UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI

FACULTATEA DE GEOLOGIE ȘI GEOFIZICĂ

DEPARTAMENTUL DE GEOFIZICĂ

GEOFIZICĂ APLICATĂ
Prospecțiune Seismică

Conf.Dr.Ing. Panea Ionelia

1
2
Cuprins

Introducere ........................................................................................................................ 5
Capitolul 1.......................................................................................................................... 7
Noţiuni introductive despre propagarea undelor seismice ........................................... 7
1.1 Tensiuni şi deformări în corpuri elastice ............................................................. 7
1.2 Legea lui Hooke ................................................................................................. 11
1.3 Principiile şi legile propagării undelor seismice ................................................ 14
1.3.1 Principiul lui Huygens ................................................................................ 14
1.3.2 Principiul lui Fermat .................................................................................. 15
1.3.3 Principiul suprapunerii ............................................................................... 15
1.3.4 Principiul reciprocităţii .............................................................................. 15
1.3.5 Legea reflexiei ............................................................................................. 15
1.3.6 Legea refracţiei ........................................................................................... 17
1.4 Tipuri de unde seismice ..................................................................................... 19
1.4.1 Undele de volum ......................................................................................... 19
1.4.2 Undele de suprafaţă .................................................................................... 21
1.5 Parametrii undelor seismice ............................................................................... 22
1.5.1 Frecvența și perioada ................................................................................. 22
1.5.2 Viteza de propagare a undelor seismice ..................................................... 27
1.5.2.1 Relaţii de definire ale vitezelor de propagare ......................................... 27
1.5.2.2 Factorii care influenţează valoarea vitezei de propagare ....................... 29
1.5.2.3 Distribuţia vitezelor undelor seismice în mediul geologic ...................... 30
1.5.2.4 Anizotropia vitezei de propagare ............................................................. 31
1.6 Atenuarea undelor seismice ............................................................................... 33
1.6.1 Divergenţa sferică ....................................................................................... 33
1.6.2 Reflexia şi refracţia ..................................................................................... 34
1.6.3 Absorbţia ..................................................................................................... 36
1.6.4 Interferenţa undelor seismice ..................................................................... 37
1.7 Zona Fresnel....................................................................................................... 37
1.8 Dependenţa dintre timpul de propagare al undei seismice şi distanţa sursă –
receptor .................................................................................................................... 42
1.8.1 Hodograful undei de suprafaţă ................................................................... 43
1.8.2 Hodograful undei simplu reflectate ............................................................ 45
1.8.2.1 Limită plană orizontală............................................................................ 46
1.8.2.2 Limită plană înclinată (sens ascendent) .................................................. 47
1.8.2.3 Limită plană înclinată (sens descendent) ................................................ 48
1.8.3 Hodograful undei multiplu reflectate.......................................................... 50
1.8.4 Hodograful undei simplu refractate (frontale) ........................................... 54
1.8.4.1 Limită orizontală – modelul cu două strate ............................................. 54
1.8.4.2 Limită înclinată (sens descendent)........................................................... 55
1.8.4.3 Limită înclinată (sens ascendent) ............................................................ 57
1.8.4.4 Unda frontală de la a n-a limită dintr-un mediu cu stratificaţie
orizontală ............................................................................................................. 58
Capitolul 2........................................................................................................................ 60
Generarea undelor seismice ........................................................................................... 60
2.1 Influenţa mediului geologic asupra alegerii tipului de sursă seismică .............. 60
2.2 Surse folosite în prospecţiunea seismică terestră ............................................... 60

3
 2.2.1 Surse explozive ............................................................................................ 60
2.2.2 Surse de suprafaţă....................................................................................... 65
2.2.2.1 Cordoanele detonante .............................................................................. 65
2.2.2.2 Ciocanul ................................................................................................... 66
2.2.2.3 Vibroseis .................................................................................................. 70
2.2.3 Surse folosite pentru generarea undelor transversale ................................ 75
2.2.3.1 Ciocanul ................................................................................................... 75
2.2.3.2 Substanţele explosive ............................................................................... 76
2.3 Surse folosite în prospecţiunea seismică marină ............................................... 76
Capitolul 3........................................................................................................................ 81
Înregistrarea undelor seismice....................................................................................... 81
3.1 Receptorul seismic ............................................................................................. 81
3.2 Receptoare folosite în seismica terestră ............................................................. 81
3.2.1 Geofonul ...................................................................................................... 81
3.2.2 Receptoare UNITE ...................................................................................... 89
3.2.3 Receptoare Smart Solo ................................................................................ 90
3.2.4 Gruparea de geofoane liniară .................................................................... 91
3.2.5 Gruparea de geofoane 3D ........................................................................ 101
3.3 Receptoare folosite în seismica marină............................................................ 108
3.3.1 Hidrofonul ................................................................................................. 108
3.3.2 Streamer-ul ............................................................................................... 108
3.3.3 Ocean Bottom Cable (OBC) ..................................................................... 111
3.3.4 Ocean Bottom Seismometeres (OBS) ........................................................ 111
Capitolul 4...................................................................................................................... 113
Prelucrarea datelor seismice de reflexie înregistrate în studii de explorare pentru
resurse naturale ............................................................................................................. 113
4.1 Încărcarea seismogramelor în format SEG-Y .................................................. 113
4.2 Definirea și încărcarea geometriei ................................................................... 113
4.3 Calculul și aplicarea corecțiilor statice ............................................................ 119
4.4 Filtrarea de frecvență ....................................................................................... 123
4.5 Analiza de viteză și corecția Normal Move-Out .............................................. 133
4.6 Însumarea traselor ............................................................................................ 136
4.7 Migrarea datelor seismice ................................................................................ 137
Capitolul 5...................................................................................................................... 141
Prelucrarea datelor seismice înregistrate în studii de mediu și geotehnică ............. 141
5.1 Prelucrarea undelor reflectate .......................................................................... 141
5.1.1 Încărcarea înregistrărilor seismice (format .dat, .sg2, .su, seg-y) ........... 141
5.1.2 Definirea şi încărcarea geometriei în baza de date a proiectului şi în
header-ul traselor seismice ................................................................................ 142
5.1.3 Calculul şi aplicarea corecţiilor statice ................................................... 146
5.1.4 Filtrarea de frecvenţă ............................................................................... 148
5.1.5 Analiza de viteză şi Corecţia Normal Move-Out ...................................... 151
5.1.6 Însumarea traselor din colecţiile CDP ..................................................... 153
5.1.7 Migrarea şi conversia timp-adâncime ...................................................... 153
5.2 Prelucrarea undelor frontale ............................................................................. 154
5.3 Prelucrarea undelor de suprafață ...................................................................... 159
Bibliografie .................................................................................................................... 166

4
Introducere

Prospecţiunea seismică reprezintă o metodă geofizică de investigare a structurii

geologice a subsolului folosind undele seismice generate de surse naturale şi
artificiale. Intervalul de adâncime investigat variază de la zeci de metri până la mii de
metri, în funcție de obiectivul studiului.
Orice lucrare de prospecţiune seismică începe cu proiectarea parametrilor folosiţi
pentru generarea şi înregistrarea undelor seismice. Definirea corectă a acestor
parametri depinde de cunoaşterea proprietăţilor undelor seismice, a legilor şi a
principiilor care controlează propagarea şi atenuarea undelor seismice (Telford et al.,
1990; Sheriff, 2002). Proprietăţile semnalelor generate de sursele seismice sunt
influenţate de tipul de sursă folosit în etapa de înregistrare a datelor seismice (Telford
et al., 1990; Milson, 2003).
Tipurile de surse şi receptorii utilizați pentru generarea şi înregistrarea undelor
seismice depind de mediul în care se efectuează măsurătorile, terestru sau marin
(Telford et al., 1990; Sheriff, 2002; Milson, 2003). Parametrii surselor seismice sunt
aleși în funcție de adâncimea de investigație. Receptoarele folosite în studiile din
explorarea pentru resurse naturale (hidrocarburi și ape geotermale) pot fi individuale
conectate sau nu prin cabluri la stația seismică și grupări de geofoane. Studiile
seismice de mică adâncime efectuate în proiecte de geotehnică și de mediu folosesc
receptoare conectate în cabluri la stația seismică, tip Geode, sau receptoare wireless
Smart-Solo.
Prelucrarea înregistrărilor seismice folosește fluxuri definite în funcție de unda
considerată semnal. Yilmaz (2001) prezintă metode de prelucrare ale undelor
reflectate înregistrate în studiile de explorare pentru resurse naturale. În cazul datelor
seismice din studiile de mică adâncime, fluxul de prelucrare poate fi mai simplu,
depinzând de parametrii undelor reflectate ce urmează a fi prelucrate.
Construirea modelelor de viteze ale undelor longitudinale se bazează pe analiza
undelor frontale și inversia acestora folosind metode descrise în Scott et al. (1972),
Johnson (1976), Sander (1978) și Milson (2003).
Distribuțiile de viteze pentru undele transversale pot fi obținute din prelucrarea
undelor de suprafață folosind metodele Spectral Analysis of Surface Waves și
Multichannel Analysis of Surface Waves (Stokoe and Nazarian, 1983; Stokoe et al.,
1994; Nazarian et al., 1983; Park et al., 1999). Analiza acestor unde în domeniul
viteză de fază-frecvență a arătat existența mai multor moduri sub care apar undele de
suprafață (Park et al., 2001; Park et al., 2007; Ryden et al., 2004; Takimatsu et al.,
1991; Xia et al., 2000a,b; Xia et al., 2002; Xia et al., 2003).
Acest curs este destinat studenţilor geologi din anul III din cadrul Facultăţii de
Geologie şi Geofizică, Universitatea din Bucureşti. În primul capitol sunt descrise
legile şi principiile care controlează propagarea şi atenuarea undelor seismice.
Cunoaşterea relaţiilor dintre timpul de propagare al undelor seismice, poziţiile

5
surselor și receptorilor, adâncimile limitelor de strat, unghiul de înclinare al acestora
şi vitezele de propagare ale undelor este utilă în etapele de proiectare şi prelucrare a
datelor seismice. Principalele tipuri de surse seismice, de suprafaţă şi explozive,
folosite pentru generarea undelor seismice pe uscat sau în mediul marin sunt
prezentate în Capitolul 2. În Capitolul 3 sunt introduse tipurile de receptoare folosite
individual sau în grupări standard sau ponderate pentru înregistrarea undelor seismice
generate de surse folosite pe uscat sau în mediul marin. Prelucrarea datelor seismice
înregistrate în studiile efectuate pentru resurse naturale este prezentată în Capitolul 4.
În studiile seismice efectuate în proiecte de mediu și geotehnică, undele reflectate,
cele frontale și de suprafață sunt considerate semnal și prelucrate folosind metodele
corespunzătoare; acestea sunt descrise în Capitolul 5.

6
Capitolul 1
Noţiuni introductive despre propagarea undelor seismice

1.1 Tensiuni şi deformări în corpuri elastice

În funcţie de comportamentul corpurilor supuse acţiunii unor forţe exterioare, acestea

se împart în corpuri plastice şi elastice (Telford et al., 1990).
Corpurile plastice îşi păstrează forma căpătată după încetarea acţiunii forţelor
exterioare.
Corpurile elastice suferă deformări proporţionale cu tensiunile care iau naştere în
corp, sub acţiunea forţelor exterioare. Tensiunile tind să le aducă la forma lor iniţială
după încetarea acţiunii forţelor exterioare.
Tensiunea este forţa care acţionează pe unitatea de suprafaţă (Telford et al., 1990;
Sheriff, 2002). Ea se calculează prin raportul dintre forţă şi aria suprafeţei pe care
acţionează aceasta, prin urmare are semnificaţie de presiune. Unitatea de măsură este
N/m2 sau Pascal. Tensiunea normală ia naștere atunci când forţa acţionează
perpendicular pe o suprafaţă, iar tensiunile de forfecare iau naştere când forţa
analizată acţionează tangenţial pe această suprafaţă (Telford et al., 1990).
Fie un cub de latură unitară (Figura 1.1). Tensiunea orientată perpendicular pe faţa
ABCD este tensiunea normală σxx. Componentele tangenţiale ale tensiunii sunt
tensiunile de forfecare σyx şi σzx. Indicii x, y şi z arată componentele tensiunilor după
axele de coordonate Ox, Oy şi Oz. Notaţia σyx indică tensiunea paralelă cu axa Oy şi
care acţionează pe o suprafaţă perpendiculară pe axa Ox, iar σzx indică tensiunea
paralelă cu axa Oz şi care acţionează pe o suprafaţă perpendiculară pe axa Ox. Cubul
este în echilibru static dacă tensiunile care acţionează pe feţele opuse două câte două
sunt egale şi de sens opus (Figura 1.2).

Figura 1.1: Tensiunea normală şi tensiunile de forfecare care acţionează pe faţa ABCD a
unui cub cu latura unitară

7
 Figura 1.2: Cub în echilibru static cu reprezentarea componentelor tensiunilor care
acţionează pe faţa ABCD şi pe cea opusă ei (editată după Sheriff and Geldart, 1995)

Deformarea reprezintă modificarea relativă a formei şi dimensiunii unui corp asupra

căruia acţionează forţe exterioare (Sheriff, 2002).
Se consideră un dreptunghi cu lungimea dx şi lăţimea dy reprezentat în planul Oxy
(Figura 1.3). Coordonatele iniţiale ale colţurilor dreptunghiului sunt A(x, y), B(x+dx,
y), C(x+dx, y+dy) şi D(x, y+dy). Sub acţiunea unei forţe exterioare aplicate acestuia,
punctul A(x, y) este deplasat în punctul A1(x+u, y+v). Dacă se presupune că mărimile
u şi v sunt aceleaşi şi pentru celelalte trei colţuri ale dreptunghiului, avem
coordonatele B1(x+dx+u, y+v), C1(x+dx+u, y+dy+v) şi D1(x+u, y+dy+v). Se constată
că sub acţiunea acestei forţe, forma dreptunghiului nu s-a modificat, ceea ce înseamnă
că deformarea este zero, ε = 0 (Figura 1.3).

Figura 1.3: Efectul acţiunii unei forţe exterioare asupra unei suprafeţe fără deformarea
acesteia

În cazul în care valorile lui u şi v cu care se deplasează fiecare colţ al dreptunghiului

sunt diferite, se constată că forma şi dimensiunea dreptunghiului se modifică, ceea ce
înseamnă că deformarea ε este diferită de zero (Figura 1.4). În acest caz, coordonatele
colţurilor dreptunghiului deformat vor fi (Telford et al., 1990):

8
 A1(x+u, y+v) (1.1)
 u v 
B2  x+dx+u  dx, y+v  dx  (1.2)
 x x 
 u u v v 
C2  x+dx+u  dx  dy, y+dy+v  dx  dy  (1.3)
 x y x y 
 u v 
D2  x+u  dy, y+dy+v  dy  (1.4)
 y y 

Deformările în lungul axelor Ox şi Oy sunt numite deformări normale,

u v
 xx  si  yy  . Unghiul drept cu vârful în punctul A se micşorează cu
x y
u v u v
+ . Această sumă defineşte deformarea de forfecare  yx   xy   .
y x y x

Figura 1.4: Efectul acţiunii unei forţe exterioare asupra unei suprafeţe cu deformarea acesteia
(editată după Sheriff and Geldart, 1995)

În cazul unui corp tridimensional, luând în considerare punctul A(x, y, z) şi mărimile

cu care este deplasat acesta (u, v, w) sub acţiunea unei forte exterioare, mărimi ce au
valori diferite pentru fiecare punct al corpului, rezultă două clase de deformări
(Telford et al., 1990):
- deformările normale:

u v w
 xx  ,  yy  si  zz  (1.5)
x y z

- deformări de forfecare:

9
  u v
 xy   yx  y  x

 v w
 yz   zy   (1.6)
 z y
 u w
 xz   zx  
 z x

Componentele deformării au proprietatea de simetrie εij = εji.

Sub acţiunea forţelor exterioare, corpul poate suferi si mişcări de rotaţie în raport cu
cele trei axe de coordonate (θx, θy, θz) definite de (Sheriff and Geldart, 1995):

 1  w v 
 x    
 2  y z 
 1  u w 
 y     (1.7)
 2  z x 
 1  v u 
 z    
 2  x y 

Modificarea volumului unui corp aflat sub acţiunea unei forţe exterioare (tensiune
normală) este cunoscută sub numele de dilatare (Δ - modificarea volumului pe
unitatea de volum), definită astfel (Telford et al., 1990):

u v w
   xx   yy   zz    (1.8)
x y z

Variaţia comportamentului rocilor în funcţie de tensiune şi deformare este prezentată

în Figura 1.5.

Figura 1.5: Relaţia tensiune-deformare (Sheriff and Geldart, 1995)

10
1.2 Legea lui Hooke

În natură, masele de roci se comportă elastic atâta timp cât acţiunea forţelor exterioare
este de scurtă durată, intensitatea forţelor este mică iar deformările produse sunt
suficient de mici (Telford et al., 1990).
Între deformările produse într-un corp şi tensiunile care iau naştere în acesta ca
urmare a acţiunii unor forţe exterioare există o relaţie de proporţionalitate. Această
relaţie este descrisă de legea lui Hooke. Cea mai simplă formulare matematică a legii
lui Hooke este obţinută atunci când forţele acţionează asupra unui corp izotrop.
Corpul izotrop este corpul în care proprietăţile fizice nu variază în funcție de direcţie
(Sheriff, 2002). În cazul în care există o astfel de variație, corpurile se numesc
anizotrope. La rândul lor, corpurile izotrope pot fi omogene, când proprietăţile fizice
nu depind de punct, sau eterogene, atunci când proprietăţile fizice sunt funcţii
continue de punct. Corpurile anizotrope pot fi omogene sau eterogene. În situaţia în
care apar discontinuităţi în variaţia proprietăţilor fizice care caracterizează un corp
anizotrop, acesta devine anizotrop stratificat. Prin proprietăţi fizice ale unui corp se
înţelege, de exemplu, densitatea şi modulii elastici.
O formulă simplă de definire a legii lui Hooke a fost determinată studiind deformarea
unei bare de metal de lungime L şi diametru δ. Dacă se aplică asupra barei o tensiune
normală, σn, dilatarea liniară, dL, suferită de bară este proporţională cu tensiunea
aplicată (Figura 1.6):

dL  n
 (1.9)
L E

unde E este modulul de elasticitate longitudinal (modulul lui Young). Raportul poate
fi rescris astfel:

dL
n  E (1.10)
L

Figura 1.6: Deformarea liniară a unei bare de lungime L sub acţiunea unei tensiuni normale
σn

Dacă se ia în considerație în plus față dilatarea liniară şi deformarea diametrului barei,

dL d
δ, atunci mărimile L şi δ vor suferi deformările şi . Raportul dintre aceste
L 
două tipuri de deformări defineşte raportul lui Poisson, υ (Sheriff, 2002):

11
 d

    transv (1.11)
dL  axial
L

unde εtransv este deformarea pe direcţie transversală tensiunii iar εaxial este deformarea
pe direcţia tensiunii.
Deformarea εtransv are valori negative în cazul în care corpul este supus întinderii pe
direcţia tensiunii, întindere care produce scăderea diametrului barei analizate, şi
respectiv pozitive atunci când corpul este supus comprimării pe direcţia tensiunii iar
diametrul barei creşte prin comprimare.
Deformarea εaxial are valori negative atunci când corpul este supus comprimării pe
direcţia tensiunii şi valori pozitive în cazul în care corpul este supus întinderii pe
direcţia tensiunii.
Pentru marea majoritate a rocilor, raportul lui Poisson are valori între 0,2 şi 0,5.
Legea lui Hooke pentru un mediu izotrop este definită astfel (Telford et al., 1990):

 ij   ij ; i, j  x, y, z; i  j
 (1.12)
 ii    2 ii ; i  x, y, z

unde ʎ și µ sunt parametrii Lamé.

Pentru un mediu complex 3D, legea lui Hooke poate fi scrisă astfel (Sheriff and
Geldart, 1995):

 xx   2   0 0 0  xx
 yy    2  0 0 0  yy
 zz     2 0 0 0  zz
 (1.13)
 xy 0 0 0 0 0  xy
 yz 0 0 0 0  0  yz
zx 0 0 0 0 0   zx

Valoarea modulului Young, E, se poate determina folosind relația (Telford et al.,

1990):

 3  2  
E (1.14)


Raportul lui Poisson poate fi definit folosind parametrii Lamé astfel (Sheriff and
Geldart, 1995):


 (1.15)
2   

12
În Tabelul 1.1 sunt prezentate valorile raportului Poisson şi ale modulului Young
pentru anumite tipuri de roci şi minerale.

