Cuprins

Introducere.........................................................................................................................9
Capitolul I. Limite şi aşezare geografică...........................................................................11
Capitolul II. Constituţia geologică a Grupei Montane Parâng..........................................14
2.1. Evoluţia paleogeografică a Carpaţilor
Meridionali....................................14
2.2. Alcătuirea geologică a Grupei Montane Parâng.........................................15
2.2.1. Alcătuirea geologică a Masivului
Parâng................................................15
2.2.2. Alcătuirea geologică a Munţilor
Căpăţânii..............................................16
2.2.3. Alcătuirea geologică a Munţilor Cândrel şi Lotru………………......….17
2.2.4. Alcătuirea geologică a Munţilor
Latoriţei...............................................17
2.2.5. Alcătuirea geologică a Munţilor
Şureanu…………………………........19
Capitolul III. Relieful Grupei Montane Parâng.................................................................20
3.1. Caracteristici generale................................................................................20
3.2. Subdiviziunile.............................................................................................25
3.2.1. Masivul Parâng........................................................................................25
3.2.2. Munţii Căpăţânii......................................................................................27
3.2.3. Munţii Latoriţei.......................................................................................28
3.2.4. Munţii Cândrel şi Munţii Lotrului...........................................................29
3.2.5. Munţii Şureanu........................................................................................31
3.2.6. Axa transversală a Jiului şi Streiului.......................................................32
3.2.7. Axa transversală a Oltului.......................................................................35
Capitolul IV. Clima Grupei Montane Parâng...................................................................38
4.1. Trăsături generale......................................................................................38
4.2. Factorii genetici ai climei..........................................................................39
4.2.1. Radiaţia solară........................................................................................39

1
 4.2.2. Circulaţia generală a maselor de aer.......................................................41
4.2.3. Suprafaţa subiacentă...............................................................................41
4.3. Temperatura...............................................................................................42
4.3.1. Temperatura medie anuală şi lunară.......................................................42
4.3.2. Amplitudinea medie anuală....................................................................43
4.3.3. Temperaturile medii zilnice...................................................................44
4.3.4. Temperaturile extreme...........................................................................44
4.3.5. Frecvenţa zilelor cu diferite temperaturi caracteristice.........................44
4.4. Umezeala relativă a aerului. Variaţia anuală şi lunară.............................45
4.5. Nebulozitatea............................................................................................45
4.5.1. Nebulozitatea totală...............................................................................45
4.5.2. Frecvenţa zilelor cu cer senin şi acoperit...............................................46
4.6. Precipitaţiile atmosferice..........................................................................46
4.6.1. Cantităţile anuale de precipitaţii............................................................46
4.6.2. Cantităţile medii lunare de precipitaţii..................................................46
4.6.3. Cantităţile maxime de precipitaţii căzute în 24 de ore..........................47
4.7. Vântul.......................................................................................................48
4.7.1. Frecvenţa vântului pe direcţii................................................................49
4.7.2. Viteza medie lunară şi anuală...............................................................49
4.7.3. Calmul atmosferic.................................................................................49
4.8. Diverse fenomene si procese meteorologice...........................................50
4.8.1. Numărul zilelor cu îngheţ.....................................................................50
4.8.2. Ninsoarea, stratul de zăpadă, viscolul...................................................50
4.8.3. Ceaţa.....................................................................................................50
Capitolul V. Hidrografia Grupei Montane Parâng.........................................................51
5.1. Trăsături generale ale hidrografiei în Grupa Montană Parâng................51
5.2. Apele subterane.......................................................................................52
5.2.1. Apele freatice.......................................................................................52
5.2.2. Apele de adâncime...............................................................................53
5.3. Râurile.....................................................................................................53
5.3.1. Configuraţia reţelei hidrogeografice şi modul ei de organizare...........53

2
 5.3.2. Densitatea reţelei hidrografice.............................................................56
5.4. Lacurile...................................................................................................56
5.4.1. Lacurile din Masivul Parâng................................................................56
5.4.1.1. Lacurile din bazinul Jieţului..............................................................57
5.4.1.2. Lacurile din bazinul Lotrului............................................................58
5.4.1.3. Lacurile din bazinul Latoriţei...........................................................59
5.4.1.4. Lacurile din bazinul Gilortului.........................................................59
5.4.1.5. Lacurile glaciare din Masivul Parâng...............................................59
5.4.1.6. Alte lacuri.........................................................................................61
5.4.2. Lacurile din Munţii Şureanu................................................................61
5.4.3. Lacurile din Munţii Cândrelului..........................................................62
5.4.4. Lacurile din Munţii Latoriţei...............................................................62
5.4.5. Lacurile din Munţii Lotrului................................................................63
Capitolul VI. Vegetaţia Grupei Montane Parâng..........................................................64
6.1. Trăsături generale ale vegetaţiei din Grupa Montană Parâng.................64
6.2. Etajul alpin..............................................................................................64
6.3. Etajul subalpin........................................................................................66
6.4. Etajul forestier……................................................................................66
6.4.1. Etajul pădurilor de molid.....................................................................67
6.4.2. Etajul pădurilor de amestec.................................................................68
6.4.3. Etajul pădurilor de foioase...................................................................68
6.5. Vegetaţia azonală....................................................................................69
Capitolul VII. Fauna Grupei Montane Parâng...............................................................70
7.1. Etajul faunistic al pajiştilor alpine şi al tufărişurilor subalpine..............70
7.2. Etajul faunistic al pădurilor de conifere..................................................71
7.3. Etajul faunistic al făgetelor.....................................................................71
Capitolul VIII. Solurile Grupei Montane Parâng..........................................................73
8.1. Factorii pedogenetici naturali.................................................................73
8.2. Etajarea solurilor....................................................................................74
8.2.1. Solurile alpine......................................................................................74
8.2.2. Solurile montane..................................................................................75

3
 8.3. Repartiţia solurilor..................................................................................76
Capitolul IX. Ariile protejate.........................................................................................77
9.1. Definiţie şi tipuri de clasificare a ariilor protejate..................................77
9.2. Cadru legislativ………………………………………………………...87
9.2.1. Scurt istoric…………………………………………………………..87
9.2.2. Legislaţia actuală privind conservarea biodiversităţii în România.......88
9.3. Gestiunea ariilor naturale protejate..........................................................91
9.3.1. Instrumente şi tehnici de gestiune a ariilor protejate............................92
9.3.1.1. Planul de management şi structurile turistice manageriale................92
9.3.1.2. Tehnici de gestiune............................................................................95
9.3.1.3. Acţiuni de marketing..........................................................................97
9.3.2. Economia ariilor protejate.....................................................................98
Capitolul X. Ariile protejate din Grupa Montană Parâng...............................................102
10.1. Parcurile Naţionale................................................................................102
10.1.1. Parcul Naţional Defileul Jiului...........................................................102
10.1.2. Parcul Naţional Buila –
Vânturariţa...................................................106
10.2. Parcuri Naturale.......................................................................................112
10.2.1. Parcul Natural Grădiştea Muncelului – Cioclovina..............................112
10.2.2. Parcul Natural Cândrel..........................................................................115
10.2.3. Pădurea Dumbrava Sibiului..................................................................117
10.3. Rezervaţii naturale...................................................................................120
10.3.1. Rezervaţia Cheile Olteţului — Peştera Polovragi.................................120
10.3.2. Rezervaţia Speologică Peştera Muierilor..............................................123
10.3.3. Rezervaţia naturală Iezerele Cândrelului……......................................125
10.3.4. Şuvara Saşilor (Tălmaciu).....................................................................128
10.3.5. Rezervaţia naturală Câlcescu ...............................................................130
10.3.6. Rezervaţia Găuri...................................................................................131
10.3.7. Calcarele eocene de la Turnu Roşu (Porceşti)………………..............132
10.3.8. Rezervaţia naturală Piatra Crinului.......................................................133
10.4. Monumente ale naturii.............................................................................134

4
 10.4.1. Calcarele cu hipuriţi de la Cisnădioara…………………….................134
10.4.2. Masa Jidovului, La Grumazi şi Pintenii din Coasta Jinei.....................135
10.4.3. Sfinxul Lainicilor..................................................................................136
10.3.4. Stâncile Rafaila.....................................................................................137
Concluzii.........................................................................................................................138
Bibliografie.....................................................................................................................142
Listă Figuri

Fig. 1 Harta Carpaţilor Meridionali..........................................................................................11

Fig. 2 Harta unităţilor de relief a grupei montane Parâng.........................................................12
Fig. 3 Vârful Parângu Mare (2519 m).......................................................................................25
Fig. 4 Vârful Nedeia (2130 m)..................................................................................................27
Fig. 5 Vârful Puru (2049 m)......................................................................................................29
Fig. 6 Vârful Ştefleşti (2242 m)................................................................................................30
Fig. 7 Fundătura Ponorului.......................................................................................................32
Fig. 8 Temperatura medie lunară şi anuală la staţiile meteorologice Parâng şi Târgu Jiu........43
Fig. 9 Precipitaţiile medii lunare şi anuale la staţiile meteorologice Parâng şi
Novaci............47
Fig. 10 Cantităţile maxime de precipitaţii în 24 ore la staţia meteorologică
Novaci................48
Fig. 11 Frecvenţa vântului pe direcţii la staţia meteorologică
Novaci......................................49
Fig. 12 Lacul Zănoaga Mare.....................................................................................................58
Fig. 13 Căldarea Roşiile cu lacurile Mândra (stânga), Lung (centru), Roşiile.........................60
Fig. 14 Lacul Oaşa....................................................................................................................62
Fig. 15 Floarea de Colţ..............................................................................................................65
Fig. 16 Arnică............................................................................................................................65
Fig. 17 Afin...............................................................................................................................66
Fig. 18 Arginţica.......................................................................................................................66
Fig. 19 Capra Neagră................................................................................................................70
Fig. 20 Ursul.............................................................................................................................70

5
Fig. 21 Parcul Naţional Defileul Jiului.....................................................................................102
Fig. 22 Defileul Jiului...............................................................................................................103
Fig. 23 Parcul Naţional Buila-
Vânturariţa................................................................................106
Fig. 24 Cheile Bistriţei Vâlcene................................................................................................107
Fig. 25 Vârful Vânturariţa Mare (1885 m)...............................................................................108
Fig. 26 Parcul Natural Grădiştea Muncelului – Cioclovina.....................................................112
Fig. 27 Peştera
Tecuri..............................................................................................................113
Fig. 28 Peştera Şura
Mare........................................................................................................113
Fig. 29 Rezervaţia Cheile
Crivadiei.........................................................................................114
Fig. 30 Rezervaţia Dealul şi Peştera
Bolii............................................................................114
Fig. 31 Vârful Cândrel..........................................................................................................116
Fig. 32 Pădurea Dumbrava Sibiului......................................................................................118
Fig. 33 Cheile Olteţului.........................................................................................................121
Fig. 34 Peştera Polovragi.......................................................................................................122
Fig. 35 Peştera Muierilor.......................................................................................................124
Fig. 36 Iezerul Mare..............................................................................................................127
Fig. 37 Pajişti cu Molinia coerulea........................................................................................129
Fig. 38 Lacul Câlcescu..........................................................................................................131
Fig. 39 Calcarele eocene de la Turnu Roşu..........................................................................132
Fig. 40 Piatra Broaştei...........................................................................................................135
Fig. 41 Masa Jidovului..........................................................................................................136
Fig. 42 La Grumazi...............................................................................................................136
Fig. 43 Rezervaţia Sfinxul Lainicilor....................................................................................136

6
 Listă Tabele

Tabel 1 Temperatura medie lunară şi anuală la staţiile meteorologice Parâng şi Târgu Jiu......42
Tabel 2 Precipitaţiile medii lunare şi anuale la staţiile meteorologice Parâng şi
Novaci..........46
Tabel 3 Cantităţile maxime de precipitaţii în 24 ore la staţia meteorologică
Novaci................47
Tabel 4 Frecvenţa vântului pe direcţii la staţia meteorologică
Novaci......................................48
Tabel 5 Datele medii ale primului şi ultimului îngheţ în Masivul Parâng.................................50

7
 Introducere

Ariile Protejate sunt percepute încă de foarte mulţi oameni doar în sensul lor
"conservaţionist" fiind considerate adevărate oaze ale naturii sălbatice într-un deşert al dezvoltării
economice, care trebuie protejate numai pentru conservarea speciilor care le populează.
Foarte puţin este recunoscut faptul că zonele aflate în regim natural şi seminatural constituie
de fapt suportul "vieţii" şi implicit al dezvoltării socio-economice.
De asemenea, dezvoltarea socio-economică s-a făcut având la bază resursele şi serviciile
oferite de capitalul natural, însă până în prezent în foarte puţine cazuri s-a ţinut cont de capacitatea
productivă şi capacitatea de suport a capitalului natural atunci când s-a proiectat dezvoltarea
economică.
Ariile protejate prin valoarea lor naturală şi gradul redus al intervenţiei umane pe teritoriul
lor sunt cele mai bune exemple şi modele pentru sistemele ecologice naturale şi seminaturale.

8
Totodată pentru a realiza tranziţia de la actualul model de dezvoltare la un model de dezvoltare
durabilă este necesară cercetarea, cunoaşterea şi experimentarea teoriilor pentru implementarea
conceptului de dezvoltare durabilă. Astfel, atât evaluarea şi monitorizarea stării capitalului natural,
cât şi dezvoltarea cunoaşterii se poate realiza în cadrul unor zone pilot cum sunt ariile protejate.
Capitalul Natural al ţării se constituie din reţeaua sistemelor ecologice care funcţionează în
regim natural şi seminatural şi din reţeaua sistemelor antropizate prin transformarea şi
simplificarea primelor categorii.
Resursele naturale regenerabile (inclusiv apa şi solul) şi neregenerabile (petrol, cărbune),
precum şi serviciile (controlul climei, al calităţii apei şi aerului etc.) asigurate de către
componentele Capitalului Natural constituie unul dintre factorii cheie ai funcţiei de producţie a
sistemelor economice şi de suport al dezvoltării sistemelor socio-economice.
Capitalul Natural şi componentele sale au o anumită capacitate productivă care trebuie
cunoscută pentru a evita supraexploatarea şi, respectiv, o anumită capacitate de suport (parametru
esenţial pentru a dimensiona corect presiunea antropică şi a evita deteriorarea).
Pentru a garanta dezvoltarea socio-economică durabilă este absolut necesar să se asigure
conservarea unei structuri diverse şi echilibrate a Capitalului Natural şi utilizarea resurselor şi
serviciilor produse de acesta în limitele capacităţii de suport a componentelor sale.
Conservarea Capitalului Natural presupune în principal menţinerea unui raport acceptabil
între ecosistemele naturale, seminaturale şi antropizate, cu menţinerea heterogenităţii în cadrul
fiecărui tip de ecosisteme şi asigurarea conectivităţii între aceste ecosisteme. Pentru conservarea
structurii ecologice la scara complexelor macroregionale de ecosisteme este necesar să se
identifice configuraţia viabilă a unui mozaic de ecosisteme naturale şi seminaturale care să includă
toate tipurile de ecosisteme.
Conectivitatea dintre diferitele tipuri de ecosisteme naturale şi seminaturale, asigurată prin
coridoare naturale şi/sau obţinută prin diferite lucrări de reconstrucţie ecologică, este o condiţie
fundamentală pentru atingerea obiectivelor conservării diversităţii habitatelor şi a sistemelor
ecologice. În spaţiile acestei matrice trebuie să se distribuie ecosistemele antropizate, ecosistemele
urbane şi rurale, complexele industriale şi reţeaua rutieră.
Înfiinţarea de arii protejate şi managementul eficient al acestora e o necesitate deoarece:
- ariile protejate sunt exponente ale ecosistemelor naturale şi seminaturale care pot fi
evaluate şi monitorizate, exprimând într-o anumită măsură starea acestora la un moment dat.

9
Ecosistemele naturale şi seminaturale reprezintă principalele componente ale capitalului natural
care asigură resursele şi serviciile ce stau la baza dezvoltării socio-economice.
- ariile protejate sunt zone în care se dezvoltă cunoaşterea necesară pentru asigurarea
tranziţiei la un model de dezvoltare durabilă.
- ariile protejate sunt adevărate "săli de clasă în aer liber" în care oamenii pot fi educaţi cu
privire la rolul naturii şi necesitatea conservării naturii şi a dezvoltării durabile.

Capitolul I
Limite şi aşezare geografică

Includem în acest complex masivele cuprinse între Olt şi Jiu (Fig. 1) şi care se înscriu, în
cadrul Carpaţilor Meridionali, prin cea mai accentuată masivitate. Între Sebeş şi Novaci masa
montană se extinde pe circa 60 km, iar în depresiunea Petroşani şi Brezoi pe aproximativ 70 km,
înscriind astfel o formă cvasicirculară, de rozetă. Prin urmare şi arterele hidrografice au o
dispoziţie similară, fiind colectate periferic de o reţea care îşi măreşte în acest fel debitul.
Menţionăm că nici una din văi nu străbate în totalitatea sa masa montană, că acest caracter îl au
numai văile periferice Olt şi Jiu.

10
 Fig. 1 Harta Carpaţilor Meridionali
Sursa: http://mirceaeliade.wikispaces.com

Limitele acestei subunităţi sunt marcate de culoare de vale puternic încrustate (defileul
Oltului şi cel al Jiului) şi de areale depresionare în care contactul cu muntele se realizează prin
piemonturi de eroziune şi acumulare (depresiunile Petroşani şi Haţeg-Strei). Zonele de contact sunt
subliniate diferit din punct de vedere hidrografic; defileele concentrează drenajul (Oltul şi Jiul), în
schimb, suprafeţele piemontane de racord, din depresiuni, înscriu divergenţe hidrografice ca, de
exemplu, perimetrul dintre Miercurea Sibiului şi Orăştie.
Sublinierea limitelor apare netă în zonele de contact cu depresiunile, prin concentrarea
aşezărilor, a reţelei de drumuri şi prin schimbarea modului de utilizare a terenurilor. Tot
aliniamentul sudic de aşezări adunate la baza muntelui cum sunt: Bumbeşti Jiu, Crasna, Novaci,
Cernădia, Baia de Fier, Polovragi, Vaideeni, Romanii de Sus etc. desemnează statornicia de
timpuriu a populaţiei, a unui vechi drum de transhumanţă şi a unor târguri, care au păstrat aceste
funcţii de-a lungul timpului.

11
 Fig. 2 Harta unităţilor de relief a grupei montane Parâng
Sursa: ***, 1987, Geografia României, volumul III, Ed. Academiei Române, Bucureşti.

După cum se poate vedea din Fig. 2, unităţile componente sunt: Masivul Parâng, situat între
depresiunile de sub munte Bumbeşti, Crasna, Novaci, Cernădia, Polovragi, în sud; valea Olteţului
şi obârşia Latoriţei în vest, Jiul de est în nord, iar în est defileul Jiului; Munţii Căpăţânii desfăşuraţi
între depresiunile Vaideeni, Horezu, Olăneşti, Mureasca-Jiblea, în sud, defileul Oltului sectorul
Cozia-Brezoi, în est, valea Lotrului şi a Latoriţei, în nord şi cea a Olteţului, în vest; Munţii Lotrului
cuprinşi între văile Olt, Lotru, obârşia Sebeşului şi Sadu; Munţii Cândrelului sau Cibinului extinşi
între Sebeş şi Sadu; aceştia trimit o serie de pinteni către nord-est spre Depresiunea Sibiului unde
la baza abrupturilor împădurite se desfăşoară întinse zone piemontane; Munţii Şureanul sau
Sebeşului, care ocupă cea mai mare suprafaţă, sunt delimitaţi, în nord, de culoarul Orăştiei, în vest
de Depresiunea Haţeg-Strei, în sud de depresiunea Petroşani şi Jiul de Est, iar în est de obîrşia
Sebeşului şi valea Cibinului.

12
 Capitolul II
Constituţia geologică a Grupei Montane Parâng

2.1. Evoluţia paleogeografică a Carpaţilor Meridionali

Carpaţii Meridionali, din care face parte Grupa Montană Parâng şi implicit Masivul Parâng,
aparţin aceleiaşi arii alpine ca şi Carpaţii Orientali, dar au câteva trăsături distinctive, atât din punct
de vedere al aranjamentului tectonic, cât şi ca compoziţie litologică.

13
 Istoria Carpaţilor Meridionali arată că aceştia au avut o evoluţie sensibil deosebită de cea a
Carpaţilor Orientali, cea ce dovedeşte că geosinclinalul respectiv s-a format şi a evoluat
independent de cel oriental. Primele şanţuri geosinclinale alpine s-au format în lungul unor zone
care în Paleozoic au funcţionat ca arii de acumulare. Acestea şi-au menţinut rolul de principale
zone de sedimentare, până spre sfârşitul Cretacicului inferior, De aceea, în Carpaţii Meridionali nu
se recunoaşte fenomenul de migrare a geosinclinalului, atât de pregnant în Carpaţii Orientali. De
asemenea nu se întâlneşte o zonă propriu-zisă de fliş; formaţiuni, cu asemenea caractere au luat
naştere într-o fosă internă, însă au fost dislocate şi deplasate tectonic, formând în structura actuală
ceea ce se cunoaşte sub numele de pânză de Severin (V. Mutihac, L. Ionesi, 1974).
La sfârşitul Jurasicului mediu are loc deschiderea riftului central carpatic, care va separa
marginea activă a plăcii Est Europene în cadrul Carpaţilor Meridionali în două blocuri: Getic şi
Danubian. La începutul Cretacicului inferior cele două blocuri intră într-o mişcare divergentă, ca
expresie a zonei de expansiune secundară din zona de rifting central carpatic.
La sfârşitul Cretacicului se închide zona de rifting şi se delimitează în partea de nord-vest,
din care vor evolua unităţile supragetice. Prin delimitarea unităţilor supragetice ele vin în coliziune
cu blocul Getic. După Cretacicul inferior procesele de consum prin subducţiei ale zonei de rifting
central carpatic continuă, această zonă se îngustează şi cele două blocuri Getic şi Danubian intră în
mişcare de convergenţă.
În marea dintre cele două blocuri, mare care corespunde riftului central carpatic şi poartă
numele de fosa de Severin, se va forma flişul de Severin, care este acelaşi cu flişul intern şi care
are straturi din Titonic până în Apţian.
Prin îngustarea continuă a fosei de Severin, blocul Getic, solidar cu unităţile supragetice,
alunecă (încalecă) peste blocul Danubian. Alunecarea are loc pe masa ofiolitică, adică masa
compusă din bazalte, care au fost aduse din crusta oceanică a fosei de Severin, pe cale de
subducere.
În deplasarea lui, blocul Getic antrenează şi flişul de Severin. În urma acestui process rezultă
o unitate tectonică, formată din două etaje structurale: dintr-un alohton, care este pânza Getică şi a
doua masă autohtonă, continentală, care este blocul Danubian.
Între cele două blocuri se situează pânza de Severin sau para-autohtonul de Severin, care
este o pânză de coliziune.

14
 Principalele faze de orogeneză, care au dus la realizarea edificiului structural al Carpaţilor
Meridionali, au fost: faza austrică, de care este legată amorsarea unui şariaj de mare amploare
(şariajul getic) şi faza laramică, în care s-a desăvârşit structura în pânză, a actualei zone muntoase
şi s-a format depresiunea marginală subcarpatică (Depresiunea Getică). Mişcările ulterioare nu au
mai afectat sensibil structogenul laramic, ci au avut ca efecte naşterea depresiunilor intramontane.
Deformări mai importante s-au produs doar în zona de molasă.
Având în vedere evoluţia geologico-structurală a Carpaţilor Meridionali, în cuprinsul lor se
individualizează o zonă a masivelor cristaline, cu învelişul sedimentar paleozoic şi mezozoic şi
depresiunea marginală (subcarpatică) sau zona de molasă (Depresiunea Getică).

2.2. Alcătuirea geologică a Grupei Montane Parâng

2.2.1. Alcătuirea geologică a Masivului Parâng
Istoria geologică a munţilor Parâng începe din cele mai vechi timpuri, rocile din care este
alcătuit masivul având diferite geneze, ca o consecinţă a locurilor (domeniilor) diferite în care s-au
format.
În prezent se admite că aria munţilor Parâng aparţine mai multor unităţi, după cum urmează:
1. Pânza Getică, puţin răspândită în Parâng: un petic redus ca dimensiune, pe stânga văii
Jiului, la intrarea în defileu; în zona Obârşia Lotrului - Poiana Muierii - muntele Capra şi eventual
munţii Câmpii (situaţi între Jiul de Est şi Jieţ), dacă se admite că limita nordică a Parângului trece
pe valea Jiului de Est. Rocile aparţinând Pânzei Getice sunt puternic metamorfozate şi reprezentate
prin paragnaise, micaşisturi, gnaise cuarţo-feldspatice, amfibolite. Vârsta lor este apreciată la circa
850 milioane de ani, adică precambriană.
2. Unitatea Danubiană este prezentă prin două mari grupuri de roci: Grupul Dragşan,
ocupând partea de nord a munţilor Parâng, şi Grupul Lainici-Păiuş, în sud, despărţite între ele
printr-o linie mediană orientată est-vest. Grupul Dragşan este alcătuit în special din roci amfibolice
şi gnaise micacee, iar în Grupul Lainici-Păiuş predomină rocile calcaroase grafitoase şi gnaisele
cuarţitice cu biotit, foarte strâns asociate cu roci granitice (granitul din Parâng). Rocile aparţinând
acestor două grupuri sunt de asemenea puternic metamorfozate, iar vârsta lor este considerată tot
precambriană.
Roci mai slab metamorfozate şi de vârstă mai tânără sunt cele care aparţin aşa-zisei
formaţiuni de Latoriţa, probabil devoniană (paleozoic), răspândită pe aria în care sunt cantonate şi

15
rocile aparţinând Grupului Drăgşan. Rocile acestei formaţiuni se întâlnesc la est de valea Jiului şi
la izvoarele văii Lotrului, fiind reprezentate prin diferite tipuri de gresii metamorfozate, calcare
cristaline, şisturi sericitoase şi roci eruptive bazice metamorfozate. Rocile mai tinere, jurasice şi
cretacice, pot fi şi ele foarte slab metamorfozate şi sunt reprezentate predominant prin calcare.

2.2.2. Alcătuirea geologică a Munţilor Căpăţânii

După formaţiunile care predomină, Munţii Căpăţânii pot fi împărţiţi în mai multe sectoare
distincte. În sectorul vestic (Olteţ-Horezu) şi în zona alpină predomină formaţiuni ale cristalinului
autohton, peste care s-a suprapus cristalinul pânzei getice. În afară de granite, grandiorite şi de roci
eruptive de adâncime, se mai întâlnesc şisturi sericitoase, cloritoase, argile cu grafit, calcare
cristaline şi, mai rar, cuarţite.
În sectorul mijlociu şi răsăritean predomină rocile pânzei getice, reprezentate prin gnaise
micacee cu intercalaţii de amfibolite în benzi, micaşisturi ce formează cristalinul seriei de Lotru.
Prezenţa foiţelor de mica este caracteristică aici. Blocul stâncos al Naratului, ca şi vecinul său de
dincolo de Olt, Cozia, este constituit în mare parte din gnaisul ocular de Cozia (gnais biotic şi
amfibolitic, cu injecţii lenticulare de gnais ocular).
În zona sudică, culmea Arnota-Buila-Vânturariţa-Stogu, alcătuită din calcare jurasice,
formează o creastă aproape neîntreruptă de peste 14 km, ce se impune în relief prin formele variate
şi deosebit de pitoreşti pe care le prezintă.
În partea cea mai înaltă a Munţilor Căpăţânii (Negovanu, Nedeia, Căpăţâna, Ursu) se
păstreaza urme slabe ale activitatii nivale. O zănoaga bine conturată, cu aspect de circ, poate fi
observată pe latura estică a vârfului Ursu, iar o alta asemănătoare lângă Turcinu Negovanului.
În acest masiv se găsesc câteva zone carstice, unele puţin întinse, altele ceva mai dezvoltate,
reprezentate prin chei, peşteri, versanţi modelaţi de ape etc. Dintre peşterile care au stârnit un
interes deosebit sunt cele din Cheile Olteţului, din Vânturariţa, peşterile Stogşoarele, Sorbul Mare,
ultima fiind cea prin care apele pârâului Cheia năvălesc în miezul muntelui Stogşoarele. Mai există
peşteri şi în Cheile Bistriţei, Cheile Pietrenilor, abruptul Târnovului.

2.2.3. Alcătuirea geologică a Munţilor Cândrel şi Lotru

16
 Munţii Cibin şi Lotru au aceeaşi caracteristică generală a Carpaţilor Meridionali, şi anume
constituţia cristalină, ceea ce le-a permis să-şi păstreze masivitatea, cu vârfuri înalte şi culmi
puternice şi lungi, însă netezite în decursul istoriei geologice a acestor munţi, adânc tăiate de ape.
Cristalinul acestei zone aparţine Pânzei Getice, reprezentată prin roci cu un metamorfism
accentuat. Dezvoltat tipic în acest masiv, el poartă denumirea, după unii autori, de 'Cristalinul
Lotrului' şi prezintă o omogenitate evidentă în întreaga zonă.
În comparaţie cu urmele glaciare bine păstrate din celelalte masive înalte ale Carpaţilor
Meridionali (Făgăraş, Retezat, Parâng etc.), cele din Muntii Cibin şi Lotru sunt mai puţin
numeroase şi de mai mică amploare. Faptul se datorează reliefului glaciar al acestor munţi, de tip
mai recent (glaciaţia wurmiană), reprezentat prin circuri simple, de dimensiuni mai mici; îl găsim
în special la obârşiile principalelor văi fluviatile preglaciare care flancau marile înălţimi. Cele mai
evidente urme ale glaclaţiei le găsim în vecinătatea vârfurilor Cândrel, Piatra Albă si Ştefleşti.
Din culmea Cândrel-Serbota se orientează spre nord trei circuri glaciare Zănoaga Gropata,
Căldarea Iezerului Mic si Căldarea Iezerului Mare, iar spre est - Căldarea Iujbei. Dintre acestea,
cele mai caracteristice ca relief glaciar şi constituind prin frumuseţea lor obiective turistice de
seamă ale acestor munţi sunt căldările celor două iezere.
Lacul Iezerul Mare ocupă fundul unui circ simplu şi foarte adânc, cu pereţi puternic
degradaţi. Lungimea lacului este de 200 m, iar adâncimea lui de 5 m şi este barat în parte de o
prăbuşire de pietre din pereţii căldării. O treaptă inferioară arată, până la 1800 m, depozite de
morene, cu blocuri lustruite şi uşor scrijelate.

2.2.4. Alcătuirea geologică a Munţilor Latoriţei

În cuprinsul Munţilor Latoriţei se disting cele două mari unităţi caracteristice Carpaţilor
Meridionali: Domeniul Getic (Pânza Getică) şi Autohtonul Danubian. Pânza Getică îşi are în acest
sector limita sa sudică, ce se poate urmări din Şaua Ştefanu spre est pe firul Latoriţei de vest pînă
la est de pârâul Zănoguţa, unde, întâlnind falia Olteţ-Puru, suferă o inflexiune spre nord pînă la
valea Vidruţa. De aici limita sudică a Pânzei se înscrie pe aliniamentul văilor Vidruţa şi Minăileasa,
până aproape de confluenţa acesteia din urmă cu Lotru.
Culmea Ştevia-Dealul Cireşului, până la extremitatea estică a masivului, aparţine de
asemenea Pînzei Getice. Un solz al Pânzei se întâlneşte pe versantul stâng al Latoriţei, amonte de
Pârâul lui Tocan. În cuprinsul acestei mari unităţi se întâlnesc gnaise cuarţo-feldspatice,

17
micaşisturi, amfibolite şi paragnaise micacee, pe alocuri cu filoane de pegmatite. Ele aparţin seriei
de Sebeş-Lotru, fiind metamorfozate în faciesul amfibolitelor şi având vârstă precambriană.
Tot în acest sector au fost puse în evidenţă atât depozite aluvionare cuaternare, cât şi argile,
conglomerate şi marne cu intercalaţii de cărbuni de vârstă tortoniană, situate în depresiunea
intramontană Puru, în prezent acoperite în mare parte de apele lacului Vidra. Prezenţa acestor
depozite ridică semne de întrebare în privinţa genezei lor, ca şi a cursului Lotrului în urmă cu
milioane de ani. Domeniul Danubian (Autohtonul) se dispune la sud de limita Pânzei Getice şi
cuprinde o mare varietate de roci. Astfel la izvoarele Muntinului se află elemente ale seriei de
Tulişa, cuprinzând şisturi sericito-albitice, cuarţoase, cu intercalaţii de serpentinite şi lentile de
azbest. Pe alocuri aflorează calcare cristaline şi dolomite. Roci asemănătoare, constituind seria de
Latoriţa, se întâlnesc în sectorul central al masivului, începând din Şaua Pietrile, spre est, până la
izvoarele Rudăresei. În această porţiune predomină însă calcarele, mai mult sau mai puţin
cristaline, puternic tectonizate, care au dat naştere unor interesante fenomene carstice.
Latoriţa de Jos (Urdele) străbate roci granitice, amfibolite şi depozite fluviatile cuaternare. În
aval de lacul Petrimanu, Latoriţa curge pe o albie de granite care, şlefuite de ape, au format un
microrelief interesant (“La jgheaburi"). Abruptul dinspre Latoriţa (versantul stîng al văii) cuprinde
gnaise amfibolice şi ortoamfibolite corespunzătoare seriei de Drăgşan de vârstă precambriană, ca şi
granite şi granodiorite cambrierie. Între valea Vidruţei şi culmea Munţilor Latoriţei se întinde seria
de Vidruţa conţinând şisturi clorito-epidotice, metagresii şi metaconglomerate, uneori
nediferenţiate, metamorfozate în faciesul şisturilor verzi hercinice.
Din punct de vedere tectonic, se remarcă prezenţa a două falii care taie transversal Munţii
Latoriţei. Este vorba de falia Olteţ - Puru, situată în prelungirea văii Olteţului până pe valea Pietrile
Vidruţei, şi de falia Tîrnovu – Mânăileasa situată mai la est şi având direcţia nord-vest - sud-est.
Rocile supuse metamorfismului au fost puternic cutate, distingându-se în sectorul estic mai multe
sinclinale şi anticlinale.
Ca resurse minerale se pot menţiona pegmatitele cu mică (muscovit şi biotit) ce se
exploatează în “Cataracte” ca şi unele mineralizaţii de fier, sulfuri metalice, azbest şi grafit de mică
importanţă, constituind totuşi rezerve ale economiei naţionale.

2.2.5. Alcătuirea geologică a Munţilor Şureanu

18
 Munţii Şureanu sunt constituiţi, preponderent, din şisturi cristaline mezometamorfice şi
epimetamorfice. Către marginile munţilor se adaugă câteva petice de roci sedimentare.
Seria mezometamorfică are cea mai mare extindere şi este reprezentată prin diferite varietăţi
de gnaise, paragnaise, amfibolite, micaşisturi. Atât materialul premetamorfic, cât şi
metamorfozarea sa sunt foarte vechi, vârsta lor fiind atribuită de geologi anteproterozoicului
superior-2600 milioane ani.
Seria rocilor epimetamorfice se întâlneste pe o zonă restrânsă numai în partea nordică a
masivului. Ea este alcătuită dintr-o suită de roci sedimentare din proterozoicul superior-
carboniferul inferior, care au fost transformate în roci cristaline, în timpul orogenezei hercinice.
Rocile cristaline au faciesuri variate datorită, pe de o parte, existenţei unei succesiuni de
depozite sedimentare, pe de alta, metamorfozării lor în condiţii diferite ale metamorfismului
regional. Ele sunt străbătute de corpuri de roci bazice şi ultrabazice cu formă rotundă sau
lenticulară.
Rocile sedimentare care s-au depus ulterior pe formaţiunile cristaline se întâlnesc în partea
nordică şi cea sudică a acestor munţi. Astfel, la nord, între văile Sebeş şi Pianu, ele sunt alcătuite
din gresii cu intercalaţii de conglomerate, nisipuri şi marne şi au vârstă cretacică. La sud şi sud-
vest, formaţiunile sedimentare sunt alcătuite din conglomerate şi gresii permiene, urmate de o
succesiune de gresii, conglomerate cu intercalaţii argiloase, calcare spatice, calcare noduroase de
vârstă jurasică, calcare masive recifale barremian-aptiene, bauxite, conglomerate.

