S URÂSUL B UCOVINEI

REVISTĂ DE ISTORIE, LITERATURĂ ȘI UMOR EDITATĂ DE CENACLUL „NECTARIE” DIN VAMA - SUCEAVA

Coperta 1: „Stâlpul lui Vodă” din Vama, ridicat de Mihai Vodă Racoviţă în 1717.
Coperta 3 şi 4: Imagini da la Festivalul „Umor Fără Frontiere în Ţara de Sus” ediţia a VIII-a - 2019.

Au colaborat la realizarea revistei:

ION CERNAT 7
IOAN ABUTNĂRIȚEI 10
OCTAVIAN CĂPĂȚÂNĂ 12
MIHAI CABA 15
MIHAELA DRELCIUC 18
PARASCHIVA ABUTNĂRIŢEI 19
MELANIA RUSU CARAGIOIU 22
VICTOR IOSIF 23
IOAN GAFTONE 24
JENICA ROMANICĂ 25
NINA GONȚA 27
DANIEL LUCA 31
ANGELA BURTEA 32
ROLAND F. VOINESCU 32
CRISTINA-MARINA MURGEA 34
CRISTINA ZAHA 35
DAVID CROITOR 36
DUMITRU IUREA 39
ANGHELUŢĂ PETRONELA 41
IONICA BANDRABUR 42
SORIN COTLARCIUC 44
IRINA LUCIA MIHALCA 45
LELIA MOSSORA 46
VALENTINA BECART 47
LHANA ROMA-NOVA 48
MARIA TOMIȚĂ CORINI 49
MARIN MOSCU 50
MARIUS DANIEL MIHU 51
MIHAELA MIRCEA 52
MIHAI BATOG - BUJENIŢĂ 53
MIRCEA CATARGIU 54
NICOLAE SILADE 55
OANA FRENŢESCU 56
OLGUȚA TRIFAN 57
POP RALUCA 58
ŞTEFAN DORU DĂNCUŞ 59
ŞERBAN CODRIN 60
VALERIA IACOB TĂMAȘ 61
VALERIAN BEDRULE 62
VASILE DIACON 63
VASILE FILIP 64
VASILE GRAMATICU 66
ŞTEFANA CRISTINA MARCU 67
VIOLANDA BRATU 67
VASILE LARCO 68
ALENSIS DE NOBILIS 68
ANA ARDELEANU 70
ANGELA PISTOL 71
ANGI MELANIA CRISTEA 72
CALISTRAT ROBU 73
CONSTANTIN MĂNUŢĂ 74
CONSTANTIN RUSU BUCOVINEANU 74
CRISTINA DANIELA CIURARU 75
CORINA MATEI GHERMAN 76
COSTEL STANCU 77
CRISTINA TRUȚĂ 78
EUGENIA ECOVOIU BELCIUG 79
MIHAIL ECOVOIU DOREANU 79
ELENA PEIU 80
GHEORGHE VICOL 81
ION CUZUIOC 82
IOAN NITU 83
SIMION TUDUREAN 84
LUMINIŢA IGNEA 85
IOAN MUGUREL SASU 87

Director: DR. SORIN CONSTANTIN COTLARCIUC

Redactor șef: IOAN MUGUREL SASU (mugurel_sasu@yahoo.com)
Secretar de redacție: LUMINIȚA IGNEA
Tehnoredactare: DORIN STEHNIOV

ISSN 2344-620X
ISSN-L 2344-620X

Opiniile autorilor se încadrează în libertatea de exprimare iar răspunderea pentru conținutul materialelor revine,
în exclusivitate, semnatarilor. Rugăm să ne trimiteți textele corectate, noi nu ne permitem modificarea acestora.
Mulţumim Primăriei şi Consiliului Local Vama pentru sprijinul acordat activităţii noastre.
editura pim
 SURÂSUL BUCOVINEI
" A l e a ... a u f o s t a r u n c a t e ! "
Oricât m-aș strădui, nu pot arunca zarurile
astfel încât să cadă 7-7. Nu cred, ba
chiar sunt sigur că nu numai pentru mine sfera „pot” are
raza mai mică decât sfera „vreau”. Aș fi vrut să fie cea
de-a VIII-a ediție a Festivalului „Umor Fără Frontiere în
Țara de Sus” așa de reușită încât să fie toată lumea atât de
fericită pe cât am fost eu, toți participanții la concurs să
fie pe podium, toți cei merituoși să primească diplomele
în același timp, festivitatea să dureze atât de puțin încât
nimeni să nu se plictisească, dar suficient de mult de să
nu aibă cineva senzația că a ieșit din sală neterminat,
numărul de cetățeni de onoare ai localității să fie cel
puțin egal cu cel al locuitorilor și multe altele aș fi vrut.
Poate cu altă ocazie va fi posibil.
Nu am avut norocul de a trăi înaintea lui Ion Luca
Caragiale ca să pot eu lansa în paradisul gândirii celor
care scriu, unii pot, alții vor, dar sunt și cei care și pot și
vor, cuvântul „mofturi”, nu am avut norocul așa că pot
doar să repet: „mofturi”.
Mare a fost bucuria organizatorului văzând că în
sală au luat loc prieteni care, pentru a participa au parcurs
sute de kilometri, și-au rezervat și asigurat cazare pentru
una sau două nopți la pensiuni și au luat parte la această
manifestare care se vrea o tribună la care să aibă acces și
acele voci cărora li s-a dat în mai mică măsură sau deloc
dreptul de a se face auzite. Nu un festival al anonimilor,
dar pe lângă posesorii numelor cunoscute să pătrundă
în arenă și cei care au scris fără a avea loc în centrul
atenției. Cu toții avem nostalgii, cel mai des referitoare la
anii vârstei cu care nu ne vom mai întâlni vreodată, dar
pentru cine are nostalgia „prezidiului” există și va exista
o surpriză, am observat că se poate și fără, renunțându-se
la această formă de fracționare a direcției în care se
privește, apare o sinergie pe care o considerăm benefică.
Nu la fel de benefică pare a fi demonstrarea abilității de
„intelectual rasat” doar prin utilizarea până la banalizare
1
a unor sintagme consacrate, inițial elogioase la adresa
unor oameni de geniu, ceva care a asigurat ascensiunea
unor panegiriști de mare talent și incontestabilă vocație.
Metoda de jurizare folosită la ediția din anul trecut
a funcționat și acum. Or fi fost semne de întrebare, mai
mult sau mai puțin vocale, dar analizând numele de pe
podium, observăm că valoarea a rămas la locul ei, însă își
pot face loc și nume noi, ori tocmai acesta considerăm a
fi un țel important, să aibă un cuvânt de spus și generația
tânără. Înainte de a-i critica pe tineri cu moșnegească
atitudine exagerat de critică, ar fi interesant de comparat
tinerețea trecută cu cea prezentă, nonconformismul de
altădată cu cel de acum și să se mai țină seama că elitele
sunt mereu depășite numeric de alții.
Să privim înainte cu speranța că acei mari jucători
vor coborî din tribună și vor intra pe teren, chibiții vor lua
loc la masa cu 64 de pătrate și vor valorifica acele mutări
pe care ei le văd de fiecare dată cu mult înaintea șahiștilor
etc, mai ales etc, adică să sperăm acele timpuri în care
faptele vor fi la înălțimea vorbelor, poate nu chiar așa
de frumoase ca ambalaj, dar calitativ măcar pe aproape.
Până atunci mai este vreme, timp în care ideile pe care
le păstrează în profunzimea sinelui fiecare autor de text
literar, măcar dorit astfel, să se maturizeze, să germineze,
să apară înflorind pe pagină. Bine ar fi să fie ideile proprii,
citatele să aibă ghilimele și bancurile să fie lăsate în lumea
lor. O fi asta o părere căzută în desuetudine? Poate. Face
ceva deosebit cel care poate merge cu picioarele altuia,
dar dacă asta e metoda cu care ajunge înaintea tuturor
și cu care își fundamentează disprețul, recunosc, nu-mi
merită respectul.
Anii se duc, unul după altul, dar eu cred că numărul
celor rămași este mai important decât al celor trecuți.
Ioan Mugurel �asu
 REZULTATUL CONCURSULUI LITERAR
REZULTATUL C ONCURSULUI LITERAR
din cadrul ediției a VIII-a a Festivalului „Umor Fără Frontiere în Țara de Sus”
SECȚIUNEA
P O E Z I E
1. Cătălina Orșivschi
11 puncte
Zbor
Mă învelesc în plapumă de vise
Și îmi agăț pe frunte praf de stele;
În ochii-mi, pe sub pleoapele închise
Stă gându-nlănțuit în joc de iele.
În jur dansează umbre și lumină,
Iar chipul ți-l zăresc prin nori de ceață;
Te-apropii și o muzică-n surdină
C-o harpă și-o vioară prinde viață.
Mă prinzi de mână, tâmpla îmi zvâcnește
Când pașii-mi potrivesc în dans cu tine,
Un zâmbet larg pe față-mi înflorește
Și-mi bubuie în suflet tamburine.
Ne legănăm pe muzica măiastră,
Tu – prințul meu și eu – o baiaderă;
Crâmpeie vii de foc din zarea-albastră
Ți-ai prins în ochi, ți-ai pus la butonieră.
Un rug aprins ți-s mâinile ce-n cale
Mă-ncing, mă amețesc, îmi dau fiori,
Când viață prind pornirile-ancestrale,
Purtându-ne, pe aripi, călători.
Dulceață și vârtejuri, sarabandă,
Scântei și dezmierdări, înfierbântări,
Zbor spre înalt, vulcan și joc, ofrandă
Lui Eros, cu sărut și-mbrățișări…
Se-ntind priviri pe lujeri de mătase,
Se prind în hore fluturi de argint,
Iar buze moi și tandre țes sfioase
În șoaptă doar cuvinte de alint.
Luciri de amintiri și-arată fața,
Cu zâmbet larg, pe-o floare de cais,
Pe sub cămașa nopții, dimineața,
Când mă trezesc și văd c-a fost un vis.
2
Tu
Întinsă vâlvătaie ce-o potolesc cu greu
E-n tainica odaie a sufletului meu
Sau poate la vedere, cum mulți văzut-au clar,
Punând foc în artere ori poate numai jar.
Te-ai strecurat tăcut, cu falnic pas de zeu,
Cu zâmbet cald, plăcut, în ochi c-un curcubeu
Sau c-un apus de soare ori iriși ce-nfloresc;
De-atâta-nfiorare, nu pot să-mi amintesc…
În șoaptă fredonând un cânt de-alint, duios,
Cu stropi de vise-n gând, cu pasul grațios,
Venit-ai de niciunde și m-ai privit senin
Un secol de secunde sau poate mai puțin…
Eu cred că din privire mi-ai dat un prim sărut,
Mi-ai spus de-a ta iubire sau doar mi s-a părut?
Lungi mreje de văpaie în juru-mi dănțuiesc
Sau ard, se întretaie și-n trup se-ncuibăresc
Și-n ele-s ancorate imagini adumbrite
Ce sunt adevărate sau poate-nchipuite,
Cu noi cătând iubirea la margini de cuvânt.
Sau poate-i amintirea ori blestemat descânt?
Timidă, inocentă, nu te-am oprit în prag,
Să aflu de-s prezentă în gândul tău pribeag
Sau poate te-am oprit, dar nu m-ai înțeles,
Când valul dogorit al inimii-ți da ghes.
Cu-ardoare ne-am iubitatunci și mai târziu,
Dar ai plecat grăbit și-am sufletul pustiu;
Sper însă și-am un crez că îmi ești hărăzit,
De-aceea sângerez de dor înzăpezit.
 REZULTATUL CONCURSULUI LITERAR

2. LICĂ PAVEL
9 puncte
Gazelul sărutului Gazelul Dragobetelui nerostit
Frumoasele petale ce nasc surâsul pur, Icoană s-o săruți ca păcătos,
Sărută doar paharul din care bei azur, E și-n biserici și-ntr-un chip frumos;

Că, altfel, n-ar ajunge seninu-n ochii tăi Femeia de îți este o icoană,
Și Cerul nu ne-ar fi, iubita mea,-mprejur; Să-ngenunchezi, rugându-te pios,

Gelos sunt pe cristalul ce buzele-ți ating Ca-n locul coastei rupte să revină
Și tu-mi refuzi sărutul, spunându-mi că-s sperjur Și-ntreg, cu ea, să te înalți de jos,

Când pe un zbor de fluturi, adun un curcubeu Un singur trup în care, cu iubire,

Și-ngenunchind, iubire pentru vecie-ți jur, Se oglindește chipul luminos

Dar nu-i nimic, iubito, când vei clipi, pe-ascuns Al Tatălui, ce-n dragoste sculptează
Voi bea paharul tău, sărutul să ți-l fur! Bărbatul și Femeia-ntru Hristos!

2. CRISTIAN BORCAN
9 puncte

Ultimul vers
e ultimul vers, afară se înteţesc cetăţile de tremur aceste aşternuturi vremelnice
îmi spun trezind în ploaia lor sunt doar o rezervare
cu paradigma cetelor de lacrimi zvâcniri poetice de viaţă.
luminând în colţul firii din subsolul stingheritor dormi, te rog,
o rămăşiţă de iubire. al sufletului. şi-ţi promit
e ultimul vers, cât de trist plânge iubirea că punctul tău va fi întipărit
îmi răspunde îmi zgârie dezolarea din sânge cu eden
ecoul insomniac cu scâncete de dor. pe cel mai înalt pilon
cu parfum seismic de iubire.
din piept. e ultimul vers,
se schimbă între ei actorii e ultimul vers,
e ultimul vers, într-o buclă neîndurătoare strânge-mi mâna
mai e puţin, de echivocuri amorțite pentru o clipă
atât de puţin, după cortinele lumii, ca şi cum ar fi ceva palpabil,
până ai să mă ştergi trântind în zarva lor şi-am să las timpul
din arhivele zâmbetelor tale. pleiada de zâmbete efemere să mă împartă între ticuri şi tăceri
ascultă... pe scena dragostei mele. cu un zâmbet torţionar
deja se rescriu destinele de memento mori.
la etajul patru al Universului tu dormi, lună
cu peniţa îmbâcsită de inechități îmbracă-ţi somnul e ultimul vers…
scrâşnind din mâini satirice cu ridurile asfaltate de neant iartă-mă,
rolurile mele. din inima mea. am vrut să fie despre tine.
oricum

3
 REZULTATUL CONCURSULUI LITERAR
Azi te iubesc
capodastrul iubirii îmi strânge poezia
într-o sufocare înaltă.
resimt călcâiul tău
pe fiecare vuiet de suflet,
de parcă nu ţi-aş şti pe de rost
amprentele zeificate din mine.
dorul meu e un joc de origami,
îl joacă toate orele nopţii,
se pliază perfect pe toate respiraţiile tale.
patul mi-e o încleştare de visuri,
unul câte unul îmi cade răpus pe piept,
victime colaterale ale răscrucii noastre.
inima îmi tot bate
sau tu îmi baţi în ea
cu zgomot prizonier de idealuri.
cine mai ştie din ce dorinţă te-am făcut...
am răguşit să mă tot strig
şi să-mi răspundă ecoul tău
în vibraţia coastelor,
de parcă am fost redecorat de tine
cu gust renascentist,
pasiuni neîndurătoare,
şi poeme cu semne de întrebare.
aici nu am nevoie de rimă,
oricum totul rimează cu tine.
mi-am subliniat undeva vocaţia fericirii,
o să o aşez ca pe un exponat
pe treapta întâi a numelui tău.
nu-ţi face griji,
îţi mai rămân încă şase trepte
să te poţi contopi cu luna.
mă tot apăsă o tuse însufleţită
de partajul sentimentelor tale:
“te iubesc, te iubesc, te iubesc”
mă dor edenic plămânii de inspiraţia ta.
anticorpii mei se întrec în amorţire,
câştigă cine te lasă primul
să-mi devii autoimună.
cu fiecare picătură de timp
gândurile mi se restrâng în semilună.
între marginile ei ai loc destul
să îmi împodobeşti somnul
cu poteci nevertebrate
de vise
spre tine.
mai am timp de încă o sentinţă:
eşti de condamnat
pentru orice urmă de zâmbet reflexiv,
pentru că-mi exişti pe orice chip de femeie,
pentru că sfidezi toate legile frumuseţii.
încă puţin
până mi se dizolvă cuvintele,
revin încet la forma iniţială de păcat.
mai păstrez câteva clipiri din delirul veridic:
azi te iubesc
mâine o să mă mint
din nou
că nu.
3. SIBIANA MIRELA ANTOCHE
8 puncte
De-ai şti, iubito...
De-ai ști, iubito, câte nopți am stins de dor în perna mea
Și lacrimi seci au curs șuvoi din ochi adânci de peruzea,
Când nu gândeam te-ai întrupat într-o icoană din pereți
Și te-am privit și te-am dorit și m-am rugat să nu regreți
Ce ieri mi-ai fost, ce azi nu-mi ești și ce-mi rămâne de iubit
Din focul viu ce-a ars mocnit și nu l-am vrut înăbușit.
Mă pierd în vise căutând firave urme de-mpăcări,
În miez de noapte sărutând îmbrățișate disperări,
La pieptul meu te țin aproape și nu te las să mai dispari
Cum s-a-ntâmplat de-ai rătăcit și n-ai mai vrut să reapari
Din altă lume și alt loc umblând hoinară, fără rost,
Și n-ai găsit în drumul tău un suflet cald ca adăpost.
Am dat uitării ce-am trăit și-arunc cu zaruri peste noi
Cu gând nebun de-a vindeca ce-au umezit amare ploi,
Numai să vrei să ștergi ce-ai scris pe chipul meu înlăcrimat
Când ai săpat afund cărări cu nicio teamă de păcat,
Cu niciun dram de remușcări, cu-o vină tristă în priviri
Lăsând în urmă frământări, amestec vechi de amăgiri.
Dar am speranța că-ntr-o zi m-oi căuta și te-oi răni
Privind la tine cu dispreț, cu dor smintit de-a mai iubi
Căci viața curge ca un fluviu și nu se-ntoarce la izvor
Alege-un sens și taie valea, așa și eu pân-am să mor
Îmi caut drumul către maluri, iar insula ce mi-ai răpit-o
N-o vreau vreodată înapoi, rămâne-a ta pe veci, iubito!
Iubitul meu
Iubitul meu cu ochii ierbii și păr ușor înzăpezit
Privește-mi umbra ce dansează în pala vântului grăbit,
Întinde-mi mâna și cuprinde iubirea câmpului din noi
Și-ascultă clipa ce desparte lumina soarelui de ploi.
Și fă-ți curaj, adu-ți aminte, iubiri nebune am topit
Sub lampa lunii, candid licăr și ierni și veri am risipit
Și prinde toamna ce cuvântă și dă-i biletul de plecare
Să urce-n trenul ce agită spre gara vremii de ninsoare.
Și vino, iute, lângă mine, să ne-amăgim cât vremea-i caldă,
Cât spicul grâului surâde, în galben boabele-i se scaldă,
Îndrăgostiți fără pereche troieni din dragoste zidim
În anii copți din cupa vieții când timpul vrem să-l tot oprim.
Și hai, iubite, fă-mi plăcerea, nevinovați să mai iubim
În bezna nopților de vară, chiar și de-i vis să hoinărim,
Să iau cu mine fericirea, bagajul meu nedespărțit
În maratonul de iubire... un eu... un tu și-un infinit.
4

3. VASILE LARCO
8 puncte
Drăguţei mele
Aş vrea să fiu ce nu pot fi:
Alesul din destine,
Pe mine să mă poţi iubi
Mai mult ca pe oricine.
Aș vrea să fiu un trandafir
Și să mă pui în glastră
Ca al iubirii veșnic fir
Să-ți fie la fereastră.
O rază să o prind din mers
Să-ți lumineze calea
Și zilnic să-ți dedic un vers
De să răsune valea.
Să prind un tril de turturea,
Urechea să-ți dezmierde,
De-l voi lăsa, iubita mea,
El în văzduh s-o pierde.
Mireasma florilor de mai
Prin ochiul de fereastră
Pătrunde-va și-ntregul plai
Va fi la tine-n glastră.
De-o fi cândva să vestejesc,
E un sfârşit în toate,
N-aş vrea să uiţi că te iubesc
Prin gânduri prea curate.
Uscat ca fânul din livezi,
Să nu fiu aruncat pe jar,
Ci-n veci aş vrea să mă păstrezi
Pe-un raft acasă în ierbar!
Cenuşă dac-o fi s-ajung,
Purtat pe valuri fine,
Voi crede-aşa, în drumul lung,
Că-s legănat de tine.
Iar dac-o fi s-ajung la mal,
Purtat ca pe o scamă,
O să-ţi dedic un madrigal
Sau poate-o epigramă!
Aș vrea să fiu la tine-n gând,
În suflet, în simțire,
Să mă stropești din când în când
Cu lacrimi de iubire.
Ne vor uni le-acelaşi drum
Iubirea, dar şi versul,
Înstrăinaţi n-om fi nicicum,
Cât fi-va Universul.
REZULTATUL CONCURSULUI LITERAR
Gelozia în literatură
(sonet)
Pe tine nu te-oi mai iubi vreodată,
Să crească buruieni pe cărăruie
Şi pe aleea ce spre munte suie
Acolo unde te lăsai curtată.
Îmi este gura acră, amăruie
Când numele ţi-l mai pronunţ spre-o fată,
Spunând de hotărârea mea luată:
Că rece te-oi privi ca pe-o statuie.
Ţi-aş pune în coşciug pe-obraz năframă,
De flori şi de alai să nu ai parte
Şi pe-un vulcan să fii înmormântată!
Uitată-n veci să fii şi blestemată,
Că m-ai trădat iubită epigramă,
Văzându-te sub un sonet în carte!
3. PETRU IOAN GÂRDA
8 puncte
Sunt sclavul unei singure femei Eu, pur și simplu, pot iubi cât zece
(sonet) (rondel)
Sunt sclavul unei singure femei,  Eu - pur și simplu, pot iubi cât zece,
Eu, când iubesc, iubesc și nu mă joc, Așa un suflet mare am în piept
De dragul ei, m-aș arunca în foc, Și chiar iubesc, așa e înțelept,
Dac-aș avea un cât de mic temei. Că știți cum este, vremea... vieții trece.
Nici nu există-n inimă vreun loc Și nu e unul care mă întrece…
De alta, este doar domeniul ei, Al zeului Amor fidel adept,
E-n gândul meu și ziua, pe alei Eu - pur și simplu, pot iubi cât zece,
Și noaptea în culcușul meu din bloc. Așa un suflet mare am în piept!
Nu mi-a trecut prin minte s-o înșel, Și numai în iubire aș petrece,
În douăzeci de ani de când, nebun E cel mai scump și atractiv concept;
Îndrăgostit, i-am cumpărat inel Dar dacă sunt întruna cald și drept,
Iar draga mea se poartă, totuși, rece,
Și-s pregătit de-amorul meu să-i spun;
Dar stau cu verigheta-n portofel, Eu, pur și simplu, pot iubi și zece.
Că încă n-am curajul să i-o pun...
5
 REZULTATUL CONCURSULUI LITERAR

SECȚIUNEA
E P I G R A M E

1. FLORIN ROTARU
11 puncte

Mai bine mai târziu
M-a prins nevasta, în secret
La o vecină, la “consult”;
M-a părăsit, și-acum regret
…că n-am făcut-o mai demult.
Mici păreri de rău tardive
Ne știm de mult, de când eram mai mic
Și pot să spun că nu regret nimic,
Doar că n-am fost la vreme prevenit,
Și poate faptul că ne-am întâlnit…
La înmormântarea soacrei
Acum, când te urmez spre deal, încet,
Când popa e prezent la capul tău,
Pot afirma din suflet că regret,
Dar aș minți să spun că-mi pare rău.

De dragoste
Acelui ce-a iubit cu sete
I se închid frumoasele cărări
Atunci când marile regrete
Au devenit cumplite remuşcări.
2. VASILE LARCO
10 puncte
Confesiunea unui om singur
Ajuns în prag de bătrâneţe,
Regret că nu am un copil
Cu suflet bun, plin de blândeţe…
Să mă trimită la azil!
Cugetare
Făcându-ţi seara, stând în pat,
Bilanţul zilei ce-a trecut,
De n-ai ceva de regretat,
Prea multe lucruri n-ai făcut!

Mazăre a grăit:
Regret, că n-am făcut pe prostul,
Să-mi tai păstaia cu un ciob
Şi să-mi asigur iarăşi rostul,
De ţară să mă doară-n... bob.
3. ANY DRĂGOIANU
9 puncte
Regretul ginerelui
Regret, dar n-am să-mi iert rateul,
Politicienilor Când soacra-mi întorcea cuvântul,
Regret, că am plecat afară, Eu adunând, în piept, tupeul,
Aveam copii, aveam nevoi, Să fi fugit mâncând pământul.
Regret, că n-am rămas în ţară
Să-nvăţ şi eu să fur ca voi!

6
 SURÂSUL BUCOVINEI
Contribuţii la cunoaşterea fenomenului
demografic în satul Vama, judeţul Suceava, în
baza recensământului „rusesc” din 1774
( II )
I
nițiativa unui recensământ în Țara Românească
a Moldovei, a aparținut feldmareșalului rus
Rumianțev, guvernator al Moldovei în timpul
războiului ruso-turc din anii 1768-1774, când Țările
Române au fost ocupate de armatele imperiale, cu
intenția vădită de ale anexa Imperiului Țarist. Dacă este
să dăm crezare acelui Testament al lui Petru cel Mare,
toată politica externă și numeroasele războaie cu turcii
se subsumează scopului de a ocupa Constantinopolul,
a doua Romă, moștenită, sub raportul spiritual, de
creștinismul răsăritean ortodox, de pravoslavnica
Rusie, de Moscova, care era percepută de diriguitorii
Rusiei drept a treia Romă. În calea acestei expansiuni,
armatele ruse s-au lovit, începând cu războiul purtat de
Petru cel Mare în 1711, în alianță cu domnul Moldovei,
Dimitrie Cantemir, de Imperiul Otoman. Pretextul
eliberării de sub jugul otoman a jalonat toate invaziile
și ocupațiile rusești, iar această idee de schimbare a
stăpânirii otomane cu cea rusească a avut, în Țările
Române, destui adepți. În aceste condiții, țarina
Rusiilor, Ecaterina a II-a, se și vedea „noua cneaghină
moldoveană”1, iar o delegație de clerici și mireni
din Moldova, din care n-a lipsit starețul mănăstirii
Moldovița, Venedict (Benedict), a plecat la Moscova,
făcând act de supunere, de unde s-a întors cu niște
icoane și odoare bisericești2.
1 Mihai Iacobescu, Din istoria Bucovinei, Vol. I (1774-1862). De la administraţia militară la autonomia provincială,
București, Editura Academiei Române, 1993, p. 53.
2 T.A. Wickenhauser, Die Urcunden des Klosters Moldovitza, Wien, 1862, p. 114.
3 Bucovina în primele însemnări geografice, istorice, economice și demografice, p. 353., Editura Academiei Române,
București, 1998; Daniel Verenki, Topographie der Bucovina, Cerunawitz, 1895, pp. 112-136.
7
Cu siguranță, ideea anexării Țărilor Române,
gândită de Cancelaria imperială rusă, impunea și
cunoașterea cât mai exactă a numărului de contribuabili,
pe ce venituri se putea conta, în vederea întreținerii
armatei și a funcționarilor. Alarmat de trecerea peste
graniță a populației, feldmareșalul Rumianțev a trecut
la efectuarea, începând cu 1772, a unui recensământ
care să cuprindă pe toți contribuabilii. Comisia
de recensământ a fost formată din boieri români,
dregători cu funcții la Curtea domnească și în ținuturile
Moldovei, care a trecut la efectuarea recensământului.
A fost recenzată toată populația satelor și târgurilor
Moldovei, capii de familie, contribuabili sau scutiți
(rufeturi), fiind înscris numele și prenumele sau
numai prenumele cu un determinativ: fiul lui, locul
de unde este venit, un determinativ etnic (ungurean,
sas, rus), ocupația pe lângă cea de agricultor: crescător
de vite, lucrător în pădure. De asemenea, recenzorii
înregistrează și casele, de unde s-ar trage concluzia că
fiecare cap de familie are o casă proprie. Pentru Vama,
122 este toată suma caselor, deși din alte documente
aflăm că numărul caselor din Vama era de 42,
grupate, dând localității un aspect de târg asemănător
Câmpulungului, iar numărul locuitorilor era de 1173.
Deși este greu de înțeles cum pot încăpea 117
familii în 42 de case, admitem că o locuință era
adăpostul pentru o familie mare: părinții, copiii lor,
bunicii, alte rude. Cu toate că nu putem să ne bazăm
pe numărul populației dat de Von Spleny, primul
guvernator al Bucovinei, și nici pe datele furnizate de
Daniel Werenka, sunt, totuși, un punct de orientare, nu
le putem ignora și ocoli.
Populația satului Vama din ținutul Câmpulung –
Suceava, după vedomastia ce s-a făcut în 20 iunie
1774, ( recensământul ) zis rusesc
122 toată suma caselor
21 scădere rufeturile, însă:
7 popi i diaconi
1 panțir
9 femei sărace
3 scutelnici a mănăstirii Moldovița
1 țigan
101 rămân birnici
Nr. 3 (22)
Anume birnicii:
1. Vasile sin Tomulesii
2. Ion Lipan
3. Ștefan Lipan
4. Simon Faraon
5. Mihăilă, humorean
6. Ion sin diaconului Laza
7. Nicolai Leuștean
8. Chiruță Pașcan
9. Ursul Balmoș
10. Neculai Ciocan
11. Gavril Balmoș
12. Nichita Botezat
13. Vasile, ungurean
14. Gheorghe Lipan
15. Vasile Crăcană
16. Grigore Bădală
17. Vasile, crav*
18. Ion Leontieș
19. Ion Bădală
20. Toma Balmoș
21. Gavril Călinescu
22. Grigore, sas
23. Toader, rus
24. Toader Badală
25. Păntelei Rîlă
26. Nistor, ungurean
27. Vasile Călinescu
28. Dumitrașco Bădală
29. Pintilei, rus
30. Constantin Bădală (5)
31. Nicolai, ungurean
32. Lupu sin Istrate
33. Ion sin Istrate
34. Grigore Crăcană
35. Dumitru Rusu
36. Nichita Iosip
37. Vasile sin Ioanei
38. Petrea Lucan
39. Grigore Lucan
40. Grigore Șiștac
41. Gheorghe Nediloi
42. Ion Lucanul
*
Vornicel – slujbaș, subaltern vornicului, însărcinat cu judecarea pricinilor mai mici, funcționar în comunele rurale,
distribuia corespondența, convoca sătenii la adunări, anunța știrile
*
zet = ginere
*
tij = asemenea
*
ot = de la
*
ot tam = tot de acolo
43. Ion Șiștacul
44. Petrea Șiștac
45. Ion sin Niculăesii
46. Acsinte Bosancu
47. Crăciun Bosancu
48. Ion Căprian
49. Acsinte Leontieș
50. Ion sin Ilie
51. Toadir Toma
52. Toadir sin diaconului Crăciun
53. Ion Balmoș
54. Andrei Rusul
55. Matei Tâmpescu
56. Mihăilă sin Tâmpescu
57. Vasile, rus
58. Ion sin Vasile, rus
59. Ion Sasul
60. Nichifor, ungurean
61. Nistor Ciusnar
62. Istrate Râlea
63. Chiruți Botezat
64. Ion Toma
65. Ștefan Laza
66. Toader Mândrilă
67. Lupașco sin Ion Lucan
68. Toader Șiștac
69. Constandin Balmoș
70. Gherasim, rus
71. Ion Crăcană
72. Ion Brânzilă, ungurean
73. Tofan sin Nistor Cupă
74. Nicolai sin Măriuții Cupoaei
75. Miron sin Măriuții Cupoaei
76. Chirilă sin Istrate
77. Nichita sin Lupașco
78. Gavril Chircu
79. Ștefan Chircu
80. Duminte sin Tomei
81. Istrate Ignătescu
82. Constandin Tâmpescu
83. Pântelei Sasul
84. Iftodi sin Lazăi
85. Vasile, zet
86. Simion Bârdan, vornicel*
8
SURÂSUL
87. Tănasă Romașciuc, rus
88. Petru Fircal, rus
89. Isai Timaficiuc, rus
90. Ștefan Iurciuc, rus
91. Ion Călinescu
92. Vasile, țăran
93. Gheorghiță Leontieș
94. Tihon, rus ot Frumosu
95. Neculai sin Tihon, rus ot tam*
96. Ștefan sin Tihon, rus ot tam
97. Ivan sin Tihon, rus ot tam
98. Neculai zet*, rus ot tam
99. Dumitru, rus ot tam
100. Vasile Știblei, ot tam
101. Stan Constandin, ot tam
Rufeturile ot Vama
1. popa Ștefan
2. popa Pintilii
3. popa Ion
4. popa Toadir
5. diaconul Crăciun
6. diaconul Nistor
7. diaconul Ștefan
8. Ștefan Ignătescu, panțir
9. Maria, săracă
10. Irina, săracă
11. Cristina, săracă
12. Maria, săracă
13. Paraschiva, săracă
14. Irina, fată săracă
15. Sanda, săracă
16. Irina, ruscă, săracă
17. Măriuța, săracă
18. Constandin sin Macsin,
scutelnic mănăstirii Moldovița
19. Ion Lipan, tij*
20. Ion, morar, tij
21. Grigoraș, țigan, tij a
mănăstirii
BUCOVINEI
Recensământul din anii 1772, 1773 și 1774
care înregistrează toată populația birnică, dar și pe
cea scutită de dări, poate fi întregit de un document
cartografic foarte valoros, intitulat „Planul Districtului
Bucovina în 12 secțiuni (1778), pus în valoare de către
conf. univ. dr. Ioan Iosip, geograf, de la Universitatea
„Ștefan cel Mare” Suceava, istoricul Constantin –Emil
Ursu, directorul Complexului Muzeal Bucovina și
arhivista Simona Palagheanu, directoarea Arhivelor
Naționale, Filiala Suceava. Autorii au însoțit cele 74
de file mari ale hărții de un studiu amplu, în limbile
germană și română, pe 56 de file mari, intitulat
„radiografie” cartografică a peisajului Bucovinei de
la începutul epocii moderne (1778). Valoarea hărții
este dată de informațiile demografice, economice,
strategice (este o hartă militară) și religioase. Aflăm
că în partea de nord-vest a Moldovei, ocupată din
toamna anului 1774 de trupele imperiale austriece,
viitoarea Bucovină, nume dat de ocupanți, erau 330
așezări umane, cu trei orașe: Siret, Suceava și Cernăuți,
333 de râuri și pâraie; 145 lacuri și izvoare sărate,
237 instalații tehnice, mori, pive, fierăstraie, 259 de
biserici, mănăstiri şi schituri, 44 de locașuri vechi,
în ruine. Planul redă cu exactitate toate tipurile de
așezări, sate, cătune, orașe, cartografierea așezărilor
s-a făcut prin simboluri plane (p. 30), folosindu-
se culoarea roșie pentru reprezentarea casei – mici,
patrulatere cuprinse într-un patrulater mai mare,
incluzând mai multe case mari și mici. Vama de acum
240 de ani era o grupare de case așezate la drumul
principal Câmpulung – Suceava, foarte aproape de
vărsarea Moldoviței în Moldova. Spre deosebire de
alte așezări sătești de tip răsfirat și risipit, Vama este o
așezare de tip grupat, având un șir de case la drumul
principal, la fel era Câmpulungul, Humorul incipient
și satele de colonizare (Ițcanii Noi). Din această cauză,
von Spleny, primul guvernator militar, considera Vama
drept târg; poate și din cauză că avea două biserici și,
în afara satului de atunci, se afla vechiul Stâlp Tătărăsc
(p. 50), Stâlpul lui Vodă.
Configurația celor două râuri, bine reprezentată,
s-a schimbat, avea atunci mai multe brațe, iar trecerea,
atât cea principală, cât și cele două secundare, se făcea
prin vad. Pe râul Moldova, în amonte de Vama, în
partea sudică, era un pod, dincolo de granița dintre
Vama și Câmpulung.
În secțiunea 63 și 64 a Planului, fără curbe de
nivel, este reprezentat satul Vama prin două tipuri de
mici patrulatere, deosebite între ele prin volum, ceea
ce ar însemna că erau case mari, cu două încăperi și o
tindă, și locuințe monocelulare, de tip bordei, în care
puteau locui tinerii însurăței, desprinși din familia
mare; așa s-ar înțelege după patrulaterul trasat în jurul
9
Noiembrie 2019
mai multor locuințe grupate în cuiburi. Dacă punem
față-n față Recensământul din 1774 și Planul din
1778, putem să ne explicăm de ce, de exemplu, Lupu
sin Istrate și Ion sin Istrate, Vasile sin Ioanei, Ion sin
Neculai, Ion sin Ilie, Toader sin diaconul Crăciun și
alții, ajunși la vârsta birului și a însurătorii puteau
ocupa locuințele mai mici, în aceeași curte cu bătrânii.
La o numărătoare suficient de atentă, s-a constatat
că satul Vama, către sfârșitul secolului al XVIII-lea,
avea în vatra propriu-zisă, de la vărsarea Moldoviței
în Moldova, 77 de case, la care se adaugă 8 case mari
în Strâmtura, sub pădure, și 4 case mari dincolo de
apă, spre viitorul sat Molid, acolo unde vămenii aveau
Delnița, părți din locul cu fânețe, în total 89 de case
în care locuiau 101 capi de familie birnici și 21 de
„rufeturi”, scutiți de bir, preoții, diaconii, slujbașii
domnești (panțiri), femeile sărace, văduve sau
nemăritate, la care adăugăm pe scutelnicii mănăstirii
Moldovița. Între scutelnici îl găsim pe Ion, morar,
deși în Vama nu era moară, nu-i reprezentată pe Plan,
o roată cu palete, și nici alte instalații hidraulice nu
sunt, ceea ce pare surprinzător pentru un sat mare,
de câteva sute de locuitori. Spunem sat mare pentru
Vama deoarece, spre exemplu, Frasinul nu exista,
Bucșoaia avea 3 case, Voronețul, cu mănăstirea, avea
22 de case, Câmpulungul fiind sat mare, târg, răsfirat,
începând de la Valea Caselor, avea 396 de case.
Observăm că văile râurilor principale, Moldova
și Moldovița, precum și a pâraielor care curg pe moșia
Vama (hotarele din secolul al XV-lea au rămas, în
principal, aceleași), că erau defrișate pe etajul I, în
secolul al XVIII-lea, al XIX-lea, au fost defrișate etajele
superioare. Nu sunt reprezentate stânile, deși vămenii
erau crescători de oi, documentele o dovedesc, nici
locuințele sezoniere de pe suprafețele cu fân, nici
staulele de vite care ar fi vorbit de ocupații și activități
economice.
Între cele 259 de biserici, mănăstiri și schituri, și
44 de biserici în ruină, sunt reprezentate vizibil cele
două biserici din Vama, Înălțarea Domnului (Vama
de Jos) și Sfântul Dumitru (Vama de Sus). În 1774 și
1778, erau destul de vechi, ca satul să se gândească
la construirea bisericilor noi, care, ca monumente
istorice, rezistă și astăzi. Existența celor două biserici
întăresc afirmația că Vama avea câteva sute de oameni,
deoarece, se știe că un preot deservea 150 de enoriași,
iar Vama avea 4 preoți (popa Ștefan, popa Pintilii, popa
Ion și popa Toader) și 3 diaconi (diaconul Crăciun,
diaconul Nistor și diaconul Ștefan).
Io� Cernat
Nr. 3 (22)
100 D E ANI
DE L A INTRAREA ARMATEI ROMÂNE ÎN
BUDAPESTA
R
ăzboiul de după război, campaniile anului 1919
pentru salvgardarea deciziilor democratice
de unire cu Ţara ale Basarabiei, Bucovinei şi
Transilvaniei au fost o necesitate impusă de situaţia
militară şi politică deosebit de complexă din centrul şi
din răsăritul Europei din anii 1918-1919.Sub spectrul
războiului civil din Rusia şi al valului revoluţionar ce a
măturat continentul de la Moscova până la Budapesta,
Munchen, Hamburg sau Torino, factorii de decizie de
la Bucureşti s-au văzut nevoiţi să continue un conflict
care a însemnat nu doar noi jertfe de sânge,dar care
a pereclitat şi relaţiile destul de tensionate dintre
România şi aliaţii săi. În pofida divergenţelor de
opinii din tabăra Antantei, acţiunea trupelor noastre a
fost considerată ca fiind justificată, cel puţin în linii
generale, Armata Română dovedindu-se un factor de
stabilitate în răsăritul Europei, importantă îndeosebi
din perspectiva Franţei, nevoită, după colapsul Rusiei,
să caute noi aliaţi în aceas tă parte a continentului.
La sfârşitul anului 1918, Marele Cartier General
Român a decis deplasarea trupelor pe aliniamentul de
demarcaţiede pe cursul Mureşului. Singurele unităţi
care puteau interveni imediat, fiind pregătite de luptă,
erau Diviziile 7 Infanterie şi 1 Vânători. La 20 noiembrie,
avangarda Diviziei 1 Vânători trece prin valea
Trotuşului peste vechea frontieră, punând stăpânire
pe zona Miercurea Ciuc. A doua zi treceau frontiera
şi elementele înaintate ale Diviziei 7 Infanterie. În
zilele de 9-13 decembrie 1918, comandantul Armatei
Aliate din Orient a făcut o vizită la Bucureşti. De
aceea nu este întâmplător că la 13 decembrie, Marele
Cartier General Român transmite următorul ordin
trupelor din Transilvania: „Pentru a se asigura ordinea,
viaţa şi avutul locuitorilor, trupele române vor ocupa,
10
SURÂSUL
afară de Banat, toate ţinuturile româneşti care au
făcut până acum parte din fosta monarhie austro-
ungară”. Încă din data de 10 decembrie, Marele Cartier
General hotărâse înfiinţarea unui comandament unic
la Sibiu, în frunte cu generalul Traian Moşoiu, pentru
conducerea şi coordonarea trupelor din Transilvania,
care va funcţiona începând cu data de 24 decembrie
1918. La 17 decembrie, generalul Prezan transmitea
Comandamentului Aliat, prin ofiţerul său de legătură,
că trupele române, conform acordului stabilit, vor
trece linia Mureşului, evitând însă orice luptă cu
forţele adverse. În faţa refuzului forţelor maghiare de a
colabora, în zilele şi săptămânile următoare au fost făcute
numeroase demersuri pentru a împiedica confruntarea
armată şi respectarea deciziei Comandamentului Aliat.
La 24 decembrie 1918, ostaşii Diviziei 7 Infanterie au
intrat în Cluj. Şeful Marelui Cartier General Român
comunica Comandamentului Aliat că, în conformitate
cu autorizaţia acestuia „Am ocupat regiunea Cluj-
Dej şi am eliberat sute de mii de români de sub
stăpânirea opresorului maghiar, care niciodată nu
a respectat vreo lege umană”. La 15 ianuarie 1919,
trupele române ocupaseră crestele Munţilor Apuseni.
La 18 ianuarie 1919, la Sibiu lua fiinţă Comandamentul
general teritorial, iar în fruntea acestuia a fost instalat
generalul Traian Boieru. La 17 februarie 1919, guvernul
provizoriu de la Sibiu a chemat sub arme Corpul
Voluntarilor Ardeleni în întregime. La data de 1 aprilie
1919, cu mari eforturi, numărul militarilor dislocaţi
în Transilvania a atins cifra de 40. 400. Între timp, ca
urmare a agravării situaţiei din Transilvania, Marele
Cartier General a ordonat mobilizarea Diviziilor 16 şi
18, începând din 1 aprilie 1919.
CONFLICTUL MILITAR SE GENERALIZEAZĂ
P reluarea puterii de la Budapesta la 21 martie
1919 de către comuniştii conduşi de Bela Kun
a modificat radical situaţia militară din regiune. Pe
frontul românesc, începând cu 24 martie, atacurile
constante de mică anvergură s-au înmulţit şi aveau să
se repete până în aprilie 1919, când trupele române au
trecut la contraofensivă. Autorităţile militare maghiare
au continuat concentrarea unor forţe importante la est
de Tisa, în paralel cu executarea unor fortificaţii. La
25 martie 1919, guvernul de la Budapesta a declarat
război tuturor vecinilor, luând măsuri de organizare a
Armatei Roşii pe 6 divizii şi 3 brigăzi mixte.La sfârşitul
lunii martie 1919, pe frontul de apărare ce se întindea
din Banat pe linia Zalău-Sighetu Marmaţiei- Cernăuţi-
Nistru, unităţile operative româneşti însumau circa
81.000 de ostaşi. Ele erau grupate astfel: în Basarabia
BUCOVINEI
şi Bucovina, acoperind un sector de peste 550 de km,
se aflau peste 46.000 de militari, iar alţi 35.000 erau în
Transilvania, în faţa forţelor ungare.
Sporirea forţelor maghiare, concomitent cu
acţiunea Armatei Roşii ruse şi acţiunile forţelor
ucrainene, toate în apropierea frontului românesc,
au dus la solicitarea Marelui Cartier General,
prin Guvernul de la Bucureşti, a constituirii unui
comandament unic al tuturor forţelor aliate din
răsăritul Europei. Rolul acestui comandament era acela
de a lua măsuri să preîntâmpine o eventuală şi foarte
posibilă agresiune ungară asupra statului român. La 8
aprilie 1919, Comandamentul Aliat ordona luarea de
măsuri vizând competarea blocadei realizate în jurul
Ungariei, fiind lăsate deschise numai comunicaţiile
feroviare şi telegrafice în Arad-Sibiu pentru legăturile
franco-române. Măsurile luate obligau guvernul
maghiar să se supună deciziilor Conferinţei de Pace.
La 10 aprilie 1919, în faţa atitudinii tot mai agresive
a forţelor ungare, în urma apelurilor populaţiei din
regiunile încă neeliberate, a refuzului autorităţilor
ungare de a aplica hotărârea Conferinţei de Pace,
Guvernul român, în frunte cu regele Ferdinand şi
premierul Brătianu , a hotărât, la 14 aprilie 1919, ca în
cel mai scurt timp posibil să treacă la ofensivă pentru
ocuparea militară a zonei decise de Comandamentul
Aliat. Pentru conducerea operaţiunilor ofensive, Marele
Cartier General îl numea pe generalul Gh. Mărdărescu
în funcţia de comandant al trupelor din Transilvania.
Acesta a restructurat forţele avute la dispoziţie şi a
ordonat începerea ofensivei în dimineaţa zilei de 15
aprilie 1919.
În total, efectivele militare operative române se
ridicau la peste 64.000 de militari, adică 64 de batalioane,
28 de escadroane şi 45 de baterii de artilerie diversă, la
care se adăugau servicii de geniu, motomitraliere şi trei
escadrile de aviaţie. În faţa forţelor române se găseau
aproximativ 56.000 de militari. Ostilităţile au început
cu un atac neprevăzut al forţelor maghiare, în noaptea
de 15/16 aprilie 1919, pe valea Someşului şi în defileul
Crişului Repede. După patru zile de luptă neîntreruptă,
trupele române au trecut bariera Munţilor Apuseni de-a
lungul văilor şi au deschis drum spre câmpie, cucerind,
cu preţul a numeroase pierderi, aliniamentul” marilor
centre” Satu Mare , Carei, Oradea, Salonta.
Având în vedre rapoartele care precizau că armata
maghiară sereorganizează în adâncime, Marele Cartier
General a solicitat Comandamentului Aliat din Orient
aprobarrea continuării operaţiei ofensive spre vest,
până la Tisa. Linia actuală pe care se găseau trupele
române le puneau într-o situaţie dezavantajoasă faţă
de un eventual atac al forţelor maghiare. În situaţia
dată, Comandamentul Aliat a aprobat cererea şi chiar
11
Noiembrie 2019
a recomandat ca trupele române să grăbească acţiunea.
La 20 aprilie, trupele române înaintau şi la 23 aprilie
au ocupat Debreţinul. Mai mult, la 27 aprilie 1919, a
fost încercuită şi capturată divizia de secui cea mai
mare, considerată unitatea de elită a armatei maghiare.
Ritmul acţiunilor române a crescut de la o zi la alta,
încât în ziua de unu mai 1919 Armata Română din
Transilvania realiza obiectivul final al operaţiei ei
ofensive-cursul Tisei, pe toată lungimea frontului.
La 2 mai, Comandamentul suprem maghiar a trimis
parlamentari, solicitând încheierea armistiţiului.
Răspunzând favorabil, Comandamentul român a
înaintat, la 3 mai 1919, proiectul acordului de armistiţiu
militar, care conţinea condiţiile încetării ostilităţilor
dintre cele două ţări. Până la îndeplinirea condiţiilor
prevăzute în acordul de armistiţiu, trupele române
urmau să ocupe 9 capete de pod pe malul drept al Tisei,
fiecare cu o adâncime de 20 de km. Armistiţiul urma să
fie valabil până la 5 august 1919, ora 12.
ÎNTRE ARMISTIŢIU ŞI RĂZBOI
(mai-iulie, 1919)
Î n timp ce autorităţile mghiare tergiversau trimiterea
unui răspuns, Comandamentul Trupelor din
Transilvania a luat măsuri de organizare a operaţiei de
acoperire pe râul Tisa, frontul de apărare fiind împărţit
în trei sectoare, suplimentând şi rezerva generală cu noi
unităţi. Dacă frontul de pe Tisa se stabilizase, la nord şi
la sud situaţia era gravă. Încă de la sfârşitul lunii aprilie,
forţele bolşevice atinseseră linia Nistrului pe toată
lungimea ei, cu incursiuni şi ciocniri zilnice cu trupele
române, între Hotin şi Tighina. Tot atunci, pe teritoriul
Banatului, aflat sub ocupaţie franco-sârbă, autorităţile
maghiare continuau să-şi exercite atribuţiile, refuzând
să recunoască actul de la 1 Decembrie 1918. În aceste
condiţii, Marele Cartier General Român a propus
Comandamentului Aliat pregătirea şi executarea unei
operaţii ofensive pentru dezarmarea Armatei Roşii
ungare şi eliminarea, în acest fel, a focarului comunist
din centrul Europei. În răspuns se preciza: „Ca răspuns
la propunerile pe care ni le-aţi făcut, o operaţiune
împotriva Budapestei nu este de întreprins pentru
moment”. . Pe de altă parte, Guvernul român a hotărât
să ia în stăpânire Aradul, un important punct strategic,
aflat în zona de contact dintre două armate aliate. La
12 mai, Marele Cartier General a ordonat intrarea
trupelor române în oraş. Astfel, în dimineaţa zilei de 17
mai, cu toată împotrivirea comandamentului francez
local, trupele Regimentului 6 Vânători ocupau oraşul.
Trecerea oraşului şi a regiunii sub autoritate românească
deplină va fi realizată abia două luni mai târziu.
Nr. 3 (22) SURÂSUL

