Sunteți pe pagina 1din 15

3.

Vitamine

Vitaminele, alături de enzime și hormoni, se găsesc în organism în cantitate foarte mică și


contribuie la reglarea proceselor metabolice. Din punct de vedere chimic, vitaminele sunt substanțe
organice, micromoleculare, foarte heterogene. Ca element comun se poate semnala prezența unor
grupări funcționale în molecula lor. Au structuri chimice, proprietăți fizice, chimice și biologice
diferite.
Vitaminele sunt factori alimentari absolut necesari pentru creșterea și dezvoltarea normală a
organismelor. Marea lor majoritate îndeplinesc roluri de coenzime (cele hidro-solubile) iar altele
îndeplinesc rolul de activatori enzimatici, justificându-se astfel încadrarea vitamnelor între
biocatalizatori. Unele vitamine formează în celule importante sisteme de oxido-reducere.
Ele nu pot fi sintetizate în organism de aceea trebuie aduse prin aport alimentar. Vitaminele
sunt sintetizate de organismele vegetale și numai în foarte mică măsură de unele specii animale
(Neamţu, 1997). Animalele (și omul) își procură vitaminele din hrană, fie în stare liberă, fie în stare
de provitamine (forme inactive care se transformă ulterior în vitamine, în organism). Organismele
animale au nevoie în permanență de vitamine, pentru că marea lor majoritate nu se pot depozita
(cele hidrosolubile, în special).
În plante, vitaminele se găsesc în cantitate mai mare în frunze, fructe, semințe în stare de
germinație, plantule, polen, drojdie de bere, etc. ( Neamţu, 1997).
Lipsa vitaminelor din alimentație provoacă tulburări ale funcțiunilor organismului,
cunoscute sub numele de boli de carență. Lipsa totală a unei vitamine din organism se numește
avitaminoză, care, în unele cazuri, poate determina chiar moartea. În cele mai multe cazuri, lipsa
este parţială, cunoscută sub numele de hipovitaminoză, iar tulburările metabolice sunt mai puțin
grave și reversibile la administrarea vitaminei. Excesul de vitamine din alimentație poate determina
hipervitaminoze care, de asemenea, provoacă dezechilibre metabolice (întâlnite în special la
vitaminele liposolubile).
Există substanțe cu structură chimică asemănătoare cu a vitaminelor dar cu acțiune
antagonică, care pot produce avitaminoze, secundar administrării, cunoscute sub numele de
antivitamine.
În prezent vitaminele cunoscute se pot obține pe cale de sinteză și se administrează
terapeutic, ca factori profilactici și curativi.

1
Clasificarea vitaminelor
Fundamentat pe criterii de solubilitate, vitaminele se clasifică în:
 vitamine liposolubile (solubile în grăsimi) - A, D, E, K;
 vitamine hidrosolubile (solubile în apă) - B1, B2, B6, PP, biotina, acidul pantotenic,
acidul folic, B12, vitamina C.

3.1. Vitaminele hidrosolubile


Vitaminele hidrosolubile sunt vitaminele complexului B (B1, B2, B6, B12, PP, acid
pantotenic, acid folic) și vitamina C (Gheorghiță et al, 2009). Fiind solubile în apă nu se acumulează
în organism în concentrații toxice și se elimină în principal pe cale renală. Îndeplinesc în general rol
de coenzime.

3.1.1. Vitamina B1 (tiamina, aneurina, vitamina anti beri-beri, antinevritică)


Este larg răspândită în regnul vegetal. În cantitate mai mare se află în drojdia de bere,
semințele cerealelor și leguminoaselor, în orez, frunze, flori, polen. Pentru om, necesarul de
vitamina B1 este de 0,5-3 mg/zi, în funcție de greutatea persoanei și de felul alimentației (regimul
glucidic). La un consum de 1 g de glucide, este necesar 1 g de tiamină. Este distrusă prin fierbere și
sub acțiunea razelor UV (ultraviolete).
Vitamina B1 este formată dintr-un nucleu pirimidinic și unul tiazolic uniți printr-o grupare
metilenică (figura 3.1.)