Capitolul III
Relieful Grupei Montane Parâng

3.1. Caracteristici generale

19
 Nici una dintre diviziunile principale ale Carpaţilor Româneşti nu este atât de unitar alcătuită
orografic ca cea delimitată de văile Oltului, Jiului şi Streiului. Este un ansamblu montan cu o
suprafaţă de peste 5360 km², format din masive şi culmi puternice, bine individualizate, dar legate
atât de strâns prin culmi secundare şi şei, încât toate, fără excepţie, contribuie la închegarea unui
complex orografic caracterizat adesea ca un singur masiv.
Spre depresiunile din sudul Transilvaniei se termină printr-un abrupt de cel puţin 250-300 m,
indiferent dacă sub marginea lui ajung şesurile depresiunilor (ceea ce face mai evidentă limita
munţilor), sau se insinuează o treaptă colinară sau de gruiuri prelungi, ca în dreptul depresiunii
Apoldului şi Culoarului Orăştiei. Abruptul sudic, dinspre Depresiunea subcarpatică a Olteniei,
separă tot atât de clar munţii de Subcarpaţi. De la Jiu până la Bistriţa Vâlcii acesta corespunde
rupturii marginale, în lungul căreia s-a produs afundarea Depresiunii Getice şi a fost sculptat recent
ulucul depresionar subcarpatic. Mai la est, nemairesimţindu-se influenţa acestei importante linii
tectonice, se produce o adevărată sudură şi o trecere treptată de la munţi la dealuri. Dar acest lucru
nu este total pentru că, din valea Pârâului Olăneşti spre Olt, un contact litologic (favorizând
formarea ulucului depresionar Olăneşti – Muereasca de Sus - Călimăneşti) a permis scoaterea în
evidenţă şi aici a abruptului marginal. Chiar dacă în câteva porţiuni limita nu are acelaşi aspect de
abrupt care domină regiunile alăturate cu cel puţin 250-300 m, unitatea dintre Olt şi Jiu rămâne una
dintre cele mai clar delimitate şi bine individualizate din Carpaţii Româneşti, iar marginile din
nord, dinspre Depresiunea Haţegului, ca şi dinspre sud sunt subliniate de un şir aproape neîntrerupt
de aşezări ce au căutat adăpostul de la rădăcina muntelui.
Structura orografică şi aspectul formelor de relief trădează de la început amprenta
constituţiei şi evoluţiei geologice: în egală măsură a structurii de bloc cristalin (în cuprinsul căruia,
subordonat, apar formaţiuni sedimentare vechi, între care predomină calcarele mezozoice) şi a
mişcărilor, pe verticală, suportate din cretacicul superior până în cuaternar. Este deci, o masă
muntoasă cristalină, nefărămiţată tectonic spre a da naştere la diferenţieri de blocuri secundare şi la
apariţia depresiunilor tectonice intramontane. Dacă munţii Şureanului, Cândrelului, Lotrului şi
Căpăţânii sunt formaţi pe cristalinul pânzei getice, Munţii Parângului şi jumătatea vestică a
Munţilor Latoriţei se înscriu pe domeniul danubian, descoperit de sub pânza getică, ca parte estică
din semifereastra Parâng-Retezat-Almăj. Asocierea celor două grupe de roci metamorfice, la care
se adaugă intruziunile granitice şi de pegmatite şi totala subordonare a celor sedimentare, au
asigurat o modelare unitară, fără contraste izbitoare, dominante, de la un masiv la altul sau de la o

20
culme la alta. Cele câteva petice de calcare mezozoice din sud-vestul Munţilor Şureanului, de pe
marginea Parângului şi din estul Munţilor Căpăţânii, la care se adaugă formaţiunile cretacicului
superior din Munţii Olăneştilor, impun numai diversificări locale ale reliefului, întru-totul diferite
de cele rezultate din prelucrarea rocilor cristaline. În adevăr, ne aflăm în prezenţa celui mai întins
şi mai puternic bloc cristalin din Carpaţii Româneşti , ale cărui dimensiuni sunt de 50 km, de la
nord la sud, şi 60 km de la est la vest (între Olt şi Strei), fragmentat în masive şi culmi, modelate
într-o anumită uniformitate care asigură unitatea morfologică de ansamblu, fără a imprima
reliefului un caracter monoton.
Jocul pe verticală, tot mai accentuat în ultima parte a pliocenului şi în cuaternar, a determinat
accentuarea continuă a fragmentării, mai ales sub aspectul măririi energiei de relief, care nu creşte
proporţional cu altitudinea absolută, spre partea centrală a munţilor, ci prezintă cele mai mari
valori în partea mijlocie şi către periferie. Văile principale au căpătat aspect de defilee (exceptând
jumătatea inferioară a văii Lotrului), cele mai multe prezentând încătuşări până la cataracte (văile
Cibinului, Sebeşului, Cugirului, Orăştiei, Lotrului, Latoriţei, Jieţului etc.) şi chei în sectoarele de
străpungere a masivelor şi barelor de calcare, cum sunt cele din latura sudică a munţilor Parângului
şi Căpăţânii (valea Cheii, Bistriţa Vâlcii, Olteţ, Galbenu).
În contrast cu aspectul general al văilor surprinde înfăţişarea sectoarelor de obârşie, uneori
adevărate depresiuni de altitudine (la 1500-1600 m), în care râurile au construit lunci largi, pe
alocuri înmlăştinite (Frumoasa, Sadu, Lotru etc), rămase, într-un fel, suspendate şi izolate faţă de
sectoarele din avale mult adâncite.
Versanţii cu înclinare accentuată, în mod frecvent devenind chiar abrupturi, delimitează
culmi puternice, în cea mai mare parte rotunjite, largi, ajungând pe alocuri cu aspect de poduri
întinse. Declivitatea este mare, dar constituţia geologică şi gradul ridicat de acoperire cu vegetaţie
sunt favorabile menţinerii stabilităţii versanţilor. De aceea, ca şi culmile netezite, sunt acoperiţi de
o pătură groasă de alterare, conservată din perioade relativ vechi. Numai în părţile cele mai înalte –
mai ales din Masivul Parâng – supuse modelării glaciare şi periglaciare apar stâncării şi grohotişuri
neacoperite de sol, ca şi suprafeţele calcaroase din Masivul Vânturariţa-Buila, a celor din
Platforma Luncanilor, din Târnovu (Munţii Latoriţei) etc. Panta relativ accentuată a râurilor a
stimulat evacuarea materialelor, astfel că naşterea formelor de acumulare este sporadică şi numai
în condiţii morfologice de barare relativă a cursurilor: amunte de chei (Olteţ, Galbenu, Bistriţa

21
Vâlcii), de meandrele încătuşate (Cibin, Sebeş, Lotru, Lotrioara etc) şi în lărgirile de obârşie,
relativ suspendate.
Împărţirea în două a acestui grup de munţi prin culoarul (parţial tectonic) format din valea
Lotrului, valea Pravăţului, şaua Poiana Muierii (1600 m), valea Jiului de Est (al Petrilei) afectează
în mică măsură unitatea orografică de ansamblu, mai ales că se înscrie în modul general de
divizare radiară în masive. Culoarul separă, totuşi, două stiluri orografice: în sud, o culme
principală, dispusă pe direcţia est-vest, între Jiu şi Olt ( a Parângului şi Căpăţânii cu o inflexiune
pronunţată la Curmătura Olteţului), având înălţimi de peste 2500 m în vest, diminuate până la sub
2000 m în est, din care se desprind lateral culmi secundare aproape paralele; în nord, trei culmi
principale (ale Şureanului, Cândrelului şi Ştefleştilor), diferit orientate, se ramifică aproape
dendritic, în aşa fel încât, în ansamblu, se impune o fragmentare radiară.
Culmile de peste 2100-2200 m au fost afectate de glaciaţie, dar intensitatea şi efectele ei
diferă în raport direct cu înălţimea, masivitatea şi orientarea culmilor. În timp ce în Parâng s-au
instalat gheţari puternici în complexe de circuri etajate, continuate cu văi în lungul cărora coborau
limbi de gheaţă de câţiva kilometri (pe Lotru, Jieţ şi Latoriţa), în culmile netezite ale Ştefleştilor,
Cândrelului şi Şureanului sunt schiţate numai circuri suspendate, sub nivelul şi la marginea
suprafeţei de netezire superioare. Glaciaţia din această parte se aseamănă cu cea din masivele
Ţarcu şi Godeanu, caracterizată într-o anumită măsură ca glaciaţie de platou.
Cu toată asimetria de ansamblu, căderea în trepte a culmilor, asemănătoare pe ambele
flancuri, dovedeşte parcurgerea aceloraşi cicluri de modelare şi unitatea de evoluţie a întregului
grup de masive. Nu se exagerează când se afirmă că suprafaţa acestor munţi se prezintă ca o
succesiune dominantă de suprafeţe nivelate aparţinând la trei mari cicluri de modelare, dar care nu
se pot reduce doar la trei suprafeţe morfologice precis delimitate. Este vorba de trei mari cicluri
sculpturale în cuprinsul cărora s-au succedat câteva faze, în care a fost posibilă formarea mai
multor suprafeţe secundare, greu de racordat pe întreg spaţiul muntos dintre Olt şi Jiu. Ies, însă, în
evidenţă, treptele mari, sau complexele de suprafeţe relevate iniţial şi confirmate ulterior prin
cercetări regionale mai detaliate. Chiar suprafaţa cea mai veche, considerată ca reprezentând
resturile unei pediplene carpatice generale, nu este dată de un singur nivel situat la 1900-2100 m,
ajungând până la 2200 m altitudine absolută, ci de un complex în care se individualizează clar
două nivele: la 2000-2200 m şi la 1800-1900 m, cu dedublări la 1750-1800 m. Începând de la
1650-1700 m se desfăşoară periferic cel de al doilea complex de suprafeţe nivelate (Râu Şes), mai

22
dezvoltat şi mai bine păstrat în munţii de la nord de Lotru. În bazinul Lotrului şi pe latura sudică a
Parângului şi Munţilor Căpăţânii apare mai mult sub formă de culmi înguste, aproape într-un nivel
de intersecţie a versanţilor, mai evident separat, atât de suprafeţele superioare, cât şi de cele
inferioare. În schimb, în Munţii Cândrelului şi Şureanului, de la 1600-1650 m culmile netezite
coboară, continuându-se unele din altele, separate de denivelări de câteva zeci de metri, până la
1200-1300 m şi chiar mai jos, trecând în suprafaţa de nivelare inferioară (Gornoviţa), situată la
900-1100 m. Pe alocuri, ca între văile Sibielului şi Dobrei sau ale Sebeşului şi Cugirului, are o
extindere atât de mare şi o netezire atât de accentuată, încât pare că ar aparţine mai mult unui podiş
decât munţilor de înălţime mijlocie.
La altitudinea de 800-850 m, pe marginea munţilor Cândrelului şi Şureanului se conturează
încă un nivel, ca o prispă restrânsă (după Gr. Posea, 1964, suprafaţa de bordură), dar a cărui
existenţă se constată, în aceeaşi măsură, pe marginea estică a Munţilor Lotrului şi mnţilor
Căpăţânii, în lungul Oltului, ca şi deasupra depresiunii subcarpatice, ca o prispă restrânsă, trecând
în dealurile subcarpartice dintre Bistriţa Vâlcii si Olt. Este un nivel care aparţine tot celui de-al
treilea ciclu de modelare, a cărui apariţie pe marginea munţilor Parângului şi Căpăţânii trebuie
legată de un proces de abraziune manifestat la sfârşitul pliocenului.
Dacă pe latura sudică toate suprafeţele sunt mai fragmentate şi separate prin denivelări
pronunţate, în jumătatea nordică par a forma o suprafaţă unică, aproape un podiş înclinat spre nord
şi fragmentat adânc de o reţea viguroasă. Pe măsura apropierii de Olt toate suprafeţele sunt din ce
în ce mai fragmentate, dar ele rămân dominante în morfologie şi determină trăsăturile principale
ale acestor munţi. Succesiunea şi mai ales modul lor de asociere sunt hotărâtoare pentru
desfăşurarea etajată a complexelor fizico-geografice, cu consecinţe nemijlocite pentru imprimarea
unui anume mod de utilizare.
a) Treapta alpină – corespunzând cu complexul de suprafeţe nivelate înalte (ale ciclului
Borăscu) din care se înalţă sistemul de creste şi vârfuri sculptate de gheţari – este dispusă în
altitudine pe mai mult de 700 m (între 1800 şi 2519 m). Limita inferioară este dată, în general, de
înălţimea până la care ajunge pădurea, iar în cuprinsul ei se diferenţiază:
- Etajul celor mai înalte vârfuri şi creste; situat la peste 2300 m, pe o suprafaţă redusă numai
în partea centrală a Masivului Parâng, între vârfurile Cârja (2405 m), Parângu Mare (2519 m) şi
Mohoru (2337 m), înglobează sistemul de culmi înguste, creste, căldări glaciare şi versanţi abrupţi,

23
cu stâncării şi grohotişuri. Tot ce este mai sus de 2400 m reprezintă un ansamblu de stâncării şi
grohotişuri nefixate, din care numai ici şi colo, în mici concavităţi, s-a adunat puţin sol.
- Etajul suprafeţelor cuprinse între 2300 şi 2000 m, partea cea mai reprezentativă a
suprafeţei de nivelare superioare (resturi ale pediplenei carpatice), se întâlneşte pe toate culmile
principale, delimitate de versanţi abrupţi, pe alocuri scobite, lateral, de căldări glaciare. Culmile
largi şi micile platouri sunt acoperite cu pajişti alpine propriu-zise, dezvoltate pe podzoluri
humico-feriiluviale şi pe soluri humico-silicatice.
- Etajul alpin inferior (subalpin) al suprafeţelor cuprinse între 2000 şi 1800 m înglobează
culmi domoale, versanţi slab şi moderat înclinaţi şi mici platouri, fragmente ale suprafeţei de
nivelare superioare. Are o extensiune apreciabilă în toate masivele.
b) Treapta montană mijlocie cuprinde complexul de suprafeţe nivelate mijlocii (ale ciclului
Râu Şes), în care predomină culmile prelungi, vârfurile rotunjite şi versanţii slab şi moderat
înclinaţi. Este extinsă între 1700 şi 1200 m altitudine şi, în cuprinsul ei, se individualizează:
- Etajul suprafeţelor de nivelare de 1700-1400 m, dominat de un climat rece, cu temperatură
medie anuală de 2-3°C, iar precipitaţiile medii între 1000 şi 1200 mm, este domeniul pădurilor de
conifere, în care predomină molidul (Picea abies), alături de care apar pâlcuri de brad (Abies alba)
şi exemplare răzleţe de larice (Larix decidua), de pin silvestru (Pinus sylvestris) şi, uneori, de
zimbru (Pinus cembra), dezvoltate pe soluri brune feriiluviale şi pe litosoluri.
- Etajul suprafeţelor de nivelare de 1400 -1200 m, cu temperaturi medii anuale de 3-4°C, iar
precipitaţiile în jur de 1000 mm, este acoperit de brâul pădurilor de amestec din fag (Fagus
sylvatica), molid (Picea abies) şi brad (Abies alba), care ocupă suprafeţe foarte mari în munţii
Şureanului, Cândrelului şi Lotrului.
c) Treapta montană inferioară, dispusă, în altitudine, între 1000 şi 900 m, include
complexul de suprafeţe nivelate în ciclul Gorvoniţa. Se caracterizează printr-o climă montană mai
blândă, cu temperatura medie anuală de 4-5°C, iar precipitaţiile anuale variind între 800 şi 1000
mm. Cea mai mare parte este ocupată de păduri de fag la care se adaugă specii de conifere (Picea
abies şi Abies alba) spre limita superioară şi gorunul (Quercus petraea) spre limita inferioară. Pe
locurile mai stâncoase şi prin tăieturi de pădure s-a instalat mesteacănul (Betula pendula). Sub
pădurile de foioase predomină net solurile brun acide, alături de care apar litosoluri, terra rossa şi
rendzine.

24
 Munţii dintre Olt şi Jiu formează un ansamblu montan mai unitar şi mai uniform decât
oricare dintre diviziunile similare ale Carpaţilor Româneşti, dar fiecare masiv deţine suficiente
particularităţi pentru o foarte clară individualizare.

3.2. Subdiviziunile
3.2.1. Masivul Parâng
Numele de Parâng, cu rezonanţă străveche, desemnează vârful cel mai înalt din tot grupul de
masive şi munţi dintre Olt, Jiu şi Strei – Parângu Mare, 2519 m (Fig. 3)– căruia îi urmează ca
altitudine, vârful Parângu Mic sau al Petroşanilor, 2074 m, situat în extremitatea nordică a celei de-
a doua culmi, orientată perpendicular pe culmea principală, prelungită spre est, către Olt, din
Parângu Mare, cea care constituie scheletul orografic al Masivului Parâng şi a Munţilor Căpăţânii.

Fig. 3 Vârful Parângu Mare (2519 m)

Sursa: http://ro.wikipedia.org

Limitele de vest şi de sud corespund abrupturilor dintre Depresiunea Petroşani, Valea Jiului
şi Depresiunea subcarpatică Bumbeşti-Polovragi, aceasta din urmă, punctată de un şir de aşezări
situate chiar sub abruptul muntelui. La est, valea Olteţului şi curmătura sub care se află una din
obârşiile acestuia îl desparte şi totodată îl leagă de Munţii Căpăţânii. Limita de nord este mai puţin

25
clară, pentru că trece fie în lungul unor văi, fie transversal peste culmile în care prin care se leagă
de munţii Latoriţei şi Şureanului. Deşi este delimitat prin denivelări accentuate, de sute de metri,
totuşi nu este un masiv izolat. El se leagă cu unităţile montane de la est şi nord prin culmi
secundare netezite şi şei accesibile, înlesnind ciurculaţia de altitudine în toate direcţiile.
Aspectul general este acela al unui nod orografic, în care se distinge o culme centrală (de
forma literei L), pe care se înşiră vârfuri de peste 2200 m, din care pornesc în toate părţile obârşiile
Jiului, Jieţului, Sadului, Gilortului, Galbenului, Latoriţei, Lotrului şi ale mulţimii de afluenţi pe
care aceste râuri le adună. Din mulţimea de culmi, desprinse în toate direcţiile din dreptul fiecărui
vârf important, numai două se prelungesc spre nord, spre a face legătura cu munţii din nord şi
nord-est: culmea dintre Lotru şi Jieţ – cu vârfurile Găuri (2241 m), Pietrele (2155 m), Cibanu Mare
(1944 m), Capra (1944 m), Costişele (1910 m), continuată din Şaua Poiana Muierii cu Munţii
Şureanului şi cea din obârşiile Lotrului şi Latoriţei, mult mai scurtă, din care se desprinde, spre est,
culmea principală a Munţilor Latoriţei.
În afara klippelor de calcare jurasice, în care au fost sculptate cheile Olteţului şi Galbenului,
natura rocilor a favorizat apariţia formelor greoaie, a culmilor rotunjite, separate de văi adânci, cele
mai importante fiind continuări ale circurilor şi văilor glaciare, în general mai dezvoltate pe
versantul nordic. În bazinul de obârşie a Jieţului, sub creasta marcată de vârfurile Cârja, Parângu
Mare şi Coasta lui Rus, sunt patru complexe de circuri (Mija, Slăveiu, Roşiile, Ghereşu), în bazinul
Lotrului străjuite de creasta ca un narc deschis spre nord, pe care se înşiră vârfurile Pietrele, Coasta
lui Rus, Setea, Pleşcoaia, Mohoru, Iezer, Cărbunele, se înscriu complexele glaciare Găuri,
Câlcescu şi Iezeru, iar către nord-est şi est, în bazinul Latoriţei, sunt câteva circuri mici, unele abia
schiţate, dintre care Muntinu şi Urdele sunt mai clar conturate. Pe latura sudică sunt, de asemenea,
tot circuri simple fără ulucuri glaciare, în număr de 8, din care pornesc tot atâtea pâraie – Gilortul,
Gruiul, Iaşul, Setea Mică, Setea Mare, Pleşcoaia, Romanul, Galbenul. Numai complexele nordice
se continuă cu văi glaciare, dintre care cea străbătută de Lotru ajunge la 6-7 km.
Succesiunea suprafeţelor de nivelare face ca după urcuşul de la poală (850-900 m), culmile
(cu profil în trepte) să poată fi uşor străbătute până la cea principală, fără obstacolele unor
denivelări pronunţate. De acolo, de unde începe pădurea, până la pajiştea alpină, tot ansamblul de
culmi este cuprins sub numele de crai.

3.2.2. Munţii Căpăţânii

26
 Din curmătura Olteţului, culmea principală a Parângului se continuă spre Olt, neîntreruptă,
urcând la peste 2100 m. Câteva vârfuri rotunjite (Nedeia 2130 m – cel mai înalt (Fig. 4), Negovanu
2069 m, Bou 1963 m, Beleoaia 2100 m, Căpăţâna 2113 m, Ursu 2124 m, Zmeureţ 1938 m, Preota
1970 m) se înalţă deasupra nivelului de 1900-2000 m, acoperit în întregime de pajiştea alpină.
Toate se menţin în aliniamentul general al culmii principale, o adevărată axă orografică întărită
lateral, spre nord şi sud, de culmi secundare. Cele din nord, dinspre văile Lotrului şi Latoriţei, sunt
scurte, pe alocuri prăpăstioase, ceea ce imprimă versantului un caracter abrupt şi greu accesibil.
Spre sud, acestea se alungesc, coboară în trepte până se termină printr-un abrupt deasupra

Fig. 4 Vârful Nedeia (2130 m)

Sursa: http://alpinet.org
Depresiunii Horezului, sau se continuă cu înălţimile subcarpatice dintre Bistriţa şi Olt. Acest mod
de dispunere şi desfăşurare a culmilor secundare imprimă masivului o uşoară asimetrie, diminuată
spre Olt prin coborârea generală a înălţimilor absolute şi totodată deranjată de intzervenţia barei de
calcar a Builei, înscrisă în relief ca o creastă ce domină cu câteva sute de metri munţii scunzi din
jur, alcătuiţi în mare parte din roci sedimentare mai tinere (cretacic superior-paleogen). De fapt,
Munţii Căpăţânii reprezintă singura diviziune din Grupa Parâng înscrisă – în proporţii diferite – pe
formaţiunile autohtonului danubian (la fel ca Masivul Parâng), ale pânzei getice (ca Munţii
Lotrului), pe gnaisul de Cozia (prelungit la vest de Olt în Cârligele şi Sturul Olăneştilor), pe
sedimentar vechi, mezozoic (calcarele jurasice din Masivul Buila) şi sedimentar postorogenic, fliş
(genetic aparţinând Depresiunii Getice), în Munceii Olăneştilor. Ca urmare, stilul orografic şi, în
egală măsură, morfologia de detaliu pun în evidenţă trei subdiviziuni:

27
 Culmea Căpăţânii, ca înfăţişare asemănătoare cu partea estică a Parângului prin
predominarea culmilor netezite, separate de văi adânci. Pădurea urcă până la 1800 m, chiar mai
sus, la obârşia văilor, dar culmile cele mai înalte, resturi ale suprafeţelor superioare de 1800-1900
şi 2000-2100 m, oferă spaţii întinse pentru pajiştea alpină şi practicarea unui păstorit dezvoltat.
Masivul Buila (sau Vânturariţa-Buila), o bară de calcar jurasic (flanc de sinclinal suspendat)
rămasă sub forma unei creste asimetrice (Buila 1849 m, Vânturariţa 1885 m), asaltată pe ambele
laturi de obârşiile pâraielor ce curg spre Bistriţa sau spre pârâul Olăneştilor. Este un masiv
impunător, carstificat, cu coaste sterpe şi abrupturi prăpăstioase.
Munţii (sau Munceii) Sturului Olăneştilor cuprind înălţimile dintre bara Builei şi Defileul
Oltului, ce abia ajung la 1500m (Cârligele Olăneştilor 1509 m, Sturul Olăneştilor 1416 m). Este un
sector variat ca alcătuire geologică şi puternic fragmentat, transformat într-un adevărat haos de
creste şi văi prăpăstioase, inospitaliere. Accesibilitatea este, chiar din punct de vedere turistic,
foarte redusă. În lungul Văii lui Stan apar intruziuni cu mineralizaţii aurifere (cândva exploatate),
iar în sedimentarul paleogen, în marginea Oltului, la Căciulata, izvoare minerale sulfuroase.

3.2.3. Munţii Latoriţei

Tot spaţiul muntos dintre văile Lotrului, la vest şi nord, şi Latoriţei, la sud, este cuprins sub
numele de Munţii Latoriţei sau ai Turcinului. Din vârful central, schiţat ca un mic nod orografic, se
desfac două culmi secundare – Culmea Mănăilesei (între Lotru şi Mănăileasa) şi Culmea Şteviei
(între Mănăileasa şi Budăreasa). Orografic se reduc, deci, la o culme principală orientată vest-est,
ce se termină cu un grui prelungit, la întâlnirea Latoriţei cu Rudăreasa. În lungul ei se înşiră câteva
vârfuri cu înălţimea în jur de 2000 m

28
 Fig. 5 Vârful Puru (2049 m)
Sursa: http://alpinet.org

(Bora 2055 m, Fratoşteanu 2053 m, Puru 2049 m (Fig. 5), Petrimanu 2010 m, Părăginosu 2013 m
Coasta Benghii 1964 m), din care pornesc culmile secundare, unele asemenea unor contraforturi.
Ca şi Munţii Căpăţânii apar larg dezvoltate suprafeţele de nivelare superioare, contrastând cu
văile puţin adâncite, pe alocuri încătuşate (văile Latoriţei, Rudăresei, Lotrului), ca urmare fie a
intercalaţiilor de calcare şi conglomerate, fie a intruziunilor de pegmatite din masa şisturilor
metamorfice. În astfel de intruziuni sunt tăiate Cataractele Lotrului şi se fac exploatările de mică,
din versantul nordic al muntelui Mănăileasa.

3.2.4. Munţii Cândrel şi Munţii Lotrului

Identitatea de construcţie, asemănătoare orografică şi chiar morfologică de detaliu, inclusiv
aceea de utilizare, apropie atât de mult cele două unităţi, încât uneori au fost cuprinse sub un singur
nume, acela de Munţii Sibiului, adică munţi aflaţi în apropierea oraşului Sibiu şi folosiţi (chiar
dacă nu-i stăpânesc în totalitate) de satele Mărginimii Sibiului. Deşi prezintă caractere geografice
asemănătoare, reprezintă, totuşi, două unităţi despărţite de valea Sadului, un adevărat culoar care,
prin şaua de la obârşia sa (dintre culmile Cândrelului şi Ştefleştilor), se leagă cu valea Frumoasei şi
Depresiunea Oaşa, o lărgire de obârşie, suspendată la nivelul suprafeţelor de nivelare medii (1300-
1400 m). Întregul relief este sculptat într-o alcătuire geologică uniformă (şisturi metamorfice ale
pânzei getice), care a favorizat menţinerea formelor rotunjite, dar greoaie, a versanţilor

29
predominant convecşi. În ansamblu, sunt două unităţi asimetrice, formate din câte o culme
principală înălţată la peste 2000 m, din care se ramifică, dendritic, culmi secundare netezite, din ce
în ce mai joase, până ce ultima treaptă de 800-900 m se termină printr-un abrupt spre valea Oltului
şi spre depresiunile Sibiului şi Apoldului. Asimetria în cele două părţi este inversă: culmile
secundare ale Cândrelului se prelungesc către nord pe 15-20 km, iar cele desprinse din Culmea
Ştefleştilor se desfăşoară pe 12-15 km spre sud, dar nu modifică înfăţişarea generală şi asemănarea
de ansamblu a reliefului. Şi într-o unitate şi în cealaltă trăsătura de seamă este dată de succesiunea
culmilor prelungi, cu alură de spinări netezite, resturi ale suprafeţelor de nivelare, toate despărţite
de văi adânci, cu versanţi accentuat înclinaţi, dar stabili, neafectaţi de procese de degradare.
Pe ambele culmi îşi au obârşiile numeroase văi, multe dintre ele pornind din circurile
glaciare, rămase suspendate la marginea şi sub nivelul suprafeţei superioare. Sunt 12 astfel de
circuri, unele abia schiţate, dar sunt trei, pe latura nordică a Cândrelului, Iezeru Mare, Iezeru Mic
şi Gropata, bine conturate, cu relief glaciar bine păstrat, primele două adăpostind lacuri de la care
le provine şi numele. Un circ asemănător, adăpostind un lac, se găseşte şi sub Vârful Ştefleşti (Fig.
6), dar pe latura estică a acestuia.

Fig. 6 Vârful Ştefleşti (2242 m)

Sursa: http://www.scritube.com

Suprafeţele din cel de-al doilea complex policiclic (culmi şi platouri cu înălţimi ce variază
între 1300 şi 1650 m) ocupă cea mai mare parte din munţii Cândrelului şi Lotrului. Ele prezintă o
înclinare constantă spre periferia munţilor, ca şi o fragmentare mai accentuată, către est, fapt tot
atât de valabil şi pentru treapta periferică, situată între 850 şi 1200 m.

30
 3.2.5. Munţii Şureanu
Pentru prima oară au fost numiţi astfel de Emmanuel de Martonne (1907), care i-a
caracterizat ca o unitate bine individualizată. Ei sunt bine delimitaţi faţă de unităţile montane
alăturate, prin valea Sebeşului în est şi văile Streiului şi Jieţului în sud-vest şi sud, fără a fi total
izolaţi, pentru că se leagă prin şaua Tărtărău-Sălanele (1678 m), atât de Munţii Parângului, cât şi
de Culmea Ştefleştilor. În general, limita morfologică coincide cu cea litologică şi este evidenţiată
de extensiunea actuală a pădurilor şi de şirul aşezărilor de la baza muntelui (Pianu de Sus, Cugir,
Romoşel, Sibişel, Costeşti, Boşorod, Bucium), toate vechi, ceea ce reflectă statornicia populaţiei şi
permanenta ei legătură cu muntele.
Munţii Şureanu prezintă o evidentă asimetrie orografică: Înălţimile maxime sunt în culmea
Vârfu lui Pătru (2130 m) – Şureanu (2059 m) – Comărnicel (1894 m), situată în sud-vestul unităţii,
din care se prelungesc, răsfirându-se în trei direcţii, culmile secundare, despărţite de văi adânci,
dispuse radiar. Depăşind cu puţin 2000 m, posibilităţile de apariţie a glaciaţiei au fost reduse, astfel
că numai în jurul vârfului Şureanu se grupează câteva urme glaciare reprezentate de circurile
simple şi de dimensiuni reduse Şureanu, Cârpa şi Auşel (glacionival, complet înierbat). În cursul
lor treptele şi pragurile glaciare sunt mai puţin evidente, urmare a volumului de gheaţă redus. În
schimb, morenele de fund, laterale şi mai ales cele frontale sunt evidente şi pretutindeni acoperite
de jnepeniş.
Culmile netezite formează un ansamblu de suprafeţe de nivelare etajate de la 950-1000 m
până la 2000 m, fără a fi despărţite de denivelări accentuate. Suprafaţa cea mai înaltă, situată la
1900-2100 m, domeniul păşunilor alpine, este întâlnită în munţii Capra (1927 m), Clăbucet (1940
m), în culmile Mlăcile şi Gropşoarei, în jurul vârfurilor Şureanu şi Vârfu lui Pătru. Cea mai mare
extindere o au suprafeţele medii, surprinzător de netede, domeniu al pădurilor de conifere şi
foioase succedate de la 1650-1700 m (Măgura Mică, culmile Sălanele, Gârbova, Brateşului), până
la 1450 m (în Dealul Cipşoara, Dealul Boşanilor 1518 m, Vârful Muntelui 1452 m, Jiguru Mare,
Plaiu lui Godeanu etc.). La altitudinea de 1200-1300 m apare o nouă succesiune de suprafeţe
(Brusturelu 1279 m, Dealul Arşiţei 1230 m, Răchita 1236 m etc.), constituind, de fapt, partea
inferioară a ciclului Râu Şes.
Spre margini, culmile largi – cuprinse între 950 şi 1000 m (Vârful Crucii 1031 m, Alunu 948 m,
Târsa 949 m, Dosul Vârtoapelor 979 m etc), pe alocuri coborând la 850-800 m (Muncelu 810 m,

31
Ţifla 854 m etc), mai fragmentate pe latura sudică decât pe cea nordică – reprezintă ultimul
complex de nivelare (Gornoviţa), care în partea de vest se extinde mult sub numele de Platforma
Luncanilor, o parte individualizată a Munţilor Şureanu. Către Strei se termină printr-un abrupt de
500 m. Toată latura de vest este aproape în întregime împădurită, deosebindu-se de partea dinspre
valea Grădiştei, unde se află aşezările de înălţime, înconjurate de fâneţe şi păşuni. Această
suprafaţă retează cuvertura calcaroasă, de vârstă jurasică, pe care s-a format un relief carstic variat.
Formele exocarstice sunt reprezentate prin doline cu diametrul de 2-3 m până la 60 m, concentrate
în aria Ponorici, unde se află şi cunoscuta polie a Ponoriciului şi polia Fundătura Ponorului (Fig. 7)
şi cele endocarstice: peşteri, avenuri etc. Dintre peşteri, cele mai lungi sunt cele de la Ponorici-
Cioclovina (6560 m) şi Şura Mare (6183 m).

Fig. 7 Fundătura Ponorului

Sursa: http://www.evz.ro

3.2.6. Axa transversală a Jiului şi Streiului

Depresiunile Haţeg şi Petroşani, împreună cu valea Jiului alcătuiesc un culoar transversal
carpatic pe aproximativ 60 km, având un caracter de netă individualitate geografică. El gravitează,
din punct de vedere genetic, către cele două văi – Jiu şi Strei, peisajul înregistrând o serie de
caractere comune dar şi unele particularităţi geografice.
Explicarea acestui culoar transversal trebuie legată pe de o parte de evenimentele care s-au
succedat în masa carpatică dar şi în cea a arealelor periferice, ambele fiind puternic reflectate de
elementele de relief. Acestea se concretizează în existenţa unor sectoare de defilee puternic

32
încrustate, a teraselor suspendate şi deformate, a bazinetelor de obârşie, înşeuări şi nivele de umeri,
depresiuni bine izolate ş.a. În acest context trebuie să conturăm valea Jiului, împreună cu
generaţiile de văi, cu nivelele de umeri, care consemnează un culoar transcarpatic ce se însinuează
la periferia Depresiunii Petroşani, înaintând în larga înşeuare de la Merişor-Băniţa, de unde trece în
bazinul Streiului, alcătuind un nivel de bordură la contact cu muntele.
Considerentele de mai sus solicită prezentarea defileului Jiului ca unul din sectoarele de
reper pentru analiză geografică. Între Livezeni şi Bumbeşti, Jiul desparte Munţii Vâlcanului de
Munţii Parângului. Elementele caracteristice pentru acest sector sunt: o denivelare a profilului
longitudinal de 250 m, pe cei 33 km de defileu, o meandrare accentuată, prezenţa meandrelor
încătuşate şi adâncite cu circa 150 m, artere hidrografice cu rupturi de pantă foarte accentuate în
zonele de confluenţă, un debit apreciabil la ieşirea din defileu de circa 22 m³/s, din care aportul
afluenţilor este de aproximativ 3m³/s; prezenţa cvasicompactă a învelişului forestier, ca o
consecinţă şi a precipitaţiilor abundente, de 970 mm anual, frecvenţa apreciabilă a proceselor
gravitaţionale generate şi de continua subminare a Jiului.
Geneza acestui sector a fost mult dezbătută în literatura de specialitate. Astfel, s-au
considerat accidentele tectonice (falii, P. Lehmann şi A. Rehman, inflexiunile pânzei getice, Gh.
Murgoci şi L. Mrazec) ca elemente care au determinat cursul Jiului în defileu. O interpretare mai
complexă este dată de Emmanuel de Martonne care asociază antecedenţa cu captarea. Cursul
antecedent este considerat ca fiind conform cu liniile structurale ale pânzei getice şi el apare
adâncit în suprafaţa Râu-Şes. O nouă etapă de evoluţie, aşa cum arată autorul mai sus citat, este
marcată în miocen când se produce denivelarea dintre Carpaţi şi Depresiunea Haţeg. În condiţiile
nou create are loc o secţionare a văii Jiului, zona Lainici devenind o cumpănă de ape. Argumentele
pe care le aduce în discuţie Emmanuel de Martonne sunt: căderea suprafeţei (Râu-Şes) în care s-a
adâncit iniţial Jiul, către nord; aceeaşi consideraţie şi a unui culoar marcat de nivelul de 750 m
(Gornoviţa), precum şi prezenţa unor aluviuni vechi depuse în zona Băniţa, formate din cristalinul
aparţinând munţilor Parâng şi Vâlcan. Formarea cursului unitar, apropiat de configuraţia actuală
corespunde mişcărilor tectonice din Depresiunea Subcarpatică a Olteniei, când nivelul de bază
format de aceasta a accelerat eroziunea; Jiul oltean a captat astfel Jiul transilvănean.
D.D. Burileanu (1942) presupune în toată evoluţia carpatică un curs unitar al Jiului care s-a
adâncit continuu, antecedenţa fiind astfel confirmată de nivelele de umeri indentificaţi în tot acest
culoar. Aceeaşi explicaţie o atribuie V. Mihăilescu (1963), iar N. Orghidan (1969) argumentează

33
existenţa unei legături între Depresiunea Petroşani şi bazinul Getic. Acelaşi autor arată că:
“Tinereţea atât de bătătoare la ochi a Jiului nu trebuie să ne surprindă. Ne aflăm într-o regiune de
maximă înălţime a arcului carpatic autohton, curăţit de orice urme ale pânzei getice, ajungând aici
la 2519 m(vârful Parângul Mare). Trecătoarea Jiului este exemplul cel mai impresionant de
antecedenţă dintre toate văile transversale din bazinul Dunării de Jos”.
În amonte de sectorul de defileu se extinde Depresiunea Petroşani, cu o desfăşurare
transversală faţă de defileul Jiului, între cele două extremităţi înregistrând 45 km şi o lăţime de 3-
15 km. Este amplasată pe Jiul de Vest şi Jiul de Est, fiind suspendată faţă de defileu cu circa 400
m. Ea este delimitată de abrupturi puternice, desfăşurate sub forma unor aliniamente, ceea ce
sugerează originea sa tectonică. Aşa sunt cele două fracturi longitudinale, una la nord, cealaltă în
sud şi alta aproximativ centrală, în lungul căreia se desfăşoară Jiul de Vest. Evoluţia sa este legată
de scufundarea unei arii din autohtonul danubian şi al pânzei getice. Depozitele de umplutură sunt
formate din: conglomerate roşii, cu intzercalaţii argiloase şi lentile de calcare concreţionare
aparţinând eocen-oligocenului, dintr-un complex marnos-argilos productiv cu circa 25 strate de
cărbune de vârstă oligocen superioar-acvitaniană, din complexul conglomeratelor superioare şi
pietrişuri, prundişuri şi bolovănişuri cu o structură torenţială care atestă o puternică modelare în
pliocen. Toate aceste formaţiuni sunt dispuse sub forma unui sinclinal cutat şi faliat –
antisinclinalul Slătinioara, sinclinalele Petrila şi Sălătruc.
Adâncirea reţelei hidrografice dictată de evoluţia Jiului în defileu este evidenţiată de un nivel
de bordură puternic degradat, situat între 900-700 m sub care se desfăşoară o fâşie piemontană şi
trei nivele de terase. Şi acestea din urmă sunt identificate în valea Jiului în rupturile de pantă
(±800m) ale versanţilor care domină confluenţa cu Polatiştea, în nivelele corespunzătoare
meandrelor încătuşate de sub Pietrele Albe, de la Lainici, de sub Plaiul Bâlbea situate la ±45 m,
sau în succesiunea de rupturi de pantă de la afluenţi (35 m, 25 m şi 10 m).
La nord de înşeuarea Băniţa-Merişor se desfăşoară Depresiunea Haţeg-Strei. Ea are
configuraţia unui golf care în trecutul geologic se lega cu Depresiunea Petroşani în sud, comunica
în nord cu Depresiunea Transilvaniei, iar în vest, pe culoarul Bistrei, cu Depresiunea Caransebeş-
Mehadia. Umplutura este formată din depozite paleogene, tortoniene, sarmaţiene, pliocene şi
cuaternare. După dispoziţie ele atestă o puternică transgresiune în tortonian, sedimentarul
suprapunându-se direct şisturilor cristaline. Denumită de V. Mihăilescu (1963) ca o câmpie
intercalată şi etajată, acest mare areal depresionar poate fi subdivizat, după formele de relief

34
predominante, în Depresiunea Haţeg propriu-zisă şi culoarul Strei. Prima este relativ suspendată,
fiind formată din muncei decupaţi predominant din cristalin la altitudini de 550-800 m; din culmi
prelungi, modelate în depozite paleogen miocene, la peste 450 m, o câmpie piemontană înaltă şi
una joasă terasată. Cel de-al doilea compartiment, dezvoltat de la sud către nord în lungul Streiului,
are configuraţia unui culoar larg, în care eroziunea a modelat nivelul superior, reducându-l la
altitudini sub 500 m. Mai bine evidenţiate sunt terasele care se racordează cu cele ale Mureşului.
Subliniem acest fapt deosebit de important care atestă, într-o anumită etapă, adâncirea Streiului în
raport de Mureş; în schimb, terasele din Depresiunea Petroşani sunt corespondente umerilor şi
rupturilor de pantăale Jiului în defileu. Toate acestea semnalează, în etapa formării teraselor,
cursuri bine individualizate ale bazinelor hidrografice, Strei şi Jiu.
Acest culoar transversal Jiu-Strei se evidenţiază şi prin alte elemente de peisaj: temperaturi
minime anuale de -29°C, temperatura medie a lunii ianuarie -4,5°C, inversiuni de temperatură, un
grad de nebulozitate accentuat, o poluare pronunţată a aerului în Depresiunea Petroşani,
convergenţe hidrografice mari în arealele depresionare, condiţii climatice de adăpost în unele
meandre ale Jiului, efecte ale föhnizării maselor de aer cu implicaţii directe în pretabilitatea
terenurilor la diferite culturi în Depresiunea Haţeg-Strei etc.

3.2.7. Axa transversală a Oltului

Masa Carpaţilor Meridionali este intersectată de una dintre cele mai tipice văi transversale,
cea a Oltului. La cele două extremităţi, în nord se află bazinul Tălmaciu-Boiţa, în sud Depresiunea
Jiblea, iar aproximativ central, cu o dispoziţie perpendiculară faţă de Olt, Depresiunea Ţara
Loviştei. În rest valea Oltului are aspectul tipic de defileu puternic încrustat cu meandre încătuşate.
Defileul propriu-zis are şi el două sectoare: primul, între Turnu Roşu şi Câineni, cu o lungime de
20 km, cu o cădere de 1,38 m/km, intersectând şisturi cristaline, iar cel de-al doilea între Brezoi şi
Cozia, având o lungime de circa 17 km şi o pantă mai accentuată de 1,9 m/km, în care Oltul se
adânceşte în gnaise şi micaşisturi.
Această configuraţie complexă, alături de detaliile pe care le oferă terenul a făcut ca valea
transversală a Oltului să constituie obiectul diferitelor ipoteze care vizează geneza sa.
O serie de autori susţin originea tectonică a văii, fie pe baza unui sistem de falii, sau de
fracturi de suprafaţă, fie în legătură cu inflexiunile pânzei getice. Captarea este argumentată de
Emmanuel De Martonne şi P. Coteţ, prin care se susţine că un Olt sudic ar fi captat la sfârşitul

35
pliocenului-începutul cuaternarului un afluent al lacului transilvan. Ca argumente sunt aduse
configuraţia văilor afluente în acest sector (Lotrul şi Băiaşul) şi caracterul deltaic al formaţiunilor
de la Tălmaciu. Originea antecedentă este atribuită de V. Mihăilescu, N. Orghidan şi Gr. Posea.
Existenţa vechiului culoar de legătură între bazinul Transilvaniei şi cel getic este argumentată de
N. Orghidan, arătând că: “este de presupus că apele neogene au pătruns şi pe canalul Oltului când
sedimentele lor s-au păstrat pe clina sudică a munţilor până la Titeşti, la 1300 m, pe cea nordică ele
mărginind pe o mare întindere poalele munţilor atât spre est cât şi spre vest la Turnu Roşu”. De
asemenea, s-a semnalat în lungul defileului, de către acelaşi autor, un nivel pliocen de 1000 m, care
se insinuează şi pe văile afluente, dominat de nivelul de 1500 m, dezvoltat cu precădere în Muntele
Cozia, precum şi un complex de terase. Evoluţia văii Oltului ”se confundă” deci în principalele
episoade ale istoriei Carpaţilor Meridionali.
În acest context trebuie privită şi evoluţia Depresiunii Ţara Loviştei. Dezvoltată, în vest, în
bazinul Lotrului şi, în est, între Făgăraş şi Cozia, Frunţii şi Ghiţu şi Muscelele Plăticăi, aceasta are
o lungime de aproximativ 40 km şi o lăţime care variază între 5-12 km. Ea are configuraţia unui
culoar suspendat longitudinal, dezvoltat conform cu Lotrul şi transversal faţă de Olt, trecerea dintr-
un bazin în altul putând fi urmărită printr-un nivel de înşeuări – Topolog, Argeş, Vâlsan şi Râul
Doamnei. Dispoziţia şi prezenţa depozitelor eocene, relativ similare, atestă o comunicare între
apele bazinului Loviştei cu cele ale depresiunii getice prin acest culoar. Legătura a fost întreruptă
odată cu ridicarea din eocenul superior a edificiului carpatic, fapt confirmat şi de deformarea
suprafeţei Borăscu.
Prezenţa conglomeratelor şi a gresiilor înscriu o relativă continuitate a culmilor din Făgăraş
(dezvoltate pe cristalin), cu cele din depresiune. Se remarcă un relief structural, generat de căderea
formaţiunilor dar mai ales de contactul dintre cristalin şi sedimentar, precum şi dezvoltarea unor
bazinete de eroziune diferenţiată – Perişani pe valea Băiaşu, Poiana pe Topolog, între Argeş şi
Vâlsan, Poienile Vâlsanului pe Vâlsan şi Bahma Rusului pe Râul Doamnei.
Acest culoar se detaşează în peisaj prin prezenţa poienilor care apar la vest de Topolog
intercalate în păduri de fag şi de teren arabil, unde de fapt şi densitatea aşezărilor este mai mare. La
est de Topolog poienile sunt mai restrânse, fondul forestier, alcătuit din amestec de fag cu molid,
fiind predominant; tot aici aşezările temporare (sălaşele) sunt destul de frecvente.
Faţă de masivele care o delimitează în totalitatea sa, Valea Oltului se individualizează printr-
un peisaj cu dinamică foarte accentuată, în care rolul esenţial îl are însăşi artera hidrografică.

36
Culoarul creat de Olt colectează o reţea deasă de ape, cu circa 4-5 confluenţe pe km, dispuse în
serie, ceea ce măreşte treptat debitul (Lotrioara, la Gura Prejbii, 2,51 m³/s; Lotrul la Gura Latoriţei,
8,95 m³/s; Lotrul la Gura Vasilatului, 18,4 m³/s; Oltul, la Râmnicu Vâlcea, 117 m³/s; deci în
sectorul de defileu debitul Oltului creşte cu circa 40 m³/s. Astfel se explică şi eroziunea foarte
activă însoţită de subminarea versanţilor.
Până la acest culoar de vale unele sectoare au caractere distincte; aşa, de exemplu, apar
perimetre restrânse alcătuite din bazinele situate mai ales în arealele de confluenţă cum sunt
Câineni şi Racoviţa, sau de meandru cum este cel de Grebleşti. Pe nivele de terase, pe acumulările
piemontane sau pe suprafeţe mai înalte se desfăşoară o serie de aşezări: Câineni, Câinenii Mari,
Grebleşti, Răzoare, Racoviţa, Copăceni etc., care dispun de suprafeţe arabile, dar mai ales de
păşuni şi fâneţe naturale.
Adăpostul oferit de versanţi, circulaţia locală şi încrustarea puternică a văii Oltului
diversifică mult condiţiile pedofitoclimatice. Sunt predominante pădurile de foioase (peste 80%),
coniferele fiind localizate mai ales în sectorul defileului de la Cozia. Condiţiile climatice confirmă
unele slabe inversiuni de vegetaţie în avale de confluenţa cu Lotrul, unde valea este puternic
adâncită – cu peste 800 m – şi lăţimea redusă (sub 100 m de la un versant la altul), sau acolo unde
apar meandre încătuşate unde se diversifică şi expoziţia versanţilor aşa cum se întâlneşte sub
Muntele Cozia. Particularităţi topoclimatice sunt specifice arealului sudic, la Cozia unde
temperatura medie anuală este de 9° C, a lunii ianuarie -1, -2°C, a lunii iulie 20-21°C,
amplitudinile ajungând la 53°C, iar cantitatea medie anuală de precipitaţii la 705 mm. În zona de
contact cu Subcarpaţii nuanţele unui climat mai blând favorizează creşterea nucului, a castanului
bunşi chiar a viţei de vie.

