În fiecare zi îmbătrânesc cu Tine Doamne

cuvânt după Cuvânt zidesc ființa mea

tresalt spre Tu rostind spre mine
și tac lăsând un eu în urma Ta… Ciula Ciprian

Nr. 1 2015
Odihna minţii
Nr. 1/2014-2015

Odihna mintii (Online)

ISSN 2457-6824
ISSN–L 2457-6824
 Doamne Iisuse Hristoase, Mielul lui Dumnezeu Cela ce ridici păcatul lumii,
Carele suindu-Te pre muntele Golgotei, răscumpărat-ai pre noi din blestemul
legii, şi ai preînnoit chipul Tău cel căzut, pre Cruce preacinstite mâinile Tale
întinzând, ca pre fiii lui Dumnezeu cei risipiţi întru una să aduni, şi trimiţând
pre Preasfântul Duh, la unime pre toţi ai chemat; Tu dar, fiind a Tatălui
strălucire, înainte de a ieşi la această mare lucrare de sfinţenie, lumii
răscumpărătoare, rugatu-Te-ai Părintelui Tău ca toţi una să fim, precum Tu eşti
cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt: Însuţi dăruieşte nouă har şi înţelepciune, spre a
împlini această poruncă în fiece zi, şi ne întăreşte în nevoinţa acelei iubiri carea
ai poruncit nouă zicând: "Să vă iubiţi unul pre altul, precum Eu am iubit pre
voi." Prin Duhul Tău Cel Sfânt dăruieşte nouă puterea de a ne smeri unul altuia,
amintindu-ne că cel ce mai mult iubeşte, acela mai mult se şi smereşte; învaţă-
ne unul pentru altul a ne ruga, poverile unul altuia cu răbdare a purta, şi
împreunează pre noi întru cea a dragostei nedespărţitei legături, întru ó turmă
de oi ascultătoare, pentru numele Tău cel Sfânt, împrejurul Părintelui şi
Povăţuitorului nostru iubit, dând nouă şi a vedea în fieştecare frate şi soră –
chipul slavei Tale celei negrăite; şi a nu uita că fratele nostru este viaţa noastră.
Aşa, Doamne, Cela ce pentru bunăvoirea Ta ne-ai adunat întruolaltă dela
marginile lumii, fă-ne a fi cu adevărat întru o frăţie, vieţuind întru o inimă, întru
o voie, întru o dragoste, ca un om, dupre cel mai nainte de veci sfatul Tău pentru
Adam, cel întâiu născut. Întăreşte, apără şi acoperă sălaşul acesta cel sfânt, pre
carele a sădit dreapta ta, şi umbrează pre el subt acoperântul Preacuratei Maicii
Tale, şi al Sfântului Înaintemergătorului Tău Ioan, şi al Cuviosului Părintelui
nostru Siluan, pre fieştecarele binecuvântând şi ocrotind, cari aci vieţuiesc (NN),
păzindu-ne adică de gânduri de stricăciune făcătoare, de cuvinte sau de porniri
protivnice ale inimii carile prăpăstuiesc sfântă lucrarea slujirii noastre; spre a
se zidi sălaşul acesta pre piatra Evangheliceştilor Tale porunci, întru loc de
tămăduire, loc de sfinţire şi de mântuire, nouă înşine, precum şi tuturor celor
ce aleargă către dânsul, cei osteniţi şi împovăraţi fraţii şi surorile noastre, şi ca
să aflăm toţi odihnă întru Tine, Cel blând şi smerit Împăratul nostru, acum şi
pururea şi în vecii vecilor. Amin.” (Rugăciunea pentru unire a Arhimandritului
Sofronie Saharov)

„
COMUNIUNEA
CUVÂNTULUI
 Dumnezeu este un foc care încălzește și aprinde inimile și
rărunchii. Deci, dacă simțim în inimile noastre răceala, care
e de la diavol, căci diavolul e rece, apoi să chemăm pe
Domnul și El venind, va încălzi inima noastră cu o dragoste
desăvârșită, nu numai față de El, ci și față de aproapele. Și
de la fața căldurii se va izgoni răceala urătorului de bine –
Sfântul Serafim de Sarov

Nu-L numi pe Dumnezeu că e cu dreaptă judecată, zice cuviosul Isaac, căci în faptele tale nu se vede
judecata Lui cea dreaptă. Deşi David îl și numea drept judecător și neprihănit, însă Fiul Lui ne-a arătat că El
e mult mai bun și îndurat. Unde e dreapta Lui judecată? Noi eram păcătoșii și Hristos a murit pentru noi.
Mai întâi de toate trebuie să crezi în Dumnezeu, că El este și celor ce-L caută răsplătitor (Evrei 11, 6).
Credința, după învățătura Cuviosului Antioh, este începutul unirii noastre cu Dumnezeu; cel ce crede cu
adevărat, este o piatră din templul lui Dumnezeu pregătită pentru clădirea lui Dumnezeu Tatăl, ridicată întru
înălțime prin puterea lui Iisus Hristos, adică prin cruce, cu ajutorul funiei Duhului Sfânt.
Toți cei ce au o nădejde tare în Dumnezeu sunt ridicați spre El și se luminează ca strălucirea luminii
celei veșnice. Adevărata nădejde caută numai împărăția lui Dumnezeu și e încredințată că toate cele
pământești, cele de trebuință pentru viața cea vremelnică, neapărat vor fi date. Inima nu poate avea pace până
când nu-ți vei agonisi această nădejde. Ea va împăca inima și va turna în ea bucurie.
Cel ce și-a agonisit dragostea cea desăvârșită, trăiește în viața aceasta ca și cum n-ar trăi. El pe de-a
întregul s-a transformat într-o dragoste față de Dumnezeu și a uitat orice altă dragoste. Cine se iubește pe sine,
acela nu-L poate iubi pe Dumnezeu. Iar cine nu se iubește pe sine, din dragoste pentru Dumnezeu, acela îl
iubește pe Dumnezeu. Cel care-L iubește pe Dumnezeu, cu adevărat se socoate străin și nemernic pe acest
pământ; căci cu năzuința sa către Dumnezeu, el cu sufletul și cu mintea îl vede numai pe El. Omul care s-a
hotărât să meargă pe calea luării aminte dinlăuntru, mai întâi de toate trebuie să aibă frică de Dumnezeu, care
este începutul înțelepciunii. În mintea lui totdeauna trebuie să fie întipărite aceste cuvinte ale Proorocului:
Slujiți Domnului cu frică și vă bucurați Lui cu cutremur (Ps. 2, 11). El trebuie să meargă pe calea aceasta cu
mare băgare de seamă și cu evlavie față de toate cele sfinte, iar nu cu nepăsare.
Însă nimeni nu-și poate agonisi frica de Dumnezeu, până nu se va elibera de toate grijile cele lumești.
Când mintea va fi fără de griji, atunci pe ea o mișcă frica de Dumnezeu și o atrage spre dragostea bunătății lui
Dumnezeu. Cel ce merge pe calea luării aminte, nu trebuie să creadă numai inimii sale, ci mișcările inimii sale
și viața sa să le măsoare cu legea lui Dumnezeu și cu viața cea lucrătoare a nevoitorilor bunei credințe, care
au trecut prin aceste nevoințe. Cel ce merge pe această cale (a luării aminte) nu trebuie să ia aminte la toate
zvonurile străine de care se poate umple capul de cugete nefolositoare și deșarte și de amintiri, ci trebuie să ia
aminte la sine.
Să te păzești pe această cale, ca să nu privești la faptele străine, să nu te gândești la ele, nici să vorbești
de ele, după Psalmist. Ca să nu grăiască gura mea lucruri omenești (Ps. 16, 4); dar să rogi pe Domnul: de cele
ascunse ale mele curăţeşte-mă și de cele străine iartă pe robul tău (Ps. 18, 13–14). Omul, după trup e asemenea
unei lumânări aprinse. Ea trebuie să ardă și el trebuie să moară. Însă sufletul e nemuritor; de aceea și grija
noastră trebuie să fie mai mult pentru suflet decât pentru trup; ce folos va avea omul, dacă va câștiga toată
lumea, iar sufletul său îl va pierde?
Sufletul trebuie hrănit cu cuvântul lui Dumnezeu; căci cuvântul lui Dumnezeu, după cum zice Grigorie
Teologul, este pâinea cea îngerească cu care se hrănesc sufletele cele flămânde de Dumnezeu. Iar mai mult
trebuie îndeletnicit cu citirea Noului Testament și a Psaltirii. De aici se petrece o luminare a minții, care din
pricina aceasta se schimbă printr-o schimbare dumnezeiască.
Pacea sufletului se câștigă prin necazuri; Scriptura zice: Trecut-am prin foc și prin apă și ne-ai scos
pre noi la odihnă (Ps. 65, 12). Semnul unui suflet înțelegător e când omul își scufundă mintea înlăuntrul său
și-i are lucrarea în inima sa. Atunci harul lui Dumnezeu, îl umbrește pe el și el petrece într-o întocmire pașnică,
iar prin aceea și în cea mai presus de lume pașnică, adică cu o conștiință bună; iar cea mai presus de lume,
căci mintea vede în sine harul Sfântului Duh, după cuvântul lui Dumnezeu: „În pace e locul lui.“ (Ps. 75, 3).
Când omul va ajunge la o întocmire pașnică, atunci poate să reverse și asupra altora lumina care luminează
mintea. Noi trebuie să ne adunăm toate gândurile, dorințele şi lucrările, ca să căpătăm pacea lui Dumnezeu și
împreună cu Biserica să strigăm pururea: „Doamne, Dumnezeul nostru, pacea Ta o dă nouă“ (Ps. 26, 12).
Pentru a găsi pacea sufletului trebuie în fel și chip să ne ferim de a osândi pe alții. Prin neosândire și tăcere se
păstrează pacea sufletului. Ca să scăpăm de osândire trebuie să luăm aminte la noi înșine și să nu primim de
la nimeni gânduri străine.

Când ți se va întâmpla să fii în lume printre oameni, nu trebuie să vorbești despre lucrurile cele
duhovnicești, mai ales când vezi că nici n-au dorință să te asculte. Cu omul cel sufletesc trebuie să vorbim
despre lucrurile cele omenești, iar cu omul cel ce are pricepere duhovnicească trebuie de vorbit despre lucrurile
cele cerești. Nu trebuie fără de nevoie să-ți descoperi inima ta; dintr-o mie abia dacă poți găsi pe unul care ţi-
ar păstra taina ta.
O singură flecăreală cu cei care nu sunt de aceleași obiceiuri cu noi, ne e de ajuns ca să se destrame tot
lăuntricul unui om cu luare aminte. Însă ceea ce e mai rău decât tot, e că din pricina aceasta se poate stinge
acel foc pe care Domnul nostru Iisus Hristos a venit să-l arunce pe pământul inimilor omenești. Când omul
primește în sine ceva dumnezeiesc, apoi se bucură în inimă, iar când cele diavolești, atunci se tulbură.
O inimă de creștin, primind ceva dumnezeiesc, n-are nevoie de o convingere care să-i vină din altă
parte, dacă acest lucru e de la Domnul, ci prin însăși lucrarea sa convinge că ea e din ceruri, căci simte în sine
roadele cele duhovnicești: dragostea, bucuria, pacea și celelalte (Gal. 5, 22).
Nefiind lumină, toate sunt întunecoase; astfel și fără de smerenie nu e nimic în om, decât numai
întuneric. Cine se îndeletnicește ca să se cunoască pe sine însuși, acela n-are timp să ia seama la alții.
Osândește-te pe tine însuți și vei înceta să osândești pe alții. Osândește fapta cea rea, dar nu osândi pe cel ce
o face. Nu trebuie să judecăm pe nimeni, deși cineva l-ar vedea chiar cu ochii lui păcătuind, sau petrecând
întru călcarea poruncilor lui Dumnezeu.
Când îți greșește fratele, acopere-l după cum ne sfătuie
Sfântul Isaac Sirul: întinde-ți haina ta peste cel ce păcătuiește și-
l acoperă pe el. Cine a învins patimile, acela a învins și întristarea.
Iar cel învins de patimi, nu va scăpa de cătușele întristării.
Se plictisesc numai aceia, la care lucrurile nu sunt în bună
rânduială. Când îndeletnicirile tale se vor așeza în rânduiala
cuvenită, atunci plictiseala nu-și va mai găsi loc în inima ta.
Vindecarea de toate acestea, după Sfântul Isaac, e una, cu ajutorul
căreia omul degrabă își află mângâiere în sufletul său. Și ce fel
de doctorie este aceasta? Smerita cugetare a inimii.
Deznădejdea, după învățătura Sfântului Ioan Scărarul, se
naște sau din conștiința mulțimii de păcate, din împovărarea
conștiinței și din întristarea insuportabilă, când sufletul acoperit
de o mulțime de răni, din pricina durerii lor de nesuferit, se
scufundă în adâncul deznădejdii, sau din trufie sau din îngâmfare,
când cineva se socoate pe sine că nu merită păcatul în care a
căzut. Cea dintâi se lecuiește prin înfrânare și bună nădejde, iar a
doua prin smerenie și neosândire a aproapelui.
Având o mare bogăție de iscusință duhovnicească, cuviosul Serafim se socotea că nu știe nimic. Un
monah a luat blagoslovenie de la egumen să înceapă viața de sihastru și egumenul singur i-a scris Părintelui
Serafim ca să-l primească pe monahul acela și să-l povățuiască întru viața cea duhovnicească, ca pe sine însuși.
Când a venit monahul cu această scrisoare la Părintele Serafim, el l-a primit foarte binevoitor și l-a
binecuvântat să-și ridice o chilie nu prea departe de a sa. Iar când monahul a început să-i ceară povățuire, apoi
starețul, cu cea mai adâncă smerenie, i-a zis că „nici eu singur nu știu nimic“ și i-a adus aminte cuvintele
Mântuitorului: „Învățați-vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima și veți afla odihnă sufletelor voastre“
(Matei, 29); după aceea a adăugat: „După priceperea Sfântului Ioan Scărarul, nu de la Înger, sau de la om, ci
de la Domnul Însuși trebuie să ne învățăm.”
Când vede că sufletul nu s-a întărit încă în smerenie, Domnul îi
retrage harul. Dar tu nu-ți pierde curajul pentru aceasta: harul este
în tine, dar ascuns. Obișnuiește-te să tai gândurile de îndată ce se
ivesc. Dacă însă uiți și nu le depărtezi de îndată, atunci adu pocăință.
Silește-te ca aceasta să ajungă o obișnuință. Sufletul are obișnuințe:
cum s-a obișnuit, așa va lucra apoi toată viața – Sfântul Siluan
Athonitul