Figura 3.1. Vitamina B1

În organism, tiamina se găsește liberă (plasmă, LCR) și esterificată ca tiaminpirofosfat 80%


(TPP sau tiamin-PP), formă activă biologic.
Rol metabolic - sub forma de TPP participă în calitate de coenzimă la unele procese
metabolice, decarboxilarea oxidativă a α-cetoacizilor (piruvic și α-cetoglutarat). Tulburările care
apar în stări de avitaminoză se datorează în bună parte acumulării acidului piruvic în țesuturi
(Gheorghiță et al, 2009).

2
Vitamina B1 este un factor nutritiv foarte important. Lipsa acestei vitamine din hrană
produce inițial efecte nespecifice, urmate de efecte specifice. Din prima categorie fac parte:
simptome neurologice (somnolență, dureri de cap), simptome digestive (pierderea apetitului,
tulburări gastro-intestinale). În cazuri mai grave apar simptome la nivelul aparatului locomotor

(nevrite periferice, nevralgii, convulsii, paralizii ale extremităților). Boala beri-beri apare în cazuri
de avitaminoză prelungită: tulburări nervoase, cardiace și psihice. Vitamina B 1 se absoarbe la nivelul
intestinului subțire.

3.1.2. Vitamina B2 (riboflavina)

Figura 3.2. Vitamina B2

Aparţine flavinelor naturale sau clasei pigmenţilor galbeni. Este constituită dintr-un nucleu
triciclic, derivat de izoaloxanină şi o catenă laterală de ribitol.
Vitamina B2 se găseşte în aproape toate celulele vegetale şi animale. În afară de drojdii,
cantităţi mai mari de vitamina B2 se găsesc în ficat, rinichi, inimă, smântână, ouă. Produsele
vegetale conţin cantităţi mai mici (Neamţu, 1997).
Este stabilă în mediu neutru sau acid, dar se degradează uşor în mediu bazic. Întrucât este
termostabilă pierderile prin prelucrare alimentară sunt mici. Riboflavina este sensibilă la acţiunea
substanţelor reductoare dar este mai rezistentă faţă de oxidanţi. Este sensibilă la acţiunea luminii,
transformându-se în compuşi care nu au activitate vitaminică.
Riboflavina are un rol important şi multiplu. Ea intră în constituţia flavinmononucleotid
(FMN) şi flavinadenindinucleotid (FAD), contribuind la reacţii de oxido-reducere. Stimulează
creşterea organismelor tinere şi participă în procesul vederii alături de vitamina A. Nucleotidele
flavinice (FMN, FAD) funcţionează ca şi grupări ale enzimelor de oxido-reducere numite
flavoenzime sau flavoproteide, care intervin în degradarea oxidativă a aminoacizilor, acizilor graşi,
acidului piruvic, etc. precum şi în transportul electronilor. Necesarul de vitamină B 2 pentru om
variază în funcţie de vârstă, activitate, alimentaţie, cantitatea minimă necesară fiind de 1,5 mg la
2500 calorii.

3
La om, carenţa este cunoscută sub denumirea de „pelagră fără pelagră”, cu simptomele:
stomatită angulară, leziuni la colţurile gurii şi nasului, conjunctivită, căderea părului, degradări ale
epidermei, scăderea rezistenţei la infecţii, îngroşarea limbii.
Megadozele administrate timp îndelungat determină crampe musculare, poliurie, utilizarea
şi metabolizarea defectuoasă a altor vitamine.
3.1.3. Vitamina B6 (piridoxina, factor antidermatitic)
Vitamina B6 include trei compuşi naturali, derivaţi din piridină, care se deosebesc prin
natura radicalului din poziţia 4: piridoxol, piridoxal, piridoxamină (figura 3.3.).