37
 Capitolul IV
Clima Grupei Montane Parâng

4.1. Trăsături generale

Grupa Montană Parâng se află situată în partea de sud-vest a României, în cadrul Carpaţilor
Meridionali, ceea ce face ca acest masiv să fie supus influenţelor maselor de aer sud-
mediteraneene, oceanice din vest şi continentale din nord - nord-est.
Clima Parângului este, în funcţie de latitudine şi longitudine, o climă temperat continentală
moderată, iar în funcţie de altitudine, este o climă caracteristică munţilor înalţi din Carpaţi, cu etaje
climatice specifice.
În cadrul Grupei Montane Parâng se observă diferenţieri între versanţii sudici, cu climă mai
blândă, cu radiaţie solară mai bogată (dovadă prezenţa pădurilor de foioase până la 1400 m
altitudine) şi versanţii nordici cu climă mai rece, unde coniferele au o dezvoltare mai amplă. Datele
climatice variază altitudinal, în acest masiv, permiţând separarea a două zone: prima între 1850 m
şi 2519 m altitudine, iar cea de-a doua între 1850 m şi 800 m altitudine. În prima zonă, temperatura
medie anuală scade sub 0 °C, amplitudinea termică anuală sub 18 °C, iar numărul zilelor cu îngheţ
oscilează între 250 - 265, putând atinge chiar valori mai mari. Vântul dominant este cel de nord-
vest şi vest, iar datorită convecţiei dinamice a aerului, iar vara celei termice, se formează ceaţă şi
nori de relief, circa 250 - 300 zile pe an, ca urmare, insolaţia se ridică la circa 1500 ore anual, iar
precipitaţiile devin frecvente. Dintre acestea cele solide sunt preponderente. În timpul verii ploile
au caracter torenţial. Stratul de zăpadă durează 180 - 200 zile, iar grosimea lui în zonele adăpostite
poate atinge 7 - 8 m.
În cea de-a doua zonă, climatul este caracteristic munţilor mijlocii. Temperatura medie
rămâne pozitivă, media lunii iulie oscilează între 18 - 20 °C, iar a lunii ianuarie între -5 °C şi -6 °C.
Numărul zilelor cu îngheţ se reduce la 150, putând adesea surveni dezgheţuri bruşte, chiar în lunile
de iarnă. Durata strălucirii ajunge la 1700 - 1800 ore pe an. Vânturile dominante sunt cele de nord -
vest. Adesea se resimte föehnul, care provoacă unele avalanşe.
Pe versanţii nordici, umbriţi, regimul temperaturilor are nuanţe moderate, precipitaţiile
anuale ajung la 1200 mm în partea superioară a pantelor sudice şi scad spre exterior până la 800
mm. În Parâng sezonul rece se întinde pe o perioadă de aproximativ 8 luni, din octombrie până în

38
mai, de obicei cu zăpadă persistentă, în zonele înalte. În sezonul cald (iunie - septembrie)
alternează perioadele umede cu perioadele uscate, favorabile drumeţiei. Schiul poate fi practicat
din ianuarie până în aprilie, când în zona povârnişurilor apar frecvent avalanşele.
Lunile august, septembrie şi prima parte a lunii octombrie, cu mici excepţii, sunt deosebit de
favorabile drumeţiei montane (Nae Popescu, 1986).

4.2. Factorii genetici ai climei

4.2.1. Radiaţia solară
Radiaţia solară condiţionează o serie de procese şi fenomene, generate de potenţialul
energetic al soarelui.
Poziţia teritoriului ţării noastre şi implicit al Grupei Montane Parâng, în plină zonă
temperată, asigură un regim radiativ moderat.
Radiaţia solară este condiţionată de unghiul de înălţime al soarelui, de gradul de opacitate al
atmosferei, precum şi de unghiul sub care este înmagazinată căldura solară.
a) Radiaţia solară directă - depinde de unghiul de înălţime a soarelui, de opacitatea
atmosferei şi de unghiul sub care aceasta este recepţionată. Astfel, în Grupa Montană Parâng
potenţialul radiativ, recepţionat de suprafaţa expusă perpendicular faţă de soare, scade nu numai
datorită latitudinii, ci şi datorită influenţei structurii majore a suprafeţei active, care influenţează
evoluţia maselor de aer şi implicit opacitatea atmosferei. Măsurătorile topoclimatice efectuate în
munţii Bucegi şi Ceahlău, în perioada septembrie - octombrie 1967, au scos în evidenţă faptul că
pe platourile şi culmile munţilor înalţi, cu altitudini peste 2000 m, deci şi în Grupa Parâng, radiaţia
solară directă poate depăşi la ora 12, chiar şi în timpul zilelor de toamnă, valori de 1,5
cal/cmp/min, datorită pe de o parte, transparenţei mai mari a atmosferei, iar pe de altă parte
mărimii unghiului sub care cad razele soarelui pe suprafaţa activă. Pe versanţi, sub influenţa masei
opace a atmosferei (atmosfera încărcată cu pulberi şi fum) a cărei limită superioară variază în
timpul anului în jurul altitudinii de 1500 m, gradientul de creştere al fluxului radiativ are valori
mult mai mari decât deasupra acesteia.
b) Radiaţia solară difuză - depinde de unghiul de înălţime al soarelui, deasupra orizontului,
de opacitatea atmosferei şi de nebulozitate. În funcţie de nivelul de condensare, de grosimea
stratului de nori şi a masei opace, versanţii din regiunea muntoasă, şi deci şi versanţii Grupa

39
Parâng se caracterizează printr-o radiaţie difuză mai mare. Deasupra nivelului de condensare, odată
cu creşterea transparenţei aerului, radiaţia difuză scade în favoarea radiaţiei directe.
c) Radiaţia globală - este compusă din radiaţia directă şi cea difuză şi înregistrează în Parâng
valori sub 110,0 kcal/cmp/an. Versanţii sudici ai Grupei Montane Parâng beneficiază de intensităţi
mai mari ale radiaţiei globale, datorită efectelor föehnale, care se manifestă mai ales în
Depresiunea Subcarpartică Olteană. Aici radiaţia globală este de peste 120,0 kcal/cmp/an
(Enciclopedia Geografică a României, 1982). Variaţia anuală a radiaţiei globale, în funcţie de
latitudine, pune în evidenţă diferenţierea caracteristicilor fizice ale maselor atmosferice, separate
de arcul Munţilor Carpaţi. În Grupa Montană Parâng radiaţia globală este sub 110,0 kcal/cmp/an.
d) Fluxul luminos - se amplifică în prezenţa stratului de zăpadă proaspătă şi în apropierea
oglinzilor de apă şi se diminuează în apropierea pădurilor de conifere, datorită albedoului acestora.
e) Radiaţia reflectată variază în funcţie de albedoul suprafeţei active, de structura fluxului
radiaţiei globale şi de caracteristicile fizice ale straturilor inferioare ale atmosferei. Cele mai reduse
valori se înregistrează la sfârşitul toamnei, iar cele mai ridicate sunt iarna şi vara. Proporţia în care
energia solară este reflectată de suprafaţa terestră este redată de albedou, ale cărui valori depind de
culoarea suprafeţei active, de structura sa fizică şi de unghiul sub care această suprafaţă este
expusă radiaţiei solare. Iarna, la amiază, se înregistrează cele mai mari valori (58 - 70%), datorită
stratului de zăpadă, în timp de vară se înregistrează valori mai mici < 30% (Geografia României,
vol. I, 1983).
f) Radiaţia absorbită (cantitatea de energie solară preluată şi supusă transformării în energie
calorică, de către suprafaţa activă) creşte foarte rapid în prima jumătate a anului. Radiaţia absorbită
variază în raport de latitudine şi de caracteristicile suprafeţei active.
g) Radiaţia efectivă (diferenţa dintre energia cedată radiativ, de suprafaţa activă atmosferei şi
cea emisă de atmosferă spre suprafaţa activă).
h) Bilanţul radiativ este condiţionat de caracteristicile fizice ale suprafeţei active, care
determină atât potenţialul energiei preluate cât şi pe cel al energiei cedate atmosferei, ca şi de
starea atmosferei. Cele mai pronunţate diferenţieri latitudinale se produc asupra solului neînierbat,
iar cele mai reduse, pe suprafeţe cu un grad mare de omogenitate coloristică şi structurală, cum
sunt cele cu iarbă verde şi cele cu strat de zăpadă. Variaţia latitudinală a bilanţului radiativ în
timpul nopţii şi în timpul zilei evidenţiază schimbul energetic, care are loc între suprafaţa activă şi
atmosferă.

40
 4.2.2. Circulaţia generală a maselor de aer
Circulaţia generală a atmosferei constituie o componentă climatică deosebit de importantă,
care evidenţiază dinamica maselor de aer, având rol modificator în structura atmosferei joase.
Circulaţia generală a atmosferei se caracterizează în Grupa Montană Parâng prin
predominarea advecţiilor de aer temperat oceanic, din sectorul vestic, prin frecvenţa mai mare a
advecţiilor de aer tropical din sud-vest şi sud, prin advecţii de aer arctic din nord, mai frecvente în
sectorul rece.
Circulaţia maselor de aer vestice condiţionează ierni blânde şi cu precipitaţii, iar vara o mare
instabilitate climatică. Faţada nordică a Parângului este afectată de masele de aer oceanic din vest,
în funcţie de expoziţia versanţilor.
Circulaţia maselor de aer mediteraneene se face resimţită pe versanţii sudici ai Parângului.
Aceste influenţe condiţionează un climat mai blând, cu invazii de aer cald, care provoacă
dezgheţul şi topirea stratului de zăpadă. În ansamblu, teritoriul este adăpostit faţă de vânturile din
sectorul vestic, fapt care determină formarea vânturilor catabatice de tip föehn, către sfârşitul iernii
şi primăvara, pe pantele sudice ale Parângului, dar şi în Depresiunea Subcarpatică Olteană. Aceste
vânturi duc la înseninări pronunţate şi scăderi ale cantităţilor de precipitaţii, determinând totodată
încălzirea aerului şi topirea stratului de zăpadă. Pe laturile vestice şi estice ale Grupei Montane
Parâng se resimt influenţele topoclimatelor de inversiune. De exemplu, versanţii vestici se află sub
influenţa inversiunilor termice din Depresiunea Petroşani.

4.2.3. Suprafaţa subiacentă

Aceasta reprezintă suprafaţa topografică, cu toată încărcătura sa de elemente geografice.
Astfel, includem relieful, ca element coordonator, vegetaţia, ca tampon climatic, solurile, ca reactiv
pentru mediu, apele cu rol de moderator şi activitatea antropică.
Dintre toate particularităţile suprafeţei active, relieful are cel mai mare rol, deoarece el
generează dimensiunile „spaţiului climatic”, în general, deci cele mai importante trăsături
climatice. În cadrul reliefului Grupei Montane Parâng, contraste apar între versanţii cu expunere
nordică şi cei cu expunere sudică. În distribuţia energiei solare pe un anumit versant un rol
deosebit revine şi pantei acestuia. Astfel, versanţii abrupţi, versanţii nordici ai Grupei Montane
Parâng, primesc o cantitate mică de energie solară, comparativ cu cei alcătuiţi din pante line,

41
versanţii sudici care primesc o cantitate mai mare de energie solară, în funcţie de gradul de
înclinare.
În diferenţierea proceselor şi fenomenelor climatice un rol deosebit revine şi altitudinii.
Relieful Grupei Montane Parâng, cu altitudini cuprinse între 800 şi 2519 m, determină o trăsătură
de bază a climei şi anume zonalitatea pe verticală a tuturor proceselor şi fenomenelor climatice.
Dintre toate categoriile de formaţiuni vegetale, pădurea reprezintă cele mai pronunţate
particularităţi topoclimatice: regim termic moderat cu izoterme şi inversiuni de temperatură,
umezeală mare a aerului şi a solului, strat de zăpadă uniform, predominarea calmului în interior,
circulaţia locală tip briză la periferie.

4.3. Temperatura
Element deosebit din punct de vedere climatic şi cu implicaţii directe în transferul de energie
în fenomenele şi procesele fizico-geografice, temperatura înregistrează o mare varietate teritorială.
Evoluţia temperaturilor este influenţată direct de radiaţia solară, de circulaţia generală a maselor de
aer şi de suprafaţa subiacentă.

4.3.1. Temperatura medie anuală şi lunară

Temperatura medie lunară şi anuală

Lunile anului / Temperatura (°C)

Staţia
Medie Amplitudine
meteo
I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII

Târgu Jiu -2,9 -1,3 3,5 9,1 14,2 17,6 19,7 19,2 15,4 9,6 4,2 -0,2 9 22,6

Parâng -5,8 -3,5 0 4,5 9,4 12,7 14,5 14,1 10,6 6,2 0,8 -2,8 5,1 19,7

În Grupa Montană Parâng, la fel ca în toate zonele montane, temperaturile medii anuale sunt
foarte mici, în comparaţie cu temperaturile medii ale altor unităţi de relief. Astfel, temperatura

42
medie anuală variază între -2 - 4 °C, mai exact de 3 - 4 °C la staţia meteorologică Parâng şi de 0 °C
sau sub 0 °C pe vârfurile cu altitudini de peste 2000 m.

Tabel 1 Temperatura medie lunară şi anuală la staţiile meteorologice Parâng şi Târgu Jiu

Fig. 8 Temperatura medie lunară şi anuală la staţiile meteorologice Parâng şi Târgu Jiu
Sursa: Maria Bud, 2008, Teză de Doctorat - Ecoturismul în Grupa Montană Parâng, Bucureşti

În luna ianuarie temperatura medie este de -5,8 °C la staţia meteorologică Parâng şi de sub
-9 °C pe vârfurile cele mai înalte. Temperaturile medii în luna ianuarie (februarie), în Masivul
Parâng, se încadrează între -7 - -11°C. Regiunile montane ale Grupei Montane
Parâng sunt aproximativ delimitate de izoterma de -6 °C în interiorul lor temperatura aerului
repartizându-se conform gradientului termic vertical de 0,5 °C/100 m (Geografia României, vol. I,
1983).
În luna iulie neuniformitatea condiţiilor climatice creează o mare diversitate a distribuţiei în
spaţiu a temperaturii aerului în stratul de sol (Fig. 8).
În regiunile montane se remarcă o mare variabilitate teritorială în această lună a valorilor
termice de la cca. 16 °C (izoterma ce marchează aproximativ baza arcului carpatic) la mai puţin de
6 °C cât se înregistrează pe vârfurile cele mai înalte. Astfel, mediile lunii iulie sunt de 12,4 °C la
staţia meteorologică Parâng şi de circa 6 - 7 °C pe munţii cei mai înalţi. În Masivul Parâng
temperatura medie a lunii iulie (august) este cuprinsă între 7 - 13 °C (Enciclopedia Geografică a
României, 1982).

43
 În Grupa Montană Parâng amplitudinile medii anuale scad sub 23 °C, iar odată cu creşterea
altitudinii scad treptat sub 17 °C, pe vârfurile montane de peste 2500 m altitudine.

4.3.2. Amplitudinea medie anuală

Amplitudinea medie anuală este cuprinsă în Grupa Parâng între 18 - 20 °C.
În cadrul Carpaţilor se detaşează depresiunile intramontane, cum este în cazul Masivului
Parâng - Depresiunea Petroşani, care se află la limita nord-vestică a Masivului, unde atât
acumularea cât şi stagnarea aerului rece din timpul iernii, cât şi încălzirea intensă vara, fac să
crească contrastul termic dintre anotimpuri. Amplitudinea termică absolută la Petroşani este de
65,7 °C (Geografia României, vol. III, 1987).

4.3.3. Temperaturile medii zilnice

În luna ianuarie temperaturile medii zilnice în Grupa Montană Parâng scad sub -12 °C,
prezentând oscilaţii neperiodice foarte mari, de la 1 °C la - 28°C.
În luna iulie valorile medii zilnice depăşesc 7 °C în regiunile de munte, deci şi în Grupa
Montană Parâng.
Prima zi cu temperaturi medii zilnice mai mari sau egale cu 0 °C apare pe înălţimile
montane de peste 1800 - 2000 m altitudine, între 1 martie şi 1 aprilie. Pe culmile cele mai înalte ale
Masivului Parâng (vârful Parâng, 2519 m), temperatura medie zilnică a aerului devine pozitivă
după 1 mai.
Ultima zi cu temperaturi medii zilnice mai mari sau egale cu 0 °C se plasează la începutul
lunii noiembrie, pe înălţimile montane.

4.3.4. Temperaturile extreme

Pentru a prezenta temperaturile extreme din Grupa Montană Parâng luăm în comparaţie
temperaturile maxime şi minime înregistrate în unităţile de relief de la sudul masivului din judeţul
Gorj. Astfel, maximele absolute au urcat până la 40,1 °C la Aninoasa, în ziua de 17 august 1952 şi
la peste 20,0 - 25,0 °C pe culmile montane înalte.
Minimele absolute au coborât până la -31,0 °C la Târgu Jiu, în ziua de 24 ianuarie 1942, la
-28,1 °C la Aninoasa în 25 ianuarie 1950 şi până la -36,0 °C pe culmile cele mai înalte ale
munţilor.

44
 4.3.5. Frecvenţa zilelor cu diferite temperaturi caracteristice
Zilele de iarnă - numărul acestora creşte în Grupa Montană Parâng odată cu altitudinea
ajungând la peste 155 de zile la 2500 m altitudine.
Zilele cu îngheţ se produc din septembrie până în aprilie şi chiar mai, iar pe vârfurile înalte,
tot anul. Astfel, în Grupa Montană Parâng, între 1850 m altitudine şi 2519 m altitudine, numărul
zilelor cu îngheţ oscilează între 250 - 265, putând atinge chiar valori mai mari. Între 800 şi 1850 m
altitudine numărul zilelor cu îngheţ se reduce la 150, putând adesea surveni dezgheţuri bruşte.
Perioadele fără îngheţ sunt de 80-120 zile/an.
Zilele de vară scad în regiunile muntoase, odată cu altitudinea, astfel că, la peste 1000 m
devin o excepţie, iar pe vârfurile înalte lipsesc.

4.4. Umezeala relativă a aerului. Variaţia anuală şi lunară

Element climatic caracteristic, umezeala relativă a aerului exprimă cantitatea de vapori de
apă din atmosferă. Ea este condiţionată de dinamica maselor de aer şi de diferenţierile suprafeţei
active, bazine acvatice şi suprafeţe împădurite. Acestea din urmă constituie surse permanente de
evaporaţie şi evapotranspiraţie, fapt care determină creşterea gradului de umezeală a aerului.
Cele mai mari medii anuale ale umezelii relative se înregistrează la vârfurile de peste 2000
m altitudine.
În luna ianuarie, valorile medii ale umezelii relative, au o repartiţie teritorială destul de
uniformă, apropiindu-se mult de cele anuale, în regiunile muntoase.
În luna iulie, datorită diferenţierilor termice, de la o regiune la alta, umezeala relativă a
aerului prezintă o distribuţie destul de neuniformă.
Umiditatea relativă în luna iulie este mai mare de 80%.

4.5. Nebulozitatea
Direct dependentă de particularităţile circulaţiei generale a atmosferei, ca şi cele ale
suprafeţei active (îndeosebi relieful), nebulozitatea influenţează, la rândul ei, regimul tuturor
elementelor climatice.

4.5.1. Nebulozitatea totală

45
 Nebulozitatea creşte cu altitudinea, astfel că, pe înălţimile carpatice de peste 2000 m
depăşeşte 6,5 - 7,0 zecimi. Odată cu creşterea altitudinii maximul de nebulozitate se deplasează
spre sfârşitul iernii februarie – martie. Minimul de nebulozitate se produce în zona Masivului
Parâng, în lunile august - septembrie, iar odată cu creşterea altitudinii minimul se deplasează spre
luna octombrie.

4.5.2. Frecvenţa zilelor cu cer senin şi acoperit

Acestea completează regimul nebulozităţii. Astfel, în Grupa Montană Parâng, datorită
convecţiei dinamice a aerului, iar vara celei termice, se formează nori de relief, circa 250 - 300 zile
pe an. Ca urmare, insolaţia se ridică la circa 1500 ore anual, iar precipitaţiile devin foarte
frecvente.
Numărul zilelor senine este mai mic de 40 pe an.

4.6. Precipitaţiile atmosferice

Poziţia geografică a Grupa Montană Parâng, pe de o parte şi caracteristicile reliefului pe de
altă parte, creează diferenţieri în repartiţia precipitaţiilor atmosferice. Acestea înregistrează o
creştere generală, de la altitudinile mai mici către cele mai mari şi diferenţieri între versanţii
nordici şi cei cu expunere sudică.

4.6.1. Cantităţile anuale de precipitaţii

Cele mai mari cantităţi anuale de precipitaţii se înregistrează în zonele montane şi s-au
înregistrat în anii cu predominarea activităţii ciclonice şi frontale pe întreg teritoriul ţării sau numai
pe unele regiuni.
Astfel, cantităţile medii anuale de precipitaţii în Grupa Montană Parâng sunt de 951,5 mm la
staţia meteorologică Parâng şi de peste 1200 mm pe culmile montane înalte.

4.6.2. Cantităţile medii lunare de precipitaţii

Cantităţile medii lunare, cele mai mari cad în iunie şi sunt de 124,2 mm la staţia
meteorologică Parâng şi de peste 180,0 mm pe munţii înalţi. În comparaţie, cantităţile medii ale
lunii iunie sunt de 102,1 mm la Tismana şi 88,8 mm la Târgu Jiu. La Novaci sunt de 106,2 mm.

Precipitaţiile medii lunare şi anuale

46
Staţia Lunile anului / precipitaţiile (mm)
Anual
meteo I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII

Parâng 16,9 49,4 58,7 107 93,8 124,2 118,9 64,6 66,4 84,1 66,4 55,6 951

Novaci 49,7 45,2 58,5 75 106,2 103,3 74,3 72,5 65,3 76,6 19,2 57,2 863
Tabel 2 Precipitaţiile medii lunare şi anuale la staţiile meteorologice Parâng şi
Novaci
Cantităţile medii lunare, cele mai mici, cad în februarie şi sunt de 49,9 mm la staţia
meteorologică Parâng şi peste 100,0 mm pe munţii înalţi. În luna februarie cantităţile medii de
precipitaţii sunt de 45,0 mm la Novaci şi de 67,1 mm la Tismana şi 47,7 mm la Târgu Jiu.
Cea mai mare parte a precipitaţiilor cad în semestrul cald, foarte frecvent sub formă de
averse.

Fig. 9 Precipitaţiile medii lunare şi anuale la staţiile meteorologice Parâng şi

Novaci
Sursa: Maria Bud, 2008, Teză de Doctorat - Ecoturismul în Grupa Montană Parâng, Bucureşti

4.6.3. Cantităţile maxime de precipitaţii căzute în 24 de ore

Cantităţile maxime căzute în 24 de ore au însumat 144,3 mm la Polovragi (15 mai 1897);
137,1 mm la Tismana (17 august 1949); 93,6 mm la Târgu Jiu (6 septembrie 1968); 76,5 mm la
Novaci (7 septembrie 1909) şi de 100,0 mm pe culmile munţilor din nord (Fig. 9, 10).

Cantităţile maxime de precipitaţii în 24 ore la staţia meteorologică Novaci

47
 Staţia
Lunile / anul / precipitaţiile (mm)
meteo

I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII

Novaci 1923 1933 1899 1907 1902 1927 1941 1927 1910 1887 1910 1899

90,9 45,6 46,2 57,1 102 86,9 135 63,4 62,4 63,8 19,4 56,7
Tabel 3 Cantităţile maxime de precipitaţii în 24 ore la staţia meteorologică
Novaci

Fig. 10 Cantităţile maxime de precipitaţii în 24 ore la staţia meteorologică

Novaci
Sursa: Maria Bud, 2008, Teză de Doctorat - Ecoturismul în Grupa Montană Parâng, Bucureşti

4.7. Vântul
Vânturile din Grupa Montană Parâng sunt puternic influenţate de relief, atât în cea ce
priveşte frecvenţa pe direcţii, cât şi viteza (Fig 11).
Frecvenţa vântului pe direcţii la staţia meteorologică Novaci
Frecvenţa
Nord 16,5 %
Nord - Est 13,5 %
Est 9,0 %
Direcţia Sud - Est 8,0 %
Sud 7,0 %
Sud - Vest 3,0 %
Vest 2,5 %
Nord - Vest 2,5 %
TOTAL 62,0 %

48
 CALM 38,0 %
Tabel 4 Frecvenţa vântului pe direcţii la staţia meteorologică Novaci
Vânturile mai sunt influenţate de circulaţia maselor de aer, de altitudine, de configuraţia
reliefului, de expoziţia versanţilor.

Fig. 11 Frecvenţa vântului pe direcţii la staţia meteorologică Novaci

Sursa: Maria Bud, 2008, Teză de Doctorat - Ecoturismul în Grupa Montană Parâng, Bucureşti

4.7.1. Frecvenţa vântului pe direcţii

În Grupa Montană Parâng, în general, vântul dominant este cel de nord-vest şi vest. Astfel, la
staţia meteorologică Parâng, cele mai mari frecvenţe le au vânturile din sudest (16,8%) şi sud
(15,4%), urmate de cele din nord-vest (14,0%) şi nord (8,0%). Pe culmile înalte ale munţilor
predominante sunt vânturile din sectorul vestic (cca. 25% din nord-vest; 20% din vest şi 17% din
sud-vest).

4.7.2. Viteza medie lunară şi anuală

Viteza vântului dominant din nord-vest si vest poate ajunge, frecvent, pe culmi, la 6 - 7 m/s.
Intensificări se produc în timpul iernii, când valorile de 9 m/s sunt frecvente. Astfel, vitezele medii
anuale sunt mari pe munţii înalţi (între 4,0 şi 7,0 m/s) şi în comparaţie mici la Târgul Jiu (între 1,6
şi 3,2 m/s).

49
 4.7.3. Calmul atmosferic
Frecvenţa medie anuală a calmului este neînsemnată pe culmile înalte ale Grupei Montane
Parâng (sub 5%), mai ridicată la staţia meteorologică Parâng (34,9%) şi în comparaţie, este
deosebit de mare la Târgu Jiu (53,2%), în condiţiile climatului de adăpost.

4.8. Diverse fenomene si procese meteorologice

4.8.1. Numărul zilelor cu îngheţ
Numărul zilelor cu îngheţ oscilează între 250 - 265, putând atinge chiar valori mai mari, la
altitudini cuprinse între 1850 m şi 2519 m şi se reduce la 150, la altitudini mai scăzute. Aici pot
interveni dezgheţuri bruşte, chiar şi în lunile de iarnă.

Datele medii ale primului şi ultimului îngheţ în Masivul Parâng

Primul îngheţ Ultimul îngheţ

Cel mai Cel mai Cel mai Cel mai
Data medie Data medie
timpuriu târziu timpuriu târziu

6 octombrie 8 septembrie 8 noiembrie 30 aprilie 28 martie 13 iunie

Tabel 5 Datele medii ale primului şi ultimului îngheţ în Masivul Parâng

4.8.2. Ninsoarea, stratul de zăpadă, viscolul

Stratul de zăpadă este stabil şi gros în Grupa Montană Parâng, mai ales în zonele înalte,
aproximativ 8 luni, din luna octombrie până în luna mai.
Durata medie anuală, cu strat de zăpadă, este de cca. 200 de zile, pe culmile înalte şi în
comparaţiei, la Târgu Jiu durata este de 47,7 zile.
Grosimile medii decadale, în ianuarie - februarie, oscilează între 20,0 şi 60,0 cm în sectorul
montan şi între 7,2 şi 14,8 cm la Târgu Jiu.

4.8.3. Ceaţa
În Grupa Montană Parâng ceaţa este forte frecventă, datorită convenţiei termice vara, iar
iarna, celei dinamice a aerului, se formează circa 250 - 300 zile pe an.

50
 Capitolul V
Hidrografia Grupei Montane Parâng

5.1. Trăsături generale ale hidrografiei în Grupa Montană Parâng

Fiind vorba despre o zonă montană, configuraţia reţelei hidrografice este influenţată, în
Grupa Montană Parâng, de poziţia geografică, de relief, de condiţiile climatice, de evoluţia
paleogeografică şi de alcătuirea rocilor şi în mai mică măsură de factorul uman.
Poziţia geografică a Grupei Montane Parâng, în cadrul Carpaţilor Meridionali şi mai exact în
partea, aproximativ, sud-vestică a acestora, face ca reţeaua hidrografică să aparţină grupei
hidrografice de sud.
Evoluţia paleogeografică, care a dus la formarea reţelei hidrografice, se distinge prin două
etape: precuaternară şi cuaternară. În prima etapă, când s-a definitivat edificiul carpatic, se poate
vorbi, iniţial, de o cumpănă de ape, de ordin major, care s-a complicat ulterior prin apariţia
munţilor vulcanici şi prin apariţia depresiunilor intramontane. În cea de-a doua etapă s-a realizat,
sub influenţa mişcărilor neotectonice şi implicit a retragerii apelor marine, a factorilor climatici,
gama variată a unităţilor acvatice din Carpaţi: râuri, lacuri, ape freatice. Glaciaţiunea cuaternară,
prin fazele Riss şi mai ales Würm, a modelat regiunile înalte ale Carpaţilor, deci şi ale Grupei
Montane Parâng, creând circurile şi văile glaciare. Ulterior acumularea apei a dus la formarea
numeroaselor lacuri glaciare, existente astăzi pe culmile înalte ale Masivului Parâng.
Relieful influenţează şi el reţeaua hidrografică prin altitudinile mari din Grupa Montană
Parâng, prin pante, prin condiţiile de alimentare şi prin litologie. Alcătuirea rocilor influenţează
atât reţeaua hidrografică subterană cât şi cea de suprafaţă. Astfel, pe rama sudică a Grupei Montane
Parâng, în zona calcarelor se remarcă o densitate mai mare a apelor subterane.
Condiţiile climatice specifice în primul rând zonei temperat-continentale şi apoi zonei
muntoase influenţează şi ele reţeaua hidrografică din Grupa Montană Parâng.

51
 Se remarcă unele diferenţieri între versanţii cu expunere nordică şi cei cu expunere sudică,
supuşi influenţelor mediteraneene. Aceştia din urmă au şi pante mai domoale, decât cei din nord,
deci viteza de scurgere este mai scăzută aici, decât în nord.
Influenţa factorului uman asupra condiţiilor de formare a resurselor de apă se resimte mai
puţin în Masivul Parâng. Există unele lacuri de baraj antropic, realizate pe arterele hidrografice
marginale.
Reţeaua fluviatilă - este inclusă în bazinele Oltului şi Jiului. Cumpăna de ape o formează
cresta principială a Masivului Parâng, aceasta fiind orientată est-vest. Astfel, reţeaua hidrografică
majoră este orientată spre nord şi sud de culmea principală, în general. Râurile din Masivul Parâng
îşi au obârşia în circurile glaciare din zona înaltă şi se varsă în arterele hidrografice mai mari, care
formează limitele masivului, cum sunt Jiul, Jiul de Est, Lotru, Olteţ sau cele din sud care străbat
Subcarpaţi, ca apoi să se verse tot în Jiu. Fiind o zonă muntoasă, densitatea reţelei de râuri, în
Masivul Parâng, este de 1 km/kmp. Volumul de apă scurs într-un an depăşeşte 40 l/s/kmp în
Masivul Parâng.
Sistemul lacustru accentuează complexitatea morfohidrografică a regiunii. În Grupa
Montană Parâng, lacurile sunt reprezentative, atât ca număr cât şi ca tipuri genetice ale cuvetelor
lacustre. Lacurile din Grupa Montană Parâng sunt, în cea mai mare parte, lacuri glaciare şi ele se
împart în lacurile din bazinul Jieţului, din bazinul Lotrului, din bazinul Latoriţei, din bazinul
Gilortului şi alte lacuri.
Apele subterane - sunt răspândite inegal, în funcţie de structura geologică, litologie, climă.
Chiar dacă în Grupa Montană Parâng, ca şi în celelalte zone muntoase, precipitaţiile sunt bogate,
depozitele litologice, capabile să acumuleze apa, sunt restrânse şi discontinue (în general datorită
prezenţei graniţelor). În sudul masivului, acolo unde se găsesc roci calcaroase, sunt condiţii de
acumulare a apelor subterane

. 5.2. Apele subterane

După geneză şi condiţiile hidrogeologice de înmagazinare, apele subterane se diferenţiază în
ape freatice şi ape de adâncime.

5.2.1. Apele freatice

52
 Condiţiile litologice din Grupa Montană Parâng sunt mai omogene, în sensul că în
constituţia lor domină rocile cristaline, străbătute de roci eruptive vechi (granite) sau mai noi
(granitoide), care la rândul lor sunt acoperite de roci sedimentare, de vârstă permo-carboniferă şi
mezozoică. Acesta acumulează cantităţi de ape subterane importante, folosite în alimentările cu
apă.
În spaţiul muntos, apele freatice circulă rapid şi se acumulează în scoarţa de alterare şi în
fisurile rocilor compacte. Apele freatice din Grupa Montană Parâng au o serie de trăsături distincte
faţă de regiunile intra - şi extra-carpatice. Pantele mari ale reliefului asigură un drenaj intens al
apelor freatice de pe interfluvii, acestea fiind cantonate mai ales în scoarţa de alterare. În arealul de
răspândire a rocilor cristaline şi magmatice intruzive, rezerve mai însemnate se găsesc în zonele de
fisuraţie subaeriană intensă.
Pe marile linii tectonice, marcate de depresiunile intracarpatice, umplute cu sedimente
neogene, cum este şi Depresiunea Petroşani din nord-vestul Masivului Parâng, se găsesc ape
freatice bogate. Prin drenaj adânc, în ele se observă de obicei mai multe orizonturi de ape freatice
şi captive descendente, cu ape potabile bune, alimentate mai ales din munţi.
În Carpaţii Meridionali, circulaţia apelor freatice este intensă, iar debitele specifice variază
în jurul valorii de 3 - 11 l/s/kmp în Masivele Retezat - Godeanu - Ţarcu, în jur de 3 – 8 l/s/kmp în
Munţii Banatului, Poiana Ruscă şi Sebeş.
Gradul de mineralizare a apelor freatice este cuprins între 50 - 250 mg/l în arealele rocilor
eruptive şi cristaline, predominând apele carbonatate.
Ape freatice azonale sunt în sudul masivului, în zona carstică. Acestea prezintă debite mai
ridicate, iar descărcarea lor se face prin izvoare permanente sau intermitente (izbucuri).

5.2.2. Apele de adâncime

În Grupa Montană Parâng, ca şi în Carpaţi, în general, în arealele şisturilor cristaline şi ale
eruptivului compact, apele de adâncime lipsesc aproape cu totul sau apar izolat pe unele falii.
Rezerve mai mari există în structurile sinclinale ale cuverturii sedimentare, în calcarele şi
conglomeratele mezozoice şi în depozitele pliocen cuaternare, din depresiunile intracarpatice.

5.3. Râurile
5.3.1. Configuraţia reţelei hidrogeografice şi modul ei de organizare

53
 Reţeaua hidrografică este orientată, în general, în Grupa Montană Parâng, spre nord şi sud de
culmea principală. În masiv pe latura nordică, reţeaua este orientată pe trasee rectangulare, iar în
nord-est se remarcă prezenţa reţelei semicirculare. În această parte se remarcă reţeaua rectangulară
a Lotrului (curs superior) cu confluenţe sub un unghi cuprins între 65° şi 90°. În vest Jiul prezintă
o reţea dendritică (în regiunile plane sau slab înclinate).
Ţinându-se cont de factorii genetici, de modificările caracteristicilor morfometrice şi
hidrologice, de la izvor spre vărsare, pentru clasificarea reţelei hidrografice se utilizează sistemul
Horton - Sthaler, prin care se atribuie ordinul 1 celor mai mici artere hidrografice.
Reţeaua hidrografică a Grupa Montană Parâng aparţine bazinelor Jiului şi Oltului, acestea
fiind incluse în grupa sistemelor hidrografice sudice, colectorul lor fiind Dunărea.
a) Bazinul Jiului - are o suprafaţă de 10.649 kmp, Jiul fiind unul dintre sistemele fluviatile
mari ale ţării. Jiul este râul central al Olteniei şi are o lungime de 238 kmp. El se formează la
Iscroni (556 m altitudine) din unirea Jiului de Vest cu Jiul de Est, primul adunându-şi apele din
Munţii Retezat şi Vâlcan, iar ultimul din Munţii Parâng şi Şureanu. După formare Jiul străbate un
defileu cu un prim sector sălbatic, Strâmbuţa - Surduc. La jumătatea defileului el atinge punctul
Lainici (420 m altitudine), iar la ieşirea din defileu (300 m altitudine) trece pe lângă Bumbeşti,
părăsind zona vestică a Masivului Parâng şi îl desparte de Munţii Vâlcan şi de Munţii Retezat.
Prezenţa în zona de izvoare a Depresiunii Petroşani, înconjurată de munţi cu altitudini de
peste 1500 - 2000 m, a barajului montan extins în nordul, vestul şi estul sectorului inferior, a
determinat o compartimentare destul de puternică a bazinului său, element care se răsfrânge în
toate condiţiile fizico-geografice ale repartiţiei teritoriale a scurgerii şi a tipurilor de regime.
b) Jiul de Est - are suprafaţa bazinului de 479 kmp, lungimea de 28 km şi se formează la 820
m altitudine, prin unirea apelor Voevodului cu ale Sterminosului. Se consideră că are obârşia la
1430 m altitudine, la sud de culmea Şureanului (2061 m altitudine).
Pantele râului sunt mari, până la confluenţa cu pârăul Răscoala (în medie, 50 m/km), după
care însă pătrunzând în aria sedimentară neogenă, cursul său se linişteşte puţin, pantele sale
scăzând la 13 - 14 m/km până la vărsare. Existenţa acestei pante ne indică o viguroasă eroziune
liniară, care se manifestă bine în formele de albie.
Bazinul Jiului de Est este simetric, larg, râul primind afluenţi importanţi, atât din stânga,
dinspre Parâng, cât şi din dreapta, dinspre Şureanu, toţi având pante mari şi scurgere relativ bogată.
Afluenţii din Masivul Parâng au dimensiuni mai modeste, decât cei din Munţii Şureanu, cu bazine

54
de 10-23 kmp (Câmpa, Lolaia, Sterminosul), exceptând Jieţul (S = 81,5 kmp, L = 25 km), care
pătrunde prin eroziune regresivă până la nivelul circurilor glaciare. Cei mai importanţi afluenţi ai
Jietului, cu obârşia în căldările glaciare, sunt: Ghereşul, Roşiile, Sliveiul, Mija Mare.
După formarea Jiului la Livezeni - Iscroni, râul se îndreaptă direct spre sud, spre clisura
defileului Lainici (Livezeni - Bumbeşti), pe care Jiul îl străbate pe o distanţă de 18 km având o
pantă medie de 9 m/km şi un debit mediu de 20 - 23 m/s. Defileul este modelat în depozite
sedimentare mezozoice ale autohtonului, în cristalinul de epizonă şi intruziuni granitice.
Pe acest sector, cu excepţia unui mic afluent din dreapta (Braţcu), primeşte afluenţi numai
din stânga, din Masivul Parâng, cum sunt: Izvorul (S = 38 kmp, L = 11 km), pe care V. Trufaş a
identificat trei zone carstice emergente, cu un debit mediu de 80 l/s, apoi Polatiştea (S = 50 kmp, L
= 13 km), ce izvorăşte de sub Vârful Mândra, Chiţul, iar la capătul inferior al defileului pe Sadu (S
= 95 kmp, L = 21 km), pe care la Sadul Gorjului funcţionează o mică hidrocentrală.
c) Bazinul Gilortului - are suprafaţa de 1348 kmp şi lungimea de 116 km. Acest râu este cel
mai important afluent din stânga Jiului, care drenează principalele cursuri de apă, din flancul sudic
al Masivului Parâng. Gilortul izvoreşte de sub vârful Parângul Mare la 2340 m altitudine şi după
un lung traseu intramontan, săpat în şisturi cristaline, granite şi granitoide, cu chei, repezişuri,
cascade şi pante mari (în medie 64 m/km - I. Ujvari, 1972), iese la Novaci (460 m altitudine).
Diferenţa de nivel (1880 m) o pierde pe 35 km.
Pe acest sector primeşte doi afluenţi mici, din stânga: Pleşcoaia şi Romanul, cu aceleaşi
caracteristici. Alţi afluenţi mai importanţi sunt: Blahniţa, Cărpinişul, Alunişul, Galbenul (S = 120
kmp, L = 31 km) şi Ciocadia. Toţi afluenţii se varsă în Gilort, în afara limitelor montane. Sunt
renumite Cheile Galbenului, săpate în calcare jurasice.
d) Bazinul Olteţului - are suprafaţa de 2474 kmp, lungimea de 184 km şi izvorăşte de sub
Curmătura Olteţului la 1600 m altitudine. Olteţul este colectorul principal al interfluviului dintre
Olt şi Jiu, el curge între Munţii Parâng şi Căpătânii, circa 20 km, iese din munte prin Cheile
Olteţului şi după un curs de 164 km se varsă în Olt. Din Munţii Parâng primeşte puţini afluenţi,
între care şi Ungurelul.
e) Bazinul Lotrului - are o suprafaţă de 1024 kmp şi o lungime de 76,6 km. Lotrul este unul
dintre râurile carpatice longitudinale clasice, exceptând zona de izvoare, care s-a adaptat la o falie
transversală. Străjuiţi de munţi, atât cursul principal cât şi afluenţii au pante foarte mari. Râu
intramontan prin excelenţă, Lotrul se formează la 1770 m altitudine, din unirea pâraielor Câlcescu

55
şi Zănoaga Mare, coboară în trepte glaciare spre nord, apoi străbate o mică cheie în dreptul
Muntelui Cărbunele. De la Obârşia Lotrului, îşi schimbă brusc cursul spre est ieşind din ţinutul
Masivului Parâng. În continuare frumosul râu de munte cumulează apele în lacul Vidra (1289 m
altitudine), în care sunt transportate forţat (prin pompare) sau prin curgere liberă apele a 76 captări,
din bazinul propriu şi din bazinele Lotrioarei, Jieţului, Gilortului şi Olteţului. Apele Lotrului
coboară apoi în tunelul care le conduce la Hidrocentrala Ciunget şi ies la suprafaţă la coada lacului
de acumulare Mălaia. Ultimul lac pe Lotru este Brădişorul, ale cărui ape sunt trimise într-o
hidrocentrală şi apoi ies la lumină în defileul Coziei, la Cârligul Mic al Oltului.
Afluenţii Lotrului, în zona de obârşie, sunt: Găuri, Huluzul, Groapa Seacă, Pravăţul, pe
stânga şi Iezerul, Cărbunele, Mirăuţul, pe dreapta. Aici cel mai important afluent al Lotrului este
Latoriţa (S = 201 kmp, L = 29 km). Acesta izvorăşţe de sub şaua Ştefanul (la 182 m, altitudine) şi
străbate un uluc glaciar larg până aproape de cascada Dracului (1450 m altitudine). Trece prin
sectorul cheilor Galbenului, intră în lacul de acumulare Galbenul (1304 m altitudine), apoi apele
sale sunt trimise prin galerii subterane spre Lacul Vidra. Latoriţa adună alţi afluenţi şi împreună cu
apele conduse prin galerii de la captările din bazinele Galbenului şi Olteţului umple lacul de
acumulare Petrimanul (1130 m altitudine). Latoriţa adună în aval de baraj pâraiele Turcinul,
Înşirata, Huluzul, Borogeana, străbate Cheile Latoriţei, iar în zona Ciunget primeşte apele
Rudăreasa şi Repedea. Se varsă în Lotru la Gura Latoriţei (550 m altitudine).