Tabelul 1.1: Raportul lui Poisson şi modulul lui Young pentru exemple de minerale şi roci
(https://srb.stanford.edu)
Tip de rocă/mineral Raportul lui Modulul lui Young (E)
Poisson (υ)
Cuarţ 0,06 95,756
Calcit 0,31 84,293
Dolomit 0,29 116,57
Sare 0.24 37,242
Argilă 0,14 3,20
Anhidrit 0,27 74,4

Modulul lui Young şi raportul lui Poisson nu sunt singurele exemple de moduli
elastici folosiţi pentru descrierea şi analiza deformărilor corpurilor elastice. În realitate
se mai folosesc anumite mărimi, după cum urmează:
- modulul de forfecare (G) descrie tendinţa unui corp de a-şi modifica forma cu
păstrarea volumului în timpul acţiunii unei forţe exterioare. Al doilea parametru
Lamé, μ, are aceeaşi semnificaţie ca cea a modulului de forfecare. Valoarea lui G se
poate calcula folosind relația (Sheriff and Geldart, 1995):

1  2
G (1.16)
2

- modulul de incompresibilitate (K) descrie tendinţa unui corp de a-şi modifica

volumul în timpul acţiunii unei forţe exterioare. Valoarea lui se calculează folosind
relația (Sheriff and Geldart, 1995):

1
K 3  2  (1.17)
3

În fluide nevâscoase, modulul de forfecare este egal cu zero, ceea ce înseamnă

conform relației 1.17 că valoarea primului parametru Lamé, ʎ, este egală cu cea a
modulului K.
- primul parametru Lamé este un alt exemplu de modul elastic. Valoarea acestuia se
poate calcula folosind modulul de forfecare și coeficientul Poisson astfel (Sheriff and
Geldart, 1995):

2G
λ= (1.18)
1  2

13
1.3 Principiile şi legile propagării undelor seismice

În legile şi principiile propagării undelor seismice se face referire la anumite elemente

din alcătuirea unei unde seismice. Elementele unei unde seismice sunt domeniul
undei, frontul şi spatele undei, direcţia de propagare, raza seismică, viteza de
propagare şi viteza aparentă (Sheriff, 2002).
Domeniul undei este domeniul din subsol în care există deformări la un anumit
moment t.
Frontul de undă este suprafaţa care separă, în orice moment t, domeniul undei de
domeniul prin care unda nu s-a propagat încă.
Spatele undei este suprafaţa care separă, la orice moment t, domeniul undei de
domeniul prin care unda s-a propagat deja.
Direcţia de propagare a undei este direcţia perpendiculară pe frontul de undă.
Raza seismică este normala la frontul de undă.
Viteza de propagare a unei unde este viteza cu care aceasta se propagă pe direcţia
perpendiculară pe frontul de undă.
Viteza aparentă este viteza cu care unda se deplasează de-a lungul oricărei direcţii în
afară de aceea perpendiculară pe frontul de undă.
Unda sferică este unda al cărei front de undă este o suprafaţă sferică și se produce în
mediile omogene şi izotrope.
Unda plană este unda seismică al cărei front de undă poate fi considerat o suprafaţă
plană; astfel de unde se formează la distanţe foarte mari de sursa seismică.

1.3.1 Principiul lui Huygens

Orice punct de pe frontul de undă se comportă ca o nouă sursă de unde seismice

(Sheriff, 2002). Acest principiu este important în înţelegerea modului în care se
propagă undele şi este folosit pentru trasarea poziţiilor succesive ale fronturilor de
undă.
Se consideră cunoscută poziţia frontului de undă la momentul t. Pentru a afla noua
poziţie a acestuia după un interval de timp Δt se trasează arce de cerc cu centrele în
puncte de pe frontul de undă şi cu raza V·Δt; înfăşurătoarea acestor arce de cerc
indică poziţia frontului de undă la momentul t + Δt (Figura 1.7).

14
 Figura 1.7: Reprezentarea fronturilor de undă conform principiului lui Huygens

1.3.2 Principiul lui Fermat

Propagarea undei seismice între două puncte plasate într-un mediu caracterizat de
viteză constantă se face pe drumul corespunzător timpului minim de propagare
(Sheriff, 2002). În cazul în care viteza variază între cele două puncte, propagarea
undei se face urmând o traiectorie neliniară.

1.3.3 Principiul suprapunerii

Dacă asupra unei particule se manifestă efectul unor deformări provenite din diferite
cauze, deformarea totală este dată de rezultatul însumării algebrice a deformărilor
individuale (Enescu și Orban, 1979). În această însumare nu contează succesiunea
suprapunerii deformărilor individuale.

1.3.4 Principiul reciprocităţii

Dacă sursele seismice și receptoarele sunt plasate în același mediu, semnalul generat
de o sursă plasată în punctul A și înregistrat de un receptor plasat în punctul B este
identic cu cel generat de o sursă plasată în punctul B și înregistrat de un receptor
plasat în punctul A (Sheriff, 2002). În condiţii reale de teren s-a constatat,
experimental, că acestea pot să varieze datorită condiţiilor seismo-geologice diferite
de la o locație la alta.

1.3.5 Legea reflexiei

Principiul lui Huygens este folosit în studiul fenomenelor de reflexie şi refracţie.

Pentru a demonstra legea reflexiei se pornește de la analiza frontului unei unde plane

15
care incide pe o suprafaţă orizontală, considerată limita de separaţie dintre două medii
cu viteze de propagare diferite ale undelor. Se consideră că viteza de propagare în
mediul de deasupra limitei este V1, iar viteza în mediul de sub limită este V2, cu
condiţia ca V2 > V1.
Pe frontul de undă se consideră două puncte A şi B (Figura 1.8). În momentul
incidenţei undei pe limită, punctul A ajunge în punctul A’, punct care se află pe limită,
iar punctul B ajunge în punctul B’, punct care nu se află pe limită. În acest timp,
segmentele AB şi A’B’ sunt egale, la fel şi segmentele AA’ şi BB’. După un interval de
timp Δt, punctul B’ ajunge pe limita de separaţie în punctul R. Distanţa dintre punctele
B’ şi R este egală cu V1·Δt.
În momentul în care frontul de undă atinge limita de separaţie în punctul A’, acest
punct devine o nouă sursă de unde, conform principiului lui Huygens. Astfel, o parte
din energie se propagă în mediul de deasupra limitei, se reflectă, iar o parte din
energie se propagă în mediul de sub limită, se refractă sau transmite. Distanţele
parcurse de fronturile de undă în cele două medii în intervalul de timp Δt sunt egale cu
V1·Δt, pentru energia reflectată, şi cu V2·Δt, pentru energia refractată.
Pentru a afla unghiurile sub care se reflectă şi refractă energia se trasează două arce de
cerc cu centrele în punctul A’ şi raze V1·Δt şi V2·Δt. Tangenta la arcul de cerc de rază
V1·Δt determină pozitia punctului B1, iar cea la arcul de cerc de rază V2·Δt determină
poziţia punctului A1. Segmentele A’B1 şi RB’ sunt egale cu V1·Δt.
Se construieşte punctul Bo la intersecţia dintre normala la limită în punctul A’ şi
prelungirea segmentului RB. Din construcţia geometrică reiese că unghiurile AA’Bo şi
A’BoR sunt egale. Cum unghiul AA’Bo este unghiul de incidenţă, i, rezultă că şi
unghiul A’BoR este egal cu i. Tringhiurile dreptunghice ΔA’BoR şi ΔB’A’R au unghiul
B’RA’ comun, ceea ce înseamnă că unghiul B’A’R este egal cu i. Ştiind că
triunghiurile ΔB1A’R şi ΔB’A’R sunt congruente, unghiul A’RB1 este egal cu i.
Construim punctul B2 prin prelungirea segmentului RB1 până la intersectia cu normala
la limită în punctul A’. Astfel, tringhiurile dreptunghice ΔA’RB2 şi ΔB1B2A’ au
unghiul A’B2B1 comun şi, prin urmare, unghiul B2A’B1 este egal cu unghiul de
incidenţă i. Deoarece, unghiul B2A’B1 este unghiul sub care se reflectă energia în
mediul de deasupra limitei, rezultă că unghiul de incidenţă este egal cu unghiul de
reflexie. Această egalitate defineşte legea reflexiei, lege care permite cunoaşterea
unghiului sub care se reflectă o undă (Figura 1.8).

16
 Figura 1.8: Propagarea undei plane folosite în definirea legii reflexiei

1.3.6 Legea refracţiei

Unghiul sub care se refractă energia este dat de unghiul dintre normala la limita dintre
cele două medii şi unda refractată. În Figura 1.8, unda refractată este reprezentată
grafic de segmentul A’A1. Din analiza triunghiului dreptunghic ΔB1A’R se obţine:

cos(B1 A' R)  cos(90  i)  sin i (1.19)

dar
A' B1 V1t
cos( B1 A' R)   (1.20)
A' R A' R

Prin urmare,

V1t
sin i  (1.21)
A' R

sau

sin i t
 (1.22)
V1 A' R

Din triunghiul dreptunghic ΔA1A’R rezultă:

cos( A1 A' R)  cos(90  r )  sin r (1.23)

17
dar
A' A1 V2 t
cos( A1 A' R)   (1.24)
A' R A' R

Prin urmare,

V2 t
sin r  (1.25)
A' R

sau

sin r t
 (1.26)
V2 A' R

Din relaţiile 1.22 şi 1.26 se obţine:

sin i sin r
 (1.27)
V1 V2

Ecuaţia 1.27 defineşte legea lui Snell sau legea refracţiei, care evidențiază că raportul
dintre sinusul unghiului de incidenţă, i, şi viteza de propagare din mediul acoperitor
limitei pe care incide o undă seismică, V1, este egal cu raportul dintre sinusul
unghiului de refracţie, r, şi viteza mediului de sub limită, V2.
Undele incidentă, reflectată, refractată şi normala la limita ce separă cele două medii
caracterizate de proprietăţi fizice (densitate, viteză) diferite sunt coplanare (Figura
1.9).

Figura 1.9: Reflexia și refracția unei unde pe o limită de strat. V1 și V2 sunt vitezele undelor
în mediile de deasupra și de sub limita de strat, ρ1 și ρ2 sunt densitățile în mediile de deasupra
și de sub limita de strat

Pentru o valoare critică a unghiului de incidenţă, icr, întreaga energie transmisă în

mediul de sub limita dintre cele două strate se propagă în lungul acestei limite cu

18
viteza stratului de sub limită, adică cu viteza V2. În această situaţie, unghiul de
refracţie este egal cu 90o, iar legea lui Snell se rescrie astfel:

V1
sin icr  (1.28)
V2

Unda refractată este înlocuită de apariţia a două tipuri de unde - unda alunecătoare şi
unda frontală. Unda alunecătoare este un tip de undă care se propagă în lungul limitei
dintre cele două strate cu viteza V2. În urma propagării undei alunecătoare, fiecare
punct de pe limita seismică devine, conform principiului lui Huygens, o sursă
secundară de unde seismice care se propagă în mediul acoperitor limitei. Astfel iau
naştere aşa-numitele unde frontale (Figura 1.10).

Figura 1.10: Propagarea undei seismice în cazul incidenţei critice; V2 > V1

1.4 Tipuri de unde seismice

Undele seismice sunt unde de energie care se propagă în subsolul globului terestru ca
urmare a activităţii unor surse naturale şi artificiale de energie (Sheriff, 2002). Ca
exemple de surse naturale de energie se pot menționa cutremurele de pământ,
activitatea unui zăcământ hidrotermal, mişcarea lavei în subsol etc. Sursele artificiale
de energie sunt cele folosite în explorarea geofizică (surse explozive - dinamita, surse
vibratoare - Vibroseis, surse de impact - căderea greutăţilor, ciocanul etc) sau surse
accidentale (explozii etc).

1.4.1 Undele de volum

Undele de volum sunt undele care se propagă în interiorul Pământului. În funcţie de

sensul de deplasare al particulelor solului faţă de direcţia de propagare a undei,
acestea sunt de două tipuri: unde longitudinale (P) şi transversale (S).
Unda P este unda a cărei propagare se face prin deplasarea particulelor mediului prin
dilatări şi comprimări succesive în lungul direcţiei de propagare (Figura 1.11). Undele
P se propagă prin orice fel de mediu (solid, lichid şi gazos). Viteza în aer este de 330-
340 m/s, iar în apă variază între 1450-1500 m/s, în funcţie de salinitatea apei. Viteza
în medii solide variază pe intervale destul de largi, de exemplu viteza în gresii variază

19
între 1500-4000 m/s. Viteza undei P se poate calcula folosind una dintre relațiile
(Geldart, 2004):

  2
VP  (1.29a)


  2G
VP  (1.29b)


unde λ și µ sunt parametrii Lamé, G este modulul de forfecare iar ρ reprezintă

densitatea rocilor.

Figura 1.11: Propagarea undei P (editată după http://www.geo.mtu.edu)

Unda S este unda a cărei propagare se face prin deplasarea particulelor mediului pe
direcţie transversală faţă de direcţia de propagare (Figura 1.12). Undele S sunt
cunoscute sub numele de unde secundae deoarece ele ajung la receptor după undele P,
considerate unde primae, având o viteză mai mică decat cea a undelor P.

Figura 1.12: Propagarea undei S (editată după http://www.geo.mtu.edu)

Spre deosebire de undele P, undele S nu se propagă prin medii fluide si gazoase,

deoarece în aceste medii modulul de forfecare este egal cu 0 (Geldart, 2004):


VS  (1.30a)


20
 G
VS  (1.30b)


unde Vs reprezintă viteza undei S.

Valorile vitezelor de propagare ale undelor P şi S depind de valorile modulilor
elastici. Cum aceste valori sunt întotdeauna pozitive, viteza undei P va fi întotdeauna
mai mare decat viteza undei S. Această afirmație se bazează pe ecuațiile de definire
ale vitezelor undelor P și S (ecuaţiile 1.29 și 1.30).
În funcţie de polarizare, undele S au două componente, componenta SH, pentru care
unda S este polarizată în plan orizontal, şi componenta SV, pentru care unda S este
polarizată în plan vertical (Sheriff, 2002). Polarizarea este o proprietate a undelor
transversale care descrie orientarea geometrică a oscilaţiilor în raport cu direcţia de
propagare a unei unde. Incidenţa unei unde P sau SV la un unghi diferit de 90o si de o
valoare critică pe o limită dintre două medii solide sau un mediu solid şi unul
solid+lichid dă naştere unor unde de schimb: unda P generează unde SV reflectate şi
refractate, iar unda SV generează unde P reflectate şi refractate. Unghiurile de reflexie
şi refracţie pentru undele P sunt mai mari decât cele pentru undele S. Incidenţa undei
SH generează numai unde SH reflectate şi refractate, numite unde monogene.

1.4.2 Undele de suprafaţă

Undele de suprafaţă sunt undele care se propagă în apropierea suprafeţei solului.

Viteza de propagare a acestora este mult mai mică decât aceea a undelor de volum.
Din cauza valorilor scăzute de frecvenţă şi a valorilor mari pentru perioadă şi
amplitudine, aceste unde sunt considerate cele mai periculoase, efectele lor
destructive fiind mult mai mari comparativ cu cele ale undelor de volum. În funcţie de
modul în care se deplasează particulele mediului în timpul propagării undelor de
suprafaţă, acestea se separă în unda Rayleigh şi unda Love.
Unda Rayleigh este o undă de suprafaţă a cărei propagare se face prin mişcarea
particulelor în plan vertical, în lungul şi perpendicular pe direcţia de propagare
(Figura 1.13). Această undă ia naştere prin suprapunerea oscilaţiilor longitudinale şi
trasversale (P şi SV). Existenţa acestor unde a fost descoperită de Lordul Rayleigh
(1885). Undele Rayleigh sunt unde dispersive, ceea ce înseamnă că viteza lor de
propagare depinde de frecvenţă. Amplitudinea deplasării particulelor scade cu
adâncimea. Se consideră că în medii elastice omogene, vitezele lor de propagare sunt
cca. 90% din cele ale undelor S.

21
 Figura 1.13: Propagarea undei Rayleigh (editată după http://www.geo.mtu.edu)

Unda Love este o undă de suprafaţă care se propagă prin mişcarea particulelor în plan
orizontal şi perpendicular pe direcţia de propagare (Figura 1.14). Ca şi undele
Rayleigh, undele Love sunt un tip de unde dispersive iar amplitudinea deplasării
particulelor scade cu creşterea adâncimii. Viteza lor de propagare este puţin mare
decât cea a undelor Rayleigh. Unda Love a fost numită după A.E.H. Love (1911).

Figura 1.14: Propagarea undei Love (editată după http://www.geo.mtu.edu)

1.5 Parametrii undelor seismice

O undă seismică este caracterizată prin frecvenţă (f), perioadă (T) şi viteza de
propagare (V). Lungimea de undă (λ) se calculează folosind una din relaţiile:

  V  T

 V (1.31)
 
 f

Parametrii se determină din analiza înregistrărilor seismice reprezentate în domeniul

timp.

1.5.1 Frecvența și perioada

Între frecvenţă şi perioadă există un raport de invers proporţionalitate:

22
 1
f  (1.32)
T

unde frecvenţa este exprimată în Hz iar perioada în secunde.

Perioada se citeşte direct pe reprezentările în timp ale înregistrărilor seismice
(seismograme). Ştiind viteza de propagare a undei analizate se poate determina
imediat lungimea de undă (Figura 1.15).

Figura 1.15: Perioada pentru o formă de undă corespunzătoare cu lungimea de undă

O estimare a valorilor de frecvenţă, perioadă şi viteză de propagare ale unei unde

seismice se poate face analizând o înregistrare seismică în domeniul timp.
În Figura 1.16 este reprezentă, în domeniul timp, o înregistrare seismică obţinută
folosind 48 receptoare plasate la distanţe de 2,5 m şi un interval de eşantionare în timp
de 1 ms. Folosind înregistrările de teren se pot determina valorile vitezelor aparente
ale undelor seismice. Viteza aparentă a unei unde, V, se calculează folosind raportul
dintre distanţa dintre trasele pe care se citesc timpii de sosire ai undei analizate, Δx, şi
diferenţa dintre timpii de sosire ai acelei undei, Δt (Figura 1.16). Perioada, T, se
citeşte pe o singură trasă seismică pentru forma de undă care face parte din unda
analizată. Frecvenţa se determină din inversul perioadei. Lungimea de undă se
calculează folosind una dintre relaţiile din 1.31.

23
 Figura 1.16: Determinarea perioadei şi a vitezei aparente pentru o undă seismică

Determinarea parametrilor undelor seismice se poate face reprezentând înregistrările

seismice în domeniul frecvenţă. Transformata Fourier este folosită pentru a
transforma o înregistrare seismică din domeniul timp în cel de frecvenţă.
În funcţie de tipul de date analizat se pot separa spectre de frecvenţă 1D (când este
analizată o trasă seismică) şi 2D (când sunt analizate mai multe trase seismice).

- Spectrele de frecvenţă 1D:

Transformata Fourier 1D este folosită pentru a transforma un semnal reprezentat în
domeniul timp, g(t), într-unul reprezentat în domeniul frecvenţă, G(f):



 g (t )e
 i 2 ft
G( f )  dt (1.33)


În Figura 1.17 este reprezentată o trasă seismică în domeniul timp; trasa este selectată
din seismograma prezentată în Figura 1.16 (trasa cu numărul 20). Intervalul de
eşantionare în timp este 2 ms. Analiza acestei trase nu permite identificarea
intervalului de frecvenţă în care este prezent semnalul şi al celui în care este prezent
zgomotul. Conținutul de frecvență poate fi determinat din analiza spectrului de
amplitudine (Figura 1.18). În acest spectru, frecvenţa are o valoare maximă numită
frecvenţa Nyquist, fN, care se calculează conform relației:

24
 1
fN  (1.34)
2dt

unde dt este intervalul de eşantionare în timp.

Din analiza spectrelor de amplitudine se constată că zgomotul apare la frecvenţe mai
mici de 25 Hz şi amplitudini de până la 350. Semnalul apare la frecvenţe mai mari de
25 Hz şi amplitudini mai mici de 200.

Figura 1.17: Exemplu de trasă seismică reprezentată în domeniul timp

Figura 1.18: Spectrul de amplitudine al transformatei Fourier aplicate trasei prezentate în

Figura 1.17. Frecvenţa Nyquist este 500 Hz. Intervalul de eşantionare în timp este 1 ms

- Spectrele de frecvenţă 2D:

Transformarea unei înregistrări seismice din domeniul timp-distanţă (t, x) în domeniul
frecvenţă-număr de undă (f, k) se face folosind transformata Fourier 2D:

25
  

  s(t , x)e
 2 ( ft  kx )
S( f , k)  dxdt (1.35)
 

În Figura 1.19 este reprezentat în domeniul (t, x) un exemplu de înregistrare seismică

obţinută folosind 96 receptoare plasate la distanţe de aprox. 25 m şi un interval de
eşantionare în timp de 2 ms. Din analiza seismogramei reiese că undele de suprafață
sunt caracterizate de frecvențe joase comparativ cu cele ale undelor reflectate și
frontale. În domeniul (f, k), undele reflectate sunt observate până la frecvențe de 40
Hz iar undele frontale și cele de suprafață sunt afectate de aliasing spațial la frecvențe
mai mari de 38 Hz și respectiv 8 Hz (Figura 1.20). Distanțele neregulate dintre
geofoane generează o energie aliasată prezentă pe intervalul de frecvențe util în
filtrarea de frecvență (Figura 1.20).
Aliasingul spaţial apare atunci când distanţa dintre receptoarele folosite pentru
înregistrarea undelor seismice nu satisface condiţia conform căreia k < kN, unde:

1 1 f 1
k N  k max    max  (1.36)
min VminTmin Vmin 2xg

unde Δxg este distanţa între receptoare, kN este numărul de undă Nyquist, kmax este
numărul de undă maxim ce caracterizează o undă seismică, fmax este frecvenţa maximă
a undei analizate, Vmin este viteza minimă a undei analizate iar Tmin este perioada
minimă a undei analizate.