Figura 3.3. Vitamina B6

Aceste trei substanţe mult răspândite în natură, se găsesc de obicei împreună şi se pot
transforma reciproc una în alta. Prin fosforilarea piridoxalului şi piridoxinei se obţin coenzime
(piridoxalfosfat şi piridoxaminfosfat), care iau parte la decarboxilarea şi transaminarea
aminoacizilor.
La fel ca şi celelalte vitamine B, piridoxina se găseşte în cantitate mai mare în drojdie, în
germeni de grâu şi în tărâţe de orez. Vitamina B 6 se găseşte în cantitate mai mare în ficatul
animalelor şi în carnea de peşte, iar la plante în nuci, alune, castane, arahide, fasole verde, ardei
verde, etc.
Necesarul de vitamină B6 pentru om este de 0,5-5,0 mg/zi în funcţie de alimentaţie, vârstă
şi starea fiziologică. Cazuri de avitaminoză B 6 apar foarte rar întrucât alimentele conţin cantităţi
suficiente de piridoxină, care este sintentizată şi de flora intestinală.
Formele active ale vitaminei B6 îndeplinesc rolul de coenzime a transaminazelor,
decarboxilazelor şi racemazelor. Vitamina B6 intervine în multe reacţii metabolice la care participă
aminoacizii.
Carenţa vitaminei B6 favorizează apariţia cariilor dentare, conduce la modificări în
metabolismul triptofanului. Ca semne ale deficienţei se pot menţiona: stările de nervozitate,
insomnie, tulburările de mers, afecţiuni cutanate în jurul nasului, ochilor, gurii, limfocitopenie.

4
3.1.4. Vitamina B12 (cobalamina, factor antipernicios)
Vitamina B12 are o importanţă deosebită în ce priveşte creşterea (replicarea ADN),
hematopoieza şi funcţionarea celulei nervoase. Necesarul de vitamină B12 pentru omul adult este de

2-30 g-zi. Animalele nu pot biosintetiza vitamina B12, ci numai unele microorganisme (precum cele
din rumenul şi intestinul gros al ierbivorelor).
Se extrage în cantitate mare din cultura unor microorganisme. În cantitate mai mare,
vitamina B12 se găseşte în ficat şi rinichi, inimă şi glande suprarenale, gălbenuş de ou, lapte de vacă.
Din punct de vedere chimic, cobalamina este un complex organo-metalic, cu inel
tetrapirolic la care se adaugă ionul de cobalt. Radicalul R poate fi diferit, dând variate forme ale
vitaminei (figura 3.4.).

Figura 3.4. Vitamina B12

Vitamina B12 se distruge sub acţiunea razelor ultraviolete. În stare pură este termostabilă,
dar acizii tari şi oxidanţii o distrug.
Absorbţia intestinală a vitaminei B12, în ileon, este mediată prin receptori, necesitând
legarea vitaminei de o glicoproteină („factor intrinsec”) secretată de celulele parietale ale mucoasei
gastrice. Transportul după absorbţie se realizează sub formă legată (de transcobalamină). Excesul de
vitamină se depozitează în ficat.
În avitaminoză, numeroase celule nu se divid, rămân mari, mai ales în măduva spinării şi
se produce anemia pernicioasă. Alterările hematologice caracteristice pot fi însoţite de astenie,
paloare, dispnee, atrofia mucoaselor digestive, tulburări nervoase, tulburări gastro-intestinale.
Carenţa de cobalamină este adesea corelată cu cea de folat şi din această cauză diferenţierea celor
două este dificilă (Neamţu, 1997).
3.1.5. Vitamina PP (niacina, antipelagroasă)
5
Vitamina PP este reprezentată de amida acidului nicotinic (niacinamida) şi acidul nicotinic.
Se sintetizează în organism din triptofan. Compuşii sunt rezistenţi la acţiunea căldurii şi nu suferă

modificări structurale prin sterilizare la 120C, timp de 20 de minute (figura 3.5.).