5.3.2. Densitatea reţelei hidrografice

Spre deosebire de densitatea de drenaj, în calcularea căreia se ia totalitatea arterelor prin care
are loc procesul curgerii lichide - temporar, semipermanent şi permanent, densitatea reţelei
hidrografice s-a calculat numai pentru râurile cu scurgere permanentă. În regiunile de munte, unde
precipitaţiile depăşesc evaporaţia potenţială, iar rocile au permeabilitate mică sau sunt
impermeabile, procesul scurgerii superficiale este foarte activ, iar densitatea reţelei hidrografice
este mare.
În Masivul Parâng sunt valori mari ale densităţii reţelei hidrografice, cuprinse între 0,7 - 1,0
km/kmp. Densitatea medie a reţelei hidrografice în judeţul Gorj este de 0,5 m/kmp.

5.4. Lacurile
5.4.1. Lacurile din Masivul Parâng

56
 Pe lângă bogăţia deosebită a apelor, Masivul Parâng are şi 22 de lacuri mai importante, 18
lacuri mai mici şi peste 25 de ochiuri de apă, în marea lor majoritate, de origine glaciară. Prin acest
număr de lacuri, Masivul Parâng se situează pe locul trei în ierarhia Carpaţilor româneşti, după
Munţii Făgăraş şi Retezat.
În Masivul Parâng, spre deosebire de celelalte masive, aproape toate lacurile sunt instalate
pe versantul nordic. O situaţie asemănătoare se întâlneşte în Masivele Cândrel şi Şureanu. În
Masivul Parâng, aşa cum a remarcat şi Emmanuel de Martonne (1901), urmele glaciaţiei
cuaternare sunt cel mai bine reprezentate prin circuri şi văi glaciare, roci mutonate şi depozite
morenice.
În condiţiile acestui relief, lacurile care au luat naştere, se află cantonate în cuvete de
subsăpare glaciară (Câlcescu, Tăul fără Fund, Iezerul, Parâng), fie în denivelările de rocă (Tăuţul
Roşiilor) Silvia Iancu (1961) ajunge la concluzia că în Parâng sunt tot trei categorii de cuvete şi
anume: de eroziune glaciară, de baraj morenic şi cuvete în grohotiş. Multe din lacurile glaciare
sunt aşezate la o altitudine mai mică de 2000 m şi numai câteva ajung la înălţimi de peste 2000 m.
Văile şi circurile din Masivul Parâng, care au fost afectate de glaciaţiunea cuaternară, ocupă
o suprafaţă de 47,04 kmp. Pe întinsul ei se află răspândite un număr de circa 28 de lacuri, ce
însumează o suprafaţă totală de 13,1 ha. Foarte multe din aceste lacuri au o suprafaţă mai mică de
1 ha. Numai lacurile Tăul fără Fund şi Câlcescu au o suprafaţă mai mare de 3 ha. De asemenea un
număr însemnat de lacuri se găsesc într-o înaintată fază de colmatare şi din această cauză în unele
veri secetoase, ele seacă (Slăveiul, Tăul Stânei, Tăul Secat).
Lacurile se prezintă grupate pe bazine hidrografice, formând mici unităţi lacustre, înşirate în
salbă şi legate între ele prin emisari. La unele lacuri, emisarul are scurgere submersă pe sub
blocurile mari de grohotiş.
Nae Popescu (1986) consideră că lacurile glaciare din Masivul Parâng pot fi grupate astfel:
 Bazinul Jieţului;
 Bazinul Lotrului;
 Bazinul Latoritei;
 Bazinul Gilortului;
 alte lacuri naturale.

5.4.1.1. Lacurile din bazinul Jieţului

57
 Bazinul Jieţului este constituit, după L Pişota (1971) din trei văi glaciare: Slăveiul, Roşiile şi
Ghereşul. Nae Popescu (1986) adaugă şi lacurile din căldarea Mija. Nae Popescu (1986) a pus în
evidenţă şi a cartat şi alte lacuri şi lăcuşoare cu prilejul întocmirii lucrării „Munţii Parâng. Ghid
turistic”. Astfel, în căldarea Mija Mare, în partea estică, se află lacul Mija sau Zăvoaiele sau Tăul
de la lunci (1980 m altitudine, 0,80 ha, 6,5 m adâncime) aşezat într-un ţinut alpin, cu stâncării şi
grohotişuri.

5.4.1.2. Lacurile din bazinul Lotrului

În căldarea Găuri: lacul Găuri (2080 m altitudine, 0,016 ha, 0,5 m adâncime), Lacul Secat
din Găuri (2102 m altitudine) şi alte două ochiuri de apă.
În căldarea Zănoaga Mare: Zănoaga Mare (2030 m altitudine, 0,97 ha, 1,05 m adâncime)
(Fig. 12 )şi alte câteva mici ochiuri de apă.

Fig. 12 Lacul Zănoaga Mare

Sursa: http://www.carpati.org

În căldarea Dracului: Setea Mare (2090 m altitudine, 0,008 ha, 1 m adâncime), Păsări (2078
m altitudine, 0,30 ha, 3 m adâncime), alte trei ochiuri de apă, pe latura nord-vestică a căldării.
În căldarea Câlcescu: Pencu (1991 m altitudine, 0,16 ha, 2,9 m adâncime), Vidal (1987 m
altitudine, 0,95 ha, 3,6 m adâncime), Câlcescu (1935 m altitudine, 3,02 ha, 9,3 m adâncime),
ultimul fiind cel mai frumos lac glaciar din Carpaţii dintre Olt, Jiu şi Strei. Are o formă
aproximativ dreptunghiulară, iar la maluri apar numeroase izvoare.

58
 În căldarea Iezerului: Iezer sau Iezerul Parâng considerat de Silvia Iancu (1961) ca fiind de
baraj morenic (circa 1840 m altitudine, 0,45 ha, 1,42 m adâncime).
În căldarea Cărbunele (vestică), Cărbunele sau Petroasa (2045 m altitudine, 0,15 ha, 1 m
adâncime).

5.4.1.3. Lacurile din bazinul Latoriţei

În căldarea Latoriţei: lăcuţul Sfinxul (1805 m altitudine, 0,015 ha, 0,2 - 0,5 m adâncime)
parţial mlăştinos şi încă trei ochiuri de apă.
În căldarea Muntinul: Muntinul (1980 m altitudine, 0,2 ha, 1,5 m adâncime).
Iezerul Latoriţei (1530 m altitudine, 0,80 ha, 1,5 m adâncime), un lac excepţional de
interesant, de origine glaciar, situat la cea mai joasă altitudine din Carpaţi (într-o căldare laterală),
având o faună piscicolă bogată şi împrejurimi de o mare sălbăticie.
Tinovul Latoriţei (1575 m altitudine, 0,01 ha, 0,2 - 0,3 m adâncime).
În căldarea Urdele: lăcşorul Urdele (1780 m altitudine, 0,006 ha, 0,3 m adâncime) situat pe
stânga văii, lângă stâna Urdele, lacul Cioara (1960 m altitudine, 0,5 ha, circa 0,5 m adâncime),
lacul Singuratic (1990 m altitudine, 0,2 ha, 1 m adâncime).

5.4.1.4. Lacurile din bazinul Gilortului

În căldarea Setea Mică: lacurile Ieşului (1860 - 1880 m altitudine), între aceste trei ochiuri
de apă, lacul Lotrana (1875 m altitudine, 0,15 ha, 0,8 m adâncime) fiind mai important.

5.4.1.5. Lacurile glaciare din Masivul Parâng

În căldarea Sliveiului se află patru lacuri glaciare mai mari (Tăul Îngheţat, Tăul Secat,
Sliveiul şi Tăul Verde) şi altele mai mici cum sunt: lacul Custura sau Cârja (2115 m altitudine, 0,50
ha, 2,8 m adâncime), Lacul Mic (2010 m altitudine, 0,01 ha, 0,6 m adâncime), Pârlele sau La
Pârleală (2025 m altitudine, 0,075 ha, 1 m adâncime), Lacul Sec Pârlele (2040 m altitudine, 0,015
ha, 0,3 m adâncime), Zănoaga lui Burtan (2010 m altitudine, 0,03 ha, 0,5 m adâncime).
Lacul Îngheţat (Adânc) este suspendat pe prima treaptă, glaciară a unui circ lateral, de pe
partea stângă a văii Silveiului, la o altitudine de 2120 m. Cuveta se află în spatele unui baraj
morenic cu grosimea de câţiva metri. Suprafaţa lui este foarte redusă (0,1 ha) iar adâncimea apei

59
atinge 5,1 m. În apropiere se găseşte Lacul Secat (Ascuns), 2120 m altitudine, 1 m adâncime, care
are o extindere mică şi are apă numai în perioadele ploioase.
Lacul Sliveiul ocupă o cuvetă de eroziune glaciară, cu suprafaţa de 0,2 ha, şi adâncimea de
2,8 m, situată pe treapta superioară a circului Sliveiul, la baza Vârfului Cârja.
Tăul Verde se află în cadrul aceluiaşi circ glaciar. Forma sa este alungită de la sud spre nord,
iar apa ocupă o întindere de 0,6 ha şi o adâncime de 6,5 m.

Fig. 13 Căldarea Roşiile cu lacurile Mândra (stânga), Lung (centru), Roşiile

Sursa: http://imagini.romania-natura.ro

În căldarea Roşiile (Fig. 13) menţionăm următoarele lacuri:

Lacul Mândra sau Oglinda Mândrii este aşezat într-o căldare glaciară, plină de grohotişuri, la
o altitudine de 2148 m, dominat de impunătorul vârf Parângu Mare. Acest lac este considerat lacul

60
cu cea mai înaltă aşezare din Masivul Parâng. Oglinda apei cuprinde o suprafaţă de 1,12 ha,
adâncimea este de 8,3 m. Printr-un emisar, care străbate lacuri glaciare, se leagă de Tăuţul Roşiile,
o mică cuvetă lacustră (0,3 ha) instalată pe o treaptă glaciară.
Lacul Lung se află la 2005 m altitudine, are o suprafaţă de 0,017 ha şi o adâncime maximă
de 3 m.
Lacul Roşiile sau Tăul fără Fund este cel mai mare şi cel mai adânc lac glaciar din Masivul
Parâng (suprafaţa de 3,7 ha şi adâncimea de 18 m). Are o formă aproximativ circulară, iar cuveta,
rezultată prin eroziune, se situează la altitudinea de grohotişuri, desprinse din Vârful Pâcleşa. Tot
în cadrul aceleiaşi căldări glaciare se află o mică unitate lacustră, numita Tăul Stânei. Acumularea
apei are loc în spatele unui baraj morenic, fapt ce face ca lacul să aibă dimensiuni foarte reduse
(Zănoaga Stânei: 1910 m altitudine, 0,60 ha., 1,5 m adâncime). Tot aici se mai află locşoarele
Zănoagele Ursului (2095 - 2100 m altitudine) şi Zănoaga Gemănării (2140 m altitudine, 0,01 ha, 5
m adâncime), ultimul aflat în căldarea Gemănării, pe treapta mijlocie, înconjurat de blocuri mari de
piatră.

5.4.1.6. Alte lacuri

Lacul Ciobanul sau Iezerul Pietros (1980 m altitudine, 0,012 ha, 1 m adâncime); lacurile
Huluzului (1825 m altitudine) - în şaua Huluzului se află două lacuri nivale: Lacul Mare al
Huluzului, Tăul fără Fund al Huluzului, apoi Tăul de jos al Huluzului, Tăul dintre Brazi al
Huluzului, Micaia (1910 m altitudine), Tăul Porcului (1418 m altitudine).

5.4.2. Lacurile din Munţii Şureanu

Lacurile naturale au origine glaciară şi nivală.
Iezerul Şureanu se găseşte pe treapta inferioară a circului glaciar din estul Vârfului Şureanu.
Cuveta lui s-a format prin subsăpare glaciară şi baraj morenic. Într-o denivelare dezvoltată în
depozitele morenice, invadate de jnepeni, sunt situate “lacurile mici' care au caracter sezonier.
Pe treptele superioare ale circului Cârpa se află două lacuri: Iezerul şi Iezeraşul. Apa s-a
acumulat în spatele unor potcoave nivale ale căror capete se sprijină pe versanţii circului. Deoarece
aportul de apa (precipitaţii directe, scurgerea pe versanţi, izvoare) este superior pierderilor prin
evaporaţie şi prin infiltraţii, aceste lacuri prezintă emisari permanenţi.

61
 Există 4 lacuri de acumulare pe râul Sebeş. Din aval în amonte ele sunt: Lacul Petreşti, Lacul
Căpâlna, Lacul Tău şi Lacul Oaşa. Ultimul este şi cel mai mare si mai impresionant, atât datorită
dimensiunilor, dar mai ales poziţionării sale la 1200 m.

Fig. 14 Lacul Oaşa

Sursa: http://www.evz.ro

5.4.3. Lacurile din Munţii Cândrelului

Lacul glaciar Iezerul Mare este situat pe versantul nordic al platoului Cândrel la 1998 m
altitudine. Are o suprafaţă de 3,4 ha, este lung de 320 m, lat de 190 m şi are un volum de apă
apreciat la circa 19.000 m³. Adâncimea maximă este de 13,3 m. Lacul glaciar Iezerul Mic este
situat la 1955 m altitudine, într-un circ glaciar mai mic din apropierea primului. De formă aproape
dreptunghiulară are suprafaţa de numai 1,8 ha.
Lacul Negovan mai este cunoscut şi sub denumirea de Lacul Sadu V. A luat fiinţă în 1956 şi
este situat în bazinul superior al Râului Sadu la altitudinea de 1150 m. Cu o suprafaţă de 72 de ha,
cu o adâncime maximă de 58 m, lacul însumează un volum de 6 milioane de m³ de apă.
Lacul Gura Râului este lac de acumulare de 68 ha. Lacul se află situat pe Râul Mare,
aproape de satul Gura Râului.

5.4.4. Lacurile din Munţii Latoriţei

Dintre lacurile glaciare ce împodobesc Munţii Latoriţei se pot menţiona în primul rînd
Iezerele Muntinului, azi în număr do două, avînd un emisar comun. Ele se află la izvoarele

62
Muntinului, în căldarea cu acelaşi nume, la altitudinea de 1890 m, şi au o adâncime de 1-2 m. Mai
jos, la altitudinea de 1545 m, pe prelungirea Culmii Muntinu, se află Iezerul Latoriţei. Acesta este
lacul glaciar situat la cea mai joasă altitudine din ţară.
La nord-vest de acesta se mai află un lac, recent descoperit, numit Violeta, separat de Iezerul
Latoriţei prin baraje morenice. În căldarea Fratoşteanu Mare, situată la est de vîrful cu acelaţi
nume, la altitudinea de 1870 m, se află Lacul Negru, lung de 33 m şi lat de 16 m, avînd apele de
culoare închisă datorită mâlului depus pe fund.
Lacurile de acumulare, apărute în ultimul deceniu ca urmare a amenajării hidroenergetice a
râului Lotru, constituie importante obiective de interes economic, dar şi puncte de atracţie turistică.
Lacul Vidra situat pe Lotru, la altitudinea de 1290 m, este cel mai mare, avînd o suprafaţă de
peste 1000 ha şi un volum de 340 milioane metri cubi de apă.
Pe valea Latoriţei au luat fiinţă, de asemenea, două lacuri de acumulare: lacul Petrimanu (alt.
1130 m), situat la confluenţa cu Pârâul lui Tocan, cu un volum de 1,9 milioane m 3 şi Lacul Galbenu
(alt. 1304 m) cu un volum de 2 milioane m3. Apele acestor lacuri sînt dirijate prin galerii săpate sub
Munţii Latoriţei, spre lacul Vidra, care constituie rezervorul principal al sistemului hidroenergetic
Lotru.

5.4.5. Lacurile din Munţii Lotrului

Lacurile naturale şi antropice se integrează armonic dar distinct în peisajul Munţilor
Ştefleşti. Deşi puţin numeroase şi de dimensiuni reduse, lacurile naturale sunt prezente în circurile
glaciare de sub vârfurile Ştefleşti şi Cristeşti.
Mai spectaculoase sunt lacurile antropice de pe Sadu, Lotru, Jidoaia şi Olt, cu funcţie de
acumulări hidroenergetice, dar şi de atenuare a viiturilor, precum şi de reproducere şi creştere a
salmonidelor. Exemple de lacuri antropice sunt: Malaia, Balindru, Jidoaia, Gura Lotrului.

63
 Capitolul VI
Vegetaţia Grupei Montane Parâng

6.1. Trăsături generale ale vegetaţiei din Grupa Montană Parâng

Principalele trăsături ale învelişului vegetal, din Grupa Montană Parâng sunt condiţionate de
variaţiile căldurii şi umidităţii, în funcţie de altitudine, de configuraţia reliefului şi de expoziţia
versanţilor. Datorită acestor factori se remarcă o etajare a vegetaţiei şi o diferenţiere, din punct de
vedere al extinderii acestor etaje. Această diferenţiere se face între etajarea vegetaţiei de pe
versanţii nordici şi cea de pe versanţii sudici, în funcţie de expoziţia acestora şi între etaje, în
funcţie de configuraţia reliefului.
Astfel, principalele trăsături fitogeografice ale versanţilor sudici, ai Grupei Montane Parâng,
sunt larga răspândire a făgetelor, redusa zonă a coniferelor şi marea extensiune a pajiştii alpine.
Tot pe versanţii sudici, mai apare o vegetaţie azonală - calcifilă, dată de prezenţa calcarelor
de pe rama sudică a Grupa Montană Parâng. Şi totodată se remarcă prezenţa unor elemente
submediteraneene, dar în număr mult mai redus decât în Munţii Vâlcanului sau în Munţii
Mehedinţi.
Vegetaţia versanţilor nordici se remarcă prin extinderea mai mare a etajului de conifere şi
prin vegetaţia intrazonală. Aceasta din urmă cuprinde asociaţiile de stâncării, de grohotiş, de
izvoare şi pâraie şi de mlaştini (turbăriile din zona alpină şi subalpină).
Multitudinea speciilor, ce alcătuiesc învelişul biotic al acestui masiv, evidenţiază şi
influenţele pe care vegetaţia de aici le-a suferit în evoluţia ei, în timp.
În concluzie, vegetaţia şi flora prezintă în Grupa Montană Parâng o etajare în funcţie de
zonele climatice, astfel: etajul alpin şi subalpin, etajul forestier.

6.2. Etajul alpin

Acest etaj se mai numeşte şi etajul păşunilor alpine, deoarece este alcătuit din acestea şi se
întinde, în cazul Masivului Parâng, între altitudinile de 2200 m şi 2519 m.
Pajiştile alpine sunt localizate în goluri de munte, deasupra limitei superioare a vegetaţiei
arborescente. Unele dintre acestea se extind şi în etajul subalpin, pe locul tufărişurilor şi rariştilor
defrişate.

64
 Pajiştile alpine sunt alcătuite din asociaţii de ierburi scunde, adaptate la frig, uscăciune şi
vânturi puternice.
Mai des întâlnite în acest etaj sunt păiuşul alpin (Festuca supina) şi ţăpoşica (Nardus stricta),
care predomină pe Munţii Pleşcoaia, Dălbanul şi Cătălinul. În acest etaj mai predomină iarba
stâncilor (Agrostis rupestris) şi iarba roşioară (Silene acaulis). Tot aici mai există vegetaţia de
stâncărie, grohotişuri şi bolovănişuri. Pe versanţii stâncoşi, lipsiţi de un sol încheiat, vegetaţia îşi
găseşte adăpost în fisurile stâncilor, fiind reprezentată prin specii saxicole, ce alcătuiesc asociaţii
specifice, cu caracter deschis. Compoziţia floristică este variată, în funcţie de natura rocii şi de
gradul ei de fisurare, de expoziţia şi înclinarea versanţilor şi de altitudine.

Fig. 15 Floarea de Colţ Fig. 16 Arnică

Sursa: http://lumeaflorilor.com Sursa: http://www.johnharveyphoto.com
În Masivul Parâng, pe înălţimile Iezerului Mohorului, Pietrei Tăiate îşi etalează florile,
plantele pitice: ochiul găinii (Primula minima), ventriceaua (Chrysanthemun alpinum). Acestea pot
fi întâlnite şi pe culmea dintre Păpuşa şi Lespezi, unde impresionează plăcut prin frumuseţea
florilor roşii şi respectiv albe, care se îmbină armonios cu galbenul florilor de cerenţel de munte
(Geum montanum) sau de scânteiuţa de munte (Potentilla termata) şi cu roşul florilor de vârtejul
pământului (Pedicularis verticillate).

65
 Stâncăriile din Urdele sunt împodobite cu unghia păsării (Viola declinata), ruja (Sedum
roseum) cu arnică (Arnica montana) (Fig. 16) şi ochiul boului (Aster alpinus).
Pe stâncăriile din Muntinul Mic se află o leguminoasă interesantă, numită dulcişor
(Hedysarum hedysaroides), iar între Muntinul Mic şi Cărbunele se află floarea de colţ
(Leontopodium alpinum) (Fig. 15). Aceasta mai apare pe calcarele din Muntele Găuri, iar în
preajma lacurilor Câlcescu, Păsări, Setea Mare mai cresc vuietoarea (Empetrum nigrum), angelica
(Angelica urhangelica), garofiţa de munte (Dianthus gelidus) şi scânteiuţa de munte (Potentilla
temata). Pe stâncării mai vegetează şi specii de licheni şi muşchi.

6.3. Etajul subalpin

Acest etaj se mai numeşte şi etajul tufărişurilor subalpine şi ocupă în Grupa Montană Parâng
o fâşie îngustă între 2000 şi 2200 m altitudine (rar între 1750 şi 2000 m).

Fig. 17 Afin Fig. 18 Arginţica

Sursa: http://www.finlandforum.org Sursa: http://alpinet.org

Trecerea de la etajul alpin la etajul subalpin se face prin tufărişuri pitice de smirdar
(Rhododendron kotschyi), azaleea târâtoare de munte (Loiseleuria procumbens), coacăz
(Brukenthalia spiculifolia), arginţica (Dryas octopetala) (Fig. 18). Se mai întâlnesc şi alte plante,
cum sunt coama (Carex curvula) şi rugina (Juncus communis), afin (Vaccinium myrtillus) (Fig.
17), merişor (Vaccinum uliginosum) şi salcie pitică (Salix retuşa, S. herbacea).
Şi în acest etaj se află numeroase specii ierboase, muşchi şi licheni.
Pajişti montane s-au mai format şi în locul pădurilor defrişate de om, în decursul timpului.
Acestea sunt formate din ierburi de talie medie şi înaltă, Festuca rubra şi ţăpoşică în fâneţe. În

66
luminişuri şi poieniţe întâlnim muşchiul de turbă (Sphagnum acutifolium), bumbăcariţa (Erioforum
vaginatum), feriga, măcrişul iepurelui, crinul de pădure (Lilium margaton), afinul.

6.4. Etajul forestier

Zonalitatea verticală este evidentă în etajul forestier al Grupei Montane Parâng, în condiţiile
unui climat rece, dar mai puţin sever ca pe creste. Arealul pădurilor este adesea puternic
fragmentat, datorită extensiunii mari a pajiştilor secundare, utilizate ca păşuni şi în special ca
fâneţe.
Solurile predominante în etajul forestier sunt cele brune feriiluviale sub pădurile de conifere
şi cele brun acide sub pădurile de fag.
Dispoziţia predominantă vest-est a culmilor are drept consecinţă diferenţierea factorilor
fizico-geografici pe versanţii umbriţi sau expuşi insolaţiei.
Etajul forestier sau etajul montan este extins în Grupa Montană Parâng între 1000 şi 1800 m
şi se subîmparte în etajul montan superior sau al pădurilor de conifere (molid), în etajul mijlociu
sau al pădurilor de amestec (foioase şi răşinoase) şi etajul inferior sau al pădurilor de fag.

6.4.1. Etajul pădurilor de molid

În Masivul Parâng, etajul molidului este restrâns pe versanţii sudici (1200 - 1800 m
altitudine) şi mult mai extins pe cei nordici (1000 - 1750 m altitudine), iar ca specie dominantă este
molidul (Picea abies).
Bine reprezentat pe pantele nordice ale Masivului Parâng, etajul molidişurilor se efilează în
cazul pantelor sudice, pe măsura înaintării spre vest.
Pădurile de molid au o structură relativ simplă, formate aproape exclusiv din molid (Picea
albies). Pe văile mai adăpostite este răspândit şi bradul (Abies alba). În Valea Latoriţei este ocrotit
un frumos parchet de larice (Larix decidua). Izolat la limita superioară a molidişurilor se întâlnesc
şi exemplare de zimbru (Pinus cembra), ocrotit de lege, fiind pe cale de dispariţie. În pădurile de
molid se găsesc ca subarboret, izolat, exemplare de scoruş (Sorbus aucuparia), mesteacăn (Betula
pendula), paltin de munte (Acer pseudoplatanus). Arbuştii lipsesc sau sunt slab reprezentaţi prin
exemplare de caprifoi (Lonicera xylosteum), cununiţă (Spirea ulmifolia). Stratul ierbos este de
regulă slab dezvoltat, cuprinzând un număr redus de plante superioare (Oxalis acetosela,
Hieracicum transsilvanicum), afin. În pădurile de molid ferigile sunt de asemenea bine

67
reprezentate: feriga (Dryopteris filix mas), şarpele (Polystichum lonchitis), spinarea lupului
(Athyrium filix femina). Prin mlaştinile din pădurile de molid se află muşchiul de turbă
(Sphagnum acutifolium) împreună cu plante cu flori, cum sunt bumbăcariţa (Eriophorum
vaginatum) şi foaia grasă (Pinguicula vulgaris). În multe molidişuri se întâlneşte un înveliş de
muşchi (Hylocomium splendens).
Pajiştile din zona molidului sunt acoperite mai ales cu ţepoşică (Nardus stricta) şi păiuş roşu
(Festuca rubra).
În apropierea cabanei Rânca pot fi întâlnite suprafeţe cu ierburi între care se află floarea
paştelul (Anemone nemorosa) şi pulmonariţa (Pulmonaria officinalis).

6.4.2. Etajul pădurilor de amestec

Pădurile de amestec, de răşinoase cu fag, se întâlnesc în Masivul Parâng între 1000 m şi
1400 m altitudine.
Extrazonal, asemenea păduri, apar pe versanţii sudici, în etajul molidişurilor şi pe versanţii
nordici sau pe lângă văi în fâşia zonală a fagului montan.
Specia edificatoare este fagul (Fagus sylvatica), care se asociază cu bradul, molidul sau
paltinul de munte, ulmul de munte, frasinul comun (Fraxinus excelsior), carpen (Carpinus betulus)
şi scoruş (Sorbus aucuparia). În partea sud-vestică a Masivului Parâng apare şi pinul silvestru
(Pinus sylvestris).

6.4.3. Etajul pădurilor de foioase

Acest etaj se împarte în subetajele: superior şi inferior şi se întinde între 500 şi 1400 m
altitudine pe versanţii sudici şi între 500 şi 1200 m altitudine pe versanţii nordici.
Partea superioară a etajului este alcătuită predominant din fag (Fagus sylvatica), asociat cu
frasin de munte şi mesteacăn (Betula verucosa), iar partea inferioară are în componenţa sa
predominant stejarul (Quercus robur) şi carpenul (Carpinus betulus).
Şi în cadrul acestui etaj se remarcă diferenţieri între versanţii sudici şi nordici ai Masivului
Parâng. Astfel, pe pantele sudice ale Munţilor Parâng şi Vâlcan, etajarea vegetaţiei lemnoase
prezintă o particularitate distinctă. Aceasta constă în faptul că subetajul făgetelor, bine dezvoltat în
tot lanţul Carpaţilor Meridionali, capătă aici o extindere neobişnuit de mare, ajungând adesea până
la limita superioară a pădurii. Prezent pe o diferenţă de nivel de circa 1000 m, el determină implicit

68
dispariţia ca atare a etajului boreal, care apare numai sub formă insulară, în masa continuă a
făgetelor, pentru a se constitui ca etaj propriu-zis, abia în zona obârşiilor Gilortului către est.
În pădurile de fag, acesta este specia dominantă şi în unele locuri, chiar exclusivă,
trunchiurile mari şi desimea făgetelor determinând o slabă dezvoltare a vegetaţiei ierboase.
Ferigile, muşchii şi lichenii, ciupercile ce invadează trunchiurile căzute, îşi găsesc aici mediul
prielnic de dezvoltare. Pătura erbacee este formată de Poa memoralis, Agrostis alba, Carex
silvatica, Melica uniflora, apoi Mercurialis perennis, Oxalis acetosella, Sanicula europea, Mycelis
muralis completează sărăcăcioasa vegetaţie ierboasă a acestor păduri.
În primul an, după tăierea pădurii de fag, ca şi în luminişuri se evidenţiază mătrăguna
(Atropa belladona), apoi în anul doi de tăiere se instalează dominant zburătoarea (Chamaenerion
angustifolium). Ulterior în răriturile pădurilor apar plante perene, dintre care atenţie merită
zmeurul (Rubus idaeus).
În fâneţe, alături de păiuş apar gladiolele sălbatice (Gladiolus imbricatus) sau planta
insectivoră roua cerului (Drosera rotundifolia), iubitoare de locuri umede.
În subetajul inferior al pădurilor de foioase, se găsesc păduri de stejar (Quercus robur),
alături de care se mai află carpenul (Carpinus betulus), mărul pădureţ (Malus silvestris), alunul
(Corylus avelana). Primăvara de timpuriu, în păduri apar viorelele (Scilla bifolia), găinuşele
(Isopyrum thaliotroides) şi floarea paştelui (Anemone nemorosa).

6.5. Vegetaţia azonală

Această vegetaţie se întâlneşte în Grupa Montană Parâng datorită prezenţei calcarelor, apoi
se mai întâlneşte vegetaţia din luncile râurilor şi specii submediteraneene, acestea din urmă fiind
foarte puţine.
Pe calcare se dezvoltă plante foarte interesante, cum sunt Asplenium trichomanes,
Polypodium vulgare, Poa nemoralis, Saxifraga paniculata şi Silene Ierchenfeldiana.
În luncile râurilor se dezvoltă pajişti cu iarbă albastră (Molinia caerulea), Medicago falcata,
Agrostis stalonifera şi zăvoaie cu arin negru (Alnus glutinosa), plop negru (Populus nigra) şi sălcii
(Salix alba, Salix fragilis).
O specie balcanică este citată în judeţul Gorj, în defileul Jiului şi la Polovragi şi anume
Centaurea affmis.

69
 Capitolul VII
Fauna Grupei Montane Parâng

Fauna din Grupa Montană Parâng este asemănătoare cu a celorlalţi munţi din Carpaţii
Meridionali, cu unele influenţe specifice nord-vestului Olteniei şi Banatului. Câteva dintre speciile
caracteristice faunei mediteraneene îşi fac simţită prezenţa pe rama sudică a Parângului: vipera cu
corn (Vipera amodytes), broasca ţestoasă de uscat (Testudo hermani) şi călugăriţa (Scolopendra
cingulato). Acestora li se adaugă rareori zăganul (Gypaetus barbatus), care tranzitează din Balcani
până către căldările Gemănarea, Roşiile, Ghereşul şi Găuri.
Modificările altitudinale ale climei şi vegetaţiei condiţionează formarea etajelor faunistice.

7.1. Etajul faunistic al pajiştilor alpine şi al tufărişurilor subalpine

Acest etaj se distinge prin numărul redus al speciilor, fapt explicat prin condiţiile vitrege de
viaţă (temperaturi scăzute, ierni lungi, zăpezi mari, vânturi puternice) ale mediului alpin.
Mamiferele sunt: capra neagră (Rupicapra rupicapra) (Fig. 19), şoarecele de zăpadă
(Microtus nivalis ulpius), chiţcanul de munte (Sorex alpinus), ursul (Ursus arctos) (Fig. 20) , râsul
(Lynx Lynx), pârşul cenuşiu (Glis glis).

70
 Fig. 19 Capra Neagră Fig. 20 Ursul
Sursa: http://www.carpati.org Sursa: http://www.descopera.ro

Păsările din acest etaj sunt: fâşa de munte (Anthus spirolitta), brumăriţa alpină (Prunella
collaris), acvila de munte şi corbul (Corvus corax) pe stânci şi grohohotişuri.
În jnepenişuri sunt localizate păsările: Lyrururs tetrix, Prunella modularis, şopârla de munte
(Lacerta vivipara) şi alte reptile, himenoptere, heteroptere, coleoptere, lepidoptere.

7.2. Etajul faunistic al pădurilor de conifere

Condiţiile biotice (compoziţia chimică a esenţelor forestiere, alcătuirea taxonomică a
cenozelor) şi abiotice (umezeală şi întunecime mare - sol puternic acid) ale biotopului fac ca unele
specii de animale să fie puternic ataşate condiţiilor respective.
Mamiferele acestui etaj sunt: şoarecele vărgat (Siscista betulina), şoarecele scurmător, lupul
(Canis lupus), cerbul (Cervus elaphus carphaticus), mistreţul (Sus scrofa) şi râsul.
Păsările sunt reprezentate de: cocoşul de munte (Tetrao urogallus), cucuveaua încălţată
(Aegolius funereus), pitigoiul de brădet (Parus ater), piţigoiul moţat (Parus cristatus), forfecuţa,
gaiţa de munte (Nucifraga caryocatactes).
Reptilele din această zonă sunt: vipera comună (Vipera serus) şi şopârla de munte (Lacerta
vivipara).
O fidelitate mai mare prezintă nevertebratele, multe jucând un rol important în circuitul
substanţelor şi energiei în acest ecosistem
Insectele, dintre care amintim, dăunătorii molidului: croitorul mare (Ips typographus),
trombarul puieţilor de molizi (Molites germanus), omida păroasă a molidului (Lymantria
monacha), viespea lemnului de răşinoase (Sirex gigas).

7.3. Etajul faunistic al făgetelor

În făgete condiţiile de viaţă se îmbunătăţesc, intensitatea şi durata luminii cresc, valorile
medii termice sunt mai ridicate, iar baza trofică mai variată şi mai bogată.
Păsări: piţigoiul de munte (Parus montanus), muscarul mic (Ficedula parva), auşelul
sprâncenat, ierunca (Tetrastes bonasia), ciocănitoarea cu spate alb (Dentrocopus leucotos),
porumbelul gulerat (Columba polumbus).

71
 Mamiferele: şoarecele gulerat (Apodemus flavicollis), veveriţa (Sciurus vulgaris), râsul
(Felix lynx), pârşul cu coadă scurtă (Dryomis mitedula), pârşul de alun (Muscardinus avelanarius),
jderul de pădure (Martes martes), lupul (Canis lupus), iepurele (Lepus capensis), vulpea (Vulpes
vulpes), mistreţul (Sus scrofa), pisica sălbatică (Felis silvestris).
Nevertebrate: coleopterul – Carabus auronites (care consumă larve de dăunători) precum şi
multe insecte ce-şi desfăşoară ciclul vital pe fag, ca lepidopterul molia jirului (Carpocapsa
grossana), coleopterele croitorul albastru al fagului (Rozalia alpina), gândacul de scoarţă al fagului
(Emoporus fagi), trombarul ghindei (Rhynchaenus fagi), ţânţarul de frunză al fagului (Mikiola
fagi).
Apele lacurilor de munte (Roşiile şi Câlcescu) sunt populate de păstrăv indigen (Salmo truta
fario), ultimul fiind singurul lac populat cu păstrăvi pe cale naturală. Apele lacurilor de baraj:
Vidra, Petrimanul, Galbenul sunt de asemenea bogate în păstrăvi, precum şi râurile din Masivul
Parâng, mai puţin Jiul care are apele puternic poluate în defileu.

72
 Capitolul VIII
Solurile Grupei Montane Parâng

8.1. Factorii pedogenetici naturali

În funcţie de factorii pedogenetici naturali, care sunt: factorul litologic, factorul climatic,
factorul biologic, relieful, apa şi timpul, învelişul solurilor din Grupa Montană Parâng prezintă o
evidentă zonalitate verticală.
Factorul litologic intervine în desfăşurarea proceselor pedogenetice şi în proprietăţile
solurilor, îndeosebi prin compoziţia chimico-mineralogică, gradul de consolidare şi alcătuirea
granulometrică a rocilor. Deoarece Grupa Montană Parâng aparţine, în cea mai mare parte,
cristalinului autohton sau danubian, materialele parentale, pe seama cărora au evoluat solurile, sunt
reprezentate predominat prin depozite de cuvertură de natură cristalină, între care apar zone cu
materiale parentale provenite din roci granitice.
Factorul climatic influenţează prin insolaţia puternică din timpul zilei, urmată de o răcire
bruscă în timpul nopţii, precum şi prin alternarea repetată a fenomenelor de îngheţ şi dezgheţ din
anumite perioade ale anului, care favorizează dezagregarea rocilor. În schimb, temperaturile joase
frânează procesul de argilizare. Condiţiile de climă din Grupa Montană Parâng variază mult pe
suprafeţe relativ mici, în funcţie de altitudine, expoziţie, înclinare şi conformaţia versanţilor. Pe
versantul sudic se constată existenţa unei serii de topoclimate, uneori foarte diferite, care
condiţionează vegetaţia naturală şi în consecinţă formarea solurilor.
Relieful Grupa Montană Parâng, cuprins între 800 şi 2519 m altitudine, este un relief
fragmentat cu numeroase formaţiuni ale glaciaţiunii cuaternare (circuri, văi, lacuri glaciare) şi
suprafeţe de eroziune.

73
 Această configuraţie a reliefului, precum şi expoziţia versanţilor determină şi ele o etajare a
solurilor în Grupa Montană Parâng.
Apa provenită din precipitaţii lichide şi solide, precum şi râurile, prin acţiunea lor de
erodare, influenţează şi ea distribuţia solurilor în Grupa Montană Parâng.
Factorul biologic influenţează prin participarea vegetaţiei şi a microorganismelor
transformate în substanţe organice, la procesul solurilor.
Din punct de vedere al vegetaţiei Grupa Montană Parâng se încadrează în două etaje naturale
şi anume: etajul forestier şi etajul alpin.
Etajul forestier este reprezentat prin etajul făgetelor, etajul molidişurilor şi întrerupt sau
laminat, etajul amestecurilor de molid, brad şi fag. În zona pădurilor de răşinoase participarea
ierburilor la depunerea de resturi organice este aproape nulă. Cu toate acestea, cantitatea de materie
organică brută este mai mare (din cauza densităţii accentuate a acestor păduri), iar calitativ este
mai rezistentă la descompunere.
Ţinând seama de altitudinea şi condiţiile fitoclimatice amintite, solurile din Grupa Montană
Parâng se pot separa în două grupe şi anume solurile alpine şi solurile montane.

8.2. Etajarea solurilor

8.2.1. Solurile alpine
Aceste soluri sunt răspândite mozaicat, mai ales în partea inferioară a zonei. Solurile
caracteristice etajului alpin inferior sunt podzolurile humico-feriiluviale, iar în etajul alpin superior,
alături de acestea apar solurile humico-silicatice.
În zona alpină apar şi stânci la zi, iar local apar soluri redzinice sau soluri hidromorfe.
a) Solurile humico-silicatice se găsesc în partea cea mai înaltă a golurilor alpine, având ca
vegetaţie caracteristică asociaţiile dominante de Carex curvula. Aceste soluri au în general
orizontul A bine dezvoltat, de culoare brun-închis, bogat în substanţă organică şi material scheletic.
În adâncime, el se continuă cu orizontul Ac sau C format aproape numai din fragmente de rocă.
Din punct de vedere fizico-chimic, aceste soluri se deosebesc de podzoluri printr-o aciditate ceva
mai redusă, un grad de saturaţie în baze mai ridicat şi prin lipsa acumulărilor de secvioxizi şi
humus, sub orizontul humifer.
b) Podzolurile humico-feriiluviale prezintă un profil scurt, puternic scheletic. Orizontul A2
se separă net de cele învecinate, prin culoarea cenuşiu albicioasă evidentă. Orizontul Bhs prezintă

74
culoarea cafelei arse, caracteristică. Proprietăţile chimice sunt deosebite de acelea ale solurilor din
etajul montan, Aciditatea este ridicată (valoarea pH ului este de 3,2 în extract salin, la suprafaţa
solului), iar gradul de saturaţie se menţine foarte scăzut (sub 20% în Al şi A2, sub 10% în Bhs).
Substanţa organică aflată în cantitate mare la suprafaţă (peste 25%) migrează în mare parte în
adâncime, acumulându se împreună cu cantităţi apreciabile de secvioxizi de fier şi aluminiu, în
orizonturile Bhs şi Bs.

