Curs PDF

Elemente finite în ingineria mecanică St.
Sorohan 2009-2010 Transporturi
CUPRINS
1 INTRODUCERE
1.1 Ce este MEF şi unde se aplica ?
1.2 Cunoştinţe necesare pentru a realiza programe cu elemente finite
1.3 Cunoştinţe necesare unui utilizator al MEF
1.4 Concepte de bază în MEF
1.5 Discretizarea şi tipuri de elemente finite
1.6 Factori de influenţă a discretizării
1.7 Exemple practice de discretizări
2 METODA DEPLASĂRILOR
2.1 Aplicaţie
2.2 Matricea de rigiditate a elementului bară articualtă 2D - generalităţi
2.3 Expresia matricei de rigiditate în coordonate locale
2.4 Expresia matricei de rigiditate în coordonate globale
2.5 Asamblarea matricei de rigiditate a structurii
2.6 Impunerea condiţiilor la limită şi rezolvarea
2.7 Semnificaţia fizică a elementelor matricei de rigiditate
2.8 Matricea de rigiditate a elementului grindă 2D
2.9 Influenţa numerotǎrii nodurilor asupra formei matricei de rigiditate globale a structurii
2.10 Rezolvarea sistemelor de ecuaţii liniare ordinare
2.11 Rezolvarea sistemelor de ecuaţii liniare cu legături
3 ELEMENTE DE TEORIA ELASTICITĂŢII ÎN FORMĂ MATRICEALĂ
3.1 Introducere
3.2 Definiţii şi notaţii
3.3 Transformarea mărimilor la schimbarea axelor de coordonate
3.4 Relaţii între deplasări şi deformaţii specifice
3.5 Relaţii de echilibru (Cauchy)
3.6 Relaţii constitutive ale materialului
4. METODE ENERGETICE ÎN ANALIZA STRUCTURILOR
4.1 Expresii energetice
4.2 Tensiuni iniţiale şi variaţia de temperatură
4.3 Principiul energiei potenţiale totale minime
4.4 Metoda de aproximare Rayleigh-Ritz
5. SCURTĂ PREZENTARE A METODEI ELEMENTELOR FINITE
5.1 Metoda elementelor finite: variantă localizată a metodei Rayleigh-Ritz
5.2 Proprietăţile matricei de rigiditate ale unui element finit
5.3 Asamblarea ecuaţiilor de echilibru ale elementelor
5.4 Efectul tensiunilor iniţiale şi efectul termoelastic
5.5 Efectul aşezării pe medii elastice
5.6 Efectul încărcării cu forţe de inerţie
5.7 Elementul finit triunghiular cu deformaţie specifică constantă
6 ELEMENTE FINITE PATRULATERE PLANE
6.1 Elementul finit patrulater cu patru noduri, izoparametric
6.2. Calculul matricei de rigiditate al elementelor patrulatere
6.3 Integrarea numerică folosind metoda Gauss-Legendre
6.4 Elementul finit patrulater cu patru noduri, neconform
6.5 Condensarea statică a gradelor de libertate interioare
6.6 Elementul patrulater plan izoparametic cu opt noduri
6.7 Elementul patrulater plan cu nouă noduri
6.8 Calculul deformaţiilor specifice şi a tensiunilor în elementele finite
7 ELEMENTUL HEXAEDRAL CU OPT NODURI
8 ELEMENTUL SHELL CU OPT NODURI
9 CONCLUZII FINALE
10 BIBLIOGRAFIE
Catedra de Rezistenţa materialelor – Universitatea POLITEHNICA Bucureşti
1
Elemente finite în ingineria mecanică St. Sorohan 2009-2010 Transporturi
1 INTRODUCERE
1.1 Ce este MEF şi unde se aplicǎ ?
Metoda elementelor finite (MEF) este o metodǎ generalǎ de rezolvare aproximativǎ

a ecuaţiilor diferenţiale cu derivate parţiale care descriu sau nu fenomene fizice. Principial
MEF constǎ în descompunerea domeniului de analiză în porţiuni de formă geometrică
simplă, analiza acestora şi recompunerea domeniului respectând anumite cerinţe
matematice.
Problema derivatelor parţiale este redusǎ la un sistem de ecuaţii algebrice, la o
problemǎ de valori şi vectori proprii sau la un sistem de ecuaţii diferenţiale ordinare de
ordinul unu sau doi. Rezolvarea sistemelor de ecuaţii sau a problemelor de valori si vectori
proprii ar fi practic imposibilǎ dacǎ nu s-ar dispune de CALCULATOR şi SOFT - totalitatea
programelor de calcul care realizeazǎ funcţionalitatea şi folosirea calculatorului inclusiv a
unui program cu elemente finite. Pentru rezolvarea unei aplicaţii este nevoie şi de un
ANALIST, adică o persoană care să fie în măsură a folosi calculatorul şi programul cu
elemente finite pentru a rezolva o aplicaţie.
Din punct de vedere al domeniilor de aplicaţie metoda poate fi extinsǎ în orice
domeniu de activitate care descrie un fenomen cu ajutorul unor ecuaţii diferenţiale. Pânǎ
în prezent metoda s-a dezvoltat în mod deosebit în domenii ca: analiza structuralǎ; analiza
termicǎ; analiza fluidelor; analiza electricǎ; analiza magneticǎ, dar şi în analiza
fenomenelor complexe interdisciplinare cum ar fi: analiza termoelastică, analiza cuplată
termic şi structural, analiza interacţiunii fluid-solid; analiza electro-magnetică; analiza
piezoelectrică şi altele.
Se menţionează că această disciplină este relativ tânără, astfel într-un un scurt
istoric se pot menţiona:
-1943 – Courant studiază răsucirea - problema Saint Venant, prin discretizare cu
triunghiuri;
-1953 – 1959 Se formulează şi definitivează metoda deplasărilor la Boeing de
către Turner;
-1960 – Se utilizează pentru prima dată termenul de element finit de către
Clough;
-1967 – Apare prima carte despre metoda elementelor finite - Zienkiewicz şi
Cheung. MEF se aplică şi în alte domenii decât structural (termal, fluid,
electromagnetic);
-1965 – 1972 se lucrează pentru dezvoltarea programului NASTRAN
-1965 – apare programul SAMCEF
-1970 – apare programul ANSYS
-1973 – apare SAP4 primul cod MEF sursă free;
-1975 – apare ADINA
-1978 – apare ABAQUS
-1985 – apare COSMOS-M.
1.2 Cunoştinţe necesare pentru a realiza programe cu elemente finite
MEF are un caracter pluridisciplinar. Implementarea unor programe cu elemente

finite pentru anumite tipuri de probleme sau chiar a unui program general de calcul în
domeniul ingineriei mecanice, cu precǎdere pentru calcule ale structurilor de rezistenţǎ,
impune stǎpânirea diciplinelor (vezi Fig. 1.1):
-mecanica structurilor (mecanica staticǎ, dinamicǎ, rezistenţa materialelor, vibraţii);
2
-analiza numericǎ (proceduri şi algoritmi de calcul precum şi cunoştinţe de graficǎ

pe calculator);
-programare într-un limbaj de nivel înalt (FORTRAN, C++ sau chiar BASIC şi
PASCAL).
De obicei grupǎri mici de cercetǎtori într-un domeniu relativ restrâns elaboreazǎ
programe de calcul folosind MEF pentru nevoile imediate sau probleme relativ simple.
Fig. 1.1: Caracterul pluridisciplinar al MEF
Programe mari, cu facilitati multiple sunt realizate de firme specializate, astfel se

pot enumera câteva programe (coduri executabile) care sunt folosite de colectivele de
proiectare/cercetare din ţarǎ sau în universitǎţi, în scop educaţional şi de cercetare:
NASTRAN-Patran, ANSYS, ABAQUS (în CATIA), COSMOS (în SolidWork), ADINA,
ALGOR, variante SAP şi altele.
În ultimul timp a luat avânt programarea în MATLAB care pentru studenţi este
foarte comodǎ şi permite rezolvarea unor aplicaţii la temele de casă.
1.3 Cunoştinţe necesare unui utilizator al MEF
Un utilizator – student – posibil viitor analist, este pus în situaţia rezolvǎrii unei
anumite probleme şi nu în a implementa un program cu elemente finite pentru rezolvarea
ei, de aceea utilizatorul trebuie sǎ afle dacǎ problema se preteazǎ rezolvǎrii cu MEF şi sǎ
foloseascǎ un program adecvat problemei respective.
Odatǎ stabilit programul de calcul este necesar a se face o informare asupra
posibilitaţii programului. Dacǎ performanţele programului convin trebuie sǎ ne informǎm
despre modul de lucru al programului şi sǎ pregǎtim problema pentru rezolvare !
Trebuie sǎ menţionǎm de la început cǎ programul de calcul folosit pentru analiza
problemei nu rezolvǎ structura reală, ci doar un MODEL al ei pe care în general îl face
utilizatorul.
STRUCTURA DE CALCUL → MODEL → ANALIZĂ cu MEF
Rezultatele pot fi confirmate sau nu, funcţie de cum a fost ales modelul de calcul.
Modelarea este o activitate de simplificare a structurii prin încadrarea diverselor porţiuni
ale structurii în categoria barelor, plǎcilor, blocurilor, prin simplificarea încǎrcǎrilor şi a
rezemǎrilor etc. Modelarea corectǎ (cât mai aproape de realitate) ţine de experienţǎ,
inspiraţie şi nu mai puţin de cunoaşterea bazelor teoretice ale metodei. De regulă un
model se dezvoltă funcţie de scopul analizei.
3
Scopul cursului şi a lucrǎrilor de laborator este de a scoate în evidenţǎ unele

aspecte ale modelǎrii şi a fixa noţiunile generale ale MEF astfel încât dupǎ promovarea
acestei discipline utilizatorul (studentul) sǎ poatǎ aborda şi utiliza, cu mici rezerve, orice
cod de MEF.
Cunoştinţele necesare se dobândesc pe mǎsurǎ ce utilizatorul rezolvǎ diverse
probleme. Nu trebuie uitat faptul cǎ pentru a rezolva corect o problemǎ este absolut
necesarǎ (nu şi suficientă) livrarea tuturor datelor care definesc problema.
Programele de firmǎ respectǎ anumite reguli generale de introducere a datelor
(notaţii unificate, ordonarea comenzilor de pregǎtire a datelor, import modele din CAD,
etc), ceea ce faciliteazǎ lucrul la programe diferite pentru utilizatori experimentaţi. Pentru
începǎtori este indicat a se folosi un singur program de lucru.
Odatǎ stabilit modelul de calcul, se impune pregǎtirea datelor de intrare pentru
rezolvarea problemei. Fiecare program cu elemente finite prezintǎ particularitǎti care
trebuie învǎţate dar existǎ o serie de reguli de bazǎ ale metodei care odatǎ stǎpânite
permite abordarea oricǎrui program cu elemente finite.
Indiferent de metoda abordată, analiza unei structuri reale prezintă câteva etape
esenţiale:
-structura reală se identifică, prin folosirea unor ipoteze simplificatoare, cu un
model fizic primar, numit “model conceptual”;
-modelul primar serveşte la formularea unui “model matematic”, adică la un set
de ecuaţii care urmează a fi rezolvate;
-rezultatele obţinute sunt interpretate şi dacă există motive întemeiate acestea
pot fi validate. Astfel seria celor două modele conceptual şi matematic pot fi folosite şi
pentru alte probleme similare.
1.4 Concepte de bază în MEF
Un domeniu solid oarecare, considerat plan numai din considerente de

prezentare (Fig. 1.2.a), este raportat la un sistem de referinţă cartezian XOY, este
încărcat cu o forţă F şi încastrat pe conturul din stânga. Fiecare punct al domeniului
prezintă o deplasare pe direcţia OX, notată u ( X ,Y ) şi una pe direcţia OY, v ( X ,Y ) .
Domeniul prezentat poate fi identificat cu un model de calcul conceptual, totuşi în
continuare acesta se va numi structură. Problema prezentată reprezintă practic o bară
de secţiune variabilă în consolă încărcată în capătul liber pentru care se caută soluţia,
adică de exemplu săgeata şi tensiunea echivalentă maximă.
Din punct de vedere matematic, în teoria elasticităţii, problema prezentată este
descrisă de un set de ecuaţii diferenţiale cu derivate parţiale şi de anumite condiţii la
limită. Pentru anumite cazuri particulare, adică forme geometrice simple şi încărcări
bine alese, există soluţii analitice pentru expresiile câmpului deplasărilor şi al
tensiunilor. În general problema nu se poate rezolva pe cale analitică. Se menţionează
că o rezolvare analitică prezintă soluţii pentru o infinitate de puncte din domeniul de
analiză. Se spune că domeniul de analiză reprezintă o structură continuă. O alternativă
de a rezolva astfel de probleme o constituie metoda elementelor finite (MEF).
4
(a) (b)
Fig. 1.2: Abordarea unei probleme în MEF. (a) Domeniu de analiză;

(b) Discretizarea domeniului de analiză
Pentru a rezolva problema cu MEF, domeniul de analiză (sau volumul structurii)

notat V, se împarte într-un număr NE de subdomenii sau fragmente (porţiuni de formă
geometrică relativ simplă, fiecare de volum Ve) numite elemente finite. Deoarece
NE
elementele finite nu se intersectează între ele se poate scrie că V = ∑V e . Fiecare
e =1
element finit se numerotează (este identificat printr-un număr), de obicei de la 1 la
numărul total de elemente finite NE. Raportarea la un element oarecare se face de
obicei printr-un indice superior (“e” pentru un element oarecare).
Elementele finite se pun în evidenţă (geometric) prin intermediul unor puncte, de
exemplu colţurile triunghiului, dacă elementul finit are forma unui triunghi. Aceste puncte
poartă denumirea de noduri. Elementele finite "se leagă" (interacţionează) între ele prin
intermediul nodurilor comune, astfel că în domeniul de analiză există un număr finit de
noduri. Similar elementelor, nodurile se numerotează, de obicei, de la 1 la numărul total
de noduri NN.
Operaţia de împărţire a unui domeniu în noduri şi elemente finite de un singur tip
sau chiar mai multe tipuri, precum şi numerotarea acestora, adică atribuirea unor
numere de identificare, poartă denumirea de discretizare (Fig. 1.2,b). Discretizarea nu
este unică, în general ea se realizează astfel încât să răspundă unor cerinţe practice.
Pentru exemplul prezentat, fiecare nod din domeniul de analiză are o deplasare
posibilă pe orizontală-axa OX şi una pe verticală-axa OY, se poate spune că există doi
parametri independenţi care definesc unic deplasarea unui nod în plan. Aceşti parametri
poartă denumirea de grade de libertate ataşate nodului. De obicei, gradele de libertate
ale tuturor nodurilor definite reprezintă necunoscutele primare ale problemei în MEF, în
exemplul de faţă, gradele de libertate nodate UX şi UY definesc deplasarea "posibilă" a
unui nod oarecare.
Pentru unele noduri (1, 2, 3 şi 4 din încastrare), deplasările sunt nule, deci în
aceste puncte gradele de libertate se definesc "potenţial", ele nu reprezintă
necunoscute. Numărul total de grade de libertate al problemei N se obţine prin
însumarea gradelor de libertate active ale tuturor nodurilor. Prin grade de libertate
active se înţeleg acele grade de libertate care definesc o deplasare necunoscută.
Din cele prezentate mai sus rezultă că un domeniu continuu cu un număr infinit
de grade de libertate este transpus într-un model discret cu N grade de libertate, deci
necunoscutele problemei se limitează funcţie de discretizare.
Deoarece analiza cu elemente finite este dependentă de implementarea unor
programe de calcul, mărimile cu care aceasta lucrează sunt de regulă vectori şi matrice.
5
Fig. 1.3: Gradele de libertate şi forţele nodale Fig. 1.4: Forţele exterioare care lucrează în model şi
pentru un element oarecare e echilibrul unui nod oarecare n
Pentru toată structura se defineşte vectorul deplasărilor nodale totale sau al

structurii
{U } = {U x,1 U y ,1 U x,2 U y ,2 ⋯ U x,NN U y ,NN } T , (1.1)
şi vectorul forţelor nodale exterioare
{F } = {Fx ,1 Fy ,1 Fx,2 Fy ,2 ⋯ Fx,NN Fy ,NN } T . (1.2)
Se consideră un element oarecare e din discretizarea precedentă (Fig. 1.3),
pentru care cele trei noduri se notează cu I, J şi K. Se defineşte vectorul deplasărilor
nodale al elementului, de fapt al tipului de element finit triunghiular
{U } = {U
e
x ,I U y ,I U x,J U y ,J U x,K U y ,K } T , (1.3)
care, din condiţii de continuitate, este un subset al vectorului definit de relaţia (1.1), şi
vectorul forţelor nodale al elementului
{F } = {F
e e
x ,I Fye,I Fxe,J Fye,J Fxe,K Fye,K } T
, (1.4)
între care se poate obţine o relaţie matriceală de forma
{F } = [K ]{U },
e e e
e = 1,2 ,… , NE , (1.5)
similară relaţiei de echilibru a unui sistem elastic (arc) cu un grad de libertate F=kx.
[ ]
Matricea pătratică K e poartă denumirea de matricea de rigiditate a elementului finit.
Aceasta se poate determina pentru fiecare element finit folosind ecuaţiile fundamentale
din teoria elasticităţii, pentru moment se neglijează modul în care ea se poate obţine.
Dacă se izolează un nod oarecare n din modelul cu elemente finite (vezi Fig.
1.4), pentru care există Nc elemente concurente, atunci fiecare element finit acţionează
cu o forţă în acel nod şi din motive de echilibru suma tuturor forţelor trebuie să fie zero.
Atunci când în nodul izolat acţionează şi forţe exterioare acestea trebuie incluse şi
echilibrul nodului n se scrie
Nc Nc
∑F
i =1
i
x ,n = Fx,n ; ∑F
i =1
i
y ,n = Fy ,n ; n = 1,2,…, NN . (1.6)
Dacă seţine seama de cele 2NN ecuaţii (6), ş i în expresiile sumelor se introduc
forţele obţinute din relaţiile (5), se obţine o relaţie matriceală de forma
6
{F } = [K ]{U }, (1.7)
în care [K ] este numită matricea de rigiditate globală a structurii. Această operaţie de
obţinere a matricei de rigiditate globale din matricele de rigiditate a elementelor poartă
denumirea de asamblarea matricei de rigiditate globală şi se prezintă sugestiv în
schema
ASAMBLARE
[K ]{U } = {F } → [K ]{U} = {F }.
e e e
e =1,2,…,NE
Dimensiunea matricei de rigiditate [K ] este 2NN × 2NN şi de obicei aceasta

rezultă singulară, deci din ecuaţia (1.7) nu se pot obţine direct deplas ările necunoscute.
Dacă însă se ţine seama de condiţiile la limită, adică pentru unele noduri se cunosc
deplasările iar pentru altele forţele exterioare aplicate ş i gradele de libertate se clasifică
în două seturi (vezi Fig. 1.4):
-a) deplas ări cunoscute (de cele mai multe ori nule) şi forţe exterioare reac ţiuni
necunoscute;
-b) deplas ări necunoscute şi forţe exterioare aplicate cunoscute;
atunci ecuaţiile (1.7) se pot partiţiona (rearanja) în raport cu acestea astfel
[K ]aa [K ]ab  {U}a  {F }a 
= . (1.8)
[K ]
 ba [K ]bb  {U }b  {F }b 
Din a doua ecuaţie matriceală (1.8) rezultă deplasările necunoscute
{U}b = [K ]bb1 ({F }b - [K ]ba {U }a ) , (1.9)
iar apoi din prima ecuaţie (1.8) rezultă forţele necunoscute (reacţiunile)
{F }a = [K ]aa {U}a + [K ]ab {U}b . (1.10)
Deplasarea nodului 27 (vezi Fig. 1.2.b) pe direcţia OY reprezintă practic s ăgeata
maximă a grinzii. Din formularea completă a MEF, folosind deplas ările nodale, se pot
obţine ş i tensiunile în elemente. Aceste aspecte însă se prezintă în ale capitole.
Cunoscând câmpul deplasărilor în cele NN noduri se poate reprezenta, scalat
pentru o vizualizare convenabilă, configuraţia deformatei structurii (Fig. 1.5,a). Dacă
însă matricele de rigiditate ale elementelor nu au fost "adecvat" calculate, având în
vedere c ă elementele sunt legate între ele numai în noduri, uneori e posibil ca
deformata să fie în realitate ca în figura 1.5,b, adică s ă apară goluri sau suprapuneri
între laturile elementelor finite adiacente, adică nu este îndeplinită condiţia de
continuitate între laturile comune elementelor finite. Rezultă c ă modul în care sunt
“proiectate” elementele finite este foarte important ş i practic soluţia unor probleme
depinde esenţial de formularea elementelor finite care trebuie să satisfacă unele cerinţe
fundamentale pentru a putea fi incluse în categoria elementelor finite dintr-un program.
7
(a) (b)
Fig. 1.5: Posibile configuraţii ale deplasărilor obţinute prin utilizarea MEF. (a) Deformata corectă;
(b) Elementele nu asigură continuitatea pe laturile comune
1.5 Discretizarea şi tipuri de elemente finite
Se pune problema discutǎrii aspectelor MEF din punctul de vedere al utilizatorului.

S-a menţionat mai sus cǎ MEF considerǎ modelul de calcul format dintr-o sumǎ de
porţiuni numite elemente finite legate între ele punctual, adicǎ în noduri. Este clar cǎ o
structurǎ (un domeniu) poate fi împǎrţitǎ în diverse moduri, cu mai multe sau mai puţine
noduri şi elemente finite.
MEF a dezvoltat o serie de tipuri de elemente finite (Fig. 1.6) care din punct de
vedere al formei pot fi clasificate în:
-elemente finite unidimensionale (reprezentând bare, grinzi, tiranţi dar nu numai ...);
-elemente finite bidimensionale (reprezentând plǎci, învelişuri şi chiar volume !);
-elemente finite tridimensionale (reprezentând solidele, blocurile).
Elemente Liniare Parabolice Cubice

Unidimensionale
Bidimensionale
Tridimensionale
Alte tipuri
Masă Arc Contact
Fig. 1.6: Tipuri de elemente finite
Din punct de vedere al modului de variaţie al câmpului necunoscutelor (de exemplu

deplasările) pe conturul elementelor, acestea pot fi clasificate în:
-liniare;
-parabolice;
-cubice, etc.
Dacă se consideră numărul şi felul gradelor de libertate pentru un nod, elementele
finite structurale uzuale 3D pot avea maxim 3 grade de libertate translaţii şi 3 grade de
libertate rotaţii. Uneori gradele de libertate pot fi completate şi cu temperaturi, presiuni,
viteze sau alte mărimi funcţie de formulările particulare fiecărui tip de element finit.
8
În figura 1.6 se prezintǎ diverse tipuri de elemente finite. Se observǎ cǎ elementele

finite sunt definite de puncte care nu sunt altceva decât viitoare noduri ale structurii. Existǎ
elemente de grad superior celor cubice (care pot fi mai performante), dar cel mai des
utilizate sunt elementele liniare şi parabolice.
Sǎ nu uitǎm cǎ necunoscutele unei probleme sunt alese chiar în nodurile
elementelor finite, noduri mai multe pe element înseamnǎ în general precizie mai bunǎ.
Unele elemente finite au noduri interioare (pe feţe sau în interiorul volumelor)
pentru a îmbunǎtǎţi precizia, dar utilizatorul de regulă nu lucreazǎ cu aceste noduri pentru
cǎ ele sunt generate şi apoi condensate în faza de calcul a matricelor de rigiditate ale
elementelor.
Un exemplu sugestiv al discretizǎrii poate fi consideratǎ o oglindǎ spartǎ şi lipitǎ cu
bucǎţi mici de bandǎ adezivǎ la colţuri. Alt exemplu ilusrativ ar fi o hainǎ din petece cusute
doar la colţurile petecelor.
Reuniunea contururilor elementelor genereazǎ reţeaua discretizǎrii.
Operaţia de discretizare este de obicei dirijatǎ de utilizator chiar dacǎ programele
de firmǎ permit utilizarea discretizarii automate pe diverse domenii de forme oarecare.
1.6 Factori de influenţǎ a discretizǎrii
Se poate face o distincţie netǎ între:

-1.discretizarea structurilor care au un suport fizic respectiv discretizarea în
elementele sale componente (structuri din bare);
-2.discretizarea corpurilor solide sau fluide care este un proces pur matematic,
arbitrar.
O serie de factori care condiţioneazǎ discretizarea sunt:
-tipul elementelor finite - se aleg funcţie de tipul problemei şi domeniul de analizǎ,
de precizia doritǎ, de variaţia mǎrimii necunoscute etc. Elementele parabolice sunt
preferate elementelor liniare, întrucât la acelaşi numǎr de noduri soluţia discretizǎrii cu
elemente parabolice este mai precisǎ decât cea cu elemente liniare. Dacǎ existǎ mai
multe tipuri de elemente finite la graniţǎ dintre ele trebuie sǎ se asigure continuitatea;
-mǎrimea şi numǎrul elementelor finite influenţeazǎ convergenţa soluţiei (vezi Fig.
1.7). Se observǎ cǎ la un numǎr mai mare de elemente rezultatul se apropie cǎtre soluţia
exactǎ dar creşterea excesivǎ nu face decât să conducă la un volum foarte mare de
calcule şi deci să crească timpul de analiză. Convergenţa de regulă corespunde curbei 1
dar sunt elemente finite pentru care convergenţa este de tipul curbei 2 sau chiar cu
convergenţă oscilantă;
-poziţionarea nodurilor, care în general se face uniform în structurǎ.
Discontinuitaţile în geometrie sau în încǎrcare impun alegerea unor noduri suplimentare.
Trecerea de la o zonǎ cu discretizare finǎ la una cu discretizare modestă se face
progresv, nu brusc;
-gradul de uniformitate al reţelei de elemente finite. Se evitǎ folosirea elementelor
cu formǎ exagerat distorsionată, adică elemente alungite şi/sau elemente care au feţe
care nu se încadrează într-un plan. Preferabil ar fi ca discretizarea cu triunghiuri sǎ conţinǎ
numai triunghiuri echilaterale, discretizarea cu patrulatere sǎ conţinǎ doar pǎtrate iar cea
spaţialǎ cu brickuri sǎ conţinǎ elemente cubice etc;
-stabilirea zonelor de frontierǎ, pentru introducerea corectǎ a condiţiilor la limitǎ;
-numǎrul maxim de noduri sau elemente permis de program.
9
Fig. 1.7: Influenta numarului de elemente (noduri) asupra preciziei în analiza cu elemente finite
5.1.7 Exemple practice de discretizări
Figura 1.8 prezintă câteva componente discretizate cu elemente finite, biela şi

pistonul sunt discretizate cu elemente finite de tip hexaedric cu 20 de noduri iar
automobilul prezintă discretizări cu elemente de mai multe tipuri: elemente de înveliş
(SHELL) triunghiulare cu 6 noduri, elemente unidimensionale de tip grindă, elemente de
mas ă concentrată, arcuri şi elemente de contact şi amortizare, etc.
(a) (b) (c)