Omul bun are gânduri bune, omul rău are gânduri rele; dar
fiecare trebuie să învețe să lupte cu gândurile și din rele să le facă
bune. Acesta e semnul unui suflet experimentat. Vei întreba, poate:
Cum se face aceasta? În chipul următor: așa cum omul viu simte când
îi este frig sau cald, așa și cel ce a cunoscut din experiență pe Duhul
Sfânt simte când în sufletul lui este harul și când se apropie duhurile
rele. Domnul dă sufletului înțelegere să cunoască venirea Lui, să-L iubească și să facă voia Lui. Tot așa,
sufletul cunoaște și gândurile care vin de la vrăjmașul nu după înfățișarea lor din afară, ci după lucrarea lor
asupra sufletului. Aceasta se cunoaște prin experiență; dar pe cel ce n-are experiență vrăjmașii îl amăgesc ușor.
Vrăjmașii au căzut din mândrie și, ca să ne atragă și pe noi, ne aduc gânduri de laudă. Și dacă sufletul primește
laudele, harul îl părăsește până când sufletul se va smeri. Și așa, toată viața sa învață omul smerenia lui Hristos
și, până când nu o va fi învățat, sufletul nu cunoaște odihna de la gânduri și nu se poate ruga cu mintea curată.
Socotesc că trebuie să mâncăm atât încât, după ce am mâncat, să mai vrem să ne rugăm; încât duhul
să fie întotdeauna aprins și să năzuiască nesăturat spre Dumnezeu ziua și noaptea. Trebuie apoi să trăim simplu
ca pruncii; atunci harul lui Dumnezeu va fi totdeauna în suflet: pentru iubirea lui, Domnul i-l dă fără a-i cere
nimic în schimb și, cu acest har, sufletul trăiește ca și cum ar fi în altă lume, iar iubirea lui Dumnezeu îl atrage
atât încât nu mai vrea să se uite la această lume, deși o iubește.
Dacă te lupți cu tărie cu păcatul, Domnul te iubește. Dacă iubești pe vrăjmași, ești și mai mult iubit de
Dumnezeu. Iar dacă-ți pui sufletul pentru oameni, ești mult iubit Domnului, Care și-a pus El însuși sufletul
pentru noi. Odinioară nu știam ce înseamnă să ai sufletul bolnav, dar acum văd aceasta limpede și în mine, și
în alții. Când sufletul se smerește și se predă voii lui Dumnezeu, atunci el se face iarăși sănătos și este într-o
mare odihnă în Dumnezeu, și din pricina acestei bucurii se roagă ca toți să cu­noască pe Domnul prin Duhul
Sfânt Care dă mărturie limpede sufletului de mântuirea lui. Domnul din cer a privit peste fiii oamenilor să
vadă de este cel ce înțelege sau cel ce-L caută pe Dumnezeu [Ps 13, 2].
Ca să ții rugăciunea, trebuie să iubești pe oamenii care te ocărăsc și să te rogi pentru ei, până ce sufletul
tău se va fi împăcat cu ei, și atunci Domnul îți va da rugăciune neîncetată, pentru că El dă rugăciunea celui ce
se roagă pentru vrăjmași. Învățătorul în rugăciune e însuși Domnul, dar cel ce se roagă trebuie să smerească
sufletul său. În sufletul celui ce se roagă cum se cuvine e pacea lui Dumnezeu. Inima rugătorului trebuie să
fie plină de milă pentru toată făptura. Rugătorul iubește pe toți și are milă de toți, pentru că harul Duhului
Sfânt l-a învățat iubirea.
 Rugăciunea e un dar al Duhului Sfânt. Sufletul meu tânjește după Tine și cu lacrimi Te caut. În inima
care se roagă rugăciunea țâșnește fără nici o constrângere; Harul însuși săvârșește rugăciunea din inimă. Tu
însă, smerește-te cât poți de mult; ține mintea ta în inimă și în iad. Cu cât mai mult te vei smeri, cu atât mai
multe daruri vei dobândi de la Dumnezeu. Slavă milostivirii Domnului, că El ne dă nouă, păcătoșilor, să fim
în Dumnezeu. Ca să rămâi în Dumnezeu, mulțumește-te cu ce ai, chiar dacă n-ai avea nimic. Fii mulțumit și
mulțumește lui Dumnezeu pentru că n-ai nimic. Să-ți fie de ajuns faptul de a sluji lui Dumnezeu și El te va
așeza împreună cu sfinții. Cine vrea să iubească pe Domnul, acela trebuie să iubească pe vrăjmași și să fie
lipsit de răutate; atunci Domnul îți dă bucuria de a-L slăvi neîncetat, ziua și noaptea, și mintea ta va uita lumea
și, dacă întorcându-te în tine însuți îți vei aduce aminte din nou de ea, te vei ruga din inimă pentru lume.
Duhul Sfânt ne învață să iubim pe Dumnezeu, iar iubirea păzește poruncile. Domnul a zis: „Cel ce Mă
iubește păzește poruncile Mele” [In 14, 15-23]. Dacă Adam ar fi iubit pe Domnul așa cum L-a iubit Maica
Domnului, ar fi păzit porunca Lui. Și vedem din experiență că mintea celui ce iubește pe Dumnezeu e
îndreptată de harul lui Dumnezeu și vede subțire toate vicleniile
vrăjmașului. Când însă Domnul mângâie sufletul, atunci el nu-i mai vede
pe vrăjmași, ci vede numai pe Domnul.
Cine ascultă de legea lui Dumnezeu va înțelege cât de bune sunt
toate poruncile Domnului. Orice poruncă ai lua, ea îți aduce bucurie și
veselie. Ia, de pildă, prima poruncă: Să iubești pe Dumnezeu. Dacă gândești
că Dumnezeu ne iubește, pentru acest gând ți se va da pacea. Ia a doua
poruncă: Să iubești pe aproapele tău. Dacă gândești că Domnul îi iubește
pe oamenii Săi și că în ei viază Duhul Sfânt, sufletul tău se va desfăta de
legea lui Dumnezeu și vei cugeta la ea ziua și noaptea [Ps 1, 2] și ți se va
da darul deosebirii binelui și răului. Când Domnul vrea să mângâie un suflet întristat, îi dă bucurie, lacrimi,
străpungerea inimii și pacea sufletului și a trupului; și uneori Se arată pe
Sine însuși sufletului.
Apostolii au văzut pe Domnul în slavă când S-a schimbat la față
pe Tabor; dar mai apoi, în timpul pătimirii Lui, au fugit ca niște lași. Așa
de neputincios este omul. Într-adevăr, suntem pământ, și încă pământ
păcătos. De aceea a și zis Domnul: „Fără de Mine nu puteți face nimic”
[In 15, 5]. Așa și este. Când harul este în noi, suntem într-adevăr smeriți,
suntem înțelegători, ascultători, blânzi și plăcuți lui Dumnezeu și
oamenilor; dar când pierdem harul, ne uscăm ca o mlădiță ruptă dintr-o
viță.
Cine nu iubește pe fratele pentru care însuși Domnul a murit în
mari chinuri, acela s-a tăiat din Vița care este Domnul [In 15,1]; dar pe
cel ce luptă cu păcatul Domnul îl va ajuta.
CUVÂNT
 Fără o tainică, adică ascunsă ochilor noștri, sau vădită luminare a Luminii
Nefăcute, omul nu își poate cunoaște păcatul în ce chip s-ar cuveni. A-și
vedea propriul păcat constituie începutul contemplării. Neapărat trebuie
subliniat că aceasta este cu putință pretutindenea, în orice vreme, în orice
condiție exterioară. Nici fuga în pustie, nici îndepărtarea de oameni, nici
teologia științifică, nici vreo psihanaliză atentă, nici conceptualizarea
filosofică sau abordarea rațională a Evangheliei, nimic asemănător celor
enumerate mai sus nu constituie în sine esența contemplării duhovnicești -
Arhimandritul Sofronie Saharov

Prin cea dureroasă pocăință, se pogoară harul Sfântului Duh peste om, ducându-l în sfera Vieții
dumnezeiești. Cu cât mai încordată este tânjirea pocăinței, cu atât mai puternic lucrează în noi Însuși
Dumnezeu, atingându-Se de noi și Însuși împărtășindu-Se zidirii Sale întru-un chip numai Lui cunoscut. În
starea unui astfel de har, omul cu toată ființa sa trăiește realitățile lumii Dumnezeiești și le contemplă ca pe
niște lucruri vădite.