8.2.2. Solurile montane

a) Primul tip de asociaţie de soluri montane este specific molidişurilor şi jnepenişurilor,
caracterizate prin predominarea solurilor brune feriiluviale şi a podzolurilor. Apar şi soluri brun
acide pe roci intermediare şi bazice, precum şi litosoluri şi regosoluri, iar local se întâlnesc soluri
hidromorfe. Solurile podzolice brune apar în etajul montan superior al molidişuriloe (1500 - 1800
m). Din punct de vedere morfologic, solurile podzolice brune se deosebesc de cele brune podzolice
prin culoarea brună sau neagră-cenuşie a orizontului A1A2 şi frecvent prin apariţia unui început de
orizont podzolic A2. De asemenea, este caracteristică pentru orizontul Bhs culoarea brună-ruginie
închis, dată de fierul şi humusul acumulaţi în cantitate mai mare în această zonă. Sunt soluri cu
profil scurt, roca dezagregată apărând la aproximativ 50 cm. Sunt puternic acide având valoarea
pH-ului în soluţie salină 3,3 la suprafaţa solului, iar gradul de saturaţie în baze 10 – 12 %.
b) Solurile brune podzolice sau format la altitudini ceva mai mici, decât cele podzolice brune
(1200 - 1500 m), în etajul amestecurilor. Din punct de vedere morfologic, aceste soluri sunt relativ
asemănătoare cu cele brun acide, de care se deosebesc prin nuanţa mai deschisă a orizontului A şi
prin grosimea mai redusă a profilului de sol, roca dezagregată apare la circa 60 cm în ceea ce
priveşte procesele chimice, aciditatea lor este mai pronunţată (pH-ul în extract salin este de 3,8 la
suprafaţă), iar gradul de saturaţie în baze, relativ ridicat la suprafaţă, scade brusc în adâncime.
Cantitatea de humus scade de asemenea treptat, de la suprafaţă spre orizontul B. Agenţii fulvici
agresivi s-au acumulat în cantitatea cea mai mare în orizontul B.
c) Solurile brun acide s-au format de la altitudini de 800 - 1200 m, în condiţiile fitoclimatice
ale pădurii de fag. Aceste soluri brun acide s-au format pe diverse roci intermediare şi acide, atât
pe culmi joase, cât şi pe versanţii cu diferite înclinări. Pe lângă aceasta, asociaţia cuprinde în mod
obişnuit soluri brune eumezobazice şi soluri brune luvice, formate pe unele roci intermediare şi
bazice, soluri brune feriiluviale, dezvoltate pe roci hiperacide şi litosoluri sau regosoluri litice, care

75
apar pe versanţii foarte puternic înclinaţi (versanţii nordici ai Masivului Parâng). Local apar şi
luvisoluri albice (pe suprafeţe mai ferite de eroziune), ca rezultat al evoluţiei solurilor brun-luvice,
rendzine şi soluri roşii (terra rosa) pe roci carbonatice compacte, pe rama sudică a Masivului
Parâng, precum şi unele soluri hidromorfe, în jurul izvoarelor. În general, solurile brun acide au un
profil mai profund decât celelalte soluri întâlnite în zona montană. Orizontul C reprezentând roca
dezagregată, apare sub 70 cm. Sunt soluri accentuat acide, având valoarea pH-ului aproximativ 4
în extract salin, gradul de saturaţie în baze fiind în general de peste 24 %. Conţinutul de argilă şi
sescvioxizi liberi de fier se menţin în cantităţi aproape constante pe toată adâncimea profilului.
Sescvioxizi liberi de fier, rezultaţi prin alterarea silicaţilor primari, fixează acizii humici din
orizontul A, formând complecşi humico-ferici, care imprimă solului o culoare brună închisă.

8.3. Repartiţia solurilor

Pentru a arăta repartiţia solurilor în Grupa Montană Parâng exemplificăm cu repartiţia
solurilor de pe versanţii sudici ai Masivului Parâng, din cadrul O. S. Novaci.
Prin studiile de cartare staţionară s-au identificat un număr de 17 subtipuri de sol, în cadrul
O. S. Novaci, din care cele mai reprezentative sunt: brun acid tipic – 66 %, litosol tipic – 10 % şi
brun acid litic – 5 %.
În zona versanţilor sudici ai Masivului Parâng, în cadrul O. S. Novaci, se identifică
următoarele tipuri de soluri:
 soluri brune eumezobazice, pe o suprafaţă de 802,8 ha (tabel), cu un profil Ao Bv- C.
Orizonturile argiloase ol, of, oh sunt întâlnite în toate cazurile, grosimea acestora variază
între 0,5 şi 3,5 cm. Orizontul Ao (ocric) este un orizont mineral, format la suprafaţa solului.
Acest tip de sol se întâlneşte sub pădurile de fag;
 soluri brune acide, pe o suprafaţă de 15200,2 ha, cu un profil Ao-Bv-C, se
întâlneşte sub pădurile de fag;
 soluri podzolice brune (feriiluviale) ocupă o suprafaţă de 605,31 ha, cu un profil Au-Bhs.
Au un orizont de humus tip moder (moder humus), de 37 cm, de culoare neagră. Se face
trecerea treptată în Bs (5 - 10 cm). Orizontul Bhs este de 5 - 10 cm, de culoare brun-roşcat.
Aceste soluri se găsesc sub pădurile de fag şi răşinoase;
 litosolurile - ocupă o suprafaţă de 1967,9 ha, cu un profil AR-R sau A-Ar-R. Sunt localizate
pe suprafeţe cu substrat de roci cristaline. Sunt soluri superficiale şi se găsesc insular pe

76
 suprafeţe mici, cu pante foarte mari şi stâncă la suprafaţă. Pe aceste soluri vegetează făgete
şi molidiş, de productivitate inferioară.

Capitolul IX
Ariile protejate

9.1. Definiţie şi tipuri de clasificare a ariilor protejate

Aria naturală protejată reprezintă o zonă terestră, acvatică şi/sau subterană, cu perimetru
legal stabilit şi având un regim special de ocrotire şi conservare, în care există specii de plante şi
animale sălbatice, elemente şi formaţiuni biogeografice, peisagistice, geologice, paleontologice,
speologice sau de altă natură, cu valoare ecologică, ştiinţifică sau cultural deosebită.
Clasificarea ariilor protejate a fost şi este un subiect mult discutat de specialiştii în ocrotirea
naturii.
În cadrul Uniunii Internaţionale pentru Conservarea Naturii (UICN) există o Comisie pentru
Parcuri Naţionale şi Arii Protejate (CPNAP), care a elaborat o clasificare şi o listă a ariilor
protejate din lume, stabilind criterii pentru definirea diferitelor categorii de arii protejate, scopul
protejării, modul în care rebuie gospodărite, regimul de pază etc. Din UICN fac parte în prezent
peste 70 de ţări, dar şi peste 100 de agenţii guvernamentale, peste 750 organizaţii
neguvernamentale cu profil ecologic din întreaga lume. Ţara noastră este membră a acestei uniuni
încă de la înfiinţarea sa în 1948. În 1959, ONU recunoaşte UICN drept organizaţia mondială care
se ocupă oficial cu problemele de conservare a naturii şi a resurselor sale.
În 1973, UICN publică un prim sistem de clasificare a ariilor protejate care a fost definitivat
în 1978 într-un raport special al Uniunii intitulat „Categorii, obiective şi criterii pentru ariile
protejate”. Această clasificare cuprindea 10 categorii de arii protejate, diferenţiate prin gradul de
protecţie. Această clasificare „stufoasă” cu arii care nu prea se găsesc în realitate a fost mult
criticată, dar a funcţionat multă vreme.

77
 În 1994 UICN publică o lucrare (completată în 1999), în care sunt redefinite categoriile de
arii protejate, obiectivul managementului, modul de selectare a ariilor respective şi
responsabilităţile de organizare. În funcţie de scop şi gradul de protecţie acordat, UICN propune
numai 6 categorii de protecţie. Acestea sunt mult mai elaborate şi le vom prezenta în continuare:
 Categoria I care este subdivizată în două:
 Ia – Rezervaţii naturale stricte destinate în principal pentru cercetarea ştiinţifică şi
monitoringul global al mediului. Cuorinde zone terestre sau acvatice având
ecosisteme cu trăsături geologice specifice, cu specii reprezentative pentru
diversitatea biologică a planetei şi în care se fac studii ştiinţifice şi educaţie
ecologică.
 Ib – Zone de sălbăticie sunt incluse arii protejate pe termen lung, pentru aspectul
lor natural – sălbatic, arii care nu au suferit modificări antropice (sau aceste inluenţe
sunt foarte slabe, neafectând zona). Zona trebuie să conţină valori ecologice
importante sau valori estetice şi istorice. În acest fel generaţiile viitoare au
posibilitatea să cunoască zone neafectate de procesele antropice pe perioade lungi
de timp. Trebuie să fie în proprietate naţională, nu particulară.
 Categoria II: Parcuri naţionale – teritorii întinse, care cuprind complexe de ecosisteme,
peisaje naturale deosebite, în care se pot face studii ştiinţifice, dar care prezintă şi interes
educaţional şi recreativ. Trebuie exclusă orice exploatare sau activităţi umane care
contravin scopurilor menţionate. Şi ele trebuie să aparţină statului care le gestionează, dar
pot fi proprietari şi alte organizaţii locale, fundaţii sau organisme legale. La noi în această
categorie parcurile Naţionale Retezat, Rarău, Piatra Craiului etc.
 Categoria III: Monumentele naturii reprezintă arii protejate care conţin una sau mai multe
elemente naturale sau culturale cu valoare mică datorită rarităţii sau specifităţii lor.
Elementele culturale incluse aici trebuie să fie aşezăminte antropice de tip special,
fortăreţe, situri arheologice etc. Ele aparţin guvernului naţional sau local, în mod
excepţional unui organism privat. Exemple la noi: Detunata, Canaralele de la Hârşova,
Lacul Albastru, Râpa Roşie etc.
 Categoria IV: Arii de gestionare a habitatelor şi speciilor prin intervenţii de
management sunt suprafeţe terestre sau acvatice care fac obiectul unei intervenţii umane
active, pentru a putea menţine habitatele şi unele specii semnificative, creându-le condiţiile

78
 necesare dezvoltării acestora. Managementul lor trebuie să aparţină guvernului sau
autorităţilor locale, organizaţiilor nonprofit, rar unui organism privat. Exemple de la noi:
Fânaţele Clujului, Codrul Secular Slătioara, Lacul Sfânta Ana etc.
 Categoria V: Peisaje terestre şi marine protejate reprezintă arii supuse protecţiei în care
relaţia om-natură stabilită în timp a determinat apariţia unor zone cu valori estetice,
ecologice şi culturale deosebite, cu o diversitate biologică mare şi interesantă. Integritatea
acestei interacţiuni tradiţionale trebuie ocrotită pentru a putea fi menţinută protecţia şi
evoluţia acestor arii. Ele oferă oportunităţi speciale pentru turism şi recreere; sunt incluse
aici sate de pescari, păşuni, livezi, în care se practică utilizări tradiţionale ale pământului, se
practică tradiţii locale, credinţe specifice etc. La noi se pot menţiona ca exemple: Parcul
Naţional Porţile de Fier, Cheile Bistriţei etc.
 Categoria VI: Arii protejate pentru administrarea resurselor, sunt arii întinse, cu o mare
suprafaţă, în care sunt cuprinse mai multe ecosisteme naturale nemodificate, puse sub
ocrotire pe termen lung. În acest fel se menţine biodiversitatea în paralel cu dezvoltarea
comunităţilor umane din aceste teritorii. În ele se practică activităţi tradiţionale, dar şi
moderne.Aria protejată trebuie să fie cel puţin 2\3 în stare naturală şi 1\3 poate cuprinde şi
porţiuni cu ecosisteme modificate de om. Nu se includ plantaţii mari. Pot fi în proprietatea
statului dar şi a unor persoane fizice.
Din cele 6 categorii propuse de UICN pot fi considerate ca arii strict protejate primele trei.
Dacă se iau în consideraţie habitatele protejate, în special pentru gestionarea diversităţii biologice,
care pot fi definite ca arii protejate tipice, atunci acestea cuprind primele 5 categorii. Ultima
categorie, ariile administrate au o semnificaţie specială. Ele nu sunt arii protejate pentru
diversitatea lor biologică, dar la care uneori acestea pot deveni obiectiv secundar. Ele au o
semnificaţie specială, deorece sunt mai extinse decât ariile strict protejate sau cele tipice şi conţin
multe, sau majoritatea speciilor autohtone. Toate ariile protejate sunt adesea incluse într-o reţea de
arii administrative.
În această nouă clasificare a UICN-ului, este posibil să găsim o suprapunere de categorii,
mai ales cele din categoria I. Astfel, într-un parc naţional (categoria II) cu mai multe obiective pot
să fie şi enclave de categoria I (rezervaţii stricte), pentru a fi protejate de turiştii care vin în parc.
Apoi, pot fi cazuri când într-un parc naţional (categoria II) sunt delimitate şi monumente aalae
naturii (categ. III) sau arii de altă categorie. În acest caz menţinerea lor pe liste ca monumente ale

79
naturii nu este justificată, pentru că menţinerea lor la categoria III nu le conferă o protecţie în plus
faţă de cea primită de categoria I, ba chiar din contră (M. Bleahu, Bucureşti, 2004).
În selectarea ariilor protejate trebuie avut mereu în atenţie obiectivul principal, care este
ocrotirea.
Denumirile propuse de UICN pentru cele 6 categorii nu sunt obligatorii pentru toate ţările,
ele putând varia de la ţară la ţară. Un lucru este important, acela de a se menţine statutul pentru
care sunt protejate. De exemplu, în SUA se pot întâlni cele mai variate denumiri: refugii naţionale,
sanctuare marine naţionale, ţărmuri marine sau lacustre naţionale, fluvii naţionale pitoreşti, arii
pentru drumeţii turistice, etc. La acestea se adaugă rezervaţii de natură istorică (câmpuri de luptă,
parcuri militare naţionale etc). În Franţa, se utilizează denumiri ca preparcuri, rezervaţii naturale,
rezervaţii de pescuit, parcuri marine etc. Africa de Sud are bazine hidrografice montane, păduri
indigene, rezervaţii de vânat, iar Suedia declară ca are rezervaţii neclasificate! Şi toate acestea sunt
numai câteva exemple din multele existente în toată lumea. Aceste denumiri sau categorii de
rezervaţii sunt admise de alte organisme internaţionale decât UICN, cum ar fi UNESCO sau ONU,
care şi ele elaborează tipuri speciale de arii protejate (M. Bleahu, 2004).
În 1973, Consiliul Europei a propus o clasificare europeană proprie a zonelor protejate, care
cuprindea patru categorii, din care două conţin zone strict protejate şi două zone cu măsuri de
protecţie mai reduse.
Aceste categorii sunt:
 Zona A: zona de mare interes ştiinţific, care cuprinde teritorii protejate în mod special, fără
nici un fel de intervenţii umane care ar putea perturba cadrul natural. Ele sunt considerate
atât zone de referinţă, cât şi rezerve biologice potenţiale de repopulare sau regenerare a
zonelor degradate. În aceste zone evoluţia naturală îşi urmează calea ei normală, ele fiind
considerate adevărate bănci de date biologice. În ele este permis numai accesul
cercetătorilor, dar şi a acestora pe baza unui permis special.
 Zona B: sunt teritorii în care se urmăreşte în principal conservarea patrimoniului natural
(floră, faună etc.), orice intervenţie umană care ar altera evoluţia naturală fiind interzisă.
Sunt admise numai unele activităţi umane tradiţionale, autorizate cu reglementări severe,
care să nu modifice cadrul natural. Sunt interzise activităţi umane noi, moderne. Pot fi
acceptaţi vizitatori, dar numai cu respectarea strictă a măsurilor impuse de protecţie.

80
  Zona C: cuprinde zone de mare valoare estetică şi culturală, în care se păstrarea echilibrului
ecologic şi ocrotirea peisajului trebuie atent urmărite. Sunt admise activităţi umane
tradiţionale şi chiar moderne, cu reglementări puse la punct, bine stabilite. Amenajările
recreative sunt permise doar în zone delimitate, fără a perturba şi degrada peisajul pus sub
ocrotire şi obiectivele protecţiei.
 Zona D: include teritorii vaste, cu valoare peisagistică naturală şi culturală, în care trebuie
să se respecte conservarea patrimoniului natural şi cultural. În ele sunt incluse şi sate de
interes recreativ – turistic, cultural, natural. Sunt permise activităţi umane tradiţionale, dar
şi moderne, dar care să nu afecteze sub nici-o formă cadrul natural. În ele este permisă şi
circulaţia autovehiculelor, dar cu unele restricţii, mai ales în anumite zone.
În România, regimul ariilor protejate este reglementat de Legea nr. 462/2001 care aprobă
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 236/2000 privind regimul ariilor naturale protejate,
conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice. În conformitate cu prevederile art. 5
alin. (1) şi (2) din Ordonanţa mai sus menţionată, scopul şi regimul de management al categoriilor
de arii naturale protejate ce compun reţeaua naţională de arii protejate sunt următoarele:
a) Rezervaţiile ştiinţifice sunt acele arii naturale protejate al căror scop este protecţia şi
conservarea unor habitate naturale terestre şi/sau acvatice, cuprinzând elemente reprezentative de
interes ştiinţific sub aspect floristic, faunistic, geologic, speologic, paleontologic, pedologic sau de alta
natură. Mărimea rezervaţiilor ştiinţifice este determinată de arealul necesar pentru asigurarea
integrităţii zonei protejate.
Managementul rezervaţiilor ştiinţifice asigura un regim strict de protecţie, prin care habitatele
sunt păstrate într-o stare pe cât posibil neperturbată. În perimetrul lor se pot desfăşura numai activităţi
ştiinţifice, cu acordul forului ştiinţific competent.
Rezervaţiile ştiinţifice corespund categoriei I a IUCN (Uniunea Internaţională pentru
Conservarea Naturii) - Rezervaţie Naturală Strictă: arie protejată administrată în principal în scopuri
ştiinţifice.
b) Parcurile naţionale sunt acele arii naturale protejate al căror scop este protecţia şi
conservarea unor eşantioane reprezentative pentru spaţiul biogeografic naţional cuprinzând elemente
naturale cu valoare deosebită sub aspect fizico-geografic, floristic, faunistic, hidrologic, geologic,
paleontologic, speologic, pedologic, sau de altă natură, oferind posibilitatea vizitării în scopuri
ştiinţifice, educative, recreative şi turistice.

81
 Managementul parcurilor naţionale asigura menţinerea cadrului fizico-geografic în stare
naturală, protecţia ecosistemelor, conservarea resurselor genetice şi a diversităţii biologice în condiţii
de stabilitate ecologică, excluderea oricărei forme de exploatare a resurselor naturale şi a folosinţelor
terenurilor incompatibilă scopului atribuit.
Regimul de gospodărire se stabileşte prin regulamente şi planuri proprii de protecţie şi
conservare aprobate de autorităţile naţionale ştiinţifice şi administrative abilitate, potrivit dispoziţiilor
prezentei ordonanţe. În perimetrele lor vor fi cuprinse ecosisteme sau fracţiuni de ecosisteme terestre
şi acvatice cât mai puţin influenţate prin activităţi umane. Elementele cu valoare deosebită de pe
cuprinsul parcurilor naţionale pot fi delimitate şi puse sub un regim strict de protecţie ca rezervaţii
ştiinţifice. Parcurile naţionale se întind în general, pe suprafeţe mari de teren. În perimetrul parcurilor
naţionale sunt admise doar activităţile tradiţionale practicate numai de către comunităţile din zona AP
naţional, activităţi tradiţionale ce se vor reglementa prin planul de management.
Parcurile Naţionale corespund categoriei II a IUCN – “Parc naţional: arie protejată administrată
în special pentru protecţia ecosistemelor şi pentru recreere”.
c) Monumente ale naturii sunt acele arii naturale protejate al căror scop este protecţia şi
conservarea unor elemente naturale cu valoare şi semnificaţie ecologică, ştiinţifică, peisagistică
deosebite, reprezentate de specii de plante sau animale sălbatice rare, endemice sau ameninţate cu
dispariţia, arbori seculari, asociaţii floristice şi faunistice, fenomene geologice - peşteri, martori de
eroziune, chei, cursuri de apa, cascade şi alte manifestări şi formaţiuni geologice, depozite fosilifere,
precum şi alte elemente naturale cu valoare de patrimoniu natural prin unicitatea sau raritatea lor.
Dacă monumentele naturii nu sunt cuprinse în perimetrul altor zone aflate sub regim de protecţie,
pentru asigurarea integrităţii lor se vor stabili zone de protecţie obligatorie, indiferent de destinaţia şi
de deţinătorul terenului.
Managementul monumentelor naturii se face după un regim strict de protecţie care asigură
păstrarea trăsăturilor naturale specifice. În funcţie de gradul lor de vulnerabilitate, accesul populaţiei
poate fi limitat sau interzis.
Monumentele naturii corespund categoriei III IUCN– “Monument natural : arie protejată
administrată în special pentru conservarea elementelor naturale, specifice”.
d) Rezervaţiile naturale sunt acele arii naturale protejate al căror scop este protecţia şi
conservarea unor habitate şi specii naturale importante sub aspect floristic, faunistic, forestier,
hidrologic, geologic, speologic, paleontologic, pedologic. Mărimea lor este determinată de arealul

82
necesar asigurării integrităţii elementelor protejate.
Managementul rezervaţiilor naturale se face diferenţiat, în funcţie de caracteristicile acestora
prin măsuri active de gospodărire pentru a asigura menţinerea habitatelor şi/sau în vederea protejării
anumitor specii, grupuri de specii sau comunităţi biotice. Pe lângă activităţile ştiinţifice, după caz, pot
fi admise activităţi turistice, educaţionale organizate. Sunt admise unele activităţi de valorificare
durabilă a unor resurse naturale. Sunt interzise folosinţe ale terenurilor sau exploatarea resurselor care
dăunează obiectivelor atribuite. Potrivit scopului pentru care au fost desemnate, rezervaţiile naturale
pot avea caracter predominant: botanic, zoologic, forestier, geologic, paleontologic, peisagistic,
speologic, de zona umedă, marină, de resurse genetice şi altele.
Aceste rezervaţii corespund categoriei IV IUCN şi anume arie de gestionare a
habitatelor/speciilor: arie protejată administrată în special pentru conservare prin intervenţii de
gospodărire.
e) Parcurile naturale sunt acele arii naturale protejate al căror scop este protecţia şi
conservarea unor ansambluri peisagistice în care interacţiunea activităţilor umane cu natura de-a
lungul timpului a creat o zonă distinctă, cu valoare semnificativă peisagistică şi/sau culturală, deseori
cu o mare diversitate biologică.
Managementul parcurilor naturale urmăreşte menţinerea interacţiunii armonioase a omului cu
natura prin protejarea diversităţii habitatelor şi peisajului promovând păstrarea folosinţelor tradiţionale
ale terenurilor, încurajarea şi consolidarea activităţilor, practicilor şi culturii tradiţionale ale populaţiei
locale.
De asemenea, se oferă publicului posibilitate pentru recreere şi turism şi se încurajează
activităţile ştiinţifice şi educaţionale.
Parcurile Naturale corespund categoriei V IUCN- “Peisaj protejat: arie protejată administrată în
principal pentru conservarea peisajului şi recreere”.
f) Rezervaţiile biosferei sunt acele arii naturale protejate al căror scop este protecţia şi
conservarea unor zone de habitat natural şi a diversităţii biologice specifice. Rezervaţiile biosferei se
întind pe suprafeţe mari şi cuprind un complex de ecosisteme terestre şi/sau acvatice, lacuri şi cursuri
de apa, zone umede cu comunităţi biocenotice floristice şi faunistice unice, cu peisaje armonioase
naturale sau rezultate din amenajarea tradiţionala a teritoriului, ecosisteme modificate sub influenţa
omului şi care pot fi readuse la starea naturală, comunităţi umane a căror existenţă este bazată pe
valorificarea resurselor naturale pe principiul dezvoltării durabile şi armonioase. Mărimea

83
rezervaţiilor biosferei este determinată de cerinţele de protecţie şi conservare eficientă a mediului
natural şi a diversităţii biologice specifice.
Managementul rezervaţiilor biosferei se realizează conform unor regulamente şi planuri de
protecţie şi conservare proprii, în conformitate cu recomandările Programului Omul şi Biosfera de sub
egida UNESCO. Dacă în perimetrul rezervaţiilor biosferei sunt cuprinse şi situri naturale ale
patrimoniului universal, managementul rezervaţiei se realizează cu respectarea prevederilor
Convenţiei privind protecţia patrimoniului mondial cultural şi natural, de sub egida UNESCO.
Pentru asigurarea protecţiei şi conservării unor zone de habitat natural şi a diversităţii biologice
specifice, precum şi pentru valorificarea resurselor naturale disponibile, potrivit cerinţelor de consum
ale populaţiilor locale şi în limitele potenţialului biologic natural de regenerare a acestor resurse, în
cuprinsul rezervaţiilor biosferei se pot delimita zone cu regim diferenţiat de protecţie ecologică, de
conservare şi de valorificare a resurselor, după cum urmează:
1. Zone strict protejate, având regimul de protecţie şi conservare al rezervaţiilor ştiinţifice.
2. Zone tampon, cu rol de protecţie a zonelor strict protejate şi în care sunt admise activităţi
limitate de valorificare a resurselor disponibile, în conformitate cu autorizaţiile date de administraţia
rezervaţiei.
3. Zone de reconstrucţie ecologică, în care se realizează măsuri de refacere a mediului
deteriorat.
4. Zone valorificabile economic, prin practici tradiţionale sau noi, ecologic admise, în limitele
capacităţii de regenerare a resurselor.
Rezervaţiile biosferei cu aşezări umane sunt astfel gestionate încât să constituie modele de
dezvoltare a comunităţilor umane în armonie cu mediul natural.
g) Zonele umede de importanţă internaţională sunt acele arii naturale protejate al căror scop
este de a se asigura protecţia şi conservarea siturilor naturale cu diversitatea biologică specifică
zonelor umede.
Managementul acestor zone se realizează în scopul conservării lor şi al utilizării durabile a
resurselor biologice pe care le generează, în conformitate cu prevederile Convenţiei privind
conservarea zonelor umede de importanţă internaţională în special ca habitat al păsărilor acvatice.
h) Siturile naturale ale patrimoniului natural universal sunt acele arii naturale protejate al
căror scop este ocrotirea şi conservarea unor zone de habitat natural în cuprinsul cărora există
elemente naturale a căror valoare este recunoscută ca fiind de importanţă universală. Mărimea

84
arealului lor este determinată de cerinţele pentru asigurarea integrităţii şi conservării elementelor
supuse acestui regim de protecţie. În cuprinsul acestor zone pot exista comunităţi umane ale căror
activităţi sunt orientate pentru o dezvoltare compatibilă cu cerinţele de ocrotire şi conservare a sitului
natural.
Managementul siturilor naturale ale patrimoniului natural universal se realizează în
conformitate cu regulamentele şi planurile proprii de ocrotire şi conservare, cu respectarea
prevederilor Convenţiei privind protecţia patrimoniului mondial cultural şi natural, de sub egida
UNESCO.
i) Ariile speciale de conservare sunt acele arii naturale protejate al căror scop este de a
conserva, menţine şi acolo unde este cazul de a readuce într-o stare de conservare favorabilă habitatele
naturale şi/sau populaţiile speciilor pentru care situl este desemnat. Ariile naturale de conservare sunt
special desemnate pentru conservarea tipurilor de habitate naturale şi a habitatelor speciilor
menţionate în anexele nr. 2 , 3 şi 4.
Managementul ariilor speciale de conservare necesită planuri de management adecvate
specifice siturilor desemnate sau integrate în alte planuri de management şi măsuri legale,
administrative sau contractuale în scopul evitării deteriorării habitatelor naturale şi a habitatelor
speciilor ca şi perturbarea speciilor pentru care zonele au fost desemnate. Orice plan sau proiect
indirect legat sau necesar pentru gestiunea sitului dar susceptibil de a-l afecta într-un mod
semnificativ, va face obiectul unui studiu pentru evaluarea impactului, ţinând cont de obiectivele de
conservare a ariei. Nu vor fi acceptate planuri sau proiecte în ariile respective care afectează aria, orice
activitate în aceste zone se va face cu consultarea publicului. Ariile speciale de conservare sunt
desemnate de stat în conformitate cu prevederile Directivei 92/43/CCE din 21 mai 1992 privind
conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice şi vor face parte din reţeaua europeana
NATURA 2000 după recunoaşterea statutului lor de către Comisia Europeană.
j) Ariile de protecţie specială avifaunistică sunt acele arii naturale protejate al căror scop este
de a conserva, menţine şi acolo unde este cazul de a readuce într-o stare de conservare favorabilă
habitatele specifice desemnate pentru protecţia speciilor de păsări migratoare sălbatice, mai ales a
celor menţionate în anexele 3 şi 4.
Managementul ariilor speciale de protecţie se realizează ca şi pentru ariile speciale de
conservare .
Ariile speciale de protecţie sunt desemnate de stat în conformitate cu prevederile Directivei

85
79/409/CCE din 2 aprilie 1979 privind conservarea păsărilor sălbatice şi vor face parte din reţeaua
europeană NATURA 2000 după recunoaşterea statutului lor de către Comisia Europeană.
În 1984, UNESCO, pe baza unei decizii adoptată în cadrul programului „Omul şi Biosfera”,
creează reţeaua Rezervaţiilor Biosferei, care nu este inclusă în clasificarea din 1994 a UICN, cu
toate că este aproape unanim acceptată pe plan mondial. Rezervaţiile biosferei includ deobicei şi
zone protejate prezente în categoriile UICN-ului. Aceste rezervaţii ale biosferei includ ecosisteme
importante ale Terrei, unde trebuie îmbinată conservarea cu dezvoltarea durabilă. Această reţea
mondială trebuie utilizată pentru cercetare şi monitorizare ecologică şi reprezintă locuri pentru
instruire şi educaţie în domeniul protecţiei mediului şi a biodiversităţii. Teritoriul lor se subdivide
în 4 subdiviziuni, în fiecare realizându-se diferite tipuri de management. Până în anul 2000 –
UNESCO aprobase oficial un număr de 368 de rezervaţii ale biosferei, din care 139 se află în
Europa. În România sunt declarate oficial trei rezervaţii ale Biosferei: Parcurile Naţionale Retezat
(1980) şi Pietrosul Rodnei (1980) şi Delta Dunării (declarată la 1 septembrie 1990, dar care nu este
inclusă în categoria Parcurilor Naţionale).
La Adunarea generală UNESCO de la Paris din 1972 a fost adoptată Convenţia privind
protecţia Patrimoniului Mondial Cultural şi Natural şi s-a hotărât crearea unei reţele de monumente
naturale şi culturale care au o valoare excepţională pentru întreaga omenire şi care a intrat în
vigoare în 1975. Această reţea cuprinde obiective culturale şi monumente celebre precum:
Piramidele, Taj-Mahalul, catedrala Notre Dame, oraşe întregi (precum fes sau Cordoba),
mănăstirile din Bucovina, bisericile din lemn ale Maramureşului, dar şi un număr relativ redus de
monumente ale naturii (cum este cazul Deltei Dunării). În anul 2000, lista cu aceste obiective
cuprindea 149 situri de nivel mondial.
În 1972, la Ramsar, în Iran s-a hotărât crearea aşa-numitelor „Zone umede de importanţă
internaţională (zone Ramsar)”. Această convenţie a intrat în vigoare la finele anului 1975. Ea
asigură cadrul de cooperare internaţională în domeniul conservării zonelor umede, în special a
celor care servesc drept habitat păsărilor de apă. O astfel de zonă trebuie să conţină în mod
permanent peste 20 000 de păsări de apă. Ea este considerată de importanţă internaţională dacă
conţine populaţii mari de specii de plante şi animale rare sau vulnerabile, aflate în stare critică şi
care sunt ameninţate cu extincţia. În acestea trebuie menţinută diversitatea genetică a sistemelor
ecologice dintr-o regiune. Ele au o valoare specială dacă posedă şi populaţii de plante şi animale
endemice. În anul 2000 existau în lume circa 1019 zone Ramsar, din 632 în Europa. La noi în ţară

86
Delta Dunării a fost prima desemnată ca făcând parte din această zonă Ramsar, dar ulterior au
nominalizate multe altele.
În anul 1984, Consiliul Internaţional pentru Protecţia Păsărilor, devenit ulterior Bird Life
International, a prpus identificarea şi protecţia habitatelor importante pentru unele specii de păsări
în vederea înscrierii acestora într-o reţea de rezervaţii intitulate „Arii de importanţă avifaunistică”.
Ele pot avea valoare deosebită la nivel mondial, naţional sau chiar regional şi trebuie să
adăpostească numeroase specii de păsări rare sau periclitate. Aceste arii ocupă de obicei suprafeţe
mari, pentru ca speciile de păsări să se poată menţine, să prospere şi care să ofere condiţii
corespunzătoare şi speciilor migratoare pe perioada prezenţei lor în zona respectivă. Până în 1994
au fost identificate numai în Europa 2479 de arii cu imporanţă avifaunistică. La noi în ţară au fost
stabilite 59 de astfel de arii – şi lista lor este de asemenea în creştere.
La nivel european a fost constituită aşa-numita Natura 2000, o reţea ecologică de arii
naturale care are scopul de a menţine în o stare de conservare favorabilă habitatele europene care
au fost create conform Directivei Uniunii Europene Habitate din 1992 şi Directivei Păsări din
1979. ea este în prezent principalul instrument de protejare a biodiversităţii Europei printr-o
durabilă, fără a se aduce vreun prejudiciu comunităţilor locale. În cadrul reţelei Natura 2000 vor fi
promovate activităţi tradiţionale care nu pun în pericol existenţa animalelor, plantelor şi a
habitatelor din zonă. Crearea şi aplicarea sa în România se face pe baza OUG 236/2000 privind
regimul ariilor protejate, al habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice şi a constituit o condiţie
pentru intrarea României în Comunitatea Europeană.

9.2. Cadru legislativ

9.2.1. Scurt istoric
Încercări de a reglementa raportul dintre om şi natură se cunosc încă de pe vremea lui Ştefan
cel Mare, care, preocupat de soarta vânatului şi a altor resurse naturale, a emis “legea braniştei”
(loc oprit, unde nimeni nu avea voie să păşuneze, să vâneze, să pescuiască şi nici chiar să cosească
fără voia stăpânului). Instituţia braniştei a funcţionat şi în Transilvania, la 1588, sub domnia
principelui Sigismund Bathory.
Un pas înainte în privinţa măsurilor oficiale de ocrotire a naturii l-au constituit restricţiile
impuse cu privire la folosirea pădurilor. În 1739, s-a constituit în Banat serviciul silvic regulat, iar
în Transilvania, în 1781, în timpul împăratului Iosif al II-lea, apare prima reglementare oficială.

87
Urmează, ca importanţă, “Orânduiala de pădure” din Bucovina, tipărită în 1786 în limbile română
şi germană şi considerată ca fiind primul Cod silvic românesc.
Măsuri de protejare a mediului au fost solicitate de reputaţi oameni de ştiinţă, printre care
trebuie să-i amintim pe Emil Racoviţă şi Alexandru Borza - profesori la Facultatea de Ştiinţe din
Cluj -, care fundamentează în mod ştiinţific ocrotirea naturii în România. În 1927, Alexandru
Borza realizează o campanie de pregătire a opiniei publice şi de sensibilizare a organismelor
legislative şi executive în vederea apariţiei unei legi de ocrotire a mediului. Succesul acestor
eforturi nu a întârziat să apară, astfel încât, prin decretul regal nr. 2478 din 4 iulie 1930 (publicat în
Monitorul Oficial nr. 148/7.07.1930), a fost promulgată prima Lege pentru protecţia
monumentelor naturii. Legea cuprindea 13 articole, în care erau prevăzute măsurile principale
destinate asigurării bazei legale şi organizării spaţiului natural în ţara noastră. Ulterior, decretul nr.
908/1933 a adăugat acestei legi alte articole şi două regulamente. În acelaşi context se instituie şi
Comisia Monumentelor Naturii, afiliată Ministerului Agriculturi şi Domeniilor.
Anul 1934 a fost marcat de apariţia unei lucrări de referinţă realizate de Emil Racoviţă, care
cuprindea definirea, clasificarea şi modul de gestionare a monumentelor naturii.
În 1935, prin Rezoluţia Consiliului de Miniştrii nr. 593/22 martie, este înfiinţat primul parc
naţional din România — Parcul Munţilor Retezat.
Teoreticianul cel mai de seamă în domeniul ocrotirii naturii rămâne Emil Racoviţă, ideile
sale reflectându-se în mare parte în propunerile pentru unificarea terminologiei moderne în materie
de protecţie a naturii, pe care E. Bourdelle le-a elaborat în 1948. Astfel, noţiunile de “rezervaţii
naturale” şi “monumente ale naturii” stabilite de E. Racoviţă sunt reluate în aceste propuneri sub
forma “rezervaţiilor naturale integrate”.
În anul 1973 s-a adoptat Legea nr. 9 (Legea Mediului) în care sunt incluse şi prevederi legate
de protecţia rezervaţiilor şi monumentelor naturii şi de asemenea "sunt trasate sarcini ce revin
organelor centrale şi locale...", dar alături de această lege cadru nu s-a mai adoptat o lege specifică
pentru ariile protejate care să reglementeze administrarea acestora, asa cum s-a întâmplat în
Polonia sau Cehoslovacia, ţări care aveau parcuri naţionale cu administraţie propie. În această
perioadă s-au produs şi primele recunoaşteri internaţionale ale valorii ariilor protejate româneşti,
când în 1979, Retezatul şi Pietrosul Rodnei au fost recunoscute ca Rezervaţii ale Biosferei sub
auspiciile programului UNESCO - Man and Biosphere (MAB).