Fig. 1.8: Exemple de discretizări. (a) Bielă pentru analiza cvasistatică; (b) ½ dintr-un piston pentru analiza
termică; (c) automobil pentru analiza de impact
10
2 METODA DEPLASĂRILOR
Metoda deplasărilor s-a dezvoltat înainte de metoda elementelor finite ş i a fost

aplicată structurilor complexe formate din bare articulate şi grinzi. La început metoda
elementelor finite s-a inspirat din metoda deplasărilor, iar în momentul de fată aceasta
(metoda deplasărilor) poate fi privită ca un caz particular al metodei elementelor finite,
fiind o metodă exactă pentru calculul static al structurilor din bare drepte.
Prezentarea metodei deplasărilor constituie pentru cititorul care stăpâneş te
elementele de bază din rezistenţa materialelor o mai uş oară înţelegere a unor noţiuni de
bază cum ar fi matricea de rigiditate a unui element ş i asamblarea matricei de rigiditate
a structurii.
Se consideră o structură simplă din bare articulate în plan, pentru care se
prezintă modul de obţinere a matricei de rigiditate a elementului în coordonate locale şi
globale, modul de asamblare a matricei de rigiditate a stucturii, impunerea condiţiilor la
limită şi rezolvarea problemei pentru o analiză statică liniară.
2.1 Aplicaţie
Structura din Fig. 2.1,a este formată dintr-o serie de bare articulate în planul
XOY, pentru care se presupun cunoscute elementele geometrice şi materialul din care
acestea sunt confec ţionate. Articulaţiile sunt de tip cilindric ş i în bolţurile care asigură
îmbinarea barelor se aplic ă o serie de forţe exterioare conoscute F şi 2F precum ş i o
serie de forţe de legătură (reacţiuni) în articulaţia din stânga şi reazemul simplu din
dreapta. Dac ă se presupune că nu interesează decât comportarea celor 5 bare (Fig.
2.1,b) şi bolţurile se consideră rigide, modelul conceptual se prezintă în Fig. 2,a.
(a) (b)
Fig. 2.1: Structură din bare articulate. (a) Modul de fixare şi încărcare;
(b) elementele componente care se analizează
Structura din Fig. 2.2,a, raportată la sistemul global de referinţă XOY, este
formată din cinci bare articulate în plan. Cunoscând lungimea ℓ , ariile barelor de
parametru A, modulul de elasticitate longitudinal E, constant la toate barele, şi valoarea
parametrului F care defineşte forţele, se cere să se determine deplasările nodurilor,
reacţiunile în reazeme şi forţele axiale (eforturile) în bare.
11
(a) (b)
Fig. 2.2: Modelul de calcul. (a) datele problemei; (b) discretizarea: noduri şi elemente de tip bară
articulată 2D
Nodurile ş i elementele structurii se numerotează ca în Fig. 2.2,b, adică structura

se discretizează. Dacă se face abstracţie de înc ărc ări ş i rezemări, în fiecare nod (Fig.
2.3,a) se pot defini forţele care ar putea să acţioneze asupra structurii, izolate din
eventualele legături cu exteriorul. Similar, fiecare nod poate avea o deplasare în lungul
axei X şi Y (Fig. 2.3,b). Se observ ă c ă toate mărimile (considerate pozitive) s-au figurat
în sensul pozitiv al axelor, pentru a uşura implementarea metodei deplas ărilor într-un
algoritm uş or de programat. Forţele ş i deplasările din Fig. 2.3, definesc vectorul
încărcărilor nodale {F}, respectiv vectorul deplasărilor nodale {U}, pentru întreaga
structură
(a) (b)
Fig. 2.3: Mărimile nodale utilizate în MEF. (a) forţele nodale exterioare; (b) deplasările nodale
 FX 1  U1 
F  V 
 Y1   1
FX 2  U 2 
   
 FY 2 
{U } =  2  .
V
{F } =   ; (2.1)
FX 3  U3 
 FY 3  V3 
   
FX 4  U 4 
F  V 
 Y4   4
Legătura dintre cei doi vectori urmează a fi realizată prin matricea de rigiditate
globală a structurii [K], de dimensiune 8 × 8, care se obţine din matricele de rigiditate ale
elementelor.
12
2.2 Matricea de rigiditate a elementului bară articualtă 2D - generalităţi
Pentru a obţine matricea de rigiditate a unui element oarecare de bară articulată

în plan (uneori numită TRUSS2D), se consideră o bară oarecare e cu nodurile la capete
I şi J (Fig. 2.4) care face un unghi α e cu axa sistemului global de referinţă OX.
Deoarece este mult mai comod a se lucra iniţial în coordonate locale, elementului i se
defineş te sistemul propriu de referinţă, adic ă sistemul de axe xoy , în care axa ox este
axa barei. Pentru acest element se consideră c ă secţiunea lui este constantă de valoare
Ae, bara este dintr-un singur material, cu modulul de elasticitate longitudinal Ee,
lungimea elementului este Le, forţele preluate de element sunt numai forţele axiale
(notate Ne), ceea ce înseamnă că elementul face parte dintr-o structură în care
legăturile dintre bare sunt articulaţii plane (cilindrice) perfecte. De asemenea se
consideră că elementul este înc ărcat numai cu forţe în nodurile sale ş i deformaţiile lui
sunt mici, ceea ce se traduce prin faptul că ecuaţiile de echilibru scrise pentru elementul
nedeformat sunt aceleaşi şi pentru elementul deformat. Forţele din nodurile elementului
în sistemul de referinţă global se notează cu litere mari, iar în sistemul de referinţă local
cu litere mici (Fig. 2.4,a), similar deplas ările (Fig. 2.4,b). Se observă că în sistemul de
referinţă local, conform ipotezelor enunţate, elementul prezintă forţe şi deplas ări numai
în lungul axei ox.
(a) (b)
Fig. 2.4: Elementul finit de bară articulată 2D. (a) forţele nodale; (b) deplasările nodale
În concordanţă cu aceste notaţii, pentru elementul finit supus analizei, se pot

defini forţele {F e } ş i deplasările {U e } din noduri, în sistemul de referinţă global
 FXe,I   U X ,I 
 e  U 
 FY ,I   Y ,I 
{ }
F =  e ;
e e
U = { } . (2.2)
FX ,J  U X ,J 
FYe,J  UY ,J 
 
Similar se pot defini forţele {f e } şi deplas ările {u e } în sistemul de referinţă local
 fxe,I  fI e   uI 
 e    v 
 f y ,I   0   
{ }
f =  e  =  e;
e
u =  I .
e
{ } (2.3)
fx,J  fJ  uJ 
fye,J   0  v J 
 
Este mult mai simplu să se obţină matricea de rigiditate a elementului în
coordonate locale, fără a face apel decât la cunoş tinţele de bază din rezistenţa
materialelor, adică, alungirea unei bare solicitate axial este
13
NL
∆L = . (2.4)
EA
Având în vedere notaţiile precedente, rezultă c ă forţa axială din bară şi alungirea
ei, se poate exprima
N e Le
e e
N = -fI = fJe
; ∆ Le
= e e
; ∆Le = uJ - uI , (2.5)
E A
relaţii din care rezultă
 EA
f = (uI - uJ )
 I L
 , (2.6)
f = - E A (u - u )
 J L
I J
în care s-a renunţat la indicele elementului e.
2.3 Expresia matricei de rigiditate în coordonate locale
Considerând relaţiile de definiţie (2.3), împreună cu relaţiile (2.6), se poate scrie

 1 0 - 1 0  uI   fx ,I 
e
    e 
E A  0 0 0 0  v I   fx ,I 
  =   ⇔ [k ]{u } = {f } , (2.7)
e e e
L - 1 0 1 0 uJ  fye,J 
 
 0 0 0 0 v J  fy ,J 
e
relaţie în care se pune în evidenţă matricea de rigiditate [k e ] a elementului în

coordonate locale
 1 0 − 1 0
 
E A  0 0 0 0
ke = [ ]
L  − 1 0 1 0
. (2.8)
 
 0 0 0 0
2.4 Expresia matricea de rigiditate în coordonate globale
Pentru a obţine matricea de rigiditate în coordonate globale se folosesc relaţiile

de legătură între deplasările ş i forţele locale ş i globale.
Transformarea deplasărilor. Din Fig. 2.4,b rezultă
 uI = U X ,I cos α + UY ,I sinα  uI   cos α sin α 0 0   U X ,I 

 v = −U sin α + U cos α v    
 I X ,I Y ,I  I  − sin α cos α 0 0   UY ,I 
 ⇔  =  . (2.9)
 uI = U X ,J cos α + UY ,J sin α u J   0 0 cos α sin α  U X ,J 
v I = U X ,J sinα + UY ,J cos α 
v J   0 
0 − sin α cos α  UY ,J 
Dacă se defineş te matricea de transformare
 cos α sinα 0 0  c s 00
− sinα cos α 0 0  − s c 0 
0
[ ]
T =e 
 0 0
=
cos α sinα   0 0 c s
, (2.10)
   
 0 0 − sin α cos α   0 0 − s c
14
în care s-a notat c = cos α , s = sin α , relaţia (2.9) se rescrie

{u } = [T ]{U }.
e e e
(2.11)
Transformarea forţelor. Din Fig. 2.4,a rezultă
 FXe,I = fI cos α  FXe,I  cos α − sin α 0 0   fI 
 e  e  
 FY ,I = fI sinα F  sin α cos α 0 0   0 
 e ⇔  Ye,I  =   , (2.12)
FX ,J = fJ cos α FX ,J   0 0 cos α − sin α  fJ 
 FY ,J = fJ sinα 
FY ,J   0 

e

e
 0 sin α cos α   0 
relaţie care ţinând seama de (2.10) se rescrie
{F } = [T ] {f }.
e e T e
(2.13)
Din relaţia (2.13) în care se înlocuieşte (2.7) ş i apoi (2.11) rezultă

{F } = [
e
T ] [k ][T ]{U } = [K ]{U },

e T

e e e e e
(2.14)
[K ]e
adic ă matricea de rigiditate în coordonate globale este

[K ] = [T ] [k ] [T ].
e e T e e
(2.15)
Din relaţia (2.15), prin înlocuirea relaţiilor (2.10) ş i (2.8) rezultă matricea de
rigiditate a elementului de bară articulată 2D, în coordonate globale
 c2 cs − c 2 − cs 
 
 EA   cs s 2 − cs − s 2 
[K ]
e
=  , (2.16)
 L e  − c − cs c cs 
2 2
 2 
− cs − s cs s 2 
 EA 
în care prin   se înţelege că toate mărimile aparţin elementului e.
 L e
Relaţia (2.16) se poate aplica pentru toate elementele modelului considerat. Se
poate creea Tabelul 2.1 cu datele proprii fiecărui element, ceea ce simplific ă operaţia de
identificare a parametrilor respectivi, adică
Tabelul 2.1: Datele de intrare pentru obţinerea matricelor de rigiditate ale aplicaţiei propuse
Nod  EA 
Elem. Le Ae Ee   α c s c2 cs s2
I J  L e
EA
1 1 2 ℓ A E 0 1 0 1 0 0
ℓ
EA
2 2 3 ℓ A E 0 1 0 1 0 0
ℓ
EA
3 2 4 ℓ 2A E 2 90 0 1 0 0 1
ℓ
2 2A EA 2 2 1 1 1
4 1 4 2ℓ E 2 45
ℓ 2 2 2 2 2
2 2A EA 2 2 1 1 1
5 3 4 2ℓ E 2 135 - -
ℓ 2 2 2 2 2
15
Folosind datele din Tabelul 2.1 rezultă matricele de rigiditate ale elementelor, în
coordonate globale:
 1 0 −1 0
 0
EA  0 0 0
K1 = K 2 = [ ] [ ]
ℓ − 1 0 1 0
;
 
0 0 0 0
0 0 0 0
 0 − 2
EA 0 2
[K ] 3
=
ℓ 0 0 0 0
 
0 − 2 0 2
 1 1 − 1 − 1
 
EA  1 1 − 1 − 1
[K ]
4
=
ℓ − 1 − 1 1 1 
;
 
− 1 − 1 1 1 
 1 −1 −1 1 
 
EA − 1 1 1 − 1
K5 = [ ]
ℓ − 1 1 1 − 1
.
 
 1 −1 −1 1 
Se observă că matricele de rigiditate ale elementelor sunt simetrice, au valori mai
mari sau egale cu zero pe diagonala principală şi sunt deficiente de rang. Rangul
matricelor este 4-3=1, unde 4 este dimensiunea matricei iar 3 este numărul de mişcări
de corp rigid al elementului: translaţie pe direcţiile axelor OX şi OY şi rotaţie faţă de axa
OZ.
2.5 Asamblarea matricei de rigiditate a structurii
Dacă se izolează nodurile şi elementele modelului discretizat (Fig. 2.5) trebuie

introduse forţele interioare la nivelul fiecărui element finit şi respectiv nod. Se
menţionează că aceste forţe apar perechi, au sensuri opuse şi sunt egale în modul
două câte două. Echilibrul elementelor este asigurat de relaţia (2.5,a). Din echilibrul
nodurilor se poate obţine o relaţie matriceală generală care include forţele nodale
exterioare ş i deplasările nodale fără a ţine seama de condiţiile la limită particulare.
Echilibrul nodurilor se scrie
F = FX1 ,1 + FX4,1 F = FX1 ,2 + FX2,2 + FX3,2

Nodul 1:  X ,1 1 4
; Nodul 2:  X ,2 1 2 3
;
 FY ,1 = FY ,1 + FY ,1  FY ,2 = FY ,2 + FY ,2 + FY ,2
F = FX2,3 + FX5,3 F = FX3,4 + FX4,4 + FX5,4

Nodul 3:  X ,3 2 5
; Nodul 4:  X ,4 3 4 5
.
 FY ,3 = FY ,3 + FY ,3  FY ,4 = FY ,4 + FY ,4 + FY ,4
16
Fig. 2.5: Forţele nodale şi forţele din elementele finite
Aceste relaţii, DE ECHILIBRU NODAL, se scriu în formă matriceală astfel

 Fx1,1 
 1 
 FY ,1 
 Fx1,2 
 1 
 FY ,2 
− − − 
 2 
 Fx ,2 
 F2 
 Y ,2 
 Fx2,3 
 
 FX ,1   1 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 1 0 0 0 0 0 0 0  FY2,3 
F    
 Y ,1  0 1 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 1 0 0 0 0 0 0 − − − 
FX ,2  0 0 1 0 1 0 0 0 1 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0  Fx ,2  3
   
 FY ,2  0 0 0 1 0 1 0 0 0 1 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0  FY ,2 
3
 =   3  (2.17)
FX ,3  0 0 0 0 0 0 1 0 0 0 0 0 0 0 0 0 1 0 0 0  Fx ,4 
 FY ,3  0 0 0 0 0 0 0 1 0 0 0 0 0 0 0 0 0 1 0 0  FY3,4 
    
FX ,4  0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 1 0 0 0 1 0 0 0 1 0 − − − 
 F  0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 1 0 0 0 1 0 0 0 1  F 4 
 Y ,4  

  x4,1 
~1 T ~2 T ~3 T ~4 T
T [ ] T [ ]
T T [ ] ~
T5
T
 F4 [ ]
 FY ,1 
[ ]
 x ,4 
 FY4,4 
 
− − − 
 Fx5,3 
 5 
 FY ,3 
 F5 
 x5,4 
 FY ,4 
17
relaţie care, având în vedere partionarea şi notaţiile introduse mai sus, se rescrie
condensat
NE = 5
{F } = [T~1 ] {F 1}+ [T~2 ] {F 2 }+ [T~3 ] {F 3 } + [T~4 ] {F 4 }+ [T~5 ] {F 5 } = ∑ [T~ ] {F },
T T T T T T
e e
(2.17’)
e =1
~ [ ]
în care s-au notat cu T e matricele de conectivitate (uneori numite ş i matrice de
compatibilitate, incidenţă sau localizare), care fac legătura între gradele de libertate ale
elementului ş i gradele de libertate ale structurii, adică
{U } = [T~ ]{U},
e e (2.18)
din acest motiv aceste matrice conţin doar valori nule sau unitate. De exemplu pentru
elementele 3 ş i 4, matricele de conectivitate rezultă din identităţile
U X ,1  U X ,1 
U  U 
 Y ,1   Y ,1 
U X ,2  0 0 1 0 0 0 0 0 U X ,2  U X ,1   1 0 0 0 0 0 0 0 U X ,2 
U        
0 UY ,2 

 Y ,2  0 0 0 1 0 0 0 0 UY ,2   UY ,1  0 1 0 0 0 0 0
 =  ; =  .
U X ,4  0 0 0 0 0 0 1 0 U X ,3  U X ,4  0 0 0 0 0 0 1 0 U X ,3 
UY ,4  0 0 0 0 0 0 0 1 UY ,3  UY ,4  0 0 0 0 0 0 0

1 UY ,3 
   
U X ,4  U X ,4 
U  U 
 Y ,4   Y ,4 
Dacă în relaţia (2.17’) se introduc relaţiile (2.14) ş i apoi (2.18) rezultă
{F } =  ∑ T~e T K e T~e {U} =  ∑ K~e {U} = [K ]{U}.
[ ] [ ][ ] [ ]
NE NE
(2.19)
 e   e 
Matricele de rigiditate ale elementelor se expandează în vederea asamblării,

pentru aceasta se foloseşte relaţia de transformare
[K~ ] = [T~ ] [K ] [T~ ],

e e
T
e e
(2.20)
iar matricea de rigiditate a structurii rezultă prin simpla însumare a acestora
[K ] = ∑ [K~e ].
NE
(2.21)
e =1
Matricele de rigiditate expandate ale celor cinci elemente sunt:
nodul → 1 2 3 4
1 0 -1 0 0 0 0 0
1
0 0 0 0 0 0 0 0
-1 0 1 0 0 0 0 0
2
~ 0 0 0 0 0 0 0 0
[ ]
K1 =
EA
ℓ
0 0 0 0 0 0 0 0
3
0 0 0 0 0 0 0 0
0 0 0 0 0 0 0 0
4
0 0 0 0 0 0 0 0
18
1 2 3 4
0 0 0 0 0 0 0 0
1
0 0 0 0 0 0 0 0
0 0 1 0 -1 0 0 0
2
0 0 0 0 0 0 0 0
[K~ ] = EAℓ
2
0 0 -1 0 1 0 0 0
3
0 0 0 0 0 0 0 0
0 0 0 0 0 0 0 0
4
0 0 0 0 0 0 0 0
1 2 3 4
0 0 0 0 0 0 0 0
1
0 0 0 0 0 0 0 0
0 0 0 0 0 0 0 0
2
~ 0 0 0 2 0 0 0 -2
[ ]
K3 =
EA
ℓ 0 0 0 0 0 0 0 0
3
0 0 0 0 0 0 0 0
0 0 0 0 0 0 0 0
4
0 0 0 -2 0 0 0 2
1 2 3 4
1 1 0 0 0 0 -1 -1
1
1 1 0 0 0 0 -1 -1
0 0 0 0 0 0 0 0
2
~ 0 0 0 0 0 0 0 0
[ ]
K4 =
EA
ℓ 0 0 0 0 0 0 0 0
3
0 0 0 0 0 0 0 0
-1 -1 0 0 0 0 1 1
4
-1 -1 0 0 0 0 1 1
1 2 3 4
0 0 0 0 0 0 0 0
1
0 0 0 0 0 0 0 0
0 0 0 0 0 0 0 0
2
~ 0 0 0 0 0 0 0 0
[ ]
K5 =
EA
ℓ 0 0 0 0 1 -1 -1 1
3
0 0 0 0 -1 1 1 -1
0 0 0 0 -1 1 1 -1
4
0 0 0 0 1 -1 -1 1
Se observă că matricele de rigiditate expandate ale elementelor se pot obţine

direct din matricele de rigiditate globale ale elementelor prin “plasarea” elementelor
corespunzătoare gradelor de libertate în aceleaşi poziţii (zonele marcate cu gri) în
matricea expandată care conţine toate gradele de libertate ale structurii. Cu alte cuvinte,
dacă un element de află între nodurile I ş i J, atunci poziţia pe orizontală şi verticală din
matricea de rigiditate a elementului se regăseşte la poziţiile I şi J în matricea de
rigiditate expandată. Din acest motiv, practic asamblarea decurge prin adunarea
elementelor din matricele de rigiditate în matricea de rigiditate globală.
Matricea de rigiditate globală (a structurii) rezultă
19
1 2 3 4
2 1 -1 0 0 0 -1 -1
1
1 1 0 0 0 0 -1 -1
-1 0 2 0 -1 0 0 0
2
5
EA 0 0 0 2 0 0 0 -2 .
[K ] = ∑ K~e [ ] = 0 0 -1 0 2 -1 -1 1
e =1 ℓ 3
0 0 0 0 -1 1 1 -1
-1 -1 0 0 -1 1 2 0
4
-1 -1 0 -2 1 -1 0 4
Se poate observa ş i eventual demonstra că matricea de rigiditate a structurii [K]

prezintă proprietăţile generale (valabile pentru orice matrice de rigiditate):
-este simetrică;
-este singulară, det([K])=0 şi în plus rangul matricei este n-r, în care n este
numărul total al gradelor de libertate (n = 8 pentru aplicaţia de faţă), iar r = 3 reprezintă
numărul mişcărilor de corp rigid în 2D;
-elementele de pe diagonala principală sunt pozitive;
-suma elementelor pe linii/coloane este zero.
2.6 Impunerea condiţiilor la limită şi rezolvarea
Ecuaţiile de echilibru global incluzând condiţiile la limită în deplasări

U X ,1 = UY ,1 = UY ,3 = 0
ş i condiţiile la limită pentru forţe (încărcări)
FX ,2 = 0 ; FY ,2 = -2F ; FX ,3 = 0 ; FX , 4 = F ; FY ,4 = 0 ,
se scrie
1 2 3 4
2 1 -1 0 0 0 -1 -1 0 FX ,1
1
1 1 0 0 0 0 -1 -1 0 FY ,1
-1 0 2 0 -1 0 0 0 U X ,2 0
2
0 0 0 2 0 0 0 -2 U Y ,2 -2F
EA . =
0 0 -1 0 2 -1 -1 1 U X ,3 0
ℓ 3
0 0 0 0 -1 1 1 -1 0 FY ,3
-1 -1 0 0 -1 1 2 0 U X ,4 F
4
-1 -1 0 -2 1 -1 0 4 U Y ,4 0
Se observă că în nodurile în care se cunosc deplasările nu se cunosc reacţiunile

ş i acolo unde se cunosc încărcările nu se cunosc deplasările. Aşadar, considerând
ecuaţiile corespunzătoare liniilor albe (liniile şi coloanele corespunzătoare deplasărilor
nule - liniile înnegrite se "taie" sau se elimină) rezultă un sistem redus de cinci ecuaţii,
cu cinci necunoscute [K r ]{U r } = {Fr }, adică
20
 2 0 - 1 0 0  U X ,2   0 
 0 2 0 0 - 2 U  - 2F 
E A   Y ,2   
- 1 0 2 - 1 1  U X ,3  =  0  .
ℓ     
 0 0 - 1 2 0  U X ,4   F 
 0 - 2 1 0 4  UY ,4   0 
Se observă, că matricea [K r ] este nesingulară. În general, această matrice

rezultă nesingulară, dacă miş cările de corp rigid sunt înlăturate printr-o fixare adecvată
a structurii (vezi Fig. 2.6 pentru exemplificare). Pentru această aplicaţie cele trei
deplasări nule impuse (uneori denumite blocaje), asigură împiedicarea mişcării de corp
rigid. Stuctura analizată este static determinată, impunerea unor blocaje suplimentare
nu face decât să reducă şi mai mult dimensiunea matricei [K r ] şi deci să conducă la
reducerea efortului de calcul pentru rezolvarea sistemului de ecuaţii algebrice.
Rezolvarea sistemului de ecuaţii de mai sus conduce la soluţiile
Fℓ Fℓ Fℓ
U X ,2 = 1,5 ; UY ,2 = -3,5 ; U X ,3 = 3 ;
EA EA EA
Fℓ Fℓ
U X ,4 = 2 ; UY ,4 = -2,5 .
EA EA
(a) (b) (c)
Fig. 2.6: Condiţii la limită în deplasări nule impuse. (a) structura are mişcare de corp rigid – rotaţie în jurul
articulaţiei; (b) reazemul simplu introdus nu înlătură singularitatea în ipoteza deplasărilor mici, deoarece
nu se asigură echilibrul momentelor; (c) structura devine static nedeterminată
Pentru a obţine reacţiunile, se consideră doar ecuaţiile corespunzătoare liniilor

înegrite din ecuaţia globală de mai sus, deoarece o parte din termenii ecuaţiilor se
înmulţesc cu deplasări nule (se consideră termenii încadraţi şi înegriţi mai accentuat),
adică
U x,2 
 
FX ,1  - 1 0 0 - 1 - 1 U y ,2   - F 
  E A    
 FY ,1  =  0 0 0 - 1 - 1 U x,3  = 0,5 F  .
F  ℓ
 Y ,3   0 0 - 1 1 - 1 U x,4  1,5 F 
 
U y ,4 
Pentru calculul eforturilor în bare se reconsideră ecuaţiile de echilibru ale
{ } [ ]{ } [ ][ ]{ }
elementului finit f e = k e u e = k e T e U e . De exemplu, pentru elementul 4, se obţine
21
 2 2 
 0 0  0
2 2    2 
− N 4  1 0 − 1 0     F 
 2 2 0
   0 0 0 0 0   2
 0  E A 0  2 2   2 F ℓ   0 
 4 =2   = .
N  ℓ − 1 0 1 0 2 2  E A   2 
   0 0  − F
 0  0 0 0 0  2 2  − 2,5 F ℓ   2 
 2 2   E A   0 
 0 0 
 2 2 
Calculul decurge similar pentru toate barele. Rezultă: N 1 = 1,5 F ; N 2 = 1,5 F ; N 3 = 2 F ;

2 3 2
N4 = - F ; N5 = - F.
2 2
Ne
Dacă se doresc şi tensiunile normale din bare se foloseşte relaţia σ e = .
Ae
2.7 Semnificaţia fizică a elementelor matricei de rigiditate
Relaţia de legătură între forţele nodale şi deplasările nodale ale elementului bară
articulată 2D a fost obţinută anterior şi este
 FXe,I   c2 cs − c 2 − cs  U X ,I 
 e    
 FY ,I   EA   cs s 2 − cs − s 2   UY ,I 
 e =   . (2.22)
FX , J   L e − c − cs c cs  U X , J 
2 2
 FYe,J  
  − cs − s
2
cs s 2  UY , J 
Dacă relaţia (2.22) se rescrie în ipoteza necunoaş terii elementelor din matricea
de rigiditate, astfel
 FXe,I  K11 K12 K13 K14  U X ,I 
 e    
 FY ,I  K 21 K 22 K 23 K 24   UY ,I 
 e =  , (2.23)
FX , J  K 31 K 32 K 33 K 34  U X , J 
 FYe,J  K 41 K 42 K 43