Din anii prunciei noastre noi ne hrănim în Biserică cu Dumnezeiescul Trup și Sânge al lui Hristos. Noi
suntem copiii Lui, trup din Trupul Lui și sânge din Sângele Lui. Din tinerețile noastre trăim în atmosfera
Cuvântului lui Dumnezeu ce ne deschide zările nemărginite ale cunoașterii Dumnezeului Celui fără de început,
Tatăl nostru, dându-ne încă de aci, mai înainte să gustăm fericirea vecinicei petreceri cu Dânsul și întru Dânsul.
În Biserica noastră trăim în toate zilele într-o oarecare negrăita prisosință a tuturor bogățiilor duhovnicești, și
sufletul, recunoscător, irumpe strigând: Bogat cu adevărat este Dumnezeul nostru; pretutindenea fiind, și toate
plinind, El neîncetat ne îmbrățișează pe toți și pe fieștecare în parte.
Și iată că, în ciuda tuturor acestora, ne aflăm săraci cu duhul. În limitele vieții pământești, de nesăturat
este foamea și de nepotolit setea de a cunoaște pe Dumnezeu; căci tânjirea noastră este de a ajunge la Cel
neajuns, de a vedea pe Cel nevăzut, de a cunoaște pe Cel nemărginit. Tânjirea aceasta crește neîncetat în tot
omul, dacă a binevoit Lumina Dumnezeirii să îl lumineze, fie și printr-o cât de mică apropiere a Sa, căci atunci
se dezvăluie ochilor minții noastre în ce hău de întuneric ne aflăm. Această viziune uimește omul întreg, și de
atunci sufletul nu mai cunoaște odihnă, nici o poate dobândi, până nu s-a slobozit de întunerecul care îl ține,
până nu s-a săturat de Hrana de care nu te
saturi niciodată, până nu s-a înmulțit într-
însul această Lumină, și până nu s-a
împreunat cu ea, astfel încât Lumina și
sufletul au devenit una, preschimbând
sărăcia noastră întru slavă Dumnezeiască.
Iată calea noastră de obște, a tuturor,
după însuși cuvântul lui Hristos: Eu sunt
calea; și nu numai, ci este singura cale, căci nimenea vine la Tatăl, fără numai prin Mine (Io. 14:6). Dacă
Domnul S-a ispitit (Evr. 4:15), și noi negreșit trebuie să trecem prin focul ispitirii; dacă Domnul a fost prigonit
și nedreptățit, și noi vom fi prigoniți de aceleași puteri care au prigonit pe Hristos; dacă Hristos a suferit și a
fost răstignit, nici noi vom scăpa de suferință și de răstignire, fie, poate, pe cruci nevăzute, numai de vom urma
Lui cu adevărat în căile inimii noastre. Dacă Domnul S-a schimbat la față, și noi ne vom schimba la față și
încă de aci, de pe pământ, numai de ne vom asemăna Lui în năzuințele noastre lăuntrice. Dacă Domnul a murit
și a înviat, atunci și toți cei ce cred în El vor trece prin moarte, vor zăcea în mormânturi, iar apoi vor învia
asemenea Lui, dacă au și murit asemenea Lui. Învia-vor cei credincioși întâi cu sufletul, iar apoi, în ziua
Învierii celei de Obște și în trup. Dacă Domnul, după Învierea Sa, S-a înălțat la ceruri și a șezut de-a dreapta
lui Dumnezeu (Mc. 16:19) în trupul Său cel proslăvit, atunci și noi, în trupurile cele proslăvite ale învierii
noastre, în puterea Duhului Sfânt, ne vom înălța la ceruri și ne vom face împreună moștenitori cu Hristos și
părtași Dumnezeirii (1 Pet. 4:13 ; 2 Pet. 1:4; Rom. 7:17 ; 2 Tim. 2:11-12).
Cere, roagă-te! Asemenea Sfântului Grigorie Palama, care ani de zile striga: Doamne, luminează-mi
întunerecul! – și a fost auzit… Roagă-te cu cuvintele cântării bisericești: Lumineze și mie, păcătosului,
Dătătorule de Lumină, lumina Ta cea pururea fiitoare, și întărește-te în credință, amintindu-ți că Biserica nu
se roagă pentru cele cu neputință. Când va cunoaște sufletul tău această Lumină, atuncea mai târziu,
pierzând-o din nou, vei tânji după Ea și asemenea Sfântului Simeon Noul Teolog, o vei căuta și vei striga către
Dânsul:

Vino, Lumina adevărată,

Vino, Viața vecinică;
Vino, celor căzuți ridicarea;
Vino, celor doborâți înălțarea;
Vino, cea a morților învierea…
Vino, Împărate Cel întru tot-Sfânt,
Vino și sălășluiește întru noi,
Și mai cu noi nedepărtat,
Și nedespărțit întru noi împărățește
Tu – Unul, în vecii vecilor.
Amin.
Adevărata bucurie este să simțim cu toată ființa noastră că aparținem lui Dumnezeu și că am dobândit har
înaintea Lui!

Cum putem noi, ca familie, să ne găsim un refugiu duhovnicesc în viața

monahală?
Nu cred că dumneavoastră puteți duce o viață monahală. Cred
că e o greșeală atunci când unii duhovnici monahi impun ascultare
oamenilor care trăiesc în lume. Ascultarea este numai pentru monahi,
în mânăstiri, unde toată viața este rânduită în numele lui Dumnezeu și
în vederea slujirii Liturghiei. Nu poți aștepta ascultare de la oamenii
care trăiesc în lume. Acolo există alte reguli. Dar toți avem datoria
ascultării de poruncile lui Dumnezeu. Trebuie să vă cinstiți soția și soția
trebuie să vă cinstească, la rândul ei. Trebuie să fiți deschiși și sinceri,
neținând nimic tăinuit unul față de celălalt; și puteți să vă luați la
întrecere: cine va face mai mult voia celuilalt. Atunci viața e minunată.
În ceea ce privește copiii, eu nu cred că prin cuvinte se învață sau
primesc ei duhul lui Dumnezeu. Am să vă spun o întâmplare. Știu un
preot care are trei fii. Niciodată nu le-a ținut „predici” și toți sunt în
Biserică acum, unul dintre ei este chiar cleric. Iată cum făcea acest
preot: aștepta până se duceau toți la culcare și după ce adormeau,
mergea, îngenunchea lângă patul lor și se ruga o vreme și astfel, duhul rugăciunii tatălui se împărtășea fiilor
săi. Niciodată nu le-a ținut lecții, ci vorbea cu Dumnezeu și Dumnezeu grăia inimilor lor. Uneori credem că
prin cuvinte putem face mare lucru. Însă când vrem să-i ajutăm pe oameni, de multe ori aduce mai multă roadă
dacă vorbim cu Dumnezeu și Îl lăsăm pe El să găsească o cale de a grăi inimii lor.
Viața trăită în pocăință este una dinamică. Nu este o lucrare pe care astăzi o săvârșim și pe urmă o
neglijăm pentru câteva zile, ca mai apoi să ne întoarcem la ea. Dacă nu păstrăm fierul mereu înroșit, spun
Părinții, nu vom putea să-i dăm forma pe care o dorim. Inima noastră trebuie să fie pururi zdrobită de poruncile
dumnezeiești, de harul lui Dumnezeu, pentru că la fel cum în ceara moale și caldă se poate întipări o imagine,
tot așa într-o inimă caldă se poate întipări chipul lui Hristos.
Singura atitudine bine primită de Dumnezeu este a ne considera pe noi înșine nevrednici de El și de
semenii noștri. Acesta este începutul dragostei de Dumnezeu și de aproapele. Atunci nu va ieși din gura noastră
nici un cuvânt de judecată sau de osândă împotriva semenilor noștri, fiindcă energia pe care o primim de la
Dumnezeu, ca răsplată pentru zdrobirea inimii și pentru lacrimile vărsate, nu va lăsa nici un cuvânt negativ să
iasă din gâtlejul nostru. Fie ca Dumnezeu să ne dea să avem mereu această zdrobire a inimii pentru a deveni
fără de păcat, căci singura clipă în care omul este fără de păcat este atunci când se osândește pe sine.

Părintele Zaharia de la Essex s-a născut și a crescut în Cipru, în sânul unei familii ortodoxe. Ca tânăr,
părintele Zaharia a părăsit Ciprul pentru a studia Chimia la Londra. Înainte de finalizarea studiilor, a devenit
un apropiat al părintelui Sofronie și al Mânăstirii Sfântul Ioan Botezătorul. Părintele Zaharia a ales să
abandoneze studiile în Chimie, preferând să răspundă chemării lui Dumnezeu prin urmarea căii monahale.
Bătrânul Sofronie l-a trimis pe părintele Zaharia să studieze Teologia în cadrul Institutului Sfântul Serghie din
Paris, unde a petrecut cinci ani, iar apoi a mers la Tesalonic, pentru încă un an, unde a obținut un doilea titlu
științific. Lucrarea sa de doctorat, intitulată "Hristos, Calea și Viața noastră”, a fost scrisă sub îndrumarea
renumitului teolog grec George Mantzaridis. Părintele Zaharia vorbește fluent limbile greacă, rusă, franceză
și engleză. A tradus alături de părintele Sofronie numeroase cărți din limba rusă în limba greacă. Acesta este,
de asemenea, autor al lucrării "Lărgiți și voi inimile voastre!” și "Omul tainic al inimii: Cultivarea inimii în
Antropologia Ortodoxă”, care s-au bucurat de un real succes în lumea ortodoxă.
 Iubirea este de o subțirime, de o gingășie, de o duioșie a unei dări de sine
pe care noi nu o închipuim, că suntem încă grosolani în biologia noastră și
bădărani în neduhovnicia noastră. Dar în sensul acesta vreau să zic că dragostea
este o trăire de o deosebită subțirime, a cărei încălcare este o deosebită durere.
Iată însă că cel rănit, cel care iubește și se rănește nu este cel care moare: cel
care moare este cel ce încalcă dragostea. Cel care iubește se rănește nu atâta că
este lepădat, dar se rănește văzând că cel iubit al lui, pentru păcatul ce îl face
împotriva lui, va muri.

Arhim. Rafail Noica

Noi nu ne dăm seama cât trăim în închipuire. Zice omul că “mi-a venit un
gând”: ce-nseamnă: “Mi-a venit un gând”?… De unde? Ce este acest gând care mi-a venit? Părintele Sofronie
tot așa spune undeva… fiecare gând este un duh. Astea care ne-au venit…. avem și noi gânduri, și noi suntem
duh, dar gândurile noastre sunt mai așa… mai socoteli de-ale noastre, dar când îți vine un gând, o idee, o
viziune câteodată, ăsta-i un duh, dacă duhul este Dumnezeu sau de la Dumnezeu… este duh de viață, dacă un
gând care-ți vine te deznădăjduiește sau îți provoacă necredință, sau te zgâlțâie într-un fel sau altul din așezarea
ta, într-o panică sau o groază fără ieșire sau într-un întuneric, gândul ăsta era de la un duh străin lui Dumnezeu,
duh ucigaș. Și dacă vreți, testul filocalic, discernământul duhovnicesc, discernerea duhurilor pe linia asta vine:
nu ce-mi propune gândul, ci ce efect are asupra sufletului meu. Noi nu suntem obișnuiți cu asta – ne vine un
gând și noi suntem obișnuiți din copilăria noastră, din școlirea noastră, să măcinăm cu gândul nostru tot ce ne
vine. Parte din cultura filocalică, o parte, cea mai importantă, duhovnicia, este nu analiza materiei gândurilor,
ci prin rugăciune, a dibui originea gândului. Important e să știți originea gândului și tot ce e de la Dumnezeu,
gândul Dumnezeiesc vine întotdeauna c-o oarecare pace, chiar dacă este un gând care te osândește, îți dă ori
o pace, ori o nădejde, ori ceva prin care te mântuiești. Gândurile, cele pe care trebuie să le disprețuim zic, nu
se înfricoșează de ele, sunt gânduri care ne aduc frică, întuneric, necredință, îndoielnicei din aia care te
“panichează”, te terorizează, toate astea dacă le depistați și mai ales duhovnicii, dacă prin rugăciune le
depistați, nu este vorba de a discuta cu ele: le lepezi cu dispreț. Lumea întunericului nu trebuie să fie lumea
care ne înfricoșează, fiindcă Dumnezeu este prea atotputernic, dar trebuie să fie o lume cu care n-avem nimic
de-a face – dispreț total.
Fiecare om este o altă mântuire, fiecare suflet este un alt aspect al chipului lui Dumnezeu, care nu a
mai fost niciodată în istorie și în toată creația, și niciodată nu va mai fi. Și asta are de-a face cu măreția fiecărui
om. Și deci fiecare este o cu totul altă cale decât oricare alt om, dintru neființă întru ființă. Se aseamănă căile,
uneori sunt aproape paralele, dar niciodată identice: precum razele
unui cerc, cum descrie Avva Dorothei al Gazei.
În creația lui Dumnezeu nu există repetiție; se pare ca nici
fulgii de zăpadă, câte miliarde de miliarde ar fi, nu sunt doi la fel: cu
cât mai mult fiecare om are felul lui! Pentru Dumnezeu nu există
repetiție, dar în nici un fel și nicăieri. Dumnezeu face o dată pentru
vecinicie, și cuvântul lui Dumnezeu nu se repetă. Dacă Hristos Și-a dat Trupul și Sângele ca să împărtășească
pe om, omul se împărtășește o singură dată în toata vecinicia și e destul. Părintele Sofronie mergea mult mai
departe; spunea că și orice rugăciune, dacă o spunem o dată, și nici măcar rugăciunea întreagă, doar cuvintele
“Tatăl nostru,” în deplină conștiință duhovniceasca, suntem mântuiți pentru vecinicie.
Adică, în gândirea lui Dumnezeu, în facerea lui Dumnezeu, mântuirea s-a făcut. Dar ce se întâmplă:
Noi care trăim în timpul acesta al spiralei, al repetiției, al renașterii, ș.a.m.d. – cicluri, ciclicitatea aceasta a
vremii și a materiei – ne trebuie ceva din timpul acesta pentru ca să ajungem la desăvârșirea oricărui lucru pe
care vrem să-l desăvârșim. Nimica nu se întâmplă ca pentru Dumnezeu: “Să fie!” – și iată a fost. Pentru om
nu este așa, el trebuie să muncească pentru aceasta cu sudoarea frunții. Așa și la mântuire. Ce se întâmplă? Ne
împărtășim; dar am cunoscut oare harul, în întregimea lui, fiindcă ne-am împărtășit cu Trupul și Sângele lui
Hristos. Sau am cunoscut doar o pregustare (sau nimic – Doamne ferește! -cum de multe ori ne împărtășim,
cum spunem în Rugăciune, “nedeslușind Trupul și Sângele Tău”). Și atunci ce facem? Păi revenim, și revenim,
până când repetiția – nu pentru Dumnezeu, ci pentru mine – ajunge la un obicei, la o acumulare, la tot ce aduce
repetiția. Împărtășindu-ne cu Dumnezeu, avem acum puterea de a continua, de a trăi poate chiar ceea ce cerem
în Liturghie, “ziua întreagă, desăvârșită, sfântă, fără de păcat.” Fără Dumnezeu nimic nu se poate face; că și
Mântuitorul a spus: “Rămâneți în Mine, ca altoiul în viță, că fără de Mine nu puteți face nimic” – ca și cum ai
tăia o cracă dintr-un trunchi, și se veștejește. Și aș zice că, într-o anume
măsură, o zi fără împărtășanie este o zi în care ne vestejim duhovnicește.
Căutăm ce nesaț viața adevărată, în toate direcțiile vieții noastre, prin
cultură, prin călătoriile noastre duhovnicești, ba chiar și în păcat. Și în păcat
omul, până la urmă, își caută menirea lui cea adevărată. Dar păcatul ne este
adevăr și de aceea ceea ce Domnul nu ne-a dat ca poruncă, noi numim păcat,
nu în sens moral sau etic, ci în sens ontologic, al firii. Chiar dacă noi nu
înțelegem deplin poruncile, avem încredere în Dumnezeu, Care ne-a dezvăluit nouă ceea ce știe El mai bine
că ne trebuie, fiindcă El ne-a făcut și El ne dezvăluie, prin cuvintele Sale, care sunt năzuințele noastre și unde
găsim hrana ce o căutăm cu atâta poftă, adică viața veșnică.
Mulți dintre intelectualii noștri se smintesc și nu cred în rugăciune, nu cred în duhovnicie și pare
normal așa; cu intelectul rămas în limitele vieții acesteia, nu se poate vedea o rațiune a lucrurilor duhovnicești,
fiindcă ele sunt mădularele vieții ce va fi. Spre deosebire însă de starea dinainte de naștere, Dumnezeu nu ne
formează mădularele acestea decât prin voia noastră liberă, care voie se exprimă prin credința pe care ne
încurajează Dumnezeu să o avem și o cultivă în noi. Zic, că Dumnezeu (o cultivă) în noi mai mult decât o
cultivăm noi. Deci, răspunzând prin liberul nostru arbitru lui Dumnezeu, Îi dăm putința să continue în noi
creația Sa; Dumnezeu ne învață în viața aceasta să începem noi înșine să tăiem ombilicul dintre noi și pântecele
creației acesteia. Și aici începe, în starea căzută a omului, durerea și tragismul vieții duhovnicești, care trebuie
văzute în perspectiva vieții veșnice. Și, precum pruncul, în pântecele maicii sale, nu știe nimic, ci lasă firea să
facă ce știe ea cu el, așa și noi, în pântecele vieții acesteia, să ne încredințăm întru totul Domnului.
 Dacă omul nu se întâlnește cu el însuși, nu se poate întâlni cu Dumnezeu…Primul pas spre smerenie este
SIMȚUL REALITĂȚII. Să pornim cu ABC-ul!