Figura 1.19: Exemplu de înregistrare seismică reprezentată în domeniul timp

26
Figura 1.20: Spectrul de amplitudine (f, k) al înregistrării seismice prezentate în Figura 1.19.
Frecvenţa Nyquist este 500 Hz, numărul de undă Nyquist este 0,2 m-1

1.5.2 Viteza de propagare a undelor seismice

Viteza de propagare este cel mai important parametru fizic ce caracterizează o undă
seismică. Cunoaşterea acesteia este importantă în prelucrarea datelor seismice de
reflexie şi de refracţie, în conversiile timp-adâncime şi în interpretarea din punct de
vedere geologic a secţiunilor seismice de timp, care reprezintă rezultatul standard al
prelucrării datelor seismice de reflexie.

1.5.2.1 Relaţii de definire ale vitezelor de propagare

Valoarea vitezei de propagare este direct dependentă de proprietăţile elastice ale

mediului geologic şi de omogenitatea acestuia, dependenţă exprimată prin relaţiile
(Enescu și Orban, 1979):

E 1
VP  (1.37)
 1   1  2 

E 1
VS  (1.38)
 21   

unde VP este viteza undei P, VS este viteza undei S, E este modulul de elasticitate
longitudinal (modulul lui Young), ρ este densitatea rocii, υ este coeficientul Poisson
(considerat in analizele datelor seismice echivalent cu raportul lui Poisson).

27
Știind valorile vitezelor undelor P și S se poate calcula valoarea coeficientului
Poisson:

VP2  2VS2
 (1.39)

2 VP2  VS2 
Caracterizarea formaţiunilor geologice se poate face şi cu ajutorul mărimii k, mărime
dată de raportul dintre Vp şi Vs:

Vp 21   
k  (1.40)
Vs 1  2

Valoarea coeficientului k este ~1,73 în cazul rocilor consolidate. Valorile vitezelor de

propagare variază în limite foarte largi chiar şi pentru acelaşi tip de rocă (Tabelul 1.2).

Tabelul 1.2: Viteze de propagare în diferite medii de propagare (selecție din

https://pangea.stanford.edu/courses)

Medii de propagare Viteza Vp (m/s)

Aer (20 oC) 343
Apă (în funcţie de temperatură şi 1400 – 1600
gradul de salinitate)

Petrol 1200 – 1250

Gheaţă 3400 – 3800
Sol vegetal 200 – 700
Loess 375 – 400
Nisip uscat 400 – 1200
Nisip umed (în funcţie de gradul de 1500 – 2000
umiditate)
Argilă 1100 – 2500
Marnă 2000 – 3000
Gresii poroase și saturate 2000 – 3500
Şisturi argiloase 2700 – 4700
Cretă 2300 – 2600
Calcar 3500 – 6000
Dolomit 3500 – 6500
Sare gemă, anhidrit 4000 – 5500
Gneiss 4400 – 5200
Granit 4500 – 6000
Bazalt 4400 – 6000
Şisturi cristaline 3800 – 7000

28
1.5.2.2 Factorii care influenţează valoarea vitezei de propagare

Valorile vitezelor de propagare ale undelor seismice sunt influenţate de o serie de

factori, cum ar fi:
a) Compoziţia petrografică
b) Adâncimea
c) Porozitatea rocilor şi gradul de saturaţie în fluid
d) Tipul fluidului din pori
e) Vârsta rocii
f) Istoria tectonică
a) Compoziţia petrografică a rocilor influenţează foarte mult valorile vitezelor de
propagare ale undelor seismice. Compoziția mineralogică și structura unei roci
influențează valorile modulilor elastici și ale densităților, mărimi care se regăsesc în
formulele de definiție ale vitezelor undelor P și S. În general, analizele au arătat că
rocile carbonatice, anhidritice, metamorfice și magmatice au valori de viteze mai mari
decât cele măsurate în soluri și în cele mai multe tipuri de roci sedimentare. În cazul
rocilor eruptive, viteza undelor creşte cu scăderea conţinutului de siliciu, rocile bazice
având viteze mai mari decat cele acide.
b) Adâncimea influenţează valorile vitezelor de propagare ale undelor seismice. În
general, există o tendinţă de creştere a vitezei cu adâncimea. Această creştere are loc
datorită creşterii presiunii litostatice, care are drept consecinţă scăderea porozităţii şi
creşterea valorii modulului Young.
Variaţia vitezei cu adâncimea defineşte gradientul vertical al vitezei. Acest gradient
poate fi uniform sau neuniform. Gradientul uniform indică o creştere continuă şi
constantă a vitezei cu adâncimea. În mediile geologice se înregistrează un gradient de
viteză neuniform, valoarea acestuia fiind diferită de la un interval de adâncime la
altul. De exemplu, în roci sedimentare prezente la adâncimi mici, gradientul vertical al
vitezei are valori de aprox. 1 m/s (Palmer, 1980). La adâncimi mai mari, de sute de
metri, acesta poate prezenta valori de aprox. 40 m/s.
c) Porozitatea rocilor şi gradul de saturaţie în fluid sunt alţi doi factori care
influenţează valoarea vitezei de propagare a undelor seismice.
Măsurătorile au arătat că viteza variază invers proporțional cu porozitatea; creșterea
porozității unei roci conducând la scăderea vitezei de propagare. În cazul rocilor
puternic consolidate, creşterea conţinutului de apă produce o scădere a vitezei,
deoarece viteza de propagare a undelor seismice în apă este mult mai mică decât în
roca respectivă.
Valoarea vitezei de propagare într-o rocă cu fluid se calculează folosind ecuația
Wyllie:

1 1 
  (1.41)
VR  F VR VF

29
unde VR+F este viteza într-o rocă cu fluid, VR - viteza în matricea minerală a rocii, VF -
viteza în fluidul din porii rocii, φ - porozitatea rocii.
d) Tipul de fluid din porii unei roci influenţează valoarea vitezei de propagare a undei
seismice. Valorile constantelor elastice şi ale densităţilor ce caracterizează fluidele pot
afecta valorile vitezelor calculate pentru sistemul alcătuit din rocă şi fluidul din porii
acesteia. Analizele au arătat că petrolul este puţin mai mult compresibil decât apa,
ceea ce înseamnă că viteza unei roci care are petrol în pori este mai mică decât viteza
unei roci care conţine apă (Telford et al., 1990). Gazul este considerat mult mai
compresibil decât apa, fapt ce explică scăderea semnificativă a vitezei rocii cu gaz în
pori faţă de cea a rocii cu apă. Ca o regulă generală, viteza unei roci care conţine apă
în pori este mai mare decât viteza unei roci cu petrol. Ambele viteze sunt mult mai
mari decât viteza unei roci care conţine gaz. Valoarea vitezei undei S nu este
influenţată de prezenţa fluidului în porii rocii analizate, de oricare tip de fluid. Din
acest motiv, orice variaţie a valorilor raportului Vp/Vs este considerată un indicator
direct pentru prezenţa fluidelor într-o rocă.
e) Vârsta rocii
Experimental s-a dedus o lege de dependenţă a vitezei în funcţie de adâncime şi vârsta
rocii (Faust, 1951):

VP = k(hT)1/6 (1.42)

unde h este adâncimea rocii, T - vârsta absolută, k - un coeficient care depinde de

compoziţia litologică a rocii şi de unităţile de măsură folosite.
Creşterea vitezei de propagare cu vârsta rocii este un rezultat al acţiunii îndelungate a
soluţiilor care au circulat prin porii rocii şi care au crescut gradul de cimentare al
acesteia.
f) Istoria tectonică
Analizele au arătat că rocile care au suferit un proces de dinamometamorfism mai
intens sunt caracterizate de viteze mai ridicate; de exemplu rocile din regiunile intens
cutate. Rocile din zonele de falie sunt caracterizate de viteze mai mici de propagare,
deoarece sunt sfărâmate şi neconsolidate.

1.5.2.3 Distribuţia vitezelor undelor seismice în mediul geologic

Distribuţia vitezelor de propagare în mediul geologic variază de la una relativ simplă

la foarte complexă. Astfel, se poate afirma că există o distribuţie relativ simplă în
zonele de platformă şi complexă în zonele intens cutate.
Vitezele de propagare ale undelor seismice au două direcţii principale de variaţie, pe
verticală şi pe orizontală:
- variaţia pe verticală este datorată mai ales creşterii presiunii cu adâncimea, a
variaţiei litologice, prezenţei accidentelor tectonice etc.
- variaţia pe orizontală este dată în special de variaţiile laterale de facies, prezenţa
structurilor faliate şi cutate, diapirelor de sare etc.

30
În funcţie de variaţia valorilor de viteză s-a realizat o structurare a mediului geologic
considerată foarte importantă în etapa de prelucrare a datelor seismice de reflexie şi
anume:
- Zona de Viteză Mică (ZVM) prezintă o grosime variabilă, 0-100 m, şi este dezvoltată
imediat sub suprafaţa solului. Vitezele de propagare ale undelor seismice au valori de
100-600 m/s în zonele de platformă şi mai mari, de aprox. 1400 m/s în zonele
muntoase sau unde fundamentul cristalin apare la zi. Această zonă corespunde cu
zona alterată în care rocile sunt fisurate şi neconsolidate. Investigațiile de teren
sugerează că baza zonei de viteză mică urmăreşte, în general, acoperişul orizontului
acvifer (Telford et al., 1990). În plus, în această zonă există variaţii importante de
viteză pe direcţie orizontală şi verticală. Variaţia grosimii acestei zone și variațiile de
viteză au o influenţă foarte mare asupra timpilor undelor reflectate. Întârzierile de
timp datorate propagării acestor unde prin zona de viteză mică sunt înlăturate în
timpul prelucrării înregistrărilor seismice prin aplicarea corecţiilor statice. Contrastul
important de viteză dintre ZVM și stratul de sub aceasta face ca razele seismice care se
propagă prin ZVM să fie cât mai apropiate de normala la limita dintre cele două strate.
Un alt efect nedorit dat de prezenţa acestei zone este absorbţia, fenomen ce conduce la
atenuarea undelor seismice; frecvenţele mari sunt absorbite în zona de viteză mică.
- Zona de Viteză Intermediară (ZVI) este dezvoltată imediat sub zona de viteză mică
iar vitezele au valori mai mari decât în ZVM dar mai mici decât în rocile consolidate.
Măsurătorile au arătat că se pot interpreta mai multe zone de viteze intermediare sub
ZVM. În etapa de prelucrarea a datelor seismice se iau în considerare numai zonele
care se pot identifica în lungul întregului profil seismic pe care au fost efectuate
măsurătorile.
- Roca Vie (RV) este reprezentată, în general, de rocile nealterate, nefisurate,
consolidate şi caracterizate de valori ridicate ale vitezelor de propagare. În regiunile
arctice s-a separat o zonă cu roci permanent înghețate numită permafrost. Vitezele de
propagare ale undelor prin această zonă sunt destul de mari, variind adesea între 3000
– 3800 m/s sau chiar mai mult (Telford et al., 1990).

1.5.2.4 Anizotropia vitezei de propagare

Analizele de laborator au arătat că viteza de propagare în acelaşi tip litologic variază

structural diferit perpendicular pe stratificaţie şi paralel pe aceasta. Astfel, s-a definit
mărimea η, cunoscută sub numele de anizotropia vitezei de propagare:

V||
 (1.43)
V

unde V|| este viteza de propagare măsurată în lungul stratificaţiei şi V┴ este viteza de
propagare măsurată perpendicular pe stratificaţie.
Determinările de teren şi măsurătorile de laborator au arătat că viteza de propagare
este mai mare pe direcţia stratificaţiei mediului decât perpedicular pe aceasta. Această

31
diferenţă este mai mare în cazul unei succesiuni geologice de strate subţiri şi în cazul
rocilor metamorfice. Diferenţa dintre cele două tipuri de viteze este considerată
nesemnificativă în cazul stratelor sedimentare groase şi în rocile eruptive.
În funcţie de direcţia după care variază vitezele undelor seismice s-au separat mediile
VTI (vertical transverse isotropy), TTI (tilted transverse isotropy) şi HTI (horizontal
transverse isotropy). Mediile VTI pot fi reprezentate, de exemplu, de o succesiune de
strate subţiri orizontale în care grosimea stratelor este mai mică decât lungimea de
undă a undelor seismice. Mediile TTI pot fi reprezentate de o succesiune de strate
subţiri şi înclinate. Mediile HTI pot fi medii izotrope afectate de un sistem de falii
verticale. În Figura 1.21a este prezentat schematic modul în care variază vitezele
pentru mediile VTI şi HTI. Exemple de medii geologice VTI și HTI sunt prezentate în
Figurile 1.21b și 1.21c.

Figura 1.21a: Medii cu anizotropie VTI şi HTI

Figura 1.21b: Medii geologice VTI (wikipedia.org)

32
 Figura 1.21c: Medii geologice HTI (http://pyrite.igs.indiana.edu)

1.6 Atenuarea undelor seismice

Energia undelor seismice scade în timpul propagării acestora. Această scădere se

datorează unor procese ca:
- divergenţa sferică,
- reflexie şi refracţie,
- absorbţie,
- interferenţa undelor seismice.

1.6.1 Divergenţa sferică

Divergența sferică este un proces care descrie scăderea amplitudinii (energiei) undelor
seismice odată cu creșterea suprafeței frontului de undă (Sheriff, 2002). Fie o sursă de
unde seismice plasată într-un punct dintr-un mediu omogen şi izotrop. Într-un astfel
de mediu, frontul de undă este sferic. Pe măsură ce se depărtează de sursă, suprafaţa
frontului de undă creşte iar densitatea de energie pe unitatea de suprafaţă a frontului
de undă scade. Se notează cu Eo energia dată de sursă şi cu Er energia într-un punct
plasat la distanţa r faţă de sursa seismică, există următoarea relaţie între Eo şi Er:

Eo
Er  (1.44)
4r 2

Ştiind că energia seismică este proporţională cu pătratul amplitudinii unei unde

rezultă:

Ao
Ar  (1.45)
2r 

33
unde, Ar este amplitudinea undei la distanţa r, Ao este amplitudinea undei generate de
sursă.
Pe baza acestor relaţii se poate afirma că atenuarea energiei se produce invers
proporţional cu pătratul distanţei r, iar atenuarea amplitudinii se produce invers
proporţional cu distanţa r.

1.6.2 Reflexia şi refracţia

Orice undă incidentă pe o limită care separă două medii caracterizate de valori diferite
ale densităţilor şi vitezelor de propagare suferă fenomenele de reflexie şi refracţie.
O undă P cu amplitudinea Ao incide sub un unghi oarecare pe o limită de separaţie
între două medii solide şi generează undele PP1 reflectată şi PP2 refractată
caracterizate de amplitudinile AP1 şi AP2 (Figura 1.22). Undele PP rezultate sunt
cunoscute sub numele de unde monogene, deoarece nu îşi schimbă natura prin reflexie
şi refracţie.

Figura 1.22: Undele rezultate din incidenţa unei unde P; iP şi rP sunt unghiurile de
incidenţă,reflexie şi refracţie pentru undele monogene PP1 şi PP2, s1 - unghiul de reflexie
pentru unda de schimb PS1, s2 - unghiul de refracţie pentru unda de schimb PS2 (editată după
Telford et al., 1990)

Un alt tip de unde care apar din incidenţa undei P sunt undele PS1 reflectată şi PS2
refractată cu amplitudinile AS1 şi AS2; acestea sunt unde de schimb, deoarece îşi
schimbă natura prin reflexie şi refracţie. Densităţile ρ1 şi ρ2 şi vitezele VP1, VP2, VS1 şi
VS2 au valori diferite.
Legea lui Snell poate fi scrisă pentru toate tipurile de unde generate sub forma:

sin iP sin rP sin s1 sin s2

   p (1.46)
VP1 VP 2 VS1 VS 2

34
Cunoscând valorile termenilor implicaţi în relaţia 1.46 se pot calcula şi trasa razele
undelor seismice.
Amplitudinile undelor seismice se calculează folosind ecuaţiile lui Zoeppritz (1919)
rescrise sub forma (Telford et al., 1990):

AP1 cos iP  AS 1 sin s1  AP 2 cos rP  AS 2 sin s2  Ao cos iP (1.47)

AP1 sin iP  AS 1 sin s1  AP 2 sin rP  AS 2 cos s2   Ao sin iP (1.48)

AP1Z P1 cos 2 s1  AS 1Z S 1 sin 2 s1  AP 2 Z P 2 cos 2 s2  ...

....  AS 2 Z S 2 sin 2 s2   Ao Z P1 cos 2 s1 (1.49)

AP1 1Z S 1 sin 2iP  AS 1Z S 1 cos 2 s1  AP 2 2 Z S 2 sin 2rP  ...

....  AS 2 Z S 2 cos 2 s2   Ao 1Z S 1 sin 2iP (1.50)

unde ZP1, ZP2, ZS1 şi ZS2 sunt impedanţele acustice calculate prin produsul dintre
vitezele şi densităţle corespunzătoare undelor seismice analizate, γ1 şi γ2 sunt
rapoartele vitezelor undelor P şi S în mediile 1 şi 2.
Ştiind amplitudinea Ao şi unghiul de incidenţă, iP, al undei P se pot calcula unghiul de
reflexie rP, unghiul de reflexie s1, unghiul de refracţie s2, amplitudinile AP1, AP2, AS1 şi
AS2.
Ecuaţiile 1.47-1.50 se pot rescrie pentru incidenţa normală sau pentru unghiuri de
incidenţă mai mici de 20o sub forma (Telford et al., 1990):

AP1  AP 2  Ao (1.51)
Z P1 AP1  Z P 2 AP 2   Z P1 Ao (1.52)

Soluţiile ecuaţiilor 1.51-1.52 sunt date de relaţiile (Telford et al., 1990):

AP1 Z P 2  Z P1
R  (1.53)
Ao Z P 2  Z P1
AP 2 2 Z P1
T  (1.54)
Ao Z P 2  Z P1

unde R şi T sunt coeficienţii de reflexie şi refracţie (transmisie).

Fenomenul de reflexie constă în propagarea unei părţi din energia incidentă în stratul
de deasupra limitei, iar fenomenul de refracţie constă în propagarea unei părţi din
energia incidentă în stratul de sub limită. Cantitatea de energie reflectată şi refractată
este controlată de valorile coeficienţilor de reflexie şi transmisie.
În cazul incidenţei critice, întreaga energie transmisă în stratul de sub limită se
propagă în lungul limitei sub forma unor unde alunecătoare cu viteza din stratul de

35
sub limită. În timpul acestei propagări, fiecare punct de pe limită devine, conform
principiului lui Huygens, o sursă de oscilaţii şi generează unde frontale (un tip de
unde refractate) care se propagă spre suprafaţă (Figura 1.23).

Figura 1.23: Propagarea undelor la incidenţă critică; ρ1 şi ρ2 sunt densităţile în stratele de

deasupra şi de sub limită, V1 şi V2 sunt vitezele de propagare în stratele de deasupra şi de sub
limită

În funcţie de tipul contrastelor realizate pe o limită geologică, limitele se împart în:

- Limite reflectatoare: limitele pe care se realizează un contrast de impedanţă acustică
(produsul dintre densitate şi viteză);
- Limite refractatoare: limitele pe care se realizează numai contrast de viteză de
propagare;
Cu cât contrastul de impedanţă acustică este mai mare cu atât limita geologică are
proprietăţi reflectatoare mai bune, ea putând fi identificată mai uşor pe secţiunile
seismice de reflexie. Pe baza acestui contrast au fost identificate câteva orizonturi
caracteristice în unităţile tectonice din România. Astfel, tufurile din Bazinul
Transilvaniei sunt considerate orizonturi caracteristice. Alte exemple ar fi calcarele şi
dolomitele din zonele de platformă, evaporitele etc.