K 44  UY ,J 
 
ş i se consideră U X ,I = 1 ş i UY ,I = U X , J = UY , J = 0 rezultă
 FXe,I  K11 K12 K13 K14  1 K11 

 e  
 FY ,I  K 21 K 22 K 23 K 24  0 K 21 
 e =   =  , (2.24)
FX ,J  K 31 K 32 K 33 K 34  0 K 31 
FYe, J  K 41 K 42 K 43

K 44  0 K 41 
 
adică pentru deplasările impuse mai sus elementele primei coloane din matricea de
rigiditate sunt egale cu forţele aplicate la nodurile elementului – reacţiuni în cazul de
faţă. În mod similar dacă se consideră pe rând câte o deplasare nodală egală cu
unitatea ş i restul deplasărilor nule se pot obţine ş i restul coloanelor din matricea de
rigiditate ca reacţiuni ale unei încărcări particulare cu deplasări impuse (vezi Fig. 2.7).
22
Fig. 2.7: Modul de obţinere a elementelor matricei de rigiditate a elementului bară articulată 2D folosind
deplasări nodale impuse controlat şi reacţiunile corespunzătoare
2.8 Matricea de rigiditate a elementului grindă 2D
Pentru a obţine matricea de rigiditate a unui element oarecare de grindă în plan

(uneori numită BEAM2D), se consideră un element oarecare e cu nodurile la capete I şi
J (Fig. 2.8) care face un unghi α e cu axa sistemului global de referinţă OX.
(a) (b)
Fig. 2.8: Elementul finit de grindă 2D. (a) forţele nodale; (b) deplasările nodale
Deoarece este mult mai comod a se lucra iniţial în coordonate locale, elementului
i se defineşte sistemul propriu de referinţă xoy, în care axa ox este axa barei, similar
elementului TRUSS2D. Pentru acest element se consideră că secţiunea lui este
constantă de arie Ae ş i moment de inerţie I ze bara este dintr-un singur material, cu
modulul de elasticitate longitudinal Ee, lungimea elementului este Le, elementul poate
prelua forţe în plan şi moment de încovoiere fată de axa oz şi nu este încărcat decât la
capete. Se menţionează că momentele de încovoiere nu depend de sistemul de
referinţă global sau local deoarece axele OZ şi oz sunt paralele. Elementul face parte
dintr-o structură în care legăturile dintre elemente sunt “suduri” perfecte, adică spre
deosebire de elemental TRUSS, elemental BEAM transferă cupluri între elemente. De
asemenea se consideră că deformaţiile elementului sunt mici, ceea ce se traduce prin
faptul că ecuaţiile de echilibru scrise pentru elementul nedeformat sunt aceleaş i şi
pentru elementul deformat. Forţele ş i momentele din nodurile elementului în sistemul de
referinţă global se notează cu litere mari, iar în sistemul de referinţă local cu litere mici
(Fig. 2.8,a), similar deplasările (Fig. 2.8,b).
23
Folosind notaţiile din figura 2.8, se pot defini vectorii forţele {F e } şi a deplasărilor
{U } din noduri, în sistemul de referinţă global
e
 FXe,I   U X ,I 
 e  U 
 FY ,I   Y ,I 
 M e   RZ,I 
{F } e
=  eZ,I  ; {U }e
= . (2.25)
 FX ,J  U X ,J 
 FYe,J  UY ,J 
 e   
M Z ,J   RZ ,J 
Similar se pot defini forţele {f e } şi deplasările {u e } în sistemul de referinţă local
 fxe,I   uI 
 e  v 
 f y ,I   I
 m e  ϕ 
{f }
e
=  ez,I  ; {u }
e
=  I. (2.26)
 fx , J  uJ 
 fye,J  v J 
 e   
mz,J  ϕ J 
Deoarece este mult mai simplu să se obţină matricea de rigiditate a elementului
în coordonate locale, ş i în plus efectul încovoierii este decuplat de cel al forţei axiale
(care a fost abordat în cadrul elementului TRUSS2D), se consideră pentru început
elementul în coordonate locale, numai cu încărcările şi gradele de libertate
corespunzătoare încovoierii (Fig. 2.9). În concordantă cu figura 2.9, între forţele nodale
ş i deplasările nodale trebuie să existe relaţia
 f ye,I   k11 k12 k13 k14   v I 

 e  k
 mz,I   21 k 22 k 23 k 24  ϕ I 
 e =   (2.27)
 f y ,J  k 31 k 32 k 33 k 34  v J  ,
mze,J   
  k 41 k 42 k 43 k 44  ϕ J 
în care elementele ki,j trebuie determinate.
Folosind semnificaţia fizică a elementelor matricei de rigiditate, anterior
prezentată, pentru elementul finit din figura 2.9 se impun pe rând câte o deplasare
(rotire) unitate şi restul deplasărilor nodale zero ca în figura 2.10, iar reacţiunile
determinate reprezintă elementele matricei de rigiditate.
(a) (b) (c)

Fig. 2.9: Elementul BEAM2D solicitat la încovoiere. (a) Notaţii generale;
(b) încărcările nodale; (c) gradele de libertate
24
Fig. 2.10: Modul de obţinere a elementelor matricei de rigiditate a elementului grindă 2D folosind
deplasări nodale impuse controlat şi reacţiunile corespunzătoare
Fig. 2.11: Sistemul dublu static nedeterminat şi diagramele de eforturi corespunzătoare pentru primul caz
din figura 5 (momentele M01 şi M02 sunt nule)
De exemplu, pentru primul caz de încărcare din cele patru, folosind metoda
eforturilor (prezentată la rezistenţa materialelor), forţele nodale se obţin rezolvând
sistemul dublu static nedeterminat din figura 2.11, care conduce la sistemul de ecuaţii
 δ11 X 1 + δ 12 X 2 = 1
 . (2.28)
δ 21 X1 + δ 22 X 2 = 0
Coeficienţii δ ij se calculează folosind metoda Mohr-Maxwell, adică
1 12E I e e
6E Ie e
δ ij =
E eI ze ∫
Le
mi m j dx . Rezultă X 1 =
(L )
e 3
z
şi X 2 =
(L )
e 2
z
iar reacţiunile din dreapta se
obţin din condiţiile de echilibru. În mod similar se obţin ş i restul coloanelor din matricea
inclusă în relaţia (2.27). Dacă se renunţă la indicele e, matricea corespunzătoare
încovoierii se poate scrie în sistemul de referinţă local astfel
 f xe,I  0 0 0 0 0
0   uI 
 e    
 f y ,I  0 12 6L 0 − 12 6L   v I 
 mz,I  EI 0 6L
e
4L2 0 − 6L 2L2  ϕI 
  ,
z
 e = 3  (2.29)
 fx, J  L 0 0 0 0 0 0  uJ 
 f y ,J 
e 0 − 12 − 6L 0 12 − 6L  v J 
 e    
mz, J  0 6L 2L2 0 − 6L 4L2  ϕ J 
25
iar matricea corespunzătoare solicitării axiale, vezi relaţia (2.8), se scrie

 f xe,I   1 0 0 − 1 0 0  uI 
 e   0 0 0 0 0 0  v 
 f y ,I    I 
 mze,I  EA  0 0 0 0 0 0 ϕI 
 e =    . (2.30)
 fx , J  L − 1 0 0 1 0 0 u J 
 fye,J   0 0 0 0 0 0 v J 
 e    
mz,J   0 0 0 0 0 0 ϕ J 
Prin suprapunerea efectelor, din relaţiile (2.29) şi (2.30) rezultă matricea de
rigiditate a elementului BEAM2D în coordonate locale
 AL2 AL2 
 0 0 − 0 0 
 Iz Iz 
 0 12 6L 0 − 12 6L 
EI z  0 6L 4L2 0 − 6L 2L2  .
[k ]
e
= 3 
L  − AL
2
AL2  (2.31)
0 0 0 0 
 Iz Iz 
 0 − 12 − 6L 0 12 − 6L
 
 0 6L 2L2 0 − 6L 4L2 
Deoarece relaţia de legătură dintre gradele de libertate în coordonate locale şi
globale se poate scrie (vezi ş i relaţia (2.10))
 uI   c s 0 0 0 0 U X ,I  c s 0 0 0 0
v    U  − s c
 I   − s c 0 0 0 0   Y ,I   0 0 0 0
ϕI   0 0 1 0 0 0  RZ,I  0 0 1 0 0 0
 =  ⇒ T =
e
[ ] , (2.32)
uJ   0 0 0 c s 0 U X , J  0 0 0 c s 0
v J   0 0 0 − s c 0 UY ,J  0 0 0 − s c 0
      
ϕ J   0 0 0 0 0 1  RZ ,J   0 0 0 0 0 1
în care s-a notat c = cos α , s = sin α , conform relaţiei (2.15) matricea de rigiditate a
elementului BEAM2D în coodonate globale rezultă
[K ] = [T ] [k ][T ].
e
6× 6
e T
6×6
e
6 ×6 6×6
e
(2.33)
26
2.9 Influenţa numerotǎrii nodurilor asupra formei matricei de rigiditate

globale a structurii
Asamblarea matricei de rigiditate a structurii constă în adunarea matricelor de

rigiditate expandate ale elementelor conform relaţiei (2.21). Practic expandarea
matricelor nu se realizează la implementarea algoritmului de asamblare întrucât există o
regulă bine definită de asamblare directă a matricei de rigiditate a elementelor (vezi
§2.5). Deoarece asamblarea implică introducerea tuturor elementelor finite în procesul
de asamblare, rezultatul final al samblării nu este influenţat de ordinea de numerotare a
elementelor. Totuş i modul de numerotare al nodurilor poate influnţa esenţial forma
matricei de rigiditate a structurii aşa cum se prezintă în continuare.
Conform regulii de asamblare directă, elementele matricei de rigiditate ale unui
element finit tip bară cu nodurile de identificare I şi J
I J
 [K ] [K IJ ] I
[K ] =  II 
[K JI ] [K JJ ] J
asamblat în matricea de rigiditate globală a structurii (care are NN noduri) se regăseşte
în poziţiile
1 2 ... I ... J ... NN nod
...
[KII] [KIJ] I
[K]=
...
[KJI] [KJJ] J
...
NN
Trebuie menţionat c ă submatricele componente ale unei matrice de rigiditate pot

reprezenta un număr oarecare de grade de libertate ale nodului, de exemplu două
pentru o bară articulată 2D şi şase pentru o grindă 3D.
Dacă elementul finit care se asamblează este triunghiular, atunci regula de
asamblare este similară, adică pentru elementul triunghiular cu trei noduri I, J ş i K
pentru care matricea de rigiditate se poate partiţiona astfel
I J K
 [K II ] [K IJ ] [KIK ] I
[K ] = [K JI ] [K JJ ] [K JK ] J
[K KI ] [K KJ ] [K KK ] K
elementele matricei se regăsesc în poziţiile
27
1 2 ... I ... J ... K ... NN nod
...
[KII] [KIJ] [KIK] I
[K]=
...
[KJI] [KJJ] [KJK] J
...
[KKI] [KKJ] [KKK] K
...
NN
Matricele de rigiditate ale structurilor de mari dimensiuni sunt matrice rare, adicǎ
cu puţini termeni nenuli. De aceea, memorarea acestor matrice slab populate şi
operaţiile la care acestea sunt supuse, devin mai eficiente dacǎ se memoreazǎ şi
respective se opereazǎ numai cu elementele nenule (“sparse technique”).
Pentru structura planǎ de bare articulate din figura 2.12 s-au folosit trei moduri
diferite de numerotare a nodurilor, a), b), c) pentru care se obţin matricele de rigiditate
globale cu elementele nenule marcate prin puncte. Se observ ǎ c ǎ toate variantele de
numerotare conduc la elemente nenule în vecinǎtatea diagonalei principale.
Varianta de numerotare c), prezintǎ matricea de rigiditate globalǎ cu toţi termenii
nenuli grupaţi în vecinǎtarea diagonalei principale. Se spune cǎ aceastǎ matrice este de
tip “bandǎ”, lǎţimea de bandǎ a matricei reprezintǎ numǎrul maxim de elemente nenule
pe orizontalǎ.
Varianta de numerotare a)
28
Varianta de numerotare b)
Varianta de numerotare c)
Fig. 2.12: Numerotări diferite pentru nodurile unei structuri tip grindă cu zăbrele
şi forma matricelor de rigiditate ale structurii
Deoarece, de regulǎ, matricele de rigiditate sunt simetrice, se poate lucra cu o

matrice dreptunghiularǎ (Fig. 2.13) care are un numǎr de coloane egal cu semibanda
matricei de rigiditate şi este aproape total populatǎ. Aceastǎ reprezentare în memorie
conduce la economisirea resurselor calculatorului ş i a fost intens folositǎ în special la
începutul dezvoltǎrii MEF când resursele de calcul erau modeste.
Pentru a obţine o matrice bandǎ, programele cu elemente finite prezintǎ
proceduri speciale de renumerotare a nodurilor astfel încât sǎ se obţinǎ o lǎţime minimǎ
a benzii. Se observǎ cǎ lǎţimea benzii este definitǎ de diferenţa maximǎ a nodurilor de
identificare care definesc fiecare element. Astfel în varianta de numerotare a) diferenţa
maximǎ este 9-1=8; în varianta b) 5 iar în varianta c) numai 2.
Lǎţimea de semibandǎ LB, se obţine din relaţia: LB=1+GLN*NDIF, în care GLN
reprezintǎ numǎrul de grade de libertate pe nod iar NDIF este diferenţa maximǎ în
valoare absolutǎ a numerelor nodurilor de identificare pentru toate elementele definite,
adic ă
NDIF = max I − J . (2.34)

e
29
Fig. 2.13: Stocarea în memorie a unei matrice bandă simetrice
Dacă se consideră structuri oarecare din bare, o serie de reguli de numerotare

optimă a nodurilor (care conduc la o lăţime de bandă minimă) se pot urmări în figura
2.14.
Fig. 2.14: Numerotări optimale ale nodurilor unor modele cu bare
2.10 Rezolvarea sistemelor de ecuaţii liniare ordinare
Atât în analiza statică cât şi în alte tipuri de analize apare problema rezolvării
unui sistem de ecuaţii liniare cu un număr foarte mare de ecuaţii (zeci, sute de mii sau
chiar de ordinul milioanelor pentru probleme reale). Acesta rezultă în urma operaţiei de
asamblare ş i a impunerii condiţiilor la limită. Cert este faptul că procedurile de rezolvare
30
a sistemelor de ecuaţii liniare reprezintă o etapă esenţială pentru rezolvarea unei clase
foarte largi de probleme şi stăpânirea principiilor de lucru ale acestora poate influenţa
atât rezultatele obţinute, cât şi efortul de calcul (timpul de lucru şi spaţiul necesar pe
hard-discul calculatorului).
Din punct de vedere matematic ş i informatic metodele de rezolvare a sistemelor
de ecuaţii liniare sunt multiple. Metoda elementelor finite, prezintă anumite faze
intermediare până la obţinerea sistemului liniar de ecuaţii (cum ar fi asamblarea
ecuaţiilor de echilibru la nivel de element, în ecuaţia globală de echilibru a structurii şi
impunerea condiţiilor de echilibru) şi uneori aceste faze intermediare influenţează
algoritmii de rezolvare, cu scopul de a obţine o eficienţă mai mare a metodei. În
continuare, se evidenţiază anumite aspecte generale ale principalelor metode de
rezolvare, făcându-se referire la analiza structurală static ă.
Analiza static ă, caracteristică sistemelor fizice în care se neglijează efectul
amortizării şi al inerţiei (este vorba de vibraţii), nu şi al efectului greutăţii proprii, constă
în rezolvarea sistemului de ecuaţii liniare rezultat în urma asamblării
[K ]{u} = {F }, (2.35)
care strict din punct de vedere matematic este echivalent cu minimizarea potenţialului
1 T
Π = {u} [K ]{u} − {u} {F }, în care [K ] este matricea de rigiditate a structurii, de regulă
T
2
singulară, {u} este vectorul deplasărilor nodale ale structurii, iar {F} este vectorul forţelor
nodale aplicate structurii. Vectorul {u} are în general două componente, a deplasărilor
impuse {u}r (de cele mai multe ori nule) şi a deplasărilor necunoscute {u}a . Deplasările
{ }
cunoscute introduc o componentă a forţelor de reacţiune F r , iar pentru deplasările
necunoscute se cunosc forţele aplicate structurii F a , deci, folosind această { }
partiţionare, se poate scrie
{F } 
{F } = {F a }+ {F r } =  a  . (2.36)
{F }r 
Forţele aplicate structurii provin din forţele aplicate direct în noduri, forţele
produse de o miş care cu acceleraţie constantă a structurii şi/sau a câmpului
gravitaţional, forţe produse de variaţiile de temperatură (efectul termoelastic) şi forţe
echivalente, produse de presiunea care lucrează pe elemente.
Partiţionarea ecuaţiei (2.35) în concordanţă cu gradele de libertate “a” ş i “r”
conduce la relaţia matriceală
[K ]aa [K ]ar  {u}a  {F }a  (2.37)
.
[K ]rr  {u}r  {F }r 
 [K ] =
 ra
Din prima ecuaţie (2.37) rezultă deplasările necunoscute
{u}a = [K ]aa−1 ({F }a − [K ]ar {u}r ) , (2.38)
iar apoi, din a doua ecuaţie, cunoscând toate deplas ările, rezultă reac ţiunile
{F }r = [K ]ra {u}a + [K ]rr {u}r . (2.39)
Se observă că deplasările necunoscute pot fi obţinute dacă submatricea de
rigiditate [K ]aa este nesingulară, adică structura nu are miş care de solid rigid sau
mecanism. Dacă totuşi echilibrul este asigurat de forţele aplicate, se poate face un
artificiu de înlăturare a singularităţii matricei, fie prin fixarea unor deplasări care suprimă
miş carea de corp rigid sau mecanism, fie prin introducerea adiţională de elemente în
31
matricea respectivă care nu modifică considerabil matricea de rigiditate, dar care o

transformă în matrice pozitiv definită. Trebuie menţionat că deş i în ecuaţia (2.39) apare
inversa unei submatrice din matricea de rigiditate globală a structurii, aceasta nu se
calculează practic niciodată. Metodele de rezolvare a sistemelor de ecuaţii sunt
implementate astfel încât numărul de operaţii pentru rezolvarea lor s ă fie minim.
Metodele de rezolvare a ecuaţiilor liniare în forma matriceală (2.35) se pot
clasifica în:
A. metode exacte, cum ar fi metoda de eliminare Gauss, metoda de factorizare
Choleski sau metoda de rezolvare frontală ş i
B. metode aproximative, cum ar fi metoda gradienţilor conjugaţi sau a relaxării.
Metodele exacte de rezolvare se referă la faptul c ă există algoritmi bine definiţi,
care după un număr de paşi dinainte fixat - dependent de dimensiunea problemei,
conduc la obţinerea soluţiei exacte, în ipoteza c ă erorile de reprezentare a numerelor în
calculator (de trunchiere) sunt nesemnificative. Pentru reprezentarea în dublă precizie şi
probleme de dimensiuni acceptabile, bine condiţionate numeric (adică cu valori ale
raportului dintre cea mai mare ş i cea mai mic ă valoare de pe diagonala principală a
matricei de rigiditate, cât mai aproape de unitate), metodele de rezolvare exactă s-au
dovedit destul de eficiente, ani de-a rândul. Aceste metode ţin seama de simetria şi
caracterul bandă al matricei de rigiditate, pentru a fi mai eficiente. Pentru a obţine o
matrice cu o lăţime cât mai mică a benzii, numerotarea iniţială a nodurilor se schimbă
(se face renumerotarea nodurilor folosind algoritmi consacraţi), dacă se foloseş te
algoritmul de eliminare Gauss, sau se renumerotează elementele dacă se foloseş te
algoritmul de rezolvare frontală. Acesta din urmă s-a impus în perioada în care memoria
RAM a calculatoarelor era relativ limitată şi se bazează pe combinarea fazei de
asamblare cu cea de eliminare a ecuaţiilor (în memoria ROM). Algoritmul este foarte
sofisticat, dar este stabil şi se foloseşte pe scară largă şi în momentul de faţă.
Metodele de rezolvare exactă prezintă două faze, prima este denumită eliminare
sau triunghiularizare, iar cea de-a doua retrosubstituţie. Deoarece aceste metode sunt
descrise pe larg în diverse cărţi ş i tratate, cei interesaţi sunt invitaţi s ă consulte lucrări
consacrate acestora.
Metoda gradienţilor conjugaţi cunoaş te diverse variante de implementare cum ar
fi:
1. “Jacobi Conjugate Gradient” (JCG), recomandat pentru probleme bine
condiţionate numeric, algoritm implementat pentru matrice reale ş i complexe, simetrice
ş i nesimetrice;
2. “Preconditioned Conjugate Gradient” (PCG) implementat pentru matrice reale,
simetrice şi pozitiv definite;
3. “Incomplete Choleski Conjugate Gradient” (ICCG) mai robust decât primele
două, implementat pentru matrice reale ş i complexe, simetrice şi nesimetrice. PCG este
de circa 4-10 ori mai rapid decât JCG, iar ICCG este în general mai rapid decât JCG.
În metodele aproximative soluţia sistemului (2.35) cu condiţiile la limită impuse,
se determină ca sumă a seriei vectorilor {p j }
{u} = a1{p1} + a2 {p2 } + … + am {pm }, (2.40)
în care m este mai mic decât dimensiunea matricei [K ] iar {p j } sunt corec ţii succesive
ale soluţiei. Valoarea de start a acestor vectori poate influenţa foarte mult numărul de
iteraţii m. Rata de convergenţă este proporţională cu rădăcina pătrată a numărului de
condiţionare a matricei [K ], iar criteriul de convergenţă este de regulă
32
{R } {R } ≤ ε
j
T
j 2
, (2.41)
{F }T {F }
în care {R j } = {F } − [K ]{u j } poate fi privit ca un reziduu pentru {u j } - vectorul deplasare
determinat la pasul j. De obicei ε = 10 −5 se consideră acceptabil pentru aplicaţii, dar
poate fi redus dacă este necesar.
Pentru dimensiuni mari ale matricilor de rigiditate, care în general conţin multe
zerouri (motiv pentru care se numesc şi "matrice rare" = “sparse”), tehnicile de operare
cu acestea s-au dovedit foarte eficiente pentru creş terea vitezei de calcul, prin
înlăturarea operaţiilor aritmetice cu zero şi spaţiul necesar, deoarece pentru valorile
nule nu se alocă spaţiu în memorie.
Metodele de rezolvare aproximativ ă, prin iterarea soluţiei, s-au dovedit a fi mult
mai eficiente, în primul rând, ca viteză de calcul ş i s-au impus odată cu creşterea
memoriei centrale (RAM) a calculatoarelor. Unele firme au introdus noţiunea de FFE
("Fast Finite Element"), pentru anumite versiuni ale programelor care foloseau o astfel
de procedură de rezolvare, eventual combinată cu alte facilităţi sau proceduri pentru
creş terea vitezei de analiză a programelor cu elemente finite.
2.11 Rezolvarea sistemelor de ecuaţii liniare cu legături
Condiţiile la limită în deplasări (şi rotiri) pot fi interpretate, din punct de vedere
matematic, ca niş te restricţii asociate unui sistem de ecuaţii. Aceste restricţii pot fi relaţii
simple de impunere a unor deplasări, sau relaţii cinematice între anumite grade de
libertate. Uneori acestea poartă denumirea de relaţii de legătură între mărimile nodale.
Câteva exemple de relaţii cinematice între o serie de grade de libertate pentru
stucturi simple de cadre plane se prezintă în figurile 15 - 17.
1. Blocaje: U X ,1 = 0 ; UY ,1 = 0 ; RZ,1 = 0
2. Relaţie cinematică: UY ,3 = 3U X ,3
(a) (b)
Fig. 2.15: Cadru plan cu un reazem simplu înclinat faţă de sistemul de referinţă global.
(a) Discretizare; (b) Relaţii de legătură între gradele de libertate
1. Blocaje: U X ,1 = 0 ; UY ,1 = 0 ; RZ ,1 = 0 ;
UY ,5 = 0
2. Relaţii cinematice (cuplaje):
U X ,2 = U X ,3 ;
UY ,2 = UY ,3
(a) (b)
Fig. 2.16: Grindă cu articulaţie intermediară. (a) Discretizare cu nodurile 2 şi 3 coincidente;