CAMPANIA DIN UNGARIA ŞI OCUPAREA BUDAPESTEI

S uccesele Armatei Roşii maghiare pe frontul

cehoslovac au sporit considerabil moralul acesteia
şi au dat încredere autorităţilor revoluţionare de la
Budapesta. Aceste stări i-au făcut să creadă că pot
organiza o nouă acţiune militară de proporţii mult
mai mari, îndreptată numai împotriva României, cu
obiectivul de a străpunge apărarea trupelor române
pe Tisa şi reocuparea Transilvaniei. La 3 iulie 1919,
Comandamentul ungar dădea un „ultimatum” Armatei
Române, cerând ca în ziua de 4 iulie să înceapă retragerea
trupelor sale la est de” linia Clemenceau”. Marele Cartier

( )
General Român a ordonat armatei să rămână pe poziţii.
La 4 iulie, Comandamentul Aliat aviza favorabil măsura
luată şi recomanda ca trupele române să menţină linia
Tisei până ce se va dezarma Ungaria, în conformitate cu
angajamentele asumate. Bela Kun înaintează Puterilor
Aliate, la Conferinţa de Pace, o cerere vizând obligarea
Guvernului român să retragă armata sa de pe Tisa.
Consiliul Suprem Aliat a răspuns a doua zi categoric:”
Conferinţa de Pace nu poate discuta atât timp cât
dumneavoastră nu respectaţi condiţiile armistiţiului”.
Cu toate semnalele că România are dreptate şi
că este autorizată să nimicească focarele de război din
zonă, armata maghiară pregăteşte şi execută o operaţie
ofensiv în dimineaţa zilei de 20 iulie, ora 03.00. A reuşit
să străpungă apărarea noastră pe Tisa, a realizat câteva
capete de pod la est de râu şi în 4 zile a reuşit să pătrundă
50 de km în adâncimea teritoriului românesc. Ofensiva a
fost oprită şi în dimineaţa zilei de 24 iulie armata română
trece la contraofensivă. După 7 zile de lupte grele şi cu
mari pierderi, armata română reuşea să trimită inamicul
dincolo de Tisa, acesta retrăgându-se în dezordine,
urmărit de unităţile armatei române. Trecerea Tisei a
început în noaptea de 29-30 iulie 1919 şi a continuat
înaitarea cu succes, ajungând la unu august 1919
aproape de Budapesta. Pentru forţele ungare , această zi
a însemnat un dezastru militar cu consecinţe imediate
în plan politic. Succesul armatei române între 30 iulie-3
august 1919 a fost unul răsunător în Europa, iar pentru
4 august, comandamentul trupelor din Transilvania a
hotărât preluarea de către Armata Română a controlului
deplin asupra spaţiului dintre Tisa Şi Dunăre. Drumul
spre Budapesta, oraş cu aproape un milion de locuitori,
era complet deschis. Primele subunităţi ale Armatei
Române care au intrat în Budapesta au fost cele de sub
comanda generalului Gheorghe Rusescu, comandantul
Brigăzii 4 Roşiori. În seara zilei de 3 august, oraşul era
ocupat, iar pe 4 august , trupele române au defilat în
centrul Budapestei.
col. (r.) Ioa� Abutnăriței
Materialul din nr 2 (21) iulie 2019 a fost primit
la redacţie de la Octavian Căpăţînă (căruia îi mulţumim),
şi nu scris de Octavian Căpăţînă. Între hărţile vechi
deţinute de colecţionarul anonim este şi o hartă a Europei
centrale din vremea lui Carol cel Mare (768-814). Un
fragment extrem sugestiv privind locuitorii bazinului
median al Dunării din această hartă adnotat de dl
Octavian Căpăţînă îl reproducem pentru cititorii noştri.
Cum un fals politic,preluat fără cercetare
critică, devine „adevăr” în istoriografie
Confuzii de planuri, confuzii vechi şi noi.
Gesta Hungarum, mai cunoscută ca Cronica
notarului anonim, de fapt scrisoarea notarului P. al
regelui Bela al (I?)-lea către amicul și fostul său coleg N.,
de la Paris,merită citită și reanalizată cu atenție. Pe lângă
traducerea lui Popa-Lisseanu, din 1934, utilizată de Al.
Madgearu în Românii în opera notarului anonim (ed.
CST, 2001) avem și traducerea lui Paul Lazăr Tonciulescu:
Cronica notarului anonim (ed. Miracol,1996).În pasajele
care ne interesează nu sunt deosebiri de esență între cele
două traduceri.
Chiar în debutul scrisorii călugărul notar se explică:
Et si tam nobilissima gens hungarie( tradus: Și dacă
atât de nobilul neam al Ungariei) ... ar auzi de faptele
glorioase ale înaintașilor din poveștile false ale țăranilor
ar fi nedemn. O primă distincție mai importantă decât
restul: unii erau țăranii, adică băștinașii și alții erau
nomazii războinici. De aceea scrie despre începutul
genealogiilor regilor ungurilor, el foarte învățatul călugăr
latin colegului său, spre laudă eternă „regelui și maicii sale
sfânta Maria prin grația căreia regii Ungariei și nobilii să
aibă conducerea cu sfârșit fericit acum și în veci. Amin”.

12
BUCOVINEI
Toată scrisoarea nu este doar o hagiografie rușinoasă
închinată unor „sfinți” nesfinți, dubioși sau necunoscuți,
ci mult mai grav și infinit mai rău: Mântuitorul și Maica
Sfântă sunt protectorii unor scelerați șefi de trib ce au
invadat, prădat și lipsit de viață zeci de mii, sute de mii
de vieți nevinovate în Europa!
Încap. I, Despre Sciția, o poveste fantastică cu
peripețiile lor de la gurile Volgăi până în nordul pontic,
când hotărăsc să-și caute alt sălaș. Fiind atât de glorioși,
acești „sciți”, care-și ziceau mogeri, nu au fost bătuți, în
895, de către pecenegi și de către volgari (n. n. - nu bulgari,
cum au tradus călugării latini și cum greșit se calchiază și
azi fără minim discernământ) pentru că: fie sursa/sursele
notarului tăceau, fie o asemenea idee nu încăpea în
mintea călugărilor latini alături de acei vrednici de laudă
șefi de trib, ce trăiau din pradă, din vânat, din pescuit și
din grația lui Isus Christos și a „maicii sale sfânta Maria”!
Revenim la pasajul Et si tam nobilissima gens
hungarie ... - Și dacă atât de nobilul neam al Ungariei ...
care fiind tradus ad literam lasă în urmă o mare confuzie
și anume că ar fi existat pe vremea notarului o țară
Hungaria, sau și mai rău, țara era dâra de jaf și pradă din
Urali până în nordul Pontului, de pe Nipru, din Galiția și
până în Panonia, toate ar fi fost o Hungarie. De altfel, dr.
Mihály Horváth (1809-1873), într‑o istorie publicată în
1860, la Budapesta, precizează că maghiarii lăsau pe
vechii stăpâni ai teritoriilor, percepând doar dări; modul
de supunere era nominal, formal; procedeu întâlnit la
toate popoarele migratoare turano-turco‑tătare, care,
reduse numeric, nu puteau administra direct. Acest
istoric, apreciat de Ioan Slavici, tocmai pentru că era
singurul până la el, în istoriografia ungară, care dovedește
un oarecare spirit critic, scrie despre clanurile maghiare
ajunse în Panonia: au putut să-și paște vitele, pe unde
istoricii lor zic că au cucerit.* p.764Și Slavici continuă: Nu
este un istoric maghiar, care să ne poată arăta date despre
13
Noiembrie 2019
aceea că maghiarii să fi domnit cândva peste aceste
popoare: ele (n.n. popoarele din Panonia) au trăit lângă
maghiari, nu însă cu sau sub maghiari. Ba încă s-ar putea
dovedi că și în timpii mai târzii au avut oarecare autonomie
și au trăit cu dreptul propriu.* p.677 E drept, în vremea
notarului P. regele era dotat cu armata germană și
cancelarie latină, dar această nouă autoritate se mai lupta
cu clanurile maghiare și cumane pentru întâietate.
Probabil o traducere mai corectă ar fi „Și dacă atât de
nobilul neam al ungurilor ...” pentru că despre asta a scris
Anonimul.
Prin confuzie,între locurile de pășunat și de prădat ale
mogherilor și ulteriorul regat catolic din Panonia, apare
o realitate fictivă Hungaria, pe care o întâlnim în toată
cronica. Astfel, în capitolul XIV, Arpad, înainte de a
coborî din munți, pe Dunăre, în insula cea mare, e numit
nu conducător/duce al ungurilor ci al Hungariei; în
capitolul XIX la fel! Anonymus, tradus azi ad litteram,
devine ilogic: ar fi scris de o țară care nu exista la data
povestirii!
În capitolul IX, despre pacea dintre șefii de trib
mogeri și ruteni, aflăm că rutenii i-au îndemnat pe
„unguri” să meargă în Panonia , o țară plină de pește,
locuită de „sclauij, bulgarij et blachi, ac pastores
romanorum”. Fiind slavii și bulgarii două populații
diferite în imaginarul notarului P. trebuie să încercăm să
vedem cine erau de fapt aceștia. Cea mai simplă și directă
ipoteză ar fi să se considere slavii slavi și „bulgarii” volgari,
adică triburile turano-turcice plecate și ele, cândva, de pe
Volga, rămășițele volgarilor care împreună cu pecenegii
îi spulberaseră pe unguri, în 896, în nordul Pontului.
Cealaltă ipoteză ar fi că „bulgarii” notarului P, erau
subiecții români și slavi ai kaganatului volgar; kaganul
Omurtag din sudul Dunării, tocmai ocupase Banatul
și sudul Panoniei, în anul 829. La începutul secolului
al X-lea, când au venit triburile maghiare în Panonia,
în kaganatul volgar se
decretase creștinismul
pentru volgari și slavi,
kaganul devenise țar.
Sub Simion (893-927)
țaratul volgar, locuit de
români, slavi și rămășițele
volgarilor, cunoaște o
înflorire culturală în haină
slavă, unanim recunoscută.
Cu alte cuvinte, sursa
informativă care a ajuns
la notarul P. era confuză și
contaminată de prestigiul
volgarilor, șefi militari, a
căror nume în latină era
transcris cu b în loc de v!
Nr. 3 (22) SURÂSUL

O traducere mai pertinentă ar putea fi, probabil: ”slavi,
volgari (cu înțelesul subiecți ai kaganatului și țaratului
sud dunărean), români «ac» păstori ai romanilor”. Din
păcate, Al. Madgearu adâncește confuzia deja existentă în
istoriografie, într-un comentariu, fără rost, la un pasaj din
Gesta hunorum et hungarrorum a lui Simon din Chiza:
Postquam autem filii Ethela ... sclavis tantummodo, grecis,
teutonicis, messianis et ulahis advenis remanentibus în
eadem ... astfel: „După copiii lui Attila.. slavi doar, greci,
germani, messiani și valahi alături ...”. Aici intervine Al.
Madgearu să precizeze: „mesiani (=bulgarii)„ fără motiv
și mai ales împotriva logicii! Dupăvremea lui Atila (395-
453) nu erau în sudul Dunării nici măcar volgari, darmite
bulgari! Erau daco-romani, oameni de rând–vulgari, între
ei și moesieni! Între ei și Flavius Justinian (482-565) sau
Flavius Belisarius (505-565)! Or messianii, ori mesi, ori
moesieni erau daco-romani de pe malul drept al Dunării.
Asta ca să nu mai amintim de Libellus de Notitia Orbis,
din 1403, a arhiepiscopului Ioan de Sultanyeh (Persia)!
Evident și alte înțelegeri ale pasajului sunt posibile, între
ele și „robi peste tot alături greci(macedoneni de religie
constantonopolitană), germani, moesieni și români”.
Venirea ungurilor în Panonia şi numărul lor
O altă informație preluată fără spirit critic în
istoriografia europeană este momentul venirii triburilor
maghiare în Panonia. În cronica Anonimului. paragraful
XIV începe: „Anno domine incarnationis DCCCCIII ...”
- În anul 903 de la întruparea Domnului... Arpad a ocupat
între râurile Tisa și Bodrog până la Ugocea (la nord-
vest de județul Satu-Mare) terenul alături de locuitorii
indigeni.
aceiași Academie (nn-ungară) n-a fost în stare să fixeze anul
sosirii maghiarilor.”** Să fie clar, expediții de pradă prin
Europa au comis destule războinicii turanici în secolul
al IX-lea. Expediția din 894 când, chemați de bizantini,
îi atacă pe volgari la sud de Dunăre (nu pe bulgari cum
se scrie azi, inclusiv în tratate academice), este cea mai
de interes, dar nu singura expediție. Chiar și în 899 fac
o expediție până în Lombardia, chemați de împăratul
Arnulf, al Franciei răsăritene. Dar, în 896, volgarii aliați
cu pecenegii îi prăpădesc pe maghiari undeva în nordul
Mării Negre, în Atelkuz, conform tradiției proprii. Sunt
pur și simplu măturați spre nord de pecenegi, care le și
ocupă terenul de la malul mării. Și maghiarii pornesc
pe Nipru, în sus. Văile fluviilor erau, atunci, singura
cale accesibilă deplasărilor unor grupuri mai mari care
cuprind și familiile (bătrâni, femei și copii) și singura
cale care asigura în același timp hrană permanent și facil
(peștele). Aceste căi erau practicabile mai ales vara. Un
drum mai lung pentru toată târla se făcea în etape anuale,
vara. Câți ani a durat această pribegie, până să ajungă la
Kiev, e greu de precizat pentru că nu există documente. La
Kiev stau un timp, suficient de lung, încât să-i deranjeze
pe ruteni și pe de altă parte să-și însușească unele noțiuni
noi, din afara sferei culturale nomade, prin intermediul
limbii slave. Nu întâmplător dicționarul maghiar e
preponderent de origine slavă (Eminescu).

Și atunci ce-i cu anul 896, din moment ce nu

există nici un document în acest sens? Cum s-a ajuns la
declararea anului 896, an al venirii triburilor maghiare
în Panonia? În 1896, Imperiul Habsburgic urma să
organizeze Expoziția Mondială, la Viena, dar din lipsa
de fonduri Viena renunță și așa se ajunge ca viitoarea
expoziție să fie organizată de Budapesta. Dieta vede
o ocazie excepțională de a impune lumii propriile
„adevăruri”, fie ele și fabricate. Decretarea anului 896,
ca an al venirii triburilor maghiare este strict o hotărâre
politică a dietei fără nici o bază documentară. Citez din
Protestul Românilor, Slovacilor și Sârbilor (Telegraful
Român, nr. 109-110, 1896): „Actualii depozitari ai puterii
publice... s-au pus să însceneze pentru ochii Europei o
serbare, care pe departe e lipsită de orice temeiu istoric, ...

14
BUCOVINEI
Urmează un război, „victorios” pentru maghiari,
după Anonymus, dar atât de victorios că trebuie să plece
mai departe în Galiția! De aici se urcă până la hotarul
polonilor, ca apoi să se întoarcă spre sud și să ajungă
la cetatea Ung. Această pribegie a durat ani și ani. Prin
urmare cândva la începutul secolului al X-lea ies din
Ung, în Anno domine incarnationis DCCCCIII, scrie
notarul P. În nordul ducatului lui Zalan întâlnind câteva
sate de țărani neorganizați militar își impun dominația
peste aceștia, peste Grundbevölkerung, dar trăind separat
de aceștia în paradigma lor civilizațională nomadă, cum
documentat susțineau Mihaly Horvath și Ioan Slavici!
Câteva cătune căci locul e bine delimitat între râurile
Budrug și Tisa. Documentul citat și logica care-l validează
ne îndreptățesc să considerăm venirea triburilor nomade
cu familiile lor în Panonia la începutul secolului al X-lea.
Oprirea lângă fluvii (Volga, Don, Nipru, Dunăre)
sau pe râuri mari era vitală nomazilor care trăiau din
vânat și mai ales din pescuit. Când războinicii plecau în
expediții de jaf familiile trăiau nu din vânat, ci din
pescuit. Mai trec câțiva ani, până Arpad studiază terenul
(apa, iarba), când într-o toamnă se aciuiază cu toată
târla, oameni, corturi și animale, pe insula mare a Dunării
(numită Sepel sau Cepel), de unde nu mișcă până în vara
următoare. Câți puteau să fie? Foarte puțini, în orice caz!
Dar iuți și violenți!***
Intrarea triburilor maghiare din Galiția, prin pasul
Berg (Verke), în bazinul superior al Tisei în anul 903.
Referințe:
• Paul Lazăr Tonciulescu, Cronica notarului anonymus, ISBN 973-
9182-34-8 • Alexandru Madgearu, Românii în opera notarului anonim,
ISBN 973-577-249-3 • * Ioan Slavici, Opere, vol.VIII, Scrieri istoricești
și etnografice, ISBN 978-973-577-185-3 • ** Teodor V. Păcățian, Cartea
de aur, vol. VII, Sibiu 1913 • ***O. Căpățînă, Cultură, confesiune, etnie
și rasă în bazinul median al Dunării, ed. a 5-a, ISBN 978-613-9-41554-0
Octavian Căpățână
15
Noiembrie 2019
„Dragă şi dulce Veronică”
T
itlul epistolar conduce, desigur, la Veronica
Micle, cea pe care o alinta astfel Mihai Eminescu
(şi nu numai aşa!) în nenumăratele sale scrisori
de dragoste adresate celei pe care o venera peste poate
într-o corespondenţă înfiripată între ei de-a lungul mai
multor ani pentru a suplini cumva calvarul depărtării
Iaşi – Bucureşti, aşternute potrivnic din 1877, când
poetul a fost chemat expres de către scriitorul şi
prietenul său Ioan Slavici la Bucureşti, unde a avut
şansa primirii unui post, mai întâi de gazetar şi apoi de
redactor şef al ziarului „Timpul”.
Iată ce îi scria Emin (aşa obişnuia să-şi semneze
epistolele adresate dragei lui Veronicuţe!) în acea
perioadă greu de suportat a exilului său în Capitală:
„Sunt cinci ceasuri de dimineață și eu, luându-mă cu
lucrul, n-am putut închide ochii încă. Acum, după ce-
am sfârșit câte aveam de făcut, îmi închei ziua gândind
la tine, pasărea mea cea sprintenă, cea voioasă și tristă
totodată și aș vrea să pun mâna pe tine, să te sărut pe
aripă... pe locul unde va fi fost odată două aripi, pe
umărul tău cel alb și rotund și frumos. Dar trebuie să-
mi pun pofta-n cui, căci în acest moment tu dormi dusă,
în pătuțul tău așternut desigur c-o fină pânză de in, iar
eu mă uit în lumânare și gândesc la tine. Dormi și nu te
trezi, draga mea Nicuță, că eu te păzesc tocmai de aici.”
(7 martie 1880)
Şi cuvintele de răspuns ale Veronicăi nu se
dezminţeau în dorul ei abia stăpânit: „Eminul meu
iubit, (...) când vii să te revăd, să te mai pup, să te mai
cănăjesc şi apoi să te mai mângâi, şi să-ţi cer iertare
frumuşel şi apoi într-o lungă şi dulce sărutare să se
uite toate relele. Când? Mitule când ai putea să vii la
Iaşi să fim împreună ce bine ar fi! Dar tu nicând nu te
gândeşti la aşa ceva, vălmăşagul Bucureştilor îţi răpeşte
dorul de mine, viaţa ta e plină şi nu simte trebuinţa
Nr. 3 (22)
prezenţei mele, totuşi te pup şi te răspup şi te îmbrăţişez
doucement et gentilement. Toute a toi Veronica.” (19
martie 1880)
Inamorat şi impresionat poetul ar fi dat desigur o
„raită” la Iaşi, mai ales că şi dragul său prieten Ionică
(Creangă!) îl tot implora să revină aici (Vino, frate
Mihai, că fără tine mă simt străin!), numai că, pe lângă
neputinţa găsirii unui cât de mic răgaz la redacţie, nu
găsea nici trebuincioasele cheltuieli materiale spre a-şi
împlini dorinţa.
Iată, în schimb, ce-i propunea mai târziu
Veronicăi: „(...) Și încă să mai știi una. Mi-am scos
ceasornicul meu de aur de unde ședea cu chirie la
părintele Strul Avrum și mă fudulesc cu el. Știi că în
el e pururea posibilitatea imediată de-a te aduce la
București cu nepusă-n masă, căci el reprezintă oricând
capitalul necesar pentru transportul celui mai scump
odor ce-l am eu în Iași, încât eu îmi imaginez următoare
consecuțiune în prezența celor două odoare ale mele:
când tu vei fi aici, el poate lipsi, când tu vei lipsi el va-
ncerca să vie la loc. Îți poți tu închipui a cui prezență o
prefer. Ce faci c-un ceasornic? Te uiți la el. Pe când cu
tine? Câte nu facem noi de par ceasurile minute și zilele
sferturi de ceas?” (7 februarie 1882).
Aplecarea spre această corespondenţă
memorabilă dintre Poet şi Muza lui inspiratoare, fie
dintr-o pornire de cititor împătimit, fie şi dintr-o
simplă curiozitate, are menirea să evidenţieze miezul
unei relaţii înrâuritoare pentru istoria literaturii
române. Această oportunitate este oferită drept un
„regal bibliofil” de către prestigioasa editură ieşeană
Polirom care avea s-o dea la iveală în anul 2000, prin
apariţia revelatoare a volumului epistolar „Dulcea mea
Doamnă, Eminul meu iubit, corespondenţă inedită
Mihai Eminescu – Veronica Micle” , considerat pe
bună dreptate un adevărat eveniment literar al anului
respectiv, în care se împlinea un veac şi jumătate de
la naşterea amândurora. Cuprinzând fragmente sau
reproduceri integrale ale scrisorilor celor doi poeţi
îndrăgostiţi, volumul în speţă acoperă biografic mai cu
seamă perioada anilor 1880 – 1882 şi aruncă o lumină
clară asupra tuturor accentelor idilice, drăgăstoase, de
zbucium şi suferinţă, de căderi în ispită, de remuşcări
şi de reveniri a speranţei împlinirii iubirii lor.
Dar pentru a înţelege mai bine contextul acestor
scrisori memorabile, care subliniază aspecte inedite
asupra exegezei liricii eminesciene, se impune mai
întâi de toate o scurtă introspecţie biografică a vieţii
Veronicăi Micle: născută în familia cizmarului
Câmpeanu din Năsăud, în 22 aprilie 1850 ( la aproape
100 de zile de la naşterea lui Mihai Eminescu!) şi
rămasă fără tată, dar şi fără un venit familial stabil, se
mută împreună cu mama sa Ana la Tg. Neamţ şi de
16
SURÂSUL
acolo, în 1853, la Iaşi, unde, după terminarea claselor
primare, absolvă în 1863, cu calificativul „eminent”,
Şcoala centrală de fete; din comisia de examinare
făcând parte alături de Titu Maiorescu şi prof. univ.
Ştefan Micle, care avea să fie impresionat, deopotrivă,
de frumuseţea şi de inteligenţa ei sclipitoare. N-a fost
deloc de mirare că în 7 august 1864, la Cluj, la doar 14
ani ai Veronicăi, viitorul rector al universităţii ieşene ,
aflat la 46 de ani, se căsătoreşte cu ea şi-i atribuie numele
de Micle. De aici încolo grija pentru lipsurile materiale
ia un sfârşit convenabil, mai ales că în perioada 1867
– 1875 profesorul de chimie Şt.Micle devine rectorul
universităţii. În 1866, Veronica devine mamă la 16 ani,
când a născut-o pe Valeria, iar doi ani mai târziu, în
1868, o naşte şi pe Virginia Livia, cel de al 2-lea copil al
familiei Micle. În 1872, rectorul Ştefan Micle îşi trimite
soţia la Viena pentru un consult medical, ocazie cu
care îl roagă pe rectorul universităţii vieneze să-i
înlesnească soţiei sale cunoaşterea capitalei imperiale.
Astfel, în primăvara acelui an, ca un semn
sortit iubirii, are loc la Viena întâlnirea dintre Mihai
Eminescu, student aici la filozofie, tânăr prezentabil
cu plete fluturânde pe spate, cu frunte înaltă şi ochi
luminoşi şi Veronica Micle, „îngerul blond”, cu părul
lung şi bogat şi cu ochi albaştri, o doamnă în vârstă
de 22 de ani (precum şi ai lui!), căsătorită de 8 ani şi
mamă a doi copii, venită la Viena „să se caute pentru
o suferinţă oareşicare”, dar să şi admire eleganţa
proverbială a acestui renumit oraş european. N-a fost
de mirare că săgeata lui Cupidon avea să le străpungă
inimile, iar rătăcirile lor îndelungate pe străzile vieneze
şi vizitele de prin muzee ori galerii de artă aveau să
înflorească într-o iubire pătimaşă.
Numeroşii biografi şi exegeţi ai operei eminesciene
aveau să conchidă la unison că de la acest moment
magic „a început între cei doi o poveste tumultoasă de
dragoste, care avea să continue, cu toate meandrele ei
până la sfârşitul vieţii.” Însuşi strălucitul critic literar
George Călinescu avea să-l confirme detaliat în ampla
sa lucrare „Viaţa lui Mihai Eminescu”, reeditată în 1989.
În 1874, după doi ani de studii la Berlin, Mihai
Eminescu revine în ţară şi la 1 septembrie se stabileşte
la Iaşi, ca director al Bibliotecii centrale, poate că şi
din motivul neuitatelor amintiri ale plimbărilor sale cu
Veronica pe străzile Vienei. Într-adevăr, în 8 noiembrie
1974, în chiar ziua onomasticii sale, poetul îi adresează
Veronicăi o primă scrisoare în termeni convenţionali:
„Stimată Doamnă, aseară v-am zărit într-o loje, pe care
o ocupaţi la reprezentaţia de binefacere dată în folosul
săracilor, în sala societăţii dramatice. Atunci, mi-am
amintit de invitaţia primită, de a veni într-o joi la serata
dv. literară. (...) Cred că voi putea ceti în salonul dv. o
poezie (...). Primiţi respectul meu, Mihai Eminescu.”
BUCOVINEI
S-ar cuveni subliniat acum faptul că, Veronica
Micle, după ce se lăsase prinsă în „mrejele aripate”
ale minunatelor poezii eminesciene, apărute după
1866, mai cu seamă în Convorbiri literare, sau poate
(cine ştie?) după momentul crucial al cunoaşterii
poetului la Viena, a debutat şi ea în literatură, în 1872,
cu două lucrări în proză publicate sub pseudonim în
Noul curier român, aşa cum menţionează Dicţionarul
literaturii române de la origini şi până în 1900, Editura
Academiei Române. De aici şi până la seratele literare
pe care le organiza săptămânal Veroica Micle n-a fost
decât un pas, bun prilej pentru Mihai Eminescu de a-l
frecventa după sosirea sa la Iaşi. Ce-a urmat e lesne
de închipuit, iar pentru biografi o adevărată „mană
cerească”: trei ani (1874-1877) de iubire înfloritoare,
cu greu tăinuită, dar plină de miez şi de culoare; cei
doi fiind frecvent văzuţi împreună în saloanele literare,
la „Foişorul de poezie” al Matildei Cugler Poni, la
„Bojdeuca din Ţicău”, pe banca de sub Teiul Copoului,
astfel că bârfele academice ale protipendadei ieşene
n-au întârziat să ajungă la urechile soţului, rector al
universităţii.
Despre această perioadă fastă a iubirii lor avea
să se destăinuie chiar poetul însăşi, consemnându-
şi fericirea „pe o margine de carte”: „Ziua de 4/16
Febr. 1876 a fost cea mai fericită a vieţii mele. Eu am
ţinut-o pe Veronica în braţe, strângând-o la piept, am
sărutat-o. Ea-mi dărui flori albastre pe care le voi ţine
toată viaţa mea.” De altfel, poezia „Floare albastră”
scrisă sub influenţa cunoştinţei sale cu Veronica Micle
şi publicată la 1 aprilie 1873 în Convorbiri literare, avea
să fie întotdeauna „dulcea” floare a dragostei lor.
Aşa cum se întâmplă de cele mai multe ori, şi
fericirea lor avea să intre în scurt timp în impas datorită
clevetirilor lumii, dar şi a lui Titu Maiorescu, care
nu vedea „cu ochi buni” această relaţie şi ca urmare,
„constrâns” de împrejurări potrivnice, Mihai Eminescu,
„cu suflet rănit”, părăseşte Iaşii şi la 1 octombrie 1877
descinde la Bucureşti.
Reluarea legăturii cu Veronica Micle are loc mult
mai târziu, dar imediat după decesul lui Ştefan Micle
din 1879, când, la 8 august, Mihai Eminescu îi trimite
o scrisoare de condoleanţe, dar şi mărturisitoare a
iubirii, considerată de G. Călinescu „una dintre cele
mai frumoase şi mai tulburătoare scrisori de dragoste
din literatura română”. Iat-o, în extrase: „Veronică – e
întîia dată că-ţi scriu pe nume şi cutez a-l pune pe hârtie
– nu voi să-ţi spun, dar tu nu ştii, nici nu poţi şti cît
te-am iubit, cît te iubesc. Atît de mult încît aş înţelege
mai lesne o lume fără soare decât pe mine fără să nu
te iubesc. (...) Dumnezeu nu e în cer, nu-i pe pămînt;
D-zeu e inima noastră. Am înţeles că un om poate avea
totul neavînd nimic, şi nimic avînd totul.”
17
Noiembrie 2019
Cu toate că venise „momentul”, oficializarea legăturii
lor era însă departe de a se produce, fiind mereu
tergiversată de formalităţile acordării pensiei de
urmaş, fără de care Veronica ar fi fost lipsită de
mijloacele subzistenţei traiului. În schimb, în sept.
– oct. 1879, venind ea la Bucureşti, după cum spune
Slavici în Amintiri, petrec împreună o adevărată „lună
de miere”, dar „fructul” acesteia avea să fie ...avortat.
Mai departe, doar corespondenţa lor, când patetică,
când desnădăjduitoare, presărată cu aluzii de gelozie
şi reproşuri, de-o parte şi de alta (cazul Caragiale – al
ei, cazurile Mite Kremnitz, Cleopatra Poenaru – ale
lui), a reuşit să păstreze această iubire până la sfârşitul
sfârşitului celor doi inamoraţi. După apariţia primelor
semne ale bolii lui Mihai Eminescu, în 5 iunie 1883,
la Iaşi, la inaugurarea statuii ecvestre a lui Ştefan cel
Mare, Veronica Micle se arată foarte deprimată şi
desnădăjduită de a nu fi fost din nou împreună. Mai
târziu, mereu îngrijorată, în 1888, Veronica merge
la Botoşani să-l întâlnească pe Eminescu, aflat în
îngrijirea surorii sale Harieta, chiar dacă ştia că aceasta
îi poartă de multă vreme o ură neîmpăcată. Îi dăruieşte
primul exemplar al volumului ei de poezii cu dedicaţia:
„Scumpului meu Mihai Eminescu, ca o mărturisire de
neştearsă dragoste”. Reuşeşte cu greu să-l ia de acolo
şi să-l ducă la Bucureşti pentru tratament la sanatoriul
dr. Şuţu. Dar „clipa cea repede s-a lepădat”! Pe 15 iunie
1889, la orele 4 dimineaţa, Mihai Eminescu devine o
Stea în Veşnicia Cerului, după ce compusese ultima
sa poezie „Stelele-n cer”: „Pînă nu mor, / Pleacă-te,
îngere, / La trista-mi plîngere / Plină de-amor. // Nu
e păcat / Ca să se lepede / Clipa cea repede / Ce ni s-a
dat?”!
Presa vremii, consemnând Slujba de la Biserica
„Sf.Gheorghe” şi înmormântarea lui Mihai Eminescu
din 17 iunie 1889, sub un tei din Cimitirul Bellu, avea
să strecore şi o... notiţă: „o doamnă din Moldova,
îmbrăcată în negru, a aşezat pe pieptul poetului un
buchet de flori „Nu-mă-uita”! Sigur, nu putea fi alta
decât cea care l-a iubit, l-a inspirat şi l-a ajutat în clipe
grele, Veronica Micle.”
Premoniţial, precum s-a destăinuit unei prietene din
Constanţa, după vizita poetului la spital, Veronica
Micle, răpusă de jale, avea să compună (în doar 20 de
minute!) poezia tulburătoare, Raze de lună, publicată
în cotidianul România pe 20 iunie 1889.
„Ce n-ar da un mort din groapă pentr-un răsărit de
lună! / Ai zis tu, şi eu atuncea, cînd pe-a dorului aripe
/ Duşi de al iubirei farmec – privind cerul împreună - /
Noi visam eternitate în durata unei clipe.”
Desnădăjduită, suportând cu greu pierderea
dragului ei Emin, după două săptămâni de chin
părăseşte Bucureştiul şi se refugiază în durerea ei
Nr. 3 (22)
imensă la Mănăstirea Văratec. Aici, ca o alinare,
transcrie într-un caiet toate poeziile ce i-au fost
dedicate de poet, cum şi poeziile pe care ea le-a adresat
iubitului ei drag. Recitindu-i şi scrisorile, un paragraf
al uneia avea să-i strecoare gândul morţii: „Aşa te
iubesc şi eu – mai mult decât viaţa, mai mult decât orice
în lume şi pururea cu frica-n sân, aş vrea să mor or să
murim împreună, ca să nu mai am frica de a te pierde.”
Transfigurată, ideea suicidului prinde şi contur poetic:
"O! Moarte vin de treci / Pe inima-mi pustie şi curmă
a mele gânduri / S-aud cum uraganul mugind în grele
cânturi, / Se plimbă în pustie mânat de aspre vânturi,
/ Mi-e dor de-un lung repaos... Să dorm, / Să dorm pe
veci.” (datată 1 aug. 1889)
Trecând de la gând la faptă, tot pe 1 august, îi
solicită unei cunoştinţe ( Smaranda Gârbea din Tg.
Neamţ) să-i facă rost de o sticluţă de arsenic, pe care
o şi primeşte în ziua următoare. Clipa nefastă vine în
seara lui 3 august, când, după vizita unor prieteni de
la Iaşi, s-a retras în camera ei şi a băut întreg flaconul.
Încercarea de a fi salvată a eşuat şi după mai multe ore
cumplite de agonie, pe 4 august 1889, „fix după 50 de
zile de la sfârşitul lui!”, Veronica Micle pleacă la Cer
să-l întâlnească şi să fie acolo împreună.
A fost înmormântată în cimitirul mănăstirii „Sf.
Ioan” de la Văratec. Pe placa mormântului i-au fost
încrustate pentru posteritate versurile ei memorabile:
„Şi pulbere ţărînă din tine se alege / Căci asta e-a lumii
nestrămutată lege. / Nimicul te aduce, nimicul te reia, /
Nimic din tine-n urmă nu va mai rămânea.”
Au trecut de atunci 130 de ani!
„Ce s-au ales din două vieţi?
O mână de cuvinte,
Căror abia le-or da un preţ
Aducerile aminte.”
De atunci până acum şi poate mai departe rămâne
stăruitoare o aceeaşi întrebare: „Oare cum ar fi arătat
poeziile lui Mihai Eminescu dacă n-ar fi fost inspirat de
Îngerul blond, aşa cum o alinta poetul pe cea care i-a
furat inima pentru totdeauna, Veronica Micle?”
Răspunsul îl vom găsi, desigur, în romanele
romanţate ale unor reputaţi scriitori şi în numeroasele
studii monografice ale biografilor şi exegeţilor vieţii şi
operei celor doi poeţi îndrăgostiţi, între care îl cităm
pe unul mai recent, exprimat în aprecierea poetului
Ioan Pintea, cel care în 2008 s-a îngrijit de apariţia unei
noi ediţii a poeziilor Veronicăi Micle: „Atâta timp cât
Eminescu va fi pomenit în literatura română, alături de
el va fi permanent și  dulcea Doamnă,  Veronica Micle.
Că fără ea Eminescu, ca om şi ca poet, nu e întreg.”
Mihai Caba
18
SURÂSUL
Cultura consumatoristă,
marcă a societății contemporane
- foamea de bani și de celebritate -
A
zi, mai mult ca oricând, secolul XXI face trotuarul
încălțat cu cizme de cauciuc subordonate unei
prestigioase firme, hai să-i spunem Louis Vuitton,
Prada ori Balenciaga, minijup Dior, sânii împodobiți doar
cu două steluțe atât cât să nu se vadă rozaliul vârfului
moale, elastic (DEX ‘09, sâc!) și lentile No Name, 10 lei
bucata. Un amestec de opulență și de prost gust, comedie pe
bandă rulantă, ochelari de cal și un stomac nuclear. Poate
pare nedreaptă această primă încercare de radiografiere a
unei sociatăți plurisecvențială în zgomotul și furia ei însă,
alinierea și alienarea la trenduri, la firme nu reprezintă decât
același rând, principial comunist, aceeași coadă seculară dar
cosmetizată în ,,free choise”. E o coborâre în haosul materiei
made in China, Taiwan, Pakistan. Dacă ne gândim la Țara
Coca-Cola, Pepsi-Cola (tot un butoi cu otravă) sau chiar la
plasarea României ca țară de proveniență pe etichete nu se
evidențiază decât un fetișism exagerat în selecția aparentei
bunăstări sau folosind expresia lui W. Whitman, o ,,Sahară
a sufletului” capitalist.
Performanța în aceste vremuri se măsoară în bani,
sex și putere, stridență vetustă a lăcomiei în bazar, mall-
uri, shaormerii, restaurante cu astre Michelin ori crâșme
anodine. Încleștarea mâinilor pe tigăi, perne, ustensile fără
crez casnic, leșinul și călcarea pe tropii labili ai tălpilor
decretează la nesfârșit moartea lui Dumnezeu și împarte,
după abila clasificare a profesorului doctor psihiatru
Aurel Romila, membrii colectivității umane în opresori
(psihopați) și oprimați (depresivi). Accesul la sens se
diluează în acest modernism valabil pentru „identitățile
slabe”, postmodernismul celor ,,tari” (expresii folosite de
Cioran), ambele spații fiind desacralizate, depersonalizate.
Dumnezeu e ,,out of job” (Bernard-Henri Levy, American
Vertigo) iar la ceas de seară se aude spart rugăciunea ateului
pe care o las la picioarele imaginației domniei voastre. Tot
BUCOVINEI
Levy a spus că ,, preoții noștri sunt ai epocii lor, după cum
Christos era al epocii sale.” De facto, și cred cu tărie în cele
ce vor fi afirmate mai jos că, unul din curentele religioase,
ortodoxismul, gravitează în jurul celui mai antropocentric
Hristos cu sandale nefirmate, fără barbă stilizată la frizeur
(!) á la filosoful ce, ca un titirez schizoid se împotmolește în
plasma carnivoră a întrebărilor de un leu bucata străduindu-
se să delimiteze înțelepciunea gravă masculină de nebunia
blândă feminină (văzut-am că se poartă agasanta delimitare
prin prisma genului) și veșmântul nespălat regulamentabil
în cuva mașinii de 7,5 kg, marca Samsung, unsă bine pe
măruntaie cu o doză de Calgon și abundent cu Dero lichid,
pestriț leșinat într-o idilă franțuzită.
Pentru că acest mini-eseu se vrea o încercare mai mult
metaforizantă voi apela la ideile unor poeți ce își asumă
rolul de demascare a barbarismului actului de supraviețuire.
În paginile de jurnal ale lui Alexandru Mușina, scrise în
1989 și publicate în Vatra, 2015, acesta menționează faptul
că ,, o națiune e terminată când toți nu mai vor decât să
supraviețuiască fizic, cum o fi, dar numai să mai trăiască,
să mai prindă o zi și încă o zi...” Prin anestezierea memoriei
etice, religioase, culturale „se șterge în om o cifră bătrână”
(Aurel Pantea, Viața Românească, 2014) și nu mai poate
fi recunoscut. În Discernământul Modernizării, Horia-
Roman Patapievici crucifică starea de ,,degenerat” a
civilizatului care moral e un ,, sălbăticit”. Ne întrebăm și noi
împreună cu omul de cultură: DE CE? Când „civilizatul se
află mereu în goană după onoruri inutile” decanonizând
tabuurile într-o societate palimpsest așa se întâmplă.
Suntem mândrii (!) posesori ai „paradisului atomic”
(Petre Ghelmez), de fapt „vizitatori” blocați înăuntru sau
chiriași cu acte în regulă a unui spațiu al fantasmelor
urmuziene, sferă schizoidală aflată în imposibilitatea de
metamorfozare într-o altă figură geometrică cu alte legi,
blenoragică, ridicolă și trist sufocată de resturi și gunoaie,
de morți ce ies la paradă în Sfântul Mall ca maimuțele
darwiniste în cuști de sticlă. Asistăm la un spectacol
instinctiv, senzorial, tranchilizant - enumerare de termeni la
modă în postistorie, paradoxul substantivului și expulzarea
vomiturală a adjectivelor.
„Omul rest”, sclav al multicompaniilor de inventariere,
împachetare și expulzare pe bandă rulantă a ADN- unui
speciei umane, țipătul recognoscibil al lui Munch devine
„aurolacul imaginii” (Vasile Sebastian Dâncu, Țara
spectatorilor fericiți) de fațadă, saltimbancul corupt de hic
et nunc, manipulator al străzii și manipulat de aceasta.
„Nimicul se cumpără în rate” (Florin Iaru) iar clientul
e doar un catatonic împins spre nebunie. Mario Vargas
Llosa, deținătorul unui premiu Nobel pentru Literatură,
pune problema supraviețuirii intelectualului în ,, civilizația
spectacolului” unde „comicul e rege” iar omul cult mai
poate stârni un soi de curiozitate doar dacă „e în pas cu
moda și dacă se transformă în bufon”. (Llosa, Civilizația
19
Noiembrie 2019
spectacolului, p.43) Exemple cutremurătoare sunt aduse
într-o „cultură suferind de hedonism ieftin”. (vezi artistul
Fernando Pertuz care, într-o galerie de artă, a defecat și și-a
mâncat fecalele în fața publicului - Revoluciones modernas,
culpas postmoderns, Carlos Granes Maya, 2010)
Ce culmi poate atinge foamea de bani și de celebritate
ținând cont că ,,în artă drumul cel mai scurt spre succes
e să atragi atenția provocând scandal.” (Llosa, Civilizația
spectacolului, p.58)
Astfel, pe lângă realizările științifice de domeniul
fantasticului, omul dă dovadă de o manifestare insolentă a
barbariei. Ca și cum secole întregi de progres s-ar fi derulat
cu viteza luminii nelăsând, după vizionarea lor, decât
primitivismul filmului mut în singurătatea unui zgomotos
și corupt secol.
Mihaela Drelciuc
LA CERNĂUŢI,
CU LACRIMA LIMBII NOASTRE
E
coul sărbătoririi limbii române, pentru a treizecea
oară la Cernăuţi, în organizarea Societăţii pentru
Cultura şi Literatura Română” Mihai Eminescu”
şi marcarea împlinirii a treizeci de ani de la reînfiinţarera
societăţii, s-a îndepărtat. Nu se vor stinge nicicând cuvintele
scrise de Grigore Vieru, repetate în Sala de marmoră a
Palatului Metropolitan, locul unde s-a desfăşurat dubla
sărbătoare pe opt septembrie, locul unde românii au scris
o strălucitoare pagină de istorie în 1918. „Dumnezeu... a
plâns peste ţară/cu lacrima limbii noastre” nu sunt cuvintele
unei simple metafore. Dumnezeu ne-a lăsat un pământ
neasemuit de frumos (mulţi nu-l cunoaştem!) şi un grai
armonios şi dulce, pe care suntem datori să-l preţuim. Dacă
cei din ţară neglijează această sfântă datorie, fraţii români
din nordul Bucovinei (care nu fac parte din diaspora!) fac
eforturi să nu-şi piardă cele mai grăitoare dovezi că aparţin
Nr. 3 (22)
unui neam: limba maternă, tradiţiile şi obiceiurile, portul
popular. Un exemplu al acestor strădanii a fost organizarea
impecabilă a sărbătorii de la Cernăuţi, la care au fost
prezenţi şi români din Timişoara, Iaşi, Suceava, Câmpulung
Moldovenesc, Dorohoi, Bistriţa, Câmpulung Muscel, Tg.
Mureş, Vatra Dornei, Republica Moldova.
Sărbătoarea a debutat cu depunerea de flori la statuia
lui Mihai Eminescu, simbol suprem al valorilor româneşti,
în acordurile cântecelor pe versurile Poetului şi a unor
cântece patriotice, interpretate de corul „Dragoş Vodă” al
societăţii, dirijat de Dumitru Caulea. Manifestarea din Sala
de marmoră a fost binecuvântată de un Te Deum susţinut de
doi preoţi, semn al speranţei românilor că biserica rămâne
un susţinător al unităţii şi al dragostei de neam. Vasile Bâcu,
preşdintele SCLRB „Mihai Emiunescu” (societatea şi-a
reluat denumirea iniţială) a subliniat „marea cotitură pe
care societatea a realizat-o în viaţa spirituală a românilor”,
în 1989 doar „s-a reînnodat firul activităţilor pentru
românismn” şi a evidenţiat câteva dintre acestea: sărbătoarea
„Limba noastră, cea română”, festivalurile „Mărţişor” şi
„Florile dalbe”, editarea ziarului „Plai românesc”, editări
şi lansări de carte, Zilele Eminescu, expoziţii la sediul
societăţii, participartea corului şi a grupului vocal „Fetele
din Bucovina” la manifestări culturale din regiune şi din
România, ş.a. În ultima vreme există o mai bună colaborare
cu celelalte societăţi şi asociaţii româneşti, un sprijin mai
substanţial din partea Consulatului României la Cernăuţi,
din partea unor deputaţi, a unor sponsori, etc. S-au derulat
pe un ecran imagini din activităţile societăţii şi intervenţii şi
aprecieri despre limba română rostite de persoane de vârste
şi preocupări diferite, toate făcând parte dintr-o arhivă
bogată,” care poate fi suportul pentru o viitoare monografie
a societăţii, al cărui prim preşedinte a fost regretatul
profesor Grigore Bostan, exemplul său fiind mereu viu şi
având un vrednic continuator prin disitinsa prof. doc. Lora
Bostan”, speră preşedintele Bâcu. S-a păstrat un moment
de reculegere pentu cei ce nu mai sunt, pentru cei căzuţi în
20
SURÂSUL
războiul din estul Ucrainei.
Durerile de acum ale românilor au fost subliniate de
către foşti preşedinţi ai societăţii, cărora le-au fost înmânate
diplome de onoare. Academician Alexandrina Cernov a
adresat felicitări organizatorilor, a subliniat rolul ziarului
„Zorile Bucovinei”, port drapel al românităţii în regiune, a
anunţat două reuşite: nr. o sută al revistei „Glasul Bucovinei”,
carte apare la editura „Alexandru cel Bun” şi apropiata ediţie
a VII-a a Salonului de carte. „În cei trezeci de ani de la prima
sărbătorire a limbii române am pierdut treizeci de şcoli
româneşti, iată durerea noastră. Pierzând şcoala şi biserica,
pierdem identitatea noastră”, a subliniat scriitorul Ilie Tudor
Zegrea, îndemnând la demnitate, la unitate în apărarea şcolii
şi a drepturilor strămoşeşti. În acord cu spusele sale a fost şi
poetul Arcadie Opaiţ, care a apreciat eforturile conducerii
societăţii pentru păstrarea cuvântului românesc, supremă
valoare identitară. Reputatul poet Mircea Lutic a deplâns
lipsa entuziasmului de la începuturi, de la reînfiinţarea
SCLRB. „Există un freamăt care nu trebuie să se piardă” a
spus poetul şi a recitat un splendid poem scris cu prilejul
ediţiei a II-a a sărbătorii limbii române, „Ctitoriile sfinte”
pe care l-a dedicat „fraţilor de neam şi de sânge prezenţi
în sală”, tuturor românilor. Mai critic în discurs, Stefan
Hostiuc a comparat societatea cu un aisberg, îndemnând
să se lucreze la activarera filialelor, pentru întărirea bazei
de susţinători ai valorilor naţionale. „Să fim uniţi şi peste
treizeci de ani” a urat Carolina Jitariu, care a interpretat cu
talent şi patos un text scris acum douăzeci de ani, când era
studentă, şi „Poem bucovinean”, pe versurile veneratului
său profesor Grigore Bostan” care ne priveşte de sus”, de
asemenea „Glossa”, pe versuri de Mircea Lutic. „Am avut
victorii şi pierderi în aceşti ani, e greu să munceşti pe bază de
voluntariat, în condiţiile când multe se schimbă în timp”, a
opinat prof. dr. doc. Lora Bostan, care a reamintit eforturile
pentru reînfiinţarea SCLRB, când oamenii aveau mari
speranţe. „De la noi trebuie să pornească renaşterea noastră
naţională, noi trebuie să conştientizăm că limba română nu
este un simplu mijloc de comunicare, e simbolul identităţii
noastre. Să vorbim româneşte în familie, în societate,
BUCOVINEI
în şcoală. Dacă te dezici de ce este al tău, eşti o frunză
purtată de vânt” a subliniat , printre altele, prof. Bostan.
Cuvinte de apreciere au rostit reprezentanţii Administraţiei
regionale de stat, ai Consiliului regional Cernăuţi, care au
înmânat şi diplome de onoare pentru activitatea societăţii.
Ministrul consilier Edmond Neagoe a transmis un mesaj
de felicitare din partea consulului general al României la
Cernăuţi, Irina Loredana Stănculescu, a prezentat proiecte
de viitor, a subliniat rolul SCLRB „o istorie vie a regiunii”, în
activitatea căreia trebuie să se implice catedra de filologie de
la universitate, studenţii. Aduce un omagiu limbii române,
aflată între primele 15-20 de limbi ale lumii, subliniind
importanţa sărbătoririi acesteia printr-o zi specială. Despre
situaţia din viitor, când se va adopta o lege a minorităţilor,
a vorbit Ion Popescu, preşedintele Uniunii Interregionale
a Românilor din Ucraina, care consideră că toţi românii
din regiune trebuie să lupte pentru recunoaşterea lor ca
populaţie băştinaşă. „O lege aşteptată” a subliniat prof. M.
Tovarniţchi, directorul Liceului „Mihai Eminescu” din
Carapciu, unde „patronul nostru spiritual ne obligă să facem
educaţie de calitate, pentru ştiinţă, limbă, neam, tradiţie”. E o
şcoală care păstrează limba română de predare şi manualele
în limba română. Un moment emoţionant a creat studenta
Adriana Lupu, prin recitarea unei „Legende a limbii
române”. „E datoria noastră să fim prezenţi la un moment
de sărbătoare, într-un loc sacru, unde s-a hotărât clădirea
unui destin românesc”, a spus prof. dr. Vasile Adăscăliţei,
preşedintele Asociaţiei „Prietenii Bucovinei, Basarabiei şi a
Tinutului Herţei” din Dorohoi, care a subliniat că, în pofida
unor greutăţi, importantă este păstrarea spiritului identitar,
care tebuie sădit în sufletele celor tineri. Filiala „Arboroasa”
a Asociaţiei Culturale „Pro Basarabia şi Bucovina” şi Filiala
SCLRB din Vatra Dornei au fost reprezentate la manifestare
de o delegaţie numeroasă, nelipsind, ca de treizeci de ani
încoace, prof. Taţiana Vlad Guga, care a îndemnat tineretul
la păstrarea limbii materne şi pe părinţi să dea copiii la
şcolile româneşti. Conducerea societăţii a fost asigurată
de susţinere în activitate şi a primit o diplomă de excelenţă
din partea dornenilor. Un mesaj de salut a adresat Maria
Chirtoacă, redactor şef al revistei naţionale de umor „Satira”
din Câmpulung Muscel (la care colaborează şi Vasile Bâcu),
de asemenea a vorbit emoţionant reprezentantul Iaşilor,
prof. la Colegiul Naţional de Artă şi redactor la „Revista
română” editată de Despărţământul „Mihail Kogăniceanu”
al „Astrei”, Ion Iţco, redactor şef al revistei „Dulce de
Bucovina”, din Câmpulung Moldovenesc, Clement Lupu,
din partea Universităţii de Ştiinţe Agricole şi Medicină
Veterinară din Timişoara. Despre importanţa SCLRB
„Mihai Eminescu”, „cea mai mare societate românească, cu
activităţi de impact” a vorbit Cristina Tărâţeanu, din partea
„Casei Limbii Române”. Au răsunat versurile poemului „În
limba ta” de Grigore Vieru, cântate cu emoţie şi talent de
Natalia Camelia Proţiuc, „Fetele din Bucovina” instruite de
21
Noiembrie 2019
Luminiţa Demianic, cu maestrul Dumitru Caulea la pian,
au interpretat în premieră un poem pentru neam şi ţară.
Cald a răsunat melodia „Pentru ea”, pe versuri de Grigore
Vieru, în interpetarea coralei „Anastasia” din Ciudei,
condusă de Angela Velea. În aceeaşi interpretare „Trei culori
şi-o singură iubire...gândire... credinţă... fiinţă românească”.
O foarte talentată recitatoare, premiată la concursuri de
recitare, dar şi la olimpiada de limbă română, Ana Renata
Dulgheru a interpretat „Glossa”, de Mihai Eminescu.
Centrul Cultural Bucovina din Suceava a acordat
societăţii cernăuţene o diplomă de apreciere, înmânată
de consultanţii artistici Constantin Hrehor şi Casian
Balabasciuc. „Noi rămânem ce am fost, români, pentru că
ne obligă înaintaşii să le cultivăm memoria, să ducem mai
departe valorile neamului”, a spus Constantin Hrehor, care
a subliniat importanţa înfiinţării SCLRB, „o întruchipare
venind din ideea unităţii şi a românismului, din ideea de
a dezvolta cultura, care este viaţa”. Vorbitorul consideră că
s-a pierdut mult din lipsă de iubire, dar „au trecut imperii,
s-au năruit tronuri. Noi suntem pietrele vii ale împărăţiei
limbii române şi împăratul este Mihai Eminescu”. Ilie Tudor
Zegrea a transmis mesajul poetului Arcadie Suceveanu,
preşedintele Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova.
Artiştii Nicolae Mintencu şi Mihai Diaconu din Voloca ne-
au transpus în atmosferta unei vechi şi cunoscute romanţe.
Sărbătoarea, amplă şi încărcată de vibraţie românească
s-a încheiat cu o Rezoluţie, prezentată de Nicolae Şapcă,
vicepreşedintele SCLRB şi moderatorul manifestării, ce se
va înainta Parlamentului, preşedintelui şi prim ministrului
Ucrainei, prin care se contestă, ca neconstituţional, art. 7 din
Legea Învăţământului şi se cere obţinerea statului de „popor
băştinaş” pentru comunitatea românească din Ucraina,
rezoluţie votată în unanimitate de către participanţii la
sărbătoare. Am avut impresia că, pentru a doua oară, în acea
sală se prefigura un destin. Aşteptăm viitorul cu credinţă şi
speranţă.
Paraschiva Abutnăriţei
foto Emilian Făcână
Nr. 3 (22)
,,EROI AU FOST, EROI SUNT ÎNCă”:
HOREA, CLOşCA şi CRIşAN
Cuvânt omagial de Melania Rusu Caragioiu la Marea
Sărbătoare ,,Limba Noastră cea Română” , 31 august
2019, închinat la Bisericuța din Albac, acum în Olănești-
Vâlcea, Lăcaș duhovnicesc unde a fost botezat Horea.
A
propierea de spațiile sfinte ne îndeamnă la o
anumită reculegere , de împăcare în eul nostru.
Împăcare, liniștire, umilință duhovnicească
revărsată peste noi din înalt. Îl simțim pe Dumnezeu
aproape. El este în noi, dar noi uităm adesea. Dacă
ne uităm în jurul nostru totul este o minune pe
care o datorăm Domnului Dumnezeului nostru, iar
nepotrivirile, sunt ispitele, lucrarea potrivnicului care
se zbate în a aduce răul și nefericirea. Omul este supus
deseori samavolniciilor vremurilor, vieții , cum zice
cronicarul, le cade victimă încercând să le îndrepte. Dar
voia Domnului este cea care, de fapt, este hotărâtoare în
decurgerea faptelor, urmărind lămurirea, purificarea,
întărirea credinței noastre.
Istoria adevărată este cea care ne spune ce a fost,
dar ea nu întotdeauna dezleagă firul care a determinat
evenimentele și astfel, se pot întâmpla perioade lungi
nedeslușind cauzele și urmările acestor cauze. Ne mai
spunând despre ascunderea voită a adevărului de către
cei care scriu istoria.
Ne găsim la Schitul Albac, loc sfințit și istoric, care
a văzut cu ochii vremii multe fapte care s-au petrecut în
jurul lui. Acest schit vechi, chiar dacă nu are scris pe răboj
data punerii temeliei lui sfințite, vorbește prin faptul că
înainte de 1784, când Eroul Horea din Albac, împlinea
54 de ani, acest schit a existat și în cristelnița lui a fost
botezat copilașul Horea.
După marii istorici: Constantin C. Giurescu, David
Prodan, Ion Rusu Abrudeanu, istoricul german Adam
22
SURÂSUL
Friedrich Geisler și nenumărați alții, găsim istoria
Răscoalei lui Horea, Cloșca și Crișan. Acești trei mari
eroi români, Horea, Cloșca și Crișan, înainte cu cinci ani
de Revoluția franceză, în 1784, au avansat în cererile și
lupta lor dorința iobagilor români de libertate, egalitate
și fraternitate, răsculându-se împotriva ,,domnilor de
pământ”.
De patru ori Horea = Vasile Nicola = Nicola Ursul
a făcut drumul din Albac până la Viena, reușind să fie
primit de Împăratul Iosif al II-lea, cerând desființarea
iobăgiei și drepturi egale pentru toți românii cu
drepturile tuturor locuitorilor din Ardeal. Horea din
Albac era știutor de carte și de scriere, de meserie era
lemnar, constructor de biserici din lemn, dintre care și
cea din Comuna Cizer, biserică mutată în anul 1967 la
Muzeul Satului din Cluj-Napoca.
În toamna anului 1784 moții se răscoală cuprinzând
toate zonele Munților Apuseni, până în Sud la Defileul
III al Mureșului. Răscoala a durat din toamnă până în
apropiere de Crăciun, Horea hotărând întreruperea
luptelor. Împreună cu Cloșca se ascunde în pădurile din
jurul Albacului.
Au fost trădați, prinși și duși la închisoarea de la Alba
Iulia. Sunt interogați în ,,șase rânduri” dar nu mărturisesc
nimic. Iosif al II-lea redactează actul de execuție a acestor
doi eroi lăsând la dispoziția executorilor modul grav,
corecțional și de îngrozire în aplicare a pedepsei capitale.
În 1785 pe un mic deal de lângă Alba Iulia sunt executați,
întâi Cloșca și apoi Horea, torturați crunt prin lovirea
cu roata, frângerea trupului, ,,tragerea pe roată”. Apoi
cruzimea și defăimarea au continuat și pentru a o aduce
la cunoștința tuturor. Trupurile lor au fost sfârtecate și
părțile acelea sfâșiate au fost atârnate prin sate. O mână
a lui Horea a fost atârnată de un gorun la Țebea și pomul
gigant poartă și azi numele de Gorunul lui Horea. La
poalele acestui gorun a fost înmormântat Avram Iancu.
A fost prins, la puțin timp și Crișan , întemnițat și el,
dar Crișan nu le-a mai dat călăilor satisfacția de a asista
la torturarea lui sângeroasă, ci și-a pus capăt zilelor în
închisoare.
Astăzi din gorunul lui Horea mai există trunchiul
viguros despicat de vreme, având doar o mică coroană,
întinerită, de ramuri.
Casa eroului Horea a fost cumpărată de I.C.
Brătianu și strămutată pe moșia acestuia în localitatea
Florica.
Neamul românesc își amintește cu pioșenie, respect
și fală, de acești eroi martiri pentru drepturile românilor
iobagi din Transilvania și le consfințește memoria prin
nume de instituții, obeliscuri, străzi, școli și prăznuirea
numelui și memoriei lor.
Melania Rusu Caragioiu
BUCOVINEI
Întoarcerea la
izvoare
A
r fi considerat, poate, un truism să cităm o
metaforă consacrată de Nichita Stănescu:
„Limba română e patria mea”. Această
sintagmă este însă emblematică pentru felul cum
au simțit înaintașii noștri că trebuie cinstită limba
națională, iar testamentul literar al lui Ienăchiță
Văcărescu își păstrează actualitatea într-o
lume în care se vorbește despre europenizare și
multiculturalism, mai puțin despre „Creșterea
limbei românești/ Ș-a patriei cinstire”.
Pentru Eminescu, dincolo de alte criterii
valorice, primii noștri poeți merită elogiați pentru
că au scris o limbă „ca un fagure de miere”. Vasile
Alecsandri recunoaște în limbă „tezaurul pe care
îl moștenesc copiii de la părinți, depozitul cel mai
sacru lăsat de generațiile trecute și care necesită
să fie păstrat cu sfințenie de generațiile care-l
primesc”.
Este, iarăși, semnificativ faptul că numele
lui Alexe Mateevici a rămas în literatură printr-o
lucrare închinată limbii române, pe care o numește
„limba dorurilor noastre”. De altfel, și pentru
creatorul anonim limba e sinonimă cu doina, cu
un „cântic dulce” sau „viers cu foc”.
De la poezia populară la poemele lui Lucian
Blaga ni se dezvăluie bogăția de sensuri a cuvintelor
ce poartă în ele misterul și lumina: „Eu nu strivesc
corola de minuni a lumii/ Eu cu lumina mea sporesc
a lumii taină…” Stihuitorul lui Blaga tălmăcește
în versuri originale tot ce mintea și sufletul
pot cuprinde din farmecul și „neînțelesurile”
vieții: „Traduc întotdeauna. Traduc/ în limba
românească/ un cântec pe care inima mea/
mi-l spune, îngânat suav, în limba ei”. Viziunea
regenerării și a împlinirii depline în fulgerul anilor
23
Noiembrie 2019
fără sfârșit este, la Victor Eftimiu, substanța lirică
într-o Odă a limbii române: „Alcătuire de cuvinte
românești/ Îți văd, prin veacuri, inedita bogăție/
Întinerind, pe zi ce-mbătrânești,/O, grai din
viitor, mărire ție!” Revenim la Nichita Stănescu,
la care sfințenia graiului e asociată cu o duminică.
Cuvintele se deschid către lume în deplină libertate
și, grație poetului, dobândesc propria lor viață:
„Îmi învățam cuvintele să iubească, le arătam
inima, și nu mă lăsam până când silabele lor nu
începeau să bată…” (Ars poetica)
Dacă suntem încredințați că nu putem vorbi
de patrie și patriotism în afara limbii naționale,
să ne amintim câte ceva despre cei de acasă, mai
mult sau mai puțin cunoscuți, care acum veghează
din altă lume. Iată, profesorul Vasile Precop de
la Rădăuți mărturisea că e un simplu truditor
pentru limbă și neam: „Eu nu sunt de aceia care-s
la prezidiu, eu sunt pălmaș la cultură”. Pentru
profesorul universitar Tiberiu Brăilean întoarcerea
la izvoare era un gest ritualic: „Am venit de Paști
acasă pentru că aici îmi sunt rădăcinile și vin de
câte ori pot, ca să-mi împrospătez energia necesară.
Vă spun sincer că deși Iașul e destul de aproape,
totuși e suficient de departe ca să simt ruptura. Și
m-am dus două zile la Putna și am păstrat trei zile
pentru Bilca. Sigur, la Putna de câte ori ajung și
pun fruntea pe lespedea mormântului lui Ștefan,
simt că mai iau oleacă de putere”. Din păcate, în
vara lui 2015 n-a mai ajuns în Bucovina, s-a stins
prea devreme un cărturar cu mult har în stilistica
discursului cultural.
Cântărețul Aurel Tudose se întorcea cu
încântare și emoție la perioada când a jucat rolul
lăutarului Grigore Vindireu în filmul „Ciprian
Porumbescu”: „Îmi amintesc scena de pe tăpșanul
de la Putna, cu hora cea mare și frumoasă la care
a venit multă lume cu voie bună. Toma Caragiu
reprezenta ofițerul imperial care mi s-a adresat
foarte nervos și nemulțumit de ceea ce vedea. Eu
i-am răspuns la fel de hotărât: «-Herr Ofizier, astăzi
îi sărbătoarea noastră. Râdem și plângem măcar o
dată la 400 de ani!» A fost și momentul memorabil
când Ciprian a spus părintelui său, Iraclie: «Tată,
am cântat Daciei întregi!»”
Viața lui Vasile Mucea din Bilca a fost scrisă
sub semnul cântecului autentic bucovinean: „De-
acasă sunt un simplu om de rând – dintr-o familie
cu șase copii. Am trăit cum era atunci și treptat
am început să simt și să înțeleg lumea și viața, iar
bucuria cântării am auzit-o în mine ca o moștenire
de neam. Cunosc Bucovina în partea aceasta și în
cea de dincolo. Sâmburele de român nu se pierde,
Nr. 3 (22)
chiar dacă sunt și alte obiceiuri. Durerea noastră
străbate și-n cântecul pe care-l cânt de fiecare dată:
«Cântă cucu-n zori de rouă/ Bucovina-i ruptă-n
două;/ Cântă cucu cu dor mult,/ Bucovină, te-
am pierdut»”. Consăteanul acestuia, regretatul
George Muntean, visa să înființeze la Bilca sub
oblăduirea UNESCO un muzeu al meseriilor
rurale românești unic în lume, pentru a arăta
„soliditatea acestui popor” și pentru a lăsa „un
semn cât de mic după ce vom trece dincolo”. Tot
el, cu farmecul cunoscut, povestea o întâmplare
de la Cernăuți cu un prieten japonez – Sumiya
Haruya: „Își terminase aproape toți banii, mai
avea doar câțiva și el voia să-i cumpere soției sale
ceva de la Consignație. A intrat înăuntru și ființele
de acolo au rămas crucite când l-au auzit vorbind
românește, dar nu i-a răspuns nimeni. La ieșire,
o bătrânică s-a apropiat: «Domnule, știu aproape
toți, dar le e frică să vorbească. Vină să-ți alegi
ce vrei să cumperi». Întâmplări din astea au mai
existat și la Chișinău și-n altă parte…”
Dar iată ce ziceau cu mai mulți ani în urmă
niște tineri din Ciudei: „Vedeți dumneavoastră, noi
suntem despărțiți de țară de mai bine de jumătate
de veac. Limba noastră a rămas cum se grăia între
cele două războaie mondiale. Noi nu spunem că
vorbim, noi grăim românește… Pentru noi, Ștefan
e un cuvânt sfânt, un simbol. Când spui român,
spui Ștefan. Așa a fost și în perioada sovietică, tot
așa e și acum. Sovieticii au atins mai mult trupul,
dar mi se pare mie că astăzi ne este în pericol
sufletul. E tot ce avem mai de preț și se cade să ni-l
păstrăm curat”.
Aș reveni la ceea ce m-a impresionat
ascultându-i pe consătenii mei din Vicovu de Jos.
Cândva, un vecin poreclit Zelea îmi povestea cum
era satul mai demult – că era la mare preț cinstea,
că nu se fura…, dar el nu se exprima în termenii
aceștia comuni, avea un farmec cu totul aparte,
păstrând savoarea cuvintelor din bătrâni: „dacă
făceai un stog în cosire, nu smintea nimeni nicio
pală de fân și, când se fugăreau zările, le aflai toate
cum le-ai lăsat de cu sară”.
Și atunci ne întrebăm unde au învățat oamenii
aceștia să vorbească românește, fiindcă noi de multe
ori procedăm atât de încâlcit în comunicare… Și
ar fi de mare folos pentru copii cultivarea limbii în
școală, luând în seamă și vorbele părinților și ale
moșilor.
Victor Iosif
24
SURÂSUL
Ziua
Limbii Române
A
m sărbătorit această zi în 8 septembrie 2019,
alaturi de frații români din Nordul Bucovinei.
Am început călătoria spre Cernăuți cu colegii
de la Vatra Dornei, membri ai Societăților Arboroasa
și Pro Basarabia și Bucovina. Am parcurs drumul pe
varianta nordica a Obcinelor Bucovinene atât de dragi și
cunoscute mie. Ținutul Sudului Bucovinei îmbrăcat de
sărbătoare și atmosfera purtând mirosul cetinii de brad
ne obliga la o meditație istorică. Mi-am adus aminte de
versurile lui Octavian Goga care se potriveau atât de
bine la călătoria noastră: „Veniți români, veniți la munte
/ V-arată drumul morții din morminte“. Pluteam pe
straturile pe care istoria le-a așezat sub noi. Atâtea secole
de istorie parcă jucau rolul Stelei Polare și ne priveau cu
o grijă părintească. Am depășit în tăcere Moldovița, am
înțeles cu toții mesajul durat în stânca în Pasul Palma care
arată direcția Cernăuțiului. Chiar dacă mesajul stâncii
și al celor din morminte este firav, nu poți să-l înțelegi
greșit. Apropierea de Rădăuți, de necropola voievodală,
iți da impresia că intri în altarul unei catedrale. Nimeni
nu vorbea dar toți simțeam că în gând rostim cuvinte
care aveau greutatea celor rostite sub patrafir. Aerul
voievodal al Putnei ne făcea respirația tot mai profundă.
Simțeam greutatea istoriei și gândul ne ducea la versurile
din poezia „Strămoșii” a celui care a fost Prim Ministru
al Romaniei Mari-Octavian Goga: „Strămoșii nu mor
niciodată,/ Războiul lor în noi îl poartă / Și azi de dincolo
de moarte / Ei ne mai cer o judecată“.
De sărbatoarea Limbii Române, judecata străbunilor
se referă la felul în care ne-am identificat cu ea și am
păstrat-o. Cu totii înțelegeam că limba romană nu este
doar un instrument de comunicare și de tezaurizare, ea
este certificatul nostru de naștere, marca noastră și ceea
ce ne individualizează și ne dă vizibilitate între națiunile
lumii. Ea ne ferește de ștergerea identității și de moarte
într-o lume tot mai uniformizatoare. Apropierea de
BUCOVINEI Noiembrie 2019