1.6.3 Absorbţia

În timpul propagării undelor seismice o parte din energie este absorbită de mediu şi
transformată în căldură (Sheriff and Geldart, 1995). Experimental, s-a determinat o
lege de variaţie a amplitudinii undei în funcţie de distanţa faţă de sursă (Sheriff,
2002):

ar  ao e  ( f ) r (1.55)

unde ar este amplitudinea la distanţa r faţă de sursa seismică, ao - amplitudinea undei

generate de sursă, α - coeficientul de absorbţie, f - frecvenţa.
Pentru mediile geologice reale, coeficientul de absorbţie variază între 0,001 şi 0,1. Se
consideră că absorbţia este maximă în rocile din apropierea suprafeţei solului, în zona
de viteză mică. Deoarece coeficientul de absorbţie depinde de frecvenţă,
componentele spectrului undei seismice se vor atenua diferit în timpul propagării
undelor seismice, când frecvenţa dominantă este variabilă.

36
În cazul stratelor care conţin gaz în porii rocilor, cu cât saturaţia în gaz este mai mare
cu atât absorbţia energiei seismice este mai mare iar imaginea secţiunii seismice
obţinute în urma prelucrării datelor seismice înregistrate în această zonă este mai
“săracă” în reflexii; amplitudinea şi continuitatea reflexiilor este atât de mică încât
acestea sunt greu de urmărit pe secţiunea seismică (Raji and Rietbrock, 2010).

1.6.4 Interferenţa undelor seismice

Forma de undă se modifică datorită interferenţei între undele seismice în timpul

propagării acestora prin mediul geologic. În funcţie de efectul acestui proces asupra
amplitudinii formei de undă se definesc:
- Interferenţa destructivă, când amplitudinea formei de undă scade iar forma oscilaţiei
se modifică semnificativ; interferenţa destructivă apare în secţiuni geologice ce conţin
strate foarte subţiri.
- Interferenţa constructivă, atunci când amplitudinea formei de undă este păstrată sau
chiar îmbunătăţită.

1.7 Zona Fresnel

Într-un mediu omogen şi izotrop, frontul undei seismice generate de sursa seismică S
este o sferă (Figura 1.24). La momentul de timp t, frontul undei incidente atinge o
limită de strat plasată la distanţa h de sursă. Se consideră cazul incidenţei normale.
Numai la momentul de timp t putem vorbi despre un punct de reflexie. Apoi, frontul
de undă se propagă în subsol pe o distanţă egală cu un sfert din lungimea de undă
(λ/4) definind o zonă pe limita de strat de unde energia reflectată interferă constructiv
(Sheriff, 2002). Această zonă poartă numele de prima zonă Fresnel sau, mai simplu,
zona Fresnel (Figura 1.24).
Prin propagarea continuă a frontului de undă se defineşte a doua zonă Fresnel de la
care undele reflectate interferă destructiv, apoi procesul se repetă urmând interferenţa
constructivă, destructivă ş.a.m.d. Prima zonă Fresnel are o formă circulară, în cazul
incidenţei normale, sau elipsiodală, în cazul incidenţei sub un unghi diferit de zero.
Conform Figurii 1.24, raza primei zone Fresnel, RF, se calculează astfel:

2
  2
 h    h  RF
2
(1.56)
 4

2
 2
h  2h     h 2  RF
2
(1.57)
4 4

h 2
 RF (1.58)
2

37
 Figura 1.24: Raza primei zone Fresnel, RF

În cazul incidenţei normale, adâncimea limitei de strat, h, se determină folosind

relaţia:

2h
t (1.59)
V

unde V este viteza de propagare a undei seismice. Scriind lungimea de undă în funcţie
de viteza de propagare a undei, V, si frecvenţa acesteia, f, se obţine următoarea relaţie
pentru RF:

Vt V 2
 RF (1.60)
2 2f

V t
RF  (1.61)
2 f

În Figura 1.25a este reprezentată variaţia razei primei zone Fresnel în funcţie de
frecvenţă (10-80 Hz, pas de 1 Hz). Razele au fost calculate separat pentru timpul de
propagare egal cu 1 s (linia continuă), 2 s (linia punctată) şi 3 s (linia cu +). Viteza
este constantă şi egală cu 2500 m/s. Din analiza curbelor se constată că raza scade cu
creşterea frecvenţei. Dacă se variază timpul de propagare şi se păstrează constantă
frecvenţa, raza creşte cu timpul de propagare (Figura 1.25b); calculele au fost
efectuate folosind frecvenţa de 10 Hz (linia continuă), 20 Hz (linia punctată) şi 30 Hz
(linia cu +).

38
 Figura 1.25a: Variaţia razei primei zone Fresnel în funcţie de frecvenţă

Figura 1.25b: Variaţia razei primei zone Fresnel în funcţie de timpul de propagare

Rezoluţia spaţială (orizontală) este proprietatea de a identifica două obiecte plasate pe

o limită seismică (Sheriff, 2002). Parametrul care influenţează rezoluţia spaţială este
distanţa dintre receptoare, care la rândul ei influenţează distanţa dintre punctele de
reflexie. Se presupune existenţa a două obiecte pe o limită seismică. Pentru a le
identifica pe secţiunea seismică este nevoie de cel puţin două puncte de reflexie
pentru fiecare obiect. Astfel, pentru o mai bună vizualizare a fiecărui obiect se
folosesc mai multe trase seismice pe obiect ceea ce inseamnă că trebuie considerată o

39
distanţă mai mică între geofoane pentru a permite acoperirea cu mai multe trase a
obiectului analizat.
În Figura 1.26 se prezintă un exemplu de secţiune seismică sintetică pe care se
observă prezenţa a două mici sinclinale. În cazul în care secţiunea seismică ar fi
reprezentată cu număr redus de trase, de exemplu fiecare a doua trasă – 1,3,5,7, etc, ar
fi imposibil de identificat poziţia sinclinalelor (Figura 1.27).

Figura 1.26: Secţiune seismică pe care se observă două mici sinclinale (elipse negre); distanța
între trase este 10 m

Figura 1.27: Secţiune seismică pe care se observă două mici sinclinale (elipse negre); distanța
între trase este 20 m

40
Rezoluţia temporală (verticală) este proprietatea de a identifica pe o secţiune seismică
două obiecte din subsol plasate la un interval de adâncime sau de timp foarte mic, de
exemplu, acoperişul şi culcuşul unui strat subtire (Sheriff, 2002). Grosimea minimă a
unui strat care poate fi identificat pe o secţiune seismică este egală cu λ/4. Ştiind că
lungimea de undă λ se poate estima folosind vitezele aparente şi frecvenţele undelor
seismice se poate aproxima grosimea stratelor care pot fi identificate din punct de
vedere seismic.
Seismogramele din Figura 1.28a-c s-au obţinut pentru un model geologic cu două
strate. Primul strat are o grosime constantă de 200 m. Al doilea strat are o grosime de
230 m la distanța de 0 m și 277 m la cea de 1200 m. Modelările s-au efectuat folosind
o formă de undă Ricker cu frecvenţele de 16 Hz, 30 Hz și 46 Hz, 48 de receptoare
plasate la distanțe de 25 m. Din analiza seismogramelor se constată că cele două
limite din model nu apar separate la frecvența de 16 Hz. Folosirea unor frecvențe mai
mari de 25 Hz va permite interpretarea ambelor limite pe răspunsurile seismice
(Figura 1.28b,c).

Figura 1.28a: Răspunsul seismic pentru o formă de undă Ricker cu frecvenţa de 16 Hz

41
 Figura 1.28b: Răspunsul seismic pentru o formă de undă Ricker cu frecvenţa de 30 Hz

Figura 1.28c: Răspunsul seismic pentru o formă de undă Ricker cu frecvenţa de 46 Hz

1.8 Dependenţa dintre timpul de propagare al undei seismice şi distanţa

sursă – receptor

În etapa de înregistrare a datelor seismice, sursele seismice şi receptorii se plasează pe

suprafaţa solului pe aliniamente diferite în funcţie de scopul studiului seismic ce
urmează a fi efectuat. Raportat la o limită reflectatoare sau refractatoare amplasată la
o anumită adâncime, timpul de propagare al unei unde seismice creşte odată cu
creşterea distanţei dintre sursă şi receptor.

42
Relaţia care exprimă dependenţa dintre timpul de propagare al unei unde seismice,
viteza cu care se propagă aceasta şi poziţia receptorilor care înregistrează unda
reprezintă ecuaţia hodografului undei analizate. Reprezentarea grafică a acestei
dependenţe se numeşte hodograf (Enescu şi Orban, 1979).
Clasificarea hodografilor se face în funcţie de:
- poziţia sursei faţă de întinderea de receptoare
- hodograful longitudinal: sursa este plasată pe aceeaşi direcţie cu
receptoarele;
- hodograful nelongitudinal: sursa este plasată lateral faţă de întinderea de
receptoare;
- în funcţie de tipul de undă analizat
- hodograful undei de suprafaţă;
- hodograful undei simplu reflectate;
- hodograful undei multiplu reflectate;
- hodograful undei refractate.
Cunoaşterea formei sub care apare hodograful diferitelor tipuri de unde seismice este
utilă în etapa de analiză şi prelucrare a înregistrărilor seismice. Astfel, în funcţie de
tipul studiului seismic efectuat, identificarea semnalului seismic şi analiza raportului
semnal-zgomot se poate face după o simplă vizualizare a înregistrărilor seismice.

1.8.1 Hodograful undei de suprafaţă

Prin undă de suprafaţă se inţelege unda care se propagă în apropierea suprafeţei

solului de la sursă la receptor fără să întâlnească o suprafaţă de discontinuitate.
Ecuaţia hodografului undei de suprafaţă şi forma hodografului depind de poziţia
sursei seismice faţă de întinderea de receptoare:
- Sursa coliniară cu receptoarele: sursa seismică (S) se află în planul în care sunt
plasaţi receptorii (G) şi pe aceeaşi direcţie cu aceştia (Figura 1.29a). Ecuaţia folosită
pentru a calcula timpii de propagare ai undei de suprafaţă este:

SG
t (1.62)
V

unde, V este viteza mediului de sub suprafaţa solului, SG - distanţa dintre sursa S şi
receptorul G iar t - timpul simplu de propagare al undei.

43
 Figura 1.29a: Unda de suprafaţă pentru sursă şi receptori coliniari (stânga) şi hodograful
acestei unde pentru situaţia în care sursa S este plasată în originea sistemului de coordinate
(dreapta)

Un exemplu de înregistrare seismică obţinută folosind o întindere liniară de 48 de

receptoare cu sursa seismică plasată între receptoarele 5 și 6, pe aceeaşi linie cu
acestea, este arătat în Figura 1.29b. Undele de suprafaţă sunt reprezentate de
evenimentele liniare (SW în Figura 1.29b).

Figura 1.29b: Înregistrare seismică pentru sursă şi receptori coliniari

- Sursa necoliniară cu receptoarele: sursa (S) se află în planul în care sunt plasaţi
receptorii şi în afara întinderii de receptoare (Figura 1.30a).
Ecuaţia folosită pentru a calcula timpii de propagare ai undei în această situaţie este:

SG S x S 2  S xG 2
t  (1.63)
V V

44
unde t este timpul simplu de propagare al undei de suprafaţă, V - viteza de propagare
în mediul de sub suprafaţa solului, SG - distanţa dintre sursa S şi receptorul G.

Figura 1.30a: Unda de suprafaţă pentru sursă şi receptor necoliniari (stânga) şi hodograful
acestei unde pentru situaţia în care sursa S este plasată pe axa Oy (dreapta)

Seismograma din Figura 1.30b a fost obţinută folosind o întindere liniară de 24 de

receptoare, sursa seismică fiind plasată în afara liniei de receptoare. Undele de
suprafaţă apar sub forma unor evenimente hiperbolice (SW în Figura 1.30b).

Figura 1.30b: Înregistrare seismică pentru sursă şi receptoare necoliniare

1.8.2 Hodograful undei simplu reflectate

Unda simplu reflectată este unda care se propagă direct spre suprafaţă, la receptor,
după ce întâlneşte o limită de strat. Hodograful undei simplu reflectate îşi modifică
poziţia faţă de axa timpului cu originea în dreptul sursei seismice în funcţie de forma
şi înclinarea limitei de strat.

45
1.8.2.1 Limită plană orizontală

Pentru a obţine ecuaţia hodografului undei simplu reflectate de la o limită plană şi

orizontală se folosește reprezentarea grafică din Figura 1.31a.
Se consideră două puncte S şi G pe suprafaţa de observaţie (S.O.); punctul S
reprezintă poziţia sursei seismice iar punctul G reprezintă poziţia unui receptor. Unda
incidentă, materializată prin segmentul SR, întâlneşte limita de strat, L.S., şi dă naştere
undei simplu reflectate, reprezentată de segmentul RG. Timpul necesar propagării
undei seismice pe drumul S → R → G, în stratul caracterizat de viteza V1, poate fi
calculat astfel:

SR  RG S * R  RG 1
t   x 2  4h2 (1.64)
V1 V1 V1

unde t este timpul de propagare al undei simplu reflectate, V1 - viteza de propagare în

stratul de deasupra limitei de strat, x - distanta dintre sursa S şi receptorul G, h -
adâncimea limitei de strat măsurată perpendicular pe aceasta pornind din dreptul
sursei seismice.
Ecuaţia 1.64 este cunoscută sub numele de ecuaţia hodografului undei simplu
reflectate de la o limită plană şi orizontală. Hodograful acestei unde este prezentat în
Figura 1.31a.

Figura 1.31a: Unda simplu reflectată de la o limită plană şi orizontală; S.O. - suprafaţa de
observaţie, L.S. - limita de strat, S - sursa seismică, S* - sursa imagine, G, G1 - receptoare, R,
R1 - puncte de reflexie

În Figura 1.31b este prezentată o înregistrare seismică obţinută folosind 96 de

receptoare, punctul de generare fiind plasat în mijlocul întinderii de receptoare.
Undele reflectate apar sub forma unor evenimente hiperbolice cu apexurile sub
punctul de generare. Unda reflectată notată cu RW este caracterizată de cea mai mare
amplitudine comparativ cu amplitudinile celorlalte unde reflectate.

46
 Figura 1.31b: Înregistrare seismică ce conţine unde simplu reflectate (RW) de la limite
orizontale

1.8.2.2 Limită plană înclinată (sens ascendent)

Conform Figurii 1.32a, ecuaţia hodografului undei simplu reflectate de la o limită

înclinată se determină astfel:

SR  RG S * R  RG S *G
t   (1.65)
V1 V1 V1

Segmentul S*G se calculează aplicând teorema lui Pitagora generalizată în triunghiul

ΔSS*G, unde unghiul SS*So este egal cu unghiul de înclinare al limitei, φ, iar x este
distanţa dintre sursa S şi receptorul G:

S *G  x 2  4h 2  4hx sin  (1.66)

Prin urmare, ecuaţia hodografului undei reflectate de la o limită înclinată pentru sens
ascendent este:

1
t x 2  4h 2  4hx sin  (1.67)
V1

47
Figura 1.32a: Unda simplu reflectată de la o limită plană şi înclinată, sens ascendent; S.O. -
suprafaţa de observaţie, L.S. - limita de strat, S - sursa seismică, S* - sursa imagine, G -
receptor, R - punct de reflexie, φ - unghiul de înclinare al limitei de strat

O undă simplu reflectată de la o limită înclinată se identifică uşor pe seismograme

(Figura 1.32b); apexul hiperbolei RW poziţionat în partea dreaptă a punctului de
generare indică o înclinare a limitei de strat de la receptoarele cu numere mari spre
cele cu numere mici.

Figura 1.32b: Unda simplu reflectată (RW) de la o limită înclinată

1.8.2.3 Limită plană înclinată (sens descendent)

Conform Figurii 1.33a, ecuaţia hodografului undei simplu reflectate de la o limită

înclinată, sens descendent, este:

48
 SR  RG S * R  RG S *G
t   (1.68)
V1 V1 V1

Segmentul S*G se calculează aplicând teorema lui Pitagora generalizată în triunghiul

ΔSS*G:

S *G  x 2  4h 2  4hx sin  (1.69)

Prin urmare, ecuaţia hodografului undei reflectate de la o limită înclinată pentru sens
descendent este:

1
t x 2  4h 2  4hx sin  (1.70)
V1

Evenimentul hiperbolic (RW) indicat pe seismograma din Figura 1.33b reprezintă o

unda reflectată de la o limită înclinată.

Figura 1.33a: Unda simplu reflectată de la o limita plană şi inclinată, sens descendent; S.O. -
suprafaţa de observaţie, L.S. - limită de strat, S - sursă seismică, S* - sursa imagine, G -
receptor, R - punct de reflexie, φ - unghiul de înclinare al limitei de strat

49
 Figura 1.33b: Seismogramă cu undă reflectată de la o limită înclinată (RW)

1.8.3 Hodograful undei multiplu reflectate

Undele multiplu reflectate sunt undele reflectate din cel putin două puncte succesive
de pe limita seismică analizată (Telford et al., 1990). Amplitudinile acestor unde sunt
proporţionale cu coeficienţii de reflexie de pe limitele care le produc. Cu cât
contrastul de impedanţă acustică dintre stratul de deasupra şi cel de sub limita
analizată este mai mare, cu atât amplitudinea undei multiplu reflectate este mai mare.
În funcţie de drumul parcurs de undele multiplu reflectate în timpul propagării
acestora comparativ cu cel al undelor simplu reflectate se separă două categorii mari
de unde (Telford et al., 1990):
- unde multiple cu drum scurt de parcurs (SPM),
- unde multiple cu drum lung de parcurs (LPM).
Undele SPM apar pe înregistrările seismice imediat după undele simplu reflectate,
interferând cu acestea într-un mod destructiv. Principalul efect al acestora este de a
distorsiona forma de undă şi de a diminua amplitudinea acestei. Undele SPM care
apar într-o secvenţă geologică cu strate subţiri sunt cunoscute sub numele de multiple
peg-leg. Undele LPM se identifică uşor pe seismograme ca fiind evenimente separate
în timp de undele simplu reflectate, deoarece timpul lor de propagare este mai mare
decât cel al undelor simplu reflectate.
Exemple de unde multiplu reflectate sunt prezentate în Figura 1.34. Undele SPM sunt
generate în zona de viteză mică (SPM1) sau în stratul subţire (SPM2). Unde LPM pot
fi generate între ZVM şi stratul subţire (LPM1) sau prin propagarea undei între stratul
subţire şi un alt strat de sub acesta (LPM2).

50
Figura 1.34: Tipuri de unde multiplu reflectate (editată după wiki.seg.org). ZVM - zona de
viteză mică, SR - unda simplu reflectată, DM - unda dublu reflectată, stea - sursa seismică,
descrierea tipurilor de unde multiple în text

Ecuaţia hodografului undei multiplu reflectate de la o limită orizontală este

asemănătoare cu cea a undei simplu reflectate. Conform Figurii 1.35a, ecuaţia
hodografului undei multiplu reflectate de la o limită orizontală şi înregistrată la
receptorul G2 este:

SR1  R1G1  G1R2  R2G2

t (1.71)
V1

Din construcţia geometrică a razelor seismice reiese că:

SS*1 = S1*S3* = 2h (1.72)

Notând cu x2 distanţa dintre sursa S şi receptorul G2, ecuaţia hodografului se rescrie

astfel:

*2
G2 S 2  SS3 x 2  16h 2
t  (1.73)
V1 V1

Un exemplu de înregistrare seismică pe care se poate identifica o undă multiplu

reflectată este prezentat în Figura 1.35b.

51
Figura 1.35a: Unda multiplu reflectată de la o limită plană şi orizontală; S.O. - suprafaţa de
observaţie, S - sursa seismică, S1* şi S3* - sursele imagine construite simetic faţă de limita de
strat (L.S.), S2* - sursa imagine construită simetric faţă de S.O., G1 şi G2 - receptoare, Ro, R1
şi R2 - puncte de reflexie, V1 - viteza în stratul de deasupra limitei L.S., h - adâncimea limitei
L.S.

Figura 1.35b: Înregistrare seismică ce conține o undă multiplu reflectată corespunzătoare

modelului din Figura 1.35a; RW - undă simplu reflectată, MW - undă multiplu reflectată

În cazul undelor multiplu reflectate de la limite înclinate, timpii de propagare la

receptoarele poziţionate de o parte şi de alta a sursei seismice sunt diferiţi. Timpii sunt
din ce în ce mai mari pentru receptoarele plasate în sens descendent faţă de limită şi
din ce în ce mai mici pentru receptoarele plasate în sens ascendent faţă de aceasta
(Figura 1.36a,b). Pentru situaţia cu receptorul plasat în sens descendent, G2, unda
simplu reflectată este construită folosind sursa imagine S1* şi punctul de reflexie Rs
(linia întreruptă în Figura 1.36a). Construirea undei multiplu reflectate necesită
definirea poziţiilor surselor imagine faţă de limita de strat analizată, S1* şi S3*, şi a
sursei imagine faţă de suprafaţa de observaţie, S2*. Unda multiplu reflectată se
construieşte unind sursa imagine S3* cu receptorul G2, sursa imagine S2* cu punctul de

52
reflexie R2, sursa imagine S1* cu punctul de reflexie R1, prelungită până la suprafaţa
de observaţie, şi sursa S cu R1.
Aceeaşi procedură şi aceleaşi notaţii sunt folosite şi pentru construirea undei multiplu
reflectate de la o limită plană înclinată, sens ascendent.