Formalismul este un cerber și un vameș nemitarnic.

Uitarea fericirii, adică trăirea asta inconștientă, este o trăire
formală, formalistă, în care duhul se împuținează, nu se
înmulțește. E o mare provocare pentru noi să conștientizăm
acest prag pentru că noi ne obișnuim cu lucrurile și credem
că-i gata. Acuma știu cum e Liturghia, îmi este cunoscut în
detaliu tipicul bisericesc și intru într-o zonă de relaxare. În
momentul în care sufletul “se relaxează” iese de pe făgașul
dinamismului, de pe făgașul devenirii, al obișnuirii cu
Duhul Sfânt și intră în obișnuință. Obișnuința parcă are Arhim. Melchisedec Ungureanu
ceva încheiat în ea, obișnuirea are în sine o mișcare, încă Starețul mănăstirii Lupșa, jud. Alba
o neîmplinire.

Omul cât trăiește pe fața pământului, are

această – Apostolul Pavel o numește – “epectază,
adică: tinzând către cele dinainte și uitând pe cele
dinapoi [Filipeni 3, 14]. Zice Apostolul Pavel: tindem
tot mai mult și tot mai mult către Dumnezeu. Lucrul
acesta dacă stai așa și-l gândești intelectual, zici: “păi
bine, nu mai ai nicio clipă de răgaz, să fii tot încordat,
tot încordat…”. Dar încordarea asta, tensiunea asta
duhovnicească nu este așa cum ne-o închipuim noi,
ea are un alt caracter, pe care începe omul încet-încet
să-l deslușească. Dar în momentul în care omul pică
în obișnuință, rămâne cenzurat de vameșul
formalismului și nu depășește acel prag și nu ajunge
să se împărtășească într-un chip mai conștient și mai
deplin cu Sfintele Taine. “O, Paștile cele mari și
preasfințite, o, Înțelepciunea și Cuvântul lui
Dumnezeu, dă-ne nouă să ne împărtășim cu Tine mai
adevărat…[în ziua cea neînserată a Împărăției Tale,
n.n.]”.
Dacă omul rămâne un răstimp mai îndelungat
în formalism, Dumnezeu îngăduie, în pronia Lui
dumnezeiască, să trăiască tot soiul de crize, începe rugăciunea să nu mai aibă aceiași putere, începe să fie
uitarea bunătăților și a harului lui Dumnezeu, și începe omul să creadă că Dumnezeu l-a părăsit, că lui
Dumnezeu nu-I pasă de el, sau așa mai departe. Toate lucrurile acestea sunt crize duhovnicești în care Pronia
lui Dumnezeu ne lasă pe noi ca să învățam să depășim conștiința noastră, să crească, să se lărgească și să
putem să depășim în viața noastră limitele păcatului care ne strâmtorează pe noi.
Zice proorocul Isaia : “Lumină sunt poruncile Tale pe pământ” și când omul se roagă, prezența Duhului
Sfânt este o lumină care luminează și atunci când te apropii de Biserică, apropierea de Biserică e o lumină
care te luminează și începi să-ți vezi cu alți ochi, mai adânci, mai adevărați, adevărata stare duhovnicească.
Dar dacă pășești cu pași șovăielnici în această apropiere de Biserică, atunci duhurile răutății profită de lucrul
acesta și îți sugerează aceste gânduri: “uite, când mă rog parcă mi-e rău”. Câți oameni nu am auzit eu zicând:
“Părinte, nu mă mai rog”. “De ce?”. “Păi, când mă rog, atunci am ispite, atunci am necazuri, atunci mi-e mai
rău, atunci intru în depresie, atunci trăiesc toate stările astea”. Spuneam : “Nu-i adevărat, rugăciunea e o lumină
care îți luminează mai mult cele ale tale”. Noi trăim
așa de înstrăinați de noi înșine, noi nu ne cunoaștem
pe noi înșine și atunci, când începem să ne apropiem
de Biserică, când începem să trăim “în ale Bisericii”,
de fapt începem să trăim în firesc, începem să ne
cunoaștem pe noi. Dar dacă omul fuge de el însuși, nu
se poate întâlni niciodată cu Dumnezeu, pentru că
adevărata întâlnire a mea cu Dumnezeu este în
adâncul inimii.
Spune Hristos: “Împărăția Cerurilor este înăuntrul
vostru”. Și Hristos, pentru că El este smerit, trăiește
această stare duhovnicească, ne așteaptă la măsura în care suntem noi cu adevărat. De multe ori spun celor
care zic: ”părinte, Îl caut pe Dumnezeu cu disperare și parcă nu-L găsesc”. Și le zic: “dacă starea ta
duhovnicească reală este, să spunem, la parter și tu Îl cauți pe Hristos la etajul 2 sau în mansardă, n-ai cum
să-L găsești acolo, pentru ca El te așteaptă la parter, la starea ta reală, acolo unde ești tu cu adevărat”. Și atunci,
dacă omul începe să prindă putere prin înmulțirea Duhului Sfânt în inimă, să prindă putere și curaj, cum spune
Hristos: “în lume necazuri veți avea, dar îndrăzniți, Eu am biruit lumea!”, atunci nu se sperie de aceste depresii
pe care le vede, de aceste hăuri pe care le vede înăuntrul său, ci merge mai departe și acolo se întâlnește cu
Hristos, că numai de la Hristos este adevărata mântuire. Că de-aia, a doua etapă am menționat-o ca fiind
conștiința aceasta: “Doamne, la cine ne vom duce, că Tu ai cuvintele vieții veșnice”. Cum zice Proorocul
David: “Ales–am a fi lepădat în Casa lui Dumnezeu, mai vârtos decât a locui în locașurile păcătoșilor”. Și
atunci, când omul începe să trăiască această stare de conștiință, procesul dezvoltării conștiinței e un proces
ireversibil, harul lui Dumnezeu când luminează conștiința omului și când o duce pe un alt plan al existenței,
ea nu se mai poate întoarce la un stadiu primitiv, nu poate să mai facă abstracție de realitățile pe care le vede
și le trăiește, că Dumnezeu i le descoperă.
De unde găsim speranță dacă nu avem răbdare, jertfă? Dumnezeu nu ne cere nouă mai mult decât
putem da noi. Capacitatea de jertfă este lucrarea dragostei în om. Spune Sfântul Evanghelist Ioan că atât de
mult a iubit Dumnezeu lumea încât pe Unicul Său Fiu L-a dat ca Acesta să moară pentru noi, ca noi să avem
Viață și s-o avem din belșug. Jertfa este expresie a dragostei. Dacă nu ai intensitatea aceasta a dragostei…și
ca să înțelegeți mai bine ce vreau să spun, îmi vine în gând un cuvânt al Sfântului Siluan care spune așa: “Vă
voi spune despre dragostea lui Dumnezeu, cât mă luminează harul lui Dumnezeu și puterea Lui. Dacă omul
se teme de păcat, în el viețuiește o dragoste mică. O dragoste mai mare este dacă omul scapă de gândurile
rele. O dragoste și mai mare ca aceasta este dacă omul simte în inima lui prezența lui Dumnezeu și lucrarea
lui Dumnezeu. Dar o dragoste și mai mare – și aceasta este dragostea desăvârșită - este când omul simte
până și în trupul lui lucrarea harului Duhului Sfânt. Și un astfel de om, zice Sfântul Siluan, dorește să moară
pentru Hristos. Harul acesta, când se atinge și pe care omul îl simte până și în trupul lui, este harul
mucenicilor”.
Este în Pateric un exemplu: un bătrân a judecat un frate și când să intre în chilie, îngerul nu l-a lăsat,
l-a întrebat: “Dacă tot l-ai judecat, spune-mi unde să-l duc, acolo sau dincolo?” [n.n.: în iad sau în Rai?]. A
fost foarte aspru cu bătrânul pentru un singur gând de judecată. De ce? Pentru că bătrânul acela avea o stare
mare de har înaintea lui Dumnezeu și Duhul Sfânt, care era în el, nu răbda acea atitudine a inimii lui, a inimii
bătrânului. Iertarea este o stare a iubirii, Sfântul Siluan spune: „în dragostea lui Dumnezeu nu există niciun
reproș”. Dragostea lui Dumnezeu se dă fără să se întoarcă asupră-și. Părintelui Rafail îi plăcea să pomenească
aceasta definiție a smereniei, că este „dare de sine în dragoste fără să se întoarcă asupră-și”.
CUVÂNT DUPĂ
CUVÂNT

Ciprian Ciula
 Bucură-mi sufletul, cu Chipul Tău, Hristoase!

Mă pierd, ca să mă regăsesc în Tine,

Doamne!

În abordarea ei spirituală, tensiunea

omului spre Absolut, neliniștită în nesfârșirea
ei, descoperă că numai Absolutul este sfârșitul
şi împlinirea călătoriei mundane a omului;
numai comuniunea poate fi acceptată ca punct
terminus. Dumnezeu se oferă pe Sine în
bunătate şi iubire spre comuniune, aşa încât El
devine sensul existenței omului şi singurul
adevăr cu valoare absolută a vieții lui.