frontieră mie personal mi-a activat cunoștințele despre în această zi de sărbătoare trebuie ascultat cu atenția și
sociologia și geopolitica frontierelor. Frontiera nu este cuviința cu care ascultăm cuvintele rostite de pe amvon.
o limitare fizică ci un fenomen politic, administrativ, Acest imperativ a fost înțeles perfect de organizatorii
cultural, etnic, psihologic, sociologic, istoric, religios, Vasile Bâcu și Nicolae Șapcă care au fost supuși unei
ideologic, filozofic, de identitate civilizațională. Îmi revin duble judecăți și a celor de dincolo de moarte și a celor
în minte frontierele lui Huntington și le resping pentru că pe care i-au urmat în funcții. Impresionantă asumare a
civilizațiile nu se ciocnesc, ci numai interesele. Frontiera responsabilității și a conștiinței istorice . Prin grija atentă
între românii din Bucovina nu este decât administrativă. a organizatorilor, cele două muze Euterpe și Calliope au
Toate celelalte expresii ne unesc și nu ne despart, de dat expresie artistică sărbătorii.
aceea nu am senzația că am trecut o frontieră. Drumul M-am întors acasă ca după o spovedanie. De
spre Cernauți este așezat pe mai multe straturi de oase sărbătoarea limbii române, călăuzit de glasul celor din
aparținand diferitelor armate care s-au confruntat aici. morminte am fost unde trebuia. La mulți ani, Limbă
Un pământ frământat amarnic de istorie iar pe oasele română! Felicitări tuturor românilor din Bucovina
oștenilor din acest pământ se sprijină Bucovina întreagă de dincoace și de dincolo. Felicitări organizatorilor
„ca pe umerii unor uriași” așa cum zice Ștefan cel Mare de la Arboroasa din Vatra Dornei - Paraschiva și Ioan
în „Apus de Soare” din opera lui Delavrancea. Și dincolo Abutnariței.
și dincoace de linia administrativă, de-a lungul drumului
veghează acelaș Hristos răstignit. Situația ortodoxiei din Col.(Rez.) Ioan Gaftone
Ucraina îmi aduce aminte că religia are o pronunțată
componentă geopolitică.
Pătrundem cu emoție în Cernăuți. Straturile
arhitecturale ne arată zbuciumatul lui destin. Arhitectura
austriacă, românească și ucraineană se află într-un
dialog împăciuitor. Aron Pumnul însoțit de Eminescu
parcă ne așteaptă în prag iar coloana sonora nu poate fi
decat Balada lui Ciprian Porumbescu. Am mers direct
la Cimitirul strămosilor noștri, aici am simțit judecata
lor aspră. Miroase a loc părăsit deși în acest pământ
avem o comoară istorică imposibil de prețuit. Sigur ar
fi nevoie de o intervenție guvernamentală din România
pentru a realiza o concordanță între conținutul acestui
loc și forma acestuia, expresia exterioara. Vechea noastră
boală magistral radiografiată de Maiorescu. Nimic nu
este mai greu de suportat decât dojana de sub lespedea
tăcerii. Mă simt vinovat și judecat pentru abandonarea NISIPUL DIN
istoriei și a strămoșilor. Plec din cimitir cu capul plecat.
Îmi este frică de orizont pentru că dincolo de el
CLEPSIDRA ALBASTRĂ
parcă se aude vocea Hurmuzăcheștilor și a Flondorilor. A
doua zi parcă ne-am reluat speranțele și aerul sărbătoresc
prin cuvintele rostite de organizatorul sarbatorii Bâcu
Vasile secondat de Nicolae Șapcă. Spiritul lui Eminescu
17 iunie 2019, ora 17. Vatra Dornei. Salonul alb al
Casei de Cultură, Platon Pardău, neîncăpător. Zi
de mare sărbătoare ortodoxă, Sfânta Treime, reunește
ne-a îmbărbătat și am pornit spre Palatul Mitropoliei. membrii ai Asociației Scriitrorilor și Artiștilor din
Din pereții acesteia parcă auzeam sunetele înfundate ale Ținutul Dornelor, Membrii Cenaclului Nectarie din
pietrelor de la Dornișoara. În Sala de Marmură am avut Vama, membrii ai Asociației culturale Pro Basarabia și
senzația că istoria vine în avalanșa spre mine. Spiritul Bucovina, reprezentanți de seamă ai Asociației culturale
lui Flondor parcă domina sala. Privirile mele îl căutau Mihai Eminescu din Cernăuți, Biblioteca G.T.Kirileanu,
pe generalul Iacob Zadic. De undeva parca îi simțeam membrii Ligii Scriitorilor-filiala Iaşi Moldova, membrii
privirea aspră. Am trăit un sentiment de întoarcere a filialei Vatra Dornei a SCLRB, invitați, iubitori de
timpului. literatură și cultură.
Precizia și rigoarea organizatorilor nu a fost afectată Părintele Mihai Valică, preot paroh, Catedrala
decât de limba română rostită foarte corect, fluent, dulce Sfânta Treime, doctor în teologie, moderatorul întâlnirii,
și convingător de vorbitori. Limba e stăpana noastră scria binecuvântează și aduce un cuvânt de înțelepciune și
într-un slide și în consecință, indiferent ce s-ar spune luare aminte asupra culturii românești. Moment de mare

25
Nr. 3 (22)
evlavie legat de poetul națiunii române, Mihai Eminescu,
geniul poporului român, de la trecerea în neființă,
împlinindu-se 130 de ani. Atmosferă de înaltă prețuire
surprinsă prin amintirea creațiilor sale și aprecierile
scriitorilor români și străini redate de elevii Școlii
Gimnaziale Nr 2, sub îndrumarea profesorilor Ioana
Iuga și Cornelia Lupașcu, la care s-a adăugat o secvență
din prietenia sinceră și de netăgăduit a celor doi titani
ai Societății Culturale și Literare, Junimea, Ion Creangă
și Mihai Eminescu. Cu profund respect cei prezenți
apreciază implicarea tinerilor în activitățile culturale
dornene. și dragostea acestora pentru versul eminescian,
frumoasă lacrimă a românilor și un sentiment de măreție
spirituală.
În aceeași tonalitate, domnul Vasile Bâcu, poet,
scriitor, epigramist din Cernăuți, vorbește despre
Eminescu și românii de dincolo de Prut, care este pentru
ei mai mult decât scriitor, un adevărat scut de apărare al
sentimentului național, al limbii române, este cel care i-a
adus din Siberia înfrigurată pe românii strămutați fără
voia lor. Sărbătoarea limbii române de la Cernăuți, este
și o sărbătoare eminesciană, a limbii române moderne
încă din veacul al XlX-lea, puntea de legătură dintre
ciobanul român din Miorița și țară, o unire în ceruri și
în sufletele neamului, a unei țări înconjurate de români
din toate părțile. O poezie din creația proprie surprinde
aceleași trăiri puternice, de largă prețuire pentru tot
ceea ce este românesc. Și ca o o dovadă a legăturilor
puternice, de suflet, cu ținutul Dornei, oferă o Diplomă
de onoare, familiei Ion și Paraschiva Abutnăriței, cei
care se străduiesc de ani buni să mențină vie flacăra
românismului între cele două maluri ale Prutului.
ETERNUL DOR sălășluiește în inima domnului
Nicolae Șapcă, românul din Cernăuți, poet, scriitor,
reporter, journalist, care își lansează cu această ocazie
volumul de dor de Eminescu, de țară, de neam și familie,
de locurile pe unde a trecut, dorul de înaintași ca și
pentru martirii neamului, trecuți mult prea devreme
în veșnicie, pentru că și-au iubit limba și țara care i-a
născut. Autorul consideră că adevărata cale a succesului
e așternută doar prin limba maternă. Și astfel, din același
sentiment de dragoste împărtășită între frați de același
sânge, Durerile de netămăduit, Sub raza de lumină a
crucii lui Ștefan, Prn țară printre prieteni, Colind pentru
Arboroasa, Ca un figure de miere, Călătorind prin țara de
legende, Mai veniți că ne uniți, capitole ale volumului său,
sunt prezentate cu o deosebită sensibilitate de doamna
Paraschiva Abutnăriței, cea care a realizat și o cronică
a cărții, publicată în revista Moldova literară de la Iași.
Iar ploaia aceasta, titlul poeziei citite de poetul Nicolae
Șapcă, nu face altceva decât să întregească sentimental de
dor și eternitate.
O româncă adevărată, doamna profesoară Tațiana
26
SURÂSUL
Guga, poetă și prozatoare, cea care a pus bazele Asociației
culturale Pro Basarabia și Bucovina în Vatra Dornei, cea
care a reușit să inițieze, să păstreze și să întrețină după
1990, legătura cu românii din Basarabia și Țara de sus a
Moldovei, Bucovina, are cuvinte de apreciere la adresa
oaspeților de la Cernăuți, doamna profesor universitar
Lora Bostan, scriitorii Vasile Bâcu și Nicolae Șapcă,
prieteni vechi și colaboratori în ale literaturii. Refugiată
din ținutul Iordăneștiului, poartă în inimă încă imaginile
dramatite ale vremurilor trecute, dar cu un optimism ce-i
caracterizează vârsta înaintată, o nonagenară încă tânără
sufletește, apreciază munca migăloasă asupra cuvântului
a scriitorului Nicolae Șapcă și a doamnei Paraschiva
Abutnăriței, fosta elevă talentată din timpul liceului, a
cărei dirigintă și profesoară de literatura română i-a fost
în urmă cu mai mulți ani.
Pentru doamna Alina Andruhovici NISIPUL DIN
CLEPSIDRA ALBASTRĂ a poetei Paraschiva Abutnăriței
reprezintă un mănunchi de gânduri rostite într-o dulce
limbă românească. O bucurie de a descoperi în paginile
volumului istoria românească, dragostea pentru frumos,
cotidianul și natura, timpul și efemeritatea. Nepărtinitor,
domnul professor Gruia Ungurian face aprecieri asupra
dorului etern, asupra respectului față de limba română
descoperite în creația domnului Nicolae Șapcă, dar și
măiestria cuvântului scris din Nisipul din Clepsidra
albastră a poetei Paraschiva Abutnăriței. Fire sensibilă
domnul Ungurian le dedică celor doi câte o poezie, ce
înseilează activitatea lor de creatori de frumos.
Cuvinte de aleasă mângâiere sufletească, adresate
de Lora Bostan, doctor în filologie la Universitatea
Națională din Cernăuți, înnobilează și înalță
spiritualitatea românească sub semnul lui Eminescu. Ca
apoi să se îndrepte cu aceeași dragoste spre rândurile
și gândurile țesute în nisipul ce se scurge din clepsidra
albastră. Paginile cărții surprind, după opinia celei care
a întocmit prefața volumului, sub un generic interesant,
Alergând după timp, un suflet tânăr ce palpită viață.
Universul surprins de poeta Paraschiva Abutnăriței
exprimă o multitudine de valori despre țară și istorie,
despre Eminescu și limba română, despre Cernăuți și
granite, despre durere și împlinire. Toate acestea stau sub
semnul timpului, măsurat de firele de nisip din clepsidră
în imensitatea albastrului.
Domnul Nicolae Șaprcă, vicepreședintele Societății
pentru cultura românească Mihai Eminescu din
Cernăuți, cel care a semnat postfața, evidențiază întreaga
activitate literară și culturală a poetei dornene. În
Primăvara sufletului ei, titlul ales pe măsura portretului
spiritual al autoarei, cuprinde bucuria acesteia de a se
implica în ceea ce se poate concretiza prin bine și frumos
în cultura națională. Într-un dor de înalt se concretizează
aparițiile editoriale, volumele de poezie, cronicile literare
BUCOVINEI
și culturale, monografiile realizate împreună cu soțul
său, colonel Ioan Abutnăriței, dar și prefețele unor
volume a prietenilor scriitori din zona Dornelor sau
Câmpulungului.
Aceleași cuvinte de o sinceritate debordantă le
evidențiază și doamna Ignătescu ? ce descoperă în poezie
un mesaj de dragoste de țară care răscolește amintiri
dureroase uneori, atașamentul față de natură și față de
natura umană vulnerabilă. Alina Leonte, profesoară de
literature română la Școala Gimnazială Nr. 4, apreciază
valoare profesională a doamnei Abutnăriței, valoarea
umană și spirituală, dăruirea afectivă ce se concretizează
în creația lirică. Poeta Anica Facina salută oaspeții dragi
de la Cernăuți, apreciază prefața de o reală sensibilitate a
doamnei Lora Bostan, aduce cuvinte de aleasă prețuire
creației domnului Nicolae Șapcă, își manifestă bucuria
că domnul David Croitor a realizat coperta volumului și
se oprește asupra textului poetic străbătut de sentimental
de adânc patriotism punctate prin personalitățile istorice
românești și până la pământul Cernăuților, purtat în
inimă și în gând. Totul este de luat aminte pentru a
rămâne uniți.
Ca un gen de prezentare succintă a Nisipului
din clepsidra albastră, subsemnata, am realizat câteva
fragmente poetice din titlurile unor poezii ale autoarei,
concretizând ideea de timp, ce străbate subtil întregul
volum./Încă mai sunt ,/Împotriva timpului./ Cât încă
mai sunt/ Meșterul de cuvinte,/Nu e totul pierdut./
Doamna Aldona Patraș rememorează evenimentele
petrecute la Cernăuți dedicate limbii române și modul
în care acestea se reflectă în poeziile și activitățile
președintei Asociației Pro Basarabia și Bucovina, doamna
Paraschiva Abutnăriței. Bucuria de a fi împreună, de a fi
alături de cei care îndrăgesc cuvântul scris și alături de
familia Abutnăriței, cei care se implică și susțin constant
Cenaclul Nectarie, este o adevărată stare de bine, afirmă
domnul Mugurel Sasu.
Câteva versuri create ad-hoc de Vasile Bâcu și
Nicolae Șapcă au remarcat atmosfera plăcută în care
s-a desfășurat întreaga întâlnire. Doamna Abutnăriței,
cu emoțiile firești unei lansări de carte, propria carte,
mulțumește tuturor, familiei, celor care i-au fost alături.
Părintele Mihai Valică, cel care a moderat intervențiile,
a punctat cu înțelepciune momentele de adevărat
patriotim a vorbitorilor și a completat cu citate religioase
mesajele transmise. A insistat asupra sentimentelor de
prietenie și frățietate ce trebuie să dăinuie între oameni.
Iar ETERNUL DOR al domnului Nicolae Șapcă și
NISIPUL DIN CLEPSIDRA ALBASTRĂ a doamnei
Paraschiva Abutnăriței să fie adevărate cărți de suflet și
pentru suflet.
Jenica Romanică
18 iunie 2019, Vatra Dornei
27
Noiembrie 2019
SPOVEDANIA UNEI REPATRIATE
(fragment din cartea „Destin de femeie” de Nina Gonţa)
P
rin 1998, întâmplător, treceam pe strada Vlaicu
Pârcălab din inima Chişinăului. Lângă un gard
de fier se îmbulzea multă lume şi, din curiozitate
(vărsătorii sunt foarte curioşi din fire şi moto-ul lor
de viaţă este „a şti”), am vrut să mă informez de ce se
îmbulzesc oamenii, se ceartă şi strigă să se respecte
lista. Aşa am aflat că acolo se află Ambasada României
în Republica Moldova, iar înghesuiala era pentru a se
depune acte de obţinere a cetăţeniei române.
Sunt un om căruia îi vin în cap mereu idei noi.
Uneori constructive, alteori, ce-i drept, cam îndrăzneţe.
N-am stat mult pe gânduri, mi-am notat ce acte sunt
necesare la dosar şi am mers acasă. Dar am materializat
ideea.
În scurt timp, am reuşit să mi le adun pe toate.
Singurul lucru care mă îngrijora era că nu putusem
depune nici o hârtie pentru fetiţa mea de nouă ani.
Oricât l-am rugat pe tatăl ei care locuia la Voronej, în
Federaţia Rusă, încă din 1993, să-mi trimită acordul
care se cerea, n-am reuşit să-l înduplec: „Cum, vrei s-o
faci cetăţeană a unei ţări care a luptat în război contra
ruşilor împreună cu fasciştii ?”.
N-avea rost să-i explic unui om crescut în
şovinismul rus şi cu mentalitatea unui „homo
sovieticus”, că Basarabia a fost, este şi va fi în veci
pământ românesc şi că în ţara a cărei cetăţenie o vreau
redobândită pentru mine şi copilul nostru, locuiesc
fraţii noştri români, că mulţi verişori ai tatălui meu sunt
undeva prin Bucureşti, fugiţi în 1940 şi 1944 de teama
rusului „roşu”, cum le spunea mama ruşilor sovietici
comunişti. Sau să-i spun că fascist sau comunist pentru
mine este cam acelaşi lucru! Nu avea niciun rost...
Nr. 3 (22)
Abia peste ani mi-a dat dreptate, când a văzut că tot
ce am realizat a fost de dragul copilului şi că decizia mea
a fost una corectă. Iar în privinţa luptei basarabenilor
pentru limba română şi pentru independenţă, mai
trebuia sa treacă ani, ca să priceapă că şi popoarele
mici au drepturi egale cu cei ce se socot, pe nedrept,
dominatori ai lumii.
Dar cel mai mult a făcut să i se lumineze mintea în
privinţa acestor lucruri, faptul că el însuşi a fost nevoit să
umble ani mulţi pentru a-şi reabilita părinţii şi buneii lui,
care au fost deportaţi în Siberia în anii `30 ai secolului
trecut, pe motiv că erau culaci, chiaburi. Mama lui a fost
deportată din Ucraina, iar tatăl său, din Hakasia. S-au
întâlnit în…Siberia. Acolo s-a născut el, în exil, într-o
baracă lungă de lemn, în care locuiau 20 de familii.
Fiecare familie avea numai câte o cameră. Lunar, părinţii
lui dădeau „cu subsemnatul”, adică trebuia să se prezinte
la administraţia locală pentru evidenţă. Abia după anul
1953, când a murit tiranul Stalin, au avut dreptul să-şi
construiască propria lor casă…
Iată ce a făcut comunismul cu oamenii! I-a schimbat
şi i-a mutilat! Chiar şi cei care au suferit de pe urma lui
au devenit cu totul dezorientaţi în evenimente, istorie şi
valori.
Consulul însă m-a asigurat că nu voi avea probleme,
este copilul meu şi dacă vreodată mă voi stabili cu traiul
în România ca cetăţean român, vom putea trece foarte
uşor peste Prut. N-a fost prea uşor…
După un an, poate şi mai puţin, aveam paşaport
românesc, eram cetăţean român cu domiciliul în
Republica Moldova. Bucuria nu era atât de mare. Nu
puteam să mă fălesc la rude sau vecini, nici să strig în
gura mare, că eu sunt cetăţean român. Am fost avertizaţi
că este de dorit să nu fluturăm paşaportul românesc pe la
vamă (atunci puteam trece în România doar cu buletinul
moldovenesc), spre binele nostru, căci s-ar putea ca, sub
un pretext sau altul, să rămânem fără el.
Era lesne de înţeles, deoarece adia iarăşi a
„comunism” în Republica Moldova. Dacă în 1996, Mircea
Snegur pierduse în faţa lui Lucinschi la preşedinţie, era
clar ca acesta din urmă va netezi cărarea unuia de teapa
lui. Şi rezultatul se şi întrezărea.
În 1999, la alegerile locale şi parlamentare au
câştigat comuniştii, iar în 2000 a venit la putere Voronin
cu clica lui.
Moldova se întorcea în sfera de influenţă rusească.
N-am ţinut secret faţă de surorile mele că sunt
cetăţean român şi sora mai mică mi-a urmat exemplul.
A obţinut şi ea cetăţenia română, dar se afla în aceeaşi
situaţie, în legătură cu cei trei copii ai săi. Fostul ei soţ, care
prin 1995 se înhăitase cu o uşuratică din orăşelul nostru,
cu soţ şi copii acasă, tot basarabeancă de-a noastră, se
aciuase cu ea prin Moscova. Nici el n-a vrut să audă de
28
SURÂSUL
„acordul” ca cei trei copii să devină cetăţeni români.
Nu era născut în Federaţia Rusă, era un moldovean
„mancurt”, îndobitocit, deznaţionalizat şi rusificat. Sau a
făcut-o din indiferenţă faţă de soarta copiilor lui, pe care
îi abandonase.
Abia când am sosit în România, împreună cu sora
mea, în timp, am reuşit să rezolvăm problema cetaţeniei
pentru copiii noştri, fără a mai cerşi actele de la cei doi
„rătăciţi”, foştii noştri soţi.
Despre România, noi, cei educaţi în şcoala sovietică,
până în 1989, când a avut loc podul de flori de la Prut,
nu trebuia nici să auzim, darmite să mai putem trece
dincolo.
La orele de curs învăţam câte ceva din Eminescu,
Creangă şi Alecsandri, scriitori moldoveni: „Somnoroase
păsărele“, „Amintiri din copilărie” sau pastelurile bardului
de la Mirceşti. Şi…cam atât. Nu cumva să descoperim
că suntem fraţi, că avem aceeaşi istorie, limbă, aceleaşi
tradiţii şi valori.
Pentru asta, ruşii, care au ocupat Basarabia în 1940
şi apoi în 1944, s-au străduit cu multă osârdie ani în şir.
În primul rând, chiar în 1940, într-o noapte, au schimbat
alfabetul, din latin în chirilic. Toţi cei care ştiau ceva carte
au devenit analfabeţi, un motiv în plus pentru sovietici
să invadeze Moldova şi să aducă ruşi din toate colţurile
imperiului, pentru a-i „alfabetiza” pe moldoveni.
Mai mult de un milion de moldoveni au fugit de
ruşii „roşii”. Cei mai mulţi, în România. Au vrut şi ai mei
s-o facă, dar n-au reuşit, căci sovieticii n-au respectat
armistiţiul de trecere a Prutului în trei zile. După numai
24 de ore, au închis hotarul. Mulţi au fost atunci întorşi
din drum...
Mama ne povestea că în acea zi de 28 iunie 1940,
când Basarabia a fost ocupată de ruşi, ea se afla la
prăşit. Ogorul era aproape de calea ferată. A observat
că încontinuu treceau trenuri spre Ungheni, către
Prut, pline cu soldaţi şi multă muniţie. A simţit că
ceva se petrece, a lăsat totul baltă şi a fugit în sat. Tata
a alergat la Primărie, să afle ce se întâmplă. A venit într-
un suflet:„Ioană, ce facem, vin ruşii! Primarul, dascălul,
preotul şi alţii au şi plecat către Ungheni”. Mama s-a
înspăimântat:„Ăştia-s cei răi, ăştia-s ruşii roşii! ...Poate
fugim şi noi!?…”.
Dar cum să fugi, când tot al tău este casa, pamântul
şi orătăniile? Cum poţi lua cu tine pământul strămoşesc?
Ce-i drept, aveau şi car cu boi…Au început să-şi facă
planuri de ducă. Între timp, au aflat că s-au acordat trei
zile pentru cei care vor să treacă Prutul.
N-au mai apucat…
Aşa că eu nu m-am născut în ţara noastră, a
românilor. M-am născut în URSS…
...Într-un an, un verişor mi-a dăruit o carte, de ziua
mea. La început am crezut că este scrisă într-o limbă
BUCOVINEI
străină, franceză poate, ca mai apoi, când am încercat să
citesc, am constatat bucuroasă că este în limba părinţilor
mei, română, numai că, alte litere, latine. Când i-am
spus mamei de „descoperirea” mea, mi-a povestit ce-au
facut ruşii cu limba, cu tradiţiile noastre de veacuri, cu
bisericile, cum au organizat foametea din 1946, cum ne-
au colectivizat cu forţa şi multe alte lucruri triste din
istoria Basarabiei noastre.
Trebuie să spun că mama nici până la moarte nu
i-a iertat, pentru că nişte „boseci”, nişte vagabonzi, i-au
luat carul cu boi, pământul, plugul de fier, toata avuţia,
moştenită de la parinţi şi au băgat-o cu forţa în kolhoz.
Ne povestea nouă, copiilor, cum ea s-a aşezat în faţa
carului cu boi, când au venit să i-l ia. Bocea în gura mare,
ca după mort. Tata a tras-o într-o parte:„Ia seama că pot
să ne trimită în Siberia, dacă nu te potoleşti”…
Şi... ce credeţi?! S-a găsit un moldovean, potlogăraş
de-al nostru, un lingău, care a avut grijă să fie puşi pe
o listă pentru a fi deportaţi, dar până la urmă fratele
mamei a intervenit pe undeva. Au scăpat ca prin urechile
acului. Altfel, m-aş fi născut, dacă nu cumva mureau cu
toţii de frigul rusesc, pe undeva prin Siberia de gheaţă…
Cartea aceea, dăruită de verişorul meu, valorează şi
astăzi mult pentru mine. Mi-a deschis o portiţă către
adevăr…
Dar cel mai mult a contribuit la acest lucru mama,
cu numele românesc de Ioana. Orfană de la numai doi
ani, a crescut-o un unchi. N-a urmat şcoală, prea mulţi
copii ai unchiului ei erau de dădăcit, prea mare era
gospodăria lui şi prea mult pământ de muncit. Dar a fost
foarte cinstit cu ea. Când s-a măritat, i-a restituit toată
averea, moştenită de la părinţi. Au învăţat-o să iubească
munca, sa fie cinstită şi să agonisească mereu.
Chiar fără carte, mă uimea de unde le ştia pe toate.
Avea un mod deosebit de a lega lucrurile, de a le analiza
şi a da verdicte la cele mai încurcate evenimente şi fapte.
Părinţii mei au fost oameni deosebiţi şi tare vrednici.
Dacă tata se străduia să ne bage în cap că o diplomă de
studii ne poate hrăni viaţa întreagă, mama ne învăţa că
orice muncă este frumoasă, iar ordinea şi curăţenia sunt
cele mai bune metode de a ţine o casă „econom şi cu
cap”. …Toate aceste sfaturi mi-au fost mereu de folos pe
parcursul întregii mele vieţi.
Românismul l-am învăţat tot de la mama. Cântecele
vechi româneşti, care numai repatriindu-mă în Ţară,
am aflat că erau din toate zonele României, le-am auzit
pentru prima oară cântate de ea, cu vocea ei cam răguşită,
dar cu o interpretare corectă, melodioasă, aducătoare de
alte meleaguri, lumi şi vremuri.
În copilărie, eram încântaţi să stăm cu toţii la gura
sobei, mama învârtind fusul, noi scărmănând lână, s-o
ascultăm povestind despre regele Ferdinand, regina
Maria, mareşalul Antonescu, care, glumea ea, semăna
29
Noiembrie 2019
mult cu tata.
Toate aceste lucruri auzite din gura ei, mi se păreau
că vin dintr-o altă dimensiune.
De aceea, când mi s-a ivit o posibilitate de a-mi
redobândi cetăţenia română, nu m-am îndoit nici un
moment că acest lucru mi-ar fi benefic. Curioasă de
a şti totul despre România, voiam nespus de mult să
devin cetăţean al ţării mamei mele. Numai că modul
de redobândire a cetăţeniei române mi s-a părut injust
pentru noi, basarabenii. Nu este corect ca românii
basarabeni, părinţii şi buneii noştri, ca şi noi, descendenţii
lor, care, fără voia şi consimţământul nostru, ne-am
pierdut cetăţenia română, să trecem prin atâtea greutăţi,
să strângem inutil atâtea documente şi să pierdem timp.
Mai ales după 2003, când guvernul Năstase a modificat
legea cetăţeniei române în aşa fel, încât basarabenii au
fost catalogaţi ca „străini”.
În ultimii ani, se pare că lucrurile s-au mai schimbat.
Procedurile s-au simplificat. Dar mult mai corect, după
părerea mea, ar fi ca basarabenilor, ai căror strămoşi şi-au
pierdut dreptul de a fi români după ocuparea Basarabiei
în 1940 de către URSS, să li se restituie, automat,
cetăţenia română.
Era în vara anului 2000. Am venit la Iaşi, în…
cercetare. Îmi venise…o altă idee. Dar nu era numai o
idee. Era mai mult o necesitate.
După cum decurgeau evenimentele în Republica
Moldova, trebuia să iau o hotărâre pentru viitorul meu
şi al fetei mele.
Odată cu venirea la putere a comuniştilor,
judeţele s-au desfiinţat, în consecinţă, toţi funcţionarii
Inspectoratului şcolar au fost disponibilizaţi. Era destul
de clar că vor fi numiţi în posturi, în reînviatele raioane,
numai cei care împărtăşeau doctrina noilor urcaţi la
putere, doctrina comuniştilor.
Am hotărât să vin la Iaşi. Să văd cum pot să trec
definitiv Prutul, să mă repatriez în România. Destul de
dificil! Încă nu eram ferm convinsă că voi realiza acest
lucru…
Mai fusesem în Iaşi prin 1995, cu o echipă de
profesori ai şcolii din Lozova, într-un schimb de
experienţă, având misiunea să aduc un autobuz plin cu
cărţi, donaţie românească pentru şcolile din raionul
nostru. Nici prin cap să-mi treacă că peste câtiva ani voi
reveni aici, însă cu un alt scop.
De la gară am luat-o pe jos. Abia atunci am
descoperit cu adevărat cât este de frumos „dulcele târg al
Ieşului”.
Prima mea oprire a fost la biblioteca judeţeană „Gh.
Asachi”. Am cerut audienţă la director, care a stat mult
de vorbă cu mine despre situaţia politică din Moldova
noastră. Discuţia s-a finalizat cu o cerere din partea
mea de a primi un loc de muncă. Abia mai târziu am
Nr. 3 (22)
înţeles că nu aveam nici o şansă, ci pur şi simplu, omul
s-a purtat frumos cu mine, ca oaspete de peste celălalt
mal al Prutului.
Paşii m-au dus apoi, în centru, la Inspectoratul
şcolar, unde, întâmplător, ochii mi-au căzut pe un anunţ:
copiii de peste Prut, din Basarabia, ai căror părinţi au
cetăţenie română, pot fi înscrişi în şcolile ieşene fără
examen de admitere şi fără taxă de şcolarizare. Cu
inima bătând, am intrat în audienţă. Oferta era foarte
„proaspătă”, protocolul încă nu era trimis la Ministerul
Educaţiei din Republica Moldova, urma ca acest lucru
să fie făcut în zilele imediat următoare.
Era sfârşit de iulie, examenele de admitere în
gimnazii se terminasera. La Inspectoratul şcolar Iaşi
m-au sfătuit să merg personal din liceu în liceu, să caut
locuri disponibile; toţi directorii erau înştiinţaţi de
acest ordin şi erau obligaţi să–l pună în aplicare.
După ce m-am deplasat la câteva şcoli de prestigiu
şi am aflat că nu mai aveau locuri, m-am întors la
inspectorat, să cer o soluţie. Aşteptându-mi rândul
să intru, am cunoscut o doamnă, care mi-a spus că la
Colegiul Tehnic din Copou se înfiinţează, din acest
an, o clasa de-a V-a, din dorinţa de a-şi forma viitorii
liceeni. Exact ceea ce-mi trebuia mie.
Aşa că m-am dus în Copou. Încercasem, tot pe-
acolo, la liceul „C. Negruzzi,” fără succes însă, acolo
unde peste opt ani fetiţa mea avea să dea bacalaureatul.
Eram disperată să găsesc un loc. Mă înarmasem cu
multe acte şi dovezi că fiica mea este o elevă bună. De
fapt, purtam mereu cu mine o copie dintr-un înscris
din Cartea de oaspeţi a bibliotecii judeţului Chişinău,
pe care o redau aici:
„Colectivului Bibliotecii Mihail Sadoveanu din
Străşeni, cele mai bune urări de succes şi felicitări
pentru tot ceea ce fac pe tărâmul cărţii şi al culturii,
cu ocazia unei vizite duminicale, când am cunoscut
bucuria de a fi împreună, pe planeta Eminescu, cu
VICTORIA, Stela şi Petrică.
Cu gândurile cele mai bune, Victor Bârsan,
ambasador al României în Republica Moldova. 3 iunie,
2000“.
L-am dat să-l citească şi doamnei directoare a
Colegiului din Copou, Magda Dumitrescu.
Am mai scos din geantă şi bucăţi tăiate din ziare,
în care fiica mea era menţionată drept câştigătoare
a mai multor concursuri de poezie, în principal
concursul republican „Eminesciana”, ce se derula anual
în pădurea de la Condriţa, de lângă Străşeni.
La o astfel de competiţie l-am şi cunoscut pe
domnul ambasador Bârsan, care, la plecare, pe când noi
aşteptam autobuzul, s-a apropiat şi a felicitat-o pe fetiţa
mea pentru măiestria de a recita din Eminescu şi chiar
a poftit-o într-o vizită la ambasadă.
30
SURÂSUL
N-am ratat ocazia, am răspuns invitaţiei…
Domnul ambasador i-a oferit fetei mele mai
multe cărţi şi câteva casete, printre care una conţinând
cântecul „Iaşul meu drag “. A presimţit oare, că o să ne
stabilim aşa de curând în acest oraş românesc?
Nu după mult timp, ambasada română a organizat
la biblioteca noastră judeţeană o întâlnire cu câştigătorii,
pentru o emisiune la TV România. Împreună cu sora
mea (Stela din acel înscris este fetiţa ei, de aceeaşi
vârstă cu Victoria mea ), am „organizat” şi noi…un
teanc mare de plăcinte moldoveneşti cu brânză, mărar
şi ceapă verde.
De atunci, de câte ori îl văd pe Mihai Rădulescu
la TVR1, prezentând ştirile, îmi amintesc cât de mult
i-au plăcut şi lui plăcintele noastre de casă şi vinul roşu,
fiind şi el prezent la acea vizită duminicală, împreună
cu ambasadorul.
Emisiunea s-a transmis pe post exact în preajma
venirii mele în Iaşi.
…Toate acestea i le-am spus dintr-o răsuflare
directoarei, cu lux de amănunte.
Zâmbind, m-a pus să scriu o cerere.
Am ieşit bucuroasă din şcoală. Mergeam în jos, pe
lângă parcul Copou, dar am făcut repede cale întoarsă,
căci îmi venise în cap o …altă idee. S-o înscriu şi pe
nepoata mea.
Nu ştiam dacă vom reuşi nici noi, dar ce voia soră-
mea, nici atât. Numai că dacă n-o înscriam şi pe Stela,
eram convinsă că mama ei mă va „omorî”…
Aşa că m-am întors acasă, în Moldova, cu multe
veşti bune şi planuri mari de viitor, cu toate că nu-mi
imaginam cum le vom înfăptui.
Spre bucuria mea, sora a fost entuziasmată.
Dar pentru noi greul abia acum începea. La
ministerul de resort din Chişinău se prefăceau că nu ştiu
nimic de protocol. Relaţiile cu România se înrăutăţeau
tot mai mult, comuniştii, recent cocoţaţi la putere, îşi
arătau colţii. Ne purtau pe drumuri. Veniţi mâine, veniţi
poimâine, iar timpul trecea. Am fost nevoită să apelez la
verişorul meu, lector la Universitatea pedagogică „Ion
Creangă”, ca, prin nişte relaţii ale lui, să ni se elibereze,
în cele din urmă, acordul Ministerului şi, pe baza lui,
toate celelalte documente şcolare.
Ne-am încadrat în timp. Către începutul noului an
şcolar, eram instalaţi la Iaşi.
Fetelor le plăcea mult oraşul şi şcoala. Dar ca să le
lăsam în căminul şcolii, unde erau elevi mari, nu ne era la
îndemână. Aşa că soră-mea a renunţat la serviciu. Băiatul
ei de 16 ani, a rămas să stea cu mine, casa a închiriat-o.
Un alt fiu era liceean în Buziaş, judeţul Timiş.
Ea a plecat să stea cu fetele noastre în Iaşi, să le
poarte de grijă. Eu am mai rămas în Basarabia. Eram
implicată, ca director, într-un proiect Soros, care expira
BUCOVINEI Noiembrie 2019

