http://referate.wyz.

ro

Absorbţia, difuzia şi dispersia luminii

(tratare fenomenologică)

Absorbţia luminii
Lumina este absorbită la trecerea prin medii optice, în sensul că unda
luminoasă pierde energie la parcurgerea mediului respectiv.

Absorbţia are un caracter selectiv, ea depinzând de natura mediului

absorbant şi de lungimea de undă a undei luminoase, astfel, sticla nu absoarbe
radiaţiile vizibile, dar absoarbe radiaţiile infraroşii şi ultraviolete, atmosfera
prezintă câteva ferestre de transparenţă - în vizibil, domeniul radio şi o parte a
domeniului infraroşu - pentru observaţii astronomice în domeniile de absorbţie
receptorii trebuind să fie situaţi în spaţiul extraatmosferic.

Absorbţia explică culoarea corpurilor: astfel, corpurile transparente (filtre)

absorb radiaţiile de toate lungimile de undă cu excepţia celor care determină
culoarea filtrului, în timp ce corpurile opace absorb toate lungimile de undă cu
excepţia celor reflectate şi care determină culoarea corpului.

Scăderea dI a intensităţii luminii la străbaterea unui strat absorbant

elementar de grosime dx este proporţională cu grosimea stratului absorbant, cu
intensitatea iniţială a fasciculului şi depinde de natura mediului şi de lungimea de
undă a luminii (figura 7.1).

http://referate.wyz.ro

1
http://referate.wyz.ro

dI ~ I , dI ~ dx  dI = – kIdx
Il x
dI dI Il
I
 k   dx ; I   k   dx ; ln

I
 k   x
I
0 0 0

I  I 0  e  k  x

(7. 1)

Relaţia (7.1) reprezintă legea Bouguer-Lambert, unde Il şi I0 sunt

intensităţile fasciculului incident, respectiv emergent din mediul absorbant de

dx grosime x şi k coeficientul de absorbţie care

depinde de lungimea de undă şi de natura mediului
I0 I Il
absorbant. Această relaţie, dedusă aici din
x considerente experimentale, este echivalentă cu

Figura 7. 1 relaţia (5.40), dedusă pe cale teoretică.

În cazul soluţiilor, trebuie să se ţină seama şi de concentraţia acestora, având

în vedere faptul că absorbţia depinde şi de acest factor. Dacă se neglijează efectul
solventului, intensitatea luminii după parcurgerea unui strat de grosime x dintr-o
soluţie de concentraţie c, este:

I l  I 0  e  cx

(7. 2)

unde  este coeficientul de extincţie natural iar c concentraţia soluţiei.

Relaţia (7.2) reprezintă legea lui Beer, care se aplică la absorbţia luminii de
către soluţii.

http://referate.wyz.ro

2
http://referate.wyz.ro

I solutie I 0  e  kx  e cx  cx Il

  e 
I solvent I 0  e  k x I0

Raportul:

Il
 (7. 3)
I0

se numeşte coeficient de transmisie, iar mărimea:

1 I
E  lg  lg l (7. 4)
 I0

se numeşte extincţie. Aceste două mărimi sunt folosite la studiul experimental al

absorbţiei.

Analizele prin absorbţie se folosesc pentru determinarea concentraţiilor

soluţiilor sau pentru studiul structurii mediilor absorbante, care absorb anumite
lungimi de undă caracteristice.

Difuzia (împrăştierea) luminii

Difuzia este fenomenul datorită căruia razele de lumină care sunt invizibile
într-un mediu transparent, devin vizibile dacă în mediu se află impurităţi
microscopice (praf, fum, suspensii).
Fenomenul se explică prin producerea undelor secundare în mediul difuzant,
a căror direcţie este diferită de a undei primare. Când frecvenţa undelor secundare
este aceeaşi cu a undei primare, difuzia se numeşte difuzia elastică (difuzie
Rayleigh), iar când frecvenţa undelor secundare este diferită de a undelor primare,
difuzia se numeşte difuzie inelastică.

http://referate.wyz.ro

3
http://referate.wyz.ro

Difuzia este produsă de neomogenităţi sau fluctuaţii de densitate care apar în

medii, având întinderi de ordinul 0,1 ÷ 10 . Datorită transferului de energie către
undele secundare, intensitatea undei primare scade. Notând cu k’ coeficientul de
extincţie datorat difuziei şi considerând şi absorbţia undei, legea de atenuare a
undei luminoase se scrie:
I l  I 0  e k   k x


(7. 5)

Difuzia în medii tulburi

Mediile tulburi conţin particule fine în

suspensie (fum, praf, ceaţă, emulsii).
0
90
Dacă dimensiunile particulelor în suspensie

sunt de dimensiuni sub , se constată următoarele:
10
Figura 7. 2
 când lumina incidentă este liniar polarizată, lumina difuzată este de
asemenea liniar polarizată
 când lumina incidentă este nepolarizată, lumina difuzată pe direcţia
luminii incidente este nepolarizată; lumina difuzată la 90 este liniar
polarizată cu vectorul luminos într-un plan perpendicular pe planul
determinat de direcţia undei incidente şi cea a undei difuzate; pentru
unghiuri de difuzie între 0 şi 90, lumina difuzată este parţial polarizată
în acelaşi plan (figura 7.2)

http://referate.wyz.ro

4
http://referate.wyz.ro

 intensitatea luminii difuzate depinde de unghiul de difuzie, aşa cum se

poate vedea în figura 7.3; ea este maximă pe direcţia razei incidente şi
minimă pe direcţia perpendiculară pe aceasta, conform relaţiei:

Figura 7. 3


I dif  I 0 1  cos2  
 intensitatea luminii difuzate la 90 este invers proporţională cu puterea a
patra a lungimii de undă (intensitatea undelor secundare este
proporţională cu acceleraţia sarcinilor puse în mişcare de oscilaţie de
1
unda incidentă, a ~ 2 , I ~ a2 ~ 2 ~ )
4
 când diametrul particulelor difuzante este mai mare sau egal cu lungimea
de undă, intensitatea luminii difuzate este invers proporţională cu puterea
a doua a lungimii de undă (difuzie Mie) şi scade cu dimensiunea
particulelor difuzante.