Dumnezeu poate pedepsi omul pogorând peste el harul Duhului Sfânt - în cea mai
neagră depărtare a sa de El, tocmai pentru a fulgera încrâncenarea lui de a trăi singur în
comuniune cu Dumnezeu. Iar pogorârea harului aduce atunci durerea. Timpul vieții se
contractă în clipa în care ai avut o comuniune cu Dumnezeu. Și damnat fiind întru iubirea
lui Dumnezeu, viața devine moarte în exterior și foc al inimii. O întoarcere a cuvântului
cine sunt la Izvorul Cuvântului – cine Ești, aduce după sine o recentrare a vieții întru
Hristos, având ca rezultat smerenia – pentru Tine sunt. Întreaga viață creștină se dezvoltă
în aceste coordonate: învăț cine e Dumnezeu, ce e Dumnezeu, cum e Dumnezeu, ca apoi,
prin rugăciune, comuniunea Bisericii în Sfintele Taine și lucrarea harului Duhului Sfânt,
să ajung la înțelegerea că tot ceea ce știu despre Dumnezeu se cere uitat. Învăț primind
(sunt în măsura în care alții au investit în mine) ca apoi trăind - să uit. Uitarea nu e o
pierdere, o depersonalizare, o amnezie totală sau parțială, ci e starea firească – trăită de
Sfinții Părinți – în care omul în relație cu Dumnezeu începe să tacă (uitându-se) și să
asculte Cuvântul lui Dumnezeu. Până atunci – poate – doar omul vorbea. Trăia singur (cu
cuvântul lui) în relație cu Dumnezeu. Teama de a renunța la fixitatea cuvântului despre
Dumnezeu (chiar și în cazul experierii reale) arată o iubire egoistă a tot ceea ce
reprezentăm – ca reprezentare. Rezolvarea e înțelegerea că întreaga existență umană e
asumată de Hristos pe Cruce, iar uman - că tot ceea ce sunt și vreau, se cere oglindit în
realitatea Crucii. Crucea e iubirea lui Dumnezeu, iar în iubirea Lui - pierzându-ne și
neînțelegând - trăim ceea ce depășește înțelegerea noastră.
 Bucură-mi sufletul, cu Chipul Tău, Hristoase!

Spune numai (doar) cu Cuvântul și se va vindeca ....

Neputințele și patimile societății se descoperă ca neputință a noastră de a le vindeca.

De prea multe ori vorbim despre absența lui Dumnezeu decât de prezența Sa; de prea
multe ori predica în Biserică și cursul din ora de religie evocă ca sentință neputința umană,
în starea ei de păcat, și nu ceea ce reprezintă bucuria noastră de a trăi – Hristos. A vorbi
de ceea ce e o schimonosire a frumosului divin (chipul), ca stare de păcat, în mod
continuu, creează frustrări, iar nu gânduri smerite, creează dependențe neroditoare, iar
nu o nevoie de a-ți explica viața și a o umple de divin. Din cuvânt lipsește Cuvântul, iar
din explicație Viața. Vorbind despre viața omului reflectată în Evanghelii omitem
deșertarea divină dincolo de meritul uman. A pune ne-pătimirea drept început al
cunoașterii lui Dumnezeu înseamnă a-L rupe pe Dumnezeu de om. Părinții nu au vorbit
niciodată de o stare duhovnicească ruptă de neputință, deoarece ne-pătimirea e cercetare
divină din dorința omului de a se apropia de Dumnezeu. Mintea noastră trebuie să ajungă
acasă – întru bucuria Casei Tale. Învățând să trăiesc prin și pentru celălalt al meu aproape,
învăț să accept și să primesc Adevărul nu ca o explicație rațională (orice fixitate e o idolatrie
– spun Sfinții Părinți) a unei realități, ci ca o experiență – de dorit – a harului. Dar ca acest
Adevăr al Duhului să poată pătrunde neînțelegerea umană e nevoie de desțelenirea inimii.
Nu înlocuim iubirea de păcat cu o iubire mai mare – de Dumnezeu, ci trăim păcatul
înțelegându-l și surprinzându-i duhoarea morții, ca absență a lui Dumnezeu.
 Bucură-mi sufletul, cu Chipul Tău, Hristoase!

Viața e rațiune îmbrăcată în simțire și simțire raționalizată. Întoarcerea Fiului risipitor

– din moartea înțelegerii și a simțirii, are ca rezultat smerenia minții (Haina lui Hristos,
unitatea minții în Dumnezeu, iar nu împrăștierea ei; statornicia ei în a asculta glasul Celui
ce strigă Vino afară - învierea lui Lazăr- din cele ale morții – patimile), râvna inimii
(pocăința – Domnul se uită la inimă, spune Sfântul Nectarie) sau pecetea Duhului Sfânt
(care aduce dorința de a fi lepădat în curțile Casei Domnului) și virtuțile (trăirea în Hristos,
cu Hristos, spre Hristos - prin Duhul Sfânt).

Binele este, întotdeauna, noutate în planul ființei!

Nimic nu sunt dacă sunt și am fost. Sunt în

măsura în care cresc (prin harul divin) spre un a fi (altfel
decât sunt, ca sistem de reper și înțelegere), a putea fi
(ceea ce reprezintă setea continuă de Dumnezeu, dorul
ce mă apropie de Trupul și Sângele mântuitor, al lui
Hristos). Deoarece, dacă omul, ființă chemată la
comuniune sau ființă pentru comuniune (fiind cuvânt al
Cuvântului pentru cuprinderea în iubire a înțelesului –
cuvântul - celuilalt) se percepe pe sine doar în raportul cu trecutul și prezentul (sunt) nu
se poate explica resortul - om și Dumnezeu. Sunt în măsura în care nu rămân într-un eu
static, cuprins într-o imagine de sine (socială, fardare și un fur axiologic) ruptă de mișcarea
continuă – formatoare spre Dumnezeu. Rămânând firesc (umanul restabilit și asumat în
Hristos prin iubire jertfelnică) pot să rămân diferit în noutatea experierii lui Dumnezeu,
rămân în unitatea Trupului lui Hristos. Păcatul uniformizează – rămân la fel, cu alții ca
manifestare (orizontalitatea simțuală) și ca destin tragic, impunându-mi limita și nimicul
existenței în absența lui Dumnezeu.

Rezistența pe care păcatul o pune în noi, în apropierea (prin îndepărtarea de noi) de

Dumnezeu o reprezintă rodul minții subjugate de iubirea de sine. Mintea căzută în păcat
caută – certitudinea – înțelegerea (sensul acolo unde nu e; Izvorul rațiunii e Dumnezeu,
Ioan 1,1), care apoi aduce după sine akedia. Certitudinea – e boala omului de azi
(încremenirea rațională într-o realitate aparent cunoscută). În tot ceea ce face caută să
cuprindă – ca odihnă – înțelesul realității sale, înțeles neroditor (de acum bea și mănâncă,
 Bucură-mi sufletul, cu Chipul Tău, Hristoase!

pentru că ți-ai umplut hambarele). Certitudinea creează –

idolatrie, prin staticitatea adevărului real (adevărul nu e
Adevăr, adevărul e cale spre Adevăr). Această rămânere în
adevărul propriu ne îndepărtează de Dumnezeu (v. tânărul
din evanghelie – lasă toate și îmi urmează) și de aproapele.
Ne-cunoștința umană reprezintă definiția noastră despre
adevăr. Maladiile omului contemporan sunt (și):
autosuficiența, negarea (negarea nu rezolvă ci împrumută
rezolvarea introducând timpul) ca neîmplinire, pierderea
libertății prin uniformizarea pătimașă. Așteptarea (ca
autosuficiență) e numită de filosoful Constantin Noica
urzeala răului (aș fi putut dacă.., timpul neimplicării,
nedefinirii, repoziționării). Sfântul Grigore Palama spune:
tăcerea e trădarea lui Dumnezeu (în evanghelii cuvântul: merge-ți și nu spuneți nimănui
e urmat de glasul mulțimii – Cât bine mi-a făcut Dumnezeu). Tăcerea, ca așteptare în frica
păcatului (starea pasivă, deznădejdea – parabola talanților). Dar așteptarea poate fi și
roditoare: ca stare (activă) a întrebărilor a căror cuvânt nu s-a rostit, ca stare de post –
fiecare gest al creștinului e o așteptare (rugăciune) la comuniune. Iubirea e așteptarea
celuilalt în deschiderea mea sinceră față de el. Între deja și nu încă îmi petrec viața ca
pregustare a divinului și așteptare a Celui Preaînalt. Așteptarea e o cale a ascezei – ține-ți
mintea în iad și nu deznădăjdui, în timp ce rateul uman are sâmbure neacceptarea
realității personale, cu binele și răul care îl are; nu neatingerea unei trepte de curățire și
îndumnezeire reprezintă rateul ci lipsa acestei dorințe pentru atingerea acestor trepte
(îndumnezeirea nu o facem ci o pătimim după har, ca pe una ce este mai presus de fire;
căci nu avem în fire putere – facultate – primitoare a îndumnezeirii – Maxim
Mărturisitorul). Așteptarea ca neactivitate, ca repaus (Cel ce stă să aibă grijă să nu cadă)
îi dă omului sentimentul, rațional, al inutilității (sinuciderea este da-ul ființei dat eul-ui
dezgolit de sens, e starea de judecată în care ființa își cere boldul ei iar omul nu are ce să
îi dea, decât golul, nimicul (rutina zilnică).

Prin credință mă rostesc, rostesc și sunt rostit; mă aduc, aduc și sunt adus jertfă.
Nerostirea (ca lipsă a cuvântului pentru Dumnezeu și aproapele; ca uitare – Cine ești?)
înseamnă iad (Dumnezeu nu îmi rostește, ca binecuvântare, numele – v-am șters din
cartea Vieții; după căderea în păcat Dumnezeu îi dă speranță omului de mântuire rostind:
 Bucură-mi sufletul, cu Chipul Tău, Hristoase!

Adame, unde ești?). Absența mea din Cuvântul rostit (rugăciunea Bisericii nu vorbește de
mine), pentru că prin libertatea pe care o am îmi arăt setea mea de moarte rupându-mă
de Trupul Bisericii, îmi aduce singurătatea, izolarea (ca refuz al comuniunii).

Drama umană apare în momentul în care

omul dorește a fi-ul, considerându-se for
superior, model sau marcă a vieții, ieșind astfel
din Viață și îmbrăcând existența sau falsul
(plictisul care urmează oricărei plăceri pătimașe
este un gol prevestitor al morții), ca o staticitate.
Făcutu-m-am tuturor toate - este realitatea
îmbogățirii și creșterii umane, în și prin harul
divin, care cuprinde în iubire pe tot omul, precum
Hristos este Omul pentru oameni (mai aproape de
mine, decât sunt eu pentru mine). Ființei umane
nu-i lipsește nimic (i se adaugă, din mila lui
Dumnezeu, harul spre dospirea, creșterea
duhovnicească) iar îndemnul vechi testamentar
crește-ți și vă înmulțiți, provoacă umanul spre experierea propriei ființe, unde divinul
adaugă noi înțelesuri actului creativ. Devenim, astfel, fără a ieși din grădina Edenului,
altfel - omul devine ființa care există fără însă a fi. Poate fi ființa noastră atât de minimală
încât să poată spune, aproapelui său: te cunosc?! Închiderea aproapelui într-o realitate
fixă (tablou închis), îl lasă într-un trecut (de cele mai multe ori îmbibat de neînțelegeri și
contradicții) fără a-i da șansa unei reîntoarceri în comuniune, decât în urma unui troc al
binelui (dacă recunoști, dacă îmi dai, dacă vei fi – vom fi împreună). Precum mortul nu
mănâncă, așa și sufletul curat nu poate să osândească pe alt om, chiar dacă l-ar vedea
închinându-se la idoli (Avva Longhin). Aproapele rămâne competent sau conform dorinței
mele de a fi – cumva, primind astfel prietenia mea și excluzând din viața mea tot ceea ce
nu e ca mine (lumea devine imaginea înțelegerii mele și a nevoilor mele). Dacă nu ajung
să înțeleg ceea ce trăiesc, cum pot da aproapelui (din viața mea) ceea ce cred că înțeleg
dar nu trăiesc? Poate omul să-și robească propria ființă, ținând-o ca o expresie a propriului
for rațional? Dacă omul își exprimă viața într-un cumul de valori și de nevoi, nu e oare
comparabil cu o mamă care își hrănește copilul cu aceeași hrană? Îmbogățit în valori omul
ajunge să trăiască singurătatea valorii (valoarea închisă – ca, chip al meu față de altul)
devine egolatrie și idolatrie (singurul exemplu al vieții noastre e divinul, ceea ce face divinul
prin și din om). Poate omul să se iubească și să iubească atâta timp cât se străduiește în
 Bucură-mi sufletul, cu Chipul Tău, Hristoase!