(b) Relaţii de legătură între gradele de libertate
33
1. Blocaje: U X ,1 = 0 ; UY ,1 = 0 ; RZ,1 = 0
2. Relaţii cinematice:
U X ,3 = U X ,2 − a ⋅ RZ,2 ;
UY ,2 = UY ,3 ; RZ ,2 = RZ,3
(a) (b)
Fig. 2.17: Grinzi cuplate rigid. (a) Discretizare în care nu se include elementul rigid;
(b) Relaţii de legătură între gradele de libertate
Procedeele matematice de rezolvare a unui sistem de ecuaţii cu restricţii sunt

multiple. Cele mai utilizate metode sunt eliminarea unui număr de ecuaţii egal cu
numărul condiţiilor de restricţie, metoda multiplicatorilor Lagrange ş i metoda funcţiei de
penalizare.
Din punct de vedere fizic, o resticţie poate să includă un singur grad de libertate,
cum ar fi, spre exemplu, impunerea unei deplasări nodale pe o anumită direcţie (blocaj
sau deplasare cunoscută), sau mai multe grade de libertate, ca, de exemplu, condiţia ca
pe două grade de libertate o mărime nodală să aibă aceeaş i valoare nenulă, iniţial
necunoscută. Restricţiile impuse mai multor grade de libertate (restricţii multipunct)
sunt, în general, produse de prezenţa elementelor rigide sau a unor modelări de
preluare a mişcărilor de mecanism.
Dacă ecuaţia de echilibru static a unei structuri asamblate, pentru care s-au
impus sau nu anumite condiţii la limită în deplasări este (2.35), care în continuare se
scrie
[K ]{U } = {F }, (2.42)
adică vectorul deplasărilor {u} devine {U} iar restricţiile - ecuaţii liniar independente, sunt
scrise în forma
[C ]{U } = {Q} , (2.43)
se pune problema de a rezolva ecuaţia (2.42) care să satisfacă condiţiile (2.43).
Matricea [C] este o matrice dreptunghiulară cu termeni constanţi, care are un număr de
linii egal cu numărul de restricţii. Vectorul {Q} este, de asemenea, un vector de
constante. De cele mai multe ori, în practică, este un vector cu toate elementele nule. În
continuare, se prezintă câteva metode de includere a restricţiilor în ecuaţia de echilibru
a modelului structurii.
1. Metoda eliminării. Ecuaţia (2.42), care conţine n grade de libertate, se poate aranja
astfel încât vectorul deplasărilor nodale să fie de forma {U} = {Ur } {Ue } , în care { T
}
T T
{Ur } reprezintă deplasările "reţinute" (în număr de r), iar {Ue } deplasările care urmează
a fi "eliminate" (în număr de e, deci n = r + e). În aceste condiţii ecuaţia (2.43) poate fi
rescrisă în forma
{U }
[ [Cr ] [Ce ] ] r  = {0}. (2.44)
{U e }
34
Deoarece numărul de ecuaţii liniar independente r, este mai mic decât numărul
ecuaţiilor de echilibru n, rezultă că matricea [Ce ] este pătratică şi nesingulară. Din
ecuaţia (2.44) rezultă
{Ue } = −[Ce ] −1[Cr ]{U r }, (2.45)
relaţie care poate fi înglobată în transformarea
{U r }  [Ir ] 
 = −1 {U r } , (2.46)
{Ue } − [Ce ] [Cr ]
care poate fi rescrisă sub forma
[Ir ] 
{U} = [T ]{Ur } ; [T ] =  −1 , (2.47)
n ×1 n × r r ×1 − [Ce ] [Cr ]
în care [Ir ] este matricea identitate.
Dacă ecuaţia (2.47.a) se înlocuieşte în (2.42) care se înmulţeşte la stânga cu
transpusa matricei de transformare [T ], rezultă un sistem de r ecuaţii, adică
[K r ]{Ur } = {Fr }, (2.48)
în care
[K r ] = [T ]T [K ][T ] ; {Fr } = [T ]T {F }. (2.49)
Matricea [T ] se poate obţine ş i în mod direct, prin formularea directă a relaţiei
(2.47.a). Dacă deplasările impuse sunt nule, adică {Ue } = {0} , atunci [Cr ] = [Ir ] , [Ce ] = [0]
ş i matricea de rigiditate redusă se obţine prin eliminarea liniilor şi coloanelor
corespunzătoate deplasărilor nule, adică corespund setului r
[K r ] = [K ] rr , (2.50)
ş i se ajunge la rezolvarea unui sistem de ecuaţii ordinare, prezentată în paragraful
precedent.
2. Metoda multiplicatorilor Lagrange. Această metodă se bazează pe minimizarea

unei funcţii în care variabilele nu sunt liniar independente. În cazul analizei structurale,
1 T
se pleacă de la expresia potenţialului, în forma matriceală Π = {U } [K ]{U } − {U } {F } şi
T
2
se obţine
1
Π = {U } [K ]{U } − {U } {F } + {λ} ([C ]{U} − {Q}) ,
T T T
(2.51)
2
adică la expresia potenţialului se adună ecuaţia (2.43) înmulţită cu vectorul {λ} care
T
reprezintă multiplicatorii Lagrange şi au semnificaţia unor forţe care "păstrează"

echilibrul structurii.
 ∂Π   ∂Π 
Condiţiile de staţionaritate a ecuaţiei (2.51), adică   = {0} ş i   = {0}
 ∂{U }  ∂{λ}
conduc la sistemul de ecuaţii
[K ] [C ]T  {U} {F }
   =   . (2.52)
[C ] [0]  {λ } {Q}
Acest sistem are dimensiunea n+r, mai mare decât a sistemului iniţial (2.42), iar pentru
rezolvarea lui poate fi adaptată procedura de eliminare Gauss, deşi matricea care se
triunghiularizează are termeni nuli pe diagonala principală.
35
3. Metoda funcţiei de penalizare. Această metodă conduce la determinarea

aproximativă a necunoscutelor şi deci la satisfacerea aproximativ ă a restricţiilor, adică
relaţia (2.43), se rescrie în forma
{r } = [C ]{U} − {Q} (2.53)
ş i se introduce în expresia potenţialului astfel:
1 1 T
Π = {U } [K ]{U } − {U } {F } + {r } [α ]{r } .
T T
(2.54)
2 2
1 T
Mărimea suplimentară {r } [α ]{r } din expresia potenţialului poartă denumirea de
2
func ţie de penalizare. Matricea [α ] se alege de formă diagonală. Dacă expresia (2.53)
se introduce în expresia potenţialului (2.54) ş i se pune condiţia de minim pentru
 ∂Π 
potenţial   = {0}, se obţine
 ∂{U }
([K ] + [C ] [α ][C ]){U} = {F} + [C ] [α ][Q] .
T T
(2.55)
Matricea [C ] [α ][C ], numită matrice de penalizare, se adaugă la matricea de rigiditate a
T
structurii, iar vectorul [C ] [α ][Q ] se adună la vectorul încărc ărilor nodale iniţiale. Dacă
T
[α ] = [0] atunci restricţiile aplicate sunt neglijate. Dacă norma matricei [α ] creşte
vectorul deplasărilor nodale {U } se modific ă în aş a fel încât restricţiile sunt din ce în ce
mai bine ("aproape") satisfăcute. Este de dorit ca matricea [α ] s ă conţină termeni
adimensionali, adic ă independenţi de gradele de libertate, care pot fi deplas ări şi rotiri.
Această metodă păstrează nealterată dimensiunea iniţială a problemei, dar din
cauza matricei [α ] , care trebuie să aibă termeni mult mai mari decât valorile rigidităţilor
corespunzătoare diagonalei principale a matricei [K], poate conduce la apariţia unor
probleme numerice, deoarece valoarea parametrului de condiţionare (numărul de
condiţionare) a matricei [K ] + [C ] [α ][C ] creşte foarte mult şi la limită aceasta poate
T
deveni singulară.
36
3 ELEMENTE DE TEORIA ELASTICITĂŢII ÎN FORMĂ MATRICEALĂ
3.1 Introducere
Elementele de rezistenţă ale unei structuri sunt în general solide. Un corp solid,
la scară microscopică se compune din molecule, atomi, nuclee, electroni etc. Studiul
corpurilor la scară microscopică, pentru a obţine comportarea de ansamblu, este dificil
de abordat. Este posibil însă, să se dezvolte o teorie fundamentată pe legi matematice
ş i fizice a mediului considerat continuu, care este verificată de comportarea
experimentală a solidului deformabil. De obicei această teorie se completează cu o
serie de ipoteze simplificatoare. Dac ă comportarea materialului, forţă - deformaţie, este
descris ă de o relaţie elastic ă atunci se discută de teoria elasticităţii. Dac ă însă
comportarea materialului este în domeniul plastic se discută despre teoria plasticităţii.
În continuare se prezintă câteva elemente de bază ale teoriei elasticităţii, pentru
materiale cu comportare liniar elastică în domeniul deformaţiilor mici - care se
deformează foarte puţin în prezenţa încărcărilor şi în domeniul deplasărilor mici – adică
ecuaţiile de echilibru se consideră pentru structura nedeformată.
De regulă, analiza unei structuri tehnice complexe este un proces iterativ şi se
face pe cât posibil pe câte un element component din structură sau subansamblu.
Pentru aceasta este necesar a se introduce toate efectele corpurilor vecine asupra
elementului de analizat. Figura 3.1 prezintă un astfel de corp, c ăruia i se asociază un
sistem de referinţă cartezian drept XYZ. Solicitările în general sunt produse de efectul
corpurilor vecine (presiuni de contact între solide, presiuni cauzate de fluide în contact
cu corpul, dilatarea produs ă de variaţia temperaturii) ş i de forţele de inerţie (produse de
gravitaţie, de miş carea de translaţie accelerată sau mişcarea de rotaţie).
Fig. 3.1: Forţele care lucrează pe un corp izolat şi Fig. 3.2: Noţiunea de forţă concentrată produsă
anumite condiţii la limită în deplasări de corpul A care interacţionează cu B
3.2 Definiţii şi notaţii
1. Forţe. Ac ţiunea unui corp asupra altui corp defineş te o forţă. Întotdeauna
forţele apar perechi acţiune-reac ţiune ş i trebuie avut în vedere despre ce fel de forţe se
discută. În teoria elasticităţi forţele sunt mărimi vectoriale, cu punctele de aplicaţie fixate
(vectori legaţi).
Forţele de inerţie (de volum) se definesc de obicei în sistemul global de axe prin
vectorul
{pV } = {pVx pVy pVz } ,
T
(3.1)
în care pVx , pVy , pVz sunt funcţii continue, de obicei pe tot domeniul de analiză.
37
Forţele de presiune (de suprafaţă), care acţionează numai pe conturul

domeniului de analiză, se definesc în sistemul global de axe, sau uneori în sisteme de
referinţă locale, prin vectorul
{pS } = {pSx pSy pSz } ,
T
(3.2)
în care pSx , pSy , pSz sunt funcţii continue pe suprafeţele pe care se aplică.
Forţele concentrate reprezintă suma forţelor de presiune (vezi Fig. 3.2) care
lucrează pe o suprafaţă foarte mic ă în comparaţie cu suprafaţa totală a domeniului de
analiză. Acestea sunt mărimi "echivalente" cu care se lucrează uneori în scopul
simplific ării problemei atunci când nu interesează efectul local ş i se notează
{Fi } = {Fi , x Fi ,y Fi ,z }
T
(3.3)
Uneori distribuţia forţelor de presiune este de aşa natură încât se reduce la un torsor
echivalent, adică o forţă concentrată ş i un moment.
2. Deplasări. Deplasarea defineşte modificarea poziţiei unui punct în raport cu

un sistem de referinţă fix. Ea are o componentă elastic ă ş i una de corp rigid.
Câmpul deplasărilor, se defineşte prin vectorul
{u} = {u v w} ,
T
(3.4)
în care u = u(x,y,z), v = v(x,y,z), w = w(x,y,z) reprezintă func ţiile deplasărilor liniare pe
cele trei direc ţii ale sistemului de referinţă considerat, de obicei, sistemul de referinţă
global. Pentru plăci, înveliş uri ş i bare se introduc şi rotirile, care împreună cu
deplasările, formează deplasările generalizate.
3. Tensiuni. Gradul de solicitare al unui corp într-un punct adic ă un element de

volum infinitesimal, se defineş te prin tensorul tensiunilor care are nouă componente,
dintre care şase independente. Starea de tensiune într-un punct se defineşte în
sistemul de referinţă global (Fig. 3.3,a), sau în alt sistem de referinţă, prin vectorul
tensiunilor independente (deoarece τ xy = τ yx , τ yz = τ zy ş i τ zx = τ xz )
{σ } = {σ x σ y σ z τ xy τ yz τ zx }T , (3.5)
sau echivalent, prin tensiunile principale σ 1 > σ 2 > σ 3 , în sistemul de referinţă rotit faţă
de sistemul de referinţă global (Fig. 3.3,b) X ′Y ′Z ′ , numit sistem de referinţă principal al
direc ţiilor tensiunilor principale. Tensiunile σ sunt normale iar tensiunile τ tangenţiale.
(a) (b)
Fig. 3.3: Tensorul tensiunilor. (a) În coordonate carteziene globale; (b) În coordonatele tensiunilor
principale
38
4. Deformaţii specifice. Similar tensiunilor se defineş te vectorul deformaţiilor

specifice
{ε } = {ε x εy ε z γ xy γ yz γ zx } ,
T
(3.6)
în care ε sunt deformaţii specifice liniare, iar γ deformaţii specifice unghiulare.
Se menţionează că tensiunile şi deformaţiile specifice sunt mărimi tensoriale.
Având în vedere simetria acestor mărimi, pentru simplitate, se utilizează vectorii asociaţi
prezentaţi mai sus.
3.3 Transformarea mărimilor la schimbarea axelor de coordonate
Fie două sisteme de referinţă carteziene drepte XYZ şi X ′Y ′Z ′ , rotite între ele,
sistemul al doilea fiind definit prin cosinusurile directoare ℓ , m, n dintre perechile de axe
ale celor două sisteme de referinţă, astfel
Axele X Y Z
X′ ℓ1 m1 n1
Y′ ℓ2 m2 n2
Z′ ℓ3 m3 n3
În continuare, mărimile notate cu prim reprezintă valorile raportate la sistemul de

referinţă notat cu prim, iar celelalte corespund sistemului de referinţă iniţial.
Transformarea deplasărilor şi rotirilor se efectuează cu o relaţie de forma

{u′} = [λ ]{u}, (3.7)
în care
ℓ 1 m1 n1 
[λ ] = ℓ 2 m2 n2  , (3.8)
ℓ 3 m3 n3 
este matricea cosinusurilor directoare.
Transformarea tensiunilor se efectuează cu o relaţie de forma

{σ ′} = [Tσ ]{σ } , (3.9)
în care
 ℓ 21 m12 n12 2ℓ 1m1 2m1n1 2n1ℓ 1 
 2 
 ℓ2 m 22 n 22 2ℓ 2 m 2 2m2 n 2 2n 2 ℓ 2 
 2 m32 n 32 2ℓ 3 m 3 2m3 n 3 2n3 ℓ 3 
[Tσ ] =  ℓ 3 . (3.10)
 ℓ 1ℓ 2 m1m2 n1n 2 ℓ 1m 2 + ℓ 2 m1 m1n 2 + m2 n1 n1ℓ 2 + n 2 ℓ 1 
ℓ ℓ m 2 m3 n2 n3 ℓ 2 m3 + ℓ 3 m 2 m2 n 3 + m3 n 2 n2 ℓ 3 + n3 ℓ 2 
 2 3 
 ℓ 3 ℓ 1 m3 m1 n 3 n1 ℓ 3 m1 + ℓ 1m3 m3 n1 + m1n 3 n 3 ℓ 1 + n1ℓ 3 
Transformarea deformaţiilor specifice se efectuează cu relaţia

{ε ′} = [Tε ]{ε }, (3.11)
în care
39
 ℓ 21 m12 n12 ℓ 1m1 m1n1  n1ℓ 1

 2 2 2 
 ℓ2 m n
2 ℓ 2 m2
2 m2 n 2 n2ℓ 2 
 2 m 2
n 2
ℓ 3 m3 m3 n 3 n3ℓ 3 
[Tε ] =  ℓ 3 3 3
. (3.12)
 2ℓ 1ℓ 2
2m1m 2 2n1n 2 ℓ 1m 2 + ℓ 2 m1 m1n 2 + m 2 n1 n1ℓ 2 + n 2 ℓ 1 
2ℓ ℓ 2m 2 m 3 2n 2 n 3 ℓ 2 m 3 + ℓ 3 m 2 m 2 n 3 + m 3 n 2 n 2 ℓ 3 + n 3 ℓ 2 
 2 3 
 2ℓ 3 ℓ 1
2m 3 m1 2n3 n1 ℓ 3 m1 + ℓ 1m 3 m 3 n1 + m1n 3 n 3 ℓ 1 + n1ℓ 3 
Observaţie! Pentru transformări între sisteme de referinţă diferite, spre exemplu dintr-
un sistem de referinţă cartezian într-un sistem de referinţă cilindric sau sferic, expresiile
matricelor de transformare [Tσ ] ş i [Tε ] de mai sus trebuie reformulate.
3.4 Relaţii între deplasări şi deformaţii specifice
Deformaţiile specifice liniare şi unghiulare se pot determina din func ţiile

deplasărilor. Uneori aceste relaţii poartă denumirea de condiţii de compatibilitate
geometrică, deoarece se obţin din examinarea câmpului deplasărilor. Se consideră un
element de suprafaţă dreptunghiular, de dimensiuni infinitesimale dx dy, în starea
nedeformată a structurii, ca urmare a solicitărilor, se constată o modificare atât a
dimensiunilor dreptunghiului cât ş i a formei lui (Fig. 3.4).
Dacă deplasările sunt mici rezultă că modificarea lungimilor laturilor 01 şi 02 ale
elementului dx dy, produce deformaţiile specifice liniare
∂u ∂v
εx = ; εy = , (3.13)
∂x ∂y
iar modificarea unghiului drept 012 duce la deformaţia specific ă unghiulară
∂v ∂u
γ xy = β1 + β 2 = + . (3.14)
∂x ∂y
Fig 3.4: Deplasarea şi deformaţiile unui element infinitesimal dS=dx dy, cazul 2D
Pentru un element de volum dx dy dz , aceste relaţii se completează pentru cazul

3D şi se scriu în formă matriceală astfel
40
∂ 
 ∂x 0 0
 ∂ 
εx   0 0
ε   ∂y 
 y  ∂  u 
 ε z   0 0
∂z   v  ,
 = ∂ ∂   (3.15)
γ xy   0  w 
γ yz   ∂y ∂x  
   ∂ ∂ 
γ zx   0 
 ∂z ∂y 
∂ 0
∂ 
 ∂z ∂x 
sau în formă condensată,
{ε } = [∂]{u} . (3.16)
în care s-a notat cu [∂ ] matricea operatorilor de derivare.

În 2D matricea operatorilor de derivare ş i relaţia (3.15) devine
∂  ∂ 
 0  0
 ∂x   ε x   ∂x 
∂     ∂  u 
[∂ ] =  0 ; εy  =  0  . (3.15’)
∂y  γ   ∂y  v 
∂ ∂   xy  ∂ ∂ 
   
 ∂y ∂x   ∂y ∂x 
3.5 Relaţii de echilibru (Cauchy)
Dacă se consideră un element de volum dx dy dz în interiorul unui solid (vezi

Fig. 3.5 pentru cazul 2D), relaţiile de echilibru, sumă de momente pe cele trei axe,
conduc la dualitatea tensiunilor tangenţiale
τ yx = τ xy ; τ zy = τ yz ; τ xz = τ zx , (3.17)
relaţii de care s-a ţinut seama la definiţia vectorului tensiunilor.
41
Fig 3.5: Tensiunile şi forţele de volum care Fig. 3.6: Tensiunile şi forţele de suprafaţă pe un
lucrează pe elementul infinitesimal 2D element de contur 2D
Suma forţelor pe cele trei axe, conduc la relaţiile

∂σ x ∂τ xy ∂τ zx
+ + + pVx = 0 ;
∂x ∂y ∂z
∂τ xy ∂σ y ∂τ yz
+ + + pVy = 0 ; (3.18)
∂x ∂y ∂z
∂τ zx ∂τ yz ∂σ z
+ + + pVz = 0 ,
∂x ∂y ∂z
care se rescriu, având în vedere definiţiile precedente, în formă matriceală condensată
astfel
[∂]T {σ } + {pv } = {0}. (3.19)
Dacă elementul de volum considerat, conţine un contur al corpului (Fig. 3.6),
atunci relaţiile de echilibru devin
pSx = ℓσ x + mτ xy + nτ zx
pSy = ℓτ xy + mσ y + nτ yz (3.20)
pSz = ℓτ zx + mτ yz + nσ z
în care ℓ , m ş i n reprezintă cosinusurile directoare ale normalei la contur (suprafaţa
exterioară), în raport cu sistemul global de axe.
3.6 Relaţii constitutive ale materialului
Relaţiile dintre tensiuni ş i deformaţiile specifice corespunzătoare se obţin pe cale

experimentală pentru fiecare material în parte. Funcţie de tipul materialului încercările
experimentale prezintă anumite particularităti. Pentru unele tipuri de materiale,
încercările sunt standardizate, şi în urma acestora se obţin curbe caracteristice,
coeficienţi, constante de material etc. De regulă, aceste constante sunt dependente de
o serie de factori cum ar fi: temperatura, dimensiunile şi forma epruvetei de încercare,
calitatea suprafeţelor, tehnologia de obţinere a materialului, etc. Pentru unele materiale,
în special metale şi pentru solicitări care nu depăşesc anumite limite, între tensiuni şi
deformaţii specifice există o relaţie cvasi-liniară, de forma
42
{ε } = [C ]{σ } , (3.21)
în care [C] este matricea de complianţă a materialului, care se mai numeşte şi matricea
coeficienţilor de elasticitate. Din relaţia (3.21) rezultă
{σ } = [C ]−1{ε } = [D]{ε } , (3.22)
în care [D ] = [C ] este matricea de rigiditate a materialului care se mai numeş te şi

−1
matricea proprietăţilor materialului.

Pentru un material anizotrop matricea de complianţă [C ] este simetrică ş i conţine
21 de constante independente, adică
C11 C12 C13 C14 C15 C16 
 C22 C23 C24 C25 C26 

 C33 C34 C35 C36 
[C ] =  . (3.23)
 C44 C45 C46 
 Sim C55 C56 
 
 C66 
Pentru un material ortotrop în coordonate carteziene, cu direcţiile principale de-a
lungul axelor, conform relaţiilor generalizate ale lui Hooke, rezultă
 1 ν ν 
 E − xy − xz 0 0 0 
 x Ey Ez 
 ν yx 1 ν 
− E − yz 0 0 0 
Ey Ez
 x 
 ν zx ν 1 
− E − zy 0 0 0 
[C ] =  x Ey Ez
. (3.24)
 0 1
0 0 0 0 
 Gxy 
 
 0 1
0 0 0 0 
 Gyz 
 1 
 0 0 0 0 0 
 Gxz 
Din motive de simetrie există relaţiile
ν yx ν xy ν zx ν xz ν zx ν yz
= ; = ; = , (3.25)
Ex Ey Ex Ez Ey Ez
astfel încât din cele 12 constante de material, nouă sunt independente.
Pentru un material izotrop, ţinând seama de relaţia dintre modulul de elasticitate
longitudinal E, transversal G şi coeficientul de contracţie transversală ν , adică
E
G= , (3.26)
2(1 + ν )
rezultă
43
1 − ν −ν 0 0 0 
 1 −ν 0 0 0 
 
 1 0 0 0 
[C ] = 1  , (3.27)
E 2(1 + ν ) 0 0 
 Sim 2(1 + ν ) 0 
 
 2(1 + ν )
din care, prin inversare, rezultă matricea de rigiditate a materialului omogen, liniar şi
izotrop
1 − ν ν ν 0 0 0 
 1 −ν ν 0 0 0 

 1 −ν 0 0 0 
E  1 
[D] =  −ν 0 0 . (3.28)
(1 + ν )(1− 2ν )  2 
 1
Sim −ν 0 
 2 
 1 
 −ν 
 2 
Observaţie! Pentru sistemul de referinţă cilindric, utilizat pentru structurile axial
simetrice, relaţiile (3.24) - (3.28) au alte forme.
Pentru cazul 2D, există două formulări distincte:
a) Stare plană de tensiuni (SPT), dacă σ z = τ yz = τ xz = 0 , din relaţia (3.22) rezultă
σ x   
1 ν 0  ε x 
  E
ν 1  
σ x  = 2
0  ε y  . (3.29)
τ  1 − ν  1 −ν   
 xy  0 0  γ xy
 2  
ν
(σ x + σ y ) .
Se menţionează că în SPT ε z = −
E
b) Stare plană de deformaţie (SPD), dacă ε z = γ yz = γ xz = 0 , similar din relaţia (3.22)
rezultă
σ x   
1 − ν ν 0  ε x 
  E
 ν  
σ x  = 1−ν 0  ε y  . (3.30)
τ  (1 + ν )(1 − 2ν )  0 0
1 
− ν  γ xy 
 xy  
 2 
νE
În SPD tensiunea normală planului 2D rezultă σ z = (ε + ε ) .
(1+ ν )(1− 2ν ) x y
4 METODE ENERGETICE ÎN ANALIZA STRUCTURILOR
Acest capitol foloseşte notaţiile şi definiţiile prezentate în capitolul 3, introduce

expresiile energetice în formă matriceală şi apoi prezintă modul de rezolvare
aproximativă a unor probleme de analiză structurală plecând de la o funcţională care
are suport fizic.
44
4.1 Expresii energetice
1. Lucrul mecanic. Lucrul mecanic este suma dintre produsul forţelor şi

deplasările produse pe direcţiile lor. În continuare, se are în vedere lucrul mecanic al
forţelor care produc deplasări elastice, deci se consideră că domeniul de analiză nu are
deplasări de corp rigid. Forţele aplicate unui element de volum dV, pot fi forţe exterioare
- forţe de volum, forţe de suprafaţă sau forţe echivalente concentrate şi forţe interioare -
tensiuni, toate considerate constante.
Lucrul mecanic al forţelor de volum, se scrie
T
We = ∫ {u} {p }dV ,
V
V (4.1)
similar, lucrul mecanic al forţelor de suprafaţă, rezultă
T
We = ∫ {u} {pS }dS , (4.2)
S
iar lucrul mecanic al forţelor concentrate este

