul prezintă tuberculii bigemeni relativ mari, împinşi în poziţie latero-ventrală.

Scoarţa tectală este foarte dezvoltată (un maxim de complexitate a scoarţei tectale în seria
vertebratelor), iar ventriculul mezencefalic conţine torusurile semicirculare. Ventral se găseşte
tegmentumul mezencefalic.
Metencefalul are cerebelul voluminos, întins anterior până la baza emisferelor cerebrale iar
posterior peste o mare parte din bulb. Structura plurilamelară a cerebelului cu alternanţa
caracteristică de substanţă cenuşie şi substanţă albă ("arborele vieţii") poate fi observată în figura
4.11.
Mielencefalul este acoperit dorsal, în mare parte, de cerebel.
41
 4.2.5. Encefalul la mamifere (Mammalia)
Encefalul mamiferelor apare modificat datorită, în principal, dezvoltării accentuate a
paliumului şi a prezenţei neoformaţiunilor.
Telencefalul prezintă emisferele cerebrale foarte voluminoase, continuate anterior cu lobii
olfactivi foarte bine dezvoltaţi la mamiferele macrosmatice precum Oryctolagus cuniculus (fig. 4.12)
şi Bos taurus (fig. 4.14 şi 4.15). La cele două specii, suprafaţa emisferelor cerebrale este
reprezentată ventral (porţiunea medială) de paleocortex şi dorso-lateral (parţial chiar şi ventral -
porţiunea laterală) de neocortex - a cărui dezvoltare pronunţată, caracteristică mamiferelor, este
corelată cu diferenţierea neoformaţiunilor encefalice. Cele două teritorii paleale care apar la
exterior, paleocortexul şi neocortexul, sunt separate între ele de un şanţ rinal. Cel de-al treilea
teritoriu paleal, arhicortexul, este scufundat (înrulat) în interiorul ventriculului lateral; cea mai
importantă parte a sa numită cornul lui Amon poate fi evidenţiată printr-o secţiune combinată a
telencefalului de Bos taurus (fig. 4.17). Suprafaţa neocortexului poate fi netedă - deci mai redusă
ca întindere (neocortex lisencefalic) ca la Oryctolagus cuniculus sau cutată (neocortex girencefalic)
ca la Bos taurus. Secţiunea sagitală realizată prin encefal evidenţiază comisura corpului calos
(comisura care leagă neocortexul celor două emisfere) mult mai bine dezvotată la Bos taurus
(neocortexul fiind mai voluminos) decât la Oryctolagus cuniculus (fig. 4.16 şi 4.13).
Diencefalul este acoperit dorsal de emisferele cerebrale iar ventral are morfologia tipică
tetrapodelor; talamusul poate fi observat pe secţiunea sagitală realizată prin encefalul celor două
specii de mamifere luate în studiu.
Mezencefalul este reprezentat dorsal de tuberculii cvadrigemeni (cea de-a doua pereche
fiind considerată ca reprezentând torusurile semicirculare ieşite înafară) iar ventral de pedunculii
cerebrali. Pedunculul cerebral conţine neoformaţiunea numită piciorul peduncului (adăugată
ventral peste tegmentumul mezencefalic), mult mai pronunţată la Bos taurus, datorită mai bunei
dezvoltări a neocortexului. Cele două componente ale pedunculului cerebral pot fi observate pe
secţiunile sagitale ale celor două encefale.
Metencefalul prezintă dorsal cerebelul iar ventral puntea. Cerebelul bine dezvoltat apare
situat posterior emisferelor cerebrale, întinzându-se înapoi şi peste bulb. Morfologic, cerebelul
prezintă dorsal vermisul, lateral emisferele cerebeloase - flancate la rândul lor de lobulii
arhicerebelului.

bulbi olfactivi bulb olfactiv

tractus olfactiv
emisferă cerebrală şanţ rinal

paleocortex

neocortex

chiasmă optică
tuberculi
cvadrigemeni hipofiză

pedunculi cerebrali
vermis
punte
emisferă
cerebeloasă
piramide bulbare
bulb
bulb
cerebel

lobul arhicerebel B
A

Figura 4.12. Encefal de Oryctolagus cuniculus : A-faţa dorsală ; B-faţa ventrală.

42
 tuberculi
emisferă cerebrală cvadrigemeni

cerebel

bulb rahidian

corp calos
bulb şi diencefal punte
tractus olfactiv
trigon cerebral peduncul cerebral

Figura 4.13. Secţiune sagitală prin encefal de Oryctolagus cuniculus.

Structura cerebelului polilamelară este evidenţiată de către numeroasele şanţuri existente

la suprafaţă iar la interior - pe secţiunea sagitală a organului - prin alternaţa caracteristică de
substanţă albă şi substanţă cenuşie numită "arborele vieţii".
Puntea, după cum apare pe fiecare din secţiunile sagitale, conţine partea veche
(tegmentumul) şi neoformaţiunea numită punte propriu-zisă, mai consistentă la Bos taurus.
Mielencefalul poartă dorsal doar porţiunea posterioară a ventriculului IV, cea anterioară
aparţinând de metencefal (situată sub cerebel). Pe faţa ventrală apar neoformaţiunile : median -
piramidele bulbare mai bine dezvoltate la Bos taurus iar lateral - olivele bulbare evidente la Bos
taurus.

şanţ
interemisferic

cerebel

emisferă cerebrală
(neocortex)
bulb rahidian

Figura 4.14. Encefal de Bos taurus: faţa dorso-laterală.

43
 bulb olfactiv
tractus
olfactiv

paleocortex
şanţ rinal

neocortex

chiasmă optică

lob infundibular

pedunculi cerebrali

punte

olivă bulbară

cerebel piramide bulbare

bulb

Figura 4.15. Encefal de Bos taurus: faţa ventrală.

corp calos
tuberculi trigon cerebral
cvadrigemeni

cerebel neocortex

ventricul
lateral

peduncul talamus bulb şi

bulb rahidian punte cerebral tractus olfactiv
hipotalamus

Figura 4.16. Secţiune sagitală prin encefal de Bos taurus.

44
 neocortex
(substanţă cenuşie)

emisferă cerebrală
substanţă albă

cornul lui Amon

ventricul lateral

cerebel

bulb rahidian

Figura 4.17. Secţiuni combinate prin encefal de Bos taurus.

45