zilnicul său să iasă din firescul său căutând să fie

(ca imagine socială altfel decât e) cumva, la fel ca
celălalt, anulând astfel unicitatea, valoarea și
calitatea umană? Darul divin, personalizat, e
anulat de om - uniformizându-se și trăind doar
viața ca subzistență (bioticul). Viața în Hristos e
noutate zilnică a înțelegerii, a simțirii și a dorului
de a surprinde gestul divin în viața aproapelui.
Înțelegerea nu e o interiorizare a realității
exterioare sociale, ci descoperire în Duhul Sfânt.
Firescul rațiunii nu e să devină chip al iconurilor
exterioare, ci să dea sens continuu iconurilor
exterioare, prin darul dumnezeiesc. Păcatul aduce
în minte ideea împlinirii ființei ca bine subiectiv, nelăsând loc unei introspecții obiective.
Omul devine stăpân peste sine și viața lui, aruncându-l în monotonia vieții (același cuvânt,
aceeași simțire, aceiași oameni, etc.). Cel ce își ia valoarea, înțelegerea sau trăirea ca etalon
pentru alții poate fi acuzat de rasism și idolatrie, îngrădind pe Cel necuprins. Binele e
întotdeauna noutate în planul ființei. Ceea ce știu și trăiesc identic (ca raportare) e binele
meu. Cu toate astea susțin: Mă identific ca să mă pierd întru Tine; mă diferențiez doar
pentru a mă regăsi în totul asumat de Tine! (unitatea în diversitate – Biserica). Libertatea
care deliberează și alege între bine și rău e denaturată – spune Sfântul Maxim
Mărturisitorul. A alege răul ca absență a vieții, sau robie voită, ar duce la înțelesul relativ
că libertatea este lipsa libertății aleasă în mod liber. Dependența omului de neplăcere/rău
ca stare devenită firească, îl face pe om să prezinte răul ca prezență vie în ființa lui, iar
binele ca incident. Omul înlocuiește fundamental principiile: vorbește de viață prin moarte,
ca moarte. Omul face efort pentru a-și aminti binele pătimit, dar e capabil să re-trăiască,
ca stare de ”cruce dată de Dumnezeu” (martiriul social) – orice pătimire negativă, cu o
adevărată plăcere (vorbind cu ardoare ce mult rău a pătimit de la aproapele și Dumnezeu,
deși în el nu găsește nici o vină). Omul legat prin termenul aproape al meu (pentru că mă
înțelege) devine pubela în care arunc fundamentul nihilist al vieții mele. Și astfel nu pot
trăi bucuria aproapelui decât prin apartenența lui la negativul vieții mele. În tot acest
context Dumnezeu e absentul principal. E absent pentru că nu poate fi inclus într-o
discuție din care lipsește sensul – jertfa iubitoare pentru aproapele. Credința este starea
în care mă explic doar asumat de Dumnezeu. Dumnezeu nu e pentru mine, al meu –
pentru că îl asum, ci pentru că mă las asumat. Smerenia, ca dar divin, descoperă în om
 Bucură-mi sufletul, cu Chipul Tău, Hristoase!

puținătatea (trăirea prin sine) omului, dar și închiderea posibilităților creșterii și împlinirii
umane, într-o stare de păcat. Deschiderea spre infinitatea manifestării divine în propria
finitudine arată marea taină și intimitatea între om și Dumnezeu. Pentru că tot ceea ce
umple Dumnezeu prin harul Său, ca revărsare iubitoare, depășește putința de cuprindere
și simțire – înțeleasă a omului.

Cutremur și despicare a minții noastre lumești ești Cuvântule!

Trezvia este starea obiectivă a ființei, în

care omul își reevaluează poziția sa în
coordonatele Dumnezeu și lumea, căutând să
se redistribuie prin harul lui Dumnezeu lumii,
ca jertfă adusă lui Dumnezeu. Este starea de
luciditate a ființei, e starea dinamică a
abordării potențialului ei. Ne scoate din
subiectivismul cu care ne ținem ființa în
antecamera prezentului. Subiectivismul
creează stări de dependență de sine, inoculează
valoarea ca fundament în ființă (dar, fără de
Mine nu puteți face nimic), și nevoia lumii
(nonvalorice) de mine. Devin într-un târziu o
contradicție cu lumea, deoarece nu reprezintă sensul vieții, căzând într-o damnare socială,
neduhovnicească. Dacă realitatea mea, a înțelegerii mele, este o realitate antagonică
pentru aproapele, subiectivismul și mediocritatea înțelegerii va ieși la iveală. Înțelesul ni-l
ține ascuns pe Dumnezeu – mi-L doresc, pe Dumnezeu, conform nevoilor mele. Binele este
o stare în care omul pătimește divinul. Trăiesc ceea ce nu pot cuprinde în cuvânt sau
depășește epistemologic modul meu de conceptualizare. Binele nu e modul meu subiectiv,
de a extrage din zilnicul meu ceea ce consider că ajută cuiva sau mie, ci e starea în care
omul creează premisele întâlnirii cu divinul prin practicarea virtuților. Binele e pătimire
nu alegere. Dacă ar fi alegere am avea dreptul de a ne aroga binele nostru, ca fiind o rețetă
mai bună pentru aproapele. Coborârea minții în inimă, nu presupune o anulare a minții.
În momentul întâlnirii dintre Hristos și Baraba, Baraba rămâne melancolic, tributar lumii
în care a trăit sau lumii pe care o poate construi conform înțelegerii lui. I se cere să renunțe
la construcția rațională și să simtă, să gândească cu inima. Rațiunea e zidul de apărare
împotriva invadatorilor (gânduri, porniri pătimașe), iar inima e altarul jertfei noastre; jertfa
 Bucură-mi sufletul, cu Chipul Tău, Hristoase!

depinde de curăția inimii – discernământul e taina inimii. Șederea la masă cu Hristos nu

te face deprimat, melancolic (după lume), ci te face flămând după dumnezeire.
Credinciosul căzut nu caută cu privirea praful (pământul fără viață – disperarea, moartea)
ci caută cerul. A creat nu pentru a umili omul, arătându-l cât e de mic și neputincios, l-a
creat tocmai pentru a arăta posibilitatea intimității reale, între Dumnezeu și om. Intimitate
asumată și dorită în mod permanent, ca jertfă a inimii, iar nu ca un comportament exterior
învățat (atribuirea exterioară a sensului ființei nu poate responsabiliza ființa spre
împlinirea sensului).

Dumnezeu este o întrebare, o oglindire, o îndoială. Înțelegerea neînțeleasă

din suprema îndoială.

Societatea nu trebuie schimbată, societatea trebuie îmbogățită!

Nu putem vorbi de dialog atunci când în plan semantic există separații de nuanță
sau nuanțări ale realității. Realitatea nu reprezintă interiorizarea exteriorității, ci
îmbogățirea exteriorității, printr-un surplus de nuanță (de Adevăr), pe care fiecare dintre
noi o așează peste plasticitatea la care se raportează. Curăția inimii îl face pe om translucid
astfel încât Lumina care luminează toate să devină o sete interioară, prin care realitatea
este ridicată spre frumusețea la care este chemată. Uniformitatea biotică ne impune prima
realitate în defavoarea comuniunii - sensul ne ține ascuns Frumosul.

Dacă voi sta toată viața cu

spatele către Lumină, toate ale
vieții vor primi umbra (egolatria și
egocentrismul) eului meu. Toate
ale mele vor fi sensul și rostul vieții
mele - singurele care pot face
diferența într-o definiție decentă a
vieții. Și astfel, dincolo de mine
viață nu mai e! Nimeni nu dă
nimic dacă nu se dă pe sine. Omul
este ființă pentru comuniune sau
ființă în comuniune. Iar această
comuniune e definită prin transcenderea propriei realități - în noi. Atunci când toate se
definesc prin cuvântul tău, ajungi ca tot ceea ce te înconjoară să poarte chipul tău, iar
această reducere a vieții la o singură nuanță - eu - arată căderea umană. Atunci când
 Bucură-mi sufletul, cu Chipul Tău, Hristoase!

omul stă cu chipul spre Lumină, toate cele ce sunt vor fi întotdeauna noutate zilnică,
uimire și bucurie (La banalul salut Bună ziua - să-ți fie ziua bună! am răspunde
Mulțumesc!).

Dialogul reprezintă distanța pe care o parcurg eu spre celălalt, gândirea negândită

și trăirea netrăită a celui ce mi se descoperă, într-o unitate ființială. Dialogul nu are ca
rezultat concluzia - o certitudine dată de înțelegere - ci o aprofundare a ceea ce pun în
discuție. A dialoga presupune o investiție și o investire a cuvântului rostit, care reprezintă
la un moment dat - negrăitul personal (taina inimii). Cuvântul devine icon al întregului
simțit și trăit de mine. Suntem atât cât am trăit din ceea ce am înțeles în viață. Atunci
când dialogul cade în concret, cuvântul devine patimă, devine al meu. Nu pot dialoga, nu
mă pot da dialogului (mărturisindu-mă) - rămânând în ale mele. Rostindu-mă adaug sens
- punându-mă în discuție, aducându-mă la lumină mă vădesc purtător de Tot/toate cele
ce mă umplu sau îngropat în cele ce nu au viață. Dialogul este o teofanie, deoarece prin
cuvântul rostit, ca dorință/chemare a mea, spre cele ce se cer trăite și simțite, pătimesc -
mistic - noutatea, în planul Binelui.

Viața este visul divin din om - diversitatea manifestării care umple, îmbracă,
transcende limita înțelegerii. Nimic din ceea ce este în exterior nu poate adăuga sens și
valoare omului. Omul devine, prin re-creație proprie, dramă (nimic nu transcende ființa
lui). Încărcat de lume și toate ale ei, omul nu mai recunoaște Cuvântul. Doar cel ce a
cunoscut tăcerea (starea activă în care negrăit mă grăiesc spre Dumnezeu) cunoaște
frumusețea Cuvântului. Această ne-liniște dobândită, cu voie și iubire, prin îmbrăcare cu
păcatul (hainele de piele) e zestrea prin care ne putem cumpăra întoarcerea la Dumnezeu,
ca stare de smerenie.

Toate se cer dărâmate pentru a fi ridicate prin Hristos în Duhul Sfânt (învățăm despre
Dumnezeu ca apoi, tăcând, să uităm, să lăsăm ceea ce știm pentru a primi cele ce nu le
putem cunoaște). Există şi o cunoştinţă mincinoasă. Omul nu poate renunţa la voinţa de-
a se lumina şi de-a lumina pe alţii. Aceasta ţine de firea lui. Dar poate strâmba setea de-
a se lumina. O poate pune în slujba egoismului strâmt, crezând că îşi lărgeşte conţinutul
eului, reducîndu-l la el însuşi. Prin aceasta renunţă la Dumnezeu. Dar la lume nu poate
renunţa. Şi nu renunţă la ea, pentru că o poate stăpâni ca slăbiciune a trupului.
 Bucură-mi sufletul, cu Chipul Tău, Hristoase!

Rugăciunea proprie (personală)

este cuvântul intim al celui ce tinde
spre o intimitate a divinului în
realitatea proprie. Rugăciunea proprie
reprezintă echilibrul inimii în cuvânt.
Cuvântul care nu obosește, ci
reprezintă tensiunea constantă a celui
ce dorește să ajungă la cunoștința
vederii și gustării lui Dumnezeu
(Bucură-mi sufletul, cu Chipul Tău, Hristoase!), ca nu cumva nepregătit (neîmbrăcat în
setea comuniunii) să intre în jertfa cuvântului (rugăciunea). Rugăciunea personală o
primește omul ca dar divin.