în vara următoare. Nu puteam să-l abandonez… În în pericol de luciditate!”).

afară de aceasta, mai aveam „misiunea” de a vinde
apartamentele noastre, dar şi să pregătesc repatrierea,
care implica multă umblătură. Voiam să trecem
Prutul cu toate cele agonisite de-o viaţă. Era mult de
lucru. Numai că, deşi aveam cetăţenia română, încă
nu aveam acte româneşti, aşa că am luat-o iarăşi de
la capăt, cu dosare pentru certificate de naştere şi
buletine româneşti, iar pentru toţi copiii noştri, alte noi
documente necesare obţinerii cetăţeniei…
Vorbele spuse de consulul român de la Chişinău, că
nu voi avea probleme, nu s-au adeverit... Abia peste doi
ani, când fata mea ajunsese în clasa VII-a, am obţinut
actele româneşti necesare şi ea a putut să primească
alocaţie, să beneficieze de medicamente gratuite şi de
alte drepturi.
Tatăl ei, în scrisori, mă eticheta „nebună de legat”
şi „bolnavă psihic”, dacă eu am privat copilul de casă şi
l-am trecut în „altă ţară” … Sub pretext că România nu
are nici un fel de acord cu Federaţia Rusă, nu trimitea
decât foarte rar mici sume de bani, pe care le mai
primeam câteodată, ca pensie alimentară.
Va continua...
Nina Gonța
Pierderea inocenței atrage și pierderea speranței,
dar în mod voluntar, ca o acceptare, ca o renunțare în
fața destinului („Mi-am îngropat de vie speranța. / Zilnic
pun o floare pe mormânt”), urmarea fiind cufundarea
în întunericul interior („Fără ea mă scufund încet / în
întunericul din mine”).
Moment în care și moartea începe să-și facă simțită
prezența („Miroase-a moarte peste tot. / Miroase-a
lumânări și-a crizanteme”).
Numai că speranța nu se dă bătută cu una cu două,
ci luptă din totate puterile pentru a supraviețui („Buzele
mi se crispează într-o grimasă / Și țip cu disperare mai
tare decât ea, / Căci nu mai știu unde am ascuns lopata”).
Și începe cursa pentru recuperarea inocenței
pierdute, rezultatul fiind o reușită deplină („Și rând pe
rând, cu grijă, mi i-am adunat, / I-am cunoscut din nou
și mi i-am întrupat, / Împreună spre lumină cu forță am
pornit. / Cine am fost și cine sunt, mi-am reamintit”).
Fiorii iubirii nu mai stau ascunși, ci, ușor-ușor, răsar
în inimă, aducându-i fericirea („În inimă îmi cresc, ca un
fior, / Mugurii iubirii. / Toate în jurul nostru strălucesc /
Mai tare decât legea firii”).
Poemele Tăiș de gând și Comă melancolică nu au
suficientă forță, iar E ușor este numai moralizator și atât,
însă poezia Karei Molnar este curajoasă, venind cu un
mesaj optimist, de lumină și speranță, pentru ca omul să
nu se lase niciodată înfrânt fără luptă.