We = ∑ {ui } {Fi } .
T
(4.3)
i
2. Energia potenţială de deformaţie. Un corp liniar elastic, acumulează o

energie internă, exprimată prin
1 T
U = ∫ {ε } {σ }dV . (4.4)
2 V
3. Energia potenţială a forţelor exterioare. Această energie notată Wp , se

defineş te prin
W p = −We . (4.5)
Dacă se consideră, drept forţe exterioare, forţele de volum ş i forţele de suprafaţă,
energia potenţială a forţelor exterioare se scrie
T T
W p = − ∫ {u} {pV }dV − ∫ {u} {pS }dS . (4.6)
V S
4.2 Tensiuni iniţiale şi variaţia de temperatură
Orice componentă supusă analizei este obţinută prin procedee tehnologice şi

este supusă unor tratamente termice sau mecanice care induc în material o distribuţie
de tensiuni iniţiale, care se suprapun peste tensiunile mecanice produse de solicitări.
Prezenţa unor tensiuni iniţiale este însoţită de deformaţiile corespunzătoare, dar este
suficient să se cunoască una dintre ele dacă materialul are o comportare liniar elastică.
Din cauza unor variaţii de temperatură la care lucrează materialul, acesta se
dilată dacă temperatura creş te sau se contractă dacă temperatura scade. De obicei se
acceptă o temperatură iniţială (de referinţă) la care corpul nu prezintă influenţe produse
de temperatură. Dacă dilatarea este liberă, corpul îş i modifică dimensiunile (apare {ε 0 } )
fără apariţia unor tensiuni iniţiale. Dacă dilatarea este total împiedicată, atunci, corpul
nu poate suferi deformaţii, dar apar tensiuni iniţiale termice {σ 0 } . Dacă dilatarea este
parţial împiedicată, atunci în corp apar atât deformaţii specifice termice cât ş i tensiuni
45
termice. De obicei se face o distincţie între deformaţiile şi tensiunile termice şi cele

mecanice, deoarece ele se însumează.
În prezenţa unor tensiuni iniţiale {σ 0 } ş i a unor deformaţii specifice iniţiale {ε 0 } ,
indiferent de modul de producere, relaţia (3.22) se rescrie în forma
{σ } = [D ]({ε } − {ε 0 }) + {σ 0 }. (4.7)
Deformaţiile specifice produse de dilatarea liberă a unui material ortotrop, sunt date de
relaţia
{ε 0 } = ∆T {α x α y α z 0 0 0}T (4.8)
în care α x , α y , α z sunt coeficienţii de dilatare termică pe cele trei direcţii principale, iar
∆T este variaţia de temperatură.
Dacă în relaţia (4.7) se consideră tensiunile iniţiale {σ 0 } = {0} şi deformaţiile
specifice mecanice {ε } = {0}, efectul variaţiei de temperatură pentru un corp cu dilatarea
total împiedicată este
{σ } = −[D ]{ε 0 } (4.9)
Pentru un material omogen şi izotrop α x = α y = α z = α şi ţinând seama de relaţia (3.28)

se obţine
{σ } = {σ 0 } = − E α ∆T {1 1 1 0 0 0}T . (4.10)
1 − 2ν
Observaţie ! Variaţia de temperatură produce modificări sesizabile ale constantelor

elastice ale materialului, ducând la probleme neliniare. De cele mai multe ori însă,
pentru a lucra cu o singură valoare a constantelor de material, în special pentru variaţii
ale temperaturii apropiate de variaţiile temperaturii mediului înconjurător (circa ± 50° )
se consideră valorile medii ale constantelor, în ipoteza că se cunoaşte temperatura
iniţială Ti ş i variaţia ei ∆T . Astfel, pentru coeficientul de dilatare termică al unui material
izotrop, deoarece α (T ) , în practică, de cele mai multe ori, se lucrează cu valoarea
medie
1 Ti + ∆T
∆T ∫Ti
αm = α dT . (4.11)
4.3 Principiul energiei potenţiale totale minime
În continuare o parte din relaţiile discutate anterior sunt rescrise în formă

matriceală compactă doar pentru a simplifica prezentarea.
Pentru a rezolva o problemă independentă de timp cum ar fi analiză statică
liniară pentru obţinerea stării de tensiuni şi deformaţii, în teoria elasticităţii trebuie să se
ţină seama de patru tipuri de ecuaţii, care în domeniul liniar elastic al deplasărilor mici
sunt:
46
Nr. Tipul ecuaţiei Expresii în formă Definită de

compactă relaţia
Relaţii de echilibru, adică pentru orice
(3.19) ş i
1. punct din domeniul de analiză ş i de pe [∂ ]T {σ } + {pv } = {0} (3.20)
contur suma forţelor este nulă
Relaţii de compatibilitate geometrică
2.
între deplasări ş i deformaţii specifice
{ε } = [∂]{u} (3.16)
Relaţii constitutive ale materialului, {ε } = [C ]{σ } sau
3. (3.22)
obţinute experimental {σ } = [D ]{ε };
Condiţii la limită în forţe şi deplasări
(presiuni, forţe de inerţie, variaţii de
4. Funcţie de aplicaţie -
temperatură, deformaţii sau tensiuni
iniţiale cunoscute, deplasări impuse etc).
Ecuaţiile diferenţiale care descriu un fenomen fizic se spune că definesc

problema în formă "exactă" ("strong form"), pentru că ele sunt valabile pentru toate
punctele din domeniul de analiză.
O funcţională, care implicit conţine ecuaţiile diferenţiale, se spune că descrie
problema în formă "slabă" ("weak form"), deoarece satisface anumite condiţii la nivel
global (în sensul unei medieri pe domeniul de analiză).
Metoda elementelor finite este o metodă aproximativă de rezolvare a ecuaţiilor
cu derivate parţiale care se bazează pe "echivalarea" mediului continuu printr-un model
de calcul discret. Ecuaţiile diferenţiale sunt transformate în ecuaţii liniare. Mărimile care
definesc o problemă prin funcţii continue (o infinitate de valori) se limitează la un număr
finit de necunoscute - grade de libertate, alese arbitrar de analist.
Gradele de libertate sunt mărimi (cantitative) independente, utilizate pentru a
defini configuraţia unui sistem. În MEF gradele de libertate reprezintă mărimi utilizate
pentru definirea variaţiei spaţiale a unui domeniu de analiză.
MEF este fundamentată teoretic. Din punct de vedere matematic există mai
multe modalităţi de a obţine relaţiile de bază cu care operează MEF. Una dintre acestea
(în analiza structurală) este folosirea în formă variaţională a energiei potenţiale totale.
Această abordare teoretică este sugestivă ş i poate fi uşor interpretată fizic.
Configuraţia de echilibru a unui sistem se poate analiza şi prin intermediul
energiei potenţiale totale. Energia potenţială se exprimă în formă integrală (din punct de
vedere matematic poartă numele de funcţională). O funcţională este, aşadar, o expresie
integrală care conţine implicit ecuaţile diferenţiale care descriu un fenomen anume. În
analiza structurală, se foloseş te de obicei, expresia energiei potenţiale totale.
Funcţionalele se întâlnesc şi în descrierea fenomenelor termice, electrice, în unele
probleme de curgere a fluidelor, în acustică, etc.
Energia potenţială totală a unui sistem elastic conservativ, Π , se defineşte ca
suma energiei potenţiale de deformaţie notată U şi potenţialul forţelor aplicate din
exterior (al sarcinilor) notat W p
Π = U + Wp . (4.12)
Un sistem se numeşte conservativ dacă lucrul mecanic al forţelor aplicate

(exterioare) ş i al forţelor interioare este independent de traseul deplasării, fiind o funcţie
doar de configuraţia iniţială şi finală a câmpului deplasărilor.
47
În figura 4.1 se prezintă principiul energiei potenţiale totale minime aplicat unui
element elastic de tip "arc", pentru obţinerea poziţiei de echilibru. Se observă că poziţia
de echilibru xex se obţine pentru minimul energiei potenţiale totale, adică din condiţia
dΠ
= 0.
dx
Fig. 4.1: Echilibrul unui element elastic din principiul minimului energiei potenţiale totale
Din punct de vedere matematic, condiţiile la limită pentru o problemă sunt de

două tipuri: geometrice, numite adesea cinematice sau esenţiale şi naturale, numite şi
neesenţiale. Condiţiile la limită geometrice se referă la deplasări ş i uneori la primele
derivate (rotiri ϕ , curburi κ ) în timp ce condiţiile la limită naturale sunt legate de
derivatele superioare ale deplasărilor.
Spre exemplu, dacă se consideră grinda de rigiditate constantă EI, din figura
4.2,a, condiţiile esenţiale sunt în săgeţi şi rotiri adică v (0 ) = 0 şi ϕ (0 ) = v ′(0 ) = 0 , iar
condiţiile neesenţiale în forţă tăietoare ş i moment încovoietor, adică (T (ℓ ) = EI v ′′′(ℓ ) = F
ş i M (ℓ ) = EI v ′′(ℓ ) = 0 ).
(a) (b) (c)

Fig. 4.2: Grindă în consolă. (a) Condiţii la limită; (b) Deplasări admisibile; (c) deplasări neadmisibile, care
nu respectă condiţiile la limită şi continuitatea în deplasări sau rotiri
O funcţie de clasă Cm (continuă ş i derivabilă până la ordinul m), este admisibilă

dacă satisface condiţiile la limită esenţiale. Configuraţiile deformatelor din figura 4.2,b
sunt exemple de funcţii admisibile iar cele din figura 4.2,c sunt funcţii neadmisibile.
Funcţiile admisibile nu trebuie neapărat să coincidă cu forma reală a deformatei.
Deplasările virtuale {δu} sunt deplasări admisibile, care în plus satisfac
următoarele condiţii: sunt independente de forţele aplicate structurii ş i sunt infinitezimale
(li se pot aplica regulile calculului diferenţial). Forţele aplicate structurii rămân constante
pentru exprimarea variaţiei energiei potenţiale totale faţă de poziţia de echilibru.
48
Din relaţia (4.12), ţinând seama de relaţiile (4.4), (4.6) ş i (3.22), rezultă
1 T
Π = ∫ {ε } [D]{ε }dV − ∫ {u} {pV }dV − ∫ {u} {pS }dS .
T T
V 2 V S
(4.13)
Principiul energiei potenţiale totale se enunţă astfel: la echilibru, variaţia energiei

potenţiale totale pe deplasări virtuale este zero, sau, matematic
δΠ = 0 , δΠ = δU + δW p = 0 . (4.14)
Echilibrul stabil implică satisfacerea suplimentară a relaţiei
δ 2Π > 0 . (4.15)
Variaţia energiei potenţiale de deformaţie se obţine prin „derivarea” relaţiei (4.4)
ş i includerea relaţiei (3.22), rezultă
1 1 T
δU = ∫ {δε } [D ]{ε }dV + ∫ {ε } [D ]{δε }dV = ∫ {δε } [D ]{ε }dV ,
T T
V 2 V 2 V
(4.16)
în care s-a folosit relaţia ({ε } [D]{δε })

T T
= {δε } [D] {ε } = {δε } [D]{ε } şi proprietatea de
T T T
simetrie a matricei de rigiditate a materialului, adică [D] = [D] .

T
Variaţia energiei potenţiale a forţelor exterioare se obţine din (4.6) ş i rezultă

δW p = − ∫ {δu} {pV }dV − ∫ {δu} {pS }dS .
T T
V S
(4.17)
4.4 Metoda de aproximare Rayleigh-Ritz
Aplicarea metodei Rayleigh-Ritz unei funcţionale face ca ea să nu mai conţină

expresii integrale. De regulă aceasta duce la un sistem de ecuaţii algebrice liniare.
Dacă funcţia necunoscută, respectiv deplasarea, se înlocuieş te cu o funcţie admisibilă,
definită prin intermediul unor parametri, atunci din relaţia (4.14) se pot găsi valorile
parametrilor pentru care funcţia admisibilă aleasă aproximează cel mai bine funcţia
exactă.
Exemplul 1. Se consideră grinda simplu rezemată, de rigiditate constantă EI din

figura 4.3, care este încărcată cu o sarcină uniform distribuită. Dacă se doreş te
obţinerea săgeţii maxime (neglijând efectul forţei tăietoare), se poate alege drept funcţie
πx
admisibilă v (x ) = v m sin , care satisface condiţiile la limită esenţiale.
ℓ
Fig. 4.3: Grindă simplu rezemată solicitată cu o Fig. 4.4: Grindă simplu rezemată solicitată cu o
sarcină uniform distribuită sarcină distribuită liniar
49
p
În expresia (4.13) se introduc relaţiile {u} = v (x ) , {pV } = 0 , {pS } = , [D] = E ,
b
{ε } = ε x = du , u = −y
dv
, dV = dA dx , dS = b dx , I = ∫ y 2dA ş i expresia potenţialului
dx dx A
devine
2
1  π2  πx πx
∫ sin dx − pv m ∫ sin
2
Π = EI  v m 2  dx .
2  ℓ  ℓ ℓ ℓ ℓ
dΠ 4 pℓ 4
Efectuând calculele, din condiţia = 0 , se obtine v m = 5 .
dv m π EI
Pentru alte funcţii de aproximare se obţin alte valori (vezi tabelul. 4.1). Expresia
5 pℓ 4
exactă a săgeţii maxime este v m = ş i se obţine dacă funcţia admisibilă
384 EI
coincide cu funcţia exactă, adică un polinom de gradul patru. Deci, dacă se alege o
funcţie admisibilă adecvată, metoda aproximativ ă Rayleigh-Ritz poate conduce ş i la
soluţii exacte.
Tabelul 4.1: Funcţii de aproximare pentru fibra medie deformată a aplicaţiei din figura 4.3
Funcţia de aproximare Săgeata maximă vm Eroarea relativă a săgeţii
[%]
πx pℓ 4
v (x ) = v m sin 0,013071 +0,39
ℓ EI
x x pℓ 4
v (x ) = v m  1 −  0,010416 -20,00
ℓ ℓ EI
x x  x x2  pℓ 4
v (x ) = v m 1 −  1 − − 2  0,0130208 0
ℓ ℓ  ℓ ℓ  EI
Exemplul 2. Pentru grinda din figura 4.4, ecuaţia fibrei medii deformate se
aproximează cu polinoame de ordinul doi, trei, patru ş i cinci. Aplicând metoda Rayleigh-
Ritz, săgeata maximă v m se obţine pentru x = x0 şi se prezintă în tabelul 4.2. Pentru
polinomul de ordinul trei, calculele decurg astfel:
-deoarece v (0 ) = v (ℓ ) = 0 , rezultă că polinomul are doar două constante
independente;
-alegând polinomul v (x ) = −(c ℓ + d ℓ 2 )x + c x 2 + d x 3 , prin eliminarea constantelor a şi
b, rezultă v ′′(x ) = 2c + 6d x ;
-înlocuind în expresia energiei potenţiale totale rezultă
 1 3 2 4 
(
Π = EI 2ℓc 2 + 6ℓcd + 6ℓ 3 d 2 − p − ) ℓ c− ℓ d ;
 12 15 
∂Π ∂Π
-condiţiile de minim pentru energia potenţială totală, = 0 şi = 0 , conduc
∂c ∂d
la sistemul de ecuaţii liniare
 pℓ 3
 EI 4ℓ (
c + 6 ℓ 2
d +
12
) =0
 4
EI 6ℓ 2c + 12ℓ 3 d + 2 pℓ = 0
( )
 15
50
pℓ 2 pℓ
de unde rezultă c = −0,0166667 şi d = −0,00277778 ;
EI EI
-expresia fibrei medii deformate devine
pℓ
v (x ) =
EI
( )
0,0194445 ℓ 2 x − 0,0166667 ℓx 2 − 0,00277778 x 3 , iar săgeata maximă se obţine
pentru v ′(x ) = 0 , adică pentru x0 = 0,516611ℓ şi are valoarea
pℓ 4
v max = v (x 0 ) = 0,00521412
.
EI
Deci, metoda Rayleigh-Ritz conduce către un sistem de ecuaţii liniare în care
necunoscute sunt parametrii care definesc funcţia aleasă pentru aproximare.
Tabelul 4.2: Funcţii de aproximare pentru fibra medie deformată a aplicaţiei din figura 4.4
Funcţia de aproximare Poziţia Săgeata maximă Eroare relativă.
x v [%]
0 m
x0 vm
pℓ 4
v (x ) = a + b x + c x 2 0,5 ℓ 0,00520833 -3,72 -20,14
EI
pℓ 4
v (x ) = a + b x + c x 2 + d x 3 0,516611 ℓ 0,00521412 -0,52 -20,05
EI
pℓ 4
v (x ) = a + b x + c x 2 + d x 3 + e x 4 0,511097 ℓ 0,00651427 -1,58 -0,12
EI
pℓ 4
v (x ) = a + b x + c x 2 + d x 3 + e x 4 + f x 5 0,51933 ℓ 0,00652219 0 0
EI
51
5 SCURTĂ PREZENTARE A METODEI ELEMENTELOR FINITE
5.1 Metoda elementelor finite: variantă localizată a metodei Rayleigh-Ritz
Deoarece alegerea unei funcţii de aproximare valabilă pe întreg domeniul de

analiză nu se poate adopta decât în anumite cazuri particulare, metoda elementelor
finite, lucrează cu funcţii de aproximare pe subdomenii (elemente finite, în total NE). În
virtutea proprietăţiilor integralelor sau a însumării energiilor componentelor, energia
potenţială totală, pentru toate cele NE elemente finite, se exprimă astfel
NE
Π= ∑Π
e =1
e
, (5.1)
iar principiul energiei potenţiale totale minime devine

NE
∑δ Π
e =1
e
= 0. (5.2)
Având în vedere că energia potenţială totală a unui element este strict pozitivă,
din relaţia (5.2) rezultă
δ Πe = 0 , (5.3)
relaţie care stă la baza ecuaţiei statice a fiecărui element finit. Domeniul de analiză se
poate discretiza în elemente de acelaşi tip, de exemplu elemente de placă,
triunghiulare, cu trei noduri sau în elemente finite de tipuri diferite (bare, plăci ş i solide).
Pentru fiecare tip de element finit se face o investigare matematică separată.
Câmpul deplasărilor pentru un element finit u e (x, y , z ) se aproximează prin { }
funcţii admisibile [N (x, y , z )] denumite funcţii de interpolare sau funcţii de formă, valabile
pe tot domeniul elementului. Dacă deplasările nodale sunt {U e }, atunci se poate
{
demonstra că există o relaţie de forma u e (x, y , z ) = N e (x, y , z ) U e , sau în formă } [ ]{ }
condensată
{u} = [N ]{U e }, (5.4)
de unde rezultă
{δu} = [N ]{δ U e }; {δu}T = {δU e }T [N ]T . (5.5)
Deoarece {ε } = [∂ ]{u} , considerând relaţia (5.4) rezultă
{ε } = [∂ ][N ]{U e } = [B]{U e }, (5.6)
ş i se poate scrie în continuare
[B] = [∂ ][N ]; {δε } = [B]{δU e }; {δε }T { } [B ]
= δU e
T T
. (5.7)
Folosind relaţiile (5.4) - (5.7) ecuaţia (5.3) în care se ţine seama de expresia
potenţialului devine
δΠ e = ∫
Ve
{δU } [B ][D][B]{U }dV − ∫ {δU } [N ] {p }dV − ∫ {δU } [N ] {p }dS = 0 .
e T T e
Ve
e T T
V Se
e T T
S (5.8)
{δU } e T
este o deplasare virtuală nenulă, independentă de solicitare, iar U e este { }
constant, relaţia (5.8) se rescrie sub forma
{δU }  ∫ [B ] [D][B]dV  {U } = {δU }  ∫ [N ] {p }dV + ∫ [N ] {p }dS  ,
e T
V e
T e e T
Ve
T
V
Se
T
S (5.9)
sau condensat
52
[K ]{U } = {F },
e e e
(5.10)
în care s-a notat
[K ] = ∫ [B] [D][B]dV ,
e
Ve
T
(5.11)
matricea de rigiditate a elementului finit, iar
{F } = ∫ [N ] {p }dV + ∫ [N ] {p }dS = {F }+ {F },
e
Ve
T
V
Se
T
S i
e
p
e
(5.12)
este vectorul forţelor nodale echivalente al elementului, care asigură condiţiile de
echilibru nodal al elementului.
Prima componentă din relaţia (5.12)
{F } = ∫ [N ] {p }dV ,
i
e
Ve
T
V (5.13)
reprezintă forţa echivalentă produsă de încărcarea sarcinilor de volum (de inerţie).
A doua componentă din relaţia (5.12)
{F } = ∫ [N ] {p }dS ,
p
e
Se
T
S (5.14)
reprezintă forţa echivalentă produsă elementului de sarcini distribuite sau presiuni care
provin atât din încărcările exterioare pe conturul domeniului de analiză, cât şi din forţele
interioare de legătură între elemente. Dacă elementele vecine satisfac anumite cerinţe,
din motive de continuitate (sau în virtutea principiului acţiunii şi reacţiunii), suma forţelor
nodale într-un nod interior domeniului de analiză este zero. Din acest motiv, forţele
echivalente produse de presiune se evaluează doar pentru presiunile care lucrează pe
contururile exterioare.
Dacă există forţe exterioare concentrate care nu se aplică direct în noduri ci în
interiorul unui element, acestea se echivalează la noduri, conform relaţiei
{F } = ∑ [N ] {F }
c
e T
i (5.15)
i
{ }
ş i se adună la F e .
5.2 Proprietăţile matricei de rigiditate ale unui element finit
Matricea de rigiditate a elementului finit este "piatra de temelie" a metodei

elementelor finite. Precizia metodei este "dictată" de calitatea acesteia. Fiecare tip de
element finit trebuie conceput (proiectat) astfel încât să satisfacă cât mai bine anumite
cerinţe. Nu este posibil a obţine un element finit "universal valabil", care să poată
modela orice formă geometrică, să aibă un număr oarecare de noduri şi de grade de
libertate, să includă orice comportare (lege) de material etc. Din acest motiv, un tip de
element finit satisface numai o parte dintre multiplele cerinţe dictate atât de domeniul de
analiză şi fenomenele descrise de ecuaţiile diferenţiale pe care le rezolvă "aproximativ"
cât ş i de dorinţele multiple ale utilizatorului.
Proiectarea elementului finit se face în anumite ipoteze simplificatoare, iar
limitările performanţelor lui sunt generate atât de anumite aspecte matematice cât şi
numerice. Elementele finite trebuie să satisfacă anumite cerinţe esenţiale care "asigură"
convergenţa, stabilitatea numerică, soluţii cât mai precise pentru discretizări mai puţin
fine etc.
Pentru a concepe un element finit se stabilesc anumite cerinţe considerate
fundamentale şi apoi se au în vedere aspecte cât mai general posibile a fi satisfăcute
din punct de vedere practic, fără un efort "deosebit" din punct de vedere matematic şi
informatic. De exemplu, pentru un element finit structural patrulater plan cu patru noduri,
53
care prezintă două grade de libertate pe nod, este de dorit ca elementul să poată avea
o formă oarecare, să poată modela atât stare plană de tensiune cât ş i stare plană de
deformaţie eventual structuri axial simetrice, să poată include opţiuni pentru neliniarităţi
de material, deplasări mari, materiale ortotrope etc.
De obicei "performanţele" elementelor finite sunt direct proporţionale cu funcţiile
de formă alese pentru aproximare. Acestea însă nu se pot alege la întâmplare, de
obicei funcţiile de formă se aleg din clasa polinoamelor, între numărul total de noduri a
elementului şi gradul polinomului de interpolare este o legătură directă. Astfel dacă
elementul finit mai sus menţionat, are patru noduri şi două grade de libertate în fiecare
nod: deplasare pe cele două direcţii ale unui sistem de referinţă, atunci deplasarea pe
fiecare din cele două direcţii u şi v se poate aproxima "corect" prin polinomul
u (x, y ) = a1 + a2 x + a3 y + a4 xy ; respectiv v (x, y ) = b1 + b2 x + b3 y + b4 xy deoarece există
opt constante ai ş i bi , i = 1,…,4 ş i tot atâtea condiţii la limită în nodurile elementului, în
număr de NNE, adică deplasarea pe fiecare direcţie în fiecare nod reprezintă
necunoscutele nodale ui ş i v i , i = 1,…,NNE. Polinomul de interpolare nu se poate
alege la întâmplare, deoarece elementul finit trebuie să satisfacă o serie de cerinţe
fundamentale cum ar fi: să poată reprezenta miş carea de corp rigid ş i starea de tensiuni
constantă. Pentru aceasta polinomul de interpolare trebuie să conţină termenul liber şi
cei liniari. De obicei un polinom de interpolare pentru o problemă plană se formează din
triunghiul lui Pascal
1
x y
2
x xy y2
x3 x 2y xy 2 y3
x4 x 3y x2y 2 xy 3 y4
..................................................................................
astfel încât, termenii reţinuţi corespund, pe cât posibil, triunghiului de vârf. Dac ă dintr-o
anumită linie nu sunt necesari toţi termenii, atunci se aleg termeni simetrici faţă de
verticală, deoarece altfel elementul prezintă anizotropie geometrică, adic ă comportarea
elementului este funcţie de poziţia lui în sistemul de referinţă global. Atunci când
polinomul de interpolare conţine toţi termenii unui triunghi superior se spune c ă acesta
este complet.
Matricea de rigiditate a elementului se obţine din relaţia (5.11), uneori această
expresie integrală conduce la o expresie algebrică simplă (explicită), în care intervin
parametrii geometrici care definesc forma elementului şi constantele de material, îns ă,
în general, această integrală este evaluată numeric deoarece practic nu este posibil a
obţine o formulă algebrică de calcul.
[ ]
Matricea de rigiditate a elementului K e are următoarele proprietăţi:
-simetrie faţă de diagonala principală, ca urmare a teoremei reciprocităţii
forţelor;
-termeni pozitivi pe diagonala principală;
-dimensiunea matricei este egală cu produsul dintre numărul total de
noduri al elementului şi numărul de grade de libertate pe nod, adică NNE*GLN;
-matricea este singulară, (deficientă de rang pentru c ă trebuie să
reprezinte miş carea de corp rigid, uneori, din motive de integrare ea poate să prezinte şi
miş cări de mecanism), se spune c ă matricea de rigiditate a elementului este semipozitiv
54
definită deoarece energia potenţială asociată unor deplasări nodale aleatoare

1 e T e
2
{ } [ ]{ }
U K Ue ≥ 0.
Semnificaţia fizic ă a elementelor K ij ale matricei K e este cea de forţe nodale [ ]

produse de deplasarea pe direcţia j egală cu 1 şi restul deplas ărilor nule.
5.3 Asamblarea ecuaţiilor de echilibru ale elementelor
Folosind relaţia (5.9), în care se înlocuieşte relaţia (5.11) şi (5.12), pentru întreg
domeniul de analiză se obţine considerând (5.2)
NE NE
∑ {δ U } [K ]{U }− ∑ {δ U } {F } = 0 .
e =1
e T e e
e =1
e T e
(5.16)
Dacă vectorul deplasărilor nodale ale fiecărui element U e se exprimă func ţie de { }
vectorul deplas ărilor corespunzător întregului domeniu de analiză {U } , prin intermediul
~
matricei de conectivitate T e adică [ ]
~
{ } [ ]
U e = T e {U }, (5.17)
~ ~
se obţin relaţiile {δU } = [T ]{δU} ; {δU } = {δU } [T ] care înlocuite în (5.16) conduc la
T
e e e T T e
~ ~ ~
∑ {δ U } [T ] [K ] [T ]{U } − ∑ {δ U } [T ] {F } = 0 ,
NE T NE T
T e e e T e e
(5.18)
e =1 e =1
de unde rezultă (deoarece {δ U} ≠ {0}) ecuaţia globală de echilibru, pentru domeniul

T
discretizat
[K ]{U } = {F }, (5.19)
în care [K] este matricea de rigiditate a structurii ş i se obţine prin asamblarea matricelor
de rigiditate ale elementelor, adică adunarea matricelor de rigiditate "expandate" ale
~
elementelor, K e : [ ]
[K ] = ∑ [K~e ]; [K~ ] = [T~ ] [K ] [T~ ].
NE T
e e e e
(5.20)
e =1
{F} este vectorul înc ărcărilor nodale al structurii şi se obţine prin asamblarea încărcărilor
echivalente ale elementelor, adică adunarea încărcărilor "expandate" ale elementelor
~
{ }
F e , în care se includ numai forţele exterioare:
{F } = ∑ {F~e }; {F~ } = [T~ ] {F }.