Cercetarea zilnică a minții și a inimii e o

datorie a celui ce caută curăția inimii și a
înțelegerii. Această cercetare are ca obiect de
observare atât păcatul cât și binele făcut. Ca și
cercetarea și spovedania îmbracă două forme: o
cercetare a ceea ce reprezintă dorința pătimașă
(iubirea de sine) reflectată în păcatele și patimile
personale, dar și o cercetare a binelui făcut; o
cercetare zilnică a realului imediat, a reacțiilor imediate care ne îndepărtează prin
sâmburele neroditor și o cercetare în ansamblu în care omul privește relația lui cu
Dumnezeu (ca realitate, iar nu ca asumare umană). Binele cercetat aduce, ca rezultat,
recentrarea binelui personal la Binele de dorit – Hristos. Credința înseamnă bucurie vie în
tristețea îndepărtării prin păcat de Dumnezeu. Această bucurie e pătimită de om iar nu
indusă de ceea ce a trăit omul. Pentru că nimic nu poate bucura inima omului în această
lume, precum Dumnezeu. Tot cel ce crede nu poate să trăiască necredința decât ca
neputință și niciodată ca alegere.

Trăim credința în Dumnezeu așa cum o înțelegem noi, după puterea noastră de a
o trăi, după puterea noastră de a o dori (alegând timpul și locul manifestării ei), în
singurătatea comuniunii cu Dumnezeu. Dumnezeu devine reprezentarea realității noastre
 Bucură-mi sufletul, cu Chipul Tău, Hristoase!

de înțelegere și simțire (dacă îmi este permis – amin-ic la orice cerere umană). Opriți-vă și
cunoașteți! e Cuvântul de viață dătător. Omul vorbește despre Dumnezeu fără a avea
curiozitatea de a-L asculta. Acest bine desparte pe om de Dumnezeu. Hristos spune: de
vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze; același
îndemn, de data aceasta ca o prezentare, de dorit, a Sa, îl întâlnim în cuvintele: cunoașteți
de la Mine că sunt blând (asumarea crucii) și smerit (lepădarea de sine) cu inima (urmarea
lui Hristos, altarul jertfei Lui), acest îndemn împinge ființa noastră întru înțelegerea
neîmplinirii noastre.

Omul de lângă mine e întotdeauna noutate pentru mine în planul Binelui – ca

realitate a credinței. Orice îndepărtare a mea de aproapele meu o înțeleg ca o închidere a
lui Dumnezeu în propria-mi existență, idolatrizându-mi viața. Dar cel ce vede în aproapele
său pe Dumnezeu nu are cum să nu trăiască – din mila lui Dumnezeu – experiența
întâlnirii cu Dumnezeu, fie ea o aprindere a inimii prin dorul după Dumnezeu. Asumarea
aceasta a aproapelui văzută în fapta milosteniei (ca purtare, ca odihnă, ca asumare) o
putem exemplifica astfel: Milostenia e starea descoperită nouă de Dumnezeu prin care
înțelegem, că noi cei săraci în ale iubirii suntem miluiți de cei pe care îi miluim. De aceea
în cererea noastră – nu te supăra, dă-mi voie să îți dau ceva – arătăm șansa pe care ne-o
pune Dumnezeu în față, ca să putem coborî din urcușul nostru neduhovnicesc al patimii,
la realitatea aproapelui. Noi suntem cei ce trebuie să mulțumim atunci când dăm
milostenia inimii noastre. Cel rânduit de Dumnezeu pentru a putea fi miluit – din
nepăsarea noastră socială, sau din învârtoșarea inimii noastre, poartă greutatea chipului
social – într-o smerenie firească, de multe ori de dorit pentru noi. Iar noi datori suntem să
odihnim aproapele în inima noastră.

Fără credință lumea rămâne opacă înaintea omului. Păcatul este un aspect al crizei
limbajului religios, al conținutului și expresiei sociale a credinței.

Sunt în măsura în care alții au învestit în mine. Memoria vie e agrăirea prin propriul
cuvânt a Cuvântului divin, mereu nou în manifestare, dar mereu Același în izvor. Noutatea
din planul Binelui (omotheia - obișnuirea omului cu Dumnezeu sau omul de un obicei cu
Dumnezeu) ne scoate din planul certitudinii (concretul melancolic ce ține sufletul într-o
iubire a ceea ce poate stăpâni).

Acel fără întoarcere asupră-și nu se socotește pe sine, ci caută către cel iubit. Dar
smerenia nu este doar a se înjosi și a nu-i păsa de înjosire, ci a-i păsa de împlinirea celui
 Bucură-mi sufletul, cu Chipul Tău, Hristoase!

iubit. De ce? Pentru că prin cel iubit trăiește. În cel iubit caută și se golește pe sine, ca să
primească în sinea sa golită de ego-ul său pe cel iubit. Ca cel iubit să odihnească în el și el
în cel iubit. Și asta este ceea ce se cheamă perihoreză (întrepătrunderea) în limbajul nostru,
care este esența iubirii veșnice. - Ieromonahul Rafail Noica

Dumnezeu îl trăiește pe om
oglindindu-se în gesturile lui simple,
odihnind orice chemare sau tensiune
a aproapelui ce depășește zbuciumul
neroditor al zilei. Comuniunea ar
putea însemna abordarea ființei
umane personalizate în universul
uman asumat de Hristos. Omul
trebuie abordat în universalul lui;
definirea lui e dată de conturul pe
care Hristos l-a dat omului prin opera de mântuire. În Jertfa Lui fiind cuprinși (nu ne
aparținem) nu facem decât, în zilnicul nostru ascetic, să răspundem, precum cel ce a furat
împărăția prin smerenia lui - pe Cruce - pomenește-mă Doamne. Rostește-mă, cuvântă-
mă Dumnezeul, Dumnezeul mântuirii mele, pe mine ce doresc să cuvânt Cuvântul în clipa
vieții mele.

Nu poți comunica decât dacă te dai întreg (făcutu-m-am tuturor toate), nu poți da
amprenta ta în idei și fapte fără a te lăsa consumat de aproapele. Omul istoric își explică
curgerea fără însă a-și înțelege darul ființei. Hristos este Omul pentru oameni, singurul
care răspunde acestei nevoi umane de a explicita umanul, de a umple golul creat de
cuprinderea și omogenizarea omului în faptul istoric. El aduce în lumină realitatea ființei
umane concentrând în întreaga natură umană manifestarea divină. Iubirea lui Dumnezeu
copleșește rațiunea și înțelegerea noastră - motivul iubirii nu este manifestarea ființei, ci
ființa însăși.

Dacă frumusețea lumii s-ar reduce la o percepție plastică, utilă sau ideatică (a ceea
ce ne dorim) cum putem primi și privi frumusețea divină?

Prin păcat - Binele (Hristos) - pentru om devine bine subiectiv (interpretabil). Păcatul
aduce o schimbare în rațiunea umană, nu ca lipsă ci ca plus (adăugire). Păcatul aduce în
rațiune ideea împlinirii ființei ca bine subiectiv (personalizat, unic, suprem) fără să lase
 Bucură-mi sufletul, cu Chipul Tău, Hristoase!

loc unei introspecții obiective. Omul devine stăpân peste sine impunându-și limita rațiunii,
a înțelegerii și a voinței. Definindu-și existența ca viață în afara Vieții. Omul devine ființa
care există fără însă a fi. Pentru că nimic nu poate chema ființa mea la viață din ceea ce
știu și trăiesc (identic cu mine). Binele ne este înțelegerea realității (contextului - de care
pot uza în folosul meu), ci sensul și scopul ei, care mă poate surprinde, cuprinde (Fără de
Mine nu puteți face nimic). Omul nu poate fi rețetă a vieții. Antropocentrismul zilelor
noastre arată un om îmbrăcat cu sine, vorbind de sine, despre ale sale, arătând mereu
celor chemați cum trebuie trăit. În certitudinea lui nu e loc de Dumnezeu. Dar dacă
Dumnezeu e noutate permanentă și continuă, în relația cu omul (ce explică obișnuirea
omului cu Dumnezeu, urcușul permanent), omul ar trăi permanent și continuu, într-o
intimitate cu Dumnezeu, în afara reperelor sociale. Întâlnirea cu Hristos aduce în prim
plan cuvântul: de acum să .... arătând starea pe care Sfinții Părinți au trăit-o, acest între
deja și nu încă - pregustarea frumuseții divine atât cât poate omul cuprinde în trup fiind.
Zilnicul nostru ne pune în balanță două stări, care au două izvoare antagonice: plictisul
(golul prevestitor al morții care urmează ca dar al stării de păcat) și dorul (ca rod neînsetat
al iubirii și căutării frumuseții divine). Prima stare mă încadrează în social delimitându-
mă de tot ceea ce mă înconjoară (unicitatea în defavoarea comuniunii - omul îmbogățit în
valori trăiește singurătatea valorii) iar cea de a doua - dorul - mă încadrează în mod unic
în unitatea diversității umane (datori fiind să odihnim pe aproapele nostru în inima
noastră). Prima stare poate avea un urcuș înșelător ce culminează într-o etică socială, dar
cea de a doua surprinde întotdeauna dând o nouă perspectivă vieții - veșnicia (iubirea este
înveșnicirea omului).

Nu există adevăr și ființă decât în persoană (a ființa e mișcarea vieții spre împlinirea
rostului ei - sfințenia), iar persoana e tot adevărul și toată ființa. De aceea, a crede că nu
te interesează, că nu Îl atingi, nu-L cunoști sau Îl poți evita pe Hristos, este la fel cu a
crede că poți să te strecori prin viață ne-trăind. Însă nu poți să scapi de adevărul personal
ca Persoană absolută revendicatoare în chip imperativ. Căci adevărul și esența oricărui
om este nevoia, setea nesfârșită de a interpela și a fi revendicat, de a chema și a răspunde
- concret și imediat - la măsura Absolutului personal. De aceea orice om care nu fuge și
are curajul să se întâlnească cu sine - îl va întâlni inevitabil pe Hristos. Dacă nu aș fi
stricat tot ceea ce credeam că este bun - nu aș fi ajuns la fapte bune. Mântuirea se zidește
pe dărâmăturile mândriei. Dacă ai credință totul se împlinește. Dar a crede cu sinceritate
e teribil de dificil. Nimic nu este mai dificil - să crezi cu pasiune, cu sinceritate, cu
 Bucură-mi sufletul, cu Chipul Tău, Hristoase!

seninătate. Pentru că cel mai mărunt gând ce nu este întemeiat pe iubire - nimicește
pacea.

Acesta este omul firesc, omul ce țese în inima lui cuvântul hristic - omul ce viețuiește
în vecinătatea sfințeniei.

Noțiunea de păcat se arată acolo unde raporturile dintre Dumnezeul Absolut și

omul-creat capătă caracter personal. Altminteri, rămâne numai o reprezentare
intelectuală despre o treaptă sau alta de desăvârșire a formei de existență. Păcatul
întotdeauna este o crimă împotriva iubirii Tatălui ceresc. El apare ca o îndepărtare a
noastră de Dumnezeu și ca o înclinare a noastră spre patimile noastre. Omul se rupe de
Viață căutând să trăiască. Pocăința este legată întotdeauna de o rezistență a noastră față
de tenebrele păcatului.

Sfinții Părinți spun că

numai smerenia poate salva
omul și că mândria singură
ajunge să-l poată arunca în
întunericul iadului. ”Smerenia
îl face pe om sălaş al lui
Dumnezeu", a grăit Marele
Varsanufie. Smerenia este har
netâlcuit al lui Dumnezeu,
pătrunsă în chip de nepătruns doar prin simţirea duhovnicească a sufletului. Fiindcă
smerenia e lucru dumnezeiesc - a fi numai cu Dumnezeu, a te bucura neîncetat şi
continuu de această desfătare şi a nu amesteca nicidecum în această desfătare cele ce
trag spre cele opuse. Smerenia e învăţătură a lui Hristos, e însuşire a lui Hristos, e lucrare
a lui Hristos. Cuvintele Mântuitorului: învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu
inima (Matei 11, 2) Sfântul Ioan Scărarul le tâlcuieşte în felul următor: „învăţaţi-vă nu de
la înger, nu de la om, nu din cărţi, ci de la Mine, adică din sălăşluirea, din luminarea şi
din lucrarea Mea în voi, că sunt blând şi smerit cu inima, şi cu gândul, şi cu cugetul".
Cum să pricepem însuşirea şi lucrarea lui Hristos? Ele, precum şi simţirea lor, sunt
nepătrunse, cum a zis şi Apostolul: Pacea lui Hristos, care covârşeşte toată mintea, va
păzi inimile voastre şi cugetele voastre întru Hristos Iisus (Filip. 4, 7). Pacea lui Dumnezeu
este şi începutul, şi urmarea nemijlocită a smereniei; ea e lucrarea smereniei şi începutul
acestei lucrări. Ea lucrează asupra minţii şi a inimii prin atotputernica putere a lui
Dumnezeu. Atât puterea cât şi lucrarea ei sunt în chip firesc nepătrunse. Iar biruința
 Bucură-mi sufletul, cu Chipul Tău, Hristoase!

asupra întregului complex al patimilor înseamnă redobândirea unui mod de a fi asemenea

lui Dumnezeu.