Recuperarea inocenţei

Î
n viziunea Karei Molnar, poemul se află chiar pe
granița dintre lumi (Poemul dintre lumi, Editura
Inspirescu, Satu Mare, 2019), funcționând ca un
filtru între viață și moarte, dar și între realitate și oniric.
Poem ce ascunde o taină sufletească („Din carnea
literelor crește / Poemul viu al tainei mele”) și se naște
din scheletele altor poeme („În limpezimea din pre-
somn / zăresc schelete de poeme / Ele-mi întârzie visarea,
/ Continuă să mă cheme”).
O taină a inocenței, atât a vârstei copilăriei („Ochii
de copil privesc în gol, / Dar golul nu e gol, e plin / De
fantezie și mister, / De feți frumoși, de zâne”), cât și a
maturității, nefiind pierdută atunci când fata devine
femeie („Contrar obiceiului, inocența mea / Nu s-a
pierdut odată cu ruperea himenului. / Fluturii mei albi
încă zburau fericiți prin fața ta, viperă!”).
Totuși, inocența se evaporă odată cu intrarea
brutală din vis în realitate, când nu se mai pune preț pe
normalitate („Simțim în aer lipsa parfumului normalității.
/ Magia și-a pierdut deja efectul. / Și întrezărim. / Suntem Daniel Luca
31
Nr. 3 (22)
Iubirea toamnei
M i-e toamna pe ducă și-i simt urma pașilor
bătrâni, dar niciodată șovăielnici. Calcă
agale, căci știe să-și trăiască timpul,
savurând cu plăcere fiece clipă, fiece adiere, de parcă
ar spune: Luați aminte, graba scurtează viața!
Iar noi privim deșert și dăm mărunt din buze.
Și-aruncă toamna lacrima ploii peste obrazul
lumii noastre și lunecă ușor cu brațele copacilor
mângâieri colorate. Se mlădiază după chipul și
asemănarea firii ei, lăsând să cadă frunzele în zbor
legănat, iar frunzele scriu pe raza timpului lor
nemurirea.
Își trimite toamna razele inconfundabile,
molcome sau aprige, risipindu-le printre talia
minunată a frunzelor, sclipind voios ca roua
dimineților apuse. Iar frunza se coace și sub apăsarea
tălpilor noastre își cântă iubirea, molipsindu-ne.
Ne privim lung și-ntindem mâinile unul spre
celălalt, lăsând să se-atingă suav, și-n împletirea lor
strigătul focului e-nmulțit. Ne oprim din mers și-
ascultăm foșnetul mătăsii care respiră a toamnă prin
fiecare formă de viață ajunsă, acum, scrum.
Îți simt apropierea și iau din ea bucuria de-a
trăi. Oferta-i generoasă, nu-i de refuzat! Cum aș
putea să mă împotrivesc visului tău, doar e și-al
meu!? E picătura toamnei, coaptă și aromată. Ai
aruncat-o cu meșteșug, iar seceta din mine a sorbit
picătură cu picătură, fără a face risipă și nici zgomot.
Chiar nu voiam s-o-mpart cu altcineva. Egoismul
se strecoară pe furiș.
Și toamna strigă din nou, acum doar pentru
mine: Ia aminte, nu împuțina iubirea trăind-o excesiv
de atent. Trăiește-o doar!
Fără a mai sta pe gânduri, m-am trezit din
nepăsarea de până atunci și-am plecat spre tine, spre
farmecul graiului tău și-a-mbrățișării tale. Acum e
altceva: natura, intrată în agonie, are puterea să
32
SURÂSUL
râdă, și ploaia, și negura, și bruma, și frigul, și… tot!
Doar tu ai rămas nestrămutat în gândul tău și m-ai
contaminat și pe mine: ne râde sufletul în hohote, se
ia la trântă cu timpul și învață ultima lecție a vieții!
Iubirea rămâne iubire, iar noi, astăzi, suntem mai
frumoși decât ieri!
Mi-e dragă toamna, mi-e drag darul ei, iar acela
ești tu! Când seara se lasă și dorul mă cuprinde iar,
rememorez versul tău: Frumoasă noaptea să-ți fie,/
Pe umăr sărut delicat!
Angela Burtea
Parfumuri casnice
A
tmosfera este tensionată, în sufragerie soacra
se uită la televizor iar ginerele citeşte ziarul,
nici unul nu este relaxat, amândoi se foiesc, nu
îşi găsesc locul. Fiecare încearcă să pară că îl ignoră pe
celălalt.
Deoarece nu mai poate suporta încordarea, soacra
izbucneşte:
– Băi, Relule, chiar aşa!
– Ce s-a întâmplat, mamă soacră?!
– Ai, nu te mai ascunde după ziar, mai întrebi, ce-i
putoarea asta? Ţi-am zis s-o laşi mai moale cu cheltuielile,
da’ tu n-ai mai văzut apa şi săpunu’, nu mai poate omu’să
stea în casă, auzi!
– Mamă soacră, să ştii că şi eu te înjuram, da’ în
gând, mă gândeam, chiar, să-ţi fac cadou un gel de duş.
– Cum adică, ce vrei să zici?
– Păi, şi io mă gândeam că ai cam întrecut măsura
cu economia la apă caldă, chiar aşa, să mă sufoc de miros,
nu alta.
– Adică vrei să zici că nu-i de la tine!
Intră în cameră soţia.
– Mamă, ce miros, ne-a îndoit de tot.
BUCOVINEI
– Să ştii că io i-am zis lu’ Relu, da’ el...
– Nu, mamă, nu-i de la el. E mai nespălat, c-aşa-i
modelu’, da’ de data asta duhoarea nu-i de la el.
Relu, când aude ca soţia îi ia apărarea, se umflă în
pene.
– Îu, da’ de la cine? întreabă soacra.
– Păi, de la nea Barabancea!
– Ai, lasă-mă! Cum, tu, în halul ăsta de se simte şi la
noi?!
– Păi, în tot blocu’!
– Da’ cum a reuşit, dragă?! se miră şi Relu.
– E, cum! A aruncat zeama de varză din butoi, că a
terminat omu’ varza, şi ca să nu care butoiu’, că-i greu, a
dat drumu’ la zeamă de la balcon.
– Ce! sare soacra.
– Băi băiete, se lamentează Relu, până la prima
ploaie suntem mâncaţi.
– Cum, tu, adică a scurs pe balcoane, pe pereţii
blocului, toată zeama de varză murată?!
– Stai, că mai avea şi frunze prin butoi, să vezi cum
atârnă frunzele de varză murată pe balcoane.
– Da’ ştiu că e om gospodar, nu ca tine Relule, că tu
n-ai pus nici măcar un borcan, da’ un butoi.
– Ce, bre, vroiai să omor locatarii din bloc cu
bombe, d-astea, ecologice!
– Lăsa-ţi gargara, întrerupe soţia şarjele ofensive ale
soacrei şi ginerului, că nea Pricopie, administratoru’, vrea
să se ducă la nea Barabancea la uşă să-i ceară socoteală.
– Păi, să se ducă! îl aprobă Relu.
– Auzi, Relule, maică, ia du-te şi tu, că eşti bărbat în
casă.
– Eu, care casă?!
– Băi, îl apostrofează soţia, nu mai fă pe prostu’, că
oricum n-ai nevoie să te prefaci, dacă tot n-avem varză
murată, măcar să ne lămurim cu varza altuia, ia, hai,
şterge-o! îl împinge soţia pe Relu.
Acesta se ridică bosumflat şi pleacă la administrator.
– Nea administratore, care dai, bre, cu bombe
ecologice?
– Nea Relule, ne-a rupt cu parfumurile casnice!
– Mie îmi spui, până la prima ploaie suntem
mâncaţi. Auzi, bre, da’ ce-a pus în varza aia, că-ţi mută
nasu’, te lasă fără mătreaţă?
– Măi vecine, cum spălăm noi blocu’ acu’?
– Io de unde să ştiu.
– Trebuie să căutăm o firmă de-aia de face alpinism...
– Bre, ne ducem cu blocu’ la munte?!
– Nu, dom’le, alpinism utilitar, d-ăia care pun
polistiren pe pereţi, lipesc afişe, spală geamuri.
– Ce face, spală geamuri, păi, şi nevastă-mea spală
geamuri, ce-i alpinistă?!
– Nu, nea Relule, lasă asta cu alpinismu’, dacă nu
plouă în curând, ne mutăm toţi din bloc.
33
Noiembrie 2019
Cei doi se duc la vecinul Barabancea, de la care s-a
aruncat zeama de varză din balcon. Sună la sonerie şi
aşteptă nervoşi să se deschidă uşa. După puţină aşteptare
începe să se deschidă uşa încet şi vecinul Barabancea se
strecoară uşor din casă. Cei doi vizitatori se uită uimiţi la
el.
– Ce faci, dom’le? întreabă administratorul
nedumerit de manevra vecinului.
– Pst! Linişte, nu vreau să ştie soacră-mea că stau de
vorbă cu voi.
– Îu! De ce?! se miră Relu.
– Păi, în primu’ rând, de ce aţi venit?
– Ca să te întrebăm dacă de la mata e zeama de
varză murată de pe pereţii şi balcoanele blocului.
– A, da!
– Cum adică, a, da, şi o spui aşa liniştit?!
– Păi, de ce aş fi neliniştit?
– Cum, bre, ne-ai turbat cu parfumuri casnice şi
mata n-ai nici o treabă, ăăă!
– Staţi puţin, că nu-i de la mine.
– Păi, n-ai zis că mata...
– Da’ nu eu, soacră-mea, a găsit-o curăţenia, şi când
a ajuns la butoiu’ de pe balcon, hop, cu el peste balustradă,
a scurs toată zeama de varză jos.
– Ai, lasă-ne, ce ne interesează pe noi că mata sau
soacra matale...
– Păi, am o rugăminte.
– Ce rugăminte?!
– Eu intru în casă şi voi doi mai sunaţi o dată, da’
sunaţi mult, până răspunde soacră-mea, e, şi atunci,
mata, domn administrator îi faci scandal şi o dai afară
din bloc, îi zici că nu mai vrea comitetul de bloc s-o ţină.
– Stai, dom’le, cum s-o dau afară din casa matale?!
– N-o dai afară din casa mea, o dai afară din bloc, ca
să scap şi eu, o trimit la ţară.
– Poţi s-o trimiţi, dom’le, unde vrei, da’ trimite-o
singur, nu mă băga în d-astea, vecine, să-mi pun femeia
în cap.
– Ai, domn administrator, să scap şi eu, să mai
respir...
– Ce să respiri, bre, sare Relu, că ne-ai dat gata pe
toţi, noi cum mai respirăm!
– Hai, hai! îi îndeamnă vecinul Barabancea, şi se
strecoară în casă.
Cei doi rămân uimiţi, cu gurile căscate. Nici
nu apucă să se dezmeticească, că se deschide iar uşa
apartamentului vecinului Barabancea şi apare soacra
acestuia cu mătura în mână, şi-i pune pe fugă.
– Ce căutaţi aici, haimanalelor, aţi simţit miros de
zeamă de varză murată ş-aţi venit să vă dregeţi, lasă că
v-arăt eu, beţivilor!
Roland F. Voinescu
Nr. 3 (22)
Crimă pe cer
ȋnfuriat pe-un curcubeu, un nor ȋşi umflă pieptul
şi ȋncăpățânat, turbat nu vrea ca să-i dea dreptul
să se răsfrângă-n arc, pe bolta mare-albastră!
l-a sugrumat, urând de moarte alura-i măiastră!
Dar nu-i destul, căci văzând soarele ȋn zare
A tăbărât pe el şi- acum acesta dispare
ȋn pâcla-i deasă, sufocantă, acaparatoare,
sub ochii neputiincioşi ai lanurilor roditoare..
Cu limbi de foc amenință ȋntunecata creatură,
Ticăloşeşte slobozindu-le din gură
Peste oraş şi peste mare, deopotrivă,
Stârnind oroare şi-o frică..apropape convulsivă!
Se lăfăie macabru, rotindu-şi corpul slut
Şi explodează-n zare, cineva l-a văzut
cum urcă-n piruete, dansând ca ȋntr-un trib,
roşu de răutate, ca al Satanei hrib!
Şi ca o Hiroshimă bubuie-n vârf de deal,
Se-ntoarce iar ȋn flăcări, ca un nărăvaş cal
Şi arde peste munte, lăsând totul pustiu!
Acalmie bizară-i pe câmpul auriu...
Spre marea tenebroasă, cu chip părând să fie
Balaure cu capete, chiar mai multe de-o mie,
Ăst criminal aruncă, ȋn tir, săgeți de foc,
Premeditat ucide, mai multe la un loc!
Mârşavele lui fapte, atât cât au durat
ȋn blitz au fost surprinse, s-au fotografiat!
Când ȋncolțit s-a văzut, acest travestit «Prometeu»
A slobozit, cu-ncetul, micuțul cucubeu...
34
SURÂSUL
Ceva...
Plin de suspans, mai mult sau mai puţin,
Când negativ, când pozitiv, prin exprimare,
Oamenii folosesc «ceva», când se abţin
Să facă răspicat o afirmare... !
Unii-nţeleg «ceva-ceva » și li-i destul,
Alţii se mistuie-n puterea gândului, feroce,
Ca să-nţeleagă dacă «ceva» are sensul
mai diplomat, mai agreabil ori atroce... ;
Oricare, oarece... oricâte sensuri
La «ceva» dă, în orice limbă îi convine,
În proză, uneori chiar și în versuri
Lasă-ndoiala să se nască de la sine;
«ceva» te sperie ori, poate, te calmează,
«ceva» pare că te inspiră ori inhibă;
La «ceva», cineva pretinde că visează,
Dar în acest «ceva» este o hibă;
Închis în el, «ceva» nu se deschide,
Încerci, măcar puţin, să îi scoţi seva...
Că e mai bun, mai rău, tu poţi conchide
Dacă auzi, cumva, de-un «mai ceva» !
«Trăim și-apoi murim pentru iubire»,
Ce-i «gravitaţie, lumină și putere!»; aievea... 
poţi ca să te împerechezi... spre nemurire...
Însă-ar mai fi nevoie de... «ceva»!
Aimez!
Pensez bien, serein, immaculé,
Ouvrez les yeux et RÉGARDEZ,
Sentez vos cœurs, profondément!
Pas juste battant! Un sentiment
d’AMOUR, à une échelle universelle,
« détruira la haine,  l’égoïsme» si rebelles!
« Sera un appareil si puissant,
de positive énergie il émanant !
Laissez-vous inondés par Lumière!
Il n’y aura de la cupidité, ni de la guerre,
Ces monstres qui affligent la planète,
laissant le désespoir et..on regrette!
Aimons-nous tous, le Saint Christ,
Sacrifié dans une histoire assez triste!
Revenons-nous de nos vies dans étoiles,
Pour VIVRE l’HARMONIE TOTALE!
Cri stin a-M arin a Mu rge a
BUCOVINEI
Obscurităţi
B utonul! Butonul! Butonul!
Strigă un vârstnic.
Ușa care delimita culoarul vagonului de intrarea
principală se zdrăngăni convulsiv.
- Împinge cu putere, se adresă un domn lui Andrei.
- Trebuie ulei, domnule! Nici ulei nu este, se auzi o
voce.
- Să nu- mi spui că ai fost CFR-ist! interveni ironic
un altul.
- Cum să nu, domnule?! Are nevoie de frectie ușa,
ce mai? E secret de meseriaș.
În fundal, Andrei trăgea cu exasperare geamantanul
blocat în pragul ușii. Maria privi scena din compartiment.
Era dezamăgită. Aerul cald, aproape irespirabil și cu
tente de arome „Pringles” o determină să iasă pe culoar.
Andrei era aproape de ușa principală stângă și îi făcu
semn Mariei să înainteze. Totuși, fata rămase în loc.
Ceilalți colegi așteptau la ușa din partea dreaptă. Maria
cercetă întrebător distanțele. Era prea departe de ei.
Hotărî prompt că va coborî pe ușa la care aștepta Andrei.
Trenul opri busc în stație. Mirosul sărat al apei
era inconfundabil. Pasagerii se delectară cu sunetul
valurilor de cum puseră piciorul pe peron. Era însorit
în acea dimineață, așa că excursioniștii se instalară în
grabă și porniră să exploreze împrejurimile. Cu excepția
Silvanei care avea o casă de vacanță în apropierea taberei,
ceilalți nu mai fuseseră în acea parte a litoralului. La
câțiva kilometri de tabără se regăsea o stațiune în curs
de reabilitare. Pentru Silvana, stațiunea nu reprezenta
ceva grozav. O deranjau în special localurile cu tematică
pariziană. Scaunele din fier nergu forjat îi creau o
senzație de repulsie. Printre terasele restaurantelor, se
distingeau pestrițele magazine de suveniruri. Niciunui
trecător nu îi scăpa miorlăitul chinuitor al pisicilor de
jucărie care se regăseau la fiecare tarabă. Chinezării.
Peruci roz, verzi sau mov atârnau morbid de cleștele
unor umerașe rotunde. Uneori, sunetul era acoperit de o
muzică. În timp ce forfota stațiunii se estompa în urma
35
Noiembrie 2019
excursioniștilor, marea se contura treptat printre piesele
de domino uriașe.
- Jungla stațiunii! Am cucerit jungla stațiunii! spuse
snovos Matei când se văzu în fața imensității albăstrii.
- Chiar arată mai mult a junglă decât a stațiune,
afirmă Silvana.
- Ce bine că suntem cazați departe de forfota acea,
se distinse Maria.
- Da, prea mulți copii mici, interveni din nou Matei.
- Scria că este în curs de reabilitare, protestă Luca.
Poate într-o zi va fi o atmosferă plăcută.
Andrei era tăcut. Silvana mergea la unison cu el, ceilalți
rămânând insesizabil puțin mai în spate. Plaja pustie le
dădea o oarecare satisfacție. Erau ei și marea.
Continuându-și drumul pe plajă, până înspre
înserare, ajunseră în dreptul unui local luminat din
direcția căruia se auzea muzică country.
- Ăsta-i Bob Dylan! strigă Matei. Hai să întrăm!
- Nu, îl contrazise Luca. E John Denver!
- Luca are dreptate, e John Denver, spuse Maria în
timp ce înaintară toți trei spre local, fredonând melodia.
Silvana și Andrei își făcură apariția după câteva
momente în fața localului și se așezară la o masă, ceilalți
continuând să danseze. La un moment dat, Maria îi
observă și se îndreptă spre ei. În semiîntuneric, Maria
distinse mâinile lui Andrei cum ating coapsele dolofane
ale Silvanei, observă cum buzele lui ating gâtul ei gros și
apoi buzele ei. Mariei i se părea totul prea carnal. În sinea
ei negă și ignoră scena văzută. Dădu să se întoarcă, însă
Silvana o întrebă adulator:
- Te simți bine, Maria?
- Sigur că da, răspiunse vlăguit fata. De ce nu m-aș
simți bine? E muzică country aici.
- Da, chiar este prima dată când aud muzică cauntry
la noi pe litoral, interveni timid Andrei.
- Când vin eu aici în vacanță, tot timpul se aude
de undeva muzică country, spuse tranșant Silvana. Nu e
mare lucru.
Maria și Andrei priviră întrebător, însă nici unul nu
insistă asupra subiectului.
- Doriți ceva de băut? rupse tăcerea Maria.
- Mie chiar îmi e sete, răspunse Silvana. Andrei,
aduci ceva de băut?
Acesta încuviință din cap, îndreptându-se spre
barul localului. Maria se așeză pe unul dintre scaune.
Cele două fete nu își spuseră nimic. Se priviră insistent.
Maria o studie pe Silvana întrebător. Acesteia i se părea
distonant modul în care Silvana interacționa cu ea -
cumva intenționat și în momente neașteptate. Realiză
brusc că Silvana nu vorbise deloc cu ea în perioada în care
ea se întâlnea cu Andrei. Maria se întrebă dacă nu cumva
și ceilalți erau mai prietenoși cu ea din același motiv -
Andrei era cumva mai mult decât prietenul Silvnei? Dacă
Nr. 3 (22)
era adevărat, ea de ce nu știa? Andrei o ignorase aproape
tot drumul și totuși, comunica indirect cu ea. Cum de ea
nu îi observase până atunci? Într-un final, Maria hotărî
că nu are motiv să îi reproșeze ceva lui Andrei. Se simțea
doar dezamăgită.
Următoarea jumătate de oră trecu insesizabil
pentru ea. Nici nu realiză cum treminase de băut
limonada sau cum ajunse înapoi la cabană. Când își lăsă
balerinii langă geamantan, își reveni în fire. Îi era frig.
Îmbrăcă pardesiul și se întinse pe spate. Privi tvanul din
lemn roșcat. Era scrijelit cu nume precum „STANKA”,
„Madda” sau „Tomi”, probabil de către copii de clasa a
IV-a. Își aminti atunci că venise în clasa a IV-a, într-o
excursie cu clasa, exact în același loc, probabil chiar în
acea cabană dormise. Nu i-a plăcut nici acea excursie...
Cristina Zaha
MIEREA
A
veam şase, poate şapte ani când am rămas pentru
prima dată singur acasă. Părinţii mei, bunica
şi două surori mai mici erau cu toţii plecaţi
la prăşitul de-al doilea la porumb, tocmai în deal la
Stârlivăţ. Şi-au luat în spinare sapele, cofa cu apă, desagii
cu mămăligă, ceapă şi brânză, pe cele două copile, Aurica
şi Ana, surorile mele, au zis ,,Doamne ajută” şi au plecat.
Înainte de a ieşi pe poartă, bunica s-a întors spre
mine, a ridicat ameninţător degetul şi mi-a spus răspicat:
Măi băiete, tu eşti mare de acum, casa rămâne pe mâna
ta, aşa că ai grijă de găini, raţe şi gâşte, să nu care cumva
să iasă în grădină! Să stai cu ochii pe pui, ca nu cumva
să vină uliul să-i ia şi mai ales să nu te pună păcatul să
ieşi în drum sau să primeşti copii în ogradă! Ai auzit?
Da, am auzit, răspund eu ameţit şi tahuit de cap de la
atâtea sfaturi. Vezi că ai de mâncare pentru amiază un ou
şi o hrincă de mămăligă, continuă bunica, de parcă n-ar
36
SURÂSUL
mai fi putut de grija mea. Bine, bine, am înţeles, răspund
plictisit, dorindu-mi să-i văd duşi cât mai repede din faţa
mea şi să devin astfel stăpânul absolut al curţii imense,
pline cu orătănii. Împăratul găinilor!
Au plecat. Prima din grup era vaca, pe care tata o
mâna din spate, apoi venea mama, ducând de mână pe cele
două copile încă adormite, iar la urmă bunica, încărcată
până peste cap cu sarsanale, încheia plutonul. M-am
urcat pe poartă ca să-i pot urmări cum se îndepărtează.
Au mers până-n capătul uliţei cam cincizeci de metri,
după care au cotit-o la dreapta, pe după şura lui Ion a
Dorii. Nu i-am mai văzut.
În sfârşit, după atâta aşteptare, sunt singur acasă.
Primul lucru pe care l-am făcut, mai mult de nevoie,
fiindcă mă scormonea la maţe o foame cumplită rămasă
încă de ieri, a fost să mănânc, în regim de urgenţă, oul de
prânz şi bucata de mămăligă, deşi era dimineaţă, şi încă
dimineaţă tare.
Ai mei se trezeau cu noaptea-n cap şi asta nu pentru
că nu mai puteau ei de dorul prăşitului, ci pentru faptul
că le era ruşine de oameni să ajungă pe câmp când soarele
era deja sus. Nici nu intra în discuţie aşa ceva. Apoi mai
era şi faptul că tarlaua Stârlivăţului era hăt departe şi aveai
de mers aproape un ceas, dacă mai ţineai cont şi de tot
calabalâcul destul de greu, plus vaca, pe care n-o scoteai
din ritmul ei. Aşa se făcea că ajungeai acolo gata obosit.
După aceea, mai era şi gura bunicii, care toca întruna ca
şâşcorniţa la strujeni, încă de când se trezea: Hai, măi
oameni buni, hai să ne urnim odată, că ne prinde seara
aici şi noi nici n-am ieşit din ogradă, râde lumea de noi!
Aşa că, vrând-nevrând, toata echipa se punea în mişcare
odată cu apariţia primelor raze de soare.
Cu burta aranjată pentru moment, am început să mă
învârt prin ogradă şi să fac o verificare în mare a situaţiei
generale. Mai întâi m-am uitat atent la gard, luând la
puricat scândură cu scândură, după care am controlat la
sânge toate găurile de sub gard, găuri pe unde ar fi putut
ieşi la o adică găinile, dar mai ales puii. Am mai pus ici-
colo câte un bolovan, iar unde era nevoie am pus bucăţi
de scândură sau placaj. Am verificat încă o dată lucrarea
şi am constatat că totul era în regulă, nu mai putea intra
sau ieşi din curte nici măcar un şoarece, decât dacă ar
fi sărit peste gard, pe dedesubt nici într-un caz. Eram
mulţumit de treaba făcută, dar şi de faptul că securitatea
păsăretului era asigurată. În concluzie, puteam să declar
dimineaţa aceea o dimineaţă reuşită. Mă simţeam
împlinit, burta plină, găinăretul în siguranţă, uliul nu se
arăta, eram singur şi liber, fără să mă bată nimeni la cap.
Era exact cum mi-am dorit. Ziua bună se cunoaşte de
dimineaţă, vorba proverbului.
Văzând, aşadar, că toate-s puse la punct şi
nemaiavând ce face, mi-am zis că ce-ar fi să ies puţin în
drum? Nu am uitat că nu aveam voie, dar nici să stau ca
BUCOVINEI
prostu’ pe prispă şi să mă uit toată ziua cum scociorăsc
găinile, nu-s eu omul, asta e clar. Şi apoi nu ies chiar în
drum, adică drept în mijlocul lui, nu, nici vorbă! Ies doar
oleacă, acolo, nu mult, maxim la un metru de poartă,
mai mult de probă, s-arunc o privire. Atât. Ce, vrei să mă
vadă lelea Saveta, de peste drum, şi apoi să mă spună lu’
tata? Nu, nici într-un caz, nu cad eu în capcana asta, doar
nu-s prost! Urmând această logică, am deschis portiţa,
cu frică să nu scârţâie şi să audă vreun vecin, am păşit
timid în praful drumului şi m-am aşezat lângă stâlpul
porţii. Am stat aşa rezemat vreun sfert de ceas, cred, apoi
m-am plictisit. Am scrutat uliţa în stânga, în dreapta,
am privit cerul senin, am vrut să privesc chiar şi soarele
drept în ochi, însă n-am putut. Mai mult de atât n-am ce
să fac, doar n-o să stau să reazem stâlpul ăsta toată ziua.
Încep să mă frământ şi mă gândesc că totuşi, dacă
aş pleca mai încolo pe drum, doar cinci minute, nu mai
mult, n-o fi moarte de om. Doar n-o să stau până diseară
încremenit aici, ca stâlpul ăsta de lemn. Stâlpul n-are
decât să stea, că de aia-i stâlp, pe când eu nu sunt stâlp,
eu sunt băiat mare şi mi-ar sta numai bine o tură până
pe deal la lele Marta şi încă una până-n vale, la Şomuz.
Frumoase gânduri îmi trec prin cap, dar şi dacă află
bunica, mă rupe în bătaie. Cunosc bine situaţia, nu-i de
glumă cu bunica! Şi totuşi, ce-o fi o fi! Decât să stau ca
Vasilică, bouţul babei Rusanda, câte-un ceas pe muchie şi
să mă uit la poartă, mai bine plec oleacă pe uliţă la deal.
Dacă mi-o fi norocul s-o încasez diseară pe spinare, asta
e! Dar poate că nu află nimeni şi atunci nu-i păcat să
risipesc aşa bunătate de zi?
După ce am cântărit bine toate lucrurile, m-am
hotărât să ies pe uliţă. Dar cu precauţie. Şi cu frică. M-am
uitat atent la lelea Saveta în curte. Nicio mişcare. Asta-i
bine, îmi zic în gând, cred că-i la prăşit, ca toată lumea,
doar n-avea să stea acasă cu găinile, aşa cum stau eu.
Deşi i-ar fi convenit, sunt sigur. Eu sunt copil, pe când
dânsa e ditamai femeia, cred că are o sută de kile, pe
puţin. Aşa l-am auzit spunând pe moşul Leonte: ,,Uite,
mă, la dubala aia de o sută de kile, nu prea-i place sapa!”
Îi place sau nu, n-are încotro, păpuşoiul trebuie prăşit, că
acuşi buruiana îi mai înaltă decât el. Mă tot întreb cum o
fi cântărit-o moşul Leonte pe lelea Saveta, aşa, din ochi,
sau o fi avut el altă metodă? Treaba lui, până la urmă.
Clar, lelea Saveta nu-i acasă, că o fi la prăşit sau nu, nu-i
treaba mea. Asta înseamnă că sunt liber şi nu mă vede
nimeni, pot face ce vreau.
Pe uliţă nu-i nimeni, niciun om, niciun copil.
Pustiu. Toată lumea, cu mic cu mare, cu căţel şi cu purcel,
e la câmp. Numai bătrânii şi oamenii de încredere, aşa
cum sunt eu, de pildă, rămân acasă ca să aibă grijă de
gospodărie. Mare răspundere! Pământul este uscat şi
crăpat de la secetă. De mult n-am mai văzut un strop de
ploaie şi nici nu vreau să văd. Mie nu-mi place ploaia,
37
Noiembrie 2019
însă oamenii din sat vorbesc că tare ar fi bună o ploicică.
Eu nu pot să-i înţeleg, cum să-ţi placă ploaia, când totul
e gri şi ud şi trebuie să stai numai în casă? Ce viaţă-i aia?
Pe când dacă e soare, ohoo, câte poţi face pe afară! Pe
drum, praful este gros şi fin ca făina, doar că-i cenuşiu şi
nu alb, în rest e la fel. Alerg desculţ prin praf şi mă afund
până la oul piciorului. Ce cald e praful, îmi vine să mă
tăvălesc prin el aşa cum se tăvăleşte uneori calul lui nea
Dumitru de peste pod! Ce bine este să te joci în drum, să
fugi la deal şi la vale cât vrei şi nimeni să nu-ţi aibă grija!
Mă distrez grozav.
Pe marginea drumului cresc tufe şi răchite. Mă duc
să rup o cracă pe care s-o trag după mine, ca să scot nori
de praf. Fug cu creanga după mine şi, cu cât alerg mai
tare, cu atât norii de praf sunt mai mari. Îmi place la
nebunie treaba asta. De acum poate să vină şi uliul, că
oricum nu vede nicio găină. Nici eu nu mai văd nimic,
peste tot e praf, pâclă de praf. Pe rufele din pânză albă
pe care lelea Saveta le-a întins la uscat s-a aşezat binişor
praful. Rufele sunt negre acum, eu le-am „vopsit”. Dacă
ar şti lelea Saveta, ce vergele pe spinare mi-ar mai trage
ea! Poate altădată, după ce-şi mai spală încă o dată rufele.
Râd de ea şi mă simt minunat.
Cât timp m-am mai învârtit prin praful uliţei, n-a
apărut niciun copil cu care să mă joc. La un moment
dat, m-am săturat de alergat cu creanga, aşa că am
abandonat-o drept în mijlocul drumului. Mă tot bate
gândul să dau o fugă până la Şomuz. Şomuzul e aproape,
la doi paşi, curge chiar prin capătul grădinii noastre.
Mi-e cam frică numai când mă gândesc, pentru că odată
s-a înecat cineva în Şomuz, dar asta mai demult, pe când
eu nici nu eram, aşa mi-a spus bunica. Şi dacă mai ţin
cont că tot bunica mi-a zis odată, pe când treceam cu
ea pe lângă pârâu, că în apă sunt vârtejuri grozave care
te pot trage la fund, atunci chiar că mă iau fiorii pe şira
spinării.
Tocmai când mă frământau aceste gânduri şi
începusem să mă plictisesc, observ un punct negru în
înaltul cerului. Cu cât priveam mai mult, parcă punctul
se apropia, se mărea şi se rotea. Era uliul, ştiam asta de la
bunica, mi l-a arătat într-o zi şi mi-a spus: ,,Vezi punctul
acela, care se tot învârte acolo sus? Să ştii că acela e uliul,
vine ca să înhaţe vreo găină sau vreun pui. Tu să nu-l laşi,
când îl vezi, te duci între găini, pui mâna la gură şi strigi
cât poţi de tare şi nu te opreşti până nu fuge şi lasă găinile
în pace, ai înţeles?” Am intrat imediat în curte şi m-am
băgat între găini, am pus mâna la gură şi am început să
strig, aşa cum striga bunica: Haaauliii, haaauliii! Uliul nu
m-a băgat în seamă, era prea departe, s-a mai rotit de
câteva ori, apoi s-a topit în albastrul cerului.
Pericolul a trecut, în curte toate erau la locul lor, aşa
că mi-am zis că, orice ar fi, tot am să dau o fugă până la
Şomuz. Ar fi păcat să pierd ziua. Zi ca asta nu mai prind
Nr. 3 (22)
eu, garantat! Dacă ar fi să mă iau după bunica, ar trebui
să mă aşez acum pe prispă şi să stau pâââână seara, cu
ochii pe găini. Cred că şi găinile ar râde de mine, aşa
fraier n-au mai văzut ele. Câteva gâşte îşi întind gâturile
spre mine, gâgâie într-una, de parcă ar vrea să-mi spună,
pe limba lor: ,,Du-te, băiete, şi-ţi vezi de treaba ta, nu mai
sta la fundul nostru, că ştim noi să ne purtăm de grijă şi
singure!” Bun, dacă până şi gâştele par să-mi spună să
plec la Şomuz, atunci am să plec şi gata. Ştiu ele cum stă
treaba cu apa.
Dacă tot m-am hotărât să plec, atunci trebuie să mă
asigur cumva că nu vine uliul, pentru că nu ştii la ce să te
aştepţi de la el, acum apare pe cer, acum dispare, aşa că
cel mai bine ar fi să iau măsuri şi să asigur cloşca cu pui.
Bunica nu degeaba mi-a zis că, atunci când vine uliul,
prima dată se repede asupra puilor, pentru că-s mici şi
uşor de înhăţat în gheare, aşa că trebuie să am mare grijă.
Avea dreptate bunica, nu-şi răcea ea gura de pomană.
M-am uitat la cloșcă și la pui, cântărindu-i din
priviri. Cloşca e mare şi grasă, iar puiuţii mici şi sfrijiţi.
Toţi sunt galbeni şi rotunzi ca nişte mere pufoase,
iar când fug, ca să ţină pasul cu cloşca, mai mult se
rostogolesc. Sunt tare frumoşi, dar şi gălăgioşi, piuie
de mama focului şi se bat de la râme. Trag câte doi de
râmă, până când râma se rupe şi ei cad în fund. Cloşca şi
puii stau împreună şi nu se amestecă ei cu celelalte găini
sau raţe de prin curte. Dacă apare uliul, îi este uşor să-i
găbjească, pentru că stau izolaţi. Altceva ar fi dacă s-ar
amesteca printre gâşte, uliul nici n-ar avea curaj să se
apropie. Odată sare gânsacul la gâtul lui şi hârşti, l-a ras.
Dacă stau bine şi mă gândesc, nici cu cloşca nu prea are
şanse uliul, e prea grea şi afurisită. Nu lasă pe nimeni să se
apropie de puii ei. Puii însă n-o prea ascultă şi câteodată
se rătăcesc aiurea, umblând ca bezmeticii după râme şi
gâze, iar şmecherul de uliu asta aşteaptă. De aceea mă tot
frământ să găsesc o metodă prin care să-i pun la adăpost
în caz că vine uliul, cât timp eu sunt plecat la pârâu.
Atunci îmi vine în minte o idee grozavă. Recunosc
că ideea nu-i a mea în totalitate, însă eu am îmbunătăţit-o
şi am adaptat-o situaţiei. Mi-aduc aminte că bunica, de
câte ori pleca undeva, ca să nu aibă grija cloştii, o lega de
un picior cu o sfoară, apoi o priponea cu un băţ pe care-l
împlânta în pământ. Cloşca se învârtea numai în cerc, iar
puii după ea. Toată ograda era plină de cercuri. Atunci
mi-a „fătat” mintea o idee şi mai şi, nu degeaba îmi tot
spunea tata, de câte ori făceam câte o năzdrăvănie: ,,Măi
băiete, ţie îţi fată mintea numai prostii!” Şi ce dacă?
Dacă fată prostii, poate făta şi lucruri bune, nu? M-am
dus în şoapră, unde ştiam eu că bunica agăţase într-un
cui un ghem mare de aţă de cânepă, pentru legat sacii
cu grăunţe. Am luat ghemul şi am tăiat cu barda, pe
trunchi, o bucată bună de sfoară. După ce am luat sfoara,
am venit în curte, am prins cloşca – nu fără luptă, dar am
38
SURÂSUL
prins-o şi i-am legat sfoara de picior. Apoi am prins toţi
puii, pe care i-am pus într-o coşarcă, pentru a-i avea la
îndemână, după care i-am luat, unul câte unul, şi i-am
legat frumuşel cu aţă unul de altul şi toţi de cloşcă. Unde
mergea cloşca, acolo mergeau şi puii, se deplasau toţi
odată, ca la comandă. Bună treabă, mi-am zis, de acum
poate să vină uliul cât o vrea, că n-are nicio şansă! Îmi
pare bine că am făcut treaba asta, pentru că bunica mi-a
zis la ureche, înainte de a pleca: Să ai grijă de pui ca de
ochii din cap, nu cumva să ia uliul vreunul, că te omor
cu mâna mea, ai înţeles? Normal că am înţeles, cu bunica
nu era de glumit, ştiam că, dacă ia uliul vreun puiuţ, sunt
mort, asta era clar. De aceea sunt atât de bucuros că am
reuşit să rezolv situaţia.
Având sentimentul datoriei împlinite, am lăsat în
urmă cloşca cu puii şi am luat-o uşor şi cu frică spre
pârâu. Odată ajuns pe mal, m-am învârtit un timp pe
acolo, am controlat apa cu degetul de la picior şi mi s-a
părut tare rece. Afară era cald, bujală mare, însă nici prin
cap nu-mi trecea să mă scald. Mă temeam de apă numai
când mă uitam la ea. Apoi m-am urcat într-o răchită
înaltă, am pus mâna streaşină la ochi şi am vrut să văd
dacă bat până spre Stârlivăţ, mă gândeam că poate o să-i
zăresc pe ai mei la prăşit, dar nici pomeneală. În schimb,
puteam să văd până la Şanţul cel Mare. Măcar am vedere
ageră. Am coborât din răchită, m-am aşezat pe iarbă,
cu faţa în sus, am căscat de două ori şi am adormit. Un
hoţoman de somn m-a furat şi m-a dus în lumea viselor.
Nu ştiu cât timp am dormit, însă, deodată, am sărit
drept în picioare. De undeva de sus, din cer, s-auzea
zgomot mare, scandal, cotcodăcit şi bătăi disperate din
aripi. Hotrocol în toată regula. Ameţit şi cu ochii încă
lipiţi, mă uit în sus, să văd ce se întâmplă. Cât pe ce să cad
mort, nu alta! Uliul zbura spre cer, cu cloşca în gheare şi
cu şiragul de pui atârnând după ea. M-am speriat grozav
şi am început să dau din mâini şi să strig cât pot. Am
izbucnit în plâns. Degeaba. Uliul a dispărut după un
deal, cu tot cu cloşcă şi pui.
Primul gând care mi-a venit în minte a fost că voi
muri. Clar. Dacă bunica mi-a zis că mă omoară, ştiam
bine că nu mai am scăpare. Ce aş putea să mai fac?
Tremuram din toate celulele. Atunci mi-am spus: decât
să stau până diseară, când se întorc ai mei, şi s-o aştept
pe bunica să mă omoare în cine ştie ce chinuri grele, mai
bine să mor acum. Mor şi gata. După aia mai văd eu.
Problema e însă cum să fac ca să mor? Mi-am amintit
că astă-primăvară bunica a ascuns nişte borcane cu
miere sub o scândură de pe prispă. În timp ce ea scotea
scândura, ca să pitească bine borcanele, eu am surprins-o
asupra faptului. Am întrebat-o curios ce face acolo, iar ea
mi-a răspuns, mânioasă: Nu-i treaba ta ce fac eu aici, tu
du-te şi te joacă, nu sta pe capul meu!
Bineînţeles că eram prea curios să văd totul, aşa că
BUCOVINEI
n-am vrut să plec până nu mi-a spus exact despre ce-i
vorba. Atunci bunica ridică un ochi către mine şi-mi
spune, cu voce gravă: Nu cumva să te pună păcatul să
mănânci de aici, pentru că în borcane este otravă şi, dacă
mănânci, mori pe loc, nici nu simţi, mănânci şi gata, când
te trezeşti eşti mort, aşa că ai mare grijă, ai înţeles? Dacă
te întreabă cineva ce-i aici, să nu-i spui, că dacă-i spui şi
mănâncă, moare şi tu eşti vinovat în faţa lui Dumnezeu.
Aoleu, am zis, nu deschid gura, ferească sfântul! În zilele
următoare, de câte ori păşeam peste scândura aia, mă
luau fiorii, simţeam moartea gâdilându-mi tălpile.
Aşadar, primul gând, ca să mor mai repede, a fost
la otrava de sub scândură. Alerg în cea mai mare viteză.
Ajung acasă, urc treptele, scot cu greu scândura şi apuc
unul dintre borcane. N-aveam timp de pierdut. Desfac
borcanul şi încep să torn otrava pe gât, ca să scap cât mai
repede. Bunica mi-a spus că nu voi simţi nimic. Cu atât
mai bine. Iau o gură bună, înghit şi aştept să văd dacă
mor. Aştept degeaba, nu se întâmplă nimic. În loc să mor,
parcă mă simt şi mai bine. Asta-i culmea, oare să mă fi
minţit bunica? Nu cred, ea ce spune, aia este. Măresc
doza, iau o gură şi mai mare, mai ales că e dulce şi bună,
să tot mori cu aşa otravă. Aştept şi iarăşi nimic. Văzând
că nu-şi face efectul, fug repede în casă, iau o lingură şi
încep să înghit linguri una după alta. Muream de frică,
pentru că seara se apropia, ai mei trebuiau să sosească
din clipă în clipă şi iată că eu mă dau de ceasul morţii
să mor şi nu mor. Nu mi s-a mai întâmplat niciodată aşa
ceva. Recurg la măsuri extreme, renunţ la lingură şi beau
direct cu borcanul. Unul e gata, s-a golit, iar eu încă n-am
murit. Îl încep pe al doilea. Mi se face rău, mi-e greaţă.
Leşin. Nu mai ştiu nimic. Întuneric beznă. E bine, cred
că am murit.
Seara, mă trezesc în pat, înconjurat de toţi ai mei.
Unii plâng, alţii ţipă. Hărmălaie mare. Deschid ochii şi o
văd pe bunica mângâindu-mă pe frunte, cu o cârpă udă.
Plânge. Sunt viu. Mama şi tata plâng şi ei de bucurie. Se
apropie de mine moaşa satului, singurul ,,doctor” din
sat şi mă întreabă: Ce ai păţit, măi copile? Am mâncat
otravă din borcane ca să mor mai repede, i-am răspuns,
cu voce stinsă. Bunica i-a povestit totul, apoi moaşa a
râs, cutremurându-se din toate încheieturile. Bunica
mi-a zis, zâmbind larg: Atâta îţi trebuia, să mori, că te
omoram cu mâna mea! După care m-a strâns în braţe şi
m-a pupat pe frunte.
Apoi toată lumea s-a pus pe râs şi veselie, de bucurie
că am scăpat. Cât despre cloşca cu pui, nu m-a mai
întrebat nimeni niciodată. Dar nici eu nu le-am spus.
Până acum.
David Croitor
39
Noiembrie 2019
ȘI CAII MOR ÎN GENUNCHI
Î
ntr-o zi, când juca fotbal pe uliță, împreună cu
ceilalți băieți de seama lui, și-au făcut apariția
oamenii îmbrăcați în negru.
– Ia, opriți voi joaca și nu mai faceți gălăgie, a
zis unul dintre ei, în timp ce altul le-a luat mingea, a
înțepat-o cu ceva și le-a dat-o înapoi spunând:
– Acum puteți continua, a zis omul râzând.
Dar mingea se dezumflase și nu mai sărea ca înainte.
– De ce ai spart mingea, nene? a întrebat Dim,
punând mâna pe o piatră.
– Al cui ești tu, măi mucosule, de-mi pui mie
întrebări?
– Al cui sînt eu nu-i treaba matale, nene. De ce ai
spart-o?
Ca la comandă, toți ceilalți copii au pus mâna pe
pietre și au început a le arunca în direcția oamenilor
îmbrăcați în negru și-n uliță s-a pornit un adevărat
scandal.
– Vă duc la miliție, vagabonzilor! strigau ei,
încercând să-i prindă și, nereușind, au fost obligați să ia
cale-ntoarsă, acom-paniați de-o ploaie de pietre.
Din fierăria lui Petrea, mulți oameni priveau fără să
intervină. Intrând în curte, Dim i-a spus tatălui său cele
petrecute.
– Nu vor mai veni degrabă, dar când se vor întoarce
vor fi însoțiți de miliție. Vorbește cu ceilalți copii, să nu
recunoască nimic și să nu vă pârâți între voi.
După o vreme, vacanța s-a terminat, Dim și ceilalți
copii de pe uliță au început din nou școala, notele bune
pentru ei veneau ca pe bandă și cu toții uitaseră cele
petrecute în vară. Era toamna. Petrea a umplut curtea cu
porumb, pe care-l desfăcau seara la lumina felinarelor.
Știuleții mergeau în coșere, iar strujenii erau frumos
aranjați în cireadă, împreună cu lucerna strânsă din vară,
alcătuind hrana cailor și vacilor pentru iarnă.
Dim se întorcea bucuros de la școală, luase încă un
zece și voia să-i bucure pe părinții săi. Apropiindu-se
Nr. 3 (22)
de casă a auzit glasuri străine în curte. Privind printre
leațurile din gard, i-a văzut pe oamenii în negru. Iar au
venit ăștia, umblă peste tot. S-a pitit sub gard și a ascultat.
– Voi vreți să-mi luați totul și mă puneți să semnez
ca și cum eu aș vrea așa ceva. Asta n-o fac eu niciodată.
De-abia am reușit să strâng ceva. Apoi, când am fost pe
front, nu s-a vorbit de așa ceva.
– Petre, toate s-au schimbat. Dacă nu ești cu noi
înseamnă că ești împotriva noastră și în cazul tău vom
aplica legea.
Și au plecat. După câteva ore au venit milițienii și
l-au luat la post pe tatăl lui Dim, închizându-l.
Au trecut trei zile și Petrea era tot închis. Prin sat
vestea s-a răspândit repede și toți așteptau să vadă ce se
va petrece.
Acasă, Elena nu-și mai vedea capul de treburi: cu
strânsul recoltei, cu pregătirea mâncării pentru copii, cu
îngrijirea animalelor, toate căzuseră pe umerii ei.
A patra zi Dim a spus că are dureri de cap și a
rugat-o pe mama lui să-l lase să stea acasă. În fond, el
avea presimțirea că se vor petrece lucruri neobișnuite și
nu voia să le piardă. Și avea dreptate.
Pe la ora nouă dimineața, au venit acei oameni
străini, însoțiți de un milițian. La intrarea lor în curte,
Boby a început a lătra și a se smunci în lanț de credeai că
vrea să-l rupă.
După ce a liniștit câinele, Elena a întrebat:
– Da’ omul meu unde-i, don’ șef?
– Vine și el dar mai întâi trebuie să semnezi că
accepți intrarea în colhoz.
– Eu, don’ șef, nu pot face asta fără să știe și Petrea.
– El a semnat. Uite aici cererea lui de a intra în
colhoz, cu pământul și cu alte acareturi.
– Ce înseamnă alte acareturi? întrebă ea din ce în ce
mai nedumerită, privind hârtia ce i-o dădeau.
– Căruță, cai, vaci, porci, oi și cele șase hectare de
pământ.
– Dar voi ne luați totul și nouă ce ne mai rămâne?
– O să păstrați, conform legii, 15 ari de grădină, un
porc și păsările ce le aveți prin curte: găini, rațe, gâște.
Dar și din astea, dacă aveți mai multe, vom lua și din
ele și, înscriindu-vă în colhoz, aveți dreptul să lucrați,
devenind membru cooperator.
– Era bine așa. De-abia am reușit să scăpăm de
sărăcie și ați adus-o din nou!
– Ai văzut! Petrea a semnat și vine acasă atunci
când semnezi și tu.
Au discutat aproape un ceas. Elena nu putea fi
convinsă. Dar, în final, amenințată fiind că și ea va fi
închisă și gândindu-se la copii și la Petrea, a semnat.
După plecarea acelor oameni și a milițianului,
câinele a început a urla ca un lup, a pustiu.
– Nu știu ce va fi, dar bine nu cred, spuse mama cu
40
SURÂSUL
glas tare, ducându-se la grajd să dea mâncare vitelor.
Pe la ora 11, un grup de oameni veneau pe
uliță însoțiți de milițieni. Era președintele de colhoz,
contabilul, cei doi oameni în negru și încă șase oameni
din sat, care aveau funcții în colhoz. Au intrat în curte.
Speriat, Boby s-a băgat în cușcă, de unde scotea din
când în când capul și mârâia la străinii ce invadaseră
ograda. Neputincioasă, Elena l-a luat pe Dim lângă ea și
amândoi priveau ce se petrece. Doi oameni au intrat în
grajd și au scos caii pe care i-au înhămat la căruță, apoi
au încărcat în ea toate sculele din fierărie: nicovală, foiu,
clești, ciocane, saci cu cărbune, tot ce au găsit în atelierul
lui Petrea. Alți doi au scos vacile din grajd și le-au legat
lângă cireș, un altul s-a dat la măsurat curtea și livada,
bătând țăruși marcați cu roșu. Apoi au scos din staul cele
10 oi și le-au dat drumul pe uliță, urmând să le ducă la
colhoz. În scurtă vreme au intrat în curte alți oameni cu
căruțe în care au încărcat porumbul din coșere, strujenii
de porumb și fânul ce-l strânse din vară Petrea, ca hrană
pentru animale, pe iarnă.
Surorile lui Dim au venit de la școală și, adunați cu
toții în jurul mamei, priveau înmărmuriți ce se petrece
în curtea lor. Pe la ora cinci după amiază, hărmălaia din
gospodărie se terminase. Luaseră totul.
Ascunsă de privirile copiilor într-o cameră, Elena
plângea. Trist, Dim se uita pe fereastră și se gândea: Ne-
au luat tot, ce va zice tata când o veni?
În depărtare, pe uliță, Dim văzu un om ce venea
repede. Era Petrea. Băiatul s-a dus la maică-sa și i-a spus:
– Vine săracu’, dar ăștia ne-au lăsat săraci lipiți
pământului.
Ștergându-și lacrimile, Elena ieși în întâmpinarea
bărbatului.
Ca un leu în turbare Petrea intră în curte. O văzu
pustie. De la alți oameni aflase că i se confiscase tot ce
avea.
– De ce ai semnat, femeie? Ne-ai adus pe toți la sapă
de lemn!
– Mi-au spus că și tu ai semnat.
– Eu n-am semnat nimica, te-au păcălit!
– Am văzut hârtia.
– Au falsificat tot hoții ăștia!
Și, așezându-se pe o cioată ce servea de scaun la
rădăcina cireșului, Petrea își aprinse o țigară și din ochii
lui au început a-i curge lacrimi. Lui Dim nu-i venea
să creadă că tatăl său, pe care-l știa foarte puternic,
plângea. Ne-au distrus ăștia, gândi el și în inima lui,
o ură de nedescris contra comuniștilor și-a făcut loc
dureros. Vecinii au venit cu toții să-l consoleze și lor li se
întâmplase la fel.
– Degeaba am fost pe front, degeaba au murit frații
mei. Comuniștii au falsificat alegerile și au dat țara pe
mâna rușilor, pentru a trăi ei mai bine.
BUCOVINEI
– Toate s-au întors pe dos în țara asta, spuneau
oamenii adunați în curte.
Târziu, în noapte, s-au despărțit; în seara aceea s-au
culcat cu toții flămânzi. Elena nu mai avea putere să facă
ceva.
A doua zi, Dim a refuzat să mai meargă la școală.
Când voi fi mare o să-i aranjez eu pe ăștia, gândea el.
După o săptămână de absențe și auzind ce s-a
întâmplat, învățătoarea lui Dim a venit acasă la băiat
pentru a-l convinge să revină la școală. După multe
discuții cu părinții săi și cu el, acesta a reluat cursurile,
dar inima lui de copil fusese traumatizată.
Fragment din romanul Din coasta Siretului,
pe coasta de Azur, în pregătire pentru tipar.
Dumitru Iurea
Lacrimile
POEME ALE DOINEI GURIŢĂ
A
m lecturat cu emoţie cartea Doinei Guriţă, dedicată
familiei domniei sale, carte cu un titlu ce ne invită
la o introspecţie a creaţiei poetei, dar, poate, şi
la o analiză a propriului nostru suflet, fiindcă, în multe
dintre poeme, ne regăsim pe noi înşine, ori încercăm să
ne regăsim un alter ego. „Gânduri din abis” ne trimite
spre lumea lăuntrică a celei care ne împărtăşeşte, cu atâta
duioşie şi cu sensibilitatea ce o caracterizează, universul
ei de „gânduri” aflate în „abisul” sufletului. Poeta ne
determină să călătorim în colţurile cele mai ascunse ale
acestui „abis”, în care, uneori, noi, cititorii, pătrundem
mai lesne, dar alteori, parcă autoarea încifrează mesajul,
în aşa fel încât acesta devine mai greu de perceput.
Câteva coordonate esenţiale atrag atenţia lectorului,
parcurgând poemele în care autoarea şi-a pus sufletul,
care devin repere de necontestat ale propriei existenţe,
41
Noiembrie 2019
ori care au marcat-o profund de-a lungul timpului.
Imaginea părinţilor care au plecat în lumea de
dincolo o determină pe poetă să reflecteze dureros, dar
cu resemnare şi nostalgie caldă, la vremea copilăriei în
care tutelari erau ei, părinţii, rămaşi icoane vii în inima
celei care i-a venerat: „Şi mă scăldam în rod de vie/
Părinţii mă purtau în ie/ Era miros e iasomie”; „Eroi din
basme mă primeau/ În jocul lor mă cuprindeau/... Era
un vis. Eternitate”. Şi, dincolo de timp, tronează nucul
„bătrân din vie”, martor etern şi peren al „durerilor
nespuse”: „M-am sprijinit atunci de tine/ Îmbrăţişatu-m-
ai, bătrâne” (Nucul din vie). Nucul, simbol al rezistenţei
şi al tenacităţii, devine, în creaţia Doinei Guriţă, nu
întâmplător, emblemă a stabilităţii, a statorniciei, dar şi
a familiei, fapt concretizat în apariţia acestui element-
laitmotiv, alături de mamă şi tată, în mai multe dintre
creaţii. Astfel, în poezia „Cine?”, întâlnim o sumă de
întrebări retorice sfâşietoare, ce ne transpun într-un timp
în care totul parcă a dispărut fără putinţă de întoarcere:
„Unde-i nucul din grădină?/ Unde-i casa părintească?”;
„Mâna mamei încreţită/ Strugurii cei copţi din vie/
Fruntea tatei râurită/ Unde sunt?”; „Să trăiesc gândind la
voi?/ Să mă zbat în mlaştini grele?/ Să privesc morminte
noi?”. Dar, ca o speranţă perpetuă, poeta revine tot la
nuc, ale cărui fructe-simbol ar trebui să genereze iubirea:
„Fraţii mei, surori frumoase/ Nucile se scurg din ceruri/
Să le adunăm în vase/ Şi să ne iubim de-a pururi”. Şi,
de asemenea, în poemul „O, Doamne!”, poeta îl roagă
pe Dumnezeu să-i dea „un nuc/ Într-o grădină veşnică
şi infinită”, în care „Să fie mama, tata şi neamul meu
român”.
Mama rămâne în sufletul fiicei, dincolo de timp şi
de spaţiu şi este evocată cu gingăşie şi cu emoţie: „Eu te
iubesc/ Acum mai mult decât în clipa-n care/ M-ai rupt
din tine în dragoste de cer”. (Dor de mama); „O! Ce n-aş
da să fii aici/ să te mai strâng în braţe/ să îţi sărut sfintele
mâini/ brăzdate de viaţă”(Măicuța mea).
„Un gând din nuc” îi îngheaţă poetei în noaptea
când visele-i încremenesc „în floarea de muşcată de la
geam”, aceasta fiind un alt element-simbol floral, alături
de parfumata, inocenta şi dulcea iasomie.
Fiind ancorată în credinţă, nu numai prin formare,
ci şi prin însuşi statutul domniei sale de a fi soţie de preot,
Doina Guriţă se apleacă şi spre poezia cu tentă religioasă,
aducând divinităţii o rugă simplă, curată, dar profundă
ca intensitate a trăirii. Ea îl roagă pe Dumnezeu să dea
oamenilor har, lumină, pace, dragoste şi, mai presus de
toate, „fărâma de pâine”, ce ar trebui să fie, mai degrabă,
hrană pentru suflet pentru „cei ce se pierd”sau pentru
„cei care pier”.
Cu siguranţă, destinul literar al poetei a fost
influenţat de multitudinea cărţilor citite chiar „prin nuc”,
dar, mai ales, de doi dintre poeţii geniali al literaturii
Nr. 3 (22)
noastre, Mihai Eminescu şi Nichita Stănescu, ale căror
creaţii constituie, permanent, lectura de căpătâi. Astfel,
Eminescu „...e comoara inimii copilei ce-am fost”, „...a
fost şi rămâne al neamului meu/ Al nostru, al vostru...
al lumii întregi” (Tu trebuie să crezi). Nichita i-a apărut
„aievea, în vis”, aşa după cum mărturiseşte poeta şi l-a
evocat pe acesta în poemul „Colţul de cub”. Era „Un înger
blond cu ochii ca şi cerul”, iar visul, atât de clar şi, parcă,
predestinat, s-a metamorfozat în versuri subtile: „L-am
pierdut la o strajă din noapte/ Printre lacrimi de patimi şi
zbor/ Dar l-am regăsit şoptind, printr-o carte,/ Ca să fiu
viu, a trebuit să mor”; „Am aşezat visul pe o noptieră/ Sub
lumina lunii, pătrunzând printr-un tub/ Lângă cartea cu
versuri, stingheră/ Nichita îmi puse colţul de cub”.
Doina Guriţă surprinde şi alte aspecte existenţiale,
cum ar fi efemeritatea timpului („Calendarul” este
„viclean şi veşnic mergător”, „se duc zile/ se duc luni/
se duc ani/ se duce tinereţea/ se duc bucuriile iubirii/ se
tot duc... Ireversibil!”) sau deznădejdea, neputinţa de a
putea face lumea mai bună, asemenea dorinţei interioare
a poetei („Mai e speranţă?/ Mai este licăr de lumină?/ Mai
merge cineva în vise/ Să caute un inorog cu plete dalbe?”
- Deznădejde). Alteori, mesajul devine vehement şi se
îndreaptă, parcă, spre întreaga lume, a cărei nimicnicie
se acutizează pe zi ce trece: „Mâncăm fără saţ,/ Trăim
fără de har/ Muncim fără hotar/ Şi ne sfârşim în şanţ”;
„Ucidem prunci în pântec/ Vărsăm sânge de sfinţi”(Fără
cuvinte). Iar poeta are tendinţa de a abandona această
luptă, manifestându-şi un fel de spaimă nerostită, citită
printre rânduri: „Mor florile, cuminte,/ Cad aripe din
ceruri/ Se tulbură adâncuri/ Şi nu mai am cuvinte” (Fără
cuvinte).
Uneori, eul liric pendulează între singurătate
(„Însingurare/ glasul tău nu vreau să-l mai aud,” „şi
ropote de cai/ se aud pe străzi pustii.../ iar tu mă chemi
din nou” - Însingurare) şi indecizie („Pe masă/ am un
răsărit de soare/ ah... cât l-aş strânge-n braţe/ frică mi-
i.../ îl doare...” - Nehotărâre).
Iubirea este transpusă într-o esenţă lirică delicată,
diafană: „Dar oare primăvara mai are şi o iarnă?/ Mai
are, oare, timp să scuture, să cearnă?/ Sau a uitat de tine,
căci mă sufoc de mine/ Căci fără tine iarna e infinită-n
lume”; „Te voi iubi cum te-am iubit în rai, cândva/ Când
nu ştiam de timp şi de altcineva”; „Te voi iubi în El, te voi
iubi în noi/ Te voi iubi aşa şi-n zilele de-apoi” (Te voi iubi
mereu).
Aşadar, poeta Doina Guriţă, vegheată de un
înger întru suferinţă, zămisleşte diamante poetice, care
oglindesc preaplinul sufletului sensibil, iar cartea este,
cu adevărat, „O carte-n care lacrimile” devin minunate
„poeme”!...
prof. Angheluţă Petronela
42
SURÂSUL
De vorbă cu ea
(fragment)
• Nu, nu am cum să-mi amintesc! Nu eram
născută pe atunci! Încă eram în pântecul mamei,
am aflat mai tarziu când am crescut măricică și am
început să pricep că orice copil pe lumea asta trebuie
să aibă și un tată!
Auzeam la copiii vecinilor cum strigau după
nenea Gill ,,tată! tată!"atunci când se întorcea la
sfârșitul săptămânii de la mină. Pleca lunea dis de
dimineață și cobora sâmbăta seara, dar, își facea timp
să treacă pe la drogherie, să le cumpere bomboane
celor șapte copii care îl așteptau cu nerăbdare. Nu
uita în schimb să treacă și pe la cârciumă să-i guste
cârciumarului rachiul cu aroma de ienupăr, că de,
dacă nu ar fi trecut musai sâmbătă, nu i-ar fi dat
pe datorie altădată, povestește femeia  nonagenară
în timp ce un licar începu a-i juca în ochii bolnavi,
prelingându-se până spre barba tremurândă de
emoție sau starea nervoasă creată. 
• Știi? Dacă eram în stradă jucându-mă cu
copiii lui, îmi dădea și mie o bomboană, numindu-
mă mereu ,,bastarda". Nu știam ce ar fi vrut să
spună, dar mă bucuram că mă băga în seamă și-
mi îndulceam și eu gura. Nu voi uita niciodată acel
gust de caramel cu aromă de mentă. De fiecare dată
spărgeam bomboana cu o piatră să o fac mai multe
bucățele, să mă bucur și a doua sau chiar a treia zi de
savoarea ei. 
Dar ce chin! Maria soția lui, peste noapte dădea
buzna în casa noastră plângând că o bătea nenea Gill.
Era o femeie tare frumoasă! Avea un păr lung blond
împletit într-o coadă ce îi atârna până sub șezut.
Doi ochi precum cerul în zilele senine de vară că te
pierdeai în albastrul lor atât de limpede și curat. Fața
puțin bronzată de soare, buzele roșii ce pareu a fi
fragi, gropițele din obraji și zâmbetul plăcut îi dădea
BUCOVINEI
o notă de finețe aparte. Avea niște sâni țepeni ca de
fecioară. Nici prin cap nu ar fi trecut cuiva că ar fi
alăptat șapte copii. Era înaltă, cu mijlocul subțire și
șolduri numai bune să-și întoarcă bărbații, ochii,
după ea. Cine nu ar fi dorit-o pe Maria, era cea mai
frumoasă din toată valea, de aceea era gelos bărbată-
su. Eu nu aveam cum să știu pe atunci toate acestea,
dar mama și bunica vorbeau uneori de ea, fără să-și
dea seama de prezența mea.
Într-o zi nu a mai răbdat umilințelor și bătăilor,
nu a mai venit la noi, și-a pus capăt zilelor aruncându-
se în hău de pe podul ce traversa prăpastia unde
avea curs râul Dora. Ce nenorocire! Nenea Gill nu
s-a mai însurat și nici nu a mai pus gura pe alcool
din acea zi. Bunica și mama aveau griija de copiii lui.
La sfârșitul săptămânii primea bani pentru mâncare
și alte cheltuieli.
Dar uite că m-am abătut de la subiectul nostru
draga mea, sunt atâtea de povestit că nu știu cum
aș putea să cuprind cât mai multe, de parcă îmi vor
intra zilele în sac și mi-ar părea rău să nu termin ce
am de povestit.  Am început să îl îndrăgesc și să-mi doresc să-
• Offf! Tatăl meu, săracul, era tânăr când a
murit, foarte tânăr, doar 21 de ani. Era sărăcie mare
pe atunci! Dacă bărbații nu lucrau la mină, se ocupau
cu contrabanda cu sare, țigări și cafea. Așa și tatăl
meu. A plecat într-o dimineață și nu s-a mai întors.
Murise!  Nu am aflat niciodată unde a fost îngropat,
ceea ce știu, este că a murit într-o avalanșă în anul
1927 luna lui Martie, când încerca să traverseze
munții în Franța, o perioadă nu tocmai favorabilă să
facă acest lucru. Zăpezile începeau să se dezghețe și
să se disloce blocuri de zăpadă.  suferit mult. Mama îl cunoștea de când era fecioară,
Nu am avut un tată pană la vârsta de doisprezece
ani, doar mamă și bunică, ele aveau grijă de mine
ca de ochii din cap. Am suferit mult că nu am avut
ocazia să-mi cunosc părintele și să mă cunoască.  pe munte lângă clopotnița statului, unde se ajungea
Poate, dacă ar fi lucrat la mină ar fi fost altfel, nu
ar fi fost nevoie să mă duc cu vacile celor înstăriți
la pășunat pentru o bucată de pâine cu brânză, ce
înlocuia masa de prânz, iar ca plată primeam seara
un litru de lapte ce li se parea că ar fi de ajuns. Nu era
rău! Vacile erau liniștite, iar eu îmi umpleam timpul
inventându-mi diverse jocuri, sărind de pe o piatră
pe alta, sau cântam cât mă ținea gura. Îmi plăcea
să-mi aud ecoul vocii mele. Deseori îmi strigam
tatăl. Mi se părea că cineva de pe partea cealaltă a
versantului îmi răspunde, chiar credeam că ar putea
fi el. Continuam jocul acesta imitând chiar țipătul
marmotelor ce isca un fel de concert, de sfidă între
mine și ecou. Eram năstrușnic de veselă, chiar și
când eram singură. Nu mă plictiseam niciodată. Mă
simțeam stăpâna munților, ba chiar credeam că este
43
Noiembrie 2019
adevărat.
Cu timpul am observat că pe la noi trecea
din când în când un bărbat, dar nu am întrebat
niciodată cine este și de ce vine. Mama se simțea
rușinată, ori de câte ori dădeam nas în nas cu el,
la poartă. Acesta îmi zâmbea și mângâia creștetul
capului spunându-mi să fiu cuminte și să am grijă
de bunica. Răspundeam ridicând din umeri și ca și
cum l-aș fi întrebat: ,, cine ești și ce dorești?" Avea o
voce blândă și nu mă deranja deloc dacă îmi vorbea,
mă bucuram cănd îmi spunea ,,Girasole". Nimeni
nu m-a dezmierdat niciodată atât de frumos. Cred
că semănam cu floarea soarelui, pentru că aveam
părul ca aurul, tot timpul zâmbitoare, plecam cu
vacile când răsărea soarele și mă întorceam la apus. 
Faptul că era atent cu mine mă bucura mult deși nu
arătam asta niciodată. De câte ori venea la noi, îmi
aducea câteva bomboane și eram tare bucuroasă, iar
mamei, cafea și sare de cele mai multe ori. Sarea era
un lux de mare preț în acele timpuri. Din când în
când și câte o bucată de carne și faină pentru pâine. 
mi fie tată, dar cel mai mult voiam să-i fie sprijin
mamei pentru atunci când voi crește și voi pleca de
acasă. Mama, o femeie cu o fire sensibilă nu știa cum
să mă pregătească să îmi spună că a acceptat să-i fie
soție lui Roberto, așa îl chema pe viitorul meu tată și
că va trebui să ne mutam în casa lui. M-am bucurat
nespus, deși îmi părea rău pentru bunica, chiar dacă
era în putere, nu aș fi vrut să o lăsăm singură. Roberto
fusese însurat, dar la nașterea primului copil, soția
lui a murit și a murit și pruncul după câteva zile, a
își faceau ochi dulci la cositul fânului, dar părinții
acestuia nu a fost de acord să se însoare cu o fată
săracă. Se întâlneau pe ascuns la râu pe după stânci,
cu greu datorită cărării abrubte și anevoioase. Eu am
aflat mult mai târziu, când, mutați de ceva vreme la
Roberto, i-am auzit vorbind despre mine, dacă să
îmi spună adevarul sau nu.  Aveam treisprezece ani
atunci și am înțeles că se petrece ceva. Vecinii mereu
îmi spuneau ce bine semăn cu el. Apariția mea
când se așteptau mai puțin, au făcut să roșească,
invitându-mă să iau loc, spunându-mi că eu sunt
fructul dragostei lor din tinerețe, dar soarta a făcut
ca ei să aparțină altora, până când s-au întâlnit din
nou și că tatăl pe care nu l-am cunoscut știa acest
lucru, dar a acceptat-o pe mama însărcinată pentru
ca o iubea mult, astfel spălând rușinea față de sat. Am
mai avut încă doi frați, acum nu mai este niciunul în
viață, amândoi au murit de boală, au lucrat la mină
și s-au stins de tineri, lăsându-și văduve nevestele și
Nr. 3 (22)
fără sprijin copii. Ne iubeam mult, eram o familie
bine închegată, dar bucuria nu a durat mai mult de
zece ani și mama a rămas iarăși văduvă, de data asta,
tristețea și greutățile, și totuși nu greutățile au fost
cauza, ci dragostea pură ce a avut-o pentru tata și 
neacceptarea mortii sale, după doi ani, suferința i-a
pus capăt zilelor. Am rămas în locul ei cu doi frați și
multe poveri pe umeri, tocmai în pragul maritișului
meu, care era destul de târziu fiind pretențioasă la
flăcăii satului, dar despre ce a fost în continuare îți
voi povesti altădată. Vezi cerceii și inelul din cutiuța
aceea mică de sticlă? Sunt unicele amintiri de la
părinți, erau cadourile mamei ce le primise de la tata
când s-au căsătorit oficial!
***
Ionica Bandrabur
ELITELE
Lichele fără-o rostuire-n viaţă
Părtaşe-n cultul de exorcizare
A firavei boeme literare
Au generat din divă o paiaţă.
Ce lifte mârşave, torţionare,
Demolatori infami cu minte creaţă
Cultura o tranşează ca la piaţă
La-ndemnul tainicei misionare.
Presaţi de generaţii de poeţi,
Cuprinşi de-amoc şi dese fibrilaţii
Se zbat în spaime, stând în agonie.
Iau lecţii de morală mulţi esteţi
Şi screm în rătăcire tribulaţii,
Prohodul surd, o sumbră simfonie.
44
SURÂSUL
DESTIN DE ŢARĂ
În ziua-n care-n lume-ai apărut
Nefastă ţi-a fost tragerea la sorţi,
Cerşind dreptate la Înalte Porţi
Să-ţi facă din latinitate scut.
Mai eşti aici din ruga celor morţi,
Te-au alăptat şi mândră ai crescut
Doinind cu oi, cu zimbri la păscut,
Iar caş fierbea-n ceaunele cu torţi.
Supusă de-ntuneric n-ai odihnă,
Spre mituri drumul e-un ochean întors
La sclipitori luceferi din abisuri.
Cernită e şi umbra fără tihnă,
Tezaurul momentului ţi-e stors,
Şi doare sângerarea ta de visuri.
PROTESTATARII REZISTĂ
S-a molipsit şi ultimul vecin
De boala grea a ,,vacilor nebune”,
În buletinul medical se spune:
Că nu s-a mai găsit niciun vaccin.
Azi WEB-ul scoate gnomii din cătune,
Pe cei atinşi de virusul porcin,
Precum un laxativ fin din ricin,
Momiţi de-ocultă ei fac pasiune.
Prea mulţi sunt, de un timp, ,,cozi de topor”
În codrul plin de vise răsfirate
Virgin în rezervaţii ce nu seacă.
La greve vin ca vitele-n obor
Cu minţi debile şi manipulate,
Sufocă naţiunea ori o-neacă.
Sorin Co��arciuc
BUCOVINEI Noiembrie 2019

Corabia de vise

Străbaţi furtuna deşertului în căutatea celei care

ţi-a răscolit visele noapte de noapte,
cascadă curgând
în carnaţia coapselor
răsucite din unda de dragoste.

Ţi-e dor de răpirea primei bătăi a inimii,

de primul pas prin oglinda lungă
în care coridorul întunecat
transformă realitatea într-un sărut
şi-n aripile sufletului prin care pluteşti.
Nu ai uitat privirea întâlnită
şi-acele linii curgătoare
ce duceau spre ea
cu-atât de mult timp în urmă.
Toată speranţa ţi-e în aşteptare,
punctul de pornire al iubirii eterne.
O viziune, dincolo
de tot ce-ai contemplat,
ţi-a fost de-ajuns să o iubeşti,
o înmugurire repetă crisalida,
în timp ce durerea
ţi-e greu de suportat.
Prin focul trezit,
trecători suspendate în spaţiu
se îndepărtează cu fiecare popas.
Pentru ea visul tău zăboveşte, adâncit
în zidurile sfinte din inima ta.
Nisipul, strălucitor ca diamantele,
respiră în aşteptarea brizei
ce va spăla lacrimile tale.
Şi totuşi visul continuă,
te afli la jumătatea drumului
spre râul ce curge
în oceanul de lumină,
doar pădurea de cuvinte
tremură de teamă, îngrădită în noapte.
Numeri orele durerii şi secundele chinului
prin care,
într-o linişte virgină,
ţi se derulează imagini dulci-amărui.
Te-ntrebi “cât arată măsurătoarea apei?”,
acel timp în care orele
se măsurau cu o clepsidră.
Fiorul melodiei îţi scapă,
simbol şi serenadă,
gardenia din părul ei
- floarea sufletului -,
miresme subtile persistă în tine.
O inimă rănită plânge, priveşti stelele
şi respiri aerul nopţii
- Abisul fecundând veşnicia Tăcerii -
până când auzi un cântec de leagăn,
fantoma ei în fiecare cadenţă
şi vibraţia adusă
de vocea ei sub un cer adăpost.
Simţi atingerea Cerului?
Te urmează în vis...

