Sunteți pe pagina 1din 7

„Minciuna este un act psihosocial, o simplă opțiune nonconformistă între realitate

și ficțiune, o abatere deliberată, conștientă de la sistemul de corespondente social


admise între realitate și anumite forme de exprimare. Pe plan psihic, minciuna este
un act de comportament deosebit de complex, care trebuie evidențiat, elucidat și
apreciat în contextul tuturor factorilor de personalitate și în funcție de vârsta
psihică și de starea de normalitate sau anormalitate psihică generală sau
secundară” .

Comportament indezirabil pentru părinți, cadre didactice, societate în general, minciuna este
observată și definită ca fabulație, mitomanie. Diverse motive sociale determină minciuna, care se
poate consolida pe un psihic imatur din punct de vedere ideo-afectiv, de la severitatea
exagerată a părinților sau educatorilor, până la minciuna laudă care suplinește prestigiul în fața
colegilor. Ea nu este decât un act de apărare în fața unui pericol, al unei pedepse, al unui grup
care nu înțelege nevoile copilului, sau act de atac proliferat verbal. Desigur că, până la 6-7 ani
nu putem vorbi de minciuna patologică, deoarece copilul este foarte sugestibil, el imită un
comportament observat la părinți. De asemenea, lumea copilului preșcolar este una proprie, cu
multe roade ale imaginației sale, iar relatările ei sunt minciuni doar pentru adult, care trăiește în
realitate și nu înțelege sensurile fine ale limbajului copilului.

Copilul antepreșcolar fabulează adesea, ca specific al acestei vârste, pentru cadrul didactic fiind
prioritar a nu se perpetua acest comportament în etapele următoare de vârstă, ca act de apărare
împotriva agresiunilor din partea adultului. Frica de pedeapsă este principalul mobil al minciunii
la copilul mic, reacție de răspuns la pedepsele inadecvate sau a unor privațiuni la care știe că va
fi supus. Observăm deci, că la copiii mici este vorba de o pseudominciună, o greșeală apărută
din lipsa experienței în perceperea realității sau ca o reacție de apărare. În schimb, la școlarul
mic se pot observa alte tipuri de minciună, cu alte conotații, care pornesc din mândrie, laudă, și
dorința de a înșela.

Minciuna ca boală se caracterizează prin intenție, dorința de a înșela, răutate, premeditare și


este un simptom al unei tulburări de personalitate, ținând de constituția individului și fiind
determinată de mediu. Practic, gravitatea minciunii trebuie apreciată în funcție de intenția de
înșela. Un autocontrol slab, afectivitatea săracă, personalitatea insuficient dezvoltată pot produce
la minciună, care va genera și alte tulburări comportamentale de o gravitate mai mare în viitor.
Motivele pentru care apare sunt diverse: de la evitarea pedepsei, pentru obținerea unui avantaj,
pentru că îi face plăcere, pentru a se pune în centrul atenției, însă minciuna este un rateu în
interrelaționare. Prevenirea situațiilor propune încrederea reciprocă, lipsa bănuielilor de ambele
părți, dezvăluirea completă a adevărului și respectarea nevoii copilului de a fi mulțumit de sine,
de realitatea înconjurătoare.

Dezechilibrul mintal sau tulburările primitive ale personalității, nevrozele pot conduce la minciuna
patologică. Dacă uneori minciuna pare să dobândească un caracter utilitar, alteori, ea nu este
decât o pseudominciună la oligofreni. Minciuna nevrotică se caracterizează prin lipsa
verosimilității, gratuitate și lipsa bunului simț, fiind acompaniată de alte tulburări ca furtul,
agresivitatea. Reeducarea minciunii trebuie să aibă la bază cunoașterea cauzelor care au
favorizat-o: contexte traumatizante, familii dezorganizate, rivalitate între copii sau frați, lipsa unui
membru al familiei