Răul nu poate fi nicidecum pricină a binelui. Păcatele, ca bucurii ale vieții acesteia
copleșesc credința noastră neputincioasă; Uitarea de Dumnezeu, făţărnicia şi dorinţa de
a plăcea oamenilor nu pot fi pricină de zidire: ele pot plăcea lumii, fiindcă dintotdeauna i-
au plăcut; ele pot atrage lauda lumii, fiindcă dintotdeauna au atras-o; pot atrage dragostea
şi încrederea lumii, fiindcă dintotdeauna le - a atras. Lumea iubeşte ceea ce e al său; ea
laudă pe cei în care aude duhul său (Ioan 15, 18-20).

Trăim foarte des expresia lipsei curajului

duhovnicesc de a ne asuma și a ne epuiza resursele în
Lumina Vieții. Ne asumăm târziu, pentru că înțelegem
la fel de târziu că toate ale noastre se cer luminate și
îndreptate prin Cruce. Păcatul este starea ascunsă
care se îmbracă subiectiv într-o frumusețe întunecată
- pentru că întotdeauna păcatul este o diluare a valorii
creștine, o adăugire amăgitoare care cheamă ființa noastră la singurătatea morții. Vai de
cel singur! - spune Eclesiastul, pentru că singurătatea este rodul păcatului (de aceea
amăgiți fiind ne căutăm chipul păcatului în aproapele nostru, concluzionând - nu doar eu
fac așa ceva!). Viață am cerut de la Tine și mi-ai dat
lungime de zile...deși suntem în viață, viața noastră
trebuie să primească rost - rostul vieții este Viața. Tot
ceea ce se săvârșește în Lumină capătă rost, iar cele ce
sunt întru ascuns, ne ține înlănțuiți întru neputință.
Vindecarea de toată întunecarea pătimașă, începe cu
îndemnul Mântuitorului - Îndrăznește! Îndrăzneala de a
chema Numele Celui Viu - e dorință de viață! Cu greu și
cu mult plâns lasă omul propriul mormânt al patimii,
pentru a primi Lumina Vieții. Pentru că prin păcat toate
sunt dulci și plăcute, ușor de săvârșit, stăpânind
întreaga noastră fire fără ca noi să adăugăm ceva; e ceea
ce ne stăpânește ținându-ne în ceea ce vrem să știm și
să înțelegem. Și înțelegem pentru că toate sunt la fel întru întuneric și nimic nou nu poate
chema ființa spre altceva. Obișnuindu-ne toate le vedem prin umbra propriului păcat (dacă
 Bucură-mi sufletul, cu Chipul Tău, Hristoase!

omul stă cu spatele la Lumină) și nu putem înțelege diversitatea și noutatea manifestării

Luminii în fiecare om. Cel singur atunci când este scos la Lumină se cere mutat iar nu
vindecat (vindecarea celor doi demonici din Gadara). Așa și omul atunci când, spre
îndreptarea lui, e arătat de ceilalți în puținătatea înțelegerii și trăirii duhovnicești își caută
alt loc în care poate găsi singurătatea comuniunii. Toți cădem singuri în păcat, dar nimeni
nu se ridică singur din păcat (vindecarea slăbănogului din Capernaum - ia-ți patul tău -
starea statică a păcatului, și poartă-l - păcatul trebuie să-l avem în fața ochilor minții
pentru a înțelege depărtarea noastră de Dumnezeu și a întreține dorul ce cheamă
permanent Numele Lui).

Toate sunt curate pentru cei curați (Tit 1, 15), iar în psalmul
113 aflăm: ochi au și nu vor vedea. Două realități antagonice: o stare
a comuniunii între om și Dumnezeu (în care omul nu pune în
discuție cele ale vieții, ci caută să înțeleagă ce poate să facă cu cele
ale vieții) și o stare idolatră - egolatră și egocentrică (pentru că marea
dramă - dorul de ducă, ce creează
idol și chip din orice faptă, cuvânt
sau stare a omului îndepărtat de
Dumnezeu, începe în intelect - Sfântul Maxim
Mărturisitorul; pentru că omul prin păcat nu mai
recunoaște cele firești - obârșia sa). Curăția inimii este
obârșia credinței, iar omul supus și închis în propriul
intelect vrea să vadă divinul prin păcat (el clarifică și
certifică când Dumnezeu se manifestă sau nu în viața
sau în apropierea lui, ca realitate imediată - reacția
fariseilor la vindecarea celor doi orbi din Capernaum).
Cei doi orbi din Capernaum primesc Lumina în baza
credinței lor, nevăzută și firească, necuprinsă în concept dar cuprinsă ca lumină în inimile
lor, neroditoare în cele ale meritului social dar roditoare întru bucuria mărturisirii (Hristos
este bucuria grăită a vieții), nu părtinitoare și fățarnică ci simplă și revendicatoare
(îndrăzneață); o credință ce exprimă, cum spuneam, nu grija vieții și a tot ceea ce credem
că ne lipsește, ci dorința de a vedea - Chipul bucuriei noastre, Hristos!

Bucură-mi sufletul, cu chipul tău, hristoase!

Ciprian Ciula
Mireasmă de
viaTă spre
viată
În străinătatea înțelegerii umane și totuși în intimitatea lui
cea mai adâncă.

Dorul e mărturia comuniunii adânci, duioase şi lucide, în

care trăiește poporul român - Dumitru Stăniloae
 Lumea trebuie cucerită prin păstrarea atmosferei cerești în noi, căci de vom
pierde împărăția lui Dumnezeu din lăuntrul nostru nu ne vom mântui nici noi
și nici semenii noștri.

STRIG

Nu știu să mă rog, că nici cuvântul

Şi nici cugetele nu-şi au rost.
Prin închipuire-mi bate vântul,
Mâinilor în darn cer adăpost,
Aș psălmi, n-am ghiers şi nu știu
cântul.

Fac ca pomul, iarna, în grădină

În pământ genunchii mi-i înfig
Şi cu inima-nălțată spre lumină
Tac şi-aştept ca soarele să vină...
Iar în viscole, mă vaier şi Te strig.

1954, aprilie 29, joi Bucureşti

VASILE VOICULESCU

PRIZONIERUL
Eu dintr-o dată-mi încordez tăria
Uneori, calcă, cineva în inima mea, Cataractă mă inundă bucuria:
Calcă aprins, parcă s-o ia. -Oho, Te-am prins Doamne, nu mai
O măsoară în jos şi-n sus. scapi, Te ţin prizonier
Eu tac, ascult şi adăst supus „Bine, zâmbi El, ține-mă o clipă.” -
O fi boala, o fi moartea Ah, gemui, pier...
Nu mă răzvrătesc, asta mi-e partea. O clipă, inima mi se făcuse Cer.
Mă doare, dar nu mi-e frică
Numai inima se face mică, mică... 1951, decembrie 2, duminică București
Într-o noapte paşii largi, tot mai
largi...
-Domol inimă că te spargi
Strig la ea - eşti nebună?
Ea-mi bate-n urechi să-mi spună
Omule, scoală, este El !
-Care El ? Cine ? Stai niţel !
El, Domnul gâfâie ea,
Ne măsoară cu pas de stea...
 Cel ce nu se liniștește în neliniște, nici în liniște nu se va liniști.

Cu-întâiul om venit-am pe pământ Sortit din pântecele mamei mele

Şi nu mai plec până la cel din urmă
Şi pân-atunci de veghe în cuvânt
Sunt ba păstor ba pulbere sub
turmă
Dar niciodată n-am fost mai puțin
Şi nici mai mult decât o tresărire
Când vânturile-n plopi nelinișteau
Eram şi eu străpuns de nemurire
Şi n-am rămas străin de câte sunt
Şi viețuiesc cu toate în frăție
Şi-n umbra visului cel mai hain
E-o zbatere de aur ce mă știe
Şi de n-am fost norocului mereu
Tot m-am trezit în pumni din când
în când
Cu câte-un crin şi două viorele
Şi încă mai sunt multe de deprins
Şi de la iarbă şi de la albine
Căci ele-s mai bătrâne cu o zi
Şi au vederea-ntâielor coline
Oricât mă pierd pe zare să le prind
Ca roiul pier fără să lase-o urmă
Şi mă întorc de veghe în cuvânt
Ba ca păstor ba pulbere sub turmă.
– Epitaf Ioan Alexandru

Ioanichie Bălan Bartolomeu Anania Ioan Alexandru

Dorul nu trebuie
confundat cu dorința, care
este vecină cu pofta și
chiar cu tentația. Dorul
este un sentiment. Poate
cel mai frumos sentiment
care poate să îl aibă
cineva. Dacă cel mai
frumos sentiment și
dumnezeiesc este iubirea,
iubirea presupune
neapărat sentimental
dorul. Foaia te desparte, fața nu
te-mparte.
Îmi surâzi din slova paginii
NOAPTE LINIŞTITĂ
deschise
Noapte liniștită, noapte desfătată,
Şi din tot cuprinsul filelor nescrise,
Naști în toată vremea ce-ai rodit
Zilnic dăruindu-mi viață
odată.
pintenoagă,
Steaua călătoare, leneșă-n amiezi,
Ca o rugăciune scrisă pe zăloagă.
Din genunea clipei ritmic o-ntrupezi
Şi cântări de leagăn cânți ca şi-a
Şi mi-o urci în tindă, lumea s-o altădată
cuprindă
Tot atât de vie şi adevărată,
Ca o nestemată prinsă pe oglindă.
Limpede-n vecie, limpede-n clipită,
Cine te citește, cine mi te-arată,
Noapte minunată, noapte liniștită!
Noapte liniștită, noapte desfătată?
Calendarul „Credința”, 1967
Fluier cu ciobanii, cânt cu ei din
flaut
Şi pe la-nceputul cronicii te caut,
Mintea să mi-o stâmpăr, cum de
încăpuși
În măsura vremii dintre doi țăruși?
Umblu-n cartea toată, ești mereu în
carte.
 Ţăran - Ioan Alexandru

Împărat e fiece ţăran

Vecernie - Valentin Marica
Şi viaţa sa împărăţie
Astfel petrecut-au pe pământ
Sat molcom, vin să-ţi rup din pleoapă
Moşii mei curaţi în sărăcie
Pârg de îmbunare şi colină,
Să-mi trag sufletul o zi, o noapte,
Nu averea fost-a pentru noi
Ieşi în cale-mi cu găleata plină!
Semnul de nobleţe şi renume
Dă-mi vad de apă să mă opresc,
Ci credinţa care ne-a-mbrăcat
Rana să mi-o leg în amintire...!
Cu miros din ceelaltă lume
Flacăra de lampă, peste colţ de masă,
Să mijească-n umbra cărţii de citire.
Când primit-a harul ziditor
Netezeşte iarba, coapsa pâinii,
Fiece pruncească-ncheietură
Merele pătule să nu cadă-n gloduri...
Şi-nfăşată-n pânză de fuior
Sat domol, cu miruri în cărare,
Adormi cu capul pe scriptură
Răzimat în cruci de lemn, la poduri!
Prind tânjala carului din câmp
Împărat e fiecare om
Când se lasă-n aer părul lung al lunii...
Şi soţia sa împărăteasă
Pe o turtă dulce cade prima stea...
Ea al nostru cerul pe pământ
Timpul la trecut îşi numără ciorchinii.
Întrupat în pâinea de pe masă

Înfrăţit cu toate câte sunt

Prin blândeţea firii din iubire
Ziditoare fără a jigni
Stăpânind în pace prin slujire

Raiul s-a întins şi pe la noi

Văi cu văi coline din coline
Şi când ies pe drum din sărbători
Varsă mir ţărâna după mine
Deschiderea spre infinitatea
manifestării divine în propria
finitudine arată marea taină și
intimitatea între om și Dumnezeu.
Tot ceea ce umple Dumnezeu prin
harul Său, ca revărsare iubitoare,
depășește putința de cuprindere și
simțire înțeleasă a omului.

Ciprian Ciula
BUCURĂ-MI SUFLETUL, CU
CHIPUL TĂU, HRISTOASE!