Figura 3.5. Vitamina PP


Acidul nicotinic poate fi biosintetizat de plante, animale şi microorganisme. Cantităţi mai
mari de vitamina PP se găsesc în drojdia de bere, inimă, ficat, rinichi, precum şi în germeni de grâu,
tărâţe de orez, etc.
Vitamina PP are un rol biochimic foarte important în metabolismul celular, deoarece intră
în constituţia enzimelor anaerobe ce conţin NAD + (nicotinamidadenindinucleotid) şi NADP+
(nicotinamidadenindinucleotidfosfat) ca şi coenzimă, participând la reacţii de oxido-reducere. Spre
deosebire de coenzimele flavinice, coenzimele piridinice (NAD + şi NADP+) pot exista liber în
celulă; pot fi disociate de partea proteică.
Dereglările metabolice din pelagră (carenţa de PP) sunt greu de definit deoarece carenţa de
vitamină PP poate fi indusă de carenţa altor vitamine, în special B 6, în lipsa căreia nu se mai
sintetizează vitamina PP din triptofan. Pelagra poate însoţi şi alte boli specifice unor defecte
metabolice din metabolismul triptofanului.
La om, pelagra se instalează când dieta este constituită în exclusivitate din porumb, sărac în
triptofan şi vitamina B6 (regim pelagrogen). Pelagra poate apărea şi în urma unor excese în
consumul de alcool şi melasă, precum şi a unei slabe alimentaţii cu proteine animale. Mălaiul şi
făina albă de grâu sunt sărace în vitamina PP şi triptofan (aprox, 1 mg/100g). Necesarul de vitamină
PP pentru omul adult este de 4-6 mg/zi.
Semne ale pelagrei sunt oboseală, slăbiciune, indigestie, anorexie, urmată în timp de
asocierea dermatită-diaree-demenţă (boala celor 3D).

3.1.6. Acidul pantotenic (vitamina Bx, factor hepatic)

Acidul pantotenic este format din acid pantoic şi -alanină (figura 3.6.).
Este sensibil la acţiunea oxidanţilor în mediu alcalin, este solubil în apă.

6
Figura 3.6. Acidul pantotenic

Poate fi sintetizat de plante şi microorganisme. La om acidul pantotenic este biosintetizat


de microflora intestinală. Necesarul pentru omul adult este de aproximativ 4-5 mg/zi.
Cea mai mare cantitate de acid pantotenic se află în lăptişorul de matcă, drojdii şi în
tărâţele cerealelor. La animale, cantităţi mai mari se găsesc în ficat, rinichi şi ouă.
Acidul pantotenic intră în structura coenzimei A, având un rol important în metabolismul
lipidelor, protidelor şi glucidelor.
Lipsa acidului pantotenic din hrană determină întârzieri ale creşterii, depigmentări şi
paralizii parţiale. La om apar şi tulburări digestive, crampe musculare, infecţii ale căilor respiratorii,
scăderea imunităţii, deşi trebuie menţionat că tulburările de aport vitaminic la om sunt cunoscute
numai experimental, după administrarea de antagonişti.

3.1.7. Biotina (vitamina H, vitamina B7)


Molecula biotinei este constituită din două nuclee condensate, un nucleu tetrahidro-
imidazolic (A) şi unul tetrahidro-tiofenic (B) la care este grefată o catenă laterală de acid nvalerianic
(figura 3.7.).

Figura 3.7. Vitamina H

Ea face parte din factorul de creştere (alături de acidul pantotenic), numit Bios II. Biotina
este termostabilă, dar se degradează în mediu acid sau bazic. Prin fierbere, pierderile sunt de
aproximativ 20%.

7
Biotina este sintetizată de plante şi microorganicme. În cantitate mai mare se găseşte în
drojdia de bere, tărâţele cerealelor, seminţe de soia, ficat, rinichi, gălbenuş de ou. La om, această
vitamină este sintetizată în cantităţi mari de flora intestinală. Necesarul zilnic pentru omul adult

variază între 150-300 g.