88
 9.2.2. Legislaţia actuală privind conservarea biodiversităţii în România
După 1990 au loc numeroase transformări în sens pozitiv în problematica protecţiei mediului
şi a ocrotirii naturii.
În 1991 se constitie Ministerul Mediului, iar în 1992 prin Hotărârea de Guvern nr. 792 se
constituie Ministerul Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului, care avea ca una din sarcinile de
lucru şi problema ariilor protejate, mai ales crearea şi gestionarea noilor parcuri naţionale si
naturale. Multe din documentaţiile pentru parcurile naţionale şi naturale, propuse a fi declarate de
către regimul comunist nu s-au mai găsit. Acţiunea de refundamentare ştiinţifică a început să fie
derulată în special de inginerii silvici, care, în mod normal, s-au ocupat prioritar de fondurile
forestiere. Spre exemplu, pentru Bucegi a fost inclusă numai suprafaţă împădurită, iar platoul
Bucegilor şi poienile de pe Valea Ialomiţei au rămas pe dinafară, ceea ce era o gravă greşeală.
Multe inspectorate silvice nici nu doreau să respecte ocrotirea acestora, cu toate că fusese dat în
acest sens un Decret Ministerial (cazul judeţului Bihor). Au existat şi măsuri binevenite propuse de
judeţe şi aprobate de conducerea de atunci (CPUN).
Prin Legea 82/1993 (completată prin Hotărârea Guvernului nr. 248/1994) a fost constituită
Rezervaţia Biosferei „Delta Dunării”, rezervaţie care este inclusă şi pe lista UNESCO (de altfel,
încă din 1990 Delta Dunării fusese înscrisă pe lista Parimoniului natural mondial şi pe lista
Rezervaţiilor de zone umede). În 1980 fuseseră declarate ca „Rezervaţii ale Biosferei”, Pietrosul
Mare şi Masivul Retezat.
Din păcate UICN a tipărit un volum cu toate ariile protejate, inclusiv Parcuri Naţionale, în
care au fost incluse date eronate trimise de fostul regim din România.
Deabia în 1992 s-a publicat un inventar corect cu ariile protejate de la noi (Toniuc şi colab.
1992), care cuprindea 586 de obiective, dintre care 12 Parcuri Naţionale (în care sunt incluse şi
cele 3 rezervaţii ale Biosferei), 2 Parcuri Naturale (Grădiştea de Munte – Cioclovina şi Porţile de
Fier), precum şi 572 de rezervaţii naturale, inclusiv cele de interes judeţean. Din acest total, cca.
68% dintre ele aveau suprafeţe mai mici de 100 ha. Ele sunt prezentate, conform normativelor
UICN, în categoria ariilor protejate, propuse de acest forum.
În 1995, este promulgată Legea 137/1995 privitoare la protecţia mediului, care abrogă legile
anterioare; ea stabileşte cadrul general al protecţiei mediului de la noi, urmând ca măsurile
concrete de aplicare să fie publicate prin viitoare acte normative ale Ministerului. În articolul 54 al
acestei Legi este stipulat un lucru foarte important: „ariile protejate declarate până la data intrării în

89
vigoare a prezentei legi îşi păstrează această calitate”. Acest lucru a dus la o reinventariere a ariilor
protejate din România. În această listă erau trecute şi actele normative care au stat la baza
declarării fiecărei rezervaţii, iar la Parcuri erau incluse şi rezervaţiile care fuseseră decretate ca
atare, înainte ca ele să fie trecute la categoria de Parcuri. Cu toate acestea şi această listă are
numeroase scăpări, dar este totuşi o lucrare meritorie (de exemplu, în Parcul Naţional Cheile
Bicazului – Hăşmaş sunt incluse şi rezevaţiile „Lacul Sfânta Ana” şi „Tinovul Mohoş” ... şi
exemplele pot continua). Şi încadrarea rezervaţiilor în categoria UICN, precum şi desemnarea
naturii acestora sunt în bună măsură eronate. În legea amintită se mai face precizarea în capitolul
III, intitulat „protecţia resurselor naturale şi conservarea biodiversităţii”, că: „protejarea unor specii
de organisme rare, ameninţate cu dispariţia, conservarea biodiversităţii şi instituirea de arii
protejate, precum şi măsurile de protecţie a mediului sunt prioritare, în raport cu alte interese”. Ca
element important mai trebuie menţionată şi responsabilitatea autorităţilor centrale de a elabora,
actualiza şi difuza periodic „Catalogul ariilor protejate şi al monumentelor naturii” şi „Cartea roşie
a speciilor de plante şi animale” de pe teritoriul ţării noastre. Legea prevede şi numeroase sancţiuni
pentru cei care o încalcă.
În 1996, Ministerul Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului elaborează „Strategia naţională
şi planul de acţiune pentru conservarea diversităţii biologice şi utilizarea durabilă a componentelor
lor”. În acest document este prezentată o listă a ariilor protejate, care acum ajunge la 569, defalcate
pe categoriile stabilite de UICN (dar nici acum încadrarea lor nu era prea corectă).
Deabia în 1996, V. Cristea şi colab. prezintă ariile ocrotite şi suprafaţa lor (de la acea dată) şi
încadrarea lor în categoriile stabilite de UICN. Ei consideră că alături de Retezat, Delta Dunării
funcţionează şi ea ca un „Parc Naţional”, deşi nu a fost declarată oficial, fiind considerată numai ca
„Rezervaţie a Biosferei”. Urmează apoi 11 „Parcuri Naţionale” cu statut provizoriu, două „Parcuri
Naturale”, 46 de Rezervaţii ştiinţifice şi 372 de Rezervaţii naturale, de diferite profile (botanice,
zoologice, forestiere, geologice, paleontologice şi speologice). Mai sunt amintite 18 teritorii
denumite „Rezervaţii peisagistice”, caracterizate prin forme de relief sau asociaţii vegetale de mare
valoare estetică, şi care trebuie păstrate integral pentru frumuseţea lor naturală. Ca „Monumente
ale Naturii” aminteşte un număr de 25 de cormofite, 30 de specii de vertebrate şi peste 150 de
arbori seculari, autohtoni sau exotici.
În anul 2000, Ministerul Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriului (MLPAT) iniţiază o
lege, Legea 4/2000, cunoscută sub numele de „Legea aprobării Planului de amenajare a teritoriului

90
naţional”. În secţiunea a III-a – Zonele protejate recunoscute în România – ea conţine ca părţi
componente anexele I-IV cu liste făcute cu specialişti din Academia Română în colaborare cu
specialişti de la diferite institute de cercetare: aceste anexe cuprind 17 parcuri (naţionale şi
naturale) cu o suprafaţă de 1 056 363 ha şi 826 arii protejate cu o suprafaţă de 107 109,23 ha, adică
5,16% din teritoriul ţării este protejat prin lege. Nici această listă nu poate fi considerată perfectă,
deoarece ariile protejate nu sunt încadrate în categoriile UICN, iar rezervaţiile biosferei sunt
incluse la Parcuri (corect pentru Rodna şi Retezat, dar nu şi pentru Delta Dunării, care nu
beneficiază de un decret la nivel naţional în acest sens). Rezervaţile nu au fost verificate pe teren
(deci este posibil ca unele să nu mai existe – şi deci trebuie scoase de pe liste).
Problema principală a ariilor protejate la noi, nu este nici numărul acestora, nici suprafaţa
ocupată, ci modul în care ele sunt protejate şi gestionate. Nu există la toate corp de pază şi control
şi nu există la nivel central o organizaţie care să se ocupe de acest lucru. Primăriile şi guvernele
numai de aşa ceva nu doresc să se ocupe, având atâtea alte probleme de rezolvat. Cu toate acestea
sunt şi câteva din marile rezervaţii de la noi care au o protecţie efectivă: Delta, Parcurile Retezat,
Ceahlău şi poate încă 2-3 ... şi atât. Ca urmare, în 2001 a fost elaborată Legea 462 privind regimul
ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice, care oferă un
cadru legal managementului corect şi eficient al ariilor protejate şi monumentelor naturii.
În anul 2003, mai apar încă 3 acte normative privind arile protejate: prin Hotărârea de
guvern 230 sunt delimitate Rezervaţiile biosferei, Parcurile Naţionale şi Naturale, cu întocmirea de
hărţi şi cu precizarea unor norme de administrare. Prin Ordinul nr. 552 al Ministerului Agriculturii,
Pădurii, Apelor şi Mediului se trece la o delimitare mai exactă şi reală a acestora, iar prin Hotărârea
de Guvern 1267/2003 se fac precizări privind normele administrative şi de custodie a acestor arii
protejate.
În 2004, se reînfiinţează Ministerul Mediului şi gospodăririi apelor, dar pădurile şi
problemele lor rămân la Minsterul Agriculturii. Din 2007 acest minister se redenumeşte Ministerul
Mediului şi Dezvoltării Durabile.
La O.N.U., România figurează numai cu 157 de rezervaţii care depăşesc 1000 ha, ceea ce
reprezintă doar 4,6% din teritoriul ţării. Din cele 36 de ţări ale Europei noi ne plasăm pe locul 26,
deci în a doua jumătate a listei (şi chiar dacă am adăuga şi celelalte rezervaţii mici, ne situăm pe
acelaşi loc) (Bleahu, 2004).

91
 9.3. Gestiunea ariilor naturale protejate
În ultima perioadă, fenomenul turistic a cunoscut o impresionantă evoluţie datorată, în cea
mai mare parte, deschiderii unor noi pieţe de turism şi găzduire şi extinderii călătoriilor spre locuri
de neimaginat cu câteva decenii în urmă: Antarctica, pădurile tropicale ale Amazonului, Marele
Zid Chinezesc, insulele Scoţiei, etc. Din cele 178 de ţări reprezentate în Organizaţia Naţiunilor
Unite, pentru mai mult de jumătate dintre ele, turismul reprezintă unul din sectoarele economice
cele mai importante, Franţa deţinând poziţia conducătoare urmată de SUA, Spania, Italia, Austria,
Marea Britanie, Germania, Canada şi Elveţia.
În ţările cu un sector turistic dezvoltat, preocupările pentru promovarea unor forme de turism
durabil şi orientat către ariile naturale s-au mărit considerabil în ultimele decenii; astfel,
ecoturismul, desfăşurat mai ales în ariile naturale protejate, a căpătat tot mai mulţi adepţi, iar
experienţa ecoturistică începe să se contureze.
Acest capitol va prezenta câteva aspecte din managementul turismului în ariile protejate,
relevând principalele instrumente şi tehnici de dirijare a activităţii de turism, precum şi unele
probleme legate de economia acestor zone.

9.3.1. Instrumente şi tehnici de gestiune a ariilor protejate

Pe piaţa internaţională au avut loc, în ultima perioadă, o serie de transformări în structura
obiceiurilor de călătorie dar şi a duratei de rămânere la locul de destinaţie, proces ce a determinat
amplificarea concurenţei, acest fenomen manifestându-se, de cele mai multe ori decisiv pentru
viitorul zonelor turistice, eforturile investiţionale devenind o preocupare majoră în pătrunderea pe
piaţă a unor noi atracţii turistice sau în modernizarea celor existente. În acest context, necesitatea
elaborării unei strategii privind gestiunea ariilor naturale protejate se impune tot mai mult, tocmai
pentru a se realize obiectivul principal – conservarea şi protejarea resurselor naturale. În
consecinţă, trebuie să existe un plan de management, care să releve activitatea de planificare a
turismului în ariile protejate, susţinut de anumite tehnici de gestiune şi de un marketing adecvat.

9.3.1.1. Planul de management şi structurile turistice manageriale

Printre elementele ce vor alcătui planul de management al unei arii naturale protejate se
numără: a) inventarierea resurselor, b) evaluarea pieţei potenţiale, c) serviciile oferite, d) analiza

92
impactului asupra mediului, - un rol important în acest sens revenind colectivităţilor locale precum
şi parteneriatelor dintre organismele publice şi cele private.
a) În ceea ce priveşte inventarierea resurselor, aceasta va cuprinde:
 resurse naturale: suprafeţe naturale protejate, relief, climă, reţea hidrografică, faună, floră,
soluri, regimul vânturilor şi precipitaţiilor, etc;
 resurse culturale: monumente arheologice, bucătărie tradiţională, obiceiuri şi tradiţii, artă
modernă, cultură, istorie, etc;
 infrastructura generală şi turistică (spaţii de cazare, alimentaţie, centre de vizitare, panouri
publicitare, puncte de belvedere);
 modalităţi de acces (transport, locuri de parcare, porţi principale de intrare în parc);
b) Stabilirea pieţei potenţiale şi, pe această bază, a segmentului “ţintă”, va avea la bază
informaţiile statistice din domeniul turismului referitoare la numărul vizitatorilor, distribuţia în
timp şi spaţiu a fluxurilor de turişti, profilul socio-demografic al vizitatorilor, preferinţele acestora,
etc. Totodată, se recomandă organizarea unor anchete/cercetări de piaţă care să ofere informaţii
privind durata sejurului, zonele de provenienţă, mijloacele de transport utilizate, tipologia
unităţilor de cazare preferate, activităţile desfăşurate, locurile cele mai vizitate, cheltuielile
efectuate, etc.
c) De-a lungul timpului, exigenţele turiştilor în materie de confort au evoluat, calitatea
serviciilor fiind la fel de importantă ca şi atractivitatea zonei. În general, sunt preferate unităţile de
cazare având confort mediu, produsele tradiţionale specifice, atmosfera şi decoraţiunile originale.
d) La început, acţiunile referitoare la ariile protejate erau în direcţia conservării şi protejării
habitatelor naturale unice pe cale de distrugere. În timp, eforturile s-au îndreptat şi către
promovarea acestora ca zone de recreere minimizând, în acelaşi timp, efectele negative ale
turismului asupra mediului natural care privesc:
 eroziunea solului: activităţile turistice contribuie, în cele mai multe situaţii, la deteriorarea
potecilor prin adâncirea acestora şi a locurilor de campare prin bătătorire. De aceea, este
important ca zonele destinate vizitatorilor să fie controlate în mod eficient prin lucrări
regulate de întreţinere şi refacere.
 distrugerea covorului de vegetaţie prin bătătorire, reducându-se astfel posibilitatea
înmulţirii prin seminţe. În acelaşi timp, are loc şi distrugerea arborilor prin tăierea crengilor
sau inscripţionarea pe scoarţa acestora.

93
  perturbarea vieţii sălbatice de către vizitatori, autovehicule, braconaj, ceea ce duce la
amplificarea factorilor de stres cu consecinţe asupra comportamentului păsărilor şi
animalelor.
 poluarea apelor de suprafaţă şi modificarea creşterii plantelor acvatice, apariţia şi
dezvoltarea unor germeni patogeni care alterează flora şi fauna acvatică.
Totodată, dezvoltarea activităţilor turistice poate avea un impact negativ şi în plan social,
prin apariţia unor conflicte între comunitatea locală şi vizitatori, pe de o parte, cu consecinţe atât
asupra calităţii vieţii rezidenţilor cât şi asupra nivelului de satisfacţie al turiştilor, dar şi între
vizitatori pe de altă parte, îndeosebi între cei al căror principal scop de călătorie este recreerea şi
cei sosiţi pentru alte motive. Nu în ultimul rând, zgomotul, aglomeraţia, poluarea aerului,
vandalismul constituie elemente care pot afecta atât populaţia rezidentă cât şi turiştii.
Toate aceste informaţii vor contribui, de asemenea, la stabilirea capacităţii de primire a zonei
respective şi la evaluarea impactului activităţilor turistice asupra mediului, nu înainte de a fi
precizate zonele ce sunt sau urmează să fie introduse în circuitul turistic. De exemplu, în Polonia,
în cele mai multe dintre parcurile naţionale, specialiştii au identificat 5 zone principale: o zonă de
protejare şi observare accesibilă exclusiv cercetătorilor ştiinţifici, o zonă de conservare activă şi
una izolată în care sunt permise doar acţiuni de protejare a ecosistemului, o zonă de renaturalizare
unde sunt reintroduse diverse specii de plante şi animale şi o zonă multifuncţională, în care pot fi
desfăşurate activităţi turistice.
Pornind de la aceste considerente, se poate spune că s-a trecut de la un management al zonei
la unul al vizitatorilor, deoarece popularitatea zonelor protejate ca destinaţii turistice a crescut
foarte mult, ducând astfel la apariţia unor probleme noi. Astăzi, în timp ce unele zone protejate
aflate în dezvoltare încă îşi “pregătesc” un segment de vizitatori cărora să le pese de aceste zone,
altele se confruntă cu o suprasolicitare din partea vizitatorilor, cu degradarea habitatelor şi cu
conflicte cu populaţia locală privind folosinţa resurselor naturale din zonă. În prezent, este
recunoscut faptul că, pentru a fi eficiente, deciziile manageriale nu trebuie să se bazeze doar pe
cunoaşterea ecosistemului natural, ci să se refere şi la alegerea infrastructurii adecvate, astfel încât
să se maximizeze satisfacţia vizitatorilor, paralel cu minimizarea efectelor negative asupra
resurselor naturale şi culturale, ca şi asupra populaţiei locale.

94
 În ceea ce priveşte structurile manageriale, în prezent sunt experimentate mai multe modele,
dintre care trei merită a fi menţionate: agenţia parastatală (sau guvernamentală), organizaţia non-
profit şi societatea comercială privată.
Agenţia guvernamentală este un organism al statului, cu politică proprie, cu responsabilitat
finaciară şi autocontrol. Este condusă de obicei de un Consiliu Director numit de către guvern, care
supervizează politica generală. Acest model este dezvoltat cu precădere în Canada, Kenia,
Tanzania şi Africa de Sud.
În alte ţări, administrarea parcurilor revine unor organizaţii non-profit, care pot inclusive să
furnizeze cea mai mare parte a serviciilor turistice. Acestea prezintă avantajul că pot să mobilizeze
un număr mare de voluntari şi să solicite donaţii.
Prezenţa societăţilor comerciale în ariile protejate este un lucru foarte des întâlnit, ele fiind
în general prestatoarele unor servicii turistice, în schimb administrarea ariilor protejate este mai rar
în responsabilitatea lor. Există însă ţări unde acest lucru este posibil, cum ar fi, de exemplu,
Lesotho, unde dezvoltarea şi administrarea parcurilor revine în exclusivitate unor asemenea
companii private.
Viitorul va arăta probabil şi alte modele de gestiune a ariilor protejate, progresul în acest
domeniu fiind foarte rapid. Administrarea acestor zone tinde tot mai mult spre un management din
ce în ce mai sofisticat, direcţionat atât spre protecţia şi conservarea resurselor, cât şi spre
dezvoltarea unor sisteme financiare care să permită o mai bună eficienţă a gestionării.

9.3.1.2. Tehnici de gestiune

Având în vedere rezultatele desprinse din planul de management, se poate continua cu
elaborarea tehnicilor de gestiune în funcţie de resursele financiare existente, tipul ariei naturale
protejate, particularităţile cererii turistice, în concordanţă cu politica naţională de dezvoltare a
turismului. În general, intervenţiile sunt fie legate de diversificarea ofertei în cadrul ariei naturale
protejate având drept scop creşterea numărului de vizitatori, fie, dimpotrivă, de restricţionare a
cererii pentru reducerea impactului negativ asupra mediului natural. De cele mai multe ori, sunt
utilizate metode de raţionalizare a fluxurilor de vizitatori.
A. O primă cale de raţionalizare se referă la limitarea numărului de turişti atunci când
cererea este mai mare decât oferta, astfel:
 eliberarea unui număr limitat de permise pentru vizitare şi campare;

95
  efectuarea de rezervări prealabile;
 limitarea mărimii grupurilor;
 aplicarea de amenzi pentru vizitatorii care nu respectă traseul stabilit;
 limitarea duratei sejurului la nivelul întregii perioade sau doar pentru anumite zone fragile.
B. O a doua cale se referă la dispersia turiştilor în timp şi spaţiu, pentru evitarea aglomeraţiei
şi reducerea impactului. Dispersia se poate realize prin:
 mărirea distanţelor dintre grupuri, în cadrul aceluiaşi sit;
 utilizarea concomitentă şi controlată a mai multor areale din cadrul parcului, prin grupuri
de mici dimensiuni;
 “programarea” vizitatorilor în timp, cu sau fără schimbarea distribuţiei spaţiale.
Toate acestea se pot realiza prin fixarea itinerariilor, controlul accesului printr-o bună
evidenţă la intrare, educarea turiştilor şi impunerea însoţirii grupurilor de către ghizi autorizaţi. Pe
de altă parte, aceste măsuri trebuie utilizate cu prudenţă, deoarece se pot opune obiectivului de
creştere a nivelului de satisfacţie al turiştilor.
C. O altă modalitate de raţionalizare a fluxurilor de vizitatori o constituie limitarea
sezonieră, unele ecosistemele fiind fragile în anumite perioade ale anului, de exemplu atunci când
animalele sălbatice sunt vulnerabile sau când solul e saturat de apă; de aceea, activitatea de
recreere trebuie limitată în astfel de perioade.
D. Nu în ultimul rând, o deosebită importanţă prezintă zonarea funcţională prin separarea
diferitelor moduri de utilizare (ex: zone pentru campare, parcare, plimbări cu bicicleta, picnic,
etc.).
Cu toate acestea, una dintre cele mai utilizate tehnici de gestiune a ariilor naturale protejate
rămâne informarea şi educarea vizitatorilor. Aceasta poate avea loc atât în momentul alegerii
vacanţei cât şi la locul de destinaţie. Mesajele trebuie să fie clare, într-un limbaj accesibil difuzate
prin dicuţiile cu personalul, pliantele de vizitare, panourile de la intrarea în parc, etc. Procesul de
informare cuprinde, totodată, şi serviciile puse la dispoziţia vizitatorilor prin:
- localizarea strategică a serviciilor pentru vizitatori (parcări pentru maşini, spaţii de acostare
pentru bărci, servicii de informare turistică, centre pentru vizitatori, locuri de campare şi cazare,
spaţii pentru alimentaţie, etc);
- semnalizarea pe stâlpi a rutelor preferabile cu maşina, a traseelor, a parcărilor pentru maşini;
- semnalizarea traseelor pentru plimbări, ciclism, echitaţie, etc;

96
- controlul strict al direcţionării traseelor;
- încurajarea utilizării transportului public;
În anumite ţări, managerii parcurilor au închis accesul pe şosea, în scopul limitării numărului
de vizitatori sosiţi cu automobilul personal, încurajând utilizarea bicicletelor şi colaborând cu cei
care se ocupă de echitaţie pentru promovarea practicării acestui sport.
O altă tehnică de gestiune utilizată pe scară largă reprezintă introducerea taxelor de acces,
simbolice, în unele cazuri, mai mici primăvara şi toamna, pentru încurajarea practicării turismului
în extrasezon. Scopul principal este acela de a conştientiza vizitatorii în legătură cu valoarea
parcului şi, pe această cale, generarea unui comportament şi interes pozitiv. Tot în această direcţie
se înscrie şi sistemul de încurajare a contribuţiilor voluntare băneşti ale vizitatorilor şi îndreptarea
sumelor de bani spre anumite nevoi locale specifice, îndeosebi către acţiuni de conservare şi
protejare a zonelor vizitate. Aceasta poate avea loc prin solicitarea unor donaţii, convingerea
vizitatorilor să sponsorizeze parcul sau un anumit proiect, adăugarea la nota de plată a pachetului
de vacanţă a unui supliment destinat conservării, pentru care vizitatorul poate să opteze sau nu,
taxarea voluntară pentru un anumit eveniment sau pentru accesul într-o anumită arie, etc.

9.3.1.3. Acţiuni de marketing

Nu în ultimul rând, accesibilitatea obţinerii informaţiilor, existenţa unor centre de promovare
a produselor turistice şi a atracţiilor zonei constituie un factor de succes în afirmarea ariilor
naturale protejate ca importante şi atractive destinaţii turistice. În acest context, mesajele transmise
vor influenţa pozitiv atitudinile şi deciziile vizitatorilor prin promovarea zonelor în care este
permisă practicarea turismului şi protejarea ariilor fragile.
Transmiterea mesajelor prin mass-media reprezintă un element esenţial pentru comunicarea
pe scară largă a obiectivelor stabilite, grupurile ţintă fiind alcătuite din populaţia locală,
turoperatorii locali, operatorii regionali şi naţionali, investitorii, presa, grupurile voluntare şi ONG-
urile.
În aceste condiţii, o deosebită importanţă va prezenta elaborarea unei strategii turistice
comune, parte integrantă a unui plan regional de marketing, în care produsele turistice regionale să
fie prezentate sub forma unei mărci comune. Pachetele informaţionale trebuie să răspundă astfel
unor întrebări de tipul “ce e de văzut”, “ce anume preferă vizitatorii”, “norme de comportament în
interiorul parcului”, “locurile cele mai vizitate”, etc.

97
 Referitor la utilizarea unor tehnici de comunicare, acestea se pot constitui din:
a) reviste, broşuri şi ghiduri turistice care să conţină informaţii educative, informaţii asupra
evenimentelor şi activităţilor, informaţii pentru siguranţa vizitatorilor, acestea putând fi regăsite şi
pe cărţile poştale, postere, insigne;
b) hărţi care să furnizeze informaţii asupra localizării punctelor de atracţie;
c) evenimente programate (expoziţii, expuneri audio-vizuale, programe în locurile de campare sau
ghiduri turistice);
d) seminarii şi conferinţe pentru experţii în conservarea naturii;
e) puncte de informare în interiorul parcului, în magazinele din apropiere, gări, restaurante, etc;
f) panouri grafice aflate pe trasee şi în punctele de belvedere şi acestea reprezintă doar câteva
dintre metodele utilizate în procesul de management al ariilor naturale protejate.
Toate acestea însă nu s-ar putea realiza decât prin implicarea tuturor celor interesaţi: agenţii
de turism locale şi regionale, autoritatea parcului, colectivităţile locale, populaţia învecinată,
administraţia locală (primării), comunitatea internaţională şi autorităţile publice, în direcţia
coordonării eforturilor în ceea ce priveşte marketingul destinaţiilor şi crearea unei imagini ce poate
fi cu uşurinţă identificată de către vizitatori. În cadrul acestor demersuri, pot fi antrenate toate
grupurile interesate de activitatea din interiorul parcului (ex: cercetarea ştiinţifică). Un rol
important în acest sens îl vor avea organismele consultative (comitete şiinţifice), şcolile,
universităţile, muzeele, organizaţiile de cercetare.
Totodată, acţiunile de promovare nu pot fi eficiente decât cu participarea unui personal
specializat, bine instruit, care să cunoască preferinţele vizitatorilor. În acest sens, ghizii interpreţi
deţin un rol deosebit de important prin informaţiile pe care le difuzează în cadrul circuitelor şi
demonstraţiilor, pentru a răspunde cât mai bine nevoilor vizitatorilor.

9.3.2. Economia ariilor protejate

Componenta economică are un rol deosebit de important în luarea deciziilor şi, cu toate
acestea, i se acordă o importanţă redusă în ariile protejate la nivel mondial. De obicei, în aceste
areale, accentul este pus pe partea ecologică, ceea ce este considerat de multe persoane ca fiind
suficient în trasarea acţiunilor legate de politica publică. Totuşi, turismul în ariile protejate devine
din ce în ce mai mult un factor care stă la baza dezvoltării durabile, tocmai datorită contribuţiei pe

98
care o are la dezvoltarea economică, naţională şi locală şi prin impulsul pe care îl dă conservării
naturii şi biodiversităţii.
Majoritatea parcurilor naţionale încasează taxe reduse de intrare sau de desfăşurare a unor
activităţi. Aceste taxe, de obicei, acoperă doar o mică parte din costul protejării resurselor şi a
furnizării facilităţilor de care depinde vizitarea acestor zone. Această politică a preţurilor s-a
dezvoltat într-o perioadă în care protecţia resurselor era considerată ca fiind obiectivul cel mai
important, un obiectiv public de care să beneficieze întreaga societate. Dacă de un bun public
beneficiază toată lumea, atunci este firesc ca acesta să fie plătit din taxele asupra societăţii.
De exemplu, un studiu făcut asupra rezervaţiilor biosferei din întreaga lume a scos la iveală
faptul că doar 32 din 78 respondenţi încasează taxe de intrare vizitatorilor; nivelul taxelor varia
între 5$ şi 110$/persoană/zi, majoritatea înregistrând valori apropiate de minim. Autorii studiului
au concluzionat însă că rezervaţiile biosferei mai bine finanţate au şanse mai mari să fie mai bine
administrate şi deci să atragă mai mulţi vizitatori.
Parcurile naţionale furnizează cea mai mare parte a experienţei turistice legate de natură, dar
în acelaşi timp se bucură numai de o mică parte din beneficiile economice. Taxele reduse de intrare
şi utilizare sunt rezultatul a numeroşi factori, între care şi colectarea centralizată, la bugetul
statului, a taxelor colectate, ceea ce face ca parcurile să nu poată beneficia direct şi efectiv de
propriile încasări. În acest fel, adeseori satisfacţia vizitatorilor şi calitatea serviciilor au avut de
suferit, la fel ca şi acţiunile propriu-zise de conservare a resurselor naturale.
Venitul din turism este mult sub nivelul bugetului necesar ariilor protejate, constituind doar
un mic procent din resursele băneşti utilizate în management. Un studiu realizat în Canada în 1998
a evidenţiat că, în parcurile naţionale din această ţară, taxele de intrare furnizează doar 17% din
buget, iar în SUA 18%. Parcul Natural Saskatchewan este liderul în Canada, reuşind să acopere
prin taxe 52% din cheltuieli, în timp ce parcurile din zona British Columbia, având o structură
administrativă diferită, au recuperat doar 1%. De cealaltă parte a Globului, în India, Indonezia,
Zimbabwe şi altele, s-a constatat că nu există o relaţie directă între bugetele parcurilor şi încasările
din turism, tocmai datorită colectării taxelor la bugetul statului.
Pe de altă parte, în Africa, parcurile trebuie să-şi câştige cea mai mare parte a bugetelor sale
operaţionale din turism. Aceasta a condus la apariţia unor inovaţii în politica de preţuri. De
exemplu, Africa de Sud are o industrie turistică în continuă creştere, bazată în primul rând pe
turismul în parcurile naţionale, care au înregistrat în 1997 circa 80% din numărul turiştilor străini

99
care au vizitat ţara. Aici, parcurile au dreptul de a hotărî singure cum să-şi mărească veniturile din
turism, precum şi asupra numărului personalului angajat şi serviciilor oferite. Astfel, parcurile
naţionale din Africa de Sud pot reţine 80% din încasările proprii, încasări provenite din taxe de
intrare, operarea unor unităţi de cazare, alimentaţie, magazine de suveniruri, din organizarea unor
tururi etc. Veniturile sunt suficiente pentru a se acoperi cheltuielile de administrare şi întreţinere a
parcurilor.
Taxele diferenţiate devin din ce în ce mai raspândite. Străinii plătesc de obicei mai mult
decât populaţia autohtonă. De asemenea, în perioadele cu cerere ridicată taxele sunt mai mari.
Tarifele sunt asociate cu nivelul serviciului; o calitate superioară este, evident, mai scumpă.
O altă sursă de venituri pare să devină, cel puţin în SUA şi Canada, licenţierea proprietăţii
intelectuale. Numele şi imaginile unor parcuri naţionale din aceste ţări sunt dintre cele mai
cunoscute şi mai puternice din lume; astfel, corporaţii private plătesc adesea sume mari de bani
pentru a folosi aceste nume şi imagini. Un exemplu edificator ar fi reclamele unor tipuri de
autovehicule, realizate concomitant cu reclama parcului, pentru a sugera calităţile speciale ale
maşinii pentru activităţile de recreere în mijlocul naturii (este vorba despre aşa-numitul marketing
reciproc).
În consecinţă, cele mai importante surse de venit ale ariilor protejate sunt: taxele de intrare
în parc, taxele pentru serviciile de recreere, pentru evenimente şi servicii speciale, cazarea,
închirierea de echipamente, parcarea, vânzarea de alimente (magazine, restaurante) şi de alte
mărfuri (echipamente, haine, suveniruri etc.), licenţierea proprietăţii intelectuale, marketingul
reciproc.
Multe guverne văd turismul bazat pe resurse naturale ca un instrument important în
dezvoltarea economică şi totuşi, din păcate, majoritatea nu a investit suficient în pregătirea
personalului sau în infrastructura specifică. Un sondaj global realizat de către World Conservation
Monitoring Centre arăta că în 1993 investiţiile făcute în ariile protejate au fost în medie de 776
$/km², variind de la 57 $/km² în America de Sud până la 11,552 $/km² în Asia de Est (exclusiv
China). De asemenea, ţările dezvoltate au cheltuit pentru arii protejate în medie 1687 $/km², cu
mult mai mult decât ţările în dezvoltare, care cheltuiesc 161 $/km², cu toate că, din punctul de
vedere al valorii biodiversităţii, comparaţia este inversă.
În ceea ce priveşte mărimea personalului care administrează ariile protejate, diferenţa este
mult mai mică, de la 27,3 persoane/1000km² în ţările dezvoltate, la 22,6 persoane/1000km² în

100
ţările mai puţin dezvoltate, dar diferenţa se face între investiţiile care se fac în echipamentul
necesar staffului şi care asigură eficienţa activităţilor de protecţie.
Este important de amintit şi faptul că nivelul circulaţiei turistice şi impactul economic al
ariilor protejate nu sunt măsurate sistematic, iar statisticile sunt incomplete. Astfel, importanţa
ariilor protejate este subestimată din lipsă de informaţii adecvate.
În cadrul ariilor naturale protejate, administraţia publică şi sectorul privat îşi păstrează roluri
tradiţionale în ceea ce priveşte programele de investiţii, în sensul că administraţia locală va asigura
planificarea acţiunilor, managementul terenurilor, realizarea infrastructurii şi finanţarea unor
activităţi, iar sectorul privat va contracta lucrările de infrastructură, utilităţi publice, etc.
Există însă şi opinii potrivit cărora parteneriatul public-privat reprezintă un concept “vag şi
periculos”, în sensul menţinerii unei situaţii în care nu există nici o responsabilitate (de exemplu,
cazul distrugerii pădurilor din Amazonia ca urmare a parteneriatului dintre guvern şi
întreprinzătorii particulari). Se impune deci găsirea unor modalităţi de a îmbina instrumentele
economice cu reglementările juridice, într-un cuvânt adoptarea unei politici de ecoeficacitate.
În ultima vreme, structura administraţiilor naţionale, regionale şi locale a cunoscut un
profund proces de evoluţie în paralel cu adâncirea relaţiilor dintre sectorul public, privat şi
asociativ. Constrângerile bugetare au redus volumul creditelor disponibile pentru investiţii în
zonele naturale protejate. În acelaşi timp, descentralizarea administrativă a determinat preluarea
responsabilităţilor din ce în ce mai sporite de către organismele locale, fără ca acestea din urmă să
dispună de resursele necesare. Acest lucru, la care se adaugă şi presiunea fiscală, a determinat
participarea colectivităţilor locale la programele de dezvoltare, serviciile prestate în mod exclusiv
de către un singur organism public diminuându-se considerabil.
Un exemplu în acest sens este oferit de serviciile de învăţământ, transport, comunicaţii,
distribuţia energiei, aprovizionarea cu apă, colectarea deşeurilor. Cu toate acestea, presiunea
exercitată asupra cheltuielilor bugetare nu se diminuează având în vedere necesitatea soluţionării
unor probleme legate de discriminările sociale, creşterea economică a zonelor defavorizate,
îmbunătăţirea calităţii mediului. Acestea fac obiectul unor programe şi proiecte elaborate la diferite
niveluri decizionale, cu implicarea tuturor celor interesaţi într-o mai bună gestiune a ariilor
naturale protejate.

101
 Capitolul X
Ariile protejate din Grupa Montană Parâng

10.1. Parcuri Naţionale

10.1.1. Parcul Naţional Defileul Jiului

În anul 2004, I.C.A.S. Bucureşti a elaborat

„Studiul privind constituirea Parcului Naţional
Defileul Jiului” – lucrare ce constituie rezultatul
cercetărilor ştiinţifice realizate în colaborare cu
Institutul bavarez pentru Păduri şi Economie
Forestieră – Germania, Universitatea din
Bucureşti – Facultatea de Biologie şi Muzeul
Naţional de Istorie Naturală „Grigore Antipa” din
Bucureşti – Secţia de Faună terestră.
În baza concluziilor acestui studiu, în anul
2005, prin HG. nr. 1581 din 8 decembrie, se
înfiinţează Parcul Naţional „Defileul Jiului” (Fig.
21). La rândul său, Administraţia Parcului a luat
fiinţă ca urmare a contractului de administrare
încheiat între Ministerul Mediului şi R.N.P. –
Romsilva, respectiv Direcţia Sivică Târgu Jiu. Fig. 21 Parcul Naţional Defileul Jiului
Suprafaţa parcului este de 11127 ha, cea mai Sursa: http://www.defileuljiului.ro/

102
mare parte (93%) aflându-se în judeţul Gorj, restul de 7% fiind localizată în judeţul Hunedoara.
Teritoriul parcului este situat în vestul Carpaţilor Meridionali, pe versantul estic al Munţilor Vâlcan
şi versantul vestic al Munţilor Parâng, fiind străbătut de Defileul Jiului (Fig. 22). Altitudinile
extreme variază între 295 m, în lunca Jiului din extremitatea sudică şi 1621 m, cota pasului Vâlcan
din extremitatea vestică, altitudinea medie fiind de 959 m.

Fig. 22 Defileul Jiului

Sursa: http://defileuljiului.ro
În cuprinsul parcului există un mozaic de soluri, reprezentat prin 9 unităţi edafice grupate în
5 tipuri de sol şi 4 clase ale solului:
 clasa cambisolurilor (brun eumezobazic, brun acid);
 clasa de soluri neevoluate (litosol şi soluri aluviale);
 clasa argiluvisolurilor (brun luvic);
 clasa podosolurilor (brun feriluvial tipic).
Întreg teritoriul parcului este străbătut de râul Jiu, sector de circa 30 km, spre care converg
toate pâraiele afluente: Runcu, Alunu, Bratcu, Tarniţa, Popii, Cerbănaşu Mare, Dumitra, Polatişte.
Reţeaua hidrografică depăşeşte lungimea de 300 de km.

103
 Din datele rezultate în urma cercetărilor realizate pentru constituirea parcului a fost
evidenţiată prezenţa câtorva elemente definitorii relevante:
 4020 ha păduri virgine şi cvasivirgine;
 10 habitate naturale specifice protejate prin legislaţia europeană şi română, din care 4
prioritare, aflate în cele două ecosisteme de pădure şi de pajişte, existente în arealul
parcului;
 203 specii protejate prin legi europene şi române, din cele mai reprezentative diviziuni ale
lumii animale şi vegetale şi 168 specii animale şi 35 specii vegetale, toate cormofite,
menţionate pe listele roşii naţionale şi internaţionale;
 Concentrări remarcabile de specii endemice, subendemice şi rare.
S-au identificat, în urma cercetărilor sistematice efectuate, în premieră, un număr de 701
specii vegetale, printre care endemice, subendemice şi rarităţi, menţionând:
 specii endemice: Centaurea cozienzis, Dianthus henterii, Dianthus piculifolius, Hepatica
transsilvanica, Linum univerve, Thymus comosus;
 specii subendemice: Micrimeria pulegium, Seseli rigidum, Silene berchenfeldiana,
Symphyandra wannerii;
 specii rare: Campanula cozienzis, Dianthus spiculifolius, Epipactis heleborine, Gallium
lucidum, Jovibarba henffelii, Saxifraga marginata, Sorbus graeca, Veronica bachofenii,
Vicia sparsiflora.
Compoziţia generală a pădurilor din cuprinsul parcului este constituită majoritar din fag,
gorun, molid şi specii de amestec: carpen, cireş, tei, frasin, paltin, etc. Dintre cele mai
reprezentative ecosisteme forestiere sau de pajişte enumerăm:
 făgetele montane, care includ în statul erbaceu specii ca: Poa nemoralis,
Calamagrostis arudinaceea, Bruckentallia spiculifolia, Vaccinum myrtillus, Rubris mirtus, etc;
 amestecuri de molid, brad şi fag (zona Locurele), care au în pătura erbacee specii de:
Oxalis acetosella, Deudaria glandulara, Asperula odorata, Pulmonaria rubra, Asarum
europeum etc.
 pajişti montane cu ţeparică (Nardus stricta), localizate în golul montan Chenaia – Dumitra,
Sapa Argelelor.
Datorită diversităţii speciilor şi prin prezenţa a numeroase elemente endemice, fauna este la
fel de interesantă şi variantă ca şi flora. Dintre speciile faunistice cele mai cunoscute şi cele de care

104
locuitorii se tem cel mai mult sunt viperele (Vipera ammodytes, Vipera berus), cele care sunt de
fapt şi elemente definitorii ale herpetofaunei din zonă.
Principalele specii de mamifere existente pe teritoriul parcului sunt reprezentate de: lup
(Canis lupus), pisica sălbatică (Felix silvestris), râsul (Lynx lynx), ursul (Ursus arctos) precum şi
cerbul carpatin (Cervus elaphus), capra neagră (Rupicapra rupicapra), căpriorul (Capreolus
capreolus).
În literatură, Defileul Jiului este menţionat sub numele de „drumul centro – european –
bulgar” (Drugescu, 2000), fiind unul dintre principalele culoare de migraţie a păsărilor. Studii
realizate în zonă au dus la identificarea unor specii ocrotite ca: şoimul călător (Falco peregrinus),
şorecarul comun (Buteo buteo), acvila de munte (Aquila chrysatos), gaia roşie (Milvus milvus).
În pâraiele montane există exemplare de păstrăv indigen (Salmo – truta fario) şi clean
(Leuciscus cephalus), mreană (Barbus barbus), nisiparniţă (Sabancjewia romanica). Unicitatea
biodiversităţii este dată şi de existenţa în parc, a speciilor entomofaunistice relicte din arborete
multiseculare de fag; spre exemplu, Limoniscus violaceus se localizează în scorburile minerale
(bazale) ale arborilor, iar Osmoderm eremita, specie prioritară, în scorburile înalte. O altă specie
relictă rarisimă, cu areal insular este Aggnathus decoratus, localizată strict în trunchiul arborilor
din anin din defileu. O specie reprezentativă şi cunoscută de majoritatea localnicilor este
scorpionul (Euscorpius carpaticus), una dintre puţinele specii faunistice endemice carpatine.
Turism şi ecoturism
Pe teritoriul parcului se poate ajunge, folosind mijloace de transport rutiere (DN 68 Târgu –
Jiu – Petroşani trece prin interiorul acestuia), calea ferată (tronsonul Bumbeşti - Livezeni străbate
parcul) sau eventual aeriene (aeroportul Craiova).
Activităţi turistice şi recreaţionale posibile în zona parcului sunt:
 cicloturism şi mountainbiking;
 observarea animalelor sălbatice;
 river rafting pe Jiu;
 drumeţii (traseele turistice se află în proces de omologare).
De asemenea, în teritoriul parcului, se află numeroase terenuri de camping, altele fiind în
curs de amenajare. În zona parcului se află Muzeul Satului de la Curtişoara şi staţiunile de sporturi
montane Straja şi Parâng.

105
 10.1.2. Parcul Naţional Buila – Vânturariţa

Parcul Naţional Buila-Vânturariţa (Fig. 23)

este cel mai mic parc naţional din România, cu o
suprafaţă de 4186 ha, fiind situat în judeţul
Vâlcea, în sudul Munţilor Căpăţânii, pe
teritoriul localităţilor Costeşti, Bărbăteşti şi Băile
Olăneşti. În arealul parcului naţional se află şi
Mănăstirea Pătrunsa, cu biserica veche având
hramul „Cuvioasa Parascheva“, monument
istoric.
Parcul Naţional Buila – Vânturariţa, viitor
sit al Reţelei Ecologice Europene Natura 2000, a fost
înfiinţat prin H.G. nr. 2151 din 2004 în urma
studiilor şi demersurilor realizate de Asociaţia
Kogayon. El este administrată de către P.N.P.
Romsilva în parteneriat cu Asociaţia Kogayon. Fig.
23 Parcul Naţional Buila-Vânturariţa
Sediul administrativ al parcului se află în Sursa: http://www.buila.ro
localitatea Horezu iar activitatea este supervizată de un Consiliu Ştiinţific alcătuit din 15
cercetători, iar implicarea comunităţilor locale se face prin Consiliul Consultativ alcătuit din
reprezentanţii tuturor factorilor interesaţi.
Parcul cuprinde creasta calcaroasă liniară a Masivului Buila – Vânturariţa, cu o lungime de
circa 14 km, de la vest de Cheile Bistriţei Vâlcene (Fig. 24), până la est de Cheile Olăneşti (Folea).
Creasta este dominată de cele două vârfuri care şi dau numele masivului: Vârful Buila (1849 m) şi

106
Vârful Vânturariţa Mare (1885). Masivul prezintă caracteristicile specifice reliefului carstic cu
numeroase forme exocarstice (chei, abrupturi calcaroase, doline, câmpuri de lapiezuri, grohotişuri
calcaroase, hornuri, ace, strungi) şi endocarstice (peşteri şi avene).
Datorită caracterului de insularitate şi accesibilitatea dificilă în masiv s-au păstrat nealterate
numeroase elemente ale patrimoniului natural: habitate naturale, păduri virgine, numeroase specii
ocrotite ale florei şi faunei, situri mineralogice şi paleontologice, peşteri. Un element de atracţie şi
valoare suplimentar al parcului îl constituie existenţa în perimetrul acestuia sau în imediata lui
apropiere a numeroase obiective cultural – istorice: mănăstirile Arnota, Bistriţa, Horezu, Frăsinei,
schiturile Pătrunsa, Pahomie, Iezer, Jgheaburi, bisericile fostelor schituri 44 Izvoare, Păpuşa, Peri,
bisericile rupestre din Peştera Liliecilor, precum şi tradiţiile, obiceiurile şi arhitectura tradiţională
din satele de la poalele muntelui.