NE T
e e e
(5.21)
e =1
Practic asamblarea se realizează fără "expandarea" matricelor de rigiditate ş i a

vectorilor încărc ărilor, prin aşa numita asamblare directă, care ţine seama de matricea
de conectivitate a structurii.
Dacă matricea de rigiditate ş i vectorul forţelor echivalente în nodurile
elementeului se determină într-un sistem de referinţă diferit de sistemul de referinţă
global (în sistemul de referinţă local al elementului) atunci matricea de rigiditate a
[ ]
elementului în coordonate globale K e se obţine din maticea de rigiditate în coordonate
[ ]
locale k e folosind relaţia de transformare
[K ] = [T ] [k ][T ],
e e T e e
(5.22)
55
{ }
similar, vectorul forţelor F e se obţine din f e prin { }
{F } = [T ] {f },
e e T e
(5.23)
[ ]
în care T e este matricea de transformare, uneori numită şi matricea de rotaţie a
coordonatelor, de aceeaş i dimensiune ca matricea de rigiditate ş i care conţine pe
diagonală blocuri ale matricelor cosinusurilor directoare [λi ] (vezi relaţia (3.8) din §3).
5.4 Efectul tensiunilor iniţiale şi efectul termoelastic
Dacă modelul de analiză are o distribuţie iniţială de tensiuni nenule cunoscute

{σ 0 } sau suferă o variaţie de temperatură ∆T , atunci ecuaţiile de echilibru ale
elementului finit se modific ă. Astfel, considerând ecuaţia (4.7) din cursul §4, adică
{σ } = [D ]({ε } − {ε 0 }) + {σ 0 }, în expresia energiei potenţiale U = 1 ∫V {ε } {σ }dV , rezultă
T
2
1 T
U = ∫ {ε } [D ] {ε }dV − ∫ {ε } [D ]{ε 0 }dV + ∫ {ε } {σ 0 }dV ,
T T
V 2 V V
(5.24)
care duce la apariţia unor încărcări suplimentare cu forţe echivalente, adică forţe
generate de deformaţiile specifice iniţiale (de obicei produse de variaţia de temperatură)
{F } = ∫ [B] [D]{ε }dV ,
ε
e
Ve
T
0 (5.25)
ş i forţe generate de tensiunile iniţiale
{F } = −∫ [B] {σ }dV .
e
σ Ve
T
0 (5.26)
Aceste forţe suplimentare se adună la vectorul forţelor echivalente al elementului finit
{ }
Fe .
5.5 Efectul aşezării pe medii elastice
Anumite elemente finite, în special elementele de tip placă sau shell (Fig. 5.1)
dar ş i de tip grindă, permit introducerea unor condiţii la limită, de tipul rezemărilor
elastice, încă din formularea ecuaţiei de echilibru a elementului finit.
Fig. 5.1: Placă (grindă) rezemată pe mediu elastic
În general, se consideră că presiunea exercitată de fundaţie asupra elementului

finit este proporţională cu deplasarea normal ă în fundaţie prin coeficientul de rigiditate
kw [N/m3], adică pf = kw w , sau în formă matriceală
{pf } = kw {u}. (5.27)
Energia potenţială suplimentară a forţelor exterioare (presiunea pf ) este
56
∫ {u} {p }dS .
T
W p ,f = f f (5.28)
Sfe
Dacă pentru aproximarea deplas ării se alege expresia

{u} = [Nn ]{U e }, (5.29)
în care [Nn ] reprezintă funcţiile de formă pentru aproximarea deplas ării normale la
plac ă, se obţine
δ W p,f = {δ U e }  k w ∫
[Nn ]T [Nn ]dSf  U e { }
T
(5.30)
 Sfe 
de unde rezultă o componentă suplimentară a matricei de rigiditate a elementului,
generată de efectul fundaţiei
[K ] = k ∫ [N ] [N ]dS
e
f w
Sfe
n
T
n f (5.31)
care se adună la matricea de rigiditate definită prin relaţia (5.11). Aceste condiţii la limită
în deplas ări normale elementelor finite, incluse în (5.31) conduc la reducerea gradului
de singularitate al matricei de rigiditate, deoarece o parte din mişcările de corp rigid sunt
suprimate.
5.6 Efectul încărcării cu forţe de inerţie
Vectorul forţelor de volum, generate de o mişcare accelerată (sau gravitaţie), se

exprimă prin
{pV } = − ρ ∂ {u2 } = − ρ [N ] ∂ {U2 }

2 2 e
(5.32)
∂t ∂t
în care s-a ţinut seama de relaţia (5.4). Dacă densitatea materialului ρ este constantă
ş i acceleraţia nodală care se notează

∂2 U e { } { }
= Uɺɺ e , este cunoscută (spre exemplu
2
∂t
acceleraţia gravitaţională), atunci din relaţia (5.22) se obţine
{ } (
Fi e = ρ ∫ e [N ] [N ]dV Uɺɺ e = M e Uɺɺ e
V
T
) { } [ ]{ } (5.33)
în care
[M ]= ρ ∫ [N ] [N ]dV ,
e
Ve
T
(5.34)
este matricea de masă (coerentă cu funcţiile de formă statice) a elementului finit.
Această matrice rezultă pozitiv definită.
5.7 Elementul finit triunghiular cu deformaţie specifică constantă
Acest tip de element finit poartă denumirea uzuală de CST („Constant Strain
Triangle”), se foloseşte rar în practic ă, dar prezintă avantajul unei formulări simple care
poate fi urmărită cu uş urinţă. Este un element finit triunghiular plan care poate fi abordat
direct în sistemul de referinţă global (Fig. 5.2) ş i vine în completarea aplicativă a părţii
teoretice prezentată anterior.
57
Fig. 5.2: Elementul finit CST
Cele trei noduri I, J ş i K care definesc elementul finit, uneori se mai notează cu 1,
2 ş i 3 pentru a simplifica prezentarea. Se consideră că elementul are o grosime te şi
este dintr-un material liniar, elastic izotrop definit de constantele de material E ş i ν .
Fiec ărui nod i se atribuie câte două grade de libertate, deplas ări pe direcţiile OX şi OY.
Vectorul deplasărilor nodale se defineşte prin
{U } = {U
e
X ,I UY ,I U X ,J UY , J U X ,K UY ,K } ,
T
(5.35)
iar câmpul deplasărilor necunoscute în interiorul elementului finit u ( X ,Y ) ş i v ( X ,Y ) e e
se aproximează prin polinoame de ordinul unu, deci se acceptă o variaţie liniară în

interiorul elementului finit, adică se face aproximarea
u e ( X ,Y ) = α1 + α 2 X + α 3Y ; v e ( X ,Y ) = α 4 + α 5 X + α 6Y , (5.36)
în care α i sunt constante, care urmează a fi determinate din condiţiile la limită în
noduri, adic ă
u e ( X I ,YI ) = α1 + α 2 X I + α 3YI = U X ,I ;
v e ( X I ,YI ) = α 4 + α 5 X I + α 6YI = UY ,I ;
u e ( X J ,YJ ) = α1 + α 2 X J + α 3YJ = U X ,J ;
v e ( X J ,YJ ) = α 4 + α 5 X J + α 6YJ = UY ,J ; (5.37)
u e ( X K ,YK ) = α1 + α 2 X K + α 3YK = U X ,K ;
v e ( X K ,YK ) = α 4 + α 5 X K + α 6YK = UY ,K ;
relaţii care se pot rescrie în formă matriceală astfel
{U } = [C ]{α },
e
(5.38)
în care s-a notat
{α } = {α1 α 2 α 3 α 4 α 5 α6 }T , (5.39)
şi
58
1 XI YI 0 0 0
0 0 0 1 XI YI 

1 XJ YJ 0 0 0
[C ] =  . (5.40)
0 0 0 1 XJ YJ 
1 XK YK 0 0 0
 
0 0 0 1 XK YK 
Din relaţia (5.38) rezultă
{α } = [C ] −1{U e }. (5.41)
Pentru a face mai simplu inversarea matricei [C], se observă că ecuaţiile (5.37)
se pot rescrie astfel
1 YI  α1   U X ,I 
XI 1 X I YI  α 4   UY ,I 
1      1 X Y  α  = U  ,
 X J YJ  α 2  = U X ,J  ;  J J  5   Y ,J  (5.38’)
1   
X K YK  α 3  U X ,K      
1 X K YK  α 6  UY ,K 
deoarece deplasările în lungul axelor OX şi OY sunt decuplate, iar inversarea se face
numai pentru matricea de dimensiune 3 × 3. Determinantul acestei matrice reprezintă
dublul ariei triunghiului IJK, adică
1 XI YI
2A = 1 e
XJ YJ , (5.42)
1 XK YK
care este pozitiv ă dacă numerotarea nodurilor elementului IJK se face în sensul rotirii
axei OX către axa OY (sensul trigonometric). Termenii matricei inverse se obţin folosind
regulile elementare de algebră matriceală ş i rezultă
1
α1 = e
(a1U X ,I + a2U X ,J + a3U X ,K ) ; α 2 = 1 e (b1U X ,I + b2U X ,J + b3U X ,K ) ;
2A 2A
1
α3 = (c1U X ,I + c2U X ,J + c3U X ,K ) ; α 4 = 1 e (a1UY ,I + a2UY ,J + a3UY ,K ); (5.43)
2 Ae 2A
1
α5 = e
(b1UY ,I + b2UY ,J + b3UY ,K ) ; α6 = 1 e (c1UY ,I + c2UY ,J + c3UY ,K ) ;
2A 2A
în care s-a notat
a1 = X JYK − X KYJ ; b1 = YJ − YK ; c1 = X K − X J ;
a2 = X KYI − X IYK ; b2 = YK − YI ; c2 = X I − X K ; (5.44)
a3 = X IYJ − X JYI ; b3 = YI − YJ ; c3 = X J − X I .
Înlocuind relaţiile (5.43) în (5.36) rezultă în formă matriceală
{u } = u ( X ,Y ) = 01 0 0 0

e
X Y
e
1 X Y 
{α } = [N ] U e , { } (5.45)
v ( X ,Y ) 0 0
e

în care
0 N2 0 0
[N ] = 
N1 N3
, (5.46)
0 N1 0 N2 0 N3 
este matricea func ţiilor de formă, iar
59
1
N1 = (a1 + b1 X + c1Y ) ;
2 Ae
1
N2 = (a2 + b2 X + c3Y ) ; (5.47)
2Ae
1
N3 = (a3 + b3 X + c3Y ) ,
2 Ae
sunt funcţiile de formă, polinomiale de gradul unu, întocmai cum au fost alese.
Se poate arăta c ă pentru cele trei noduri I, J, K sau echivalent 1, 2 ş i 3, func ţiile
de formă verific ă relaţiile
N1( X I ,YI ) = 1; N1( X J ,YJ ) = 0 ; N1 ( X K ,YK ) = 0 ;
N2 ( X I ,YI ) = 0 ; N2 ( X J ,YJ ) = 1; N2 ( X K ,YK ) = 0 ; (5.48)
N3 ( X I ,YI ) = 0 ; N3 ( X J ,YJ ) = 0 ; N3 ( X K ,YK ) = 1;
adic ă funcţiile de formă Ni iau valoarea unu în nodul i şi zero în restul nodurilor, aşa
cum se prezintă în figura 5.3. Mai mult, se poate arăta (folosind relaţiile (5.47) ş i (5.44),
că
3
∑ N ( X ,Y ) = 1,
i =1
i (5.49)
aceste relaţii sunt proprietăţi generale ale funcţiilor de formă.
(a) (b)
Fig. 5.3: Reprezentarea 3D a unei funcţii 2D, de variabile X şi Y. (a) Variaţia funcţiilor de formă pentru
elementul CST. (b) Deplasare rezultantă în interiorul unui element finit de tip CST, φ este deplasarea
rezultantă u ( X ,Y ) sau v ( X ,Y )
e e
Calculul matricei de rigiditate. Expresia generală de calcul a matricei de

rigiditate a fost obţinută anterior, vezi relaţia (5.11) care pentru elementul CST devine
[K ] = ∫ [B] [D ][B]dV ,
e
6×6 V e 6×3
T
3× 3 3× 6
(5.50)
în care matricea derivatelor funcţiilor de formă este
[B] = [∂ ][N ]. (5.51)
3× 6 3×2 2×6
Matricea operatorilor de derivare şi relaţia între deformaţii specifice şi deplas ări

în 2D a fost prezentată în §3, acestea sunt
∂  ∂ 
 0  0
 ∂x   ε x   ∂x 
∂     ∂  u 
[∂ ] =  0 ; εy  =  0  . (5.52)
∂y  γ   ∂y  v 
∂ ∂   xy  ∂ ∂ 
   
 ∂y ∂x   ∂y ∂x 
60
Matricea de rigiditate a materialului în 2D, stare plană de tensiune - SPT sau

deformaţie – SPD (vezi relaţiile (3.29) şi (3.30) din §3) sunt
   
 1 ν 0  1 −ν ν 0 
E E
SPT: [D] = ν 1 0 ; SPD: [D] =  ν 1−ν 0 . (5.53)
1−ν 2  1−ν  (1 + ν )(1 − 2ν )  1 
0 0   0 0 −ν 
 2   2 
Din (5.52) ş i (5.46) rezultă
 ∂   ∂N1 ∂N 2 ∂N3 
 ∂X 0   ∂X 0 0 0 
∂X ∂X
 ∂  N1 0 N 2 0 N3 0   ∂N1 ∂N 2 ∂N3 
[B] =  0  = 0 0 0 
 ∂X   0 N1 0 N 2 0 N3    ∂Y ∂Y ∂Y 
 ∂ ∂   ∂N1 ∂N1 ∂N 2 ∂N 2 ∂N 2 ∂N3 
 ∂Y ∂X   ∂Y ∂X ∂Y ∂X ∂Y ∂X 
.
Efectuînd derivatele funcţiilor de formă din (5.47), relaţia precedentă devine
b1 0 b2 0 b3 0 
1 
[B] = e  0 c1 0 c2 0 c3  . (5.54)
2A
c1 b1 c 2 b2 c 3 b3 
Matricea [B] este o matrice de constante deoarece bi şi ci pentru i = 1, 2, 3 sunt
constante conform (5.44). Tot o matrice de constante este şi matricea de rigiditate a
materialului, deci
[K ] = ∫ [B] [D][B ]dV = [B ] [D][B ]∫
e
6× 6 V e 6 ×3
T
3× 3 3 × 6 6× 3
T
3×3 3×6 V
e
dV = [B ] [D ][B ] A e t e .
6×3
T
3× 3 3× 6
(5.55)
În concluzie, matricea de rigiditate a elementului se obţine prin simpla înmulţire a
unor matrice şi a matricei rezultante cu un scalar.
Echivalarea sarcinilor distribuite pe element. Se consideră o înc ărcare

distribuită liniar pe latura unui element triunghiular (Fig. 5.4,a) care trebuie „echivalată”
conform relaţiei (5.14), adic ă
{F } = ∫ [N ] {p }dS .
p
e
S e 6×2
T
S (5.14’)
6 ×1 2×1
(a) (b) (c)
Fig. 5.4: Echivalarea unei presiuni liniare aplicate pe latura unui element CST. (a) Încărcarea şi sistemul
de referinţă local considerat în integrare; (b) Forţele nodale echivalente în sistemul de referinţă local; (c)
Forţele echivalente în sistemul de referinţă global
61
Dacă se consideră sistemul de referinţă local xy (Fig. 5.4,a), atunci pe „latura” 12

1
de arie Se, y = 0 şi din (5.47) şi (5.44) rezultă N3 = 0; N1 (x ) = (ℓh − hx ) ;
2Ae
1
N 2 (x ) = (hx ) şi în plus presiunea considerată se scrie pS, y (x ) = 1e  p1 + p2 − p1 x  în
2A e
t  ℓ 
care p1 şi p2 se dau în [N/m]. Deoarece elementul de suprafaţă dS = t dx şi 2 A = ℓh ,
e e
rezultă
 N1 0   0   0 

0 N  N p 

ℓ
(2p1 + p2 )
 1  1 S , y  6
ℓ N 0  0  e ℓ
 
 0  e  0 
{ }
fpe
=∫  2  ∫0 N1pS, y
t dx =
 t dx =  ℓ . (5.56)
 6 (p1 + 2 p2 )
0 0 N 2   pS , y 
  
0 0  0   0 
     
 0 0   0   0 
Rezultatele se prezintă în figura 5.4,b în sistemul de referinţă local, iar apoi se
pot transforma în sistemul de referinţă global ca în figura 5.4,c. Dacă p1 = p2 = p
pℓ
rezultă f1 = f2 = , adică încărcarea se repartizează uniform la cele două noduri pe
2
direc ţia în care aceasta lucrează.
În mod similar rezultă echivalarea unei forţe distribuită uniform în element,
generată de gravitaţie sau de o mişcare accelerată uniform
{F } = ∫ [N ] {p }dV .
i
e
V e 2× 6
T
V (5.13’)
6×1 2×1
Rezultatele integrării relaţiei (5.13’) în sistemul de referinţă local se prezintă în

figura 5.5.
Fig. 5.5: Echivalarea unei forţe de inerţie distribuite (în câmp gravitaţional) într-un element CST
Calculul deformaţiilor specifice şi a tensiunilor. Deformaţiile specifice se

determină după determinarea deplasărilor nodale, folosind relaţia (5.6), adic ă
{ε } = [B ]{U },
e
3×1
e
3× 6
e
6×1
(5.57)
iar tensiunile se obţin din
{σ } = [D ]{ε }.
e
3 ×1 3×3
e e
3 ×1
(5.58)
62
[ ] [ ]
Deoarece matricele B e şi D e sunt constante, atunci pe tot volumul elementului
finit deformaţiile specifice şi tensiunile sunt constante. Între elemente apar
discontinuităţi care sunt nerealiste iar pentru reducerea salturilor se impune folosirea
unor discretizări foarte fine. Uneori se consideră c ă tensiunile obţinute sunt corecte
numai în centrul elementului finit, iar alteori tensiunile se mediază la nodurile comune
mai multor elemente finite.
În zonele cu concentări puternice de tensiune (cu gradienţi mari) se impune
folosirea unui număr mai mare de elemente finite în timp ce în zonele cu tensiune
constantă se pot folosi mai puţine elemente finite. Acest mod de discretizare „adaptivă”
conduce la modele de calcul eficiente, adică precizia creş te fără un efort de calcul
considerabil.
Reguli practice de discretizare cu elemente CST. Forma ideală a unui

element finit de tip CST este triunghiul echilateral. Orice element puternic distorsionat,
adic ă cu unghiuri foare mici sau mari conduce la rezultate - tensiuni constante întinse
pe toată suprafaţa elementului ş i deci a domeniului ocupat de element în discretizare.
Dacă se consideră un model de „placă” în consolă solicitată la încovoiere,
discretizată uniform cu 45 de noduri ş i 64 de elemente finite aranjate în diverse forme
(Fig. 5.6) tensiunile normale maxime σ X care rezultă sunt diferite.
Un model de discretizare „adaptat” scopului de a obţine tensiunile maxime din
zona încastrării se prezintă în figura 5.7.
Dacă discretizarea se rafinează progresiv în zona forţei aplicate atunci tensiunile
din elementele vecine forţei concentrate cresc continuu la infinit. Se spune că o forţă
concentrată produce singularităţi în tensiuni. Pentru evitarea singularităţilor pe
discretizări fine se impune aplicarea forţelor sub forma unor presiuni distribuite,
apropiate de distribuţia reală. În practică nu există forţă concentrată, aceasta este o
forţă echivalentă a unei presiuni de contact, prin urmare se recomandă pe cât posibil
simularea realităţii.
(a) Discretizare care conduce la favorizarea anizotropiei geometrice
63
(b) Discretizare în „X” cu un singur element în zona tensiunilor maxime
(c) Discretizare în „X” cu două elemente în zona tensiunilor maxime
Fig. 5.6: Distribuţia tensiunilor SX în elementele unei „plăci” în consolă discretizată uniform cu 45 noduri
şi 64 elemente finite de tip CST solicitată la încovoiere
Fig. 5.7: Model de discretizare „adaptat” scopului de a obţine tensiunile SX maxime din zona încastrării
(83 noduri şi 130 elemente)
64
6 ELEMENTE FINITE PATRULATERE PLANE
Abordarea teoretică a unui element finit patrulater în coordonate carteziene s-a

dovedit a fi eficientă numai pentru patrulatere de formă dreptunghiulară. Abordarea unui
patrulater de formă oarecare a fost posibilă prin introducerea coordonatelor naturale în
anul 1968 de către Bruce Irons. Se consideră că această idee a fost cea mai valoroasă
din dezvoltarea elementelor finite până în zilele noastre.
6.1 Elementul finit patrulater cu patru noduri, izoparametric
Unul dintre cele mai folosite elemente finite pentru modelările plane, este
elementul izoparametric cu patru noduri (Fig. 6.1,a). Acesta poate fi definit direct în
sistemul de referinţă global XOY de nodurile I, J , K, L (notate în continuare pentru
simplificarea expunerii, cu 1, 2, 3, 4), are două grade de libertate pe nod, adică
deplasările în lungul axelor X ş i Y. Atât deplas ările cât şi coordonatele se vor nota cu
litere mici, deşi ele sunt raportate la sistemul de referinţă global şi ar trebui notate cu
litere mari.
(a) (b)
Fig. 6.1: Elementul patrulater plan cu patru noduri izoparametric. (a) Numerotarea nodurilor şi axele
sistemului de coordonate natural rezultat din transformarea axelor; (b) Elementul “părinte” cu sistemul
natural de coordonate
Geometria elementului este definită de coordonatele nodurilor x i , y i ,

i = 1, 2 , 3, 4 şi funcţiile de interpolare biliniare, în coordonate naturale ξη (Fig. 6.1,b)
1 1
N1 = (1− ξ )(1 − η ); N2 = (1+ ξ )(1− η );
4 4 (6.1)
1 1
N3 = (1 + ξ )(1 + η ); N4 = (1 − ξ )(1 + η ),
4 4
prin formularea
4 4
x= ∑N
i =1
i xi ; y = ∑ Ni y i ,
i =1
(6.2)
care stabileşte o relaţie de transformare geometrică ("mapping") între domeniul descris

de pătratul de latură 2, în sistemul de referinţă natural (spaţiul ξη ) şi domeniul
65
patrulaterului din sistemul de coordonate XOY. Această relaţie transpune axele

sistemului de referinţă ξη din figura 6.1,b în figura 6.1,a astfel încât acestea rămân linii
drepte, trec prin mijloacele laturilor elementului, dar nu mai păstrează unghiul drept
dintre axe şi intersecţia lor nu corespunde centrului de greutate al patrulaterului de o
formă oarecare.
Câmpul deplasărilor necunoscute se aproximează prin aceleaş i funcţii de
interpolare ca şi geometria elementului, motiv pentru care se spune că elemental este
izoparametric, deci
4 4
u= ∑N
i =1
i ui ; v= ∑N
i =1
i vi , (6.3)
în care ui , v i , i = 1, 2, 3, 4 , sunt deplasările nodurilor pe direcţiile axelor OX şi OY.
6.2. Calculul matricei de rigiditate al elementelor patrulatere
Pentru stabilirea matricei de rigiditate a elementului se foloseş te relaţia integrală

obţinută în §5, şi particularizată pentru elementul patrulater, adică
[K ] = ∫ [B] [D] [B]dV ,
8×8
e
Ve 8×3
T
3× 3 3×8
(6.4)
în care [B ] = [∂ ][N ], [D] se obţine pentru descrierea 2D a comportării materialului, (stare
plană de tensiuni sau deformaţie şi uneori chiar pentru modelare axial simetrică),
dV=tdS, în care t este grosimea elementului şi dS elementul infinitesimal de suprafaţă.
Dacă se consideră deplasările nodale descrise de vectorul
{U } = {u
e
1 v 1 u 2 v 2 u3 v3 u4 v 4 } ,
T
(6.5)
atunci relaţia de aproximare matriceală {u} = [N ] U { } se scrie explicit, folosind relaţiile
e
(6.3) astfel
 u1 
v 
 1
u2 
 
u  N1 0 N2 0 N3 0 N4 0  v 2 
 =  . (6.6)
v   0 N1 0 N2 0 N3 0 N 4  u3 
v 3 
 
u 4 
v 
 4
Problema esenţială care apare în relaţia de calcul (6.4) a matricei de rigiditate
este c ă matricea funcţiilor de formă [N] este exprimată în coordonate naturale, iar
operatorul de derivare [∂ ] se aplică în coordonate globale x, y. Deoarece funcţiile de
formă Ni definite de (6.1) sunt în coordonate naturale ξη , iar x şi y conţin funcţiile Ni ,
înseamnă că trebuie folosite regulile de derivare a funcţiilor compuse, care în formă
matriceală se scriu astfel
66
 ∂   ∂x ∂y   ∂  ∂ 
 ∂ξ   ∂ξ ∂ξ   ∂x   
 ∂ =    ∂  = [J (ξ ,η )] ∂∂x  . (6.7)
   ∂x ∂y 
   
 ∂η   ∂η ∂η   ∂y   ∂y 
Matricea [J (ξ ,η )] poartă denumirea de jacobianul transformării, şi se notează de
obicei
 ∂x ∂y 
 ∂ξ 
[J ] =  ∂∂ξx ∂y 
. (6.8)

 ∂η ∂η 
Ţinând seama de relaţiile (6.2), jacobianul se poate obţine efectuând produsul
matriceal
 ∂N1 ∂N 2 ∂N 3 ∂N 4   x1 y1 
  y 2  J11 J12 
∂ξ   x 2
[J ] =  ∂∂Nξ ∂ξ ∂ξ
 = . (6.9)
 1 ∂N 2 ∂N 3 ∂N 4   x 3 y 3  J 21 J 22 
 ∂η ∂η ∂η ∂η   x 4 y4 

Deoarece în relaţia (6.7) interesează derivata în coordinate carteziene, se obţine

∂  ∂ 
 ∂x   
−1  ∂ξ 
 ∂  = [J (ξ ,η )]  ∂  , (6.10)
   
 ∂y   ∂η 
unde, pentru calculul inversei jacobianului, trebuie calculat determinantul
det [J ] = J11J 22 − J12 J 21 , (6.11)
ş i apoi inversa matricei jacobianului rezultă
* *
  1  J 22 − J12 
[J ] −1 = J11* J12
* 
=  . (6.12)
J 21 J 22  det [J ] − J 21 J11 
Folosind relaţiile (6.10) şi (6.12) elementele componente ale matricei [∂ ] în plan
devin
∂ * ∂ * ∂ ∂ * ∂ * ∂
= J11 + J12 ; = J 21 + J 22 . (6.13)
∂x ∂ξ ∂η ∂y ∂ξ ∂η
Matricea operatorilor de derivare (vezi §3, relaţia (3.15’)), este
∂ 
 0
 ∂x 
∂ 
[∂ ] =  0 . (6.14)
∂y 
∂ ∂ 
 
 ∂y ∂x 
Derivata matricei funcţiilor de formă se exprimă în coordonate naturale astfel
67
  * ∂N i * ∂N i        
  J11 + J12 0
∂ξ ∂η        
        
∂Ni * ∂N i 
[B] =  0 *
J 21 + J 22       , (6.15)
3×8 ∂ξ ∂η        
  ∂N Ni        
* ∂N i ∂Ni ∂
 J 21
* i
+ J 22 *
J11 *
+ J12        
  ∂ξ ∂η ∂ξ ∂η  i =1 i =2 i =3 i =4 

în care s-a scris explicit doar prima partiţie a matricei în care Ni = N1 .
Din relaţiile (3.29) şi (3.30), rezultă matricea de rigiditate a materialului în plan.
De exemplu, pentru starea plană de tensiune rezultă
 
 1 ν 0 
[D ] = E 2 ν 1 0  . (6.16)
3×3 1−ν  1 −ν 
0 0 
 2 
Elementul de arie se transformă prin dS = dx dy = det[J ]dξ dη ş i astfel expresia
matricei de rigiditate în coordonate naturale se obţine
1 1
[K ] = ∫ ∫ [B(ξ ,η )] [D] [B(ξ ,η )] t det[J (ξ ,η )]dξ dη .
e
8× 8 −1 −1
T
(6.17)
Calculul analitic al relaţiei (6.17) este complicat. Mai mult, matricea conţine 64 de
termeni, dintre care 40 trebuie determinaţi, ceilalţi obţinându-se din simetria matricei de
rigiditate. Din aceste motive se recurge la calculul numeric al acestor integrale. Există
mai multe metode de integrare numeric ă aproximativă, dar cea mai folosită în MEF este
metoda de integrare Gauss-Legendre.
6.3 Integrarea numerică folosind metoda Gauss-Legendre
Conform acestei metode, evaluarea numerică a integralei unei funcţii de o

b
variabilă I = ∫ f (x ) dx
a
decurge astfel:
a
1. se face schimbarea de variabilă x = (1 − ξ ) + b (1 + ξ ) care transformă limitele de
2 2
1 1 a b 
integrare între -1 ş i 1; rezultă dx = (b − a ) dξ ş i φ (ξ ) = (b − a ) f  (1 − ξ ) + (1 + ξ ) ;
2 2 2 2 
1 n
2. integrala se transformă în I = ∫ φ (ξ ) dξ ≈ ∑ hi φ (ξ i ) ; adică într-o sumă ponderată de n
−1
i =1
valori ale func ţiei de integrat în coordonate naturale ξ . Valoarea lui n se numeşte ordin
de integrare, hi sunt factori de pondere, iar ξ i definesc poziţiile punctelor Gauss .
Dacă func ţia de integrat este polinomială, se demonstrează că pentru polinoame
de grad 2n-1, integrarea este exactă, altfel integrarea este aproximativ ă şi creş te în
precizie odată cu creşterea ordinului de integrare. În tabelul 6.1 se prezintă
coordonatele punctelor Gauss ş i ponderile corespunzătoare pentru primele patru ordine
de integrare. Figura 6.2 redă interpretarea geometrică a integrării pentru primele trei
ordine de integrare.
68
Tabelul 6.1: Elementele esenţiale în integrarea numerică Gauss-Legendre

Ordinul de Poziţia punctelor Gauss ξ i Factori de pondere hi
integrare n
1 0 2
2 ∓ 1 3 = ∓0,5773502691 89626 1
∓ 0.6 = ∓0,7745966692 41483 5 9 = 0,5555555555 55555
3
0 8 9 = 0,8888888888 88888
3 + 2 1,2 1 1
∓ = ∓0,8611363115 94053 − = 0,3478548451 37454
7 2 6 1,2
4
3 − 2 1,2 1 1
∓ = ∓0,3399810435 84856 + = 0,6521451548 62546
7 2 6 1,2
Dacă func ţia de integrat este de două variabile, atunci în mod similar se arată că
1 1 n n
I=∫ ∫ φ (ξ ,η ) dξ dη ≈ ∑∑ hi h j φ (ξ i ,η j ). (6.18)
−1 −1
i =1 j =1
Fig. 6.2: Rezultatul integrării Gauss-Legendre de ordinul 1, 2 şi 3 pentru o funcţie de o variabilă.