Biotina transportă grupări CO2 active, în calitate de grupare prostetică a unor sisteme
enzimatice de carboxilare (carboxilaze) care catalizează fixarea CO2 pe diferite substrate.
Stimulează creşterea ţesuturilor meristematice intensificând diviziunea celulară şi stimulează
activitatea acidului folic.
În stări de avitaminoză apar leziuni ale pielii şi unghiilor, căpderea părului, furunculoză,
dermatite, etc. Avitaminoza biotinei apare rar la om, deoarece este sintetizată de flora intestinală.
Albuşul de ou crud împiedică absobţia biotinei la nivel intestinal, deoarece conţine avidină
(glico-aproteină) care leagă strâns biotina, formând biotin-avidina, compus stabil rezistent la
acţiunea enzimelor proteolitice, neabsorbabil în tractul digestiv.

3.1.8. Acidul folic (vitamina M, factorul R, coenzima C, acid pteroilglutamic)


Acidul pteroilglutamic, derivaţii înrudiţi şi formele conjugate constituie grupul acidului
folic.
Este constituit dintr-un heterociclu numit pteridină, acid p-amino-benzoic şi acid glutamic
(figura 3.8.). Este sensibil la căldură şi la acţiunea agenţilor chimici.

Figura 3.8. Acidul folic

Se găseşte în frunzele plantelor superioare (în special la spanac) în ficat şi în


microorganisme. Cantităţi mari se găsesc şi în drojdie, germenii cerealelor, urzici. Fructele şi
legumele proaspete au un conţinut mediu.
Acidul folic îndeplineşte un rol important (coenzimă) în reacţiile de transmetilare. Acidul
tetrahidrofolic (FH4), forma activă a acidului folic, serveşte la transferul şi utilizarea fragmentelor de
un singur carbon în diferite stări de oxidare. Coenzimele acidului folic participă la sinteza
metioninei din homoserină, sinteza acidului timidilic din acidul uridilic, în sinteza nucleului de

8
purină, etc. La om, previn şi vindecă anemiile, având un rol însemnat în hematopoieză şi în
imunitatea organismului.
Necesarul zilnic de acid folic pentru omul adult este de aproximativ 400 g, variabil în
funcţie de starea fiziologică (sarcină, alăptare), stres, anumite maladii.
Lipsa acidului folic din organism duce la anemie, însoţită de diferite tulburări metabolice.
Deficienţa de acid folic apare din cauza unui aport alimentar scăzut, stres (sarcină), tulburări de
absorbţie, deficit de enzime implicate în sistemul de transport sau terapia cu unele medicamente.
Există o relaţie strânsă între activitatea metabolismului acidului folic şi cea a vitaminei B 12, ceea ce
face dificilă diferenţierea simptomelor clinice în cele două stări de carenţă.

3.1.9. Vitamina C (acidul ascorbic, factor antiscorbutic)


Vitamina C, deşi se numeşte acid ascorbic, nu are grupare carboxilică liberă, aceasta fiind
blocată de legătura lactonică formată între C-1 şi C-4. Proprietăţile oxidoreducătoare ale acidului
ascorbic sunt determinate de gruparea diolică (figura 3.9.).