Irina Lucia Mihalca

45
Nr. 3 (22) SURÂSUL

Înger Tu Frunză...
Ieri erai înger. tu... niciodată. Pe undeva, pe nicăieri,
Astăzi doar sânger eu... nici acum... Poate că azi, poate că ieri
din resturi de noapte suntem S-a rătăcit în calea sorții
şi pentru şoapte ai nimănui Frunză uscată-n poala nopții.
spuse odată mereu A ruginit de-atâta drum
trase pe roată și Și-a adormit în ea parfum
şi scrise pe cer numai scrum. Prea obosit de drumul greu
ca un mister tu azi, Făcut prin suflete mereu.
ce-a fost și eu ieri. Și-a adunat aripa strâns
şi... n-a fost eu mâine... nu. Să nu mai izbucnească-n plâns,
fără de rost, avem în mâini Să zboare lin ca într-un vis
un vis anost. niciun atu... Ce-a fost demult dar... nu l-a prins.
Erai ieri scut. eu azi Acum se zbate doar în ceață
Azi eşti durut mai sper Umblând hai-hui prin dimineață,
în sângele rece tu încă mori Tot așteptând s-o vadă iar
care petrece lângă Un pas de menestrel hoinar,
în tine hai-hui - Poate... buchetul Să-i înțeleagă gândul stins
mirese şui (Maybe yes, de veștede flori În rostul lumii necuprins,
ce în neştire maybe no...) prea răvășit Să o așeze într-o carte
îţi dau de ştire de ne-nţelegeri Lâng-o iubire fără moarte.
că timpul trece Poate da, suntem mereu Si undeva sau nicăieri,
şi stă să plece Poate nu, doar... Poate că azi, fără să ceri,
clipa în care Pate eu, alegeri...  Ai să găsești încet mergând
era mirare Sau poate tu... alegeri... O frunză - lacrimă în vânt...
că ne-am găsit Poate nicicând,
în infinit, Poate vreodată,
că am văzut Poate.. Ape-albastre
şi am crescut Doar vânt,
între cuvinte Poate uitată
Vechi poem
Când noaptea-şi bea de gând
şi gesturi sfinte, Lumina din timpul paharul
c-am căutat printre râuri de cenușă
Apus între noi să trecem râul de tăceri !
fără păcat am tocmit o umbră-n ușă
Ne-o strânge  Uitate zilele de ieri
în tresăriri să ne fie adăpost
Vreodată îşi ard sub pleoape trist amna-
şi în uimiri mai cu rost… mai fără rost.
La un loc rul.
taina iubirii printre adevăruri triste
Amândoi... Cuvântul , rar, ca-ntr-o baladă,
şi nemuririi. am mai fluturat batiste
Poate în ziua  adapă ielele-n pridvor
Azi nu ai leac și ne-am zis că iar va fi
Ce naşte tăceri şi ape-albastre-n suflet dor
dar tot te-mbrac într-o zi… și într-o zi
Nu vom mai fi decât... lăsând culori în colb să cadă.
în soare crud o lumină peste noi
Mângâieri... Prin geamul alb de lună plină
şi frunze de dud atât de plecați prin ploi
îmi poleieşti cu gând amar și va fi să avem parte
să-nveţi odată Poate azi.. umbrite gesturi - degete de var
că vorba furată de-o iubire scrisă-n carte
Poate... şi trupul tău miroase a verbină.
rămâne destin și va fi să NEmurim
Ieri... Sub tălpi savane strâng - de
rupând hain tot ce azi ne amintim
rouă că ar fi un vechi poem
din fiece clipă şi visele sunt dezlegate ;
şi fără aripă peste care valuri gem.
pe braţe ierburi ferecate
vom rămâne iar împart de verde-oglinda-n
fără habar, două.
fără habar...
Lelia Mossora

46
 BUCOVINEI
Carnavalul cetatii
Lasă-mi mie cuvântul acesta
împodobit ca o zeiţă a sacrificiului.
Carnavalul e o artă nescrisă,
e sufletul despuiat, etalat în stradă  într-o dilemă,
cu toate rănile înflorite...
ca o nefirească  înflorire,
primăvară!
Nimeni nu înţelege această paradă,
necunoscuţii aclamă şi râd;
doar cuvintele se închid
într-o nevăzută şi nebănuită tornadă,
şi-aşteaptă tăcute
naşterea unui taifun...
Veniţi la sărbătoarea cetăţii!
Nu lăsaţi cuvintele să vă întunece
mintea
şi ochii;
regină să fie
cea mai frumoasă frază
ce sângerează în voi,
de când “Paharnicul” şi-a umplut
ulcelele
cu hohote de râs, cu vin
şi măşti de carnaval...
Lasă-mi mie această ultimă
închinăciune
şi-acest ultim blestem;
în faţa cetăţii,
poezia se stinge încet
ca o zeiţă a frumuseţii şi-a sacrificiului,
condamnată pe nedrept,
- de cea mai “înaltă trădare”,
“înaltă trădare”...
Noiembrie 2019
Ca o floare pe retină Din jurnalul unei zile
(fâşia îngustă a non-sensului)
Primăvara, 
când îmi amintesc La jumătatea drumului există 
de iubire, o fântână 
totdeauna legată la ochi, şi o nedumerire
alergând printr-o mare să bei din apele adâncului sau să mergi
de lumină, spre inima
totdeauna așteptând de piatră a necunoscutului?
vreo veste despre tine; mereu vei fi însetat şi vei căuta un loc
primăvara, ca o floare umbros pentru odihnă
pe retină, nu zăbovi!
mă redă mie, ca-ntr-o poveste timpul îşi va trimite monştri... să-ţi tulbure 
cu „o mie și una de nopți”... apele
somnului
Primăvara, 
această mirare despre noi, la un singur pas – de gândul “născut” 
totdeauna captivă dintr-o spaimă –
se deschide abisul
obsedată de marea, imensa starea de veghe te va purta pe fâşia îngustă
a non-sensului
totdeauna visând anotimpul mereu va exista o fântână 
cu tine; la jumătatea drumului
primăvara, această îmbrățișare tu vei bea însetat
candidă, şi vei coborî – treaptă cu treaptă – 
mă vrea, într-o seară anume, spre infernul nedumeririlor...
doar pentru ea - nedumeririlor...
ca-ntr-un refugiu cu final
fericit...
Cu miros de ambră
Timpul crește mereu, Timpul înflorește,
într-o rană; nepermis,
numai duminica aștept într-o rană;
pe cineva numai primăvara
să-mi ghicească. aștept pe cineva
Cine spune că lumea să mă înfrunzească.
s-a vindecat Nu știu dacă pot
când toate lumânările să mai sper,
ard când ceasurile s-au oprit;
la căpătâiul unui gând? în casa mea, un miros
de ambră,
și o vrajă..
Valentina Becart
47
Nr. 3 (22)
Iubiri de lut, iubiri de joi!...
Iubiri de lut, iubiri de joi!...
V-am frământat în cocă neagră!
Voi aţi fugit în frunza de trifoi
şi v-aţi ascuns, nu vă sunt dragă!
Iubiri de lut, iubiri de joi!...
V-am închinat o piramidă
din săptămâni cu şase zile!
E lunea începutului de veac
când ţinem postul negru, cu pastile…
În trup, zidim bucăţi de cărămidă,
din marţi şi miercuri naştem dans în doi
Lha na ROM A-N
şi, neiubind, renaştem în oglindă
doar jumătăţi de cioburi fără leac!
Chiar în vârf de piramidă
stă un semn de întrebare…
Una, doar!
O cărămidă,
poate fi scară spre soare?
Aştept iubiri de joi să vină
cu jumătăţile de lacrimi!
Feştile stinse au în mână
şi jumătăţi de patimi...
Se bate o cadenţă în stil milităresc,
pe muzici în surdină, pe tril de ciocârlii!
Încerc să intru în ritm, un pas… să nu greşesc!
Nu-mi pot permite riscul ca tu să nu mai vii!
Luni, marţi, miercuri, vineri, sâmbătă, duminecă…
Asta-i muzica din noi!
Şi…
Trompete vechi, pierdute,
gândesc că ne vindecă.
Dar…
Dorind a ţine ritmul,
au greşit ziua de joi!
Cum?
Spre vârf de piramidă,
scara urcă sau coboară?
Adevăr eşti în oglindă!
Şi...
Te întreb:
O să mă doară?
Scară…
Ştiu şi eu că înseamnă
cel puţin din două trepte!
Astfel,
gândul mă îndeamnă
să bat joia în perete!
Eşti adevăr?
Sau...?
Eşti minciună?
Eşti suflet cald?
Sau...?
Sloi de gheaţă?
48
SURÂSUL
Eşti curcubeu după furtună?
...Luceafăr făr’ de dimineaţă?
Eşti zâmbetul de nou-născut?
Eşti zbor de fluturi rătăciţi?
Eşti întuneric renăscut?
...Durerea nopţii strânsă în dinţi?
Eşti primul nor sinucigaş?
Eşti ghimpe răsărit în talpă?
OVA
Eşti zeu de foc
(mereu codaş!)
ce uiţi să îmi dai un strop de apă?
Eşti lumea mea?
Eşti lumea noastră?
Eşti Universul împăiat?
Eşti nemurire la fereastră?
…Iubirea ce m-a mângâiat?
Iubiri de lut, iubiri de joi!...
Pe scară, urcă demoni (mii!)
dar scara-i spre mormânt întoarsă…
E vinerea prea blândă, rea
când ne atinge vârf de piramidă arsă
căci morţii ştiu a ne şopti
de focul ce se-aprinde în noi
şi, neiubind, renaştem în făclii
doar jumătăţi de aştri, nu o stea!?
Feştile stinse ieri în noi
aşteaptă un colac la poartă…
E sâmbătă şi… lumea de apoi
ne zvârle un colac de soartă.
Întinde mâna, chip străin,
şi nu pleca spre înălţimi!
Astăzi, voi fi şi eu hain!
Îi voi ruga pe heruvimi…
Să îţi dea un strop de înţelepciune!
Să îţi ia din doruri, din tăciune!
Să îţi dea lumină, felinar!
Să mergi cu mine la altar!
Şi…
În ziua sfântă de odihnă,
să ne iubim în tihnă!
Iubiri de joi, iubiri de lut!...
V-am încălzit în palma-mi rece!
Voi...
Aţi fugit!
Şi...
V-am pierdut
în clipe de argint ce iarăşi vor să plece!…
Iubiri de lut, iubiri de joi!…
Voi…
Stele căzătoare
ce s-au desprins pe rând din noi...
În semn de răzbunare!
BUCOVINEI
Ştiţi voi unde-i Ţara mea?
Știți voi unde-i Țara mea?
Unde strălucește-o stea
Și îl are pe iubescu
Cu nume de Eminescu!
Rădăcini cu semn de țară!
Unde tata câmpul ară,
Brazda-n palmă o răstoarnă
Pui de grâu sub ea să doarmă,
Unde seamănă ogorul
Să hrănească-ntreg poporul...
Cât bunelul a păstrat
Cel pământ frumos arat,
Zilnic am avut pe masă
Cea mai sfântă pâine-n casă!
Știți voi unde-i Țara mea?
Unde dorul se ascunde,
Glasul mamei se aude,
Pasul ei și vocea-i dulce,
Când vrea pruncul să și-l culce!
Unde tata trage coasa
Și măicuța ține casa,
Unde ea pânea o coace...
Mulți copii sar prin băltoace
După mirul celor ploi,
Țara suntem, suntem noi!
Unde sunt flăcăi și fete
Ce spre horă se duc cete,
Unde cântă ciocârlia
Și-al ei zbor îmbracă glia,
Unde stau ciorchini în soare
Cu bobițe vorbitoare,
Unde-i drumul spre  bunici
Cu cireși și cu urzici!
Unde-i Nistrul, Prutul, Tisa,
„Țara e”, bunica zis-a:
Unde râde soarele
Când șoptesc izvoarele,
Țara este cu dreptate
În iubiri de soră, frate.
49
Noiembrie 2019
Ea mai este și-n țărâna
Unde seamănă cu mâna
Mama și tătuca, graiul,
Ce ne denumește plaiul!
Știți voi unde-i țara mea?
Unde-n iarbă cresc de toate:
Gâze, flori și libertate...
Unde streașina mai are
Rândunica călătoare.
Unde mugurii pe ram
Se desfac în flori de neam!
Unde zarea e albastră
Și mușcata în fereastră,
Unde miei și iezi mai zburdă
Și din zer mai scoatem urdă,
Unde pe imaș aleargă
Copilașii ziua-ntreagă!
Țara e în miez de pâine
Și-n cuvintele străbune,
Ea, e în copilărie
Unde zâmbetul învie!
E în pașii ce se duc
Pân' la poartă, sub un nuc.
E în ploaie, vânt, ninsoare,
E în Luna zâmbitoare,
E în fluturi, viorele,
Cer senin și chiar în stele,
E în cântec și în joc
În tot neamul la un loc!
E-n a tinerilor vis,
E în vatră, foc nestins!
E în nai, bucium, vioară
E în haina de la țară,
În veșmânt cusut cu dor,
E în chip de tricolor,
E-n povești, caligrafie,
Testamentu-n care scrie,
Suntem neam cu rădăcină
Ce vorbim limbă română!...
Lumineze mintea noastră
Dumnezeu, întotdeauna!
Țara este numai una,
Unde glia se mai ară
Este ea, frumoasa țară!
Au arat buneii, tata
Acum fiii dragi sunt gata
Ca să intre-n brazdă-n fine,
Doar prin ei avea-vom pâine,
Pentru azi și pentru mâine!
Asta este țara mea!
Maria Tomiță Corini
Nr. 3 (22)
Clepsidra iubirii
Ascult timpul sângelui meu,
Tu eşti hematia de dor catifelată,
Când te sărut se-ntoarce clipa
Şi-mi spune: mai vreau înc-odată!
Torente de pupici şi vijelii
Pornesc de pe planeta Marte,
Îmi spui să fiu mai ponderat,
Clepsidra se dărâmă-n şoapte.
O umplem cu iubire iar şi iar,
Suntem în vraja poeziei,
Ne simţim arzând efervescent
După licoarea limpede a viei.
Putem să încercăm noi potriviri
Prin hăţişul viţei încurcate,
Să-mpreunăm şi roşul cu albastru
În flacăra iubirii aşteptate
Nepământesc este de astăzi rugul
Pe care îl urcăm ambii spre cer,
Răcorindu-ne izvorul vieţii,
Viaţa este vis şi e mister
Amândoi creştem o lumânare
Din mii şi mii de ierburi şi făclii,
Va fi într-un târziu un astru
Pictat pe buza poeziei ruginii.
Vom păşi în toamnă pe covorul
Frunzelor ce cad dintr-o clepsidră,
Viaţa ne dă lecţii după lecţii,
Cât iubirea poate să cuprindă.
SURÂSUL
Jurnalul nostru
Pe trifoiul cu patru foi al imaginaţiei
O floare visătoare s-a făcut cărbune,
Pe taste de petale a-nceput să cânte
Nota muzicală pusă-n strune.
Cânta precum Orfeul lui Oeagrus
Şi muzei Calliope, mama lui,
Helios-Apollo asculta la lira
Dăruită de Hermes, mândriei cerului.
Cum pietrele dansau l-aşa cântare
Şi eu ca stâncă din clepsidra soare
Am început să cânt cu un cărbune,
Până din nou s-a prefăcut în floare.
Misterele sunt orfice, se ştie,
Jurnalul nostru a-nceput de ieri
Şi viaţa, viaţa, Doamne-l scrie
Reînnodând trecut cu primăveri.
Ne mângâiem c-o sărutare, două,
Un zâmbet nevăzut din depărtări,
Simbolicul trifoi cu patru foi
Aduce în jurnal iubirile-napoi!
Ţara Regelui Gâlceavă Când te doare…
Însoţit de lei şi tigri Când te doare, eu mă dor,
Este Regele Gâlceavă, Cu durerea-ţi mă-nfior,
Mândru-i, mândru între regi Ridic braţele-n tăcere
Că ţara o face pleavă. Să-ţi aduc o mângâiere
Dinspre soarele-răsare,
Toată lumea sare-n gropi, Dintr-o lacrimă de floare…
Pute-a sânge crud în ţară,
Ţara Regelui Gâlceavă Când zâmbeşti ard în cuvânt
E jelanie şi-ocară. Zbuciumul de pe pământ
Şi mă rog lui Dumnezeu
Se pun căngi, se scoate untul Ca să-ţi fiu înger mereu,
Din sărmani întortocheaţi, Când te doare, să mă dor
Murmurul sub lacrimi este Doinei mele din popor…
În oase de-ngenuncheaţi.
Ochi trăit pentru ochi scos
Însoţit de lei şi tigri Dintr-un lujer de prisos,
Trece Regele Gâlceavă, Că în limba mea de dac
Doamne, suferinţa-i mare, Toate vorbele au leac,
Un ocean pe val de pleavă. Când te doare, eu mă dor
Os cu vână din popor!
Nu îngenunchiaţi aiurea,
La noi nu poate sa fie,
S-a făcut vatră de pleavă
Doar o ţară, dintr-o mie!
Marin Moscu
50
BUCOVINEI Noiembrie 2019

într-un colţ stătea,

la piept cu o planetă minoră,
şi dirigul lor,
o gaură neagră care fusese mereu
satelitul umil al direcţiunii.
Plus, în centru, unde sorbea un vulcan, era
profa de mate, o nebuloasă care le spusese
înainte de examenul lor de absolvire,
jignitor,
că ei, la geometria plană sunt în... spaţiu,
iar la geometria în spaţiu
sunt... plani!
Dar ... 12 ani lumină e ceva!
E avansul la majoratul lor!
Banchetul razelor De aceea îl vor ignora şi pe nesimţitul care le-a
fost coleg
La banchetul de absolvire venit acum,
a 12 ani lumină neinvitat,
o rază care a venit grăbită, la petrecerea lor,
pentru petrecere, pe cel care,
a alunecat greşit şi şi-a scrântit un foton. când trecuseră în clasa nivelului de 7 ani lumină,
Nu simţise nimic îl confiscase Ordinea Universală.
dar a înţeles că a păţit ceva când i-a auzit pe doi Îi spuneau Gangsteroidu,
colegi care o bârfeau: mai ales după ce aceasta
„uite la asta cum îi cade lumina!” îl trimisese
O îngrijora doar faptul că la o şcoală de corecţie a întunericului!
o va împiedica să danseze mult, mult, cu un
coleg anume, Începe muzica!
cel din altă clasă stelară, Colegii cu înclinaţii telurice ascultă cu încântare
iubirea ei secretă, „rezonanţa Schuman”
deşi tot universul îi ştie. dar ea aşteaptă „Sonata Lunii”
Speră ca, pentru că altă melodie
preocupată de suavul ei şchiopătat, despre scrânteală şi lumină
din neatenţie, nu ştie!
să nu îl atingă pe vreo erupţie de stea Începe dansul!
adolescentină Poate să vină noaptea,
şi să îl doară până la umbră. nu va avea nici un spor
S-a învăluit mai atent la petrecerea lor!
cu vălul pe care i-l împrumutase Tot ce adolescenţii stelari acceptă cu speranţă
buna ei prietenă, sunt umbrele
o cometă care absolvise în urmă cu o galaxie şi sateliţilor din clasele mai mici,
ceva, cei care au împodobit sala de festivităţi
şi a mers spre atmosfera de dans. cu ghirlande de meteoriţi!

Profesorii, Muzică, dans şi câteva bezne rătăcite...

nişte planete ocupate doar cu faptul de a fi
mai răsărite, Şi această rază,
i-au salutat pe fiecare printre umbre,
şi le-au urat petrecere luminoasă! şchiopătând,
Nu crede că va fi chiar aşa pentru că, dansează!

Marius Daniel Mihu

51
Nr. 3 (22)
…ŞI ATÂT…  De steaua norocoasă ce le-a ieşit în cale
Ne desfrunzim atât de mult încât
Rămânem nişte biete amintiri
Cu zâmbete livide şi stele în priviri
Plutind prin gânduri aidoma… şi atât…
Printre cuvinte mergem, nu ştim cât
Vom fi drumeţii acestei omeniri
Ne-ncununaţi cu lauri şi nici cu trandafiri
Cu inima bătând paradoxal… în gât…
Ne desfrunzim atât de mult încât
Printre cuvinte mergem, nu ştim cât
Cu inima bătând paradoxal… în gât…
Plutind prin gânduri aidoma… şi atât…!
CUI ÎI PASĂ?
Când noaptea se lasă, doar poeţii
Mai rătăcesc printre stele. Împrejur,
Cei multi se odihnesc într-un firesc al vieţii
Luminile sunt stinse. Ceru-i pur.
Cui îi pasă că frunzele mor,
Cui îi pasă că mâine va fi ieri,
Şi de ieri mâine-ţi va fi dor
Şi nu le mai găseşti nicăieri!
Cui îi pasă că dorurile dor
Câti mai spun: ce dor mi-a fost!
Câti mai rătăcesc şi câti mai vor
Să descifreze al lumii rost!
52
SURÂSUL
,,N”-TEMERI
Unii se tem că dau prea mult
Mirată uneori îi ascult
Alţii se tem că nu primesc îndeajuns
Şi caută innebuniţi un răspuns
Unii se tem sfidător şi amar
De zâmbetul primit, necondiţionat, în dar
Alţii se tem de ei înşişi
De focul tăcerii
De mâna întinsă
De povestea-nserării
De inima ninsă
De nărăvaşa lor singurătate
De apus şi aduceri-aminte
De aşchii rătăcite de cuvinte
De pasul şovăielnic spre cărările lumii
De umbre cu alese veşminte
De timpul iubirii, clocotitor
Ce, irezistibil, se simte
Şi unii şi alţii se tem…
,,Numai eu nu mă tem
Că je t’aime!’’
EU AM RĂMAS ACEEAŞI FATĂ
Eu am rămas aceeaşi… fată…
Chiar dacă timpul m-a schimbat puţin
Nici drumul nu mai e ca prima dată
Fiind supus firescului destin
Ce-adeseori e-o-ntreagă nebunie
Care te duce între extaz şi chin
Împovărat de multe ori spui… fie..
Dar sufletul să-l laşi nealterat
El te-o purta spre veşnicie
Restul e pământesc,aşa-i lăsat
Iubire, ură, nebunie
Şi-n calea mea s-au aşezat
Dar am rămas aceeaşi… fată…
Chiar dacă timpul m-a schimbat puţin
Podoaba sufletului e nealterată!
Mihaela Mircea
BUCOVINEI Noiembrie 2019

sonete
SONETUL VALURILOR SONETUL APARENŢELOR
Priveşte iubito la calul cel şarg Un armăsar frumos şi plin de fală
Ce-aleargă prin valuri pe coame de vânt Tot vorbind c-un măgăruş cu ciuf rebel
Şi-nalţă spre ceruri sălbatecul cânt Se lăuda spunând semeţ că el
Iar briza îl poartă uşor către larg… Avea strămoşi purtând armuri de gală,

Tot cerul ne este un splendid veşmânt Iar cavalerii cu chivere de-oţel,

În stele-aurii acum valuri se sparg Călări, goneau duşmani cu chip de smoală.
Iubirea-nălţând pe-un simbolic catarg Regii, papii, chiar şi-o domniţă goală
Cu flăcări încinse de jarul cuvânt. Cu caii avut-au glorii fel de fel…

Privim de pe ţărmul ce-n urmă cu ani - Te-am ascultat şi îţi răspund pe dată
Fericiţi când stăteam pe goi bolovani La circ nu vei vedea măgari vreodată
Şi-n vise-argintii scăldam viitorul Iar iapa ta mereu mă vizitează

Trecut ca fumul ce-şi pierde fuiorul Şi, ca femeie, ştie ce contează!

Punând chiar un giulgiu cu grele-amintiri
Iubirii pierite în val de scumpiri…
LA MEDICUL CARDIOLOG
Privind sinusoida care
Sălta zglobie pe ecran
Mi-a spus cu-o voce oarecare
- Se-ndreaptă sigur într-un an!
ZILELE IAŞULUI
La Iaşi, de Sfânta Paraschiva,
Gândindu-mă eu mult şi bine
Cum frigului să-i fac eschiva;
Mi-am tras vreo două pelerine.
AVIARĂ
Măreţ cât vorbe nu-l încap
Precum un vultur stând pe stei
Deşi sticleţi are în cap
Pe gură-i ies doar porumbei.
COTNARI vs POEŢI
Făcut, el este vin de soi,
Ca inspiraţie să-ţi dea
Păcat, că mulţi poeţi la noi,
Au scris ’nainte ca să-l bea!
Însă de toate eu cred că-i mai presus:
Un strămoş l-a dus în spate pe Isus!
epigrame
ÎNCOTRO D.N.A.
Acuzele potop curgând
Parcă mă apucă frica
Şi-am s-o văd cât de curând
Pe Codruţa-n Costa Rica!
COMBATEREA GRIPEI AVIARE
De vezi vreo puică prin ogradă
Cu un pumn de boabe prinde-o
Şi-apoi fără pic de sfadă
Nu mai sta pe gânduri, arde-o!
REVIZUIRE DE CONCEPT
Poţi spune de un trădător
Cum că două feţe are
Un amic, mai bătrâior,
Seamănă cu-n cub se pare.
APROAPE FOLCLORICĂ
S-aducă apă din izvor
Trec în cârduri gospodine
Dar se mai spune prin popor
Că se-ntorc cu mult mai pline.
ÎN IAŞI CĂLCĂM PE ISTORIE
Acest concept e-adevărat
Iar pasta foarte aderentă
În care tocmai am călcat
E, clar, istorie recentă!
53
POMICULTORUL
Lucrând livada din cătun
El cam tot timpu-şi cheltuia
Dar vrând s-obţină un soi bun
Mereu nevasta-şi altoia.
LA O VÂRSTĂ
Azi sunt foarte obosit
Şi mi-e greu să o şi spun
Toată ziua am fugit
Gândurile să-mi adun.
VENERĂ ŞI MADONĂ
Nici madone, nici venere,
Astăzi nu mai căutaţi
Căci venerele-s madone
Iar madonele bărbaţi.
DE DIN VALE DE…
De la Gherla la Craiova
Grăim doamn-aşa frumos
Că-nvăţarăm, iată slova
Şi vreo trei romane-am scos.
Mihai Bato� - Bujeniţă
Nr. 3 (22)
SĂ DEPĂŞIM LIMITELE
În arhaicul unor vremi
mioritice
a fost stâna lui Orest
din capătul codrului
mânam oile flămânde
pe miriştea străbună
seara, la câte-o gură
de holercă
se injura porno,
printre dinţi
şi se cânta la fluier Înstelat
orfelina spriţară
cu ochii cicoare şi nasul
cârn
Învăţa tainele meseriei
Într-un laborator de Îngheţată
priviri subÎnţelese
se-ncrucişau nevinovate
ne-nlănţuiam pe apucate
mirosind ademenitor
a vanilie şi esenţuri exotice
În săruturi albe, candide
de-o clipă
În visul acela fantasmagoric
se arătau absolvente-molii
cu panglici regulamentare
spaime şi dorinţe ascunse
ne iniţiam În trasul
cu puşcoace ruginite
pe pântecele pământului
năpădit de ierburi sălbatice
arpegii culte
şi ritmuri hipiote
fieca re şeva let
mânjit de pigmenţi
purta greutatea secretului
neştiutei ursite
când trebuia
să depăşim limitele.
CROCHIURI DE SACRIFICIU
Din fuga vremii
am trasat imperfecţiunea
câtorva linii de profil
subţiri, prin care transpare lumina
şi umbre Îngroşate
ca o revărsare
de trăiri Înrămate
globul ochilor apoşi
cu boabe de lacrimi grele
prelinse la colţuri
acoperiţi de culoarea
şuviţelor căzute
pe gingăşia unor obraji
de Înger fără nume
fineţea buzelor umede
de purpură Înflorită
şoptind misterios
nevinovate dorinţe
cu aer de Afrodită
Într-un scenariu mioritic
cu soare, lună, stele şi luceferi
volum pufos de cupe feminine
arcuite şi Iăptoase
coapse fragede, neglijent dezgolite
ca nişte paseri măiastre
cu aripi longiline
şi rotunjimea pântecelui cald
În zvâcniri nervoase
sămânţa speranţei
rămasă Întipărită
pe cuta adâncă
a cearşafului alb
neîndemânatic, mereu am desenat
tinereţea atâtor generaţii
În crochiuri de sacrificiu.
54
SURÂSUL
SFÂRŞIT DE APRILIE
Ora exactă şi semnalul de pornire
se dă din spatele unei gări europene
după câteva coturi
terasa În formă de L
adică literatură
cu piese de şah amestecate
poezie, teatru şi lectură
la limita verticală
de havuz răcoros
moment unic În megapixeli
filtrat prin aburi Îmbietori
de cafea
Într-o predispusă respiraţie tinerească
nectarienii urcă
până la fruntea muntelui
ceruită cu raze albe de omăt
ca o podoabă a veşniciei
pe un versant se plantează
speranţa cu verdele În sus
pentru mileniul trei
la Întoarcere
semeţia seninului solar
tulburat de răscoala
norilor potrivnici şi fugari
vesteşte o ploaie
rece, proaspătă, piezişă
ce taie calea şerpuitoare
pârâul Colbului
spumegă Înspre aval
hanul păstrăvilor curcubeici
rămas În paza ursoaicelor tinere
cu sâni Înzmeuriţi
şi pulpiţe zburdalnice
e tot acolo, la locul lui
sfârşit de aprilie
intr-o după amiază anonimă
fragment de ospăţ savuros
stropit cu licori aromate
În clondire pântecoase
o lecţie de istorie mioritică
renăscută din sacralitatea
imnului Bucovinei.
Mircea Catargiu
BUCOVINEI
XXIX
Mi-e sete de fete cochete şi iar
Apar în budoar menuete dansând:
Un nud foarte crud, sentimentul primar,
Prima iubire şi primul cuvânt.
Mi-e foame de poame cu toane ce tac
Şi te fac, după plac, pe centură.
Mângâieri şi plăceri ieri pe gratis mi-au dat,
Azi, cu ură, pe bani, mi le fură.
Mi-e toamnă de-o doamnă care îmi toarnă
Iluzii-n perfuzii şi mă-ntremez:
E ceresc ce iubesc, dar marea iarnă
Vine şi-mi spune că totuşi visez.
Mi-e toamnă, mi-e foame, mi-e sete de voi,
Dar filmul nu pot să-l rulez înapoi.
XXX
Când te aud zicând că nu se poate,
Că nu e timpul sau că-i prea târziu,
Când vorbele îţi sunt amare toate,
Aş vrea, precum o piatră, surd să fiu.
Să-mi desfăşor iubirea mai departe,
Fără oprelişti puse în auz,
Cum, dacă plouă, cerurile-s sparte,
Tot mai ţâşneşte apă în havuz.
De nu ar fi auzul o minune,
Prin care muzici sacre ne-au pătruns,
Aş vrea să nu aud când îmi vei spune
Cuvântul ce-n tăceri îl vreau ascuns.
Cât despre-acel de taină „te iubesc”
Aş vrea să-l tot aud până surzesc.
55
Noiembrie 2019
XXXI
Mi-e inima mai vie ca oricând
Când gândul mi te-aduce în vedere
Şi ochiul soarbe însetat, flămând
Trup gol de fată poleit cu miere.
Îţi intuiesc un zâmbet, un sărut
Şi ca un orb tot născocesc imagini
Ca nevăzutul să îl fac văzut
La marginea iubirii fără margini.
Dar ochii când în ochi se oglindesc
Şi îşi surâd în tremurat de pleoape,
Vederea, acest dar dumnezeiesc,
Face aproapele şi mai aproape.
Şi totuşi inima, doar ea mă-nvaţă
Cum să te văd când nu poţi fi de faţă.
XXXII
Mai ninge-mă cu sărutări o dată,
Mai lasă-mă o dată să te ning,
Să-mi fulguie din trupul tău de fată
Plăcerile ce-n dragoste se sting.
Să-ţi troienesc simţiri nebănuite
Când dinspre pulpe, coapse urc spre sâni.
Înzăpezit în veşnice ispite,
Te-aş mângâia cu zeci de mii de mâini
Şi ţi-aş intra în suflet, sloi de gheaţă,
Şi m-aş topi în inimă, umil,
Spre a trezi necontenit la viaţă
Dumnezeiescul nostru simţ tactil.
Căci dragostele-ncep să hiberneze
De nu ştii ţine simţurile treze.
Nicolae Silade
Nr. 3 (22) SURÂSUL

Urme în noapte
destrăbălarea luminii
pe mâinile noastre cuminți
a pictat straturi peste straturi
într-o fantezie de culori.

roșu, portocaliu verde,

culori abandonate
Ceața în visul clătinat la stânga și la dreapta.
nuanțe de libertate colorau cerul mărunt,
aud ceața cum lasă nostalgia norii își schimbau hainele
dincoace de orizont și bolta răsturnată sclipea liniștitor.
până la hotarele golului
nimeni nu a băgat în seamă
niciun semn de la acel ceva nerostit cuvintele spânzurate în aerul apatic.
ce roade gândul întors pe multe fețe resturile de libertate le-am împachetat
în sfaturi servite revoltei cerebrale,
trec prin noduri de haos în dimineața colorată roz.
adunând sunetele sparte de sub pași
în orașul ce aleargă pe repede înainte să nu mai vii în povestea diferită,
în iluzii și brazde de timp într-o respirație comună
lăsând urme în noapte!
mai există gratii de frică
și pași desculți ieșiți din canale
biserici dezlipite de cer Pluteam
iubiri sărace de ființă
și-o liniște a negrului domol pluteam peste goluri
cu duceri și plecări topind pământul o explozie celulară ploua înăuntru
un șuier de arbori biciuia lumina
Şi mai departe secundele veneau de după lună
și mai departe de dincolo
prezentul a făcut
printre fisurile rămase libere
din libertate o formă cu margini
amețesc luna logodind-o cu cerul meu
rătăcind verdele-n albastru
alteori iau din anotimp drumul stivuit cu memorii
un repetat clișeu se-nșiră pe timp
și caut copacii cu simfonii pe crengi
și las nimicul în urmă
evadez în oaza surdă
storcând staticul cuvintelor ce dor
cu trupul agățat de-un cântec de greier
pe foaia albă goală
printre curbe obosite
înțelegând cum tăcerea din vid nu-i tăcere
nu mă pot vindeca de golul etern
de aerul verde ca o prezență
în mine e un loc pregătit pentru
adăugat respirației
sunetele picăturilor de ploaie
realul vocii întrupat în cuvinte desfăcute-n comete
silabele ce suflă în jarul mocnit
urcând spre cer
pentru literele ce mă chinuiesc
de tine de toamna și iarna ce vine
când te aștept să intri în poem
scriu pe criza de timp în haina mea veche
despre vidul dintre silabe
și acel ceva înfrunzit în strigăt de moarte Oana Frenţescu
56
BUCOVINEI
Rondelul binecuvântării Rondel timpului
Să te găsesc alături, dimineață,
Privind obraz uşor îmbujorat,
Din roua dragostei gusta-vom viață,
Din cântul inimii ce ne-a legat.
Cu taine şi alinturi mă răsfaţă,
În dorul toamnei, tu m-ai căutat,
Să te găsesc alături, dimineață,
Privind obraz uşor îmbujorat.
Trei frunze ruginii pe-un fir de aţă,
În jurul gâtului, cu gând curat,
Îmi legi şiragul binecuvântat
De Cei de Sus, ce bine ne învață...
Să te găsesc alături, dimineață.
Rondel nocturn Rondel celor fără de casă
Aşteaptă-mă când luna se-oglindește
În luciul lacului netulburat
Şi când în lume liniştea domneşte
Sub guvernarea gândului curat!
Când frunza-n codru, tristă, se topeşte
Şi spre pământ coboară tremurat,
Aşteaptă-mă când luna se-oglindește
În luciul lacului netulburat!
Când aşteptarea-i grea şi se-adânceşte,
Iar şesul geme-n argintiu-brumat,
Poteca-mi poartă pas însingurat
Spre inima ce-n taină mă doreşte...
Aşteaptă-mă când luna se-oglindește!
Noiembrie 2019
Tablou autumnal
Ne sperie timpul, ce trece în grabă Prinde-mă toamnă-n tabloul
Lăsându-ne-n tâmple argint şi ninsori, Frunzei de vânt legănată,
Nu ştie hainul şi nici nu întreabă Oprindu-se cum tangoul
De vrem să primim ale sale comori.
Avânt stopează deodată!
Ne-ncearcă credinţa, de multe ori slabă, Poposește liniștită,
Când soare ni-i viaţa ori cer cu mulţi nori, Pe pământ este-așezată.
Ne sperie timpul, ce trece în grabă
Lăsându-ne-n tâmple argint şi ninsori. Fi-voi martor, copleșită
De culori ce mă-nconjoară,
Secunda-i măsura, ce prinsă-n silabă Asistând înmărmurită
Ne face adesea doar trişti călători.
Oglinda ne spune să fim răbdători, Bruma rece cum coboară
Când încă o toamnă ne-ncearcă degrabă... Prin livezi, vii și grădină,
Le topește, le doboară,
Ne sperie timpul ce trece în grabă.
Condamnate, fără vină.
Este pură rânduială
De la instanța divină.
Totul intră-n amorțeală,
Bat orologii galben-ruginii, Toate-s răpuse de vreme,
Iar întomnarea cade ca o ceaţă,  Dar, cu mare îndrăzneală,
Acoperă cu frunze arămii
Paşi ce-au trecut pe-alei alt an din viaţă. Culori prinse-n diademe
Mă cuprind ca într-o ramă;
La tâmple, gândurile argintii,  Minunate crizanteme
Sporovăind în taină, se răsfaţă. 
Bat orologii galben-ruginii, Zâmbim toamnei de aramă.
Iar întomnarea cade ca o ceaţă. 
Doar ochii mai grăiesc, sunt încă vii
Prin bruma frunzelor de dimineaţă,
Când se îndreaptă trup cuprins de gheaţă,
Rătăcitori prin toamne-n agonii. 
Bat orologii galben-ruginii... Olguța Trifan
57
Nr. 3 (22)
O comedie
Sunt actorul propriei vieţi,
păşesc pe scena goală
şi în sală aud zeci, sute, mii de voci care-mi strigă numele
însă sunt doar oameni de carton,
feţe fără figuri,
lacrimi fără obraji,
râsete fără guri.
Şi am impresia stranie
că joc un teatru pentru surzii care aud,
orbii care văd
şi muţii care vorbesc.
Lumea râde, aplaudă şi strigă Bis!
dar cortina cade, luminile se sting şi orchestra amuţeşte.
În noaptea lipsită de stele,
pe străzile pustii unde nici câinii nu-şi fac veacul
păşesc haotic, lăsându-mă în bătaia vântului
precum o frunză,
un fir de nisip,
o vorbă şoptită.
Caut în zadar un corp, un chip, un suflet…
acum surzii au surzit,
orbii au orbit,
muţii au amuţit,
Lăsându-mă singură în singurătatea mea.
Sunt materie
Sunt materie fără de contur,
mă topesc şi-mi simt amestecul cum curge
şi curge şi inundă oraşul.
Unii au construit baraje,
toate inutile acum;
alţii vâslesc prin nămolul meu
în zadar,
căci înoată împotriva curentului.
Sunt materie fără corp,
nu mai am nici dinţi, nici obraji
iar picioarele îmi sunt două bălţi;
mâinile s-au prefăcut în crengi
iar degetele în frunze;
oasele mi s-au transformat în fluturi
şi şi-au luat zborul,
lăsându-mă să curg necontenit.
58
SURÂSUL
Răbdare
Lumea s-a frânt în două
cu un tunet asurzitor,
negrul pământului
se revarsă acum asupra frunzelor,
copacilor,
mărilor
şi păsărilor.
Furnici imense defilează pe bulevarde,
tigrii orbi rag şi rag şi rag,
iar eu stau la o masă, aşteptând ceva,
neştiind ce.
Ochii mi s-au scurs,
urechile mi s-au topit,
nasul a căzut,
lăsându-mă fără văz, auz, miros,
într-o lume în care trebuie să vezi,
să auzi,
să miroşi.
Dar parcă nici nu mai contează
ştiind că negrul absolut are să te înghită,
să te transforme în sclavul său;
ştiind că mările au să curgă peste tine,
lăsându-te gol şi dezvelit;
ştiind că vântul are să desprindă
bucată cu bucată din tine,
nemailăsându-ţi nimic din tot ce aveai cândva.
Şi totuşi aştept…
Îmi testez propria condiţie umană
cu o probă de foc:
Răbdarea.
Pop Raluca
BUCOVINEI Noiembrie 2019

***
aproape că nu m-am născut
aproape că sunt asfaltul pe care tinerii poeţi calcă trufaşi
cât amar! strig de sub tălpile lor
cât alcool câte ţigări câtă cafea
am adăugat eu trupului ce zace sub voi!

femeia stă la geamul blocului

precum gratiile unei închisori a uimiţilor
aş vrea să-i spun că am strâns cei 30 de arginţi
dar se aude o sirenă
ambulanţa poliţia atacul aerian
începe călătoria
cei 30 de arginţi îmi vor fi buni la poliţie
la spital ori în război – aş vrea să-i spun
şi tocmai acum cineva mă culege
din şanţul unde am zăcut beat toată noaptea
***
ce departe sunt nopţile cu zăpadă
cădeau fulgi narcotici pe carnea noastră fragedă
au murdărit şoseaua! croncăne sulemenita de la etajul unu
şoseaua becurile oarbe fusta de piele
azi fiecare gram de vin
are o armată de impostori în soldă
fiecare centimetru al ţigării fumată în fugă
e mitraliat de mercenarii insomniilor mele
până şi în cafeaua dimineţii colcăie trupele de comando
limbile omenirii mi s-au înşurubat în inimă
de acestea sunt animat acum
afacerile cu ele mă fac viril şi neîndurător
nu credinţa
nu veşmântul tău subţire
nu mai ninge în românia
***
a fost de-ajuns o ploaie
pentru a-mi scutura aripile în piaţa publică
un taxi a trecut peste ele
priveşte cum creşte iarba
şi penele îngerului meu păzitor
sau chiar ale mele
căci nici unul din noi nu mai ştie care şi cine este.
povestea aceasta păzeşte cele două cadavre
locatarii ies în stradă
vine poliţia, fugiţi! n-am fost martor strigă
un bătrânel adus de fiul lui la oraş
au adus presa pe noi! scrâşnesc infractorii
din spatele tomberoanelor
medicii legişti măsoară şi iau probe
vine întunericul iubito
e un frig ca un polizor ce se sparge
în mijlocul turaţiei maxime
Sfântă Maria pentru noi roagă-te!
***
ar fi mai în regulă de n-aş fi aici
ca un semiîntuneric pe lângă trupul tău
revărsat pe fiecare centimetru pătrat al epidermei tale
dar sunt şi nu-i bine cum te-am minţit

***
două femei în vârstă mi-au observat palmele străpunse
„Eu n-am zis să tăiaţi porci
în cinstea naşterii Mele
n-am cerut miei ucişi fiindcă am înviat a treia zi
nu frica de Mine vă trebuia
ochii voştri şi inimile voastre îmi erau de-ajuns
pentru a supravieţui printre voi”
spunea El cu blândeţe
şi dintr-o dată unul din noi s-a ridicat
şi-a întrebat: „Bine, bă, da’ noi nu mai mâncăm
astăzi?”
în staţia peco unde-am stat la cafea
ajutor! e aici! vine sfârşitul lumii!
casiera a zis că e semn divin
abia atunci mi-am simţit cununa de spini
nu mai merită să merg la bucureşti
să-mi spună ei cât i-a costat revoluţia
uite deşi nu te-am minţit bine
e mai bine să fiu penumbra fiinţei tale
după ce un om de nimic
abia ieşit de la casa de nebuni
a turnat benzină şi mi-a dat foc la staţia peco

Ştefan Doru Dăncuş

59
Nr. 3 (22) SURÂSUL

Balade mici
•
La ceas, ori mai degrabă nicăieri,
Cu muza mă-întâlnesc, muza-în persoană,
Nefast inspiratoarea mea profană,
Pustiul îndurând, al unei gări;
Nu sunt pentru-început momente, ci
Lungi vremi de reculegere şi-absenţă,
Iar coafura-i face cu-opulenţă
Cioplit un chip în şapte elegii;
Nimic nu-mi descifrează şi nimic
Nu-întrezăresc în ochii ei sub mască,
Pe-atât preferă să călătorească
Cu-un tren marfar în loc de Carul Mic; •
Ne luăm într-un târziu la revedere, Sub cerul fiecărei zodii rele,
Întunecaţi în propria tăcere. Cu-aripile înfrângerea măsor,
Paharul bându-mi, al căderii mele
• Şi-al prea întunecimii fără zbor;
De cărţi înfricoşat, înfrânt de viaţă, Să scriu mi-e strigătul de desperare,
Cum să câştig la jocul nenoroc Neliniştea mă chinuie să scriu
Spre gloria ratării mă învaţă Şi, viu, îmi fac nădejdi că moartea moare
Biblioteca nezvârlită-în foc; În panica voinţei de-a fi viu;
La naiba Faust, Hamlet, jos gunoiul Mi-e frică de destin dintotdeauna,
Penibil, cneazul Mâşkin, vreau în loc De-un rege Lear cu zdrenţele în vânt;
De terfeloage să-mi dea-în clocot roiul Una, cumplite-explozii, câte una,
De galaxii al florilor de soc, De perle-în cer, lumină pe pământ,
Crud, rapiţa să-şi aurească-averea, Nu se unesc în versuri şi versete
Iar nourii-încâlcindu-se-în lumini Spre-a mă păzi de nebunie, sete.
Prin trăsnete să-mi cânte învierea
Pustiului cu mari păduri de crini; •
Abia la iarnă, sub o altă moarte, Un brad vibrează, vâjâie în vânt
Voi mai cerşi salvare dintr-o carte. Pe-un pisc deasupra altor culmi cu brazi;
Mă-încearcă-un gând, mă bate, însă azi
Cu barda-i culc mândreţea la pământ;
•
Implor pe Mozart: „Cântă-un Requiem
În absoluta lui mărinimie
Şi-alesul trunchi, galacticul, îl voi
Un vers a mai ratat Homer, sau două,
Preface în hârtie, mai apoi
Din compasiunea să ne-împartă nouă
În Cartea celui mai frumos Poem”,
Un petec de maidan în poezie;
Ar fi mai rău sau mult mai bine-ar fi
Aripile cârpindu-ne, înfrânte,
Acum decât amarnic mai târziu
Sus inimile noastre, se cuvine
Să mă întreb: - Dar merită să scriu,
Spre lauda proptelelor divine
Ori e-în zadar hârtia pe hârtii,
Prea înălţimile să ne-înfierbânte;
Când ceru-mi caligrafiază un
Mai lacomi de-azi pe mâine de cerneală,
Verset cum nu-am sfinţenia să spun?
O facem zi de zi pe inocenţii,
Cu lingura în cornul abudenţei,
Iar zvăpăiate muze-în pielea goală
Ne-încarcă, dovedindu-şi dărnicia, Şerban Codrin
Cu opere complete farfuria.