Figura 1.36a: Unda multiplu reflectată de la o limită plană şi înclinată, sens descendent
(editată după Telford et al., 1990); unda simplu reflectată - linie întreruptă, S.O. - suprafaţa de
observaţie, S - sursa seismică, S1* şi S3* - sursele imagine construite simetic faţă de limita de
strat (L.S.), S2* - sursa imagine construită simetric faţă de S.O., G2 - receptor, Ro, R1, R2 şi Rs
- puncte de reflexie, V1 - viteza în stratul de deasupra limitei L.S., h - adâncimea limitei L.S.

Figura 1.36b: Unda multiplu reflectată de la o limită plană şi înclinată, sens descendent
(editată după Telford et al., 1990); unda simplu reflectată - linie întreruptă, S.O. - suprafaţa de
observaţie, S - sursa seismică, S1* şi S3* - sursele imagine construite simetic faţă de limita de
strat (L.S.), S2* - sursa imagine construită simetric faţă de S.O., G - receptor, Ro, R1, R2 şi Rs -
puncte de reflexie, V1 - viteza în stratul de deasupra limitei L.S., h - adâncimea limitei L.S.

53
1.8.4 Hodograful undei simplu refractate (frontale)
1.8.4.1 Limită orizontală – modelul cu două strate

Conform Figurii 1.37a, ecuaţia hodografului undei frontale de la o limită orizontală

este:

SS o SoGo GoGn
t   (1.74)
V1 V2 V1

Figura 1.37a: Unda frontală de la o limită orizontală pentru modelul cu două strate;V2 > V1

Ecuaţia hodografului undei frontale este dată de relația:

h x  2htgicr h
t   (1.75)
V1 cos icr V2 V1 cos icr

şi poate fi rescrisă sub forma finală:

2h x  2htgicr
t  (1.76)
V1 cos icr V2

Valoarea unghiului de incidenţă critic, icr, se determină folosind Legea lui Snell.
Hodograful undei simplu frontale este o linie dreaptă (Figura 1.37a). Primul receptor
care înregistrează unda refractată, G1, are poziţia dată de relaţia:

xG1  2htgicr (1.77)

iar timpul de sosire al undei frontale la acest receptor este dat de relaţia:

54
 2htgicr
tG1  (1.78)
V1

Un exemplu de înregistrare seismică pe care se poate identifica o singură undă

frontală (UF) este prezentat în Figura 1.37b. Măsurătorile au fost efectuate folosind o
întindere de 40 de receptoare, punctul de generare fiind poziţionat la capătul întinderii
de receptoare.

Figura 1.37b: Unda frontală de la o limită orizontală

1.8.4.2 Limită înclinată (sens descendent)

Conform Figurii 1.38a, ecuaţia hodografului undei frontale de la o limită înclinată se

obţine plecând de la relaţia:

SS o SoGo GoGn
t   (1.79)
V1 V2 V1

Rescrisă sub forma:

2h  x sin  x cos   (2htgicr  x sin tgicr )

t  (1.80)
cos icrV1 V2

Pentru a determina poziţia receptorului care înregistrează primul unda frontală, SG1,
folosim Figura 1.38b de unde se obţine:

2htgicr
SG1  (1.81)
cos  sin tgicr

55
 Figura 1.38a: Unda frontală de la o limită înclinată pentru modelul cu două strate;V2 > V1

Conform Figurii 1.38b, timpul de sosire al undei frontale la receptorul G1 este dat de:

2h sin  2htgicr
t  (1.82)
V1cosi cr V1cosi cr cos   sin  tgicr

Figura 1.38b: Unda frontală de la o limită înclinată;V2 > V1. G1 - primul receptor care
înregistrează unda frontală

În Figura 1.39 este prezentată o seismogramă pe care se poate identifica o undă

frontală (UFd) de la o limită înclinată. Receptoarele sunt poziţionate în sens
descendent faţă de limită şi sursa seismică.

56
 Figura 1.39: Unda frontală de la o limită înclinată, sens descendent

1.8.4.3 Limită înclinată (sens ascendent)

În cazul undei frontale de la o limită înclinată pentru sens ascendent, determinarea

timpului de propagare al undei la un anumit receptor de pe profil, la primul receptor şi
poziţia primului receptor care înregistrează unda frontală se urmează paşii matematici
descrişi pentru limita înclinată, sens descendent.
O înregistrare seismică pe care se poate interpreta unda frontală (UFa) de la o limită
înclinată, sens ascendent, este arătată în Figura 1.40.

Figura 1.40: Unda frontală de la o limită înclinată, sens ascendent

57
1.8.4.4 Unda frontală de la a n-a limită dintr-un mediu cu stratificaţie orizontală

Conform Figurii 1.41a, ecuaţia hodografului undei frontale de la a doua limită

orizontală este:

SSo1 So1S o 2 So 2Gon Go 2Gon Go 2Gn

t     (1.83)
V1 V2 V3 V2 V1

Rescrisă sub forma:

2h1 2h2 x  (2h1tgi1  2h2tgicr 2 )

t   (1.84)
cos i1V1 cos icr 2V2 V3

Figura 1.41a: Unda frontală de la a doua limită dintr-un mediu multistratificat; ;V3 > V2 > V1

Pentru a determina poziţia receptorului care înregistrează primul unda frontală, G1, se
folosește Figura 1.41a din care se determină următoarele:

SG1  SSo  S oGo  GoG1 (1.85)

SG1  2h1tgi1  2h2tgicr 2 (1.86)

Conform Figurii 1.41a, timpul de sosire al undei frontale la receptorul G1 este dat de:

58
 SS o1 S o1S o 2 Go1S o 2 Go1G1
t    (1.87)
V1 V2 V2 V1

rescrisă sub forma:

2h1 2h2
t  (1.88)
cos i1V1 cos icr 2V2

Folosind ecuaţia 1.88 se deduce ecuaţia hodografului undei frontale de la a n-a limită:

 n 1 
n 1
x   2 hitgii  2hntgicrn 
2hi 2hn  i 1 
t   (1.89)
i 1 cos i V
i i cos i V
crn n V n 1

Undele frontale de la două limite orizontale pot fi interpretate pe înregistrarea

seismică prezentată în Figura 1.41b.

Figura 1.41b: Înregistrare seismică cu indicarea undelor frontale de la prima limită (UF1) și a
doua limită (UF2)

59
Capitolul 2
Generarea undelor seismice

2.1 Influenţa mediului geologic asupra alegerii tipului de sursă seismică

Generarea undelor seismice se face prin plasarea surselor seismice în medii reale
(formaţiunile geologice), medii care sunt eterogene şi anizotrope. După cum s-a arătat
în capitolul precedent, elementele de teorie ale propagării undelor seismice sunt
definite presupunând existenţa unui mediu omogen şi izotrop. Pornind de la această
observaţie şi cunoscând că mediile reale nu sunt omogene şi izotrope, este de aşteptat
ca proprietaţile mediilor reale să influenţeze propagarea undelor seismice. Totalitatea
proprietăţilor şi particularităţilor mediului geologic ce influenţează producerea,
propagarea şi recepţia undelor seismice sunt cunoscute sub numele de condiţii seismo-
geologice (Enescu şi Orban, 1979). Aceste condiţii impun alegerea unui anumit tip de
sursă seismică şi parametrii acesteia.
Semnalul în prospecţiunea seismică de reflexie este reprezentat de unda simplu
reflectată. Toate celelalte tipuri de unde seismice sunt considerate zgomot. Unda
simplu reflectată poate fi de tip longitudinal sau transversal. Generarea unor astfel de
unde necesită folosirea unor surse seismice potrivite.
O sursă seismică este definită ca fiind un dispozitiv ce introduce energie în subsol cu
scopul de a se forma unde seismice (Sheriff, 2002). În funcţie de mediul în care se
folosesc, există două tipuri de surse seismice, terestre şi marine.

2.2 Surse folosite în prospecţiunea seismică terestră

Clasificarea surselor seismice folosite în prospecţiunea seismică terestră se face în

funcţie de adâncimea sursei. Acestea se împart în două mari categorii, după cum
urmează:
1) surse explozive: cantitatea de explozibil este plasată sub suprafaţa solului la
anumite adâncimi într-o gaură de sondă;
2) surse de suprafaţă: generarea energiei seismice se efectuează la suprafaţa solului.

2.2.1 Surse explozive

În prospecţiunea seismică terestră, cel mai des folosite sunt sursele explozive, când
încărcătura explozivă este plasată într-o gaură de sondă. Adâncimea găurii de sondă
variază între 2 și 30 m. Diametrul acesteia variază între 8-10 cm (Sheriff and Geldart,
1995). Încărcătura explozivă se plasează, de preferat, în roci dure şi la baza găurii de
sondă pentru a se evita formarea undelor de frecvenţă joasă (undele de suprafaţă).
Adâncimea la care este plasată încărcătura explozivă şi cantitatea acesteia depind în
primul rând de adâncimea obiectivului lucrării de prospecţiune seismică. Cu cât

60
adâncimea obiectivului este mai mare cu atât adâncimea şi cantitatea de exploziv
folosită este mai mare:
- studii seismice de foarte mică adâncime: z < 50 m, max. 200 g explozibil,
- studii seismice utilizate în explorarea pentru hidrocarburi: z < 4000 m, 1-10 kg
explozibil,
- studii seismice de foarte mare adâncime: z = 20-40 km, 20-30 kg explozibil.
În urma detonării încărcăturii explozive, în jurul sursei apare o zonă de rupere în care
rocile sunt sfărâmate (Sheriff and Geldart, 1995). Această zonă se formează datorită
presiunilor foarte mari care apar după explozie, presiuni care depăşesc rezistenţa la
rupere a rocilor. Viteza de detonare este înaltă, poate atinge valori de 6000-7000 m/s.
Energia generată în urma exploziei este consumată, în mare parte, pentru ruperea şi
încălzirea rocilor. Datorită divergenţei sferice, densitatea de energie pe frontul de
undă scade repede astfel încât la limita exterioară a zonei de rupere presiunea pe
frontul de undă devine mai mică decât rezistenţa la rupere a rocilor rămânând, totuşi,
mai mare decât limita de elasticitate a acestora. Astfel, în jurul zonei de rupere se
formează o zonă în care rocile suferă deformări permanente reprezentate de dilatări
sau comprimări ireversibile ale mediului geologic, cunoscută ca fiind zona cu fisuri
radiale. Producerea acestor fisuri radiale se face cu un consum de energie care
împreună cu divergenţa frontului de undă contribuie la scăderea presiunii pe frontul
de undă sub limita de elasticitate a rocilor iar deformările devin suficient de mici şi
pot fi considerate elastice.
Avantajele folosirii surselor explozive sunt următoarele:
- cea mai mare parte a energiei generate se propagă în subsol;
- semnalul generat de acest tip de sursă este de fază minimă;
- în urma detonării se generează energie caracterizată de un spectru larg de frecvențe
0-fN;
- detonarea unor cantitati relativ mici de exploziv generează unde de frecvenţe înalte
comparativ cu cele obţinute atunci cand se detonează cantităţi mari de explozibil; la
fel se întâmplă şi când detonarea se face în strate subtiri;
- cu cât adâncimea găurii de sondă este mai mare cu atât cantitatea de energie disipată
sub formă de unde de suprafaţă este mai mică;
- se pot folosi surse punctuale sau grupări de surse în functie de litologia in care se
face detonarea;
- sursele explozive sunt considerate surse repetitive;
Principalele dezavantaje ale folosirii surselor explozive sunt reprezentate de costurile
mari pe care le implică, intervalul de timp mare necesar pregătirii punctelor de
împuşcare şi dificultatea obţinerii accesului în anumite zone de lucru, în ciuda
caracterului nedistructiv al acestui tip de generare de unde elastice. Dinamita se
plasează în găuri de sondă care trebuie “burate”, adică umplute cu un noroi destul de
dens care sa împiedice propagarea energiei generate spre suprafaţa solului în lungul
găurii de sondă (Figura 2.1). În funcţie de litologie şi gradul de consolidare al rocilor,
se folosesc surse individuale sau grupări de surse (Figura 2.2).

61
 Figura 2.1: Burarea găurii de sondă înainte de detonarea dinamitei (Cooper and Herrera,
2009)

Figura 2.2: Folosirea surselor individuale şi a grupărilor de surse (Cooper and Herrera, 2009)

Un exemplu de înregistrare seismică obținută folosind 35 g de explozibil şi o întindere

liniară de receptoare plasate la distanțe de 2 m cu un offset de 6 m este prezentat în

62
Figura 2.3. Adâncimea investigată este de ordinul metrilor. Unda frontală este
reprezentată de evenimentul liniar caracterizat de amplitudine mare si timpi de sosire
de 12 ms la offset de 6 m și de 32 ms la offset de 52 m. Undele reflectate pot fi
identificate imediat sub unda frontală. Comparativ cu unda frontală, aceste unde sunt
caracterizate de amplitudini mai mici și viteze aparente mai mari decât aceasta.
Prezența undelor de suprafață pe seismogramă este indicată de evenimentele liniare
foarte înclinate, ceea ce arată că aceste unde se propagă cu viteze mult mai mici decît
cele ale undelor frontale și reflectate. Spectrele de amplitudine arată conținut diferit de
frecvență în funcție de poziția receptoarelor de la care provin trasele analizate. Trasele
1-8 și 9-16 conțin unde de suprafață a caror prezență este indicată pe cele două spectre
de amplitudine prin valori mari de amplitudine la frecvențe de 30-60 Hz. Undele
reflectate și frontale sunt dominante pe trasele 17-24 iar prezența lor este clară pe
spectrul de amplitudine la frecvențe de 50-120 Hz. Spectrul de amplitudine calculat
folosind trasele 9-16 arată prezența acestor unde seismice între 50-120 Hz dar cu
amplitudini mai mici.

Figura 2.3: Înregistrare seismică reprezentată în domeniul (stânga) timp și (dreapta)frecvență

(editată din Feroci et al., 2000); spectre de amplitudine pentru trasele 1-8 (negru), 9-16 (gri) și
17-24 (gri întrerupt)

Pentru a crește adâncimea de investigație, cantitățile de explozibil folosite în

explorarea pentru hidrocarburi sunt mai mari comparativ cu cele folosite în studiile
seismice de adâncime mică. Seismograma din Figura 2.4a a fost înregistrată folosind
o întindere liniară de receptoare și 2,5 kg de explozibil pentru generarea undelor
seismice. Spectrul de amplitudine (f, k) arată prezența undelor seismice până la aprox.
70 Hz (Figura 2.4b).
În cazul studiilor seismice în care adâncimea investigată este de zeci de km se
folosesc zeci sau sute de kg de explozibil pentru generarea energiei seismice. Undele
seismice sunt înregistrate folosind sute de receptoare (Figura 2.5a). În astfel de studii,
majoritatea seismogramelor conţin unde seismice afectate de aliasing-ul spaţial
introdus de distanţele mari dintre receptoare (Figura 2.5b).

63
Figura 2.4a: Înregistrare obţinută folosind dinamita ca sursă seismică reprezentată în
domeniul timp; distanţa dintre receptoare este 15 m, intervalul de eşantionare în timp este 2
ms

Figura 2.4b: Înregistrarea din Figura 2.4a reprezentată în domeniul frecvenţă-număr de undă;
distanţa dintre receptoare este 15 m, intervalul de eşantionare în timp este 2 ms, frecvența
Nyquist este 250 Hz

64
Figura 2.5a: Înregistrare obţinută folosind dinamita ca sursă seismică reprezentată în
domeniul timp; distanţa dintre receptoare este de aprox. 100 m, intervalul de eşantionare în
timp este 5 ms. RW-undă reflectată, HW-undă frontală, SW-undă de suprafață

Figura 2.5b: Înregistrarea din Figura 2.5a reprezentată în domeniul frecvenţă-număr de undă;
distanţa dintre receptoare este de aprox. 100 m, intervalul de eşantionare în timp este 5 ms,
frecvența Nyquist este 100 Hz

2.2.2 Surse de suprafaţă

Sursele de suprafaţă sunt sursele seismice care generează energia seismică la suprafața
solului sau sub suprafața solului la adâncimi de câțiva centimetri.

2.2.2.1 Cordoanele detonante

Un exemplu de sursă seismică ce foloseşte substanţe explozive este cordonul detonant

(Milson, 2003). Generarea undelor elastice se face cu ajutorul energiei chimice

65
produsă de un cordon detonant îngropat în apropierea suprafeţei solului cu ajutorul
unor vehicule prevăzute cu dispozitive speciale de îngropare. Cordonul detonant
conţine o încărcătură explozivă plasată într-un cilindru din material impermeabil, cu
diametru și lungime de diferite valori în funcție de obiectivul studiului seismic.
Devazantajele sunt date de dificultăţile de utilizare în zonele în care folosirea
materialelor explozive este interzisă şi în zonele în care cordonul este dificil de
îngropat. Semnalul generat de acest tip de sursă este de fază minimă şi conţine
frecvenţe până la frecvenţa Nyquist.

2.2.2.2 Ciocanul

Folosirea acestui tip de sursă de suprafaţă este foarte comodă şi necostisitoare din
punct de vedere al preţului şi timpului de lucru. Dispozitivul de generare constă din
ciocan, cablu de legătură la staţia de înregistrare, senzor şi plăcuţă de metal; uneori, în
studiile seismice teoretice se mai folosesc şi plăcuţe din lemn. Pe teren este nevoie de
aproximativ 5 minute pentru a aranja sursa (pregătirea solului în vederea aşezării
plăcuţei de metal). Dezavantajul folosirii acestui tip de sursă seismică este că cea mai
mare parte din energia obţinută se propagă sub formă de unde de suprafaţă, unde
considerate zgomot în prospecţiunea seismica de reflexie şi refracţie.
Semnalul generat de acest tip de sursă este de fază minimă şi conţine frecvenţe până la
frecvenţa Nyquist.
Parametrii care caracterizează acest dispozitiv de generare sunt greutatea ciocanului,
viteza cu care acesta loveşte placa de metal, greutatea plăcii de metal şi suprafaţa
acesteia. Experimental s-a constatat că toţi aceşti parametri pot influenţa energia
seismică generată, amplitudinea şi conţinutul de frecvenţă al undelor seismice
obţinute.
- Greutatea ciocanului
În aceleaşi condiţii seismo-geologice s-a constatat că odată cu creşterea greutăţii
ciocanului, creşte şi energia seismică generată (Figura 2.6). Seismogramele au fost
obţinute folosind un ciocan cu greutate variabilă, greutate a plăcii de 2,7 kg, viteza
ciocanului de 8,5 m/s şi suprafaţa plăcii de 274 cm2 (Keiswetter and Steeples, 1995).
Distanţa dintre geofoane a fost de 0,6 m iar distanţa dintre sursă şi primul geofon a
fost de 13,4 m. Energia relativă a fost calculată prin însumarea valorilor de
amplitudine ridicate la pătrat ale tuturor eşantioanelor conţinute de o seismogramă.
Valorile de energie relativă obţinute pentru fiecare seismogramă în parte sunt
reprezentate sub formă de bare orizontale în Figura 2.6. În ceea ce priveşte conţinutul
de frecvenţă se constată o creştere a frecvenţelor cu creşterea greutăţii ciocanului
(Figura 2.6).

66
Figura 2.6: Seismograme obţinute folosind un ciocan de greutate (a1) 7,7 kg, (a2) 10,4 kg, şi
(a3) 12,7 kg; (b) Spectrul de frecvenţă obţinut pentru greutatea ciocanului de 12,7 kg, linie
continuă, 10,4 kg, linie întreruptă, şi 7,7 kg, linie punctată, (Keiswetter and Steeples, 1995)

- Viteza ciocanului
Experimental s-a constatat că viteza cu care ciocanul loveşte placa de metal nu
influenţează semnificativ energia seismică generată, amplitudinea şi conţinutul de
frecvenţă al undelor seismice.
- Greutatea plăcii
Energia seismică depinde de greutatea plăcii folosite în generarea undelor seismice.
Experimental s-a constatat că atunci când generarea se produce în aceleaşi condiţii
seismo-geologice, valoarea energiei seismice relative scade odată cu creşterea
greutăţii plăcii (Figura 2.7). Pentru obţinerea seismogramelor prezentate în Figura 2.7
s-a folosit la generare un ciocan cu o greutate de 12,7 kg, o placă cu o suprafaţă de
274 cm2 şi o greutate variabilă, 1,4 kg şi 21,8 kg.
- Suprafaţa plăcii
În funcţie de condiţiile seismo-geologice în care se face generarea s-a constatat că
suprafaţa plăcii poate influenţa conţinutul de frecvenţă al undelor seismice şi energia
seismică. Experimental s-a constatat că, de exemplu, atunci când generarea se face în
soluri neconsolidate folosirea plăcilor cu suprafaţă mare conduce la obţinerea unor
frecvenţe mai mari decât cele obţinute folosind plăci cu suprafaţe mai mici (Figura
2.8); în experiment s-a folosit un ciocan de 10,4 kg, o greutate a plăcii de 2,7 kg şi o
viteză a ciocanului de 8,5 m/s. Energia generată creşte odată cu creşterea suprafeţei
plăcii şi în acelaşi mod pentru ambele tipuri de unde seismice, de volum şi de
suprafaţă (Figura 2.8).