Figura 3.9. Vitamina C

Este sintetizată de toate plantele, de unele microorganisme şi de majoritatea animalelor, cu


excepţia omului, primatelor şi cobaiului, care sunt tributarea aportului exogen.
Se găseşte în toate plantele, în special în citrice, măceşe, coacăze negre, nuci necoapte,
mere, etc. În plantele uscate cantitatea de vitamină C este foarte redusă. Fructele şi legumele
proaspete reprezintă principala sursă de vitamina C. În coaja fructelor se găseşte o cantitate mai
mare de vitamina C decât în pulpa fructelor. În ţesuturile animale conţinutul în vitamina C este
foarte redus. Vitamina C din fructe şi legume se degradează treptat în timpul păstrării acestora. Prin
fierbere, vitamina C se distruge. Vitamina C este stabilă la temperaturi scăzute şi chiar la îngheţ.
Este însă foarte labilă la încălzire, în prezenţa metalelor.
Acidul ascorbic participă la numeroase procese metabilice în cadrul unui sistem de oxido-
9
reducere foarte important. Acest sistem reglează potenţialul de oxido-reducere celular şi contribuie
la transportul hidrogenului pe cale neenzimatică.
Carenţa vitaminei sau aportul alimentar redus poate conduce la tulburări gastro-intestinale,
boli infecţioase, neoplazii şi la apariţia scorbutului.
Apariţia scorbutului este precedată de anemie, inapetenţă, scăderea rezistenţei la efort,
infecţii, dureri articulare, uscăciunea tegumentelor. În stadiul avansat apar hemoragii subcutane,
musculare, gingivale. Apar leziuni ale ţesutului osos şi cartilagiilor, prin perturbarea biosintezei
colagenului. Stocajul normal al vitaminei C este suficient pentru 3-4 luni înaintea apariţiei semnelor
de scorbut (Neamţu, 1997).
Supradozarea poate conduce la litiază renală datorită formării oxalatului de calciu
insolubil şi influenţează nefavorabil absobţia vitaminei B1.

3.2. Vitaminele liposolubile


Vitaminele liposolubile fac parte din clasa terpenelor. Se găsesc uzual asociate cu lipidele
din alimentele naturale. Absorbţia lor se face similar lipidelor, adică în prezenţa grăsimilor, a bilei şi
a sucului pancreatic. După absorbţie, vitaminele liposolubile sunt transportate de chilomicroni pe
cale limfatică în sânge şi apoi sunt depozitate în ficat (vitamina A, D, K) sau în ţesutul adipos
(vitamian E). Supradozarea vitaminelor liposolubile conduce la instalarea unor stări toxice (mai ales
în cazul vitaminelor D, A).
Vitaminele A ,D, E, K fiind liposolubile, sunt transportate în plasmă de lipoproteine
specifice. Nu sunt excretate în urină, cea mai mare parte fiind elminate pe cale biliară în fecale.

3.2.1. Vitamina A (retinol, vitamina creşterii)


Sub denumirea de vitamina A se cunosc doi compuşi, A1 şi A2, care pot fi oxidaţi la
aldehide sau acizi fără pierderea activităţii biologice (figura 3.10.).

Figura 3.10. Vitamina A

Vitamina A1 (retinol) este un alcool polienic cu 20 atomi de C.


Vitamina A2 este 3-dehidroretinol, cu o legătură dublă suplimentară între C3 şi C4.
10
Vitamina A se află sub formă de provitamine (carotenoide) în toate legumele, fructele, dar
în cantitate mai mare se află în morcov, spanac, urzici, varză, măceşe, roşii, citrice, pepeni, bostan,
boabe de porumb, etc. iar în stare liberă în uleiul de peşte, ficat, lapte, gălbenuş de ou, unt. În
organism, vitamina A se formează în special la nivelul mucoasei intestinale şi mai puţin în ficat,

muşchi şi plămân, prin transformarea provitaminelor A (,  şi  caroteni) – prin oxidare la C15.
Aproximativ 10% din carotenii ingeraţi sunt absorbiţi ca atare la nivelul intestinului sau sunt
transformaţi în vitamina A, restul eliminându-se prin fecale.
Scăderea conţinutului de proteine din organism impiedică transformarea provitaminelor în
vitamine.
Ambele vitamine, A1 şi A2, sunt autooxidante, termostabile în lipsa aerului, sensibile la
acţiunea oxidanţilor şi a luminii, în special a radiaţiilor UV. Vitaminele A sunt foarte sensibile la
acţiunea oxigenului din aer, care le transformă în compuşi fără activitate vitaminică. Prin prăjirea
îndelungată a alimentelor sau uscarea acestora în aer, pierderile de vitamină A sunt foarte mari
(Neamţu, 1997). Degradarea vitaminei A este accelerată de prezenţa anumitor ioni metalici (Cu 2+,
Cu1+, Co3+, Fe2+, Fe3+, Mn2+, etc.).