60
BUCOVINEI
Ce-şi spun florile
ce-şi spun florile
când văd copiii pe răstoacă,
se bucură precum surorile
şi-i invită la joacă.
priviţi, ridicaţi braţele
şi zburati precum raţele,
mai sus, tot mai sus,
atât cât poate omul
să ne prefacem
că zburăm cu avionul.
înălţaţi-vă mai tare
şi mai tare,
atât de mult până când
veţi ajunge la soare.
florile dacă le ascultaţi
Picturi: Ştefan Luchian
o să auziţi cum ştiu să cânte
când vântul rebel
le mângâie
pe frunte.
râd uneori
şi de râs se scutură
şi petalele ajung
în râu, în iarbă, pe drum
sau în ciutură.
ele ne privesc cu ochii lor de copii,
frumoase, cochete, grijulii,
priviţi-le rând pe rând pe toate,
le vedeţi cât sunt de curate?
subţiri se ridică pe vârfuri vezi bine,
de parcă ar fi balerine.
în jur, în stânga şi-n dreapta se uită
să vadă dacă fluturii
au venit azi la muncă.
cheamă albinele
pregătind în chesele
dulceţuri gustoase
să te lingi
pe degeţele.
ce-şi spun florile când văd copii?
uneori devin grijulii
că sunt unii care le rup sau le calcă
şi ele atunci nu ştiu
ce să spună,
ce să facă.
61
Noiembrie 2019
se apără şi ele cum pot,
dar sunt atât de frumoase
şi veşnic atrag gânduri pizmaşe.
ele care sunt atât de vesele
şi atât de prietenoase
nu înţeleg comportările
duşmănoase.
ele vă aşteaptă
să terminaţi voi şotronul
şi apoi vă învaţă să zburaţi
precum avionul,
în aer să vă ridicaţi
şi apoi precum gândul
să înconjurati veseli
împreună cu ele pământul.
să vă bucuraţi
de tot ce e frumos.
să fiţi cuminţi, curaţi ,
prietenoşi.
ascultaţi mereu ce vă spun florile,
ele vă iubesc, copii,
precum mama şi tata,
bunicul şi bunica,
vor să vă înveţe
să nu ştiti ce-i frica,
să fiţi respectuoşi,
atenţi şi amabili
şi nu în ultimul rând
caritabili.
Valeria Iacob Tămaș
Nr. 3 (22)
Mai scurtă mi-i cina
Mi-e capătul timpului limită-n toate,
doar iarba-nserată mai creşte în mine,
deloc frugiferă, cu arşiţa-n spate,
ea murgu-şi răsfaţă-n uitarea de sine…
Mai scurtă mi-i cina, lumina-i bătrână,
prin sunet ca sticla John Legend mă trece;
cât floarea din vişin căderea-şi amână,
nu-mi vând libertatea – iluzia-i rece.
Dispreţu-n cetate destine răneşte,
stăpânul îşi calcă-n picioare asinii,
mânia li-i stearpă, în teamă vor creşte,
s-or coace cu paznici pe coastă smochinii.
Mi-e capătul timpului os în derivă,
se-mbracă adesea în popă de cruce,
de-i uşa închisă, e-aproape de grivă,
arcadele-mi două în silişti s-or duce…
Cât floarea de vişin se vântură-n mine,
mai stau între stele şi dorul de tine.
Prinţ al nopţii
Mi se-nvăluie tristeţea răzvrătită în puhoaie,
raza udă,-nveşmântată cu lumină, se îndoaie,
peste ale lumii riduri, tot mai des oftează clipa,
negru ţipăt, către vârfuri, frânge zborului arípa.
Duşi mi-s ochii sub tăcere, doar secunda mai măsoară
verbe-ascunse de urgie, prinse-n picuri grei, pe sfoară;
un perete-nalt de ape, vai, sugrumă dimineaţa…
dă năvală-n coasa tatii, zdrenţuită-n creste, ceaţa.
Oul s-a-mbătat bucolic, Ursa nu mai e virgină,
foc viril i-atinge nara şi se-ndreaptă către tină;
de argint îi e căpăstrul, de temut îi e mânia
care taie-n zid orgolii şi-i scrutează veşnicia.
Prinţ al nopţii, arzi văzduhul, către tine fumul suie,
peste neguri pământene, Carul e bătut în cuie;
simt reverberat lumina, până-n aceră ajungă
cu iuţeala-i, să înalţe ceaţa, să o facă dungă.
Un potop văzut prin lume trece şi se lasă-n rază,
fulguiri de brume aspre peste os mi se aşază,
sub lumina temătoare, simt mirosul de tămâie,
iar amiaza nopţii cheamă luna-n lampă să rămâie.
62
SURÂSUL
Ispita de-a ninge-n atol
Un mânz a căzut dintr-o stea,
fecunde solstiţii să pască,
se-ascunde sub şaua de iască;
ce tropot e-n inima mea…
Doar cerul mai arde-nadins
pe verbele-ascunse-n firidă,
pe „Ah!”-ul din cariatidă
cât vişinu-n floare e-ncins…
Icarul din mine-ar intra
topit în adagio, poate,
să zboare prin visele-ţi toate;
ce tropot e-n inima ta…
O umbră se-agaţă frivol
de gene; cu ele să mături
doar cerul din care înlături
ispita de-a ninge-n atol…
Iubito, fecunde solstiţii
vor trece prin vişinu-ncins…
Zăvor şi sclav luminii
Şi toamna asta-şi lasă păcatele-n uiumuri,
zbiceşte-ntruna cerul, se-ascunde-n argumente
cât ploi rămân subtile şi udă testamente
rescrise-n doi; cuvântul se despleteşte-n fumuri,
îşi leapădă veşmântul de prăfuite drumuri.
Se reazemă apusul de mal, glisează moale,
îşi ţine seva-n trudă, absentă-n sentimente,
în uger cu păcate ce încă-s iminente;
mi-e irisu-n aprinderi, desfrunzărit la poale,
zăvor şi sclav luminii – eresurile-s goale.
Călcată-n umezimea-i de focul orei, sferic
secunda se-ncovoaie sucită în cenuşă,
topindu-i-se şnurul din coadă până-n guşă;
ubícuă-n menire, ascunsă-n pas de cleric,
scânceşte zgâriată de Marele-ntuneric.
Se tânguie în brume un dor şi arde-n grabă,
va trece prin ajunul regretelor; cuminte
un vis ascuns luminii iţeşte-n jurăminte…
cum şlefuieşte-abisul cu ultima silabă,
ne lasă-n goliciune apusul mai degrabă.
Valerian Bedrule
BUCOVINEI
Cocota Drăgăliţa
Secvenţa a douăsprezecea
E
ora trei după-amiază. Vocea Drăgăliței îmi sună în
urechi a dezmierdare. De fiecare dată când o aud
la telefon, mă trece un fior și mă ia cu călduri. În
modulațiile vocii ei se ascund parcă adierea vântului și
murmurul izvorului copilăriei mele. Cred că de aceea
nu-i pot rezista.
Trebuie să mă duc să o iau de la serviciu. Spre casă,
ne oprim la Lidl să mă aprovizionez cu de-ale gurii, că
nu mai aveam nimic în frigider. Îmi umple coșul cu
tot ce-i poftește inima și când ajungem la rând, la cea
de-a șaptea casă, îmi cere să iau și prezervative de aici.
E oră de vârf pentru cumpărături; cozi considerabile la
toate casele. Ea iese din rând, se duce și se reazimă de
pervazul ferestrelor mari, cât peretele, din fața caselor
de marcat și îmi zâmbește din când în când, ca într-
un joc adolescentin. Când îmi vine rândul, crezând că
prezervativele se află alături de pachetele de țigări în
raftul de deasupra casieriței și neștiind câte sunt într-o
cutie, îi cer acesteia, o femeie la vreo douăzeci și cinci
de ani, patru cutii cu prezervative. Aceasta îmi răspunde
rece că se găsesc la casa numărul unu și începe să-mi
taxeze marfa de pe banda rulantă, dar, brusc, se decide
să-mi acorde o mână de ajutor. Se ridică de pe scaun și
strigă tare:
- Lenuța, trimite-mi patru cutii cu prezervative
pentru domnul.
În momentul acela, toți ochii celor care erau
la cele șapte cozi și chiar ai unor clienți de printre
rafturile cu marfă s-au îndreptat spre casierița de la casa
șapte încercând, mai ales doamnele, să-l identifice pe
„domnul” cu o astfel de comandă. Cele patru cutii vin
din mână în mână. Privesc spre Drăgălița și o văd râzând
cu lacrimi, aplecată în față, ținându-se de burtă. Plătesc,
iau bonul și mă îndrept spre ușă. Adina face câțiva pași în
întâmpinarea mea și, într-un gest de susținere morală de
63
Noiembrie 2019
o naturalețe aparte, mă ia la braț, râzând din toată inima.
Mă ia groaza la gândul că printre martorii la
această scenă s-ar putea afla și vecini din cartier care mă
știu de om foarte serios, iar acum mă văd cu un vraf de
prezervative și la braț cu o minunată creatură care râde
cu gura până la urechi de situația penibilă în care am fost
pus. „Mai mult ca sigur, își vor spune că am degenerat,
din moment ce m-am înhăitat cu prostituate tocătoare de
venituri personale”, mă gândesc eu. Dar, până la urmă, ce
importanță mai poate avea? (…).
*****
Secvenţa a treizeci şi una
După terminarea practicii făcute la asociația
noastră de o grupă de studente, una dintre ele de vreo
douăzeci și doi de ani, o brunețică focoasă cu alură de
baschetbalistă, cu mijlocelul ce se frânge ușor, cu niște
ochi negri din care, mai mult ca sigur, se naște noaptea
adâncă cum sugerează Blaga în Izvorul nopții, sau, cum
îmi place mie să afirm, o fată de vis, mă provoacă la un
dialog. O discuție cu o studentă de la istorie este tentantă
pentru mine. Tăifăsuim pe diverse teme; îmi cere diferite
sfaturi. E foarte degajată și la un moment dat mi se
adresează direct și sigură pe ea:
- Voi oamenii culți sunteți de cele mai multe ori
singuri. De ce?
Puțin surprins de natura întrebării, o întreb la
rândul meu de unde știe că sunt singur. Îmi spune că a
căutat informații despre mine pe internet, că a verificat
cataloagele bibliotecilor, știe ce am publicat până acum,
că a văzut toate filmulețele cu discursurile mele la diverse
manifestări culturale, că mă fac foarte plăcut, că am un
șarm aparte, că sunt foarte cult. A văzut că nu am pagină
pe facebook și m-a întrebat de ce nu îmi fac.
- Pentru că eu consider facebook-ul cronofag,
răspund eu rece. Mai sunt și alți oameni de cultură care
nu au, spre exemplu actorul Dan Puric spunea într-o
emisiune tv că nici el nu și-a făcut, dar că are acasă un
câine care este mai inteligent decât o mie de facebook-
ari.
Ea are facebook, dar nu pare vexată de ce spun eu.
Îmi zice zâmbind serafic de-a dreptul, că i-au plăcut
poveștile mele din domeniul literaturii, ale culturii în
general, dar mai ales cele despre Șalul negru al lui Pușkin
și Scrisoare mamei, de Esenin, pe care le relatam în orele
de practică. Îmi dezvăluie cu o deosebită căldură în
glas că își dorește să stea mult de vorbă cu mine, și mă
privește adânc în lumina ochilor, unde căuta răspunsul
la dorința exprimată. Cert, ceva nu e normal; brusc o
căldură plăcută îmi inundă coșul pieptului. Mă uit și eu
atent în pupila ei greu de deosebit de negrul irisului și mă
rog în gând:
Nr. 3 (22)
Doamne, cu ce ți-am greșit? Când a venit Adina în
brațele mele am crezut că e trimisul Tău, dar aveam să
constat că e diavolul în persoană.
Doamne, nu-mi mai trimite și îngerul acesta ca
încercare grea căci, îți spun cu toată sinceritatea, nu mai
rezist.
Doamne, dar dacă știi că în fața mea e opusul
diavolului întruchipat de Drăgălița, trimite-mi-o totuși,
Doamne, că o să încerc să mă descurc și, poate, nu mi-i
considera chiar un păcătos incurabil... Ori, Doamne,
poate mi-i ierta…
Mă uit zâmbind la angelica ființă care m-a învăluit
cu o privire de o deosebită candoare și mă gândesc că
uneori soarta poartă numele de întâmplare; întâmplare
care rânduiește lucrurile într-un anume fel…
*****
(Fragmente din volumul „Cocota de cauciuc negru”,
în curs de pregătire pentru tipar)
Vasile Diacon
Anemone (Ilie Ibănescu)
În cartea ,,Promoția ʼ57 – Facultatea de Filologie-
Istorie, secția Limba și Literatura Română”, ediția a II-
a, apărută în anul 2009, Ilie Ibănescu își începe astfel
mărturisirile prilejuite de acel deosebit de emoționant
eveniment: ,,Despre Anemone legenda spune că s-ar
fi născut din lacrimile Afroditei”. În ,,mic dicționar
enciclopedic”, despre anemonă se precizează: ,,Denumire
dată plantelor erbacee perene din genul Anemone,
familia ranunculaceelor, spontane sau cultivate ca plante
decorative, cu flori albe sau galbene”.
Citind mai multe din volumele de poezie publicate
de Ilie Ibănescu – Anemone, recunosc faptul că, la
început, am fost puțin derutat. Îl cunoșteam pe autor
din perioada 1953-1957, când am fost colegi de grupă
64
SURÂSUL
la filologia ieșeană. Omul, cu unele de înțeles excepții, se
arăta a fi unul echilibrat, cu rădăcini viguroase în solul
natal – comuna Ibănești, județul Botoșani. Pe parcurs,
însă, mi-am dat seama că gestul lui Ilie nu arăta în nici un
caz a alint... literar, cu atât mai puțin a șoc extravagant.
Mai curând o metaforă cu trimitere deopotrivă la legendă
și mitologie, dar și la starea poetică vizând dăinuirea.
Omul se duce, urmele lui rămân. Sunt perene, ca și
anemonele.
Tot în această carte mai înainte pomenită, Ilie
Ibănescu ne invită să coborâm din legendă în realitate:
,,Eu însă vă propun să vorbim despre Anemone născut
la 16 iulie 1931 în satul Ibănești, județul Dorohoi”.
Adaug eu: un sat care a dat bun rod uman, în mai toate
domeniile existenței terestre. Consemnez doar două
nume, mai îndeaproape cunoscute de mine – Dionisie
Vitcu, apreciat actor al Naționalului ieșean, și poet.
Fratele acestuia, la fel de apreciatul istoric Dumitru
Vitcu. Mai adaug ceva. Precum și alți colegi ai generației
mele, care și-au făcut studiile universitare la Iași, și Ilie
Ibănescu a avut șansa să urmeze liceul la o școală celebră
din Țara de Sus - ,,Anastasie Bașotă” din Pomârla. În
ideea susținerii acestei aprecieri, care nu este doar a mea,
amintesc faptul că la acel liceu a învățat și profesorul
nostru de la Universitatea ,,Alexandru Ioan Cuza”,
Gheorghe Agaviloaiei, acesta fiind și nativ pomârlean.
Dar nu a fost singurul. Tot pomârlean era și profesorul
Dumitru Gafițanu, fost elev, dar și profesor (o vreme) la
,,Anastasie Bașotă”.
Profesorul de Limba și Literatura română Ilie
Ibănescu a trudit, cu spor și cu satisfacții profesionale,
peste patruzeci de ani la catedră. I-au trecut pe sub
priviri mii de învățăcei, mulți din aceștia afirmându-se
în diverse domenii, spre satisfacția dascălului. Numai că,
profesorul nu a mers de unul singur. În permanență, a
fost însoțit, devotat și generos, de poet. Numai așa școlile
în care a funcționat s-au putut mândri, printre altele, cu
cenacluri literare și cu reviste în care tinerele vlăstare
făceau primii pași în lumea mirifică a literaturii.
Tematica poeziilor pe care Ilie Ibănescu – Anemone
o abordează izvorăște deopotrivă din realitățile lumii
terestre și din dorința de a pătrunde în tainele Infinitului,
un spațiu pe care el caută să-l descifreze cu mijloacele
pe care poetul le are la îndemână. În acest sens, cartea
,,Lordul” apărută la Editura ,,Lidana”, nu face excepție.
Dimpotrivă, întărește aspirațiile autorului. ,,Din cer vine
îngerul meu/ Se aude vocea unui zeu, / Iubiți-l toți pe
Prometeu...” Sau: ,,Mă uit spre cer, dar cerul e departe, /
Numai privirea poate să-l atingă, / Oare de ce atâta cale
lungă/ Și atâta depărtare ne desparte?!...”
Dacă relele lumii contemporane sunt nenumărate,
iar omul face eforturi incredibile pentru a nu se lăsa
doborât, fiindcă ,,Școala este spațiul sacru”, la fereastră
BUCOVINEI Noiembrie 2019

,,Bate-o pasăre măiastră”, mai există o ,,Lumină sfântâ”, poetul? ,,Dacă aș fi un bob de grâu / Aș bea apă dintr-un
,,Am în univers un cuib de stele”, ,,Nici o stea nu este râu / Și în fiecare casă / Pâine albă ar fi pe masă”. Dar el
săracă / Atâta timp cât se vede”, ,,Țara este o boare rară”, nu este un bob de grâu, ci ..Sunt o stea căzătoare, / Am și
,,Țăranul ară ogorul / Cu plugul de flori”, ,,Mireasma eu destinul meu (...) Voi dormi în pat de flori / Luminat
florilor inundă casa”. Toate acestea, și multe altele încă, de trei culori”.
se află deasupra feluritelor năpaste care îl apasă pe om.
Chiar dacă ,,Timpul hain neprietenos oamenilor / A
trecut peste mine cu roata...”; ,,Oșteanul rănit râde fericit
Vasile Filip
în fața cerului / Îmbrățișând borna fumegândă”, poetul
găsește alinare, îndeosebi în lumea necuvântătoarelor:
Pentru ca posibilii cititori ai acestor rânduri să-și facă o imagine
,,Privesc la geam la iarba din livadă, / Văd albi porumbei
ceva mai completă a autorului Ilie Ibănescu – Anemone,
cum ciugulesc, / Merg umăr la umăr și nu se ceartă...” ‒
le ofer textul ce urmează:
Dar între oameni cum o fi?”
Între principalele pucte
de sprijin ale omului și poetului
Ilie Ibănescu – Anemone sunt
amintirile. Mai multe poezii
ar merita reproduse în aceste
succinte consemnări. Din
pricini ce pot fi ușor înțelese și
acceptate, mă aplec doar asupra
celei cu titlul ,,Statui”. ,,Tata /
Stă pironit / Sub mărul / Din
poartă./ Suntem numai noi doi
/ Și nu știm încotro / Destinul
ne poartă. / Singuri suntem
/ Ca două statui./ Ne privim
/ Fără a trece / Al casei prag./
Miros de gutui, / În noapte, /
La poartă ‒ / Acele Statui...”
Oricine are sub privire
această carte, simte îndemnul
de a se întreba, spre a se lămuri:
cine este Lordul? Pentru
credibilitatea răspunsului, îl
bag la înaintare chiar pe autor.
,,Am lăsat în urmă / Munți
de dor / Plecând din Sud spre
/ Polul Nord (...). Eu cel mai
tânăr Lord / Plecat din Sud
spre / Polul Nord”. ,,La tâmplă
mi-a apărut bucla de argint /
A timpului. / E semnul divin
că Lordul / Se apropie de cer”.
,,Într-o altă galaxie / Din zbor
Lordul s-a oprit / Viața e ca pe
pământ / Și cu zeii stă la sfat”.
,,Lordul e o stea albastră...” ,,Ca
un înger este Lordul / Poate
opri în lume focul, / Ia lumina
de la zei / Și o duce pe pământ”.
Da, Lordul este un alter
ego al poetului. Dar cine este

65
Nr. 3 (22) SURÂSUL

Prin marile tăceri

Ca într-un tablou mai vechi desculț eu trec
Și pentru că e dimineață ceva e trist în ritmurile împietrite
Uitate, așteptând mișcarea, așteptând jocul; culori
Din cartea de povești, balanțurile încătușate anină șchelăraia verde;

Înțepenită e în tăcere pânza de păianjen;

Nimeni nu se lasă sedus de plutire, de trecerea
Strigătelor în zâmbete negrăite și iată firul apei curgând
Purtând povara stelelor și altor lumini;

Printre întâmplările lumii, rămâne în urmă câte o fată

Și mai încolo câte o casă rămâne, până la cer
O uliță ieșind din sat, cele mai înalte sunt turnurile de flori
Pe marginile nemărginirii tale precum stelele ard.

Înaintea trezirii
Într-un abstract peisaj de copaci azvârliți în aer
Noapte mov cu adieri albastre și sunt orele unele după altele
Și zori în preajma ridicărilor; pleoapele iată-le ,
Ca un grătar la ochi: o lume cunoscută pe jumătate pe sub pleoapele zorilor
Care se deschid; posibile peisaje fulgerate, posibile salamandre
Sub ierburile moi; noaptea s-a petrecut înlăuntru sabiei sale,
Greul pământului descuie o rece limpezime, ferestrele din lumini
Se umplu, de cer și iată dimineața pe vârful picioarelor
Cu pecetea fragilă a soarelui pe chip; mute privirile
Scurtează epiderma orizontului, atingerea ochilor scapă nădejdi
De speranță, lumina își alege stăpânii într-un spațiu înalt
Și totu-i încins; invazia de săgeți luminoase trezește pădurea
Cu un cântec la rădăcini și în frunzele verzi; canale de aer
O imită mugind repetat, poate de frică și înaintea trezirii
Aș vrea să te îmbrățișez obscur, cu toată puterea nefericitului
Să nu te pierd în curentul pe care-l pulsăm.

Vasile Gramaticu

66
BUCOVINEI
Emoţie tardivă
Iubirea, secretul veșniciei reci
E un cer deschis aparte
E un viscol fără legi
Ce astăzi iarăși ne desparte.
O zapadă timpurie,
Un dor smuls cândva, tardiv
Mă dezleagă din vecie
Și mă smulge dur din timp.
Ce e astăzi, ea, iubirea?
Ce incearcă să-mi rostească?
Din apus, spre veșnicie
O trăire-mpărătească...
Stinghera, tânără zeiță,
Emoția ce mă-nfioară,
Un foc de nepermise șoapte
Astăzi, iarăși zbiară..zbiară...
Vorbește-mi Tu, minune sfântă,
Aruncă-mă în valuri reci
Sărută trupul veșniciei
Cuprinde valsul nebuniei.
Și sunt A ta...de mă Alegi.
Fii suflul cel din miază zi  Pribeag cutreierat de vise
Fii joc de mii și mii de clipe
Un joc senin de nostalgii
Și un sărut neatins, cândva de vise.
Rondel de noapte
Visez că mă cufund în noapte
Și-i simt sărutul diafan
Iar gîndurile ce-mi par șoapte
Cern molcom, pleava altui an.
Cu mici dorințe,fără fapte,
Mă lupt c-un nevăzut dușman.
Visez că mă cufund în noapte
Și-i simt sărutul diafan.
Și cum speranțele nu-s apte
Să-nvingă temeri de profan,
Fiind trecut de miazănoapte
Rotesc al timpului cadran,
Visând că mă cufund în noapte.
Noiembrie 2019
Iubirea-n taină
Din sublim de doruri calde
Iți aștern din cer văpaia
Îmbrăcat în vise stranii
Și făclii însângerate.
Mii de îngeri cântă dulce
Un surâs cules din noapte
Un avânt din depărtarea
Morilor de vânt deșarte.
Tânjind de eternitate
Sorbind vals de stele tandre
Caut în suspin tăcerea
Iubirii calde...sărutata.
Cuget cu seninătate
Clipa care mă-nfioară
Mă cuprinde - ncet trăirea
Timpului pierdut în noapte. Ştefana Cristina Marcu
Mă dezic de orice taină
Vesel spulberând cenușa,
Din cer cuget nemurirea
Iubirii ce în vals mă poartă.
Stingher în haina de iubire
Mă uit cum veșnic secerată
Mă caută de veci...trăirea.
Rondelul unui troglodit
Mon cher,tu ești impardonabil,
Mereu vorbești în zeflemea!
Iar jocul tău, abominabil,
E parte dintr-o șușanea.
Fiind așa nesociabil
Dai semne clare de belea!
Mon cher, tu ești impardonabil,
Mereu vorbești în zeflemea!
Pe omul ce-a fost rezonabil
L-ai pus la zid, la dușumea,
Când tu vorbeai, interminabil.
Să taci, ți-a-ntins o acadea. Violanda Bratu
Mon cher, tu ești impardonabil!
67
Nr. 3 (22) SURÂSUL

Cenaclul „Nectarie” Vama organizează Festivalul:

„Umor fără frontiere” în Ţara de Sus
Umorul, spun azi cu plăcere,
Și vreau să ia oricare seama, -
Chiar dacă-i „fără frontiere”
Trei zile va rămâne-n Vama!

AŞADAR:
„Cântă cucu-n Bucovina”,
Anunțând un Festival,
Ridicată e cortina Vasile Larco
Pentru încă un regal.

PRIN URMARE:
MARE BAL MARE!
Vreau să-şi dea oricare seama
Că-ntr-un mod caracteristic
La „Nectarie” în Vama
E „nectarul umoristic”.

Poantele vor fi cu miere,

Nu acide nici amare,
Veți rămâne cu plăcere
La distinsa adunare.

Sigur n-o s-aveți ce pierde:

Aer proaspăt, vin, mâncare
Și umor ,,la iarbă verde”
Răsfăţaţi de mândrul Soare.
Cât veți poposi la Vama
În aleasa-i feerie
Gazdă fi-va epigrama
Și regina poezie.
În final:
Ca din preajma unei muze
Veți pleca pe înserate
Doar cu zâmbetul pe buze,
Nu cu buzele umflate!
VASILE LARCO, în încheiere, adaugă:
Toţi vămenii îi stimează
Laude azi le aduc
Celor doi pioni de bază:
Sasu, dar şi Cotlarciuc!
Iluzie
În înspumări de ape înţepenise şoldul
Și fruntea se înfipse în ceruri drept catarg,
Te înţepa în irişi lumina cu imboldul
Să te îmbraci în valuri şi să te-arunci în larg.
În claritatea apei, frumoasă ca o divă,
Imaginea întoarsă a faptului de-a fi,
Îţi răsturnase crucea pe maluri, în derivă,
Să se reverse-n tine, din zeu, vistierii,
Dar vântul cel molatic, cu răzvrătiri de stâncă,
Primise printre raze un neştiut îndemn
Să îţi retragă calea spre taina cea adâncă,
Să îţi transforme chipul -indescifrabil semn.
Și-n a privirii plajă, ce se topeşte-n zare,
Un flutur orb rămase din chipul transformat,
Iar pe de-a lung de ţărmuri, doar paşii grei de sare
În urma umbrei tale fiinţa au lăsat.

68
BUCOVINEI
Alunecare
Te-ai legănat în soare ca fetele ilire,
De nici străjerii apei acum nu mai gândesc,
Înfricoşaţi că mintea le-o tulbură walkirii
Cu ochii de văpaie şi mers neomenesc
Și atingând pe aer eşarfele căderii,
Se ascundeau în zâne poeme neştiute,
Numai în arșiti ziua se aduna din prerii
Să urce în văzduhuri mătăsuri în volute
Ca înălțarea-n zboruri a clipei de-nzeire,
Ca roșul în icoane și ape în orbite,
Cu ochiul cum cristalul din jurământ de mire,
Cu tainele veciei în clătinări zidite,
Ca orbii să se-arunce în greaua pocăinţă,
Ca pani să se-ndoiască de-atracţia chimiei,
Iar retorii să nege puterea elocinţei,
Când lunecai –un şarpe din miezul melodiei.
Întoarcerea
Ca-ntr-o reflexie de forme fără croi,
Cevaul ne absoarbe spre abise
Cum aburii se-ntorc agale-n ploi
Urcând în nouri oarbe monalise
Și pâlpâie în urmă linii-absente,
Oglindă ce-n oglindă-ţi face salt,
Iar mâini de apă rimelează-accente
Pe ochiul zării spânzurat de ’nalt.
Ne credem în hipnoză, ori nebuni,
Cupola frunţii nu mai are rost,
Căci suntem holograme sau minuni
Și nu mai ţinem minte ce am fost.
Duşi în eter din acest greu carnal,
Tăcerea-n ce om fi acum imprimă
Oglinda minţii deformată-n val,
Ce se reflectă-n ondulări infimă,
Iar pe pământ din raze curg culori,
Vopsele ce se scurg peste trotuare
Și se desfac, să zboare înspre nori,
Desenele din pânze. Dar nu doare.
69
Noiembrie 2019
Vraja mării
Se mistifică-n culoare înfloririle visării,
Valurile-s zbor de păsări ce alintă ţărmuri calde;
Evadate în amurguri din reflexiile sării,
Se ridică peste hulă fermecate esmeralde
Şi se despletesc în aer, din frumoasele ondine,
Braţe de zăpadă nouă, ochii strălucind de tise,
Iară lunecarea formei curge-n şerpuiri divine,
Ca dorinţa-n bob de rouă peste buze, pare-mi-se,
Și cântând, scufundă munţii răsăriţi ca să le vadă
Și înalță muzici pure până-n tâmpla unui zeu,
De Poseidon, călare pe-orizont ca pe o radă,
S-a topit în ochiul mării pitulat în scarabeu,
Iar de vraja mlădierii scoicile au vrut să sece,
Perlele orbind din valuri paradis incantatoriu;
Numai Afrodita, oarbă de aceste zâne, trece
Ca să moară de tristeţe şi mânie-n Purgatoriu.
Umbra
În gonguri de lumină, izvoarele-nvierii
Acoperă amurgul cu frunţile tăcerii;
Un fâșâit înalță din palme flăcări ninse,
Big ben-urile lumii de orbi au fost aprinse
Şi jerbele-n icoane scot sunete bizare,
Nebotezații lumii sunt semne de-ntrebare,
Iar îngerii căderii şi-ai nopţilor orgiei
S-au declarat în vise vasali melancoliei
Și cum căderea-n umbră nu duce-n univers,
O mână a fantasmei chiar orizontu-a şters,
Dar dacă-n ceaţa albă se află chiar o dană,
Tu urci furiş pe muzici să te ascunzi în rană.
Cum umbra de pe umbră acum s-ar dezlipi,
O înveleşti cu ochii, drapele argintii
Şi din conturul formei înalte ies litanii
Din care ridicat-au statui de fum brahmanii.
Va reveni la sine cu dansuri şi libaţii
Când liniştea din bolte îşi strigă-n taină fraţii...
Iar tu, aleasă umbră, mă vei plimba-n caleşti
Pe gloriile lumii să gust din nori. Mai eşti?
Alensis de Nobilis
Nr. 3 (22) SURÂSUL

Nu ştim
Nu ştim de-avem prezent ori nu avem,
Dar multe amintiri avem, precis,
Albastrul pus pe frunte, ca barem,
Să ne măsoare gândul indecis.

Avem doar timp ori, poate, ni se pare,

Pictat, subtil, pe vechile icoane
Şi, între sâni străini sau în cutare
Loc condamnat de sfintele canoane.

Nu ştim de-am fost părinţi ori ne-am născut,

Direct bunicii albelor ninsori,
Ori, sub ninsoare-naltă, am crescut
Crini albi, pitiţi, la negre subţiori.

O, de ne-am şti trecutul, n-am minţi Azi mă seduce

Şi nu ne-am irosi, în vorbe fără preţ,
Pe vameşii de lux, nu i-am simţi,
Cum ne confiscă visul îndrăzneţ.
I-am dezbrăca, avid, de cele sfinte,
Pe cei pierduţi, în barul unui gând,
Ca iadu-n flăcări dulci să îi alinte,
Iar raiul să îi uite, pe pământ!
Amurg plivit
Îţi dă destinu-n bobi de lună nouă,
Cu şapte încercări, în zori, cu opt,
Când, în mănoase linişti, bobu-i copt
Şi cad pe lungi tulpini, zăpezi de rouă.
Te-aşază pe divanul cu scântei,
În nopţile cu afundate smârcuri,
Şi-ţi desenează fluturi roz, pe sfârcuri,
În visul nopţii, tânăr şi holtei.
Şi, dacă zorile nu-ţi dau răspuns,
Se mânie şi-mprăştie sacâz
Peste vioara zilei, înspre prânz,
Să-ţi fie darul alb şi îndeajuns.
Să-ţi poarte inima emoţia fină,
Grumazul, perlele ce-au îndemnat
Părerea în iubire a celui condamnat
La ne-mpăcare şi adrenalină.
Azi mă seduce
Povestea ce ivorăşte din pieptul tău,
În care am dansat cu rochii lungi
Până târziu.
Pieptul îţi sălta,
Bucuros de excesul floral
De pe rochia mea,
Bătând toba din ce în ce mai tare
Pentru adunare, pentru raport,
Pentru cine ştie ce altă poveste scrisă
În ochii sferici.
Stingi ţigara sub arcul de triumf
Al gândului meu,
Aşa cum ai stinge păcatul
În paharul cu apă sfinţită,
Iar cineva ar privi neîncrezător şi-ar spune:
„-Nu-i adevărat, nu-i adevărat!
Nu poţi avea atâta şarm
Şi-atâtea cioturi de vise în trup,
Încât, la finalul albastrului,
Să arunci în cele patru vânturi
Sămânţa vieţii,
Fără a-i studia trăsăturile feţei,
Lumea lăuntrică
Şi garderoba imaginaţiei
Înnoită!”

Căci viaţa ta, ca un amurg plivit,

Ce-aruncă, -n urmă, amare buruieni, Ana Ardeleanu
Pe nesfârşite-ntinderi de poieni,
Mai are, încă, soare de ivit.

70
BUCOVINEI
PLOAIA
Picăturile de ploaie
Liniștea îmi risipesc,
Parcă aș avea-n odaie
Zeci de cai ce tropotesc.
Se strâng stropii în șiroaie
Ce se-aud mereu curgând,
Și melancolii de ploaie
Se aștern la mine-n gând.
Lângă poze cu-amintiri
O durere-n mine geme,
Mi-au dus sufletu-n trăiri
Care-au fost de multă vreme.
Ochii-mi udă cărții foaia,
Cade-o lacrimă stingheră,
Căci așa, precum e ploaia,
E și viața...efemeră.
CONTRACT DE COLABORARE
LA ANGAJARE
Pe o fată-au angajat-o,
Fără-a fi prea multe taine,
Însă ce-a recomandat-o
Ea avea ascuns sub haine.
UNUI FOTBALIST
LĂSAT MEREU PE TUȘĂ
S-a obișnuit cu asta
Căci el nu-i în mare vervă,
Dar necazu-i cu nevasta:
Ea îl ține...tot rezervă.
Atunci când s-au deschis
Din dor, din gând, din vis,
Nu se pierde mai nimic,
Este calculat chiar totul:
Nu-i dai medicului plic,
Sigur dai, la popă ortul.
SOȚIA VÂNĂTORULUI
Soțul este vânător,
Dar a naibii femeiușca,
Ea „vânează”-n dormitor
Mai ceva ca el cu pușca!
Angela Pistol
71
Noiembrie 2019
MI TE-A FURAT
Mi te-a furat un vis,
Pe ochi sunt supărată,
Ai dispărut îndată.
Mi te-a furat un gând
În care te-ascundeam,
Să fii acolo când
În taină sufeream.
Mi te-a furat un dor
În care te țineam,
Era răvășitor
Când nu te mai găseam.
Mi te-am furat chiar eu
Ca noi să fim mereu
Cum soarta a decis.
SERVILUL
Pe șeful său l-a adulat,
Dorind din schemă să nu plece,
Rămas de spate cocoșat
Azi nu-i nevoie să se-aplece.
FACTURA LA ENERGIE
ELECTRICĂ
Când factura ne apare
Noi gândim la unison
Că lumina de la soare
O plătim tot la EON.
Nr. 3 (22) SURÂSUL

Street life
toamna asta gutuile miros a moarte
și a limpede apă de râu a pește înnodat în cârlig
iar frunzele acești daimoni ai câmpiei scad și cresc lumini
peste dealurile unde copilăria se zdrumică precum pietrișul sau nisipul măcinat
de pașii profetului urban
cu logica lui de om al străzilor
toamnele curg prin canalele orei-ceaslov
eu nu mă pot desprinde cu facerea în cuvânt
o noaptea valpurgică
a înserierii eului
dacă nu sunt eu/ eu sunt acel ecou
vocile toamnei subterane
înfipte in cateterul inimii mele orgolioase
și metafizica vârstei când numeri
secundele planurile unghiurile orbirea înțelepțirea vorbirea și nevorbirea
cuvintele asexuate �ngi Melania Cristea
mâinile a doi bărbați împreunate pe mijlocul
toamnei referendumul și ideea de căsătorie ectoplasmatică
iar toamna este ultima la urnă
plouă neestetic
femeia cu gene false savurează țigara
o stinge cu tocul
frunzele putrezesc prin parcări
iar mama împletește pentru prietenul
ei imaginar
Last October
frunze și pantofii mei cu toc firav
Delir țigările tale stinse pe pământ
până mai ieri dragostea greiere rătăcit
Frunze din coastele zilei în fântâna arteziană
cad de pe acoperișul caselor. și toate toamnele cu rujul siclam...
Sufletul tău aprinde lumini,
dansează cu îngerii nopții dincolo de casa păpușilor mama tânără
rotind galaxiile morții. râde spre tatăl meu care își vâjâie motorul
Între noi cerul roșiatic îmbrățișează nu a cunoscut eclipsa vieții
umbre de vânt. venită de pe dealuri aroma vinului a îmbătat
Îți scriu cuvinte de borangic, prezentul
iar luna se rostogolește din octombrie vom circumscrie letargii
prin delirul toamnelor. și vom semăna nebunia nopților în doi
mă strecor precum șerpii de apă pe terasa îngustă a blocurilor
în singurătatea șuierătoare. tu și larma sturzilor din grădinile orașului
Îți beau metaforele, tăcerea, vă veți ipostazia
fluidul clipelor putrede, clipele sunt purtate în lesă de câini pe care nu îl revendică nimeni
apoi mă așez lângă nucul iar noi tragem retușuri cu toamna aceasta
din care se prelinge ploaia peste anarhia umbrelor îndrăgostite
ca din umbrela lui Dumnezeu. apoi dăm foc frunzișului
Stau de pază inimii tale mai curând, mai aproape, nerisipit de ciclon
mai spălată de ploi, de cuvânt,
dragoste cu o mie de pori, cu picioare desculțe, toamne se pliază devin
prin ierburile vii caracatițe ale timpului mut. mai noi decât pantofii de carton ai morții

72
BUCOVINEI Noiembrie 2019

INCERTITUDINE LIPSITĂ DE SENS

Alerg prin frunzișul timpului

cu tălpile stâlcite de de spini
împins în lumea prădătorilor flămânzi
doar trunchiul lemnos în iureș căzut
absoarbe trupul firav
lovit în plinul miez al căderii
dispar în incertitudinea lipsită de sens
a timpului pur cu rădăcina în trecutul Alfa
și plec undeva către sfârșitul necunoscutului Omega
sunt Doamne o parte a mâinilor tale
și Duhul se zbate a căutare
Poezii din ciclul Lupul Alb sunt o infimă creație a ta
o parte din cuvântul tău...o mică parte...

ABISUL MORŢII PĂTRUNS DE DURERE

Mă plimbă visul în pustiul lumii
Te las cu nopțile tale prinse în vise
la marginea ei stă scrisă pieirea
eu sunt plecat în lumea tristeții
schimonosită e Luna agățată în noapte
pătruns de durerea din lună
iar colbul stârnit de haita de câini ai nopții
ce fac lupi să urle a ură
umple pleoapa
stele să clipească a chin de furtună
lacrimi se preling în colțuri de ochi
urgie de ghiață și plânsul din humă
schimonosiți în lame ude ce ard întunericul
te las cu marginea clipei de tristețe ascunsă
ochii văd cum pleacă tramvaiul în noapte
prin colțuri de inimă strânsă nebună
tramvaiul singuratic al nopți și morții
de flăcări pătrunsă ...plec...plec spre lumină.
dispar în întunericul dens ca smoala
privesc cum se apropie valul din neagra noapte
zgomot de cal sparge asfaltul și nechezatul e tunet
simt doar șuieratul albastru al lamei ce curmă tot trupul Pictură: Calistrat Robu
și prind din urmă tramvaiul ce duce în abisul cel veșnic al morții...

SUFLETE ÎNSETATE
Mă închin cu rugăciunea Mântuitorului zilnic
spusă de glasul timpului albit în barbă de veacuri
și rog Tatăl din ceruri să aibă milă de neamul întins
din Muntele Sacru la Marea cea Neagră
șerpuite trupuri de ape străbat suflete însetate
în câmpul însetat de iubire
plâng vlăstarele moarte în chinuri retezate de pofte
și lemnul cel verde prins în furtuna lăcomiei din vest
suspină a moarte
iar tu aștepți visul să-ți desfacă inima
pusă în pieptul de stele al nopții
zadarnic cad tăcutele pietre în semnul de luminoasă cădere

Calistrat Robu
zadarnic cumplita dorință prin trecerea morții lunecă în noapte
cu aripa corabiei desfăcută a îngerului.

73
Nr. 3 (22) SURÂSUL

retrageri din Basarabia, Daniel Corbu printr-o metaforă

revelatorie consideră că Grigore Vieru este un mit plutitor,
imposibil de dărâmat şi iubit ca nimeni altul. În lumea
asta nimic nu este mai interesant decât istoria poporului
nostru, afirma Eminescu, iar Grigore Vieru milita pentru
recuperarea trecutului istoric, ca şi poetul naţional pentru
refacerea mitului vechii Dacii.
Trebuie să spunem adevărul aşa cum ne-am ruga
lui Dumnezeu, iar liric îl declama în versuri:”O spun să
mă audă/ Şi plin de floare-i mărul:/ Şi din mormânt voi
spune/ Mulţimii adevărul.” Aidoma lui Mihai Eminescu a
răspuns cu demnitate tuturor denigratorilor din timpul
vieţii sale.
GRIGORE VIERU Cartea Grigore Vieru şi mitul său plutitor de Daniel
un bard al literaturii române Corbu a apărut în condiţii grafice deosebite, conţine
un Itinerar biografic documentat, amplu, din care se

P
oet popular naţional , oracular-mesianic este poate afla, aproape totul despre viaţa şi opera poetului,
denumit Grigore Vieru, în cartea GRIGORE încheindu-se cu o Iconografie pe măsura unui astfel de
VIERU ŞI MITUL SĂU PLUTITOR, Editura tragic destin.
Princeps Multimedia, Iaşi, 2018 de către scriitorul Daniel
Corbu, laureatul Premiului Academiei Române pentru Constantin Mănuţă
poezie, subliniind faptul că acest mare bard al Basarabiei
a avut o misiune christică, asemănătoare cu cea a lui
Mihai Eminescu, altădată. Cel mai eminescian dintre
poeţii răsăriţi peste veac, precizează autorul acestei cărţi, UN CĂLĂTOR CU O METEAHNĂ
îl vede într-o triplă ipostază de poet, învăţător şi tribun. LA TREI POPASURI
Fragilitatea fizică a lui Grigore Vieru era dublată de (satirică)
o forţă neobişnuită, l-a transformat într-un mare luptător,
patriot şi revoluţionar pentru apărarea drepturilor şi
domnului Carolică Bordea
libertăţilor din Basarabia. Cât de regretabil este faptul că
până la douăzeci şi trei de ani nu a avut voie să citească
pe Eminescu, Arghezi, Blaga, Bacovia, poeţi interzişi în
Basarabia.
Dacă ar fi să-l încadrăm pe Grigore Vieru într-o
generaţie poetică, desigur el face parte din generaţia de
aur a anilor ’60, alături de Nicolae Labiş, Nichita Stănescu,
Ioan Alexandru, Marin Sorescu, Ion Gheorghe, Adrian
Păunescu, Ioanid Romanescu etc. poeţi care au refăcut
puntea cu marea literatură interbelică.
Tribun şi iluminător Grigore Vieru a editat şi scris
cărţi şi pentru copii. Poezia lui Grigore Vieru este ca un
strigăt al existenţei poporului român, cu aripile întoarse
spre poezia populară. Neoromantic ca Eminescu,
1
Ifrimuț al Zmăului
metafizic precum Blaga şi Bacovia cu sclipiri lingvistice
Din Gura pârălui
care-l apropie de Nichita Stănescu, Grigore Vieru, poetul
Are cuibul la Humor
simbol al Basarabiei, a revigorat poezia tradiţională.
Deși-i mare călator!
În poezia lui Grigore Vieru temele şi motivele poetice
Și, belea! Omul mai are
sunt diverse şi multiple, pornind de la iubirea şi adoraţia
Bre! Meteahnă! Și încă mare!
către mama sa, evocarea copilăriei prin intermediul
Nu e leneș, nici nu fură,
jocului, natura, patriotismul şi iubirea de neam, limba
Patimaș la beutură!
română pentru care a pătimit şi a scris:”Noros ori clar ca
̶ Mă bădie! Stai! Oprește!
o amiază/ Eu sunt poetu-acestui neam,/ Şi-atunci când
Gâtul bre, te sărăcește!
lira îmi vibrează/ Şi-atunci când cântece nu am…”.
Reprezentând opoziţia cea mai clară, fără ezitări sau

74
BUCOVINEI
2
Gâtul, la pahar îmbie
Și se duce pe pustie
Lăsată la „Capu punții”
Vai și amar, sudoarea frunții!
Și mai e și umblător,
Mai mult de prin Humor !
Însă-i grabnic poposit
Setea bre, l-a toropit!
̶ Bată-te gât însătat,
Gol la pungă m-ai lăsat!
3 Mai dă-mi un răgaz de amintire
Tăți de acasă l-au sfădit…
Dar Ifrim iar s-a pornit
Către Dorna călător
De acasă din Humor!
„La Trei Moșnegi” a oprit,
Setea iar și-a potolit
Și ca cioara se uita
Ifrim la punguța sa!
̶ Mă Ifrim, bată-te amarul,
Iar te-a ispitit paharul!
4 Atârnă-l, iubite , în noapte, la mine în suflet
Cine a fost să bage samă
Că la crâșmă iar dă vamă,
Banii, bietul păcătos,
„La Motanul Răpănos”!
Mai o tescovină mică,
Mai un țoi de sacarică,
Și iacă așa, pânʾ a înnoptat,
Iar Ifrim e chior de bat!
̶ Punga fără niciun sfanț,
El dormi la „Hotel Șanț”!
5 Și nopți vor fi cu lacrimi de sânge,
Cum a fost de-a mai plouat,
Ca un șoarece murat,
Dimineață pleacă îndată
„La Cățeaua Leșinată”!
Acolo, precum se știe,
Vra a bea pe datorie,
Dar crâșmarul, foc și pară,
L-a scos în brânci afară!
Și iacă așa, Ifrim saracu,
Gâtu i-a golit pitacu!
Hir- ai gâtule să hii,
Tu mă pui să fac prostii!
Constantin Rusu
�ucovineanu
Noiembrie 2019
Mai lasă-mă...
   
Mai lasă-mă puțin și nu îmi șterge
Din amintire pasul tău,
Lasă-mă și nu îmi închide ferestre
Vreau să văd și să-mi amintesc
De glasul și pasul tău îngeresc.
Să pot să -ți spun cât te iubesc
Îți cer prea mult de la tine eu oare?
Ah!Cât iubire în suflet nutresc!
Mai lasă vioara să-mi cânte o notă
Din nefirescul și zgomotul cerului tău,
Și lasă-mi deschis orizontul
Să simt ce e vechi și ce-i nou.
      