67
Figura 2.7: Seismograme obţinute în urma generării folosind un ciocan cu o greutate de 12,7
kg şi o greutate a plăcii de (a1) 1,4 kg şi (a2) 21,8 kg; valorile energiei relative calculate
pentru fiecare înregistrare în parte sunt reprezentate de barele orizontale de sub seismograme
(Keiswetter and Steeples, 1995)

Figura 2.8: (a) Spectrul de amplitudine obţinut când generarea s-a facut folosind o placă cu
suprafaţa de 137 cm2 şi 548 cm2. Seismograme obţinute folosind o suprafaţă a plăcii de (b1)
137 cm2, (b2) 274 cm2 şi (b3) 548 cm2 (Keiswetter and Steeples, 1995)

În Figura 2.9a se prezintă o înregistrare obţinută folosind un dispozitiv cu împuşcare

la capăt iar în Figura 2.9b o înregistrare obţinută folosind un dispozitiv cu împuşcare
la centru; ambele sunt reprezentate în domeniul timp-distanţă (t, x). Energia a fost
generată folosind un ciocan de 10 kg iar înregistrarea undelor s-a efectuat folosind 48
receptoare plasate la distanţe de aprox. 2,5 m pe un profil liniar. Intervalul de
eşantionare de timp a fost 1 ms. Durata înregistrărilor a fost 2 s.
Analiza calitativă a undelor seismice se efectuează în domeniile timp-distanță (t, x) şi
frecvenţă-număr de undă (f, k). Din analiza înregistrărilor reprezentate în domeniul (t,
x) reies următoarele:
- undele de suprafaţă sunt caracterizate de amplitudini mari, frecvenţe şi viteze
aparente joase;
- undele frontale sunt clare pe ambele înregistrări;
- undele reflectate sunt acoperite de undele de suprafaţă, în special la offset mic.

68
 Figura 2.9a: Înregistrare seismică obţinută folosind un dispozitiv cu împuşcare la capăt
reprezentată în domeniul (t, x)

Figura 2.9b: Înregistrare seismică obţinută folosind un dispozitiv cu împuşcare la centru

reprezentată în domeniul (t, x)

Analiza spectrelor de amplitudine (f, k) din Figura 2.10 arată că undele reflectate și
frontale au fost înregistrate fără aliasing spaţial. O parte din undele de suprafață sunt
afectate de aliasing spațial ca efect al folosirii distanței între receptoare de 2,5 m.
Undele de suprafață sunt caracterizate de frecvențe de până la 40 Hz iar undele
reflectate și frontale de frecvenţe mai mici de 70 Hz.

69
 Figura 2.10a: Spectrul de amplitudine (f, k) al seismogramei din Figura 2.9a; distanța între
receptoare de 2,5 m

Figura 2.10b: Spectrul de amplitudine (f, k) al seismogramei din Figura 2.9b; distanța între
receptoare de 2,5 m

2.2.2.3 Vibroseis

În prezent, Vibroseis-ul este o sursă seismică de suprafaţă folosită des în investigarea

de mică şi mare adâncime a subsolului prin metoda de prospecţiune seismică. El a fost
conceput de firma Conoco în anul 1959 şi folosit în lucrările de prospecţiune seismice
începând din anul 1961. Vibroseis-ul este montat pe un vehicul special a cărui
greutate atinge 12 t, fiind construit astfel încât să suporte greutatea acestuia (Figura
2.11a). Din punct de vedere constructiv, un Vibroseis este alcătuit dintr-o masă de
reacţie G în greutate de o tonă, masă ce este pusă în mişcare de un piston P acţionat

70
hidraulic (Figura 2.11b). Vibraţiile sunt transmise în subsol prin intermediul plăcii
metalice PL pentru un interval de timp de 7 până la 20 s. Semnalul introdus în subsol
se numeşte sweep (Figura 2.12a). Placa metalică este apăsată cu o parte din greutatea
vehiculului pentru a se asigura un cuplaj bun cu suprafaţa solului. Pompele hidraulice
care pun în mişcare pistonul sunt acţionate de un motor Diesel, D, şi produc o
presiune de până la 200 atmosfere furnizând o forţă de oscilaţie cu o mărime de
maximum 5 tone. Instalatia este prevazută cu un dispozitiv de emisie-receptie, D.E.R.,
pentru a permite ca vibraţia să aibă loc în concordanţă perfectă cu semnalul de baleiaj
transmis prin radio de la staţia de înregistrare.

Figura 2.11a: Vehiculul pe care este montat Vibroseis-ul (Hyne, 2001)

Figura 2.11b: Schema de principiu a Vibroseis-ului (Enescu şi Orban, 1979)

În Figura 2.12a se prezintă un exemplu de sweep folosit pentru a obţine înregistrarea

din Figura 2.12b. Înregistrările efectuate folosind 56 receptoare plasate la distanţa de
25 m un timp de 19 s sunt prezentate în Figura 2.12a. Corelarea sweep-ului cu
înregistrările date de receptoare conduce la înregistrarea finală prezentată în Figura
2.12b; lungimea finală a trasei este de 7 s. Sursa seismică a fost plasată în afara
întinderii de geofoane, din acest motiv undele de suprafaţă care se observă între timpii
0,5 - 4,5 s, caracterizate de amplitudini mari, nu apar ca evenimente liniare.

71
 Figura 2.12a: (stânga) Sweep de 12 s; (dreapta) înregistrări cu o lungime în timp de 19 s,
sweep – CHAN -2

Figura 2.12b: Răspunsul corelării dintre sweep şi înregistrările de la cele 56 receptoare

În Figura 2.13a este prezentat un exemplu de înregistrare seismică obţinută folosind

patru sweep-uri pe punct de generare, durata unui sweep a fost de 20 s cu frecvenţe

72
care au variat între 8-90 Hz. Undele de suprafaţă sunt slabe ca amplitudine şi
caracterizate de frecvenţe 8-12 Hz (Figura 2.13b). Undele reflectate nu sunt clare pe
reprezentarea în timp dar energiile acestora se vad foarte bine pe spectrul de
amplitudine (f, k) al înregistrării între numerele de undă -0,02 – 0,02 m-1 şi frecvenţe
de până la 50 Hz (Figura 2.13b). Energia aliasată introdusă de distanţele neregulate
dintre receptoare este indicată pe spectrul (f, k) de benzile de energie prezente pe
întreg intervalul de număr de undă (liniile gri înclinate).

Figura 2.13a: Înregistrare seismică reprezentată în domeniul timp; distanță între receptoare
de aprox. 15 m

În explorarea pentru hidrocarburi, valorile de frecvenţe alese pentru sweep variază în

intervalul 8-90 Hz iar durata acestuia variază între 7-20 s. În funcţie de variaţia
frecvenţei în timp, pentru înregistrări se folosesc up-sweep, de la frecvenţă mică la
mare, şi down-sweep, de la frecvenţă mare spre mică.
Raportul semnal-zgomot ce caracterizează o înregistrare seismică este proporţional cu
rădăcina pătrată din durata sweep-ului, cu rădăcina pătrată din numărul de sweep-uri
generate în fiecare poziţie a Vibroseis-ului şi cu numărul de Vibroseis-uri folosite pe
un punct de generare (Sheriff and Geldart, 1995).

73
Figura 2.13b: Spectrul de amplitudine (f, k) al înregistrării prezentate în Figura 2.13a;
distanţă între receptoare de aprox. 15 m, intervalul de eşantionare în timp de 2 ms. Conţinut
de frecvenţă limitat între 8-90 Hz ca efect al folosirii sweep-ului

Grupările de surse permit uneori atenuarea undelor de suprafaţă şi sunt folosite pentru
a genera un semnal suficient de mare ca amplitudine. În explorarea pentru
hidrocarburi, se folosesc 2-4 surse plasate la distanţe de 10-15 m unele de altele
(Figura 2.14). Distanţele dintre sursele din grupare sunt definite în etapa de proiectare
a studiului seismic.

Figura 2.14: Generare folosind (stânga) un Vibroseis/punct de generare (dreapta) şi o grupare

de Vibroseis-uri (www.stanford.edu)

În studiile seismice de reflexie 3D se poate genera în mai multe puncte simultan de pe

suprafaţa investigată şi înregistra cu aceeaşi întindere de receptoare, iar apoi în etapa
de prelucrare a datelor se separă înregistrările în funcţie de poziţia fiecărei surse
(Vibroseis) în parte. Howe et al. (2008) a propus metoda de achiziţie “Independent
Simultaneous Sources”, metodă în care Vibroseis-urile lucrează independent unele
faţă de altele, nu au timp de aşteptare între punctele de generare, iar undele generate

74
de toate Vibroseis-urile care acţionează în alte puncte decât cel de analizat sunt
considerate zgomote şi eliminate prin diferite metode de filtrare (Figura 2.15).

Figura 2.15: (a) Înregistrare cu trei Vibroseis-uri ce acţionează simultan şi (b) înregistrarea
de la un Vibroseis după separare (www.cgg.com)

2.2.3 Surse folosite pentru generarea undelor transversale

Generarea undelor transversale, S, se face folosind substanţe explozive şi ciocanul.

2.2.3.1 Ciocanul

Ciocanul este cea mai simplă şi ieftină sursă de unde S. El loveşte din lateral o placă
de metal sau lemn fixată pe suprafaţa solului cu ajutorul unor vârfuri metalice (Figura
2.16). Un exemplu de înregistrare a undelor S este prezentat în Figura 2.17.

75
 Figura 2.16: Generarea undelor S (http://geoexpert.ch/about-us/equipment)

Figura 2.17: (stânga) Sursa pentru generarea undelor S, (dreapta) înregistrarea seismică
(Gorstein and Ezersky, 2015)

2.2.3.2 Substanţele explosive

Încărcăturile explozive se plasează în şanţuri sau în găuri de sondă burate (Figura

2.18). În cazul şanţurilor, dinamita se fixează pe flancurile unui şanţ umplut cu nisip şi
se detonează simultan. O mare parte din energie se propagă în lateral sub formă de
unde S.

Figura 2.18: Generarea undelor S folosind substanţe explozive în (a) şanţuri şi (b) găuri de
sondă

2.3 Surse folosite în prospecţiunea seismică marină

Tunul cu aer este singura sursă folosită, în prezent, pentru generarea undelor seismice
în explorarea pentru hidrocarburi în domeniul marin (Figura 2.19). El poate fi folosit
în ape cu adâncimi diferite variind de la zeci de metri până la mii de metri (Sheriff and
Geldart, 1995). Tunul cu aer injectează o bulă de aer în apă puternic comprimată.
Oscilaţiile bulei de aer generează o undă sonică a cărei frecvenţă depinde de cantitatea
de aer din bulă, presiunea aerului din bulă şi adâncimea apei. Din punct de vedere

76
constructiv, sursa conţine o cameră în care este stocat aerul sub presiune şi de unde
este eliberat în apă prin orificii. Aerul sub presiune este introdus de un compresor aflat
pe vas. Grupările de tunuri cu aer cu capacitate egală sau diferită se folosesc pentru a
atenua zgomotul dat de sursă, cum ar fi oscilaţiile bulei după primul impuls. Sursa
numită GI gun este o sursă pneumatică alcătuită din două tunuri cu aer amplasate în
aceeaşi incintă (Figura 2.19). Primul tun cu aer generează pulsul primar şi bulele iar al
doilea tun introduce aerul în bule. Fiecare tun are propriul rezervor. Tunurile sunt
poziţionate între vas şi cablurile de receptoare (Figura 2.20).
O înregistrare seismică obținută folosind tunul cu aer pentru generarea undelor
seismice este prezentată în Figura 2.21a. Deoarece intervalul de eșantionare în timp a
fost de 1 ms, spectrul de amplitudine (f, k) al acestei seismograme conține energie
până la frecvența Nyquist de 500 Hz (Figura 2.21b).
În funcţie de numărul vaselor care poartă sursele seismice, se separă urmatoarele
tipuri de sisteme de generare-înregistrare:
- narrow azimuth, un vas ce poartă sursa/sursele şi receptoarele (Figura 2.22),
- wide azimuth, cel puţin două vase ce poartă sursele şi un vas cu receptori (Figura
2.23),
- multi-azimuth, un singur vas ce poartă sursele şi receptorii care se deplasează pe mai
multe direcţii (Figura 2.24).

Figura 2.19: (stânga) Tunul cu aer, (dreapta) sursa pneumatică GI gun (www.sercel.com,
www.geomar.de)

Figura 2.20: Dispozitivul de generare – vas şi cablurile cu tunurile de aer

(www.cortlandcompany.com)

77
Figura 2.21a: Înregistrare seismică obținută folosind tunul cu aer pentru generarea undelor
seismice reprezentată în domeniul timp

Figura 2.21b: Spectrul de amplitudine (f, k) al seismogramei din Figura 2.21a; interval de
eșantionare în timp de 0,001 s, frecvența Nyquist de 500 Hz

Figura 2.22: Sistem de generare-înregistrare narrow azimuth; stea – tun cu aer

78
 Figura 2.23: Sistem de generare-înregistrare wide azimuth; stea – tun cu aer

Ca şi în seismica terestră, generarea undelor seismice se poate face simultan în mai

multe puncte folosind metoda Simultaneous Source Marine acquisition (Beasley,
2008). În cazul sistemului narrow azimuth, energia seismică se generează folosind
perechi de surse care acţionează simultan (Figura 2.25). Ordinul de acoperire multiplă
creşte semnificativ prin folosirea acestui tip de generare. Pentru sistemul wide
azimuth în care se folosesc, de exemplu, trei surse seismice, toate tunurile generează
simultan având drept rezultat o densitate a surselor de trei ori mai mare decât în
metodele convenţionale (Figura 2.26).

Figura 2.24: Sistem de generare-înregistrare multi-azimuth; stea – tun cu aer

79
Figura 2.25: Generare simultană în sistemul de achiziţie narrow azimuth; stea – tun
cu aer

Figura 2.26: Generare folosind (a) metoda convenţională, WAZ sequential source, şi
(b) simultană, WAZ SimSource technology; stea – tun cu aer

80
Capitolul 3
Înregistrarea undelor seismice

3.1 Receptorul seismic

Receptorul seismic transformă oscilaţiile particulelor solului şi variaţiile de presiune

din apă în semnale electrice.
Receptorul sensibil la oscilaţiile particulelor solului este cunoscut sub numele de
geofon. Hidrofonul este un traductor sensibil la variaţiile de presiune din apă.
În funcţie de mediul în care se efectuează înregistrarea datelor seismice, prospecțiunea
se separă în seismică terestră (utilizând înregistratoare de tip geofon, Texan, grupare
de geofoane standard sau ponderată) şi seismică marină (utilizând înregistratoare de
tip hidrofon, Streamer, Ocean Bottom Cable şi Ocean Bottom Seismometer).
În funcţie de câte unde seismice se înregistrează există receptoare 1C, care
înregistrează undele P, şi receptoare 3C, pentru înregistrarea undelor P, Sh şi Sv.

3.2 Receptoare folosite în seismica terestră

3.2.1 Geofonul

Geofonul transformă energia seismică în semnal electric (Sheriff, 2002). Geofonul

vertical (1C) răspunde la o singură componentă a deplasării, vitezei sau accelerației cu
care se propagă o undă seismică.
Geofoanele sunt cunoscute şi sub denumirea de vitezometre, deoarece semnalul
electric de la ieşirea lui este corespunzător vitezei de deplasare a particulelor solului.
În trecut, înregistrările au fost efectuate folosind geofoane electromagnetice sau
geofoane electrodinamice.
Geofoanele electromagnetice au o bobină solidară cu carcasa şi un magnet permanent
mobil. Acestea sunt mari, grele şi au proprietăţi filtrante care nu se păstrează
constante în timp, fiind dificil de folosit pe teren pentru măsurători.
Geofoanele electrodinamice au magnetul solidar cu carcasa şi bobina mobilă, sunt
mici ca mărime (carcasă de 7 cm, pinten de 6 cm), sunt uşoare şi îşi păstrează
proprietăţile filtrante constante în timp. În prezent, acestea sunt folosite pentru
măsurători pe teren ca geofoane inidividuale, în grupări de geofoane sau ataşate unor
dispozitive care permit stocarea datelor pentru un anumit interval de timp.
Din punct de vedere constructiv, geofonul electrodinamic este alcătuit dintr-o parte
fixă şi una mobilă (Sheriff and Geldart, 1995). Partea fixă este reprezentată de un
magnet permanent solidar cu carcasa. Partea mobilă a acestuia este o bobină circulară
sustinuţă de un arc de suspensie. Secţiuni prin corpul geofonului sunt prezentate în
Figura 3.1. Forțele care acționează asupra bobinei aflate în mișcare sunt forța elastică
a arcului, forța de fricțiune și forța rezultată din interacțiunea dintre câmpul magnetic

81
permanent și câmpul electromagnetic (Sheriff and Geldart, 1995). Primele două forțe
sunt negative iar a treia este pozitivă. Carcasa geofonului are la partea inferioară un
pinten cu ajutorul căruia se realizează un contact cât mai bun între geofon şi sol. În
paralel cu ieşirea geofonului se montează un rezistor care are scopul de a amortiza
oscilaţiile libere.

Figura 3.1: Geofonul (Sheriff and Geldart, 1995)

În urma generării energiei iau naştere unde seismice care se propagă spre suprafaţa
solului prin deplasări ale particulelor mediului. Deplasările sunt captate de către
geofon prin intermediul carcasei şi transmise magnetului solidar cu aceasta. Ambele
vor oscila concomitent cu solul în timp ce bobina va avea tendinţa de a rămâne pe loc.
Ca urmare a acestor deplasări, în bobină ia naştere un flux magnetic variabil şi o
tensiune variabilă. Geofonul nu este sensibil la deplasările pe orizontală datorită
modului în care sistemul bobină-magnet este fixat în interiorul acestuia. Răspunsul
geofonului la astfel de deplasări este zero (Sheriff and Geldart, 1995). Din acest motiv
aceste geofoane poartă numele de geofoane verticale, ele fiind folosite pentru
înregistrarea undelor P şi Sv. Partea mobilă a geofonului este considerată un sistem
oscilant caracterizat de diferite valori ale frecvenţelor naturale. Frecvenţa naturală este
frecvenţa de rezonanţă a arcului de suspensie al geofonului în raport cu axa
geofonului (Faber and Maxwell, 1997). Geofoanele folosite în măsurătorile de
reflexie au frecvenţe naturale care variază între 7-30 Hz. Valorile sunt mult mai mici
pentru geofoanele folosite în studiile de refracţie de mare adâncime, acestea variind
intre 4-10 Hz (Telford et al., 1990).
Studiile au arătat că geofonul converteşte mişcările particulelor solului în semnale
electrice cu o rată de aprox. 1 Volt/inch/s (Liner, 2016). O viteză a particulelor de 0,1

82
mm/s care generează o tensiune de 3 mV într-un geofon este cauzată de o deplasare a
particulelor solului de 160 nm la frecvenţa de 100 Hz (Faber and Maxwell, 1997).
Creşterea frecvenţei permite detectarea deplasărilor cu valori mult mai mici.
Tensiunea de la ieşirea geofonului este proporţională cu raza bobinei, numărul de
spire în bobină, intensitatea câmpului magnetic şi de atenuare (Telford et al., 1990).
Geofoanele folosite în prezent au sensibilităţi ridicate, acestea având o tensiune la
ieşire de 0,5 sau 0,7 V pentru o viteză de deplasare a particulelor solului de 1 cm/s.
Masa geofonului creşte cu scăderea valorii frecvenţei naturale. De exemplu, un
geofon cu frecvenţa naturală de 10 Hz are o masă de 78 g. iar cel cu frecvenţa naturală
de 5 Hz are o masă de 170 g. Un geofon cu frecvenţa naturală de 10 Hz redă corect
undele seismice cu frecvenţe mai mari de 10 Hz. Variaţiile răspunsurilor geofoanelor
în funcţie de frecvenţa naturală sunt redate în Figura 3.2.