Vitaminele A au un rol important în creşterea organismelor tinere, în protejarea ţesuturilor


epiteliale şi în procesul vederii.
Ingerarea îndelungată de alimente bogate în caroten duce la depozitarea acestora în ţesuturi,
apărând xantodermia. Hipercarotenemia nu conduce la hipervitaminoza A.
Depozitul de vitamină A din ficat asigură necesarul organismului până la 1 an. Aceste
depozite scad în lipsa vitaminei E.
Tulburările de aport vitaminic pot apărea în împrejurări diferite: lipsa din alimente,
incapacitatea transformării carotenilor în vitamina A, tulburări în absorbţia lipidelor, carotenilor şi
vitaminei, depozitarea insuficientă, deficineţa de Zn (necesar mobilizării vitamine A din ficat),
malnutriţie proteică.
Carenţa vitaminică se manifestă în special la nivelul ochilor, prin tulburări de vedere.
Deficienţa de vitamină A la copii afectează sistemul osos (creşterea oaselor, erupţii dentare) şi apoi a
ţesuturilor moi.
Dozele excesive de vitamina A produc fenomene de intoxicaţie acută (manifestată prin
ameţeli, cefalee, somnolenţă) sau intoxicare cronică (tegumente uscate, ragade comisurale,
anorexie). Consumul exagerat de caroteni produce „icterul carotenic”.

3.2.2. Vitamina D (colecalciferol, vitamina antirahitică)

11
Grupul vitaminelor D este reprezentat de cinci vitamine cu structură chimică şi acţiune
asemănătoare (figura 3.11.) care derivă de la steroli.

Figura 3.11. Vitamina D

Se găsesc în alimente atât în stare liberă cât şi sub formă de provitamine. Transformarea
sterolilor în vitamina D se face sub acţiunea energiei solare, a radiaţiilor UV, printr-un proces
fotochimic. La om, vitamina D3 se formează în cantitate mai mare în piele. Expunerea la soare
formează suficientă vitamină D3 prin transformarea provitaminei în vitamina D. Secundar, prin
procese de hidroxilări succesive care au loc în ficat şi rinichi, se obţine 25-hidroxi-D3, 1,25-
dihidroxi-D3 şi în final 24,25-(OH)2-D3. 1,25-(OH)2-D3 sau calcitriolul este compusul cel mai activ
şi eficient în transportul intestinal de calciu şi respectiv în prevenirea rahitismului.
Vitaminele D sunt substanţe termostabile. În cantitate mai mare se găsesc în uleiul de
peşte, ficat, ouă, lapte, piele, drojdie de bere, grăsimea subcutanată. Produsele vegetale sunt sărace
în vitamina D, cu excepţia unor ciuperci şi a boabelor de cacao.
Rolul fundamental al vitaminei D constă în reglarea metabolismului calciului şi al
fosforului în procesul de osificare. Necesarul zilnic de vitamina D pentru adulţi este de 100-150 UI,
iar la copii de 120-200 UI. Acţiunile exercitate de calcitriol au loc la nivelul intestinului, tubilor
renali şi osului. La nivelul intestinului favorizează absorbţia calciului, prin inducerea sintezei unor
proteine transportoare, efect similar unui hormon steroid. La nivelul tubilor renali stimulează
reabsorbţia, preîntâmpinând excreţia Ca++. La nivelu osului stimulează fixarea calciului şi
mineralizarea osului.