A fi un om de caracter înseamnă, printre multe alte lucruri, să îți asumi


responsabilitatea pentru propriile acte sau decizii. Este firească dorința unui părinte
de a-și educa fiul sau fiica în spiritul adevărului. Cu atât mai mult cu cât viața ne
demonstrează că, mințindu-i pe alții, cu vremea ajungi să te minți pe tine însuți.
Minciuna de sine se înrădăcinează ușor în firea umană și se tratează greu:
tămăduirea ei necesită timp, răbdare, energie, fermitate.
În educația copiilor, părinții se vor întâlni inevitabil cu următoarea problemă: cum să
îi dezobișnuiască să mintă, astfel încât, în timp, să devină responsabili pentru
acțiunile lor?

Gail Reichlin, specialistă în educație parentală, cu o experiență de peste 30 de ani în


interacțiunea cu cei mici, a studiat din diverse unghiuri de vedere problema minciunii
la copii.

Pentru a ști cum să reacționăm în fața minciunilor celor mici trebuie să înțelegem,
mai întâi, de ce mint. Care este motivația ascunsă în spatele minciunii?

Gail Reichlin le atrage atenția părinților asupra modului în care funcționează


percepția, imaginația și memoria copiilor de vârstă mică. Percepția copilului șterge
limitele dintre realitate și fantezie. În privința imaginației, „de multe ori, copilul
fantazează pentru a ajunge la ceea ce nu poate avea, nu poate face sau nu poate fi
în realitate”. Cu alte cuvinte, recurge la imaginație pentru a-și satisface dorințele. La
rândul ei, memoria copilului mic este imperfectă: micuțul, deseori, nu mai știe, cu
exactitate, cum au decurs evenimentele pe care le-a trăit sau le uită cu desăvârșire.
De aceea, nu trebuie să ne mire că răspunsurile sale sunt inexacte sau contrare
faptelor, atunci când îl întrebăm ceva. În plus, copiii mici au convingerea că dacă nu
recunosc săvârșirea unei fapte rele, ea dispare pur și simplu, iar ei vor rămâne, în
continuare, „copii buni”. Ideea esențială pe care le-o transmite Reichlin părinților este
că un copil mic, dacă minte, niciodată nu o va face din răutate – așa cum se
întâmplă, de obicei, în lumea celor mari.

Cum percepe copilul mic lumea?


Între 2 și 5 ani copilul este mai degrabă o ființă perceptivă decât una reflexivă.
Gândirea sa nefiind încă dezvoltată, micuțul se raportează la lume, filtrând-o prin
intermediul nevoilor, dorințelor, trăirilor sale. El nu este capabil să înțeleagă noțiunea
abstractă de „adevăr”. Copiii cred că dorințele, trăirile sau fricile lor au efecte reale și
directe în lume. Dacă, de pildă, micuțul vede la grădina zoologică un leu care rage,
el crede că animalul vrea să îi arate că dorește să-l mănânce.

Copiii empatizează cu trăirile celor din jur. De exemplu, dacă un copil de 2 ani își
vede mama plângând, el îi întinde biberonul cu lapte. Fantezia, în cazul său, se
poate manifesta și altfel: dacă un copil a săvârșit o faptă rea, el poate considera că
vina îi aparține unui prieten imaginar care l-a îndemnat să facă asta.

Copiii nu percep timpul ca oamenii mari: ei nu înțeleg termeni abstracți ca „secunde”,


„minute”, „ore”, „zile” sau „ieri”, „astăzi”, „mâine”. Reperele lor temporale sunt legate
direct de activitățile în care sunt angrenați. De aceea, pentru a-i explica unui copil
când va reveni tatăl său acasă, mama îi va spune: „Tata se întoarce după ce dormi
de 2 ori”.

Copiii atribuie sentimente umane obiectelor. Un copil se poate teme, de pildă, că


dacă trage prea tare de șireturile adidașilor, le va durea.