Dreptunghiurile haşurate aproximează aria funcţiei φ
Revenind la relaţia (6.17), pentru calculul matricei de rigiditate, se adoptă de

obicei integrarea 2 × 2 sau 3 × 3, cu patru, respectiv nouă puncte de integrare Gauss,
care sunt plasate într-un element patrulater oarecare ca în figura 6.3.
Alegerea ordinului de integrare este o problemă delicată. Integrarea cu un număr
mic de puncte prezintă avantajul unui volum redus de calcul, dar nu asigură precizia
sau condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească matricea de rigiditate. Pentru o
precizie superioară se impune o integrare cu un număr mare de puncte Gauss, ceea ce
creş te implicit efortul de calcul. Integrarea 2 × 2 este însă cel mai des folosită, iar uneori
pentru elemente patrulatere puternic distorsionate se foloseşte ş i integrarea 3 × 3.
Uzual, elementul finit prezentat poartă denumirea de QUAD4 sau prescurtat Q4.
69
Fig. 6.3: Poziţia punctelor Gauss pentru integrarea de ordinul 2 × 2 şi 3 × 3
6.4 Elementul finit patrulater cu patru noduri, neconform
Elementul Q4 prezintă unele inconveniente legate în special de “slaba”

reprezentare a deplas ării de încovoiere, adică un element finit supus la încovoiere (Fig.
6.4,a) trebuie s ă se deformeze ca în figura 6.4,b, dar în realitate se deformează ca în
figura 6.4,c, deoarece func ţiile de formă alese pentru aproximarea deplas ării sunt liniare
pe conturul elementului.
(a) (b) (c)
Fig. 6.4: Element patrulater dreptunghiular solicitat la încovoiere pură. (a) Modul real de încărcare; (b)
Modul real de deformare; (c) Modul de deformare al elementului Q4
Pentru a corecta acest neajuns, în anul 1971, elementul Q4 se “îmbunătăţeş te”

prin considerarea a două func ţii de formă suplimentare ("extra shape function"), în
reprezentarea câmpului de aproximare a deplas ării, adică
N5 = 1 − ξ 2 ; N6 = 1 − η 2 (6.19)
ş i se transformă în aş a numitul element Q6, iar expresiile (6.3) se modifică astfel
6 6
u = ∑ Ni u i ; v= ∑N i vi . (6.20)
i =1 i =1
Deplasările u5 , u 6 şi v 5 , v 6 nu corespund unor noduri suplimentare, dar pot fi

privite ca deplasări suplimentare ale unor "grade de libertate interioare". Figura 6.5
prezintă modul de variaţie al funcţiilor de formă considerate atât pentru elementul Q4
cât şi pentru elementul Q6, precum şi variaţia câmpului deplas ărilor acestora într-un
mod oarecare de deformaţie. Se observă prin comparaţia figurilor 6.5,g şi h că func ţia
necunoscută pe conturul elementului este liniară pentru elementul Q4, şi parabolică
pentru elementul Q6.
70
(a) (b) (c)
(d) (e) (f)
(g) - Q4 (h) - Q6
Fig. 6.5: Funcţii de formă şi variaţia câmpului de aproximare pentru elemente patrulatere. (a) – (d)
Variaţiile funcţiilor de formă ale elementului izoparametric Q4; (e) şi (f) Variaţiile funcţiilor de formă
suplimentare introduse în elementul Q6; (g) şi (f) Modul de variaţie al funcţiilor de aproximare pentru
elementele de tip Q4 şi Q6.
Deoarece ecuaţia parabolei pe conturul elementului este determinată de gradele

de libertate interioare elementului, este posibil ca două elemente vecine să nu prezinte
aceeaş i lege de variaţie pe contur, ceea ce face ca elementul Q6 s ă fie neconform,
adic ă între laturile unor elemente vecine pot apare goluri sau suprapuneri.
Obţinerea matricei de rigiditate a elementului Q6 este similară cu a elementului
Q4, cu deosebirea că prezenţa a ş ase funcţii de interpolare conduce la matricea [B] de
dimensiuni 3 × 12 ş i în final la o matrice de rigiditate 12 × 12. Gradele de libertate
nenodale nu participă la asamblare ş i din acest motiv ele nu prezintă interes decât în
faza de obţinere a matricei de rigiditate şi mai apoi în calculul tensiunilor şi de regulă ele
se elimină. În limbajul MEF se spune c ă aceste grade de libertate se "condensează
static".
6.5 Condensarea statică a gradelor de libertate interioare
Gradele de libertate ale unui element care nu participă la asamblare deoarece nu

se “leagă” de alte grade de libertate pot fi eliminate în faza de formulare a matricei de
71
rigiditate a unui element finit pentru a lucra cu matrice de dimensiuni mai mici. În
categoria acestor grade de libertate intră şi cele corespunzătoare nodurilor interioare
ale unor elemente finite, cum ar fi de exemplu un element patrulater cu cinci noduri,
dintre care un nod este plasat în centrul de greutate al patrulaterului.
Acest procedeu de eliminare a unor grade de libertate, este folosit pe scară largă
în MEF, şi se întâlneşte atât la nivelul unui element finit, sau al unei substructuri, şi chiar
în anumite tehnici de rezolvare a sistemelor de ecuaţii liniare, cum ar fi metoda de
rezolvare frontală a unui sistem de ecuaţii liniare. O substructură sau echivalent un
superelement este o colec ţie de elemente finite care sunt descrise matematic printr-un
număr oarecare de noduri sau grade de libertate dintre cele definite iniţial. De regulă
gradele de libertate păstrate sunt numite “master” iar cele eliminate “slave”. Gradele de
libertate master se aleg de către utilizator şi de regulă corespund conturului exterior al
colecţiei de elemente finite care se tratează ca un superelement.
Gradele de libertate ale elementului Q6, care trebuie eliminate, sunt u5 , v 5 , u 6 şi
v 6 , adic ă vectorul {Ub } din partiţionarea ecuaţiilor elementului finit
[K aa ] [K ab ] {U a } {Fa }
[K ] [K ] {U } = {F } , (6.21)
 ba bb   b   b 
în care dimensiunile submatricelor şi a subvectorilor sunt
[K aa ] [K ab ] {Ua } {Fa }
[K ] = [K ] [K ] ;
e 8×8 8× 4
{U } = {U } ;
e 8×1
{F } = {F } .
e 8 ×1
(6.22)
12 × 12

ba

4×8
bb
4× 4 
12 × 1
   b
4 ×1
12 ×1


b
4× 1 
Ecuaţia matriceală (6.21) se rescrie în forma
[K aa ]{U a } + [K ab ]{U b } = {Fa };
(6.21')
[K ba ]{Ua } + [K bb ]{U b } = {Fb }.
Din ecuaţia (6.21',b) rezultă o relaţie de legătură între deplasările
corespunzătoare gradelor de libertate interioare {U b } ş i deplasările nodale {Ua }
{U b } = [K bb ] −1({Fb } − [K ba ]{U a }) , (6.23)
care prin înlocuire în relaţia (6.21',a) conduce la
([K aa ] − [K ab ][K bb ]−1[K ba ]){U a } = {Fa } − [K ab ][K bb ]−1{Fb }. (6.24)
de unde se observ ă c ă matricea de rigiditate condensată este
[K ] = [K ] − [K ] [K ] [K ],
e
c aa ab bb
−1
ba (6.25)
8×8
în care se regăsesc numai gradele de libertate corespunzătoare nodurilor elementului şi

care urmează să participe la asamblare întocmai ca matricea elementului Q4. Această
matrice se consideră de fapt matricea elementului Q6 şi în general conduce la rezultate
net superioare în comparaţie cu matricea elementului Q4.
Trebuie menţionat c ă vectorul încărcărilor nodale al elementului condensat
{F } = {F } − [K ][K ] {F },
c
e
a ab bb
−1
b (6.26)
8 ×1
participă la asamblarea vectorului încărcărilor nodale, deci trebuie transformat odată cu

matricea de rigiditate. Dac ă {Fb } = {0} , cum se întâmplă de regulă la acest element,
adic ă nu există înc ărc ări în gradele de libertate interioare elementului, atunci
condensarea vectorului încărcărilor nu se face, întrucât Fce = {Fa } . { }
72
Din punct de vedere numeric, condensarea statică a gradelor de libertate

suplimentare este o eliminare Gauss. Dacă se doreş te obţinerea deplasărilor {Ub } ,
după rezolvarea sistemului global de ecuaţii, (în special pentru calculul tensiunilor în
punctele Gauss), elementele cunoscute din ecuaţia (6.21) se pot păstra în memoria
externă.
Din comparaţia directă a matricelor elementelor Q4 şi Q6 rezultă că matricea de
rigiditate a elementului Q6 are elementele de pe diagonala principală mai mici, ceea ce
înseamnă că elementul Q6 este mai flexibil decât elementul Q4. În general se poate
afirma c ă elementele cu funcţii de formă suplimentare ("extra shape functions") sunt mai
puţin rigide în comparaţie cu aceleaşi elemente fără funcţii de formă suplimentare.
Modelarea cu elemente Q6 în locul celor Q4, conduce la rezultate net
superioare, aş a cum se observ ă pentru grida din din figura 6.6, modelată cu patru
elemente finite, în care valorile deplas ării pe verticală v în lungul axei X se prezintă în
figura 6.7,a, a tensiunilor σ x pe linia AB, în figura 6.7,b, şi a tensiunilor tangenţiale τ xy
(care pentru acest model se consideră exacte dacă sunt constante), în figura 6.7,c.
Fig. 6.6: Grindă în consolă analizată cu MEF folosind o discretizare cu numai patru elemente finite
(a)
73
(b)
(c)
Fig. 6.7: Rezultate obţinute cu MEF pentru aplicaţia din figura 6. (a) Variaţia săgeţii grinzii; (b) Variaţia
tensiunilor normale pe fibra superioară; (c) Variaţia tensiunilor tangenţiale considerate constante F/A
Din comparaţia comportării celor două tipuri de elemente finite se observ ă că

deşi modelul grinzii prezentate are doar patru elemente finite, precizia elementului Q6
este foarte bună pentru calculul deplasărilor şi satisfăcătoare pentru valorile tensiunilor.
Modul de calcul al tensiunilor se prezintă într-un paragraf din continuare.
6.6 Elementul patrulater plan izoparametic cu opt noduri
Unul dintre cele mai eficiente elemente finite pentru modelările plane este
elementul izoparametric cu opt noduri (Fig. 6.8.). Acesta este definit în sistemul de
referinţă global XOY de nodurile I, J, K, L, M, N, O, P notate în continuare pentru
simplificarea expunerii cu 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, ş i prezintă două grade de libertate pe
nod, adică deplas ările în lungul axelor X ş i Y.
74
(a) (b) (c)
Fig. 6.8: Elementul patrulater izoparametric cu opt noduri. (a) Numerotarea nodurilor şi axele sistemului
de coordonate natural rezultat din transformarea axelor când laturile elementului sunt drepte; (b) Axele
sistemului de coordonate natural rezultat din transformarea axelor când laturile elementului sunt curbe;
(c) Elementul “părinte” cu sistemul natural de coordonate
Elementul poate avea laturi drepte (Fig. 6.8,a) sau curbe (Fig. 6.8,b), iar nodurile
de pe laturile elementului pot fi plasate la mijlocul lor, sau puţin deplasate (Fig 6.8,b).
Func ţiile de formă care aproximează atât geometria elementului cât şi câmpul
deplasărilor se scriu folosind proprietăţile lor de a avea valoarea unu în nodul i şi zero în
rest, adică
1 1
N1 = −
4
(1 − ξ ) (1 − η ) (1 + ξ + η ) ; N5 =
2
(
1− ξ 2 ) (1 − η ) ;
1 1
N2 = − (1 + ξ ) (1 − η ) (1 − ξ + η ) ;
4
N6 = (1 + ξ )
2
(1 − η ) ;
2
(6.27)
1 1
N3 = − (1 + ξ ) (1 + η ) (1 − ξ − η ) ;
4
(
N7 = 1 − ξ 2
2
) (1+ η ) ;
1 1
N 4 = − (1 − ξ ) (1 + η ) (1 + ξ − η ) ;
4
N8 = (1 − ξ )
2
(1 − η ) .
2
Uneori se spune că elementul este de tip "serendipity", deoarece funcţiile de

formă Ni , se pot scrie ca produs al ecuaţiilor dreptelor care trec prin nodurile
elementului părinte după descoperirile extraordinare ale personajul legendar Serendip
al novelelor lui Horace Walpole din secolul 18.
Modul de determinare al matricei de rigiditate este similar cu cel pentru obţinerea
matricei de rigiditate a elementului Q4, ş i are dimensiunile de 16 × 16. În continuare,
acest element este denumit Q8. Pentru integrarea matricei de rigiditate în patru puncte
Gauss, rangul matricei este 12, ceea ce arată că elementul prezintă un mod de
mecanism, dac ă integrarea este în nouă puncte Gauss, rangul matricei devine 13 şi
modul de mecanism dispare. În mod uzual ordinul de integrare este 2 × 2 , iar elementul
asamblat în cadrul unei structuri nu mai prezintă pericolul apariţiei modurilor cinematice.
Variaţia câtorva funcţii de formă în cadrul elementului, precum şi variaţia unei
func ţii de aproximare φ se prezintă în figura 6.9. Elementul Q8 este conform, variaţia
deplasării pe conturul laturilor este parabolică ca ş i a elementului Q6, dar utilizarea lui
conduce de regulă la o precizie mai mare. La limită elementul poate degenera într-un
element triunghiular cu şase noduri, şi de aceea se recomandă a fi utilizat în special
pentru modelări ale unor domenii de analiză cu geometrie complicată şi cu porţiuni
75
curbe, deoarece forma elementului conduce la aproximări foarte bune ale geometriei în
raport cu elementul Q4 sau Q6.
(a) (b)
(c) (d)
Fig. 6.9: Funcţii de formă şi variaţia câmpului de aproximare pentru elementul patrulater izoparametric
Q8. (a) – (c) Variaţiile unor funcţii de formă ale elementului Q8; (d) Modul de variaţie al funcţiei de
aproximare pentru elementul de tip Q8.
6.7 Elementul patrulater plan cu nouă noduri
Performanţele elementului patrulater cu opt noduri se pot îmbunătăţi prin

introducerea unui nod suplimentar în centrul elementului (Fig. 6.10,a). Acest element
finit cu nouă noduri, de tip "Lagrange" (funcţiile de formă se pot obţine prin interpolare
Lagrange), este definit similar cu elementul precedent.
Func ţiile de formă pentru acest element rezultă prin interpolare Lagrange şi sunt:
1
N1 = (1− ξ ) (1− η ) − 1 (N5 + N8 ) − 1 N9 ; N5 = 1 1 − ξ 2 (1− η ) − 1 N9 ;
( )
4 2 4 2 4
1 1 1 1 1
N2 = (1 + ξ ) (1 − η ) − (N5 + N 6 ) − N9 ; N6 = (1 + ξ ) 1 − η 2 − N 9 ;
4 2 4 2 4
( )
1 1 1 1 1
4 2 4 2
(
N3 = (1 + ξ ) (1 + η ) − (N 6 + N7 ) − N9 ; N7 = 1 − ξ 2 (1 + η ) − N9 ;
4
) (6.28)
1 1 1 1 1
N 4 = (1 − ξ ) (1 + η ) − (N7 + N8 ) − N9 ; N8 = (1 − ξ ) 1 − η 2 − N9 ;
4 2 4 2 4
( )
1
(
N9 = 1 − ξ 2 1 − η 2 .
2
)( )
Variaţia câtorva funcţii de formă în cadrul elementului, precum şi variaţia unei
func ţii de aproximare se prezintă în figura 6.11.
Matricea de rigiditate a elementului Q9, rezultă 18 × 18, şi are rangul 12 pentru
integrarea în patru puncte Gauss. Cele trei moduri de mecanism (trei moduri corespund
miş cării de corp rigid) care apar prin integrarea redus ă, adic ă 2 × 2 în loc de 3 × 3, dispar
76
dacă elementul se asamblează într-o structură. Pentru integrarea exactă, adică în nouă
puncte Gauss, modurile de mecanism dispar şi eventual nodul central se poate
condensa static.
(a) (b)
Fig. 6.10: Elementul patrulater cu nouă noduri Q9. (a) Numerotarea nodurilor şi axele sistemului de
coordonate naturale rezultate din transformarea geometrică; (b) Elementul “părinte” cu sistemul natural
de coordonate
(a) (b)
(c) (d)
Fig. 6.11: Funcţii de formă şi variaţia câmpului de aproximare pentru elementul patrulater izoparametric
Q9. (a) – (c) Variaţiile unor funcţii de formă ale elementului Q9; (d) Modul de variaţie al funcţiei de
aproximare pentru elementul de tip Q9.
Performanţele elementului Q9 sunt foarte bune dac ă poziţia nodului central se

alege la media aritmetică a coordonatelor primelor opt noduri; în acest fel geometria
elementului este definită complet doar de cele opt noduri de pe contur.
77
6.8 Calculul deformaţiilor specifice şi a tensiunilor în elementele finite
Calculul deformaţiilor specifice, în sistemul de referintă al elementului sau în

sistemul de referintă global se face cu relaţia (5.6) prezentată în §5, adică
{ε } = [B]{U e } , (6.29)
în care U { }este vectorul deplasărilor nodale ale elementului, cunoscute după
e
rezolvarea sistemului de ecuaţii al structurii, iar [B] este matricea derivatelor funcţiilor de
formă. Variaţia matricei [B] este dependentă de func ţiile de formă alese pentru
aproximarea deplasării. În aceste condiţii rezultă că şi {ε } este o func ţie de poziţia
nodurilor elementului finit şi deci de punctele din interiorul elementului. Din punct de
vedere practic, valorile de interes ale deformaţiilor specifice sunt reprezentate de un
număr finit de puncte, de obicei acestea sunt nodurile elementelor, centrul elementului,
sau punctele de integrare Gauss.
Dacă se consideră, un punct oarecare P din suprafaţa elementului finit, valoarea
deformaţiei specifice în acel punct se poate evalua cu relaţia
{ε P } = [BP ]{U e }. (6.30)
Pentru calculul tensiunilor se foloseşte relaţia (3.22), din §4. Rezultă că
tensiunea în punctul P este
{σ P } = [D ]{ε P } = [BP ][D ]{U e }. (6.31)
Folosind însă pentru calculul tensiunilor relaţia (6.31), se pot obţine rezultate
eronate, deoarece matricea [B] se obţine prin derivarea funcţiilor de formă, care sunt
alese "aproape" întâmplător. Pentru a scoate în evidenţă acest lucru se prezintă
aplicaţia din figura 6.12, pentru care se utilizează elementele Q4, Q6 ş i Q8.
Fig. 6.12: Grindă în consolă analizată cu MEF folosind o discretizare cu numai patru elemente finite
Dacă tensiunile se calculează pentru cele patru elemente ale modelului din figura
6.12, în diverse puncte din lungul axei x, se obţin diagramele de tensiuni din figura 6.13,
în care σ x ş i τ xy corespund fibrei superioare, se menţionează că de fapt tensiunea τ xy
pe înălţimea grinzii rezultă aproape constantă. Se mai menţionează c ă ordinul de
integrare pentru elementele Q4 şi Q6 este 2 × 2, iar pentru elementul Q8 este 3 × 3. Dacă
78
pentru elementul Q8 se lucrează cu ordinul de integrare 2 × 2, valorile tensiunilor σ x

coincid practic cu cele exacte (calculate cu relaţiile rezistenţei materialelor). Distribuţia
tensiunilor τ xy calculate pentru elementul Q6 este constantă pentru fiecare element şi
intersectează variaţia exactă a tensiunilor tangenţiale chiar la mijlocul elementului
(similar cu σ x pentru acelaş i element).
Din examinarea atentă a diagramelor din figura 6.13 rezultă o concluzie
generală: valorile exacte ale tensiunilor corespund punctelor Gauss de ordinul 1 × 1 sau
2 × 2. Mai mult, poziţia de calcul "exact" a tensiunilor este cu un ordin inferior ordinului
de integrare exactă, adic ă dacă integrarea exactă a elementului este 2 × 2 atunci
tensiunile din punctul Gauss 1 × 1 sunt cel mai precis calculate; dacă integrarea exactă
a elementului este 3 × 3 atunci tensiunile calculate cel mai precis sunt în punctele Gauss
2 × 2.
În practică integrarea folosită la elementele Q4, Q6 şi Q8 este de obicei 2 × 2, iar
tensiunile se calculează în punctele Gauss tot de ordinul 2 × 2 (cu unele excepţii numai
pentru tensiunile τ xy care pot fi evaluate în punctul 1 × 1), aceasta nu modifică concluzia
de mai sus deoarece integrarea redus ă de obicei conduce la rezultate mai bune în
deplasări ş i implicit în tensiuni.
(a) (b)
Fig. 6.13: Rezultate obţinute cu MEF pentru aplicaţia din figura 12. (a) Variaţia tensiunilor normale pe
fibra superioară; (b) Variaţia tensiunilor tangenţiale
Având în vedere afirmaţiile precedente rezultă că este mai corect să se evalueze

tensiunile în punctele Gauss. Totuş i este necesar a se cunoaşte şi tensiunile din alte
puncte, cum ar fi nodurile elementului. Legea exactă de variaţie a tensiunilor în interiorul
elementului nu este cunoscută. Pornind de la funcţiile de aproximare pentru deplas ări,
atunci prin derivarea acestora se obţine legea de variaţie a deformaţiilor specifice şi
apoi a tensiunilor. Dar, spre exemplu, pentru elementul Q8 de formă dreptunghiulară, în
timp ce variaţia tensiuniilor σ x ş i σ y este liniară în raport cu axa x a elementului, (deci
aproape de legea exactă de variaţie din aplicaţia prezentată), tensiunea τ xy are o
variaţie parabolic ă, total eronată. În aceste condiţii, de obicei, se recurge la o metodă de
extrapolare (sau interpolare) a tensiunilor din punctele Gauss, la alte puncte. Legea de
variaţie a acestei extrapolări se "alege" în concordanţă cu tipul elementului. Deşi
extrapolarea nu se justific ă printr-o lege fizică sau matematică, din punct de vedere
numeric rezultatele obţinute în afara punctelor Gauss rezultă mai corect estimate decât
79
folosind relaţia obţinută din teoria coerentă a MEF. Extrapolarea tensiunilor are un efect
de "netezire" al erorilor introduse de aproximarea deplasării prin func ţii de interpolare
arbitrar alese. Punctele Gauss trebuie privite ca niş te locaţii în care tensiunile sunt
"supercalculate" plecând de la o alegere arbitrară a legii de variaţia a câmpului
deplasărilor, cu alte cuvinte punctele Gauss sunt "insensibile" la legea de variaţie a
deplasării. Pentru calculul liniar, tensiunile în punctele Gauss nu sunt func ţii de câmpul
deplasărilor, deci este posibil să existe puncte insensibile la orice lege de variaţie a
deplasării pentru orice tip de element finit.
Pentru elementele izoparametrice patrulatere plane, legea de variaţie a
tensiunilor din punctele Gauss la alte puncte se alege de formă biliniară, adică
4
{σ } = ∑ N i {σ i }, (6.32)
i =1
în care func ţiile de extrapolare Ni sunt