12
Carenţa de vitamină D poate apărea secundar formării defectuoase în piele a vitaminei D3,
aportului alimentar scăzut şi/sau defectelor absorbţiei intestinale. Hipovitaminozele D conduc la
stări de boală, manifestate prin perturbări în metabolismul mineral şi a secreţiei de PTH
(parathormon) şi prin defecte în mineralizarea osului.
În deficienţa de vitamină D, absorbţia de Ca++ fiind perturbată, apare hipocalcemia, însoţită
secundar de creşterea PTH, iar acesta mobilizează Ca 2+ din oase pentru normalizarea calcemiei. Se
instalează o hipofosfatemie, creşterea activităţii FAL (fosfatază alcalină).

Hipovitaminoza D la copii se numeşte rahitism iar la adulţi osteomalacie.


Hipervitaminoza D este posibilă după ingestia cronică, orală, a unor doze mari de vitamina
D. Patologic are loc calcifierea ţesuturilor moi şi în special la nivel renal (nefrocalcinoza), cornee,
aortă, plămâni, inimă.

3.2.3. Vitamina E (tocoferol, vitamina antisterilităţii)


Vitaminele E sunt un grup de vitamine-tocoferoli formaţi dintr-un nucleu de croman
substituit şi o catenă laterală (figura 3.12.).

Figura 3.12. Vitamina E

Sunt patru tocoferoli importanţi: , , , , diferenţiaţi prin numărul de grupări metil din
nucleu.
Absorbţia vitaminei E din alimentaţie are loc la nivelul intestinului de unde, pe cale

limfatică, tocoferolii trec în sânge unde sunt vehiculaţi de -lipoproteine plasmatice, repartizaţi în
toate organele, depozitaţi în ţesutul adipos. Intracelular, vitamina E se acumulează în fosfolipide
membranare citoplasmatice şi mitocondriale şi în reticulul endoplasmatic.
Vitamina E este considerată cel mai eficace antioxidant liposolubil natural. Vitamina E şi
seleniul au acţiune sinergică în menţinerea nivelului ridicat de CoQ (component al lanţului
respirator). Are rol în hematopoieză şi stabilitatea eritrocitelor.
Carenţele de vitamină E se manifestă gradat şi progresiv. Semnele deficienţei la om se

13
manifestă paralel cu perturbările absorbţiei de grăsimi şi constau în slăbiciune musculară, fragilitate
eritrocitară, tulburări ale aparatului genital şi a capacităţii de reproducere la ambele sexe.

3.2.4. Vitamina K (factor protrombinic, vitamina antihemoragică)


Grupul vitaminelor K sunt derivate de naftochinonă care la C 3 conţin sau nu un radical
variabil de atomi de carbon (figura 3.13.).

Figura 3.13. Vitamina K

Vitaminele K sunt sintetizate numai de plante şi microorganisme din tubul digestiv;


animalele (omul) nu le pot sintetiza. Se găsesc în cantitate mai mare în frunzele de lucernă, trifoi,
spanac, varză (cloroplaste).
Necesarul de vitamină K pentru un adult este de 0,1-0,2 mg/zi, fiind asigurat prin alimente
şi microflora intestinală. Lipsa vitaminei K apare din cauza unor boli care împiedică biosinteza şi
activitatea ei în intestin sau prin administrarea îndelungată de sulfamide şi antibiotice. Deficitul de
bilă scade absorbţia.
Vitaminele K sunt substanţe termostabile şi fotosensibile. Ele determină coagularea
sângelui prin transformarea fibrinogenului în fibrină. Participă activ la oxidările celulare.
Stimulează sinteza de protrombină în ficat.

3.2.5. Acidul lipoic


Este un factor necesar unor sisteme enzimatice, fiind derivat din acidul octanoic care
prezintă o punte disulfidică între C6 şi C8 (figura 3.14.).

14
Figura 3.14. Acidul lipoic

Se găseşte în două forme, oxidată şi redusă, constituind un sistem redox.

15