Figura 3.2: Răspunsul geofonului cu frecvenţa naturală de (sus) 10 Hz şi (jos) 5 Hz

(www.sercel.com)

Condiţiile necesare unei bune funcţionări a geofonului sunt (Orban, 1983):

- geofonul trebuie să posede proprietăţi filtrante constante în timp;
- durata oscilaţiilor libere ale geofonului trebuie să fie suficient de mică astfel încât să
nu interfere destructiv cu semnalele sosite la geofon la intervale scurte de timp;
- geofonul trebuie să fie sensibil la cele mai mici deplasări ale particulelor solului
astfel încât semnalele de la ieşirea acestuia să reprezinte cât mai fidel deplasările
particulelor solului;
- toate geofoanele folosite pentru măsurători pe un profil seismic trebuie să prezinte
identitatea tuturor parametrilor (caracteristici de frecvenţă şi de fază, polaritate,
amortizare, sensibilitate, frecvenţa oscilaţiilor libere etc);

83
- scurgerile de curent între geofon şi sol se verifică atunci când se efectuează
măsurători în soluri umede. Rezistenţa de scurgere admisibilă este de 10 MΩ. Pentru
verificare se plasează geofonul într-o baie de metal cu apă şi se măsoară rezistenţa de
scurgere între bornele geofonului şi baia de metal.
Parametrii geofoanelor sunt influențaţi de factorul de amortizare h (Figura 3.3a,b).

Figura 3.3a: Variația sensibilității geofonului în funcție de factorul de amortizare (Sheriff

and Geldart, 1995)

Figura 3.3b: Variația fazei geofonului în funcție de factorul de amortizare (Sheriff and
Geldart, 1995)

84
Amortizarea oscilaţiilor libere ale geofonului electrodinamic se realizează cu ajutorul
unor rezistenţe electrice care şuntează ieşirea geofonului; modificând valoarea
rezistenţei se modifică şi factorul de amortizare. Oscilaţiilor libere pentru diferite
valori ale lui h, sunt prezentate în Figura 3.4.

Figura 3.4: Oscilaţiile libere în funcţie de factorul de amortizare (Sheriff and Geldart, 1995)

Respectarea identităţii parametrilor geofoanelor permite înregistrarea corectă a tuturor

undelor seismice (Figura 3.5). Modificarea sensibilităţii anumitor geofoane din
întinderea activă la un punct de generare poate distruge calitatea înregistrărilor (Figura
3.5).
Geofoanele 3C înregistrează cele trei componente ale unei unde seismice. Modul de
dispunere al geofoanelor 3C pentru un studiu seismic 2D este prezentat în Figura 3.6a,
fiind conform convenţiei de înregistrare a datelor seismice propuse de Stewart and
Lawton (1994). Canalele orizontale ale geofoanelor 3C sunt aliniate astfel încât
componentele H1 să fie paralele cu direcţia profilului iar cele H2 să fie perpendiculare
pe aceasta. Astfel, componentele H1 şi H2 corespund cu componentele radială şi
transversală ale undei S.
Într-un studiu seismic 3D realizat cu geofoane 3C, componentele radială şi
transversală ale undei S nu au aceeaşi orientare cu canalele H1 şi H2 ale geofoanelor.
Ambele canale ale geofoanelor măsoară componentele undelor S pe diferite direcţii în
funcţie de poziţiile perechilor sursă-receptor. Datele seismice obţinute (trasele
seismice) trebuie rotite pentru a se obţine informaţiile corespunzătoare componentelor
radiale şi transversale (Figura 3.6b); prin rotire se înţelege aplicarea unei transformări
de coordonate conform convenţiei propuse de Stewart and Lawton (1994).

85
 Figura 3.5: Seismogramă obţinută folosind geofoane cu sensibilităţi (stânga) constante şi
(dreapta) variabile (Panea et al., 2015)

Figura 3.6a: Dispunerea geofoanelor 3C într-un studiu seismic 2D; SP - sursă seismică de
unde P, G1 şi Gi - geofoane 3C , CR şi CT - direcţiile componentelor radială şi transversală ale
undei S, H1 şi H2 - canalele orizontale ale geofoanelor 3C (editată după Stewart and Lawton,
1994)

Figura 3.6b: Dispunerea geofoanelor 3C într-un studiu seismic 3D; SP - sursă seismică de
unde P, G - geofon 3C , CR şi CT - direcţiile componentelor radială şi transversală ale undei
S, GI şi GX - geofoane inline şi crossline, N şi E - axe de coordonate (Nord şi Est), unghiurile
θ, ψ şi β măsurate între direcţiile CT, GX şi axa E (editată după Lane and Lawton, 1993)

86
Seismograma din Figura 3.7a a fost obţinută folosind geofoane 3C. Seismogramele
separate din această înregistrare în funcţie de componentele verticală, radială şi
transversală sunt prezentate în Figura 3.7b-d.

Figura 3.7a: Detaliu dintr-o înregistrare obţinută folosind geofoane 3C

Figura 3.7b: Trasele de la componenta verticală separate din înregistrarea prezentată în

Figura 3.7a

87
Figura 3.7c: Trasele de la componenta radială separate din înregistrarea prezentată în Figura
3.7a

Figura 3.7d: Trasele de la componenta transversală separate din înregistrarea prezentată în

Figura 3.7a

Semnalele de la geofon sunt digitizate cu ajutorul unei unităţi de digitizare plasate pe

cablul care transmite informaţia mai departe spre staţia de înregistrare. Există unităţi
de digitizare care permit stocarea temporară a semnalelor digitizate.

88
3.2.2 Receptoare UNITE

UNITE este un exemplu de receptor care nu se conectează prin cablu la staţia

seismică de înregistrare (Figurile 3.8 şi 3.9). Un receptor are o masă de aproximativ 2
kg şi este uşor de manevrat având dimensiuni mici. Poate fi folosit prin plasarea pe
suprafaţa solului sau îngropat, pentru a împiedica furtul acestuia şi are o autonomie de
funcţionare de maxim două săptămâni. Permite stocarea informaţiei primite de la
geofoane 1C (RAU eX) şi 3C (RAU eX-3) şi verificarea continuă a datelor seismice
înregistrate (Figura 3.49). Fiecare receptor conţine un GPS pentru a determina poziţia
punctului de măsură, o linie de comunicare wire-less, două led-uri care arată starea lui
de funcţionare, mufă de conectare la geofon, mufă de conectare la cablul care
transmite datele, o baterie internă şi o unitate de memorie.

Figura 3.8: Receptor tip UNITE (http://www.sercel.com/products/Pages/unite.aspx)

Figura 3.9: Receptor tip UNITE conectat la geofoane 1C (a) şi 3C (b)

(http://www.sercel.com/products/Pages/unite.aspx)

89
3.2.3 Receptoare Smart Solo

Receptoarele Smart Solo pot fi folosite în orice mediu pentru înregistrarea undelor
seismice (Figura 3.10a,b). Funcţionarea acestora se bazează pe o aplicaţie instalată pe
laptop sau pe un telefon mobil. Din punct de vedere constructiv sunt alcătuite dintr-un
geofon vertical, baterie, unitate GPS, memorie care permite stocarea datelor până la
32 Gb, frecvenţe naturale de 10 Hz şi 5 Hz. Sensibilitatea receptorului de 5 Hz este de
76,7 V/m/s, iar a celui de 10 Hz este de 78,7 V/m/s. Receptoarele au o durată de
funcţionare de până la 50 de zile la temperaturi de maxim 25oC, interval de
eşantionare în timp de 1 ms şi program de funcţionare de 12 ore/zi. În aceleaşi condiţii
de temperatură, acestea pot fi folosite continuu, 24 ore/zi, până la 25 de zile.
Măsurătorile seismice se pot efectua la intervale de eşantionare în timp cu valori de 1
ms, 2 ms şi 4 ms. Preamplificarea variază între 0-24 dB cu un pas de 6 dB. Filtrul
anti-alias se aplică pentru 82,6% din frecvenţa Nyquist. Sunt uşoare, cântărind 1,1 kg
incluzând bateria şi pinul de cuplare cu solul. Mărimea receptorului este de 95
mm×103 mm×118 mm, fără pin; pinul având o lungime de 100 mm.

Figura 3.10a: Receptor Smart Solo în vedere (stânga) şi secţiune (dreapta); sursa:
www.smartsolo.com

Figura 3.10b: Întindere de receptoare pe teren; distanţa între receptoare de 2 m

90
3.2.4 Gruparea de geofoane liniară

Grupările de geofoane sunt folosite pentru a atenua sosirile seismice nedorite, de

exemplu undele de suprafaţă afectate sau nu de aliasing spatial. Răspunsul unei
grupări de geofoane se poate obţine în două feluri. Direct pe teren, prin conectarea
unui număr de geofoane la o singură ieşire, sau în etapa de prelucrare a înregistrărilor
seismice efectuate folosind geofoni individuali. În al doilea caz, răspunsul unei
grupări de geofoane se obţine prin însumarea unui număr de trase seismice egal cu
numărul dorit de geofoane dintr-o grupare şi reeşantionarea spaţială a rezultatului
însumării la distanţa dorită.
Parametrii importanţi în definirea unei grupări de geofoane sunt distanţa dintre
geofoanele din grupare, Δxg, şi intervalul de grup, ΔxG. Distanţa dintre geofoanele din
grupare se alege astfel încât undele de suprafaţă să nu fie afectate de aliasing spaţial în
timpul înregistrărilor. Intervalul de grup este distanţa dintre centrele a două grupări
alăturate. Valoarea acestuia se alege astfel încât undele reflectate să nu fie afectate de
aliasing spaţial după reeşantionarea rezultatului însumării traselor.
Valorile acestor două distanţe se determină prin calcul plecând de la formula de
definiţie a numărului de undă Nyquist şi presupunând cunoscute frecvenţele maxime
(fmax) şi vitezele minime (Vmin) pentru semnal şi zgomot:

1 1 f
k N  kmax    max (3.1)
min Vmin Tmin Vmin

1
kN  (3.2)
2xg

1 f
 max (3.3)
2xg Vmin

Vmin
x g  (3.4)
2 f max

Presupunând că frecvenţa maximă a undei de suprafaţă este 12 Hz iar viteza aparentă

minimă este 120 m/s, rezultă o distanţă optimă între geofoane de 5 m. Folosirea unui
Δxg ≤ 5 m permite înregistrarea corectă a undelor de suprafaţă caracterizate de o
frecvenţă maximă de 12 Hz şi o viteză minimă de 120 m/s.

Vmin_ s
x g  (3.5)
2 f max_ s

91
Din ecuaţia 3.5 rezultă că folosirea unui ΔxG ≤ 10 m permite înregistrarea corectă a
undelor reflectate caracterizate de o frecvenţă maximă de 80 Hz şi o viteză minimă de
1600 m/s.
Răspunsul unei grupări de geofoane se analizează folosind spectrul de amplitudine al
unei singure grupări de geofoane sau spectrul de amplitudine al unei înregistrări
seismice ce conţine răspunsul mai multor grupări de geofoane.
Spectrul de amplitudine al unei grupări de geofoane se calculează pornind de la
funcţia de transfer a grupării de geofoane, F(k). Se presupune că există o grupare de 5
geofoane spaţiate la distanţa constantă, ∆x, pe axa Ox. Geofonul 1 are poziţia (x -
2∆x), geofonul 2 are poziţia (x - ∆x), geofonul 3 are poziţia (x+0), geofonul 4 are
poziţia (x+∆x), iar geofonul 5 are poziţia (x+2∆x).
Funcţia de transfer în domeniul număr de undă, F(kx), se obţine după aplicarea
transformatei Fourier 1D tuturor semnalelor, f(x), primite de la fiecare geofon din
grupare:

    

 f ( x ) e i  x ( x  2 x )   f ( x ) e i  x ( x  x )   f ( x ) e i x ( x  0 )   f ( x ) e i  x ( x  x )   f ( x )e
i  x ( x  2 x )
, (3.6)
    



 f ( x)e
i x ( x  0 )
unde este transformata Fourier aplicată functiei f(x) dată de geofonul


cu poziţia x = 0 m.
Rearanjand suma de integrale și efectuând calculele se obţine:

sin k x 5x
F (k x )  (3.7)
sin k x x

În funcţie de valorile numărului de undă, pe spectrul de amplitudine se separă trei

zone. Prima zonă, numită zonă de trecere, este definită între k = 0 şi primul Notch de
anulare notat cu k1. Notch-ul de anulare este definit de valoarea numărului de undă la
care spectrul de amplitudine are valoarea zero. Valoarea acestui notch de anulare se
calculează folosind relaţia k1 = 1/L, unde L = MΔx; L este lungimea grupării de
geofoane iar M este numărul de geofoane din grupare. Semnalul din zona de trecere
este neatenuat după definirea grupării. A doua zonă, banda de rejecţie, este definită
între k1 şi kM-1, unde kM-1 = (M-1)/L, este ultimul Notch de anulare (Figura 3.11). Se
consideră că zgomotul este concentrat în această zonă şi trebuie atenuat. Această
atenuare se realizează prin minimizarea lobilor dintre k1 şi kM-1. A treia zonă este
definită pe intervalul (kM-1 - 2kN) şi este zona în care se concentrează semnalul, care
trece neatenuat. Spectrul de fază variază între 0 şi 3,14.

92
 Figura 3.11: Spectrul de amplitudine (stânga) şi de fază (dreapta) al unei grupări de
geofoane cu 12 elemente (Panea, 2007); BP - zonă de trecere, BR - zonă de rejecţie

Spectrele de amplitudine şi de fază ale unei grupări de geofoane se deformează în

prezenţa variaţiilor de amplitudine şi de fază.
Variaţiile de fază sunt generate de variaţiile de relief prezente în lungul profilului
seismic, de distanţele neregulate la care sunt plantaţi geofonii pe profil şi de variaţiile
laterale de viteză din zona de viteză mică. Spectrele de amplitudine şi de fază
prezentate în Figura 3.12 sunt obţinute pentru o grupare de geofoane cu 12 elemente
spaţiate la aprox. 5 m, eroarea maximă din poziţionarea lor este de ±0,5 m.
Deformarea spectrului de amplitudine faţă de spectrul obţinut în absenţa variaţiilor de
fază nu este destul de importantă, comparativ cu cea a spectrului de fază.

Figura 3.12: Spectrul de amplitudine (stânga) şi de fază (dreapta) obţinut pentru o grupare de
geofoane cu 12 elemente; linie punctată - distanțe regulate între elementele grupării, linie
continuă - distanţe neregulate, ±0,5 m, între elementele grupării (Panea, 2007)

Variațiile de amplitudine sunt generate de plantarea incorectă a geofoanelor pe profil,

cuplajul sol-geofon fiind diferit de la un geofon la altul. Cuplajul incorect afectează

93
amplitudinea semnalului de la ieşirea geofonului. Spectrele de amplitudine şi de fază
ale unei grupări de geofoane cu 12 elemente în care s-au dat ponderi aleatoare
(diferite de 1) tuturor geofoanelor sunt reprezentate in Figura 3.13. Prezenţa acestor
erori de amplitudine afectează ambele spectre.

Figura 3.13: Spectrul de amplitudine (stânga) şi de fază (dreapta) al unei grupări de geofoane
cu 12 elemente; linie punctată - în absența variațiilor de amplitudine, linie continuă - variaţia
de amplitudine de ±0,1 a fost aplicată tuturor geofoanelor din grupare (Panea, 2007)

Comparând spectrele de amplitudine obţinute în prezenţa variaţiilor de fază şi de

amplitudine se constată că variaţiile de amplitudine au un efect mult mai mare asupra
răspunsului unei grupări de geofoane comparativ cu cele de fază.
În cazul înregistrărilor seismice sau seismogramelor sintetice, efectul grupării de
geofoane se poate analiza în domeniul timp-distanţă sau frecvenţă-număr de undă,
prin analiza spectrului de amplitudine (f, k).
În Figura 3.14 se prezintă o seismogramă sintetică obţinută folosind 60 geofoane
individuale plasate la distanţe constante de 5 m. Evenimentul liniar reprezintă unda de
suprafaţă, care trebuie atenuată, iar evenimentul hiperbolic reprezintă unda simplu
reflectată ce trebuie protejată în timpul calculului răspunsului grupării de geofoane.
Energia undei simplu reflectate apare pe spectrul de amplitudine (f, k) sub forma unei
benzi negre apropiate de verticală până la frecvenţe de 75 Hz iar cea a undei de
suprafaţă este concentrată în banda înclinată observată la numere de undă 0-0.05 m-1
şi frecvenţe de maxim 25 Hz (Figura 3.15).
Răspunsul unei grupări de geofoane se obţine prin însumarea traselor din fiecare grup
de 12 geofoane (1-12, 2-13, 3-14 etc) şi reeşantionarea spaţială a rezultatului
însumării la 10 m (adică se păstrează fiecare a 2-a trasă). Efectul însumării de trase
este clar pe evenimentul liniar care este atenuat (Figura 3.14). Atenuarea
evenimentului liniar este observată şi pe spectrul de amplitudine (f, k) prezentat în
Figura 3.15. Poziţia numerelor de undă la care spectrul de amplitudine este zero este
indicată de benzile albe verticale care întrerup energia undei de suprafaţă (Figura
3.15).

94
 Figura 3.14: Seismogramă sintetică obţinută folosind geofoni individuali (stânga) si
răspunsul însumării de trase (dreapta); distanţa între geofoane 5 m (Panea, 2007)

Figura 3.15: Spectrul de amplitudine (f, k) al seismogramelor din Figura 3.14 (Panea, 2007)

Grupările de geofoane atenuează energiile aliasate introduse de variaţiile de fază şi de

amplitudine. În Figura 3.16 se prezintă o seismogramă obţinută folosind geofoane
individuale plasate la distanţe neregulate cu o eroare maximă de ± 1 m. Efectul
acestor variaţii este mai mare asupra undei de suprafaţă, fiind o undă care se propagă
cu o viteză mult mai mică decât cea a undei reflectate. Energia aliasată generată de
distanţele neregulate dintre geofoane este atenuată de formarea grupărilor de geofoane
(Figura 3.17).

95
Figura 3.16: Seismogramă obţinută cu geofoni individuali (stânga) şi după însumarea a câte
12 trase (dreapta); distanţa între trase aprox 5 m (Panea, 2007)

Figura 3.17: Spectrele de amplitudine (f, k) ale seismogramelor prezentate în Figura 3.16;
benzi gri înclinate – energie aliasată (Panea, 2007)

În modelarea seismogramelor, variaţiile de amplitudine pot fi introduse prin aplicarea

unor ponderi diferite geofoanelor individuale. În Figura 3.18 este prezentată o
seismogramă obţinută aplicând tuturor geofoanelor ponderi neregulate calculate cu o
eroare max. de ±0,2. Gruparea de geofoane atenuează suficient de bine energia
aliasată dată de variaţiile de amplitudine (Figura 3.19).

96
 Figura 3.18: Seismogramă obţinută cu geofoane individuale ponderate (stânga) şi după
însumarea a câte 12 trase (dreapta); eroare max. ±0,2 (Panea, 2007)

Figura 3.19: Spectrele de amplitudine (f, k) ale seismogramelor prezentate în Figura 3.18;
energia aliasată - benzi gri înclinate (Panea, 2007)

Înregistrările seismice conţin energii aliasate introduse de variaţiile de fază şi de

amplitudine care pot fi atenuate partial prin folosirea grupărilor de geofoane. Un
exemplu de astfel de înregistrare este prezentată în Figura 3.20; distanţele dintre
geofoanele individuale sunt de aprox. 5 m. Variaţiile de relief, distanţele variabile
dintre geofoane şi cuplajul imperfect sol-geofon sunt responsabile pentru prezenţa

97
energiilor aliasate observate pe spectrul de amplitudine (f, k) al înregistrării prezentat
în Figura 3.21.
O mare parte din energia aliasată şi energia undelor de suprafaţă a fost atenuată de
gruparea de geofoane cu 5 elemente; reeşantionarea spaţială a răspunsului însumării
de trase s-a făcut la 10 m. Energia undelor reflectate este observată între numerele de
undă -0,02 și +0,02 m-1 şi frecvenţe de 20-40 Hz. Energia undelor de suprafaţă
neatenuate de grupare apare pe întreg intervalul de număr de undă şi până la frecvenţe
de 16 Hz (Figura 3.21).

Figura 3.20: Înregistrare seismică obţinută folosind geofoane individuale (stânga) și respectiv
grupare de geofoane cu 5 elemente cu reeşantionate la intervalul de grup de 10 m (dreapta)

Numărul de geofoane folosit într-o grupare trebuie ales astfel încât să atenueze undele
de suprafaţă şi să protejeze pe cele reflectate. În Figura 3.22 este prezentată o
înregistrare obţinută folosind geofoane individuale plasate la distanţe de aprox. 5 m şi
spectrul ei de amplitudine (f, k). Undele de suprafaţă pot fi atenuate suficient de bine
folosind o grupare de 5 geofoane (Figura 3.23a). Energia undelor de suprafaţă,
inclusiv cea aliasată spațial, este atenuată după însumarea traselor. Benzile albe
verticale de pe spectrul ei de amplitudine (f, k) sunt Notch-urile de anulare; există
patru Notch-uri de anulare pentru o grupare cu 5 elemente. Reeşantionarea la
intervalul de grup de 10 m nu distruge undele seismice - acestea nu sunt afectate de
aliasing spaţial (Figura 3.23b).