1 1
N1 = (1 − r )(1 − s ) ; N2 = (1 + r )(1 − s ) ;
4 4
(6.33)
1 1
N3 = (1 + r )(1 + s ) ; N 4 = (1 − r )(1 + s ) ;
4 4
{σ i } sunt tensiunile din punctele Gauss 2 × 2; iar r şi s definesc punctele de calcul a
tensiunilor.
Func ţiile de extrapolare sunt obţinute din func ţiile de formă pentru aproximarea
deplasării elementului Q4 prezentate în relaţia (6.1) prin schimbarea de variabile
r = 3 ξ ; s = 3 η (Fig. 6.14). În acest fel pentru calculul tensiunilor în noduri, de
exemplu, se folosesc valorile r , s = ± 3 func ţie de poziţia nodului în sistemul de
referinţă definit de axele r şi s.
Fig. 6.14: Extrapolarea tensiunilor din punctele Gauss 2 × 2 pentru un element patrulater
Dacă tensiunile se determină pentru punctul P1 din interiorul patrulaterului format

de cele patru puncte Gauss (Fig. 6.14), atunci se spune c ă se face "interpolarea"
tensiunilor. De obicei se alege punctul pentru care r = s = 0. Dacă tensiunile se
determină pentru punctul P2 din exteriorul patrulaterului mai sus menţionat, atunci se
spune că se face "extrapolarea" tensiunilor. De obicei se aleg nodurile elementelor şi
eventual, pentru elementele Q8 şi Q9, mijloacele laturilor.
În afara faptului c ă extrapolarea (sau interpolarea) tensiunilor duce la o precizie
superioară de estimare a valorilor tensiunilor, aceasta mai prezintă avantajul că se evită
calculul matricei [B] pentru coordonatele corespunzătoare nodurilor sau centrului
80
elementului, deoarece aceasta este deja calculată în punctele Gauss (şi păstrată în
memoria externă), la calculul numeric al matricei de rigiditate.
Revenind la exemplul prezentat în figura 6.12, pentru elementele Q4 ş i Q6
tensiunile determinate prin extrapolare coincid cu cele calculate direct în noduri,
deoarece elementul este dreptunghiular. Dacă se consideră elementul Q8 (integrat
2 × 2 ), tensiunile σ x şi σ y calculate direct în noduri sau extrapolate din punctele Gauss
practic coincid, dar tensiunile τ xy prezintă diferenţe semnificative (rezultă de circa trei
ori mai mari dac ă sunt calculate direct în noduri). Aceste rezultate, pentru elementul din
vecinătatea încastrării, sunt prezentate în tabelul 6.2, pentru tensiunile din punctele
Gauss, şi în tabelul 6.3, pentru tensiunile calculate direct ş i extrapolate la noduri.
Tabelul 6.2: Tensiunile tangenţiale din punctele Gauss pentru elementul Q8 din zona încastrării în
aplicaţia din figura 6.12
Tensiunea Punctul Gauss
1 2 3 4
τ xy -3,8959 -3,3195 -3,9966 -3,3702
Tabelul 6.3: Tensiunile tangenţiale din noduri pentru elementul Q8 din zona încastrării în aplicaţia din
figura 6.12
Tensiunea τ xy Nodul elementului
I J K L M N O P
Calculată direct
-11,336 -10,522 -10,338 -11,607 0,0078 -10,409 -0,0353 -11,451
în noduri
Extrapolată din
-4,0312 -3,2168 -3,0328 -4,3016 -3,6240 -3,1248 -3,6672 -4,1664
punctele Gauss
În concluzie, se poate afirma, c ă tensiunile calculate prin extrapolare au în

general valori mai precise decât cele obţinute prin calculul direct în noduri. Dacă
elementele finite sunt distorsionate avantajul extrapolării este considerabil mai mare.
Programele de firmă prezintă opţiuni de alegere a estimării tensiunilor pentru diverse
elemente finite.
81
7 ELEMENTUL HEXAEDRAL CU OPT NODURI
Acest element finit de tip solid tridimensional, numit uzual BRICK8 (Fig. 7.1), este
varianta 3D a elementului Q4, deci este un element izoparametric, definit de opt noduri I,
J, K, L, M, N, O, P care trebuie declarate în sensul precizat în Fig. 7.1,a. În analiza
structurală elementul are trei grade de libertate pe nod (GLN = 3), deplasări pe direcţiile X,
Y şi Z; are forma unui hexaedru oarecare şi poate fi încărcat cu forţe la noduri.
(a) (b)
Fig. 7.1: Elementul BRICK8. (a) Geometria elementului şi gradele de libertate. (b) Tensiunile normale
într-un punct din element
Elementul se poate folosi pentru modelarea stării 3D de tensiune pentru materiale

izotrope, ortotrope şi chiar anizotrope. Poate fi folosit pentru a modela orice domeniu de
analiză, adică acest element poate fi considerat unul dintre cele mai generale tipuri de
elemente finite. Cu ajutorul acestui element finit se pot analiza toate componentele unei
structuri, fie ele bare, plăci sau blocuri. Totuşi, din considerente ale dimensiunilor foarte
mari ale modelelor cu elemente finite, acest element finit se foloseşte cu precădere pentru
modelarea stucturilor considerate blocuri, adică care prezintă cele trei dimensiuni
geometrice comparabile.
Matricea de rigiditate în coordonate globale se obţine similar cu cea prezentată
pentru elementul Q4. Funcţiile de formă în coordonate naturale sunt:
1 1
N1 = (1 − r )(1 − s )(1 − t ) N5 = (1 − r )(1 − s )(1 + t )
8 8
1 1
N2 = (1 + r )(1 − s )(1 − t ) N6 = (1 + r )(1 − s )(1 + t )
8 8
. (7.1)
1 1
N3 = (1 + r )(1 + s )(1 − t ) N7 = (1 + r )(1 + s )(1 + t )
8 8
1 1
N 4 = (1 − r )(1 + s )(1 − t ) N8 = (1 − r )(1 + s )(1 + t )
8 8
Pentru îmbunătăţirea preciziei elementul poate conţine funcţii de formă
suplimentare atribuite unui nod interior fictiv
N9 = (1 − r )(1 + r )
N10 = (1 − s )(1 + s ) . (7.2)
N11 = (1 − t )(1 + t )
Matricea de rigiditate a materialului [D] este cea prezentată în (3.28). Ordinul de
integrare al matricei de rigiditate se alege automat 2, 3 sau foarte rar 4.
82
Pe lângă încărcarile cu forţe concentrate, elementul permite încărcări cu presiuni

distribuite liniar sau constante pe feţele elementului, care se identifică prin numere de la 1
la 6 (vezi Fig. 7.1,a). Aceste presiuni se echivalează la nodurile elementului cu forţe
concentrate folosind relaţia (5.14).
Rezultatele unei analize conduce la obţinerea deplasărilor nodale – notate UX, UY
şi UZ sau DX, DY şi DZ funcţie de programul disponibil şi apoi a tensiunile în sistemul
global de axe – notate SX, SY, SZ, SXY SYZ, SXZ (vezi Fig. 7.1,b, în care s-au figurat
doar tensiunile normale), adică tensorul complet al tensiunilor la nodurile elementului,
precum şi în centrul lui, tensiunile principale S1, S2, S3 şi unghiurile corespunzătoare de
orientare. Se menţionează că tensiunile se calculează în punctele Gauss 2 × 2 × 2 şi apoi
se extrapolează la noduri tot cu funcţiile definite de (7.1).
83
8 ELEMENTUL SHELL CU OPT NODURI (SHELL8)
Elementele de tip înveliş, denumite SHELL au fost dezvoltate în foarte multe

variante, de la elemente triunghiulare, patrulatere cu patru noduri până la elemente
patrulatere cu opt noduri. În practică aceaste tipuri de elemente finite sunt folosite pentru
modelarea structurilor din table subţiri şi probabil cele mai multe structuri inginereşti se
pretează în a fi modelate cu elemente de acest tip. Elementul este solicitat atât în planul
său cât şi la încovoiere şi răsucire. Există foarte multe abordări teoretice, îndelung criticate
şi îmbunătăţite, totuşi unul dintre elementele finite cele mai eficiente, pentru care aspectele
teoretice de implementare sunt relativ simple, este elementul patrulater cu opt noduri.
Aspectele principale ale elementului SHELL8 (Fig. 8.1) pot fi rezumate la:
-este definit de opt noduri I, J, K, L, M, N, O, P care trebuie declarate conform figurii
8.1 şi prezintă o formulare izoparametrică;
-are şase grade de libertate pe nod (GLN = 6), deplasări pe direcţiile X, Y şi Z (UX,
UY, UZ) şi rotiri în jurul axelor X, Y, Z (RotX, RotY, RotZ) aşa cum se prezintă în figura
8.2;
-are forma unui patrulater oarecare - conţinut în planul xy al sistemului de referinţă
local – legat de element, are grosimea constantă t, laturile pot fi drepte sau curbe.
Elementul poate fi încărcat cu forţe şi momente în noduri – raportate la sistemul de
referinţă global XYZ, precum şi cu presiuni normale pe cele şase feţe marcate cu 1-6.
Presiunile se consideră pozitive dacă “intră” în element. Formularea teoretică a
elementului consideră suprafaţa mediană (“Middle surface”) perfect plană, deci abaterile
de la planeitate introduc erori în formularea matricei de rigiditate. Faţa pozitiv ă (obţinută
prin regula şurubului drept aplicată numerotării I – J – K - L) poartă denumirea de faţă
superioară sau “Top” iar faţa negativă poartă denumirea de faţă inferioară sau “Bottom”;
Fig. 8.1: Elementul SHELL8
Fig. 8.2: Gradele de libertate şi încărcările nodale ale elementului SHELL8
-elementul se poate folosi pentru modelarea învelişurilor şi plăcilor de grosime

constantă pe porţiuni, adică din componenţa unor structuri preponderent realizate din
84
table, considerate materiale izotrope, dar există şi variante ale elementului pentru
materiale ortotrope sau chiar anizotrope;
-matricea de rigiditate în coordonate locale se obţine prin suprapunerea matricei de
rigiditate de membrană cu matricea de rigiditate de placă (încovoiere) ca în figura 7.3. Se
menţionează că formularea matricei de rigiditate membrană nu conţine gradele de
libertate ϕ z (“drilling” = de sfredelire) acestea fiind introduse într-un mod aproximativ prin
intermediul matricei [kt].
Matricea de rigiditate a elementului în coordonate locale se poate scrie simbolic
[k m ] [0] [0]  ui 
16× 24  
16×16 v i 
16× 8
  
 [0] [k ] [ 0 ]  ϕ zi 
[k ] {u} =  8×16 t
8×8 8 × 24  w  , (8.1)
48× 48 48×1
   i 
  ϕ 
 [0] [0] k p   xi  [ ]
24×16 24× 8 24 × 24  ϕ yi 
în care ui = {u1 u2 ⋯ u8 } ş.a.m.d. sunt gradele de libertate nodale în sistemul de
T
referinţă local xyz.
Element Membrană + Element Placă = Element Shell

Fig. 8.3: Formarea elementului Shell8 plan
Cele trei matrice nenule din (8.1) se obţin din relaţiile:

[km ] = ∫ [Bm ] T [Dm ][Bm ]dV ,
V
(8.2)
1 β β β β β β β
β 1 β β β β β β 

β β 1 β β β β β
 
β β β 1 β β β β
[kt ] = αEV  , (8.3)
β β β β 1 β β β
 
β β β β β 1 β β
β β β β β β 1 β
 
 β β β β β β β 1 
[k ] = ∫ [B ] [D ][B ]dV ,
p V p
T
p p (8.4)
în care [Bm ] şi [Bp ] se obţin prin derivarea funcţilor de formă, având în vedere
aproximaţiile câmpului deplasărilor. [Dm ] şi [D ]p sunt matricele de rigiditate ale
materialului, prezentate mai jos, iar E este modulul de elasticitate longitudinal, V este
1
volumul elementului finit, β = − , iar coeficientul α se consideră 0,003. Matricea [k t ] a
7
85
fost aleasă astfel încât să înlăture singularitatea matricei [k ] şi să poată reprezenta

mişcările de corp rigid relativ la gradele de libertate rotiri normale la elementul finit.
Funcţiile de formă sunt definite în coordonate naturale ξ şi η astfel
1 1
N1 = −
4
(1 − ξ ) (1 − η ) (1 + ξ + η ) ; N5 =
2
(
1− ξ 2 ) (1 − η ) ;
1 1
N2 = − (1 + ξ ) (1 − η ) (1 − ξ + η ) ;
4
N6 = (1 + ξ )
2
(1 − η ) ;
2
(8.5)
1 1
N3 = − (1 + ξ ) (1 + η ) (1 − ξ − η ) ;
4
(
N7 = 1 − ξ 2
2
) (1 + η ) ;
1 1
N 4 = − (1 − ξ ) (1 + η ) (1 + ξ − η ) ;
4
N8 = (1 − ξ )
2
(1 − η ) .
2
Matricele de rigiditate (elasticitate) ale materialului sunt
 E νE 0 0 0
νE E 0 0 0 
  
 1 ν 0 
[Dm ] = E 2 ν 1 0  ;
1 −ν 
[Dp ] =  0 0 G G0 0
, (8.6)
1 −ν  0 0 0 0
0 0   κ 
 2  G
0 0 0 0
 κ 
E
în care G = este modulul de elasticitate transversal al materialului; ν este
2(1 + ν )
 A 
coeficientul lui Poisson iar κ = max 1,2; 1 + 0,2  este un coeficient de corecţie
 25t 2 
pentru distribuţia parabolică a tensiunilor de forfecare care se consideră constantă pe
grosimea elementului; A este aria elementului finit.
Aproximarea câmpului deplasărilor în interiorul elementelor finite pentru
deplasările de membrană, respectiv placă se face cu relaţiile:
u  8  0 0 zNi  w i 
u  8 N i 0  ui      
  = ∑  ; v  = ∑  0 − zN i 0  ϕ xi  . (8.7)
v  i =1  0 Ni  v i  w  i =1 N
   i 0 0  ϕ yi 
Deoarece funcţiile de formă sunt definite în coordonate naturale, derivarea în raport

cu coordonatele x şi y implică folosirea derivatelor funcţiilor compuse şi deci calculul
inversei Jacobianului [J]. Dacă se folosesc notaţiile
 ∗ ∂N i ∗ ∂N i
 ai = J11 + J12
 ∗ ∗
 ∂ξ ∂η
[J ] −1 = J11∗ J12∗  ;  , (8.8)
J 21 J 22  b = J ∗ ∂N i + J ∗ ∂Ni
21 22
 i ∂ξ ∂η
atunci matricele derivatelor funcţiilor de formă rezultă din
86
εx  ai 0
  8  u 
{ε m } =  ε y  = ∑  0 bi   i  = [Bm ]{d m }; (8.9’)
v
γ  i =1 b ai   i 
3×16 16×1
 xy   i
εx  0 zai  0
ε   0  w i 
 y  8  0  
− zbi
− zai zbi  ϕ xi  = [Bp ]{d p } ,
{ε p } = γ xy  = ∑  0 (8.9’’)
γ  i =1 b
− Ni

0  ϕ yi 
5×24 24×1
 yz   i
γ xz  ai
0 Ni 
în care {d m } şi {d p } sunt componentele vectorilor deplasare în coordonate locale.
Integralele (8.2) şi (8.4) se transformă în integrale de suprafaţă deoarece integrarea
pe direcţia z (grosimea plăcii) se face fără dificultăţi analitic. Totuşi integralele de suprafaţă
în coordonate naturale se efectuează numeric folosind integrarea Gauss-Legendre în
minim 2 × 2 puncte Gauss.
Odată cunoscută matricea de rigiditate în coordonate locale se poate determina
matricea de rigiditate a elementului în coordonate globale folosind relaţia de transformare
[K ] = [T ] [k ] [T ] ,
e
48× 48 48× 48
T
48× 48 48× 48
(8.10)
în care matricea de transformare [T ] este funcţie de matricea [λ ] a cosinusurilor

directoare dintre cele două sisteme de referinţă local-global, adică
 l1 m1 n1 
[T ] = diag [λ ] i =1,2,…,16 ; [λ ] = l 2 m2 n2  . (8.11)
l 3 m3 n3 
Elementul permite încărcări cu presiuni distribuite liniar (biliniar) sau constante pe

feţele elementului, care se identifică prin numere de la 1 la 6 (vezi Fig. 8.1). Aceste
presiuni se echivalează numeric la nodurile elementului cu forţe concentrate conform
relaţiei generale
{F } = ∫ [N ] {p} dA .
e
A
T
(8.12)
Se menţionează că această echivalare (coerentă funcţiilor de formă) conduce la

ditribuţii de forţe nodale care aparent par “bizare”. Spre exemplu echivalarea unor presiuni
constante pe un element dreptunghiular se prezintă în Fig. 8.4.
87
Fig. 8.4: Echivalarea presiunilor pe un element Shell8 dreptunghiular
Tensiunile dintr-un punct oarecare (de coordonate ξ , η şi z) al elementului se

determină mai întâi în sistemul de coordonate local pentru cele două componente de
membrană şi placă (vezi Fig. 8.5) cu relaţiile:
{σ m } = {σ x σ y τ xy } = [Dm ] {ε m } ;
T
(8.13’)
{σ } = {σ σ y τ xy τ yz τ xz } = [Dp ] {ε p } ,
T
p x (8.13’’)
în care {ε m } şi {ε p } se determină cu relaţiile (8.9) în care vectorii deplasărilor nodale în

coordonate locale {d m } şi {d p } se obţin prin transformarea deplasărilor globale (care sunt
obţinute prin rezolvarea sistemului de ecuaţii) în deplasări locale u e = [T ] U e . Vectorii { } { }
{d m } şi {d p } sunt componente ale vectorului u e . { }
a) Tensiuni de “membrană” b) Tensiuni de “placă”

Fig. 8.5: Componentele tensiunilor locale ( în sistemul de referinţă al elementului) pentru elementul SHELL8
obţinute conform formulării teoretice
Tensiunile totale în coordonate locale se obţin prin suprapunere de efecte, adică

{σ } = {σ m } + {σ p } în care adunarea se face pe componente. De obicei tensiunile se
calculează într-un număr limitat de puncte (nodurile elementului şi centrul său) alese de pe
88
feţele “Top”, “Middle” şi “Bottom”. Se observ ă că din calcul tensiunile σ z sunt nule, iar
pentru corecţie în faza de postprocesare uneori se atribuie σ z = − p pe faţa în care există
presiune aplicată cu variaţie liniară la zero pe faţa opusă dar numai pentru feţele 1 şi 2.
Tensiunile locale dintr-un punct sunt transformate în tensiuni globale (în sistemul de
referinţă global notate SX, SY, SZ, SXY, SYZ, SZX) folosind relaţia
T
 SX   ℓ 21 m12 n12 ℓ 1m1 m1n1 n1ℓ 1  σ x 
 SY   2 2 2  σ 
   ℓ2 m 2 n 2 ℓ 2 m2 m2 n2 n2 ℓ 2   y
 SZ   ℓ 23 m 2
n 2
ℓ 3 m3 m3 n3 n3 ℓ 3  σ z 
 .
3 3
 =  (8.14)
SXY   2ℓ 1ℓ 2 2m1m2 2n1n 2 ℓ 1m2 + ℓ 2 m1 m1n2 + m2 n1 n1ℓ 2 + n2 ℓ 1  τ xy 
SYZ  2ℓ 2 ℓ 3 2m2 m3 2n 2 n 3 ℓ 2 m3 + ℓ 3 m2 m2 n 3 + m3 n 2 n 2 ℓ 3 + n3 ℓ 2  τ yz 
     
SXZ   2ℓ 3 ℓ 1 2m3 m1 2n3 n1 ℓ 3 m1 + ℓ 1m3 m3 n1 + m1n3 n 3 ℓ 1 + n1ℓ 3  τ xz 
Pentru creşterea preciziei tensiunile se determină de regulă în punctele Gauss

2 × 2 (unde valorile sunt cel mai bine estimate) şi apoi acestea se expandează la noduri
folosind funcţiile de formă 6.33.
Tensiunile principale în noduri se pot calcula odată cu calculul tensiunilor în
elemente sau tensiunile componente ale tensorului tensiune se pot media la noduri şi apoi
se pot calcula tensiunile principale S1 > S2 > S3 în noduri.
89
9 CONCLUZII FINALE
Aspectele teoretice fundamentale ale MEF au fost prezentate pe scurt în acest

curs, cu referiri la anumite tipuri de elemente finite de tip bară şi grindă 2D, triunghiulare
ş i patrulatere plane, care se pot generaliza ş i pentru alte tipuri de elemente finite, plane
sau de volum. S-au prezentat pe scurt elementul tridimensional de tip hexaedric cu opt
noduri şi un element de tip Shell cu opt noduri. Pentru o modelare eficientă, fiecare tip
de element finit trebuie analizat din punct de vedere teoretic, astfel încât să se
cunoască limitele şi performanţele lui.
Utilizarea funcţiilor de formă, a integrării numerice precum şi calculul tensiunilor
sunt câteva aspecte esenţiale discutate. Utilizatorul MEF trebuie să stăpâneasc ă bine
aceste noţiuni, precum şi alte aspecte prezentate în alte lucrări, fără de care, utilizarea
metodei elementelor finite poate fi deficitară în ceea ce priveşte rezultatele obţinute
ş i/sau interpretarea lor.
Pentru a stăpâni elementele teoretice de bază ale MEF se recomandă studierea
unor lucrări de specialitate prezentate în bibliografia recomandată precum şi studiul
documentaţiei care însoţeşte orice program cu elemente finite.
Se recomandă ca înainte de a rezolva o problemă reală să se facă un test cu
programul avut la dispoziţie pentru un model simplificat similar celui real şi pentru care
se cunosc soluţiile analitice sau din lucrări de specialitate.
90
10 BIBLIOGRAFIE
1. I. Pascariu, Elemente finite Concepte-Aplicaţii, Editura Militară, Bucureşti, 1985

2. M. Blumenfeld, Introducere în metoda elementelor finite, Editura Tehnică, Bucureş ti,
1995
3. Şt. Sorohan, I.N. Constantinescu, Practica modelării şi analizei cu elemente finite,
Editura Politehnica Press, Bucureşti, 2003
4. Şt. Sorohan, C. Petre, Programe ş i aplicaţii cu elemente finite, Editura Printech,
Bucureşti, 2004
5. M. Radeş, Finite Element Analysis, Editura Printech, 2006
91

Curs PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Elemente finite în ingineria mecanică St.

Sorohan 2009-2010 Transporturi

Catedra de Rezistenţa materialelor – Universitatea POLITEHNICA Bucureşti

1.1 Ce este MEF şi unde se aplicǎ ?

Metoda elementelor finite (MEF) este o metodǎ generalǎ de rezolvare aproximativǎ

1.2 Cunoştinţe necesare pentru a realiza programe cu elemente finite

MEF are un caracter pluridisciplinar. Implementarea unor programe cu elemente

Catedra de Rezistenţa materialelor – Universitatea POLITEHNICA Bucureşti

-analiza numericǎ (proceduri şi algoritmi de calcul precum şi cunoştinţe de graficǎ

Fig. 1.1: Caracterul pluridisciplinar al MEF

Programe mari, cu facilitati multiple sunt realizate de firme specializate, astfel se

1.3 Cunoştinţe necesare unui utilizator al MEF

STRUCTURA DE CALCUL → MODEL → ANALIZĂ cu MEF

Catedra de Rezistenţa materialelor – Universitatea POLITEHNICA Bucureşti

Scopul cursului şi a lucrǎrilor de laborator este de a scoate în evidenţǎ unele

1.4 Concepte de bază în MEF

Un domeniu solid oarecare, considerat plan numai din considerente de

Catedra de Rezistenţa materialelor – Universitatea POLITEHNICA Bucureşti

Fig. 1.2: Abordarea unei probleme în MEF. (a) Domeniu de analiză;

Pentru a rezolva problema cu MEF, domeniul de analiză (sau volumul structurii)

Catedra de Rezistenţa materialelor – Universitatea POLITEHNICA Bucureşti

Pentru toată structura se defineşte vectorul deplasărilor nodale totale sau al

Dimensiunea matricei de rigiditate [K ] este 2NN × 2NN şi de obicei aceasta

Catedra de Rezistenţa materialelor – Universitatea POLITEHNICA Bucureşti

1.5 Discretizarea şi tipuri de elemente finite

Se pune problema discutǎrii aspectelor MEF din punctul de vedere al utilizatorului.

Elemente Liniare Parabolice Cubice

Din punct de vedere al modului de variaţie al câmpului necunoscutelor (de exemplu

Catedra de Rezistenţa materialelor – Universitatea POLITEHNICA Bucureşti

În figura 1.6 se prezintǎ diverse tipuri de elemente finite. Se observǎ cǎ elementele

1.6 Factori de influenţǎ a discretizǎrii

Se poate face o distincţie netǎ între:

Catedra de Rezistenţa materialelor – Universitatea POLITEHNICA Bucureşti

5.1.7 Exemple practice de discretizări

Figura 1.8 prezintă câteva componente discretizate cu elemente finite, biela şi

(a) (b) (c)

Catedra de Rezistenţa materialelor – Universitatea POLITEHNICA Bucureşti

Metoda deplasărilor s-a dezvoltat înainte de metoda elementelor finite ş i a fost

Catedra de Rezistenţa materialelor – Universitatea POLITEHNICA Bucureşti

Nodurile ş i elementele structurii se numerotează ca în Fig. 2.2,b, adică structura

Catedra de Rezistenţa materialelor – Universitatea POLITEHNICA Bucureşti

2.2 Matricea de rigiditate a elementului bară articualtă 2D - generalităţi

Pentru a obţine matricea de rigiditate a unui element oarecare de bară articulată

În concordanţă cu aceste notaţii, pentru elementul finit supus analizei, se pot

în care s-a renunţat la indicele elementului e.

2.3 Expresia matricei de rigiditate în coordonate locale

Considerând relaţiile de definiţie (2.3), împreună cu relaţiile (2.6), se poate scrie

relaţie în care se pune în evidenţă matricea de rigiditate [k e ] a elementului în

2.4 Expresia matricea de rigiditate în coordonate globale

Pentru a obţine matricea de rigiditate în coordonate globale se folosesc relaţiile

Transformarea deplasărilor. Din Fig. 2.4,b rezultă

 uI = U X ,I cos α + UY ,I sinα  uI   cos α sin α 0 0   U X ,I 

în care s-a notat c = cos α , s = sin α , relaţia (2.9) se rescrie

Din relaţia (2.13) în care se înlocuieşte (2.7) ş i apoi (2.11) rezultă

adic ă matricea de rigiditate în coordonate globale este

Catedra de Rezistenţa materialelor – Universitatea POLITEHNICA Bucureşti

2.5 Asamblarea matricei de rigiditate a structurii

Dacă se izolează nodurile şi elementele modelului discretizat (Fig. 2.5) trebuie

Echilibrul nodurilor se scrie

F = FX1 ,1 + FX4,1 F = FX1 ,2 + FX2,2 + FX3,2

F = FX2,3 + FX5,3 F = FX3,4 + FX4,4 + FX5,4

Catedra de Rezistenţa materialelor – Universitatea POLITEHNICA Bucureşti

Fig. 2.5: Forţele nodale şi forţele din elementele finite