În unele cazuri, copiii pot lăsa impresia că mint, deși ei răspund sincer, dar la o
întrebare imprecisă, pe care le-a lansat-o unul dintre părinți. Spre exemplu, în timp
ce întreaga familie stă în jurul mesei, înainte de a se înfrupta din bucate, tatăl îl
întreabă pe băiețel: „Te-ai spălat pe mâini?” „Da, m-am spălat”, îi răspunde acesta.
Deși, în fapt, micuțul nu a mințit, acest lucru s-a petrecut ieri.
În concluzie, ceea ce în ochii adulților poate avea fizionomia unei minciuni, în
realitate poate fi produsul fanteziei efervescente a copilului sau a modului său diferit
de a percepe lumea.

Mijloace eficiente de combatere a minciunii


Cum trebuie să reacționăm noi, părinții, când cei mici ne mint? Este esențial să nu
ne enervăm. Dimpotrivă, să rămânem calmi și să ne ferim să îl jignim pe copil prin
apelative ca: „Mincinosule!” sau „Nerecunoscătorule!” Să presupunem că el a spart o
vază scumpă. Nu este indicat să îi reproșăm: „Uite ce-ai făcut! Ai spart vaza!” Este
important să creăm o atmosferă prielnică pentru ca el să mărturisească, fără
reținere, adevărul. Putem să spunem, ca o constatare: „S-a întâmplat ceva cu vaza.
Cum de s-o fi făcut țăndări?” Amenințarea cu pedeapsa îl va încuraja să mintă în
continuare, din dorința firească de a scăpa de consecințele ascunderii adevărului.

De asemenea, trebuie să îi arătăm copilului că îl apreciem atunci când spune


adevărul. Nu trebuie să îi reproșăm că minte, dacă nu este evident că a avut intenția
să înșele pe cineva. Ne putem imagina o situație în care o fetiță îi spune partenerei
ei de joacă: „Ieri, tata mi-a adus 100 de ursuleți, toți numai pentru mine! O să
construiască și o cameră la noi în casă, ca să stea și ei!” În acest caz sunt evidente
atât absența intenției de a minți, cât și dorința ei de a se lăuda.

Pe măsură ce copiii cresc, părinții trebuie să învețe să le arate, cu răbdare, diferența


dintre fantezie și realitate. Noi, părinții, la rândul nostru, trebuie să învățăm să nu
confundăm realitatea cu dorințele noastre intime, ci să ne acceptăm copiii așa cum
sunt, nu cum ar trebui ei să fie după standardele noastre ideale. Evoluția psihologică
a copiilor ne arată că la vârstele mici, ei nu își pot aminti tot timpul regulile pe care
noi le cerem să și le însușească și nu pot spune întotdeauna adevărul.

Din perspectiva psihologiei vârstelor, ne putem pune întrebarea: cum recunoaștem


că un copil, chiar dacă minte, a ajuns să înțeleagă, totuși, diferența dintre adevăr și
minciună? Doctorul Burton White, specialist în psihologia copilului, ne oferă
următorul sfat practic: „Dacă remarcați o curbă în colțul gurii copilului, care seamănă
cu un zâmbet, deși nu este unul plin, procesul de gândire a copilului s-a maturizat și
el își dă seama nu numai că a făcut o prostie, ci și că nu spune adevărul despre ea”.
Această conștientizare începe să se manifeste în jurul vârstei de 3 ani. Părinții
trebuie să înțeleagă și următorul aspect: chiar dacă un copil spune câteva minciuni,
el nu trebuie tratat ca un „mincinos patologic” fiindcă, în realitate, nu a devenit unul.