Aduceri aminte și gânduri uitate
Îmi împletesc din ele un magic colier,
Și lasă-mă, pentru tine, de la Dumnezeu să îl cer. Dansul Iubirii...
Dansează cu mine și intră în horă
E magic și veșnic acest giuvaer,
E talismanul iubirii noastre, E dansul iubirii și-al luminii dintâi,
Lasă-ți trecutul la ușa intrării
Pentru tine, iubite, mă lasă
De la Univers să îl cer! Dansează cu mine în acest dans al inimii.
Lumina e sus, e jos și-i în mine,
Plutește deasupra un magic condor
Va plânge ploaia? E dansul feeric al vieții ce vine
E vis, e iubire, e cant si e dor.
Vor fi și zile în care ploaia va plânge,
Și-n zbor de iubire, de dans și de cânt,
Voi sta tăcută la fereastră
Zâmbesc către soare și fac legamânt,
Și voi gândi la iubirea noastră...
Să fac din viața-mi sărbătoare
În noaptea tacută c-o pană maiastră
Un gând de iubire, de dor și de cânt,
Mai scrie-mi cu lacrimi, mai scrie-mi cu sânge...
O viața măiastră puternic cuvânt
Să-mi mângâie tâmpla o șoaptă albastră
Când fruntea se pleacă și ochiul tot plânge.
În turle de aur un clopot de-aramă
Răsună în noapte, vin clipele sfinte Cristina �aniela
La porți nevăzute trecutul mă cheamă , Ciuraru
Cu mii de regrete, aduceri aminte!
75
Nr. 3 (22)
REÎNTOARCERE
Una din intenţiile tale
m-a înconjurat numai de imagini
neclare din oaza timpului
(ne)realizabilă mi se pare
mergem spre drumul vidului
parcurgând exact acelaş drum
refuzat depărtării
mă (re)întorc… regăsindu-mă.
BOTEZ
Caut secunda necunoscută
prin vocea timpului
îmi va şopti râzând
verdele tău urmează să se transforme
înr-un galben născut din apus
mă voi răscoli momentului
rătăcind printre cuvinte străzi şi oameni tăcuţi
cine-mi va saluta momentul deschis
mă voi face veşnicie
botezându-mă în adâncul uitării.
ZĂPADA RECE
Acele dimineţi rătăcite şi portrete
priveam prin luneta lui Copernic
imensul albastru mării care am fost
aceste imaginii inventate erau fierbinţi
culegeam strălucirea din aripa licuriciului bătrân
eu şi acum sânt ceea ce am fost atunci
culeg priviri din sufletul tău neînmugurit
le căutam spre a le înflori
nu... nu.... erai tu necolorat în amurg
acum zăpada albă este cu adevărat rece.
76
SURÂSUL
MEDITAŢIE GALACTICĂ
Raza neagră... raza neagră...
Circulă în lumea întreagă
Singurătatea unui eremit
Forţă... echilibru... nebunul... magicianul...
Eremitul...
În Marea Supersargaselor
Superconstrucţii
Vase cu mers regulat
Vase hoinare
Planete cu mers regulat
Planete lacome... hoinare..
Planeta Vulcan... Monstrator... Azuria... Elvera...
Vagabondaj comercial galactic
Amestecarea raselor celeste
Santalieni... Super Talermani....
Distrugători... Pustiitori...
Prinţ întunecat... Melanicus...
Ploi negre... Ploi roşii...
Ploi cu unt... sânge... iască... cerneală... mătase...
Comete Leonide...
În Universul neexplorat...
Există...o altă lume...
În Marea Supersargaselor.
IMAGINE
Un orizont cu şapte picioare
dimineaţa guturală cărarea tăcută
fragmentează urma pasului din nor
liniştea dinaintea gândului
navighează pe vârf de infinit
eu cu pioşenie am scormonit cuvântul
din unghiul cărei planete ar putea să fie
acel şi numai acel plan albastru de aripă
unde a pornit... unde se duce... nici un drum
nu ştie
purta eşarfa din haina curcubeului
de adio
acum un vector... port final îl destramă
privesc duelul dintre îngerul albastru fără a treia aripă
şi cocorul argintiu unduind în largul viziunii
atât de îndepărtată încât
doar surâsul Giocondei îl poate îmbrăţişa.
Corina Matei Gherman
BUCOVINEI
din
Terapia căderii în gol
***
te naşti ca şi cînd ai
face o rugăciune cu mîinile goale
mese şi scaune îţi calcă pe suflet
începi să imiţi umbra să încerci sîngele cu degetul
găseşti o cruce fără cap în mijlocul încăperii
bărbatul acesta cu braţele întinse
aşteptînd lumina să se întoarcă în ea însăși
părul femeii la picioarele tale
proteza miros de plumb topit sub piele
aerul rece găurindu-ţi burta tîrziu
un nod de întuneric
se pune în gîtlejul lămpii
te desprinzi de propria-ţi umbră
cum crucea de iisus şi cade
între
început şi sfîrşit
altă naştere
***
îţi aranjezi tacticos hainele lîngă pat în stînga o
lumînare fumul ei se tîrăşte pe podea ca
o dansatoare împuşcată-n picior
oare ai putea fi fericit te întrebi
şi te întinzi alături corpul gol al femeii
la fel de absurd la fel de vinovat
e frumoasă îţi spui şi rîzi şi rîzi
ea se apropie sunteţi singuri pe cearceaful
alb şi curat ca un cimitir
totul îţi pare ciudat ceva ce nu-i
al ochiului vă apropie vă îndepărtează
parcă ai fi o uşă smulsă din ţîţîni şi aruncată în spaţiu
fără legi fără dorinţe şi tu care nici nu-ţi
închipuiai că vei sfîrşi săptămîna atît de
fericit atît de fericit atît de fe
cineva bate la fereastră.
77
Noiembrie 2019
***
s-a aprins focul tu ştiai că mîinile noastre
se vor întîlni deasupra lui într-o închinare?
în curtea veche cineva răscumpără cu aur o cină săracă
timpul trece atît de rar că simt cum
creşte iarba şi îmi acoperă vederea
aud o cheie răsucindu-se în vîrtejul uşii
o orchestră în casa pustie sau vîntul ce
mişcă perdelele lăsînd să se vadă
oasele lungi ale ceasului încrucişate-n perete?
e ora cînd o mie de înţelepţi
gîndesc la ciobul smintit al lunii
cînd gol pe gol se înghit şi rămîne piatră
deasupra tuturor acest păianjen
ochind şi lovind cu uimitoare precizie ţeasta
părul meu linie mută şi oarbă bîjbîie în căutarea celuilalt
văzut de aici focul seamănă a om
cu capul tăiat ce încearcă să se ridice la cer
umbra fiului e dusă pe ape şi totul
îmi pare o ciudată trecere-n somn
fără cruce fără mîini fără domn
***
îţi imaginezi uitarea coborînd într-o groapă cu maci
intri în cameră obosit şi neutru faţa ta
are miros de lumînări arse nu te mai interesează nimic
nici măcar indiferenţa cu care urmele tale de altădată
se răcesc pe ziduri printre icoane o stranie împotrivire:
jos sub fereastră fiul durerii e plătit cu arginţi
- o să vină bijutierul cu mîinile lui false şi
va lua înapoi totul încerc eu să te neliniştesc
tu aştepţi - într-o magnifică nepăsare
calciul lunii se topeşte sub ape -
o profeţie în urma căreia plîngi
scrisul poate începe chiar în colţul acestei pagini
îţi şoptesc eu cu sfială priveşti în zare
pasărea a înghiţit plumbul şi zborul ei atîrnă
greu peste case ca ugerul vacii atinge pămîntul
o amintire magia visul amar al copilului nenăscut
pe care îl aşteaptă o scrisoare pe prag tîrziu adormi
înnodînd în colţul cearceafului voluptatea femeii
o lebădă în mijlocul patului şi uscăciunea
pe căni pe zaruri pe mîini frica de a nu fi prins
încercînd să te supui acestora totul nesigur
doar timpul trece lăsînd o zgîrietură fină pe lac.
Costel Stancu
Nr. 3 (22)
Mi-e dor!...
Mi-e dor de DOR, mi-e tare dor de toate,
Mi-e dor de viața ce-a trecut spre moarte.
Să nu vă sperii! Eu, de tot, nu mor!
- Căci, și pe-acolo, o să port tot DOR.
Să vă mai spun! Mi-e dor de o fântână,
De mama dragă, de bunica bună,
Mi-e dor de frate!- Și-aș fi vrut o soră...
Mi-e dor de tată!- Și-mi doresc o noră.
Mi-e dor de fiu, căci s-a desprins de mine,
Dar, tare bine-mi pare când e bine!
Mi-e dor de ulițe și de poteci!
Mi-e dor de tine, VIAȚĂ, c-o să treci!...
De ziua dorului, 14 mai
Natură
În fiecare om tu zămisliși, Natură,
Miros de viață: moarte cu măsură!
Mi-s brațele doi arbori de sequoia,
Fremătătoare după cum li-i voia,
Ce-nalță numai zece frunze-n cer,
A rugă fecundată de mistér.
Picioarele sunt doi stejari bătrâni,
Ce se hrănesc din țarini cu fântâni.
Au rădăcini înfipte, după neamuri,
La fel de mari cât vezi, deasupra, ramuri.
În cap roiesc tornade, fel de fel,
Pornite dintr-un gând puțin rebel,
Iar ochii mari, castane-ntregi și coapte,
Te urmăresc, Iubire,-n miez de noapte
Un geamăn pom, cu seve alcaline,
Simțí copacul fremătând în mine.
Coroana lor s-a-mpreunat îndată
Și-o inimă a început să bată.
Și, uite-așa, Iubirea, iar și iar,
Pictează-n verde frunza de stejar,
Crescând noi arbori: frunze, rădăcini,
Ce luptă pentru viață printre spini.
Natura toată e latentă-n mine
Și fierbe iar, când simte dor de tine!
SURÂSUL
Viaţă de nota zece
Parcă mai ieri purtam un catalog 
Și-n monolog, gândeam cum fi-va ora...
Voi fi pe placul lor, al tuturora?
Eram timid, dar și încrezător:
Copiii mi-au plăcut dintotdeauna!
Inima lor mi-a împletit cununa,
Căci, lauri port, ca-n prima zi de școală
Azi, proaspăt-pus în rang, pensionar
Și neavând niciun regret, măcar!
-Poate, că, doar acela dinspre timp,
Ce, negreșit, prea repede se trece...
În rest, Viață, îți ofer un ZECE!
domnului învăţător Ionel Răşcanu, la pensionare,
cu respect şi urări de viaţă lungă şi sănătate!
De n-ai fi tu... Aştept vara
De n-ai fi tu, să îmi susții moralul,
Aștern gânduri pe hârtie
Să îmi zâmbești în orice dimineață
Pentru-o vară colilie,
Și să închini în cinstea mea pocalul,
Aș da-o-ncolo, fir-ar ea de viață! C-a promis că vine, vine
Și-n cuvânt... nu se mai ține!
De n-ai fi tu, când primăvara vine, Poate, pe la Sânt'Ilie?
Eu, văl de ceață-n suflet aș purta. Dacă nu,-n Sfântă Mărie...
M-aș îneca în vaiet și suspine
Și, din țărâni, eu nu m-aș aduna... O blestem să țină-odată
Vreo... trei ani- sau, viața toată!
De n-ai fi tu, eu n-aș pricepe ora, Vino, vară, pe răzoare,
Căci, grele-ar fi secundele... de tot! Să-mi așterni în suflet soare!
Declar deschis, în văzul tuturora,
Că mi-ai fost dat să vreau, să fiu, să pot! Că te-aștept de-o vreme-ncoace
Pitulată-ntre cojoace.
Tu ești un dar de suflet și iubire, Vară, vară- târzioară,
Iar cerul te-a trimis, din veșnicii. Vino iar la noi în țară,
Ca un prinos de pace, mulțumire,
Să-nroșești cireșele
Mă rog la Domnul, pururi, să-mi rămâi!
Să-ncununi miresele!
dedicată soţului meu, în zi aniversară,
06 iunie 2019
Cristina Truță
78
BUCOVINEI Noiembrie 2019

Paralelă Să fii un gângurit,

Ce să fim? Iar eu să fiu răsură ...
Să fiu o căprioară,
Să fii un porumbel, Tu cerbul carpatin.
Iar eu o turturea. Să fiu un zâmbet dulce
Să fii un muguraș, În ochiul de copil ...
Iar eu o rămurea. Să fiu răcoarea nopții
Să fiu ograda casei, Sub bolta înstelată,
Iar tu să fii pridvorul. Să fii îndrăgostitul,
Să fiu apa cea rece, Iubirea ce și-o cată ...
Iar tu să fii urciorul. Să fiu femeia pură,
Să fii un meșter ager, Ce-n cale ți-a ieșit,
Ce făurește oale, Să fii poetul veșnic
Iar eu să fiu doar lutul, Iubit și preamărit ...
Cel rece și cel moale ...
Să fii un răsărit, Eugenia Ecovoiu Belciug
Iar eu o dimineață.
Să fii boboc pe lujer
Ce roua îl răsfață ...
Să fii un vrăjitor,
Iar eu o ursitoare. Vino sub iederă, iubito!
Să fii fiorul dulce,
Ce mângâie și doare ... Vino sub iederă, iubito,
Să fiu o lămâiță, În mult prea sfânta rechemare,
Iar tu un busuioc, Să plăsmuim din suferințe
În sân la fete mari Grăunți de viață și-ndurare ...
Tu să le porți noroc ...
Să fii un lăcățel, Cum s-a-ntâmplat, noi nu știm legea
Eu cheia lui de aur. Și-n nici o carte nu stă scrisă,
Să fii bobul cel rumen, Dar ne-ntâlnim pe ploi și fulger
Care dospește pâine, Sub iedera de lună ninsă.
Să fiu ziua de azi,
Iar tu să fii un mâine ... Vino sub iederă, iubito,
Să fiu o diademă Când bolta-i de luceferi plină,
Pe fruntea-ți luminată, Să rupem trupul nopții-n două,
Să fiu raza de soare În întuneric și lumină! ...
De mugur așteptată ...
Să fiu romanța lunii, Vino sub iederă, iubito,
Ce-o cântă lăutarul, În mult prea sfânta resimțire,
Să fiu o poezie, Grăunți de viață și iubire! ...
Iar tu să fii Titanul,
Ce naște rimă nouă Mihail Ecovoiu Doreanu
Și melodie pură...

79
Nr. 3 (22) SURÂSUL

Nostalgie
Fulgul alb de nea cerne amintirea,
Lacrima iubirii ce vibrează-n noi,
Raiul, plin de gânduri, luminează firea,
Cerul să zâmbească pentru amândoi.

Fluturii să zboare, ocolind trecutul,

Razele iubirii să revină-aş vrea,
Sub mantaua vremii să schimb începutul
Gândurilor toate, de s-ar mai putea.

Şoapte se oglindesc pe iarba-nverzită,

Doar noi Puterea speranţei vindecă dureri,
Curcubeu de stele, inimă rănită
Dintre toţi şi dintre toate Luminează cerul şi renasc plăceri.
Eu pe tine te-am ales,
Drumul peste jumătate Boarea despărţirii amintiri recheamă,
Doar cu tine l-am purces! Ca un vânt nostalgic, ce-adie pe poteci,
Învie speranţa, iubirea şi teama…
Dorurile-mi frâng dorinţa Iluzii trecătoare… în suflete reci.
Ce-a mai rămas între noi!
După lungi zile senine,
Au venit vânturi şi ploi.
Dăruire
Dăruiesc acum dragostea din mine,
Şi-am sperat în van, iubite, Dăruiesc speranţă pentru azi şi mâine,
Că ceva se va schimba, Dăruiesc credinţă, dăruiesc iubire,
Toate gândurile mele Dăruiesc mereu doruri, spre împlinire!
Le-am lăsat în voia ta!
N-am să las divinul lacrimilor grele
Însă soarta şi ursita Să se aştearnă astăzi iarăşi peste ele,
În secret au hotărât: N-am să las în gând să pătrundă veşti,
Eu să port cu mine dorul, Am să-nving, luptând, orice deznădejdi.
În inimă şi în gând.
Nu voi spune vorbe grele, la durere,
Zi de zi să pun speranţă Timpul va aşterne uitare peste ele!
Că va fi cândva mai bine, Nu las în delir patimi nerostite,
Însă tu, nepăsător, Iluzii sau vise, doruri neîmplinite!
Ai trecut pe lângă mine.
N-am să râd în hohot, n-am să plâng pe-ascuns,
Şi-a rămas ce-a fost odată… N-am să mă prefac, dacă nu-i de ajuns,
Dintre toatele trăiri, N-am să mă feresc să înfrunt destinul,
Am luat şi port cu mine Chiar dacă uneori viaţa-i ca pelinul!
Doar frumoase amintiri.

Elena Peiu

80
BUCOVINEI Noiembrie 2019

TOAMNA A SOSIT DEVREME IAR E TOAMNĂ

Toamna a făcut o glumă, Iar e toamnă, iar vin ploi,
A sosit la noi devreme, Iar e frig şi iar noroi,
Cu o subţirică brumă Frunzele îşi iau avânt
Şi-n grădini cu crizanteme. Şi se-aruncă spre pământ.

A adus multă culoare, Vântul bate nucii goi

Frunze ruginii, uscate Şi lanul de păpuşoi,
Şi-n livadă, cu rigoare, Iar din nord trec pe sub nori
Mere roşii, gogonate. Zilnic cârduri de cocori.

Struguri mari şi copţi în vie Raţele şi un răţoi

Şi gutui, grămezi de prune, Şi-au tras cizmuliţe noi
Mustul dulce, o magie! Şi se-opresc din loc în loc
Şi magiunul din ceaune. Clămpănind sonor din cioc. PREGĂTIRI DE VOIAJ
Toamna a făcut o glumă, Şi, în sunet de cimpoi, Păsările cântătoare
A sosit la noi devreme, Se-ntorc turmele de oi, Ieri au încetat să zboare
Cu o subţirică brumă Iar spre strugurii din vii Şi în ramuri au rămas
Şi-n grădini cu crizanteme. Urcă-o ceată de copii. Şi s-au sfătuit un ceas;
Au văzut, printre suspine,
Că bătrâna toamnă vine.
Şi s-au apucat pe dată
ÎNTR-O SEARĂ DE VARĂ LILIECII Să umble-n pădurea toată,
Adunând de sus, din plaiuri,
Prima notă muzicală Soarele, pe după deal, Flaute,viori şi naiuri,
Care-a străbătut livada Fără zgomot se strecoară, Taragoturi şi trompete,
A adus pace totală Lăsând cerul ireal, Partituri de operete,
Şi-am recunoscut „Balada”. Lucitor ca o comoară. Saxofoane şi chitare,
Tobe mici şi toba mare,
Se ridică luna plină Umbra cade pe frunziş Orgi, piane şi tromboane,
Şi vioara lin doineşte, Şi pe sat – rece broboadă, Fluiere, acordeoane,
Încât sfânta Bucovină Lilieci, din ascunziş, Harpe şi violoncele,
Se îmbracă-n cânt, regeşte. Ies pe rând la promenadă. Toate-n huse uşurele
Şi, cu ele subsuoară,
Doar un greier şi-o vioară. Zboară peste vârf de brad, Astăzi, au plecat din ţară.
Ce magie! Ce magie! Cu mult chef, le place joaca! Le-am făcut un timp din mână
Muzica lui e-o comoară Parcă-s fugăriţi din iad Eu şi toamna cea bătrână
De o rară gingăşie. De însuşi Ucigă-l toaca! Şi cât am putut de tare
Am strigat în gura mare,
Sunetele curg curate Şi se-ncinge pe-nserat, Admirând ce bine zboară:
Peste văi, tânguitoare, Ca să vezi, ce sarabandă! Ne vedem la primăvară!
Luna după nori îşi scoate Îi priveşte fascinat
Faţa albă, lucitoare. Şoricelul din verandă.

Muzica în ritmuri creşte

Sub arcuşul mic, vivace,
Cum să nu fii uluit
Când pe cer şi pe răcoare
Gheorghe Vicol
Iar târziu, când se opreşte, Dintr-o dată s-au ivit
Marea vrajă se desface. Şoricei cu aripioare?

81
Nr. 3 (22) SURÂSUL

Popas muzical  Feerie

Alerg  cu degetele pe clapele pianului  Un lup urlă la lună,  
ca să ascult romanța de demult,  un câine latră la mâță,
romanța neamului străbun. o mâță sare spre șoarece, 
Ecoul melodiei străpunge un șoarece ronțăie un pesmet,
norii de pe cer  un cocoș aleargă după o găină, 
călătorind pe o rază de soare  o găină se înfruptă c-un vierme,
peste mări și țări  un cariu roade într-un dulap,
în căutarea copilului pribeag.  o molie macină paltonul tatei,
Un dangăt de clopot răsună și el un paing țese prin ungherele casei,
ca să fie auzit de copilul pribeag. un om cu pușca încărcată 
Frunzele de pe copaci au căzut, caută în cine să tragă…
petalele florilor s-au ofilit, 
poarta casei scârțâie în van,
un câine disperat își caută stăpânul 
și doar buruienile au pus stăpânire 
pe satul în pârloagă. 
Ascult de unul singur romanța de Sub cerul azuriu
demult
în speranța că pianul nu se va pierde Valsul primăverii Pe o filă de hârtie 
ca neamul meu printre străini... însăilez 
Merg povestea dragostei mele
cu floarea de tei  din litere îmbibate 
Decepție la întâlnire  în lacrimi 
și în doi  amare și de bucurie,
N-a închis un ochi toată noaptea,  aspirăm mirosul ei în sângele 
gândindu-se la postul vacant de șef.  ca să saturăm emoțiilor retrăirilor de ani.
Își imagina cum șoferul sună la ușă  fibrele musculare  La lumina 
anunțându-l: Șefu’, mașina vă așteaptă la scară.  și venele din noi stelelor căzătoare 
Își imagina cum șoferul îi deschide ușa mașinii  cu dragostea  îmi citesc 
și-l poftește să intre și să se așeze ce ne-ar face  povestea cu nostalgie 
comod pe bancheta din spate,   nedespărțiți  și caut
ba nu, pe cea de lângă șofer  până la moarte. altă filă de hârtie 
ca să-l vadă și vecinii de la bloc, Trec zilele  ca să-mi desfășor 
să-l vadă și să-l invidieze.  și plantăm și noi povestea cu aventuri 
Își imagina cum portarul și paza aplecându-se îi dă binețe,  puieți de tei dragi sufletului meu.
apoi secretara îi ia haina de pe umăr pe o alee  Nu-mi ajung 
și-i propune o cafea cu frișcă.  de la marginea orașului.  file de hârtie,
Își imagina cum  dă indicații la subalterni  Puieții de tei căci povestea 
și dânșii ascultători îi promiteau  cresc ca și copiii mici, vieții mele
că toate vor fi executate se fac mari și înfloresc.  este interminabilă 
în strictă conformitate cu dispozițiile șefului. Mirosul florilor de tei și plină de romantism 
Își imagina cum cei de acasă au umplut orașul, țara, și dramatism. 
i se adresează per dumneavoastră .  peste tot numai  O las cu filele curate
N-a închis un ochi toată noaptea  dragoste de nedespărțit,  s-o continue 
așteptând ziua de mâine.  dragoste omenească  copiii și nepoții mei,
Spre zorii zilei a ațipit ca să fie trezit  până la moarte. căci viața nu mai are sfârșit 
de telefonul colegului de birou,  Frumos vis... ca și sufletul ei.
avertizându-l  să se grăbească la serviciu,
căci șeful a fost repus în funcție 
de către instanța respectivă...
Ion Cuzuioc

82
BUCOVINEI Noiembrie 2019

Festivalul de literatură satirico-umoristic

„Umor Fără Frontiere în Ţara de Sus”...

a fost un succes
Totul iese foarte bine
Când faci din inimă, cu drag.
Sasu s-antrecut pe sine
Având alături ... un Baltag.

Frumoasei noastre localităţi

La mijloc de codru
La mijloc de codru-frate
Doi voinici lucrau de zor.
Unu-avea o drujbă-n spate,
Altul avea un topor.
Nu ştiau de und-s-apuce!
Timpul părea-ntârziat.
Îşi făcură câte-o cruce
Şi se puse pe tăiat.
Au lucrat în grabă mare
Şi pe-ascuns cei doi munteni.
Acum ies cu două care,
Încărcate cu buşteni.
Pe când soarele apune
Să-şi înceapă şi el somnul,
La o mândră pensiune,
Cei doi îşi băuse lemnul.
Iuda
Fără final În sărbătoare a fost Vama,
Cu multă lume bună,
Un flăcău şi-o blondă pură,
Și-a dat pe față, iar, arama
Se iubesc în bătătură.
De mândră-ne comună.
Strânşi în braţe dup-un tei,
Amândoi, din ochi, se fură.
El îi cere-o sărutare, Unui fost Premier al României
Ea îi dă că nu se-ndură.
Şi-apoi se întind pe iarbă, Mie asta mi se pare
Dându-şi gură după gură. Şi-am s-o spun la orice oră,
C-a făcut la Guvernare,
Peste-a lor iubire sfântă,
Ce-a făcut... surda la horă.
Mii de flori din tei căzură.
O vecină curioasă,
Îi privea de dup-o şură.
Văzând că se-ngroaşă gluma,
Le-a strigat: „... n-aveţi măsură?”
Supărarea unui elev
La şcoală voi pleca de mâine
Dar să fiu sincer, rău îmi pare,
Că din păcate pentru mine,
Prea mic-a fost Vacanţa Mare.

Când m-am convins c-am fost trădată,

M-a cuprins ura şi ciuda.
Şi-atunci, pentru prima dată, Treburi împărţite bine în familie
L-am avut în ochi pe Iuda.
Când venim şi noi acasă
De la slujbă, evident,
Ea se-ocupă doar de masă,
După o emisiune la televizor Eu mă ocup de bufet.

La TV, un om politic, dă răspuns la o-ntrebare:

“Binele, în ţara noastră, se şi simte-n buzunare!”
Şi văzând emisiunea, un român de-al nostru hâtru, prof. �oan �itu
Căutând prin buzunare, a simţit că bate vântu’.

83
Nr. 3 (22) SURÂSUL

Soacra-n vizită
Vine soacra-n vizită
Și-ntreabă pe ginerică:
- De ce vă certați mereu?
Drept să-ți spun, mi-e tare frică!

Asta-i viață? Ce-i oferi

La fetița mea cea bună?
De când v-ați căsătorit?
Mâine se-mplinește-o lună!

Dragă ginere, te-ntreb:

Ce se-ntâmplă? Ce-i cu voi?
- Mamă soacră, tu porți vina,
Că tot vii prea des la noi!.....

Profesoara schimbă becul Doi bătrâni pensionari

Într-o zi, o profesoară,
Tinerică, durdulie,
Se tot chinuia să schimbe
Becul ars dintr-o dulie.
În acea zi cu pricina,
Bulă intră primu-n clasă.
Profesoara îl poftește
Ca să vină lângă masă.
- Bulă, ține scăunelul!
Faci așa precum ți-am spus,
Până schimb becu-n dulie,
Te rog, nu te uiți în sus!
În timp cât becul s-a schimbat becul,
Bulă tot în sus privea.
Doamna-l prinde și îl ceartă:
- Ce ți-am spus, porc și lichea?
Ți-am spus în sus să nu te uiți!
Te duci și-o aduci pe mama!
- Doamnă, ce-am văzut acolo,
Mai bine-l aduc pe tata!
Doi pensionari, în parc,
Stau, discută de-ale lor:
Despre anii tinereții,
De-aventuri și de amor.
Trece-o tipă decoltată….
Lângă un pensionar se oprește,
Îl cuprinde drăgăstoasă,
La ureche îi șoptește.
Pensionarul dă din cap
Și din mâini că nu-i convine.
Tipa pleacă, înjurând
Că s-a făcut de rușine.
Celălalt pensionar
Îl întreabă pe-acostat:
- Spune-mi sincer, ce ți-a spus
C-așa repede-a plecat?
- Mi-a spus să mă culc cu dânsa,
M-a ochit că sunt prea domn!
I-am spus să mă lase-n pace!
Deocamdată nu mi-e somn!
Doi concubini
- Se-mplinesc treizeci de ani,
De când suntem împreună;
Mai cu griji și mai cu greu;
I-am terecut în voie bună.
Avem doi copii împreună,
De la ei, cinci nepoței,
Zburdalnici, dar și poznași,
Ne-am distra frumos cu ei.
Concubinul spune: Dragă,
Hai să ne căsătorim!
Anii s-au scurs mulți pân`acuma,
Nu mai știm cât mai trăim!
Concubina-i spune-ndată:
- Măi bărbate, stăm așa!
La vârsta noastră înaintată
Cine crezi că ne mai ia!?

Doamnă, fug acum acasă - Măi, Costele, nu-ți dai seama? Simion Tudurean
Și-l aduc pe tatăl meu… Ea a vrut o aventură.
Va fi foarte bucuros, Ea vrea bani, cotlete, mici,
Să vadă ce-am văzut și eu! Kent, șampanie și friptură!

84
BUCOVINEI
EXTRATERESTRUL
D
acă psihanaliștii, al căror tată se spune că este Freud, au
dreptate, o întrebare rămâne fără răspuns: o fată care nu
și-a cunoscut niciodată tatăl și nu a avut măcar unul de
împrumut, cui va încredința nevoia sa de a fi protejată, pe ce tipar
va construi imaginea sa despre bărbatul ideal? Cine îi va apăra de
îngheț mugurii primilor săi fiori, la pieptul cui va plânge prima
dezamăgire?
Roxana a crescut cu ferma convingere că există extratereștri,
că ei sunt înalți și lați în umeri, poartă pălării și au mersul furișat.
Asta pentru că vin numai după lăsarea serii, când se presupune că
toți copiii dorm, și le răpesc mamele, adică nu le răpesc de tot, le
duc numai până în sufragerie, unde stau cu ele pe întuneric până
cine știe când, ea una nu a reușit niciodată să rămână trează să-l
vadă plecând. Bine, nu putea ști nici dacă extraterestrul care vine cu
regularitate în casa lor e unul și același, însă în dimineața următoare
găsea de fiecare dată câteva acadele pe măsuța din hol. „Trebuie să
fie o meteahnă de-a lor”, îți spunea fetița. „Și dacă e unul, trebuie să
fie mai mulți, nimic pe lumea asta nu e doar unul. Poate doar Tata”.
„Dar dacă acesta este chiar Tata?” Văzuse cândva un film în care
un extraterestru, venit în misiune pe Pământ, și-a luat înfățișare
omenească și umbla printre oameni, se comporta ca ei, vorbea ca
ei, ba chiar se îndrăgostise de o fată frumoasă. Nu apucase să vadă
cum s-a sfârșit povestea, că mama a închis televizorul și a trimis-o la
culcare. Roxana, cu gândul la acadelele de a doua zi, nu a protestat.
Prinsese gustul acadelelor, nu se mai despărțea niciodată de
ele, dintre buzele sale ieșea mereu un băț de plastic colorat, deși toată
lumea o avertiza că va rămâne fără dinți. Seara, când adormea cu
bomboana în gură, visa că e o prințesă la care vine un extraterestru
frumos și bun și o răpește, ducând-o departe, în înaltul cerului,
dincolo de nori, sub o arcadă colorată de acadele.
De la o vreme, în visul său a început să se insinueze câte
un coleg mai mare, însă ciubucăreasa, cum era poreclită în sat,
se înțelege de ce, o sfrijită de fată, negricioasă și tunsă aproape
băiețește, pe cât de ștearsă, pe atât de timidă, nu atrăgea nicio
privire din partea băieților. Atenție îi dădeau doar leneșii clasei care
aveau nevoie de ea să îi ajute la teme și numai pentru scurt timp.
Singurele ei momente de strălucire erau serbările școlare, pentru că
recita frumos și cu patos poezii lungi, ce umpleau de lacrimi ochii
audienței.
85
Noiembrie 2019
Lucrurile s-au schimbat la începutul clasei a opta. Pe vremea
aceea anul școlar debuta cu practica agricolă care ținea câteva
săptămâni, variabil de la un an la altul și de la o școală la alta, în
funcție de recolta de adunat de pe câmp. Elevilor, împărțiți pe
echipe li se repartiza câte un lot, se organizau întreceri, toți dădeau
zor, la final câștigătorii erau evidențiați la gazeta de perete a școlii
și felicitați oficial în „careu” pentru străduința lor la îndeplinirea
planului cincinal.
Șeful de echipă era privilegiat, el nu trebuia decât treacă la
răboj, folosind un caiet cu pătrățele, în dreptul fiecărui coechipier
câte o linie pentru fiecare găleată de cartofi culeasă și cărată la
grămadă, pe care le aduna la sfârșitul zilei, adăugând, firește, de la
sine, câte zece de fiecare, pentru a ieși fruntași. Văzând-o tovarășa
pe Roxana așa bicisnică, căci se lungise peste vară și părea încă și
mai slabă, a pus-o șefă, să nu pățească ceva la ridicatul și căratul
grelelor poveri. Peste ani, Roxana se va gândi, pe jumătate amuzată,
pe jumătate cu amar, că acest favor i-a influențat cursul vieții mai
mult decât existența extratereștrilor.
Cel care superviza rezultatele la sfârșitul orelor de muncă era
însuși inginerul agronom, un blond mărunțel, încă tânăr, dar cu un
început de chelie și cu ochi albaștri și foarte mici, sau așa păreau
din cauza lentilelor cu multe dioptrii. Tot în atribuțiile șefilor de
echipe și a inginerului era și verificarea loturilor și întoarcerea, la
nevoie, a celor cărora le rămâneau cartofi „pe urmă”. Echipe erau
multe, însă inginerul părea interesat numai de cea a Roxanei și se
învârtea în jurul fetei, încercând să lege o conversație sau fredonând
în surdină, ceva între cântat și fluierat, care părea să o distreze.
Cucerită de atenția lui, sau poate de plictiseală, fata s-a pomenit
povestindu-i despre copilăria și visele ei, despre vizitele nocturne
ale extraterestrului și despre acadele. Receptiv, Miron a început
să se prezinte zilnic cu câteva bomboane pe băț, cumpărate de la
magazinul universal comunal, dar, uneori, și cu unele mai speciale,
aduse de la oraș. Burlac la o vârstă la care alții au copii de școală,
inginerul începuse să se teamă pentru poziția sa în Cooperativă. Se
zvonea că va fi mutat undeva la marginea județului, acolo unde se
pune harta în cui și în locul său să fie adus un familist cu nevastă
învățătoare și doi copii care au nevoie să locuiască în condiții
decente și cât mai aproape de școală. Așa că omul a început să își facă
planuri de însurătoare, care includeau stabilitatea în locul de muncă
și cazarea fără chirie. Când se privea însă în oglindă, entuziasmul îi
scădea. Cum să cucerești o femeie, fie ea și una simplă, neinstruită,
și cum s-o convingi pe ea și mai ales familia ei să te primească în
casa lor, cât ai fi tu de agronom? „Poate o fătucă necoaptă, așa ca
asta?” se întreba, privind-o tot mai lung pe Roxana și aruncându-i
ochiade dese. „Trebuie să aștept să termine opt clase”, îți spunea.
„Oare o fi având buletin?”
Campania de toamnă s-a încheiat, acum Miron avea timp și
mai mult să se cultive la bufetul din sat, așteptând să sune clopoțelul
și Roxana să iasă de la ore. Ca din întâmplare, îi ieșea dinainte.
„Domnișoară, pot să vă conduc până acasă? Dați-mi ghiozdanul,
pare așa de greu, ce cărați în el, cartofi?”, făcea el pe spiritualul. Și
trebuie să recunoaștem că ținea, fata roșea până în albul ochilor,
vocea i se făcea pitică și tremurată și, privindu-i din mers profilul, i
Nr. 3 (22)
se părea chiar frumos. Și, luând-o pe căi cât mai lungi și mai ocolite,
sporovăiau câte în lună și în stele, întârziind cât mai mult posibil
despărțirea.
„Roxi”, o întrebă într-o bună zi, tu ce vrei să faci când termini
școala? Mergi mai departe?” „Mama zice că nu are cu ce mă ține la
liceu, că de când s-a închis CLF-ul și a rămas numai cu porția de
la colectiv, abia avem cu ce să ne ducem zilele de azi pe mâine.”
„Dar la măritiș te-ai gândit?”, o descoase el, mângâind-o stângaci
pe stofa uzată a unei mâneci. Fata s-a oprit înmărmurită în mijlocul
drumului, cât pe ce să scape pe gât acadeaua cu băț cu tot. „Să mă
mărit?”, abia reuși ea să îngaime. „Cum adică să mă mărit? Să-mi
iau un extraterestru de tot, acasă?” „Da, de tot, poți să îl pui și la
tăiat lemne”, chicotește Miron, nu se știe dacă de propria-i glumă
sau de inocența fetiței. „Iar seara, după ce se adună de pe tarlale,
să te adoarmă cu povești din lumea lui. Ce zici, ți-ar plăcea?” „Nu
știu, nu m-am gândit. Dar promit c-o voi face”, îi răspunde fata,
privindu-l cu toată seriozitatea, pentru prima dată deschis în față și
în ochii miopi.
Vine un moment în viața unei fete când se produce
maturizarea. La unele se întâmplă brusc, la altele lent, la unele
vine odată cu o traumă de neșters, la altele se dezvoltă firesc,
supravegheată atent și îndrumată de persoana adultă cea mai
apropiată. Dacă nu e un tată, poate fi și un extraterestru. Și pentru
cine nu mai crede în existența acestora, merge și un agronom.
Departe de a fi măcar pe aproape de o maturizare biologică sau
emoțională, Roxana a fost o mireasă copil. Mama s-a opus formal,
fără vlagă:„Bine, fată, da tu nu vezi că e aproape de vârsta mea? În
fine, treaba ta, un salariu în casă nu ne-ar strica.”
La doi ani după nunta intimă și sărăcăcioasă, Roxana era
tot fecioară. Încă din prima noapte s-a mutat în sufragerie cu
extraterestrul ei, însă acesta, torpilat de bucuria împlinirii sale,
stropită din belșug cu țuică de sfeclă, a adormit îmbrăcat, fără să-i
dea nicio atenție miresei care tremura îngrozită sub așternut. Tot
mai nedumerită de lipsa apariției cearșafului doveditor, proaspăta
soacră a tras concluzia că fapta se săvârșise mai de demult, prin
cine știe ce boscheți, și a renunțat să mai pună sau să-și mai pună
întrebări.
Deși acadelele nu-i lipseau niciodată, Roxana n-a avut alt
folos din statutul său cel nou de nevastă de inginer. Leafa luată de
Miron, numai de el știută, rămânea la bufet, unde împreună cu
tovarășii săi agricoli, seară de seară, golea nu sticle, ci rafturi. Nu
de puține ori, vecinii îl aduceau acasă de subțiori, mai mult târâș.
„Iaca, Roxană, ți l-am adus pi domn injiner”, rânjeau, „da dacă
țî-i urât la noapti, noi putem să rămânem, că el de acu doarme ca
pruncu!” Drept e că tânăra nevastă nu se plictisea, mai ales noaptea.
După câteva ore în care soțiorul sforăia lângă ea de se zguduiau
pereții și zdrăngăneau ochiurile de geam prinse în cercevele, acesta
se ridica brusc și smulgând hainele de pe el îi răcnea: „Scoală, fată,
a venit vremea să te fac femeie!” Se arunca asupra ei molfăind la
întâmplare pânză și piele fragedă, după care, apucându-se cu
amândouă mâinile de mădularul mic și vinețiu îl freca frenetic,
strigând, la început imperativ, apoi din ce în ce mai rugător
și horcăind haotic: „Privește-mă, privește-mă, fato! Ah, Miron!
86
SURÂSUL
Ah, mor!” După care chiar cădea ca mort și dormea dus până la
ziuă. „Așa o fi la extratereștri”, își spunea ea, privindu-l la început
cu spaimă cutremurată, cu silă, cu plictiseală mai apoi, sugând
neîncetat acadele.
Viața e o uliță cu un singur sens, însă nu lipsită de cotituri
și răspântii, ba chiar și de hopuri. Pui desaga în spate și pornești
la drum, dar niciodată nu știi încotro te va duce, nici dacă e drept
sau abrupt, dacă continuă mult și bine sau dacă se înfundă brusc.
Nu poți decât să-i înfrunți colbul, noroiul sau troienele, mergând
înainte, mereu înainte. Și mergea Roxana, mai mult în virtutea
inerției decât cu tragere de inimă, pe drumul ei și nu-i vedea nici
marginile, nici capătul, doar îngustimea șerpuită și monotonă. Însă
trăsnetul cade și pe vreme de ploaie și din senin. Într-o bună zi,
inginerul a anunțat-o scurt că are niște treburi la oraș și a plecat.
După vreo lună de absență a venit acasă palid și supt la față și a
anunțat-o să-și comande haine de doliu, că a fost diagnosticat cu
ciroză și doctorii nu mai au ce îi face. Mult nu a durat până văduva
copil a trebuit să se maturizeze, forțată de datoria față de sufletul
răposatului.
În dulcea Moldovă rurală, una din zece împreunări fizice este
liber consimțită și se petrece cu voia ambilor parteneri. În nouă din
zece cazuri este vorba numai de voința brutală a bărbatului, femeia
fiind doar obiectul neînsemnat al poftei acestuia. În unul din o sută
de cazuri cea siluită găsește curajul de a-și reclama agresorul, în
nouăzeci și nouă de cazuri din sută sfârșind prin a-l lua de soț, pentru
a-l scăpa de consecințele juridice și a scăpa ea însăși de gura lumii.
Din sutele de beneficiari ai unei grațieri colective date de Ceaușescu
cu prilejul unei aniversări personale, unul trecea într-o seară în care
luna întârzia să se arate, pe lângă cimitir. Un singur mormânt era
luminat, cel al inginerului agronom. Roxana, care în acea noapte s-a
maturizat definitiv, fără să-și scoată acadeaua din gură, și-a scuturat
veșmintele de țărnă și a mers direct la dispensarul comunal, unde,
imediat a fost chemat și agentul de poliție. După un sumar consult,
s-a constatat violul. Acesta, fiind o infracțiune oarecum obișnuită
în zonă ar fi rămas îngropat într-un dosar clasat ca nerezolvat, însă
cineva a vorbit cu altcineva, care a vorbit mai departe și straniul
caz al văduvei fecioare a ajuns curând în presa națională, la „fapt
divers”. Ea nu s-a priceput să îl ajute pe desenatorul portretului
robot, era întuneric, a fost luată prin surprindere, nici nu a apucat
să își dea seama bine ce i se întâmplă, totuși suspectul a fost găsit
și trimis curând de unde venise. Văzându-l pentru prima oară la
lumina zilei, în sala de tribunal, Roxanei nu i s-a părut nici frumos,
nici urât, nici extraterestru, dar nici pământean și, deși știa deja că
în ea crește o viață nouă, a privit cu dezinteres desfășurarea acțiunii
și sentința.
În casa lor nu se mai cumpără și nu se mai consumă acadele.
Titel, care la toamnă va merge la școală, așteaptă cu pleoapele
strânse, dar nu relaxate, sfârșitul poveștii cu zmei și cosânzene,
știind că în curând un extraterestru adevărat se va strecura în
sufragerie, răpind-o pe mama. Iar mâine dimineață el va găsi pe
măsuța din hol o pungă de bomboane gumate, din acelea care nu
strică dinții.
Luminiţa Ignea
BUCOVINEI
COGITO XVIII
▶▶ Respingerea până la negare a diferenței dintre ceea
ce crede individul despre sine și ceea ce reprezintă el,
potrivit analizei pe care i-o face societatea, este calea
falsă de accedere acolo de unde se coboară cu umilință
și regret. În toate cazurile? Nu! Sunt și oameni pentru
care adevărul este atât de relativ încât nu se consideră
obligați să îl respecte.
▶▶ Enunțarea și susținerea unor principii morale
fără a le și respecta fundamentează latura ipocrită a
egoismului.
▶▶ Prietenia între membrii aceleiași familii este
o eroare, este vorba despre două forme de relații
interumane care funcționează după reguli diferite, nu
se pot amesteca fără a le știrbi, fiecăruia, valoarea.
▶▶ Evitarea pericolului este caracteristică persoanelor
care au obiceiul de a gândi în perspectivă, chiar
aprioric, se procedează altfel doar dacă, în loc de
rezolvare, se recurge, chiar ca obicei, la găsirea unor
vinovății, desigur în afara propriei persoane, sau
inventarea perpetuă a justificărilor.
▶▶ Aparența prieteniei este mai demolatoare decât ura
exprimată fățiș.
▶▶ Pentru a scăpa de jugul recunoștinței, cel dator
poate ajunge până la a dori moartea binefăcătorului.
▶▶ Invidia este mai răutăcioasă atunci când este
îndreptată asupra prietenilor, dușmanilor li se poate
ierta mai ușor fericirea, măcar poate fi considerată
ridicolă.
▶▶ Dacă iubim adevărul, ne putem îndrăgosti de
carnavalul aparențelor, dar numai pentru scurt timp.
87
Noiembrie 2019
▶▶ Numai trecerea timpului poate asigura o verificare
corectă a temeiniciei sentimentelor și a prieteniei. O
privire fugară poate considera incendiu și un biet foc
de paie.
▶▶ Între cel care are mult și cel care dorește puțin,
diferența în ceea ce privește fericirea nu este exagerat
de mare, dar există, uneori dureros de sesizabilă.
▶▶ Doar gândirea debarasată de necesitatea răspunderii
la stimuli minori poate descoperi adevărul aflat sub
iluziile care îl ascund.
▶▶ Dacă poți urî persoana iubită, dacă poți, în clipe de
enervare, să o înjuri, înseamnă că ai trăit un sentiment
fals sau existența sentimentului a fost iluzorie.
▶▶ Cine acuză de prostie pe cineva doar pentru că
acela nu-i servește interesele, își ascunde precaritatea
valorilor morale proprii mințindu-se pe sine.
▶▶ Fidelitatea care nu a fost verificată de tentații teoretic
realizabile rămâne sub un mare semn de întrebare.
▶▶ Epitaful nu reprezintă opinia celui aflat în mormânt,
ci a celor care au ridicat monumentul funerar.
▶▶ Omul care a citit, chiar dacă are un comportament
sever și vorbire aspră, până la urmă lasă să se observe
efectul benefic al lecturilor.
▶▶ Mâna întinsă pentru a ne ajuta să ne ridicăm trebuie
atinsă și cu respect nu numai cu disperare.
▶▶ Lacrimile adevărate trebuie ascunse de privirea
semenilor, fie ei prieteni, fie din alte categorii.
Ioan Mugurel �asu
 SURÂSUL BUCOVINEI

­P A G I N A DE C A RT E N O U A

C
Cărţi ale colegilor noştri Cărţi ale prietenilor
şi colaboratorilor
POEME BUCOVINENE, Antologia Cenaclului „Nectarie”
din Vama - Bucovina. Carte apărută la Editura PIM Iași în
2019. Volumul cuprinde creații literare ale celor 22 de poeți
antologați, desigur membri ai cenaclului. Coordonatoare a
fost doamna Rodica Rodean, coperta și ilustrațiile aparțin
artistului plastic, membru al cenaclului, Radu Bercea.

ANTOLOGIA VOIEVOZILOR DE OBCINĂ, carte de

dimensiuni apreciabile, 632 de pagini, cuprinde creații
literare cu autori câmpulungeni sau măcar din vecinătate,
cu precădere din localități care, de-a lungul timpului istoric,
au făcut parte din Ocolul Câmpulungului Moldovenesc,
dar fără a se face vreo discriminare între cei 40 de autori
prezenți în volumul coordonat de Constantin Tiron.

BUCOVINA LA CENTENAR, volumul, apărut la

Câmpulung Moldovenesc în primăvara anului 2019, este
un proiect al Asociației Foto „Bucovina Fotogenică” inițiat
pentru ca activitatea artiștilor fotografi să se alinieze
altor creatori, împreună să-și dedice dăruirea artistică
Centenarului unirii Bucovinei cu România ( 28 noiembrie
1918). Între copertele acestei cărți o sută de fotografi au
publicat o sută de imagini despre Bucovina.

MARI RELIGII ALE LUMII, Autori: Vasile Panțîru,

Constantin Stancu, Ion Bratu. Carte apărută în cadrul
„Asociației de Învățământ - Țara de Sus - Vatra Dornei, 2019.
Colegul nostru Vasile Panțîru, împreună cu colaboratorii,
au realizat, pe parcursul a 150 de pagini, o amplă prezentare
a marilor religii ale lumii, inclusiv detalii privind ritualurile
și diverse practici care le individualizează, desigur cu accent
pe creștinismul autohton. Un alt aspect căruia i se acordă
importanță este apropierea, cel puțin cât poate fi acceptat
de condițiile prezente, din catolicism și ortodoxie.

STRĂINUL DIN OGLINDĂ și AH!, autor

Valerian Bedrule, apărute le Editura PIM
Iași în 2019. Volume de poezie creată sub
auspiciile Euterpei, acea fiică a lui Zeus și a
Mnemozieni din care izvora lirismul. Cărți
cu poezii la prima apariție sau „revăzute și
revizuite”, dar cu aceeași aură care le face să
fie unice între creațiile poeților bucovineni.

88