Difuzia moleculară

Acest tip de difuzie se produce în medii omogene (fără particule în

suspensie), în special în lichide şi gaze. Acestea difuzează lumina mult mai puţin

http://referate.wyz.ro

5
http://referate.wyz.ro

decât mediile tulburi (este difuzată 10-6 ÷ 10-7 din intensitatea luminii incidente)
Cauza acestui tip de difuzie o reprezintă fluctuaţiile de densitate care determină
variaţii ale permitivităţii şi neregularităţi în orientarea moleculelor.
Culoarea albastră a cerului este datorată difuziei luminii solare, cauzată de
fluctuaţiile de densitate ale aerului atmosferic, explicaţia fiind următoarea: cum
intensitatea luminii difuzate este invers proporţională cu puterea a patra a lungimii
de undă (difuzie Rayleigh) şi cum lungimea de undă a radiaţiei albastre este mai
mică decât cea a radiaţiei roşii, rezultă că intensitatea radiaţiei difuzate în domeniul
albastru este mai mare decât cea radiaţiei difuzate în domeniul roşu. Dacă în
atmosferă există particule în suspensie (praf, picături de apă), predomină difuzia
Mie.
Fenomenul de difuzie este folosit, printre altele, pentru determinarea
temperaturii critice, ştiut fiind faptul că atunci când temperatura se apropie de cea
critică, fluctuaţiile de densitate a lichidelor cresc, iar vaporii din apropierea
lichidului devin tulburi (opalescenţă critică).

Dispersia luminii
Dispersia este fenomenul de dependenţă a vitezei de propagare (şi deci a
indicelui de refracţie) a luminii de lungimea de undă (frecvenţa) a acesteia.
Fenomenul a fost pus în evidenţă de către Newton, prin descompunerea
luminii albe la trecerea printr-o prismă optică; în acest caz, unghiul de emergenţă
al razei de lumină şi unghiul de deviere a acesteia faţă de direcţia iniţială sunt
dependente de indicele de refracţie al materialului din care este confecţionată
prisma şi, deci, de lungimea de undă a radiaţiei luminoase.
Conform unei relaţii a lui Cauchy, dispersia se exprimă prin:

http://referate.wyz.ro

6
http://referate.wyz.ro

B C
n2  A    (7. 7)
2 4
unde A, B, C, … sunt constante care depind de natura mediului.
Se defineşte dispersia mediului ca fiind:
dn
D (7. 8)
d
Se mai folosesc mărimile:
- dispersia medie:
n = nF – nC (7. 9)
- coeficientul de dispersie (numărul lui Abbé):
nD 1
 (7. 10)
nF  nC

- dispersia relativă (puterea de dispersie):

1 nF  nC
Dr   (7. 11)
 n D 1
unde nD este indicele de refracţie al mediului pentru radiaţia galbenă a sodiului
(5890 Å), nF este indicele de refracţie al mediului pentru radiaţia albastră a H (4860
Å) şi nC este indicele de refracţie al mediului pentru radiaţia roşie a H (6560 Å).
Sticla Crown are o dispersie relativă mică (0,02) iar sticla Flint o dispersie
relativă mai mare (0,033)
În domeniul vizibil, majoritatea substanţelor prezintă o scădere continuă a
indicelui de refracţie odată cu creşterea lungimii de undă (creştere a indicelui de
refracţie odată cu creşterea frecvenţei); în acest caz avem de-a face cu aşa-numita
dn dn
dispersie normală (figura 7.4.a), la care  0 sau  0.
d d

http://referate.wyz.ro

7
http://referate.wyz.ro

Unele substanţe (soluţie de iod, fuxină, cianină) prezintă însă o

discontinuitate în variaţia indicelui de refrcţie cu lungimea de undă (sau cu
dn
frecvenţa), apărând un salt brusc al lui n, într-o regiune în care  0 , respectiv
d
dn
 0 , fenomenul fiind cunoscut sub numele de dispersie anormală (figura
d
7.4.b).

Figura 7. 4
Regiunea de dispersie anormală este situată în domeniul roşu pentru fuxină,
albastru pentru cianină, etc. În figura 7.4 este reprezentată variaţia cu lungimea de
undă a indicelui de refracţie, n şi a indicelui de atenuare, , pentru materiale cu
dispersie normală (a) şi dispersie anormală (b).
În domeniul de dispersie anormală, substanţele prezintă o absorbţie intensă
de energie de la unda luminoasă, datorată unui proces de rezonanţă între oscilaţiile

vectorului E al undei şi oscilaţiile proprii ale sistemelor de sarcini electrice din
atomi şi molecule.
Dispersia luminii, prin descompunerea acesteia în radiaţii cu lungimi de
undă diferite, se foloseşte pentru analiza spectrală a surselor de radiaţii.

http://referate.wyz.ro