În procesul educației trebuie să punem accent nu pe pedepse, ci pe rezolvarea


problemei care a apărut. Să ne imaginăm următoarea situație. O mamă îi
reproșează băiețelului ei că uită, în mod repetat, la grădiniță o bluză. Într-o zi, el îi
răspunde mamei sale, la întrebarea „ai adus acasă bluza?” printr-o minciună
evidentă: „Doamna educatoare i-a dat-o altcuiva”. Mama sa își reprimă impulsul de
a-l acuza că minte, și de a-l pedepsi, și se concentrează pe găsirea unei soluții. I se
adresează, calm, fiului ei: „Chiar ai nevoie de bluză. Ce-ar fi să-ți pun un bilet pe
ghiozdan, în care să-ți amintesc să o aduci mâine acasă?” După câteva momente de
gândire, băiețelul vine cu o soluție proprie: „Mami, hai mai bine să-mi leg un șiret de
deget ca să-mi amintesc
Mai există un mijloc eficace în combaterea minciunii: le putem povesti copiilor
despre anumite întâmplări din viața noastră în care, deși ne-a fost greu să rostim
adevărul, am decis să fim sinceri, asumându-ne consecințele.

Principalele atuuri ale părinților în înfruntarea tendinței copiilor de a minți rămân


exemplul personal, pozitiv, pe care li-l oferim, reacțiile cumpătate în contexte de
viață care favorizează reacțiile de mânie și înțelegerea de care dăm dovadă în
relația cu propriii copi

Disimularea face parte din condiţia umană. Conform unor cercetări recente, se pare că
minciuna este un mecanism care ţine de supravieţuire şi că s-au evidenţiat chiar anumite zone
ale creierului care se activează atunci când spunem o minciună sau când avem un
comportament înşelător. Pentru orice părinte poate fi un motivde dezamăgire şi stres să
găsească la el acasă un mic Pinocchio, mai ales pentru că, de multe ori, nu ştie ce să facă
pentru a pune capăt problemei.

❖A spune minciuni face parte dintr-o etapă în creşterea copiilor?

❖Care sunt consecinţele?

❖Ce putem face pentru ca ai noştri copii sau elevi să depăşească această etapă şi să valoreze
onestitatea?

❖Care sunt cele mai bune strategii pentru a învinge această ispită?

❖Trebuie să-l pedepsească? Ar fi de ajuns cu o mică "predică"?

❖Până la ce vârstă se consideră normal să spună câte o minciunică?

Acestea şi alte întrebări şi le pun părinţii destul de des.


„Minciuna e legată de inteligenţă", explică doctorul Victoria Talwar, profesor la
Universitatea McGill din Montreal şi expert în comportamentul copiilor.
Deşi considerăm sinceritatea ca virtute incontestabilă a copiilor mici, se pare că aceştia se
pricep mai bine la minţit. Un copil care urmează să mintă trebuie să distingă adevărul, să
conceapă o realitate alternativă şi să fie în stare să „vândă" noua realitate altei persoane.
Prin urmare, a minţi presupune atât o dezvoltare cognitivă avansată, cât şi instrumente sociale
de care sinceritatea pur şi simplu nu are nevoie.
Majoritatea părinţilor îşi ascultă copiii minţind şi se gândesc că sunt prea mici ca să
înţeleagă ce este o minciună şi faptul că e greşit să o spună.
Pur şi simplu presupun că vor înceta când vor mai creşte şi vor învăţa să facă aceste distincţii.
Talwar a descoperit însă că lucrurile stau exact invers: copiii care înţeleg devreme nuanţele
între minciună şi adevăr folosesc aceste cunoştinţe în avantajul lor, fiind mai predispuşi să
mintă atunci când au ocazia.
A minți este o abilitate ca oricare alta și toți copiii învață să o folosească.
Minciuna, farsa, păcăleala, fabulaţia sunt noţiuni care exprimă în cele din urmă acelaşi
lucru: un comportament în mod intenţionat fals.
Minciuna este o conduită de eschivare, în general destinată să evite o mustrare.De multe ori,
în mod inconştient, părinţii îşi învaţă proprii copii să mintă, prin promisiunile zilnice care nu
sunt îndeplinite. Dacă un copil va fi pus să mintă că unul dintre părinţi nu este acasă, atunci
când este căutat de o persoană nedorită, greşeala va fi dublă, elnu va fi învăţat doar să mintă ,
ci este învăţat că poate trece peste obligaţiile sociale, recurgând la minciună. Copiii nu sunt
naivi, surzi sau orbi. Pe măsură ce se dezvoltă psihic, ei vor să ştie totul şi sunt de preferat
discuţiile oneste, pe înţelesul lor, fără a ambala realitatea în minciuni.
Una din multele întrebări care se pot formula pe marginea acestui subiect este: ,, La ce vârstă
este un om capabil să spună prima minciună? "
Există convingerea că cel târziu la un an copilul prezintă comportamente înşelătoare, plânsul
fiind primul mijloc de comunicare, dar şi cel de care se foloseşte pentru a obţine favoruri.
Medicii psihoterapeuţi susţin că în jurul vârstei de 5 ani este posibil să ne confruntăm cu ,,
perioada minciunii" din viaţa copilului. Limbajul este instrumentul prin care minciuna capătă
consistenţa şi mai mare. Nu se poate spune despre un copil că minte cu adevărat decât în
momentul în care acesta devine conştient de faptul că, minţind, el induce o falsă convingere.
Acum copilul şi-a dobândit conştiinţa de sine, este capabil să facă diferenţa între adevăr şi
minciună , între real şi imaginar, între obiect şi reprezentarea lui mentală. Vârsta la care se
întâmplă acest lucru poate varia de la 3/4 ani la 8/10 ani.
Primii paşi ai formării deprinderii de a minţi sunt:

➢Îşi ghidează instinctele după principiul ,, aşa vreau eu". Copilul va încălca toate regulile
unui joc fără a avea habar de semnificaţia gestului, fără a se ascunde. Mai târziu, va trişa cu
bună ştiinţă.

➢Va improviza diferite poveşti, dezvoltându-şi astfel imaginaţia şi limbajul necesar pentru a
fabula. E bine pentru început, este o perioadă normală, dar nu trebuie încurajat, ci ajutat să
înţeleagă diferenţa dintre real şi ireal, dintre realitate şi imaginaţie.

➢Ţine un secret. Pe de o parte, este distractiv şi instructiv, pe de altă parte, este riscant,
putând degenera totul într-o minciună foarte gravă.
Prima minciună este un pas important în dezvoltarea conştiinţei de sine.
Psihologii consideră că ,, fabulaţiile" şi ,, exagerările" micuţilor nu pot fi luate drept minciuni
în adevăratul sens al cuvântului , atât timp cât ele se manifestă până la vârsta de 6 / 7 ani şi nu
ridică motive de îngrijorare. Copilul îşi testează limitele.
Prima minciună este un pas important în procesul de socializare.
Copilul învaţă să se adapteze la mediu, să se integreze în societate sau în grupurile cu care
intră în contact. Apare aşa-zisa ,,minciună socială" necesară pentru o bună convieţuire în
societate. Copilul va învăţa de la părinţi sau din altă parte că uneori este mai bine să spui o
minciună decât adevărul gol-goluţ.
Se disting 3 etape mari ale minciunilor, în funcţie degradul de fabulaţie:

➢3-6 ani - perioada ludică, cea în care copilul nu face distincţie între fabulaţia din jocuri sau
poveşti şi cea conţinută într-o minciună reală.
➢6-8 ani - perioada combinată, când descoperă că o parte din fantezismele ludice au
corespondent şi în viaţa de zi cu zi, fiind şi momentul în care un copil, condus greşit sau lăsat
intenţionat ,,de capul lui" face pasul către minciuna intenţionată.