Fig. 24 Cheile Bistriţei Vâlcene

Sursa: http://romaniatour.org

Relieful
Din punct de vedere altimetric cota maximă este 1885 m în Vârful Vânturariţa Mare (Fig.
25), iar cea minimă la 550 m (ieşirea Bistriţei din chei). Rezultă o medie altitudinală de 1218 m.
Altitudinile de peste 1800 m ocupă două areali mici din partea centrală a Masivului, în jurul
vârfurilor Buila şi Vânturariţa, însumând doar 1,4% din suprafaţă. Între 1400 şi 1800 m se situează
întreaga parte centrală a Masivului şi insular Muntele Stogu, totalizând 14,5% din suprafaţă. Cea
mai mare extindere o ocupă intervalul 1000 – 1400 m, fiind prezent în Muntele Arnota şi Muntele

107
Cacova. Acest interval altitudinal însumează 56,6% din suprafaţă. Partea aflată sub 1000 m ocupă
27,3%.

Fig. 25 Vârful Vânturariţa Mare (1885 m)

Sursa: http://alpinet.org

Biodiversitatea parcului
Pe teritoriul parcului există o mare varietate a tipurilor de habitate. Astfel, în Parcul Naţional
Buila – Vânturariţa au fost identificate 17 tipuri de habitate care au corespondent la nivel european
unele dintre acestea fiind habitate prioritare:
- tufărişuri scunde alpine şi boreale;
- tufărişuri cu Pinus mugo şi Rhododendron myrtifolium (habitat prioritar);
- comunităţi rupicole calcifile sau pajişti bazifile din Alysso – Sedion albi (habitat prioritar);
- pajişti calcifile alpine şi subalpine;
- pajişti montane de Nardus bogate în specii, pe substraturi silicioase (habitat prioritar);
- pajişti cu Monilinia pe soluri calcaroase, turboase sau argiloase (Monilinion caerulae);
- comunităţi de lizieră cu ierburi înalte higrofile de la nivelul câmpiilor până la cel montan şi alpin;
- pajişti aluviale (Cnidion dubii);
- pajiştile de altitudine joasă (Alopecurus pratensis, Sangiusorba officinalis);
- fâneţe montane;
- grohotişuri calcaroase şi şisturi calcaroase din etajul montan (Thlaspietea rotundifolii);

108
- versanţi stâncoşi cu vegetaţie chasmofitică pe roci silicioase;
- peşteri închise accesului public;
- păduri de fag de tip Luzulo – Fagetum;
- păduri de fag de tipul Asperulo – Fagetum;
- păduri dacice de fag Symphyto – Fagion;
- păduri acidofile de Picea albies din regiunea montană Vaccinio – Piceetea.
Conform manualului habitatelor din România, în Parcul Naţional Buila – Vânturariţa se
găsesc peste 23 de habitate.
Flora
Diversitatea floristică şi faunistică a ecosistemelor este foarte mare, datorită unui complex de
factori: relieful muntos, foarte accidentat care a favorizat menţinerea habitatelor naturale; frecvenţa
mare a calcarelor marcate în relief prin sectoare de chei şi mici massive izolate cu versanţi abrupţi,
hornuri, fisuri, văi seci, grohotişuri care adăpostesc o floră deosebită; climatul relativ blând cu
influenţe submediteraneene care a favorizat răspândirea unor specii termofile; în cadrul reliefului
există o diversitate mare a tipurilor de habitate.
Elementele predominante sunt, în general, cele eurasiatice (22,6%), care împreună cu cele
europene (13,2%) şi europene centrale (11,2%) cuprind jumătate din totalul speciilor. Urmează api
cele circumpolare (9,6%), balcanice – dacice (8,3%), alpine (8,1%), centrale (6,8%), endemice
(6,8%), continentale (4,9%), mediteraneene (3,6%).
Stâncăriile calcaroase care beneficiază de un topoclimat de adăpost, prezintă o serie de
asociaţii floristice interesante; se evidenţiază pajiştile, stâncărie dominate de arginţică (Dryas
octopetala), relict glaciar ce constituie aici unul dintre cele mai puternice genofonduri din ţară. Se
întâlneşte şi cetina de negi (Juniperus sabina) frecventă în Cheile Folea şi Cheile Costeşti, ca şi
diverse alte plante irboase precum afinul (Vaccinium myrtillus, Vaccinium vitis idaea), afinul vânăt
(Vaccinium uliginosum), Loiseleuria procumbens, etc.
Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii a încadrat în mai multe categorii plantele
exitente în zona montană. Între aceste amintim:
- specii periclitate: Papucul doamnei (Cypripendium calceolus), Ghinţura (Gentiana Iutea),
Sângele voinicului (Nigritella nigra), Nigritella rubra;
- specii vulnerabile: Căldăruşa (Aquilegia transsilvanica), Tulichină (Daphne mesereum), lederă
albă (Daphne blegayana);

109
- specii rare: Pesma (Centaurea atropurpurea), Arginţica (Dryas octopetala), Crinul de pădure
(Lilium martagon).
O altă categorie de specii care are o semnificaţie naţională sau mondială, o reprezintă
endemitele, specii cu o arie restrânsă la o anumită regiune naturală: Angelica (Angelica
archangelica), Armeria alpina, Ledera albă (Daphane blagayana), Ghinţura (Gentiana lutea),
Crucea voinicului (Hepatica transsilvanica), Tisa (Taxus baccata), Bulbucul de munte (Trolius
europaeus).
Fauna
O mare varietate de specii se întâlneşte şi în ceea ce priveşte fauna parcului. Multe dintre
speciile întâlnite aici sunt protejate prin convenţii internaţionale ratificate de România (Convenţia
de la Berna, Convenţia de la Bonn, Convenţia CITES, Directivele Habitate şi Păsări ale Uniunii
Europene). Parcul Naţional Buila – Vânturariţa va face parte ca Sit Natura 2000 din Reţeaua
Ecologică Europeană Natura 2000 şi va fi parte componentă a sitului de protecţie avifaunistică
Cozia – Buila – Vânturariţa.
Fauna din Parcul Naţional Buila – Vânturariţa este una deosebit de bogată. Sunt semnalate
numeroase păsări existente aici între care amintim: Gaia roşie (Milvus milvus), Şerparul (Circaetus
gallicus), Acvila ţipătoare mică (Aquila pomarina), Vânturelul de seară (nus), Caprimulgul
(Caprimulgus europaeus), Presură de munte (Emberiza cia), Pietrar negru (Oenanthe pleschanka),
Pitrar răsăritean (Oenanthe isabelina), Ciocănitoare de munte (Picoides tridactylus), Ciocănitoare
de stejar (Dendrocopus medius), Buha (Buho bubo), Codubatura (Motacilla alba), Cocoşul de
munte (Terao urogalus), Fluturaş de stâncă (Trichodoma muraria), Corb (Corvus corax).
Mai sunt prezenţi în parc şi amfibieni între care amintim: Salamandra (Salamandra
salamandra), Tritonul (Triturus alpestris), Buhai de baltă cu burtă galbenă (Bombina variegata),
Broasca roşie de munte (Rana temporaria), Broasca râioasă brună (Bufo bufo). De asemenea mai
unt prezente şi reptile precum: Broasca ţestoasă de apă (Emys orbicularis), Guşterul (Lacerta
viridis), Şopârla cenuşie (Lacerta agilis), Şopârla de stâncă (Podarcis muralis), Şarpele de alun
(Coronella austriaca), Vipera (Vipera berus).
Dintre mamifere sunt prezente între altele: Ursul (Ursus arctos), Râsul (Lynx lynx), Pisica
sălbatică (Felis silvestris), Lupul (Canis lupus), Capra neagră (Rupicapra rupicapra), Jderul de
pădure (Martes martes), Jderul de piatră (Martes foina), Bursucul (Meles meles), Cerbul (Cervus
elaphus), Căpriorul (Capreolus capreolus); lilieci precum Liliac mare cu potcoavă (Rhinolophus

110
ferrumquinum), Liliac mic cu potcoavă (Rhinolophus hipposideros), Liliac comun (Myotis
myotis), Liliac comun mic (Myotis blythi), Liliac de iaz (Myotis desycneme), Liliac cu picioare
lungi (Myotis Capaccinii), Liliac cărămiziu (Myotis emarginatus), Liliac cârn (Basbastella
barbastellus), Liliac cu aripi lungi (Miniopterus echreibersi).
Dintre nevetebrate amintim: insecte precum Efemeroptere (Bactis, Rhithrogena,
Ecdyonurus), Plecoptere (Isoperla, Chloroperla, Nemoura, Leuctra), trichoptere (Rhycophila,
Sericostoma), Coleoptere precum Croitorul (Cerambyx cerdo), Croitorul fagului (Rosalia alpina),
Carabus violaceus, Licuriciul (Lampyris noctiluca), Rădaşca (Lucanus cervus). Mai sunt moluşte
precum Melcul de livadă (Helix pomatia), Cepaea sp, Collumela edentata; Crustacei precum
Austropotamobilus torrentium.
Dintre peşti amintim Păstrăvul (Salmo trutta fario), Lipanul (Thymalus thymalus), Moioaga
(Bardus meridionalis), Cleanul (Leuciscus cephalus), Porcuşorul de vad (Gobio uranoscopus),
Zglăvoc (Cotus gobio).
Obiective turistice naturale
Pe teritoriul parcului există o serie întreagă de elemente care pot constitui obiective turistice.
Dintre acestea trebuie amintite în primul rând, cele patru sectoare de chei, peşteri şi alte forme de
relief carstic. Cheile Bistriţei au o lungime de 1,5 km, cu pereţi care se apropie de 8 m în zona cea
mai îngustă, cu o biodiversitate deosebită, aici vieţuind peste 450 de specii ale florei şi faunei.
Acestea pot fi văzute utilizându-se drumul forestier de pe firul văii. Cheile Costeşti sunt mai greu
accesibile datorită inexistenţei unei căi de acces pe firul văii şi a prăbuşirilor de stânci din cariera
de calcar. Sunt însă spectaculoase, cu pereţi impresionanţi, cascade, un mic baraj. Zona este
reprezentativă pentru habitatele şi speciile zonele cu stâncării calcaroase, aici întâlnindu-se capra
neagră, ienupărul, cetina de negi, etc.
Cheile Cheii sunt unele dintre cele mai sălbatice şi mai spectaculoase sectoare din ţară, cu
numeroase cascade şi cu o mare bogăţie a florei şi faunei. Aici se află un arboret natural de tisă
(Taxus baccata). Cheile pot fi vizitate pe un traseu turistic foarte spectaculos: Brâna Caprelor.
Cheile Olăneşti (Folea), mai scurte dar nu mi puţin spectaculoase, pot fi vizitate pe drumul
forestier de pe valea Râului Olăneşti.
Dintre celelalte forme exocarstice deosebit de atractive sunt: arcada naturală de la nord de
Pătrunsa (Casa de Piatră), Hornurile Popii din Curmătura Builei, lapiezutile din zona de creastă a
Muntelui Cacova, Muntelui Piatra şi Muntelui Albu, abruptul de pe versantul nordvestic al crestei,

111
vârfurile Ţucla, Buila, Vânturariţa, Vioreanu, Claia Strâmbă, Stogşoare, Stogu, izbucnirile din
Pietreni (44 Izvoare, Bistriţa, Pahomie – Izvorul Frumos).
În apropierea parcului pot fi vizitate şi alte obiective turistice naturale cum ar fi: Rezervaţia
Muzeului Trovanţilor Costeşti, Rezervaţia paleontologică de la Slătioara, nucul secular din
Costeşti, castanii comestibili de la Bistriţa, Mlaştina Mosoroasa din Olăneşti, etc. Dintre peşterile
vizitabile se remarcă Peştera Liliecilor (Sfântu Grigorie Decapolitul) de la Bistriţa, a cărei
atractivitate este crescută de existenţa în interior a două biserici rupestre; Peştera Urşilor din Cheile
Bistriţei şi peşterile din Cheile Cheii: Peştera cu Lac, Peştera Laleaua Verde, Peştera Pagodelor,
Peştera Rac, Peştera Mirajului, Peştera cu Perle, etc. Toate acestea pot fi vizitate folosind reţeaua
de trasee turistice.

10.2. Parcuri Naturale

10.2.1. Parcul Natural Grădiştea Muncelului – Cioclovina

Parcul Natural Grădiştea Muncelului – Cioclovina
(Fig. 26) reprezintă o arie naturală protejată cu statut de
parc natural, al cărei scop este protecţia şi conservarea
unor habitate şi specii naturale importante sub aspect
floristic, faunistic, forestier, hidrologic, geologic,
speologic, paleontologic sau pedologic.
Parcul este destinat gospodăririi durabile a
resurselor naturale, conservării peisajului şi tradiţiilor
locale, precum şi încurajării turismului bazat pe aceste
valori.
Parcul a fost înfiinţat la nivel judeţean în anul
1979 judeţean în anul 1979 şi reconfirmat în
1997. În anul 2000, odată cu apariţia Legii nr. 5/2000,
PNGM–C a fost declarat arie naturală protejată de
interes naţional, fiind încadrat, conform OUG 57/2007
privind regimul ariilor naturale protejate, habitatelor Fig. 26 Parcul Natural Grădiştea

112
naturale, a florei şi faunei sălbatice, în categoria Muncelului -
Cioclovina
parcurilor naturale, corespunzătoare categoriei V IUCN. Sursa: http://gradiste.ro

Parcul este situat în Munţii Şureanu, pe teritoriul administrativ al comunelor Baru,

Boşorod, Băniţa, Orăştioara de Sus şi Pui ocupând o suprafaţă de 38 184 ha.
Zona inclusă în limitele stabilite prin Hotărârea Guvernului nr. 230 din 2003 pentru Parcul
Natural Grădiştea Muncelului-Cioclovina este situată în masivul Munţii Şureanu (cu subdiviziunile
Munţii Orăştiei şi ai Sebeşului), fiind mărginită de depresiunile Haţegului la vest şi Orăştiei la
nord. Ea cuprinde întinse suprafeţe de păduri, precum şi alte folosinţe ale terenurilor (păşuni,
fâneţe, arabil, zone carstice, cursuri de ape, monumente istorice, situri arheologice) şi aşezări
umane (intravilan).
Parcul cuprinde între limitele sale 6 din cele mai spectaculoase rezervaţii naturale
ale judeţului Hunedoara (Complexul carstic Ponorâci-Cioclovina, Peştera Tecuri (Fig. 27),
Peştera Şura Mare (Fig. 28), Cheile Crivadiei (Fig. 29), Locul fosilifer Ohaba-Ponor,
Dealul şi Peştera Bolii (Fig. 30)), complexele arheologice dacice (Sarmizegetusa Regia,
Costeşti, Blidaru, Piatra Roşie) şi aşezările etnografice autentice din Platforma Luncanilor,
care îi conferă un plus de originalitate parcului.

Fig. 27 Peştera Tecuri Fig. 28 Peştera Şura Mare

Sursa: http://www.skytrip.ro Sursa: http://www.ziare-pe-net.ro

O serie de vârfuri muntoase şi drumuri constituie puncte de reper în delimitarea perimetrului

parcului, după cum urmează:
 la nord: Prisaca (1219 m), Brusturelu (1229 m), Groape (1283,5 m), Godeanu (1656,2 m),
Poarta Scârnei (1554,0 m);

113
  la est: Steaua Mică (1674,0 m), Steaua Mare (1730,2 m), Jigorul Mare (1498,7 m), La
Zapoje (1223,5 m);
 la sud: D.N. 66 Simeria-Petroşani între Peştera Bolii şi Baru, prin pasul Merişor (752 m);
 la vest: Muncelu Mare (944,2 m), Şipoteni, Măgura (803,6 m), Lăuţu (910 m), Rotundei,
Secuiului (948,0 m), Vărgău (781,2 ) şi Chicera (775,1 m).

Fig. 29 Rezervaţia Cheile Crivadiei Fig. 30 Rezervaţia Dealul şi Peştera Bolii

Sursa: http://www.panoramio.com Sursa: http://www.skytrip.ro

Accesul în parc se poate face prin staţiile C.F.R.: Orăştie, Călan, Pui, Baru Mare şi Băniţa,
precum şi de pe D.N. 66 din localităţile Călan (spre Boşorod şi Luncani), Pui (spre Ohaba Ponor),
Baru şi Băniţa. De pe drumul E 68, prin Orăştie-Costeşti şi drumul judeţean, se poate ajunge la
Sarmizegetusa – Regia.
Între diferitele puncte de interes turistic există drumuri comunale, forestiere, precum şi
numeroase trasee (poteci) turistice descrise sau nedescrise (marcate sau nemarcate).
Flora
Condiţiile fizico-chimice, precum şi cele climatice au favorizat apariţia şi dezvoltarea în
timp a unei flore şi vegetaţii specifice, variate. Ca urmare, flora şi vegetaţia este etajată în funcţie
de condiţiile de mediu, un rol hotărâtor avându-l desfăşurarea reliefului pe o scară altitudinală
extinsă (cca. 1270 m diferenţă de nivel).
Parcul Natural Grădiştea Muncelului-Cioclovina este situat în zona nemorală, având o
însemnată valoare floristică. Dintre speciile endemice întâlnite aici, menţionăm: crucea-voinicului
(Hepatica transsilvanica), cimbrişorul (Thymus comosus), brusturul negru (Symphytum cordatum)
şi Sorbus borbasii.

114
 În cuprinsul parcului se întâlnesc numeroşi taxoni rari, dintre care: Sesleria rigida (coada
iepurelui), Anacamptis pyramidalis (bujor), Herminium monorchis, Plantago holosteum,
Peucedanum rochelianum, Festuca pseudodalmatica, Dianthus petraeus ssp. petraeus, etc.
Dintre pteridofite, Botrychium multifidum este strict protejată prin Convenţia de la Berna;
de acelaşi statut se bucură dintre angiosperme Pulsatilla patens şi Ligularia sibirica, specii strict
protejate şi prin Directiva 92/43/EEC. Potrivit Ordinului nr. 1198 din 25/11/2005, Cephalaria
radiata se numără printre speciile de interes naţional, iar Galanthus nivalis printre cele de interes
comunitar.
Fauna
Fauna din Parcul Natural Grădiştea Muncelului – Cioclovina este foarte puţin studiată. Până
în prezent studiul faunei nevertebratelor s-a rezumat în principal la studiul lepidopterelor,
coleopterelor şi al ortopterelor; dintre vertebrate, reptilele şi amfibienii şi chiropterelor sunt
grupurile cele mai bine cunoscute.
Astfel, în peşterile din perimetrul parcului au fost identificate mai multe specii de lilieci,
dintre care: liliacul mare de amurg (Nyctalus noctula), liliacul pitic (Pipistrellus pipistrellus),
liliacul mare cu potcoavă (Rhinolophus ferrumequinum), liliacul mic cu potcoavă (Rhinolophus
hipposideros), liliacul comun (Myotis myotis). Ultimele 3 specii necesită desemnarea de arii
speciale de conservare, fapt impus atât de legislaţia europeană în domeniu, cât şi de cea
românească.
Peştera Şura Mare adăpostea între anii 1960 - 1970 una din cele mai mari colonii în
hibernare din Europa, însumând peste 100.000 de indivizi de Pipistrellus pipistrellus şi
Miniopterus schreibersii.
Observaţii recente în această peşteră au pus în evidenţă prezenţa în continuare a unei mari
populaţii de lilieci (cca. 40.000 de indivizi) aflaţi în hibernare. Speciile dominante fiind :
Pipistrelus pipistrelus şi P. pygmaeus cu cca. 34.000 indivizi; Miniopterus schreibersii 3500
indivizi; Rhinolophus ferrumequinum cca. 600 indivizi; Nyctalus noctula peste 1000 indivizi;
Myotis sp. cca. 2000 ind ; Myotis myotis / M. blythii cca. 170 ind; dar şi numeroşi indivizi de
Barbastella barbastellus în fisuraţia stâncilor.

10.2.2. Parcul Natural Cândrel

115
 Situat la limita sud-vestică a teritoriului administrativ al judeţului Sibiu, Parcul Natural
Cândrel acoperă, cu suprafaţa sa de 9.043 ha, cele mai spectaculoase forme de relief din arealele a
două masive montane, Cândrel (Fig. 31) şi Lotru (Stefleşti), care fac parte din Grupa munţilor
Parâng a Carpaţilor Meridionali.

Fig. 31 Vârful Cândrel

Sursa: http://www.romania-natura.ro

Arealul conferit acestei zone ocrotite, prin prevederile Legii nr. 5/2000 şi ale Hotărârii
Consiliului Judeţean Sibiu nr. 64/2004, se derulează de la limita sudică a teritoriului administrativ,
formată dintr-un segment din creasta Munţilor Lotru (Stefleşti). Extremitatea vestică a graniţei
parcului dinspre sud este vârful Piatra Albă (2178 m) şi continuă spre est prin vârful Cristeşti
(2235 m), Stefleşti (2242 m) terminându-se în vârful Iujbiţa (1989 m), vârf aflat în apropierea
vârfului Conţinul Mare (2030 m). Din vârful Iujbiţa, hotarul parcului coboară muchia care desparte
văile pâraielor Conţinul Mic de cea a Conţinului Mare, până la confluenţa acestuia din urmă cu
râul Sadu. Continuă din acest punct, în aval, pe malul drept al Sadului, până la confluenţa cu pârâul
Şerbănei, situată la intersecţia drumurilor forestiere DF 94-100. Din acest loc, hotarul parcului se
îndreaptă spre nord-est, urcă pe firul pârâului Şerbănei până în golul alpin şi atinge vârful Rozdeşti
(1954 m) în cel mai estic punct. Latura dinspre nord a parcului porneşte din vârful Rozdeşti, trece
peste faţa nordică a culmii vârfului Niculeşti, prin intersecţia DF 15 cu DF 22 de pe valea Râului
Mare, chiar la confluenţa acestuia cu Râul Mic şi urcă până în vârful Foltea (1963 m), în

116
extremitatea nord-estică a parcului. Hotarul vestic uneşte acest punct cu vârful Şerbota Mare (2016
m), cuprinzând izvoarele şi căldările Zănoagei, Gropatei şi Gungurezului de pe conturul (vestic) al
Rezervaţiei Iezerele Cândrelului. Latura vestică se închide (pe direcţia sud) cu o linie coborâtoare
din vârful Şerbota Mare în Valea Frumoasei, până la confluenţa acesteia cu Pârâul Rece, de unde
urcă pe Pârâul „Lui Blaga" până în vârful Piatra Albă.
Arealul parcului cuprinde culmi de o netezime surprinzătoare, „adevărate piste de
aerodromuri" (cum le numeşte V. Mihăilescu). Şi în Cândrel şi în partea din Lotru care revine
parcului, în aceste culmi îşi au obârşia numeroase văi, unele pornind din circuri glaciare
suspendate la marginea şi sub nivelul suprafeţelor de nivelare superioare. În Parcul Natural
Cândrel sunt 12 astfel de căldări glaciare, unele abia conturate, dar trei - Iezerul Mare, Iezerul Mic
şi Gropata - bine reliefate şi marcate de morene, lacuri, praguri în Cindrel, iar unul, adăpostind şi
un mic lac (pe cale de colmatare), pe faţa estică de sub vârful Ştefleşti.
Peisajul este completat de reţeaua hidrografică, care îşi are obârşia în spaţiul Parcului
Natural Cândrel, de sub şaua Ştefleşti (1725 m), izvorând Sadu, care curge spre est şi Frumoasa ce
curge spre vest, cu fermecătoarele ei poieni de altitudine. Apoi din cele două Iezere se formează în
aval Cibinul, care parcurge mai bine de 70 de kilometri pe teritoriul judeţului Sibiu.
Un punct de atracţie inedit îl constituie turbăria dezvoltată pe Platoul Diavolului (dintre
vârfurile Cândrel şi Frumoasa), la peste 2100 m altitudine, ca şi flora şi fauna acestui spaţiu. În
limita nordică a Parcului Natural se află Rezervaţia Iezerele Cândrelului – prezentată distinct în
lucrarea de faţă. Dar sub 1800 de metri, peste tot în arealul ocrotit, se întinde inefabila vegetaţie
forestieră care îmbracă compact clina versanţilor, ca o continuare a covoarelor de jneapăn, afin,
smirdar de pe coamele înalte şi uşor rotunjite ale Cândrelului, Frumoasei, Şerbotei, Cristeştiului,
Stefleştiului şi Iujbiţei Lotrului.
În spaţiul ocrotit se găsesc numeroase stâni (Şerbănei, Cânaia, Cândrel, Gungurezu,
Şerbota, Piatra Albă, Conţiu ş.a.), iar păşunatul ovinelor este intens.

10.2.3. Pădurea Dumbrava Sibiului

Situată la limita sud-vestică a municipiului Sibiu, Pădurea Dumbrava (Fig. 32) face parte din
categoria parcurilor naturale, încă din secolul XVII când numeroşi cercetători au cutreierat cele
peste 990 ha acoperite de vegetaţie forestieră variată, parcursă de alei pietonale, de o salbă de

117
lacuri drenate de apele unui pârâiaş - Valea Aurie. Relieful, relativ domol, atinge doar 606 m, în
vârful Obreja, la limita nord vestică a pădurii.
Altitudinea medie a întregului spaţiu este de 440 m, iar substratul geologic deţine depozite
de pietrişuri şi argile cuaternare, la care s-au adăugat soluri aluvionare, argiloiluviale podzolite,
soluri brune de pădure.

Fig. 32 Pădurea Dumbrava Sibiului

Sursa: http://www.skytrip.ro

Mai bine de jumătate din arboretele Pădurii Dumbrava depăşeşte 100 de ani. Domină
stăjeretul de terasă însoţit de gorun, carpen, ulm, cireş pădureţ, jugastru, tei. În ce priveşte stejarul,
sunt distincte arboretele tinere de 40 - 80 de ani, cele cuprinse între 80 - 100 ani şi între 100 - 150
de ani. Câteva zeci de exemplare depăşesc bine 200 de ani, iar „Stejarul împăratului” cu
circumferinţa de 10,3 m (buturuga de lângă han) avea 700 ani când a fost tăiat după uscare.
Din punct de vedere amenajistic, Pădurea Dumbrava deţine două trupuri de pădure. Unul de
398 ha care acoperă dreapta şi stânga şoselei spre Răşinari, iar al doilea, de la culoarul liniei
electrice de înaltă tensiune (Sibiu - Sadu) şi până în apropierea comunei Poplaca, de 582 ha.
Primul trup de pădure deţine arboret pure de stejar, cu exemplare izolate multiseculare
rămase de la generaţiile anterioare, dar şi o multitudine de specii introduse ulterior. Este şi cazul
zonei din apropierea sediului Direcţiei Silvice, cu arboret de pin şi stejar de baltă, instalate prin
plantaţii sau din amestecuri cu tei, carpen, frasin, paltin şi alte foioase regenerate natural.

118
 Diversitatea arbuştilor este dată de păducel, porumbar, lemnul câinelui, măceş, cruşin ş.a.
Flora ierboasă a pădurii include brânduşe, orhidee, opaiţa - specie endemică, salata iepurelui, iarba
albastră, pufuliţa.
O suprafaţă de circa 400 ha din inima parcului se constituie în rezervaţie de seminţe
(selectate) de stejar, gorun şi pin.
Deşi prea mult agresată de factori antropici fauna pădurii mai deţine exemplare de căprior,
veveriţe, mistreţ, vulpi. Lumea păsărilor o formează piţigoiul, mierla, presura, ciocănitoarea, gaiţa,
bufniţa, corbul.
Interesul permanent al edililor pentru menţinerea durabilă a Pădurii Dumbrava în limitele
importanţei sale economice, ecologice, peisagistice sunt semnificative. Astfel, Martin von Seeberg
solicita, la 1754, Magistratului Sibiului ca „fiecare pădure să fie împărţită în zece părţi egale şi
fiecare parte să fie tăiată anual şi fasonată în stânjeni..., iar acolo unde lipsesc copaci şi există loc
gol, fiecare fiu de ţăran care a împlinit 10 ani să planteze în primăvara următoare doi puieţi de
stejar, să-i înconjoare cu gărduleţ şi cu multă grijă, să continue această acţiune până când se
căsătoreşte".
„Dispoziţia (Municipalităţii) privind pădurile” - din 30 mai 1781 conţinea norme exacte de
întreţinere, îngrijire şi utilizare a pădurii, dar şi sancţiuni împotriva răufăcătorilor, împăratul Iosif
al II-lea, vizitând Pădurea Dumbrava - în 1787 - este surprins de prezenţa exemplarelor tinere de
stejar, el fiind informat anterior de existenţa unei păduri cu exemplare multiseculare. Dar era vorba
numai de pădurea cuprinsă între Hanul de astăzi şi Parcul „Sub Arini” - care forma atunci o pădure
distinctă - şi care fusese întinerită prin plantaţii succesive. Ulterior, între anii 1795 – 1805, au fost
emise „Prescriptele regulative" pentru administrarea (tuturor) pădurilor. De atunci provin şi
primele măsurători, hărţi ale pădurii, primii paznici şi alte măsuri administrative.
În spaţiul Parcului Pădurii Dumbrava, Complexul Muzeal Naţional ASTRA acoperă peste
100 ha în afară de suprafaţa deţinută de Grădina Zoologică, de edificiile hoteliere şi administrative
ale unor instituţii. Deşi Dumbrava este una dintre valorile absolute ale teritoriului sibian, trebuie
subliniat faptul că acest areal nu poate suporta fără consecinţe grave mai mult de 20.000 vizitatori.
Cele patru lacuri din Dumbrava Sibiului au luat naştere ca urmare a construirii a patru baraje
de pământ pe firul canalului Trinkbach. Sunt cuprinse în Parcul natural Dumbrava şi amplasate în
următorul mod:

119
  lacul nr. I - cu o suprafaţă de 8 ha şi o înălţime medie a barajului de 6 m – este amplasat în
Muzeul Tehnicii Populare şi este acoperit în proporţie de 20 % de vegetaţie hidrofilă, fiind
utilizat pentru pescuit sportiv şi plimbări cu barca;
 lacurile nr. II şi III - au o suprafaţă de 4,3 ha, respectiv 2,2 ha şi o înălţime medie a
barajului de 7 m, respectiv 4 m; sunt amplasate în Grădina Zoologică şi sunt acoperite în
proporţie de 20 %, respectiv 100 % de vegetaţie hidrofilă; lacul nr. II este inutilizabil, iar
nr. III este utilizat pentru pescuit sportiv şi plimbări cu barca;
 lacul nr. IV - cu o suprafaţă de 1 ha şi o înălţime medie a barajului de 4 m; este amplasat în
cartierul Valea Aurie.

10.3. Rezervaţii naturale

10.3.1. Rezervaţia Cheile Olteţului — Peştera Polovragi

Rezervaţia se află în judeţul Gorj, pe teritoriul administrativ al comunei Polovragi, la 2 km
nord de localitate, pe ambii versanţi ai râului Olteţ trecând spre nord de Mănăstirea Polovragi şi de
sediul Ocolului Silvic Polovragi, la capătul drumului judeţean modernizat.
Rezervaţia naturală Cheile Olteţului a fost declarată ca arie naturală protejată prin decizia 82
din 1994 a Consiliului Judeţean Gorj.
Ulterior a fost declarată ca arie naturală protejată de interes naţional prin legea 5 din 2000
privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului naţional - Secţiunea a III-a - zone protejate.
Suprafaţa rezervaţiei naturale Cheile Olteţului este de 150 de hectare, aceasta incluzând şi
peştera Polovragi, de asemenea arie naturală protejată de interes naţional.
Conform clasificării Uniunii Internaţionale Pentru Conservarea Naturii – IUCN, rezervaţia
naturală Cheile Olteţului este încadrată la categoria IV.
Cheile Olteţului, ca şi Cheile Sohodolului sunt considerate atât rezervaţii botanice, cât şi
rezervaţii mixte, în cadrul unor complexe carstice.
Râul Olteţ a săpat de-a lungul mileniilor în calcarul Munţilor Parâng şi Căpăţânii minunate
chei şi numeroase formaţiuni carstice, unele dintre cele mai importante monumente ale naturii din
nordul Olteniei. Aici se află cea mai îngustă porţiune dintre două masive muntoase. Având pereţii

120
verticali distanţaţi doar la 3-4 metrii în partea inferioară şi 10-20 în cea superioară, Cheile Olteţului
(Fig. 33) permit urmărirea mai multor niveluri de eroziune.

Fig. 33 Cheile Olteţului

Sursa: http://www.carpati.org

Vegetaţia este alcătuită din etajul gorunului, apoi, spre izvoare, din etajul fagului şi în sfârşit,
din cel al coniferelor până la limita etajului subalpin. Pajiştile sânt dominate de iarbă câmpului
(Agrostis tenuis) şi păiuşul roşu (Festuca rubra). Vegetaţia, cheile, grotele alcătuiesc un peisaj
deosebit de atrăgător, valea superioară a Olteţului reprezintă o podoabă a Carpaţilor Meridionali şi
merită a fi vizitată.
Din punct de vedere floristic este legitim să se considere cursul superior al Olteţului ca un
centru în care abundă elemente variate, cu rarităţi provenite din zonele floristice holarctice. De la
izvoare şi până ce Olteţul iese din chei, au fost identificate 405 specii de plante vasculare (Păun,
Popescu, 1971), între care menţionăm: pedicuţele (Lycopodium annotinum, Lycopodium
complanatum), feriga (Polysthichum lobatum), ruginita (Asplenium ruta-muraria), cărpiniţa
(Carpinus orientalis), alunul (Corylus avellana), arinul verde (Alnus viridis), gorunul ardelean
(Quercus polycarpa), salcia (Salix silesiaca), guşa porumbelului (Silene viridiflora, S. dubia),
garofiţa de stâncă (Dianthus spiculifolius), spânzul roşu (Helleborus purpurascens), omagul
(Aconitum anthora), piciorul cocoşului .(Ranunnculus carpaticum), colţişorul (Dentaria

121
glandulosa), pana zburătorului (Lunaria rediviva), ochii şoricelului (Saxifraga rotundifolia, S.
aizoon), splina (Chrysosplenium alternifolium), şopârliţa albă (Parnassia palustris), tulichina
(Daphne mezereum), cununiţa (Spiraea ulmifolia), priboiul (Geranium macrorrhizum), potiraşele
(Soldanella major), ciuboţica cucului (Primula officinalis), perişorul (Pyrola secunda), smirdarul
(Rhododendron kotschyi), afinele (Vaccinium myrtillus), iarba şarpelui (Veronica urticifolia),
frăguţa (Adoxa mosochatellina), valeriana sau odoleanul de munte (Valeriana tripteris), clopoţelul
(Campanula alpina), iarba ciutei (Doronicum austriacum), salsifi (Scorzonera roşea),ceapa galbenă
(Allium flavium), crinul pestriţ (Lilium martagon), laleaua pestriţă (Fritillaria montana), pecetea
lui Solomon (Polygonatum verticillatum), dalacul (Paris quadrifolia).
Împreună cu acestea se află unele specii rare sau foarte rare cum sunt: piciorul cocoşului
(Ranunculus carpaticus, R. cassubicus), lăcrămiţa (Majanthemum bifolium), paracherniţa
(Parietaria ramiflora), studeniţa (Arenaria biflora), guşa porumbelului (Silene flavescens),
nemţişorul (Delphinium fissum), panseluţa de munte (Viola rupestris), scoruşul de munte (Sorbus
eretica), trifoiul brun (Trifolium patens), mărăraşul (Oenanthe stenoloba), vineţele purpurii
(Centaurea atropurpurea), picior răsucit (Streptopus amplexifolius), ghiocei bogaţi (Leucojum
vernum), sprâncenica (Spiranthes spiralis) etc.
Ocrotirea Cheilor Olteţului este reclamată nu numai de flora şi vegetaţia interesantă, cât şi de
relieful adânc sculptat care lasă, peste tot, impresia măreţiei forţelor naturii ce l-au făurit.
Peştera Polovragi (Fig. 34) este situată pe malul stâng al Olteţului la o altitudine de 670 m şi
la 20 m înălţime faţă de talvegul râului. Peştera este rezultatul modelării de către apele Olteţului în
banda de calcare jurasice din sudul Munţilor Parâng şi Căpăţânii. Peştera se încadrează în grupa
peşterilor mari având o lungime de 9300 m împreună cu galeriile laterale, ocupând din acest punct
de vedere locul 5 între peşterile din ţară.

122
 Fig. 34 Peştera Polovragi
Sursa: http://www.verticalonline.ro

Peştera Polovragi se află la nord de mănăstirea Polovragi, în cheile Olteţului. Mai este
cunoscută şi sub numele de „Peştera lui Barbonie de la Polovragi". Unele date privind localizarea
acestei peşteri se găsesc în lucrările lui R. Jeannel şi E. Racoviţă.
Peştera este alcătuită dintr-o galerie principală, în cea mai mare parte orizontală, din care se
desprind, în special în prima şi ultima porţiune a ei, culoare laterale mici, multe dintre ele
colmatate cu aluviuni. De-a lungul galeriei pot fi distinse trei sectoare:
Primul sector se întinde până în „Culoarul stâlpului” şi începe cu două culoare laterale mici,
mai important fiind cel din dreapta - „Culoarul liliecilor", numit aşa pentru că aici se adăpostesc
din când în când lilieci. Galeria se continuă, având lăţimi în jur de 10 m şi înălţimi variabile de 2-8
m. Cea de a doua parte este „Sectorul ogivă", delimitat de „Culoarul stâlpului" şi „Culoarul
sufocant". El începe după aproximativ 400 m distanţă de la intrare şi pe parcursul său aspectul
galeriei se schimbă.
Ultimul sector este cuprins între „Culoarul sufocant" şi capătul nordic al galeriei şi prin el
peştera se continuă până în dreptul unui sorb colmatat. În această porţiune, atât lăţimea cât şi
înălţimea galeriei se reduc, sinuozitatea se accentuează şi se observă multe prăbuşiri şi material
aluvionar. Formaţiunile stalagmitice sunt mai numeroase înspre extremităţile sectorului.
Din punct de vedere biospeologic, peştera este puţin interesantă avînd o faună săracă şi o
singură specie troglobiontă, Tranchysphaera spelaea. Ea prezintă totuşi un interes din punct de
vedere geomorfologic şi turistic în cadrul complexului pe care-l formează cu Mănăstirea Polovragi
şi Cheile Olteţului.

123
 10.3.2. Rezervaţia Speologică Peştera Muierilor
Rezervaţia se află în judeţul Gorj, pe teritoriul administrativ al comunei Baia de Fier
ocupând versanţii de la nord de Baia de Fier în Cheile Galbenului. Suprafaţa sa este de 25,4 ha.
Intrarea în peşteră se află la 45 m deasupra talvegului râului Galbenu, în sectorul de chei al
acestuia. Peştera Muierilor (Fig. 35) a fost populată încă din epoca neolitică, are o extindere de
3566 m, pe patru nivele, orientarea geografică a întregului sistem de galerii este nord-nord-vest
sud-sud-est axată pe direcţia unei linii de fractură.

Fig. 35 Peştera Muierilor

Sursa: http://locuri-unice.ro

După cercetările lui Nicolăescu-Plopşor în 1929 şi ulterior în perioada 1951-1955 aceasta

este o peşteră mare dispusă pe patru nivele. Orientarea întregului sistem de galerii este orientat
nord-nord-vest, sud-sud-est, acestea au rezultat datorită apei de infiltraţie din râul Galbenul paralel
cu procesul de formare al Cheilor Galbenului. Nivelul superior este bine individualizat printr-o
galerie orizontală lungă de 575 m la care se adaugă o reţea de diverticule ce însumează o lungime
totală de 1228 m. Intrarea în peşteră se face prin partea de nord, până la racordul cu Sala Altarului,
bogat concreţionată şi cu un horn de 18 m. Galeria principală ne oferă în continuare concreţiuni
sau gururi uneori pline cu apă. În Sala Turcului se găsesc stalagmite uriaşe, domuri, cruste
parietale şi concreţiuni de tavan cu forme ciudate, numite: Turcul, Cadâna, Moş Crăciun,
Candelabrul Mare, etc. Printr-un culoar mic, strâmt, se pătrunde în Sala Minunilor ornată cu
numeroase microgururi, stalactite şi stalagmite, se continuă galeria cu Sala cu Guano unde o reţea

124
de galerii servesc ca adăpost faunei cavernicole, reprezentată de specii troglobionte. Aproape de
ieşire se regăseşte o galerie descendentă -locul de acces în Galeria Urşilor. Nivelul inferior
prrezintă două sectoare - nordic si sudic. Sectorul nordic este dificil de cercetat din cauza
multitudinii de galerii anastomozate, cu forme concreţionate foarte variate. Sectorul sudic al
nivelului inferior prezintă spre nord-vest Galeria Urşilor, iar spre Sala Perlelor o draperie de calcit.
Galeria Urşilor se remarcă printr-o bogăţie de concreţiuni calcite şi numeroase zone cu hieroglife
de coroziune, linguriţe, marmite laterale etc.
Este singura peşteră din ţară care dispune de o sală cu pereţi şi planşeul complet concreţionat
cu carbonat apatit. Fauna cavernicolă este bine reprezentată.
Desemnare
Propunerea de SIC-Natura 2000 se suprapune peste aria naturală protejată cu acelaşi nume:
Peştera Muierilor, declarată cu regim de protecţie şi conservare pentru valori de capital natural prin
Decretul nr. 174/1982, confirmat acest regim prin Decizia nr. 82/1994 a Consiliului Judeţean Gorj,
reconfirmat prin Legea nr. 5/2000.
Căi acces: De la Tg. Jiu se merge pe DN 67 Tg. Jiu-Scoarţa-Bengeşti-Ciocadia-Bălceşti-
Poienari, circa 50 km, apoi din dreptul satului Poienari se merge spre nord spre comuna Baia de
Fier pe drum judeţean circa 5 km şi în continuare pe drum comunal paralel cu pârâul Galbenu spre
nord de Baia de Fier încă 1km, drum care traversează rezervaţia prin chei, paralel cu râul Galbenu.