➢după 8 ani - perioada minciunilor elaborate, când ştiu că ceea ce fac este rău, dar îşi
urmăresc totuşi scopul şi mint pentru un folos oarecare.
Există mai multe tipuri de minciuni la copiii de peste 6 ani. Minciunile pot fi împărțite
dupa motivul pentru care apar:
●Minciuna utilitară - este minciuna prin care copilul se asigură că îndepărtează anumite
consecințe care apar în mod natural din partea părinților după un comportament indezirabil.
Un exemplu clasic în acest caz este minciuna privind notele de la școală. Copilul minte că a
luat o notă mai mare la o anumită materie sau că învățătorul/profesorulnu le-a adus lucrările
la matematica. Motivele pentru care el alege să mintă sunt evidente, în acest caz dorește să
evite o pedeapsă. Un alt motiv mai puțin evident poate fi însă și dorința de a nu da greș în fața
părinților, dorința de a nu dezamăgi.
●Minciuna compensatorie - acest tip de minciună se referă la minciunile prin care copilul
"înfrumusețează" realitatea din jurul său, atribuie familiei sau parinților valori sau calitaăți pe
care aceștia nu le au, iși atribuie merite școlare sau premii neobținute. Este foarte important
de știut că acest tip de minciună se datorează în primul rând unui respect scăzut de sine și
unei nesiguranțe pe care copilul o simte din partea familiei, a mediului înconjurator. Acest tip
de minciună releveaza uneori tulburări psihopatologice.
●Mitomania - este latura extremă a minciunii și se referă la acei copii care trăiesc cel mai
adesea în fantezie și nici măcar ei nu iși mai pot da seama de distincția între minciună și
realitate. În cest caz minciuna își atinge latura sa patologică și este necesară intervenția unui
specialist.
În cazul în care descoperim că micuțul nostru minte constant în anumite aspecte sau că
minciuna nu este ceva total ocazional, este foarte important să avem în vedere consecințele pe
care el le are din partea noastră datorită acestor minciuni. Este important ca micuțul să aibă
consecințe constante dacă minte, consecințe moralizatoare, dar este foarte important ca aceste
consecințe să nu fie excesive pentru că astfel minciuna devine un cerc vicios (copilul alege să
mintă pentru a ascunde o alta minciună mai veche).
Este foarte importantă în acest caz și puterea exemplului. Dacă noi ca adulți suntem nevoiți
sau alegem să mințim în anumite contexte, nu trebuie să facem acest lucru în fața copilului,
noi suntem exemplul lui cel mai demn de luat în seamă.
Întrebând copiii asupra motivelor pentru care nu trebuie să minţim, Piaget a identificat
trei stadii:

➢pană la şase ani, subiecţii consideră că nu trebuie să minţim pentru că vor fi pedepsiţi;

➢de la şase la opt ani, subiecţii consideră că nu trebuie să minţim fiindcă aceasta este o faptă
rea;

➢începând cu vârsta de zece ani, copiii răspund că minciuna dăunează afecţiunii şi bunei
înţelegeri.
Toti copiii mint, însă unii mint mai mult decât ceilalți. Există și explicații pentru ,,apetența''
diferită pentru minciună, iar un observator atent ar putea "ghici" care copil este predispus să
mintă mai mult. Diferența majoră constă în starea emoțională de bine a copilului. Copiii care
sunt mincinoși cronici nu se simt bine cu ei înșiși.Mințitul repetat și excesiv poate fi semnul
unor probleme emoționale mai serioase care trebuie tratate diferit atât de părinți cât și de
profesor, psiholog, etc.
Andre Berge, fără a intenţiona o clasificare, enumeră următoarele cauze ale minciunii:

➢nevoia de afecţiune,

➢dorinţa de a fi lăudat şi admirat,

➢intenţia de a obţine anumite favoruri, nevoia de bani, dorinţa de a ieşi de sub controlul şi
autoritatea părinţilor,

➢plăcerea de a minţi,

➢unele confuzii,

➢anturajul.

Minciuna are o strânsă legatură (inclusiv in cazul copiilor) cu controlul informației. Copiii își
dau seama repede că este avantajos să controlezi informația și își pot face un obicei din asta.
În mod normal, odată cu creșterea și maturizarea, copiii învață că este la fel de avantajos și un
anumit grad de credibilitate, iar minciuna va fi un instrument folosit mai rar. Dacă totuși
persistă, o discuție cu un specialist poate fi o idee bună.