10.3.3. Rezervaţia naturală Iezerele Cândrelului

Primele cercetări ştiinţifice desfăşurate în zona glaciară de sub vârfurile Cândrel –Frumoasa
datează din secolul al XVIII-lea. Din anii 1846 şi 1877 ne parvin şi primele publicaţii în care s-au
făcut referiri la flora din această zonă. În secolul trecut au apărut succesiv lucrări semnate de
oameni de ştiinţă precum Ungar K.(1913, 1914, 1925), Lupe L. Z. (1944), Toma N. (1965, 1970),
Fesci S. şi Buza M. (1973), Gündisch Fr. (1977), Drăgulescu C. (1990, 1992), Niedermaier K.
(1965) şi alţii, care au inventariat valorile floristice, arboricole, faunistice, geologice din zona
cercetată, semnalând prezenţa unor specii rare sau unicate care necesită protecţie, conservarea
ecosistemelor şi norme de comportament faţă de aceste valori.
Regimul de rezervaţie naturală pentru Iezerele Cândrelului a fost stabilit la 2 ianuarie 1961,
prin Decizia nr. 615, de către Comitetul Executiv al Sfatului Popular al regiunii Braşov, de care
depindea la acea dată Raionul Sibiu. Iniţial suprafaţa ocrotită prin acest act normativ însuma

125
450,40 ha. O custură înaltă care desparte cele două căldări glaciare (ale Iezerului Mare de Iezerul
Mic) nu fusese inclusă în rezervaţie, deşi face parte din relieful glaciar respectiv şi prezintă, ca şi
întreg ansamblu, valori geologico-peisagistice, floristice şi faunistice unitare. În această situaţie,
Legea nr. 5/2000, dar şi Hotărârea nr. 64 a Consiliului Judeţean Sibiu din 12 august 2004, includ în
arealul rezervaţiei şi această culme – cunoscută sub denumirea de „Muchia lui Predoi” - stabilind
suprafaţa totală a rezervaţiei la 609,6 ha.
În anul 2000, prin proiectul „Contur 20”, au fost executate lucrări complexe în scopul
marcării exacte a limitelor spaţiului ocrotit prin normativele citate, dar şi pentru informarea şi
educarea celor care parcurg sau frecventează această zonă.
Limitele rezervaţiei Iezerele Cândrelului se derulează din marginea (bordura) superioară a
celor două căldări glaciare pe direcţia sud-nord, respectiv de la cota 2205 m de sub vârful Cândrel
(2245 m), pe o dreaptă care are ca limită cota 2100 m est de vârful Frumoasa (2168 m). Limita
estică începe de la cota 2205 m de sub vârful Cândrel şi coboară pe culoarul care desparte căldările
Iezerul Mare de Iujbea până în şaua Cândrel, aproape şi paralel cu poteca turistică principală -
bandă roşie. Din acest punct limita estică face un unghi de 90°, urmând conturul masivului acoperit
de jneapăn pe direcţia nord până la borna silvică 128, situată la cota 1780, din imediata apropiere a
Refugiului „Sub Iezere". În continuare, limita rezervaţiei urmăreşte aliniamentul arborilor de la
limita superioară a masivului de pădure până la borna silvică 142, situată pe marginea pârâiaşului
care debuşează din Iezerul Mic. Marcajul, bandă galbenă cu benzi albe laterale, aplicat pe arbori şi
care semnifică conturul zonei protejate, coboară apoi brusc spre est până la borna silvică 147, de
unde face un unghi de 90° şi urcă în culmea descendentă din vârful Frumoasa spre vârful Foltea.
Limita rezervaţiei din această zonă (nord) este paralelă cu poteca turistică marcată (bandă albastră)
care leagă vârful Cândrel prin vârful Frumoasa cu localitatea Jina. Astfel, la cota de 2100, citată ca
fiind sub vârful Frumoasa, se încheie conturul marcat (însumând un perimetru de 20 km) al
Rezervaţiei Iezerele Cândrelului.
Este pentru prima dată în judeţul Sibiu când o rezervaţie este marcată şi dotată cu înscrisuri
conform normelor uzuale, lucrările şi materialele necesare acestui scop - piloni, borne, tabele
toponimice, hărţi, indicatoare etc. de peste 5 tone greutate - fiind finanţate de Programul Român de
Parteneriat pentru Mediu, transportate şi amplasate în munte cu ajutorul dezinteresat a 30 de
studenţi sibieni.

126
 Din suprafaţa totală de aproape 900 kmp ai Munţilor Cândrel, doar pe versantul nordic al
culmii sale principale Şerbota-Cândrel, la marginea nivelului de netezire Borăscu au fost sculptate
căldări glaciare. Este vorba de căldarea Gropata, Iezerul Mic, Iezerul Mare şi Iujbea (Răşinarului şi
a Cacovei). Gropata este o căldare asimetrică orientată nord-vest, barată la altitudinea de 1700 m
de o morena frontală. Iezerul Mic prezintă un circ glaciar complex. Pe marginile acestuia apar
câteva căldări mici şi puţin evoluate, marginea exterioară fiind marcată de un prag glaciar în
spatele căruia se află lacul omonim. Iezerul Mare şi-a dezvoltat căldarea glaciară pe direcţia nord-
est sub platoul somital dintre vârful Cândrel şi vârful Frumoasa. Este cel mai profund circ glaciar
din acest masiv. Căldarea Iujbea este marcată la est de vârful Cândrel doar de resturile unei morene
de fund şi a alteia laterale.
Rezervaţia Iezerele Cândrelului deţine două ample şi spectaculoase circuri şi văi glaciare, cu
toate atributele caracteristice acestui tip de relief: căldări cu pereţi abrupţi şi stâncoşi, văi în formă
de „U”, morene, panta amplă a scurgerii gheţarului ş.a. Întregul ansamblu se desfăşoară din
marginea platoului, dintre vârfurile Cândrel - Frumoasa, sub care se dezvoltă pereţi abrupţi de
peste 220 m spre nord, găzduind la baza pereţilor lacul Iezerul Mare (Fig. 36)- cotă absolută 1999
m la nivelul apei, şi Iezerul Mic - 1946 m. Suprafaţa Iezerului Mare este de 3 ha, iar adâncimea
maximă de 13,30 m. Forma aproape ovală a lacului măsoară 320 m în lungime şi 189 m lăţime şi
este desfăşurată sub abruptul peretelui sud-vestic al căldării. Zona în care se scurge apa lacului -
orientată nord-est - mult îngustată, este acoperită de un masiv de jneapăn (Pinus mugo) de 360 ha
din suprafaţa rezervaţiei.

Fig. 36 Iezerul Mare

127
 Sursa: http://www.carpati.org

Iezerul Mic, cu forma sa aproape dreptunghiulară, măsoară doar 80 m lungime, 58 m lăţime

şi are 1,7 m adâncime maximă. Şi în căldarea acestuia, masivul abundent de jneapăn acoperă zona
de vărsare, până la limita superioară a pădurii de conifere.
Cele două iezere sunt singurele lacuri glaciare din masivul Cândrel. Făcând abstracţie de
interesul geomorfologic din zona ocrotită, la valorile de relief şi peisagistice se adaugă vegetaţia,
flora, fauna cu rarităţile şi unicatele ei remarcate constant de exegeţii acestor domenii. Numeroşi
factori locali – climatici, de sol, dispunere solară etc. - au favorizat dezvoltarea unor ecosisteme
valoroase, din care nu lipsesc plantele talofite, precum unele specii de muşchi foarte rar prezenţi în
bioflora României, Aulacomnium turgidum, aflându-se aici în cel mai sudic punct al arealului său
mondial.
Numeroase plante şi asociaţii vegetale tapetează pereţii abrupţi şi stâncoşi ai celor două
căldări glaciare. Rarităţi şi chiar unicate, pentru întregul masiv, sunt Allium sibiricum, Campanula
transsilvanica, Carex capillaris, Draba carinthiaca, Sedumfabariasi rosenum, Veronica
baumgartenii şi alte 40 de specii. Numeroase biofite rare ocupă zonele umbrite şi mereu umede ale
pereţilor abrupţi, iar printre ele se află Rhacomitrium lamiginosum.
Vegetaţia lemnoasă (Pinus mugo) a rezervaţiei este dominată de jneapăn, ienupăr (Juniperus
nana), bujor de munte (Rhododendron kotschyi), în timp ce flora ierboasă este dominată de
graminee. Printre acestea apar exemplare solitare de zâmbru - Pinus cembra –mai numeroase în
căldarea Iezerului Mic.
Conspectul floristic minuţios întocmit în timp de cercetători de notorietate, numără 363
specii, cu numeroase subspecii, varietăţi şi forme, dintre care 58 sunt reprezentate de licheni şi 78
de muşchi. Au rămas totuşi pete albe privind cercetarea ciupercilor, algelor acvatice ş.a.
Lumea animală este şi ea bine reprezentată, iar dacă normele de ocrotire prevăzute de lege
ar fi aplicate riguros şi dacă ar fi urmărite de custozi, în mod cert efectivele avifaunei, mamiferelor
etc. ar fi substanţiale. Sunt prezente totuşi în perimetrul rezervaţiei 29 specii de păsări - unele
cuibărind aici şi pe Platoul Diavolului - între care prundăraşul de munte (Eudromias morinellus)
care atinge cel mai sudic punct al arealului său polar. Un număr variabil între 20 şi 30 de
exemplare de capră neagră (Rupicapra rupicapra) s-a adaptat condiţiilor zonei. O prezenţă
constantă o au ursul, lupul, vulpea, jderul. Iezerul Mare a fost populat cu păstrăv indigen, prin grija
organelor silvice locale.

128
 10.3.4. Şuvara Saşilor (Tălmaciu)
Rezervaţia naturală botanică Şuvara Saşilor acoperă o suprafaţă de 20 hectare pe terasa de
430 m altitudine a râului Sadu, în apropierea oraşului Tălmaciu. Prezenţa dominantă a unei specii
de graminee, Molinia coerulea (Fig. 37), cunoscută şi sub numele de Şuvară a dat numele generic
acestui spaţiu deţinut anterior de saşi.
În limitele acestei rezervaţii vegetează specii floristice rare, biocenoza molinetului relictar de
aici fiind unică în spaţiul transilvan. Evoluţia biocenozei s-a făcut pe soluri brune podzolite,
gleizate, acide şi îmbibate de apă, mai ales primăvara. Este şi explicaţia prezenţei aici a răchitei
(Salix tinerea), arinului (Alnus glutinosa), mesteacănului (Betula pendula) care formează pâlcuri
întinse.
Speciile de plante floristice sunt bine reprezentate de narcise (Narcissus stellaris), gladiole
(Gladiolus imbricatus), stânjenei (Iris sibirica), brânduşe (Crocus banaticus), genţiane (Gentiana
pneumonanthe), orhidee (Orchis laxiflora, O. incarnata şi O. transsilvanica), mărarul porcului
(Peucedanum rochelianum) ş.a.

Fig. 37 Pajişti cu Molinia coerulea

Sursa: http://sibiu.yan-studios.com/ro

Întregul spaţiu este şi habitatul unor specii de păsări, mamifere şi multe nevertebrate. Lipsa
marcajelor de contur ale rezervaţiei, a tablelor explicative şi avertizoare, dar şi intervenţiile
neavenite ale oamenilor, periclitează integritatea valoroasei rezervaţii Şuvara Saşilor.

129
 Se desprinde concluzia semnificativă de ce numărul rezervaţiilor naturale în Parâng este
foarte scăzut datorită faptului că zona populată este foarte răspândită (Petroşani 600 m, Novaci 500
m) iar zona de păşuni alpine cunosc un grad de acoperire foarte ridicat. Dominant rămâne
domeniul forestier ce reprezintă ¾ din suprafaţa totală, în timp ce domeniul pastoral numai ¼. În
strânsă legătură cu treptele de relief şi cu celelalte elemente ale cadrului natural vegetaţia prezintă
o etajare clară. Cele patru etaje cuprind: pădurile de foioase, pădurile de molid, tufărişurile,
rariştile şi pajiştile subalpine şi pajiştile şi tufărişurile alpine. Etajul pădurilor de foioase este
dispus începând de la poalele masivului şi până la altitudini de 1200 m (pe versanţii nordici), 1400
m (pe versanţii sudici). În componenţa lor intră predominant stejarul (Quercus cobur), carpenul
(Carpinus betulus), frasinul (Fraxinus ornus), mesteacănul (Betula verucosa) şi în special fagul
(Fagus silvatica). Pădurile de fag sunt prezente în special pe latura sudică a Parângului. Pădurile de
molid sunt deosebit de extinse pe versanţii nordici între altitudinile 1000 şi 1750 m. dominant în
cadrul acestui etaj este molidul (Picea abies), alături de care apare bradul (Abies alba) ce preferă
locurile mai adăpostite. Pădurile de molid domină şi latura de vest a Parângului dar sunt prezente şi
pe latura sudică în bazinele Gilortului şi Galbenului (la altitudinile cuprinse între 1200 şi 1800 m).
Pe ansamblul Parângului limita superioară a pădurii este cuprinsă între 1600 şi 1800 m. Golul de
munte începe dincolo de aceste altitudini. Aici sunt întâlnite pajiştile subalpine a căror continuitate
este întreruptă de stâncării şi grohotişuri. Dominante în unele etaje sunt plantele erbacee: ţepoşica,
păruşca, iarba mieilor, iarba vântului.
Tufărişurile sunt reprezentate de jneapăn, ienupăr, smârdar, afin, merişor. Dintre acestea
jneapănul este bine dezvoltat în bazinul superior al Jieţului şi în cel al Lotrului. Pe
lângă rolul lui de protecţie a solului el înfrumuseţează peisajul dominat de stânci şi grohotişuri.
Din masa jneapănului saltă exemplare de zâmbru (Pinus cembra), relict glaciar. Stâncăriile de
calcar sunt înnobilate de prezenţa florii de colţ (Leonthopodium alpinum). Covorul pajiştilor este
punctat de prezenţa unui număr important de plante cu flori divers colorate.

10.3.5. Rezervaţia naturală Câlcescu

Se întinde pe 2 ha şi cuprinde în perimetrul său căldările şi pădurile din văile Zănoaga Mare,
Iezerul, Câlcescu, iar circurile şi pădurile din Găuri sunt rezervaţii faunistice, în special pentru urs
(Ursus arctos) şi capra neagră.

130
 Lacul Câlcescu (Fig. 38), unul dintre cele mai frumoase lacuri glaciare din Parâng şi din ţara
noastră, a fost declarat monument al naturii. Acest lac se află la 1935 m altitudine, are o suprafaţă
de 3,2 ha şi o adâncime de 3,9 m, iar în jurul lui mai apar şi alte locşoare şi numeroase izvoare.
Situat în „complexul glaciar Câlcescu”, împrejurimile sale constituie o rezervaţie naturală,
destinată să ferească de distrugere elementele geologice, floristice şi peisagistice, specifice acestei
zone de o rară sălbăticie.

Fig. 38 Lacul Câlcescu

Sursa: http://sserban.blogspot.com

10.3.6. Rezervaţia Găuri

Tot în Parâng, în apropierea Rezervaţiei Câlcescu s-a propus înfiinţarea Rezervaţiei Găuri cu
o suprafaţă de 200 ha. Aceasta va funcţiona într-o zonă cu relief accidentat, modelat prin acţiunea
gheţarilor. Ea va ocupa Căldarea glaciară Găuri, zona vestică a acesteia constituind Rezervaţia
ştiinţifică propriu – zisă.
Aflată în zona înaltă a Munţilor Parâng, puternic modelată de gheţari pleistoceni, rezervaţia
ocroteşte forme carstice şi o interesantă floră din care se remarcă Aubrieta croatica, plantă rară,
submediteraneană, aflată aici în unica staţiune din ţară, adaptată perfect grohotişurilor calcaroase
de sub Vârful Găurile.
Menită a fi o rezervaţie mixtă – geomorfologică, speologică, floristică şi peisagistică –
Rezervaţia Găuri va ocroti relieful calcaros moderat într-o bandă de calcare cristaline cu dispunere
sinclinală, aflate pe fundul Căldării Găuri şi pe versanţii acesteia. Aici se întâlnesc poliţe şi brâne,

131
pereţi calcaroşi, lapiezuri, doline, sectoare de vale seacă, un sector de chei rezultat din prăbuşirea
unei peşteri, peşteri propriu – zise, etc.
Dintre acestea demne de remarcat sunt peştera cu intrarea aflată în micile chei din lungul
Văii Seci, apărută ca urmare a prăbuşirii unei peşteri şi ieşirii la suprafaţă a apei Pârâului Găuri, şi
Peştera cea Mare de la Găuri (aproximativ 250 m dezvoltare), una dintre puţinele peşteri active din
România, modelată în calcarele cristaline într-o vale glaciară.
În căldarea Găuri, la 2080 m, se află şi Lacul Găuri. Rezervaţia ocroteşte o serie de plante
valoroase pentru flora României, ce cresc pe abrupturile calcaroase: Aster alpinus, Silene
lerchenfeldiana, Primula halleri, Centaurea pinnatifida şi Onobrychis transsilvanica.

10.3.7. Calcarele eocene de la Turnu Roşu (Porceşti)

Elementele de valoare paleontologică deosebite ale Rezervaţiei „Calcarele eocene de la
Turnu Roşu” (Fig. 39) au fost semnalate şi i-au preocupat pe specialişti încă din anul 1850. După
studiul lui M.J. Ackner, J. Neugeboren, a fost prezentat pentru prima oară în Transilvania (1851)
bogăţia faunei fosile, formate în urmă cu milioane de ani în acest spaţiu, împărţit de Valea Satului
de la marginea sud-estică a localităţii Turnu Roşu.

Fig. 39 Calcarele eocene de la Turnu Roşu

Sursa: http://www.dssibiu.ro

Ei au descris, pe această bază, 63 de specii - numuliţi, foraminifere, gasteropode, scoici,

arici, stele de mare ş.a., contribuind alături de mulţi alţi geologi şi paleontologi la reconstituirea
paleomediului mării tropicale (eocene), a bogatei sale forme şi microfaune – de numuliţi, moluşte,
alge calcaroase, adăugând o pagină semnificativă la istoria terrei.

132
 Aşezate pe suportul cristalin al Munţilor Făgăraş, rocile sedimentare (biogene) sunt alcătuite
din corpurile fosile ale multor specii de plante şi animale care au trăit în apele mării de atunci.
Structura monoclinală a stratului sedimentat, cu o înclinare nordică, ne indică faptul că
depunerile s-au produs la ţărmul acelei mări terţiare.
Cele mai interesante fosile sunt reprezentate de fragmentele de peşti, reptile - oase şi
mandibule de crocodili şi rechini - astăzi dispărute din fauna terestră. Muzeul de Istorie Naturală
din Sibiu dispune şi prezintă o parte din colecţia de 7000 dinţi ai acestora, aparţinând la peste 100
specii selacieni.
Printr-o Hotărâre a Consiliului de Miniştrii (nr. 458) din 3 aprilie 1954, „Calcarele eocene de
la Turnu Roşu” au fost declarate monument al naturii fiind puse sub ocrotirea legii. Arealul este
consemnat şi de prevederile Legii nr. 5/ 2000, ca şi de Hotărârea Consiliului Judeţean Sibiu Nr.
64/2004.

10.3.8. Rezervaţia naturală Piatra Crinului

Scurt istoric
Zona rezervaţiei a fost studiată de botanistul maghiar Csato J. care în anul 1873 a semnalat
pentru prima dată prezenţa Potentillei haynaldiana în masiv. Terenul a fost folosit de ciobani ca loc
de păşunat pentru ovine şi cabaline lăsate libere pe timpul verii de localnicii din zonă.
Delimitări geografice
Aria naturală Piatra Crinului este localizată în Masivul Parângul Mic pe versantul sudvestic
al vârfului Parâng aproape de partea centrală a păşunii subalpine şi are următoarele coordonate
geografice: latitudine 45°19'60 N, longitudine 13°14' E, altitudine 1760 m.
Din punct de vedere cadastral arealul este înregistrat la CF. nr. 968 Livezeni, făcând parte din
zona de extravilan al Municipiului Petroşani aflat sub administrarea Consiliului Local al
Municipiului Petroşani.
Zona tampon a rezervaţiei se constituie într-o fâşie de teren cu lăţimea de 15 m în jurul ariei
protejate.
Zonificarea rezervaţiei
Suprafaţa rezervaţiei este împărţită în următoarele zone:
 zone de protecţie specială în care sunt permise turismul controlat, activităţi de natură
educativă, aceste zone sunt constituite din formaţiunile de stâncării situate în special în

133
 apropierea potecii din spre vârful Parângul Mic şi a staţiei de întoarcere a instalaţiei de
tracţiune cablu;
 zone tampon, în care sunt permise gospodărirea şi valorificarea resurselor naturale cu
respectarea principiilor de utilizare durabilă a acestora. Acestea se întind pe limita potecii
turistice până la punctul de belvedere în care se află harta masivului şi amenajat locul de
popas în partea superioară şi în partea inferioară la cea a traseului conductei de alimentare a
cabanelor cu apă;
 zona de infrastructură turistică, care cuprinde perimetrele construibile delimitate ca atare
(în PUZ) al complexului turistic Parâng aflate în afara perimetrului rezervaţiei şi traseul
potecii turistice cu acces în traseul de crestă în masiv şi spre vârful Parângul Mic;
 mediul fizic, rezervaţia naturală Piatra Crinului cuprinde o suprafaţă de păşune subalpină
pe care se află trei formaţiuni stâncoase de roci cristaline. Nu există o reţea hidrologică sau
izvoare în zonă. Clima este temperat-continentală, cu slabe influenţe mediteraneene;
 mediul biotic, împreună cu Potentilla haynaldiana în rezervaţie mai vegetează şi alte specii
de origine daco-balcanică: Symphyandra wannevi, Silene terchenfeldia, Saxifraga cymesa.
Pe lângă acestea primăvara şi vara înfloresc genţiene, arginţica, Campanulla alpina,
Phinteuma nanum (cărbuni).
Arbuştii sunt reprezentaţi prin câteva tufe de bujor de munte (Rhodoclendran kotschy) şi
ienupăr (Juniperus communis).
Vegetaţia se remarcă prin prezenţa Potentillei haynaldiana, o plantă mică de 10-15 cm
înălţime, cu flori galbene şi frunze bazale 5-7 foliate; perioada de înflorire este în luna iunie, iulie-
august (depinde de condiţiile meteo); se găseşte în Munţii Parâng (şi în Munţii
Mehedinţi).
Fauna rezervaţiei este reprezentată de animalele care pot fi prezente în zonă doar în
drumul lor spre pădure.

10.4. Monumente ale naturii

10.4.1. Calcarele cu hipuriţi de la Cisnădioara

134
 Reprezintă un monument al naturii, cunoscut şi sub denumirea de Piatra Broaştei (Fig. 40),
de valoare paleontologică. Situat pe Valea Argintului, la mai puţin de un kilometru la sud-vest de
localitatea Cisnădioara, monumentul natural este constituit din calcare rozalii cu intarsii albe în
care se disting elemente de şisturi cristaline. În reciful mării neocretacice de odinioară s-au
acumulat resturi organice, astfel încât, aici au fost identificate stridii şi hipuriţi, arici şi stele de
mare. Fosilele acestora se găsesc pe întregul areal de 9 arii destinate acestui spectaculos monument
al naturii a cărui formă, oarecum bizară, atrage atât cercetătorii cât şi numeroşi turişti.

Fig. 40 Piatra Broaştei

Sursa: http://www.infopensiuni.ro

10.4.2. Masa Jidovului, La Grumazi şi Pintenii din Coasta Jinei

Din cele 11 monumente ale naturii nominalizate în Hotărârea Consiliului Judeţean Sibiu Nr.
64/2004, doar 6 se regăsesc în Legea Nr. 5/2000. Dar toate sunt incluse în categoria a III-a a IUCN
şi reprezintă elemente naturale deosebite din punct de vedere peisagistic, geologic, paleontologic
ş.a. Trei dintre acestea - consemnate în ambele acte normative citate (H.C.J. Nr. 64 şi L. 5) - au o
situaţie mai aparte. Este cazul monumentelor naturii - „Masa Jidovului”, „La Grumazi” şi „Pintenii
din Coasta Jinei”. Toate sunt de natură şi valoare geologică deosebită, reprezentând stânci care se
disting prin formă, dimensiuni şi locul în care se află situate.
Compuse, toate trei, din şisturi cristaline, respectiv din micaşisturi şi paragnaise, acestea au
câte 2 ha pe teritoriul comunei Jina, pe dreapta Văii Sebeşului.

135
 Primele două - „Masa Jidovului” (Fig. 41) şi „La Grumazi” (Fig. 42) - sunt practic foarte
aproape una de alta, dar pe acestea le despart 10 km de „Pintenii din Coasta Jinei” aflaţi pe malul
pârâului Sihoi, la nord-vest de Comuna Jina, în timp ce primele două monumente se găsesc la sud-
vest de comuna aparţinătoare. „Pintenii din Coasta Jinei” sunt în număr de şase în u.a. 9, iar doi în
u.a. 11 aparţinând U.P. II Dobra.

Fig. 41 Masa Jidovului Fig. 42 La Grumazi

Sursa: http://www.infopensiuni.ro Sursa: http://www.infopensiuni.ro

Suprafaţa protejată pentru aceste monumente ale naturii apare în C.F. sub nr. top 2583 -
2584. „Masa Jidovului” şi „La Grumaji” se află în u.a. 19 din U.P. III Bistra din C.F. 736. Din
multe puncte de vedere, formaţiunile respective pot fi considerate un ansamblu de valori geologice
şi peisagistice dispuse în două locaţii distincte de pe raza teritorial-administrativă a comunei Jina.
Cel puţin din această perspectivă, aceste monumente ale naturii merită mai multă atenţie din partea
edililor locali amintindu-le prevederea H.C.J. 64/2004.

10.4.3. Sfinxul Lainicilor

Rezervaţia Sfinxul Lainicilor (Fig. 43) este constituită dintr-o zonă cu stâncărie situată
deasupra unui meandru al Jiului, pe culmea Faţa Babei. Este localizată în judeţul Gorj, pe teritoriul
administrativ al oraşului Bumbeşti-Jiu, în interiorul unui meandru al râului Jiu la altitudinea de 529
m, la circa 1km nord de Mânăstirea Lainici. Suprafaţa este de 1,8 ha.
Căi acces: De la Tj. Jiu pe DN 66, paralel cu râul Jiu, circa 35 km şi apoi pe potecă, pe
stânga Jiului, din dreptul tunelului Lainici.

136
 Fig. 43 Rezervaţia Sfinxul Lainicilor
Sursa: http://www.skytrip.ro

10.3.4. Stâncile Rafaila

Rezervaţia este constituită dintr-o zonă de şisturi cu cloritoid, situată pe versantul stâng al
Jiului. Suprafaţa actualizată prin vectorizare este de 1,44 ha.
Localizare: Rezervaţia se află în judeţul Gorj, pe teritoriul administrativ al oraşului
Bumbeşti-Jiu, la exteriorul unui meandru al râului Jiu la altitudinea circa 500 m, la aproximativ 1
km sud de Mânăstirea Lainici, pe stânga Jiului, la confluenţa acestuia cu valea Rafaila, în dreptul
cabanei Lainici.
Căi acces: De la Tg. Jiu pe DN 66, paralel cu râul Jiu, circa 33 km şi apoi pe potecă, pe
stânga Jiului, din dreptul tunelului Haţeganul sau de la cabana Lainici.

137
 Concluzii
Grupa Montană Parâng este situată în partea central-vestică a Carpaţilor Meridionali. Ea este
delimitată la nord de Podişul Transilvaniei, la sud de Subcarpaţii Getici, la est de Valea Oltului, iar
la vest de culoarul Mureş-Jiu-Strei.
Grupa se caracterizează printr-o alcătuire petrografică unitară: şisturi cristaline cu intruziuni
granitice, la care se adaugă numai în mică măsură calcarele mezozoice din sud-vestul Munţilor
Şureanului, sudul Parângului şi sud-vestul Munţilor Căpăţânii. În zonele cu calcare apare relieful
carstic, reprezentat prin peşteri (Bolii, Cioclovina, Muierii, Polovragi etc) şi chei (Galbenului,
Olteţului, Bistriţa Vâlcii etc), precum şi părţile inferioare (excepţie Lotru) şi mijlocii ale văilor
Sebeş, Cibin, Latoriţa, Lotrul Mijlociu, Jieţul, Orăştie, Cugir etc, care şi-au format defilee suficient
de clar puse în evidenţă.
Grupa montană Parâng este un ansamblu montan cu o suprafaţă de peste 5360 km², format
din masive şi culmi puternice, bine individualizate, dar legate strâns prin culmi secundare şi şei.
Aspectul general al reliefului este dat de văi, de prezenţa unor versante accentuat înclinate,
culmi largi, uneori sub forma podurilor întinse. În zonele cu roci calcaroase apare un relief mai
aparte, cum este cel din din Masivul Vânturariţa-Buila, în Platforma Luncanilor şi în sudul
Parângului. Se impune, de asemenea, partea înaltă a Parângului, unde glaciaţiunea a lăsat în urmă
un relief corespunzător: creste glaciare, strungi, circuri, văi glaciare, praguri, morene etc, în aceste
locuri fiind bine puse în evidenţă ”mările de grohotişuri”. Glaciaţiunea a afectat culmile de peste
2100-2200 m, extinderea maximă având-o în Munţii Parâng, unde au existat circuri etajate, din
care gheţarii au coborât pe văi, mai ales pe Lotru, Latoriţa şi Jieţ, în timp ce în masivele nordice s-
au format numai unele circuri suspendate, la marginea platformei superioare.

138
 Grupa cuprinde 6 subdiviziuni: Munţii Parâng, Munţii Şureanu, Munţii Cândrel, Munţii
Lotrului, Munţii Latoriţei, şi Munţii Căpăţânii.
Din punct de vedere hidrografic aspectul general este acela al unui nod orografic, în care se
distinge o culme centrală (de forma literei L) pe care se înşiră vârfuri de peste 2200 m din care
pornesc în toate părţile obârşiile Jiului, Jieţului, Sadului, Gilortului, Galbenului, Latoriţei, Lotrului
şi ale mulţimii de afluenţi pe care aceste râuri le adună.
Grupa este limitată în est de râul Olt, ce în Depresunea Loviştei primeşte Lotrul. Din Munţii
Cândrel coboară spre Olt râul Cibin, iar din Munţii Căpăţânii Olteţul. Spre Mureş se îndreaptă din
Munţii Cândrel râul Sebeş, iar din Munţii Parâng Streiul. Jiul de Est izvorăşte din Munţii Parâng şi
confluează în Depresiunea Petroşani cu Jiul de Vest formând Jiul. Un afluent al Jiului este Gilort ce
izvorăşte din Munţii Parâng.
Domeniul lacustru se compune din lacuri glaciare (Câlcescu, Slivei, Tăul Îngheţat, Tăul
Verde, Tăul Secat, Mândra, Roşiile, Lung, Tăul fără Fund, Iezerul Şureanu, Iezerul Mare, Iezerul
Mic, Zănoaga Mare, Muntinu, Mija) şi din lacuri de baraj antropic (Vidra, Brădişor pe râul Lotru,
Oaşa, Petreşti, Căpâlna, Tău pe râul Sebeş, Negovanu pe râul Sadu, Gura Râului pe Râul Mare,
Petrimanu şi Galbenu pe râul Latoriţa).
Vegetaţia prezintă o etajare în funcţie de zonele climatice, astfel: etajul alpin şi subalpin,
etajul forestier.
Etajul alpin se mai numeşte şi etajul păşunilor alpine, deoarece este alcătuit din acestea şi se
întinde, în cazul Masivului Parâng, între altitudinile de 2200 m şi 2519 m.
Etajul subalpin se mai numeşte şi etajul tufărişurilor subalpine şi ocupă în Grupa Montană
Parâng o fâşie îngustă între 2000 şi 2200 m altitudine (rar între 1750 şi 2000 m).
Etajul forestier sau etajul montan este extins în Grupa Montană Parâng între 1000 şi 1800 m
şi se subîmparte în etajul montan superior sau al pădurilor de conifere (molid), în etajul mijlociu
sau al pădurilor de amestec (foioase şi răşinoase) şi etajul inferior sau al pădurilor de fag.
Vegetaţia azonală se întâlneşte în Grupa Montană Parâng datorită prezenţei calcarelor, apoi
se mai întâlneşte vegetaţia din luncile râurilor şi specii submediteraneene, acestea din urmă fiind
foarte puţine.
Fauna este reprezentată de capra neagră, cerbul, mistreţul, ursul, vulpea, jderul, veveriţa,
uliul, cocoşul de munte, păstrăvul etc.

139
 Pe cuprinsul Grupei Montane Parâng întâlnim mai multe tipuri de arii protejate, cum ar fi:
Parcuri Naţionale, Parcuri Naturale, Monumente ale Naturii sau Rezervaţii Naturale.
Parcul Naţional Defileul Jiului a fost înfiinţat în anul 2005, prin Hotărârea de Guvern nr.
1581 din 8 decembrie. Suprafaţa parcului este de 11127 ha, cea mai mare parte (93%) aflându-se în
judeţul Gorj, restul de 7% fiind localizată în judeţul Hunedoara. Teritoriul parcului este situat în
vestul Carpaţilor Meridionali, pe versantul estic al Munţilor Vâlcan şi versantul vestic al Munţilor
Parâng, fiind străbătut de Defileul Jiului. Altitudinile extreme variază între 295 m, în lunca Jiului
din extremitatea sudică şi 1621 m, cota pasului Vâlcan din extremitatea vestică, altitudinea medie
fiind de 959 m.
Întreg teritoriul parcului este străbătut de râul Jiu, sector de circa 30 km. Reţeaua
hidrografică depăşeşte lungimea de 300 de km.
Parcul Naţional Buila-Vânturariţa este cel mai mic parc naţional din România, cu o
suprafaţă de 4186 ha, fiind situat în judeţul Vâlcea, în sudul Munţilor Căpăţânii.
Parcul a fost înfiinţat prin H.G. nr. 2151 din 2004 în urma studiilor şi demersurilor realizate
de Asociaţia Kogayon.
Parcul cuprinde creasta calcaroasă liniară a Masivului Buila – Vânturariţa, cu o lungime de
circa 14 km. de la vest de Cheile Bistriţei Vâlcene, până la est de Cheile Olăneşti. Creasta este
dominată de cele două vârfuri care şi dau numele masivului: Vârful Buila (1849 m) şi Vârful
Vânturariţa Mare (1885 m). Masivul prezintă caracteristicile specifice reliefului carstic cu
numeroase forme exocarstice (chei, abrupturi calcaroase, doline, grohotişuri calcaroase, hornuri) şi
endocarstice (peşteri şi avene).
Datorită caracterului de insularitate şi accesibilitatea dificilă în masiv s-au păstrat nealterate
numeroase elemente ale patrimoniului natural: habitate naturale, păduri virgine, numeroase specii
ocrotite ale florei şi faunei, situri mineralogice şi paleontologice, peşteri.
Parcul Natural Grădiştea Muncelului-Cioclovina a fost înfiinţat la nivel judeţean în anul
1979 şi reconfirmat în 1997.
Parcul este situat în Munţii Şureanu, pe teritoriul administrativ al comunelor Baru, Boşorod,
Băniţa, Orăştioara de Sus şi Pui ocupând osuprafaţă de 38184 ha.
Parcul cuprinde între limitele sale 6 din cele mai spectaculoase rezervaţii naturale ale
judeţului Hunedoara (Complexul carstic Ponorâci Cioclovina, Peştera Tecuri, Peştera Şura Mare,
Cheile Crivadiei, Locul fosilifer Ohaba-Ponor, Dealul şi Peştera Bolii), complexele arheologice

140
dacice (Sarmizegetusa Regia, Costeşti, Blidaru, Piatra Roşie) şi aşezările etnografice autentice din
Platforma Luncanilor, care îi conferă un plus de originalitate parcului.
Pe cuprinsul grupei mai întâlnim Parcurile Naturale Cândrel şi Dumbrava Sibiului.
Dintre Rezervaţiile Naturale enumerăm: Cheile Olteţului - Peştera Polovragi, Peştera
Muierilor, Iezerele Cândrelului, Şuvara Saşilor, Câlcescu, Găuri, Calcarele eocene de la Turnu
Roşu, Piatra Crinului.
Ca Monumente ale Naturii avem: Calcarele cu hipuriţi de la Cisnădioara, Masa Jidovului, La
Grumazi şi Pintenii din Coasta Jinei, Sfinxul Lainicilor, Stâncile Rafaila.
Ariile protejate ocrotesc cursuri de apă importante, cuprind zone de o remarcabilă frumuseţe
şi semnificaţie culturală, adăpostesc comunităţi umane ce au culturi tradiţionale, protejează teritorii
care reflectă istoria interacţiunii omului cu mediul, sunt locuri de maximă importanţă pentru
turism, cercetare şi educaţie.
Ariile protejate sunt în mod deosebit importante pentru menţinerea biodiversităţii -
ecosistemele, speciile şi varietatea genetică care alcătuiesc diversitatea vieţii. Ele conservă
caracterele complexe şi mereu schimbătoare ale ecosistemelor. Ele sunt un prim loc de apărare
împotriva dispariţiei speciilor mari şi mici. Ele păstrează diversitatea biologică, sălbatică sau
cultivată a unora dintre cele mai importante recolte ale omenirii. De asemenea, reprezintă un
rezervor vital pentru plantele şi animalele necesare medicinei.
Ariile protejate îmbunătăţesc, de asemenea, calitatea vieţii umane, în mod deosebit ca locuri
de recreere. Acest fapt este deosebit de important în Europa, unde foarte mulţi oameni locuiesc în
oraşe şi au pierdut contactul nemijlocit cu natura. Ariile protejate oferă oportunităţi pentru
petrecerea timpului liber, sunt un antidot pentru stres şi un loc pentru înţelegere şi învăţare. Mai
mult, ele sunt o sursă de reînnoire mentală, psihică şi spirituală.

141
 Bibliografie

Bavaru, A., Godeanu, S., Butnaru, G., Bogdan, A., 2007, Biodiversitatea şi ocrotirea naturii,
Ed. Academiei Române, Bucureşti.
Bogdan, Octavia, 1978, Fenomene climatice de iarnă şi de var㸠Ed. Ştinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti.
Coteţ, P., 1973, Geomorfologia României, Ed. Tehnică, Bucureşti.
Iancu, Silvia (1961), Contribuţii la cunoaşterea lacurilor alpine din Masivul Parâng, AUCIPGG,
X, 27, Bucureşti.
Iancu, Silvia, 1970, Relieful dezvoltat pe calcare în Munţii Parâng, Terra, II (XXII), 6, Bucureşti.
Bud, Maria, 2008, Ecoturismul în Grupa Montană Parâng, teză de doctorat, Universitatea din
Bucureşti.
Martonne, Emm., de, 1901, Sur la formation des cirques, Ann. de géographie, Paris, t. X, nr. 49.
Martonne, Emm., de,1906, Notice sur les relief du Parîngu et de Soarbele (Karpates
Méridionales), Bull. Soc. Geogr. Rom., Bucureşti.
Martonne, Emm., de, 1981, Lucrări geografice despre România. Cercetări asupra evoluţiei
morfologice a Alpilor Transilvaniei, vol. I, Editura Academiei, Bucureşti.
Martonne, Emm., de, 1985, Lucrări geografice despre România, vol. II, Editura Academiei,
Bucureşti.
Mihăilescu, V., 1963, Carpaţii Sud – Estici de pe teritoriul R.P. Române. Studiu de geografie
fizică cu privire specială asupra reliefului, Editura Ştiinţifică, Bucureşti.

142
Mihăilescu, V., 1969, Geografia fizică a României, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti.

Mutihac, V., Ionesi, L., 1974, Geografia României, Ed. Tehnică, Bucureşti.
Orghidan, N., 1969, Văile transversale din România. Studiu geomorfologic, Editura Academiei,
Bucureşti.
Pop, P., Grigor, 2000, Carpaţii şi subcarpaţii României, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj
Napoca.
Popescu, N., 1986, Munţii Parâng. Ghid turistic, Editura Sport – Turism, Bucureşti.
Posea, G., Armaş, Iuliana, 1998, Geografia fizică, Ed. Enciclopedică, Bucureşti.
Posea, G., 2002, Geomorfologia României, Ed. Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti.
Trufaş, V., 1961, Lacurile din relieful glaciar al Munţilor Şureanu, Meteor., hidrol. şi gospod.
apelor, vol. VI, nr. 1, Bucureşti.
Trufaş, V., 1962, Urme glaciare şi periglaciare în Munţii Şurianu, Anal. Univ. Bucureşti, Seria
Şt. nat., geologie-geografie, anul XI, nr. 32, Bucureşti.
Trufaş, V., 1963, Iezerele din Munţii Cindrel, Comunic. de geografie, S.N.G.R., vol. II, Bucureşti.
Ujvari, I., 1972, Geografia apelor României, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti.
Velcea, Valeria, Savu, A., 1982, Geografia Carpaţilor şi a Subcarpaţlor Româneşti, Ed.
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
Velcea, Valeria, 2001, Geografia fizică a României. Ed. Universităţii „Lucian Blaga”, Sibiu.
***, 1982, Enciclopedia geografică a României, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică.
*** ,1983, Geografia României, vol. I, Geografia fizică, Editura Academiei, Bucureşti.
*** ,1987, Geografia României, vol. III, Carpaţii Româneşti şi Depresiunea Transilvaniei, Editura
Academiei, Bucureşti.

http://alpinet.org/
http://www.carpati.org/ghid_montan/muntii/capatanii-9/prezentare/
http://www.carpati.org/ghid_montan/muntii/cindrel_cibin_-58/prezentare/
http://www.carpati.org/ghid_montan/muntii/latoritei-57/prezentare/
http://www.carpati.org/ghid_montan/muntii/parang-35/prezentare/
http://www.carpati.org/ghid_montan/muntii/sureanu-46/prezentare/
www.contabilizat.ro/file/cursuri_de_perfectionare/...si.../cap5.pdf
www.contabilizat.ro/file/cursuri_de_perfectionare/...si.../cap6.pdf

143
 http://facultate.regielive.ro/referate/ecologie/arii_protejate-16848.html?in=all&s=ari%20protej
http://gradiste.ro/flora.html
http://guideromania.com/muntii-latoritei/193-muntii-latoritei-prezentare
http://guideromania.com/muntii-lotru/167-muntii-lotrusteflesti-descriere-generala
www.panoramio.com
http://www.scritube.com/geografie/Analiza-componentelor-spaiului1334212013.php
http://www.unibuc.ro/studies/index.php?path=Doctorate2008Mai%2FBud+Maria+-
+Ecoturismul+in+grupa+montana+Parang/

144