98
 Figura 3.21: Spectrele de amplitudine (f, k) ale înregistrărilor prezentate în Figura 3.20

Figura 3.22: Înregistrare seismică obţinută folosind geofoane individuale şi spectrul ei de

amplitudine (f, k); distanţele dintre geofoane sunt de aprox. 5 m

99
 Figura 3.23a: Răspunsul însumării de trase reprezentat în domeniul timp şi spectrul ei de
amplitudine (f, k); simulare grupare de geofoane cu 5 elemente

Figura 3.23b: Răspunsul grupării de geofoane cu 5 elemente şi interval de grup egal cu 10 m

reprezentat în domeniul timp şi spectrul ei de amplitudine (f, k)

Folosirea unei grupări cu 12 geofoane atenuează undele de suprafaţă dar modifică

forma de undă a undei reflectate înregistrate la distanțe mari față de sursa seismică
(Figura 3.24a). Notch-urile de anulare sunt indicate pe spectrul de amplitudine (f, k)
de benzile albe verticale. Reeşantionarea la 10 m nu introduce energie aliasată (Figura
3.24b).

100
 Figura 3.24a: Răspunsul însumării de trase reprezentat în domeniul timp şi spectrul ei de
amplitudine (f, k); simulare grupare de geofoane cu 12 elemente

Figura 3.24b: Răspunsul grupării de geofoane cu 12 elemente şi interval de grup egal cu 10

m reprezentat în domeniul timp şi spectrul ei de amplitudine (f, k)

3.2.5 Gruparea de geofoane 3D

O grupare de geofoane 3D poate avea diferite forme şi anume grid rectangular, cerc,
de forma X sau Y (Figura 3.25). Pentru a calcula răspunsurile grupărilor de geofoane
s-au modelat seismograme folosind o rețea de 80 × 5 geofoane plasate la distanţa de 5
m în lungul liniei și perpendicular pe linie. Seismogramele sintetice s-au construit

101
pentru un mediu cu două strate orizontale, grosimea în primul strat fiind de 200 m.
Unda de suprafaţă are frecvenţa de 12 Hz şi viteza de 450 m/s. Unda reflectată are
frecvenţa de 36 Hz şi viteza de 1700 m/s. În modelare s-a folosit forma de undă
Ricker. Intervalul de eşantionare în timp a fost de 1 ms. Lungimea în timp a trasei
seismice a fost de 0,5 s.
Răspunsul grupării rectangulare cu 12×5 geofoane este prezentat în Figura 3.26.
Undele de suprafaţă au fost atenuate destul de bine, formele de undă reziduale sunt
observate între timpii 0-0,2 s (Figura 3.26c). Undele reflectate nu au fost atenuate
după însumare, forma de undă apărând la timpul de 0,25 s (Figura 3.26c). Atenuarea
undei de suprafaţă este destul de bună şi în zona în care aceasta interferă cu unda
reflectată (Figura 3.27). Pe această porţiune de seismogramă, interferenţa destructivă
dintre undele seismice este importantă (Figura 3.27b). Unda reflectată este clară pe
răspunsul grupării (Figura 3.27c).

Figura 3.25: Grupări de geofoane (a) liniare, (b) rectangulară, (c) cerc, de forma (d) X şi (e)Y
(Panea and Zgorcea, 2016)

102
Figura 3.26: (a) Seismogramă 3D cu geofoane individuale. (b) trasa a 6-a de pe linia a 3-a
este selectată din trasele implicate în gruparea de geofoane (dreptunghi roşu), (c) răspunsul
grupării de geofoane rectangulare (Panea and Zgorcea, 2016)

Figura 3.27: (a) Seismogramă 3D din geofoane individuale. (b) trasa a 25-a de pe linia a 3-a
este selectată din trasele implicate în gruparea de geofoane (dreptunghi rosu), (c) răspunsul
grupării de geofoane rectangulare (Panea and Zgorcea, 2016)

103
Grupările de geofoane circulare nu realizează o atenuare importantă a undelor de
suprafaţă. Amplitudinea acestora este aproape aceeaşi cu cea dinaintea folosirii
grupării. În Figura 3.28a sunt prezentate seismogramele obţinute folosind rețeaua de
80×5 geofoane. Trasele implicate în calculul răspunsului grupării de geofoane sunt
indicate în Figura 3.28a. După însumarea lor, amplitudinile undelor de suprafaţă şi
reflectate sunt aproape la fel cu cele dinainte de însumare (Figura 3.28b,c). În cazul în
care undele de suprafaţă şi reflectate interferă pe seismograma cu geofoane
individuale, acestea apar separate în timp pe răspunsul grupării circulare şi neatenuate
ca amplitudine (Figura 3.29).

Figura 3.28: (a) Seismogramă 3D din geofoane individuale; săgeţi albe - trasele implicate în
gruparea de geofoane. (b) trasa a 3-a de pe linia a 3-a, (c) răspunsul grupării de geofoane
circulare (Panea and Zgorcea, 2016)

104
Figura 3.29: (a) Seismogramă 3D din geofoane individuale; săgeţi albe - trasele implicate în
gruparea de geofoane. (b) trasa a 21-a de pe linia a 3-a, (c) răspunsul grupării de geofoane
circulare (Panea and Zgorcea, 2016)

Gruparea de geofoane de forma X nu atenuează undele de suprafaţă. În Figurile 3.30

şi 3.31 sunt prezentate răspunsurile acestor grupări folosind trase selectate din partea
de început a întinderii de geofoane individuale şi de mijloc. Amplitudinile undelor de
suprafaţă sunt aproape la fel de mari ca cele de pe trasele date de geofoanele
individuale.
Asemănător, grupările de geofoane de forma Y nu atenuează undele de suprafaţă
(Figurile 3.32 şi 3.33). Numărul redus de trase implicate în însumare şi diferenţa de
timp foarte mică dintre formele de undă selectate din undele de suprafaţă permit mai
mult o însumare constructivă a formelor de undă de pe trasele implicate în grupare în
loc de o însumare destructivă.

105
Figura 3.30: (a) Seismogramă 3D din geofoane individuale; săgeţi albe - trasele implicate în
gruparea de geofoane. (b) trasa a 3-a de pe linia a 3-a, (c) răspunsul grupării de geofoane de
forma X (Panea and Zgorcea, 2016)

Figura 3.31: (a) Seismogramă 3D din geofoane individuale; săgeţi albe - trasele implicate în
gruparea de geofoane. (b) trasa a 21-a de pe linia a 3-a, (c) răspunsul grupării de geofoane de
forma X (Panea and Zgorcea, 2016)

106
Figura 3.32: (a) Seismogramă 3D din geofoane individuale; săgeţi albe - trasele implicate în
gruparea de geofoane. (b) trasa a 3-a de pe linia a 3-a, (c) răspunsul grupării de geofoane de
forma Y (Panea and Zgorcea, 2016)

Figura 3.33: (a) Seismogramă 3D din geofoane individuale; săgeţi albe - trasele implicate în
gruparea de geofoane. (b) trasa a 21-a de pe linia a 3-a, (c) răspunsul grupării de geofoane de
forma Y (Panea and Zgorcea, 2016)

107
3.3 Receptoare folosite în seismica marină

3.3.1 Hidrofonul

Hidrofonul transformă variaţiile de presiune din apă în semnale electrice (Sheriff,

2002).
Caracteristicile impuse hidrofoanelor:
- să posede sensibilitate ridicată la variaţiile de presiune corespunzătoare undelor
seismice utile, adică ale undelor reflectate, şi sensibilitate foarte scazută la acţiunea
valurilor, vibraţiilor cablului de tracțiune, alte surse de zgomot etc.
- să permită obţinerea unui răspuns uniform pentru o gamă largă de frecvenţe.
Tipuri de hidrofoane (Orban, 1983):
- magnetostrictiv: are la bază proprietatea corpurilor feromagnetice de a se magnetiza
atunci când sunt supuse unor deformări exterioare. Din punct de vedere constructiv,
acest hidrofon este alcătuit dintr-un cilindru din material feromagnetic pe care este
înfăşurată bobina. Sub acţiunea variaţiei de presiune, fluxul magnetic indus se
modifică şi ia naştere o tensiune electrică proporţională cu deformarea hidrofonului.
- electromagnetic: din punct de vedere constructiv, acest tip de hidrofon seamănă cu
geofonul. Este alcătuit dintr-un magnet permanent solidar cu carcasa şi o bobină
mobilă care este pusă în mişcare de un resort ce preia deformările diafragmei elastice
prezentă la partea superioara a carcasei. Variaţiile de presiune din apă sunt preluate de
diafragmă şi transmise bobinei în care se va induce un flux magnetic variabil.
- cu reductanţă variabilă: din punct de vedere constructiv, bobina şi magnetul
permanent sunt fixe generând un câmp magnetic staţionar. Variaţiile de presiune din
exterior determină apariţia unui curent electric în bobină. Sensibilitatea hidrofonului
scade cu creşterea adâncimii apei datorită creşterii presiunii hidrostatice.
- piezoelectric: are la bază proprietatea anumitor minerale anizotrope de a produce
sarcini electrice pe feţele lor opuse atunci când sunt supuse unor presiuni exterioare,
de exemplu cuarţul, turmalina, sarea Rochelle. În construcţia acestor hidrofoane se
folosesc materiale cu proprietăţi asemănătoare, titanul de bariu, stronţiu, zirconatul de
plumb. Din punct de vedere constructiv, hidrofonul este alcătuit dintr-un suport
ceramic cu armături metalice la capete pe care se sprijină o plăcuţă de cupru peste
care se aplică un strat de cristal piezoelectric acoperit cu o folie dintr-un material bun
conducător de electricitate. În prezenţa unei variaţii de presiune, între plăcuţă şi folie
se măsoară o diferenţă de tensiune. Întregul ansamblu este pus într-un manşon de
cauciuc.

3.3.2 Streamer-ul

Din punct de vedere constructiv, Streamer-ul este un cablu alcătuit dintr-un tub cu un
înveliş din material plastic şi cu diametrul de ordinul centimetrilor. Lungimea cablului
variază între sute şi mii de metri, în funcţie de numărul canalelor seismice şi distanţa
dintre punctele de observaţie. Un Streamer poate avea lungimi de 1200, 1600, 2400,
3600, 4800 m.

108
Cablul seismic conţine următoarele elemente (Figura 3.34-3.38):
- cablul de tracţiune,
- ansamblul de scufundare,
- secţiunea de amortizare,
- secţiunea activă,
- ansamblul balizelor subacvatice active,
- ansamblul indicatorilor de adâncime,
- unitatea pentru ruperile în apă,
- balizele de suprafaţă.

Figura 3.34: Vas cu opt Streamer-e (http://www.bulwarkservices.com)

Figura 3.35: Detaliu din Streamer (http://www.bulwarkservices.com)

Figura 3.36: Unitate pentru controlul adâncimii (http://www.bulwarkservices.com)

Figura 3.37: Unitate pentru controlul poziției cablului (http://www.bulwarkservices.com)

109
 Figura 3.38: Senzor pentru determinarea poziției receptorilor
(http://www.bulwarkservices.com)

Cablul de tracţiune reprezintă porţiunea de cablu care face legătura între troliul de pe
vas şi sistemul de afundare, plasat în partea frontală a Streamer-ului, adică aproape de
vas (Orban, 1983). Pe acest cablu sunt plasaţi conductorii electrici care fac legătura
între diversele părţi ale cablului şi staţia seismică de pe vas. Lungimea cablului de
tracţiune este de cca. 250-300 m. Porţiunea care operează în apă este prevăzută cu
aripioare de cauciuc pentru evitarea agitaţiei şi zgomotului provocat de aceasta.
Ansamblul de afundare are rolul de a menţine această parte a cablului la adâncimea
dorită independent de viteza de tractare (Orban, 1983). Este alcătuit dintr-o baliză de
suprafaţă şi un cablu elastic la capătul căruia se găseşte o greutate fixată de cablul de
legătură prin intermediul unui lagăr pivotant. Lungimea cablului elastic de legătură se
alege în funcţie de adâncimea de imersiune a Streamer-ului.
Secţiunea de amortizare are rolul de a decupla acustic Streamer-ul de vasul de
înregistrare, adică să elimine influenţa zgomotelor generate de vas şi de valurile mării
care se pot transmite cablului seismic prin cablul de tracţiune sub forma unor
impulsuri acustice. Amortizarea este efectuată cu ajutorul a două materiale plastice
peste care stau conductorii electrici de conexiune, totul fiind montat într-un strat de
spumă de plastic (Orban, 1983).
Secţiunea activă cuprinde hidrofoanele (număr variabil, 20 – 100), transformatoare de
adaptare a impedanţei înalte a grupării de hidrofoane la impedanţa joasă a
amplificatorului seismic, conductori electrici, cablu de tracţiune pentru prelucrarea
efortului. Lungimea unei secţiuni active poate fi de 50, 70 sau 100 m (Orban, 1983).
Ansamblul balizelor subacvatice active cuprinde o serie de balize care se montează
direct pe cablu şi permit stabilizarea adâncimii prin corectarea continuă a poziţiei
cablului seismic cu ajutorul unui sistem servo-mecanic.
Ansamblul indicatorilor de adâncime cuprinde secţiuni scurte pline cu ulei, cuplate
între secţiunile active.
Unitatea pentru ruperile în apă este destinată controlului deviaţiei laterale a cablului
seismic de la linia profilului (Orban, 1983). Ruperile sunt reprezentate de undele
directe înregistrate la hidrofoanele plasate în anumite poziţii pe Streamer. Streamer-ul
este rectiliniu şi se găseşte pe direcţia profilului dacă intervalul de timp măsurat între
ruperi este constant.
Balizele de suprafaţă sunt în număr de două, una este plasată lângă ansamblul de
afundare şi cea de a doua la capătul depărtat de vas al cablului (Orban, 1983). Balizele

110
pot fi construite din metal sau din material plastic şi vopsite cu o culoare deschisă
pentru a putea fi observate de la distanţe mari.

3.3.3 Ocean Bottom Cable (OBC)

Aceştia sunt un tip de receptori plasați pe fundul mării, un receptor fiind compus din
trei geofoni şi un hidrofon. Se folosesc pentru adâncimi relativ mici, de ordinul sutelor
de metri. O echipa OBC conţine un vas ce poartă sursa seismică, un vas pe care se
face înregistrarea şi cel puţin două vase pentru cabluri (Figura 3.39).

Figura 3.39: Sistem de înregistrare folosind OBC-uri (www.pgs.com)

3.3.4 Ocean Bottom Seismometeres (OBS)

OBS-urile sunt folosite în studiile seismice pasive şi în studiile seismice 4D (x,y,z,t).

Din punct de vedere constructiv, un receptor OBS conţine un hidrofon şi trei geofoane
care înregistrează undele P, Sh şi Sv. OBS-ul este plasat direct pe fundul mării (Figura
3.40).

111
Figura 3.43: Sistem de înregistrare folosind OBS (www.geoexpro.com)

112
Capitolul 4
Prelucrarea datelor seismice de reflexie înregistrate în studii de
explorare pentru resurse naturale

4.1 Încărcarea seismogramelor în format SEG-Y

Rezultatul etapei de înregistrare a datelor seismice este reprezentat de o colecție de

seismograme. Numărul acestora este egal cu numărul punctelor de generare folosite în
etapa de înregistrare a datelor. O seismogramă este o colecție de trase cu punct de
generare comun, fiecare seismogramă conținând trasele sesismice obținute de la
canalele active în timpul generării într-un singur punct de pe profil.
Seismogramele sunt salvate, de regulă, în formatul SEG-Y. Formatul SEG-Y este
unul din standardele de date dezvoltat de către Societatea Geofizicienilor de
Explorare, pentru a ușura încărcarea datelor seismice în orice program de prelucrare a
acestora. Datele salvate în acest format conțin două părți, o parte binară care conține
trasele seismice și o parte în sistemul ASCII care conține header-ele traselor în care
sunt înscrise informațiile de baza care descriu trasele seismice.
Analiza header-elor la începutul prelucrării datelor este esențială deoarece furnizează
informațiile necesare prelucrării, cum ar fi intervalul de eșantionare, numărul de
eșantioane de timp/trasă, numărul de înregistrări, și numărul de trase în fiecare
înregistrare. Trasele auxiliare nu se încarcă, acestea conțin header-ele “uphole time” și
“sweep” care nu sunt necesare în prelucrare. În Figura 4.1a se prezintă meniul cu
opțiunile de încărcare a datelor în formatul SEG-Y. Un exemplu de seismogramă este
prezentat în Figura 4.1b.

4.2 Definirea și încărcarea geometriei

În această etapă se stabilesc relațiile între punctele de recepție și generare. Fiecărei

trase seismice i se atribuie o poziție pe profilul seismic. Informațiile necesare sunt
coordonatele (x,y,z) pentru punctele de generare și recepție. Distanța dintre sursă și
receptor, numită offset, și coordonatele (x,y) pentru punctele de reflexie (CDP) se
calculează folosind coordonatele receptorilor și surselor seismice, primite de la echipa
de topografi care se ocupă de trasarea profilului seimic pe teren.
În geometria 2D, punctele de generare şi de recepţie sunt plasate pe o linie dreaptă cu
sau fără variaţie pe ambele direcții, Ox şi Oy. Paşii care trebuie executaţi în definirea
geometriei sunt:
- introducerea parametrilor de bază folosiţi în etapa de înregistrare a datelor seismice:
distanţa dintre receptoare, distanţa dintre sursele seismice, primul şi ultimul receptor
de pe profilul seismic şi corespondenţa dintre coordonatele surselor şi receptorilor,
dacă acestea sunt identice sau nu (Figura 4.2a);
- introducerea coordonatelor (x,y,z) pentru toţi receptorii şi numărul pichetului
corespunzător fiecărui receptor (Figura 4.2b);

113
 Figura 4.1a: Parametrii folosiți pentru încărcarea seismogramelor salvate în format
SEG-Y

Figura 4.1b: Seismogramă obținută după etapa de înregistrare a datelor seismice de reflexie

- introducerea coordonatelor (x,y,z) pentru toate sursele seismice şi numărul

pichetului de lângă fiecare sursă seismică (Figura 4.2c);
- numărul de receptoare active pentru fiecare punct de generare (Figura 4.2c);
- indicarea primului receptor activ pentru fiecare punct de generare (Figura 4.2c);

114
- numărul de receptoare active pentru fiecare punct de generare – pattern (Figura
4.2d);
- calculul coordonatelor (x,y) pentru punctele de reflexie se realizează prin definirea
bin-ului; bin-ul este suprafaţa dreptunghiulară sau pătratică de pe limita seismică în
care se află punctele de reflexie de la care trasele seismice sunt colectate într-o
singură colecţie CDP (Figura 4.2e-g).

Figura 4.2a: Definirea geometriei 2D în baza de date

Figura 4.2b: Încărcarea coordonatelor geofoanelor

115
Figura 4.2c: Încărcarea coordonatelor punctelor de generare

Figura 4.2d: Definirea pattern-ului

116
Figura 4.2e: Calculul coordonatelor CDP – construire perechi sursă-receptor

Figura 4.2f: Calculul coordonatelor CDP

117
 Figura 4.2g: Salvarea în baza de date

Ordinul de acoperire multiplă variază în lungul profilului între valorile 1 și M datorită

distanțelor neregulate dintre surse și receptoare folosite pe teren.
Formula cu care se calculează valoarea maximă a ordinului de acoperire multiplă este:

ng  x g
M  (4.1)
2x s

unde ng este numărul maxim de geofoane active pentru un punct de generare, Δxg este
distanța dintre geofoane, Δxs este distanță dintre surse și M este ordinul de acoperire
multiplă.
Un exemplu de distribuție a ordinului de acoperire multiplă pentru o profilare
continuă este prezentată în Figura 4.3a. Deoarece distanțele între geofoane și surse nu
sunt constante, apar “gropițele” între valorile 150-210 și 260-280. Numărul de trase în
fiecare colecţie CDP creşte de la valoarea 1 la ambele capete ale profilului până la o
valoare maximă conform distribuţiei ordinului de acoperire multiplă (Figura 4.3b).

118
Figura 4.3a: Variația ordinului de acoperire multiplă pentru profilare continuă, dispozitiv cu
împușcare la capăt

Figura 4.3b: Variația numărului de trase în fiecare colecție CDP

4.3 Calculul și aplicarea corecțiilor statice

În timpul propagării undelor seismice, aceastea suferă întârzieri de timp produse de

relief și zona de viteză mică (ZVM). Pentru eliminarea acestor întârzieri se calculează
și se aplică corecțiile statice. Corecția pentru eliminarea întârzierii în ZVM are doar
valoare negativă iar corecția pentru eliminarea efectului reliefului are semn pozitiv
sau negativ în funcție de poziția planului de referință folosit în calculul corecțiilor față
de suprafață solului (Cox, 1999). În corecția de relief, timpul se calculează între baza
ZVM-ului și planul de referință (Figura 4.4a).

119
Figura 4.4a: Corecţiile pentru zona de viteză mică şi corecțiile de relief; tw – corecție pentru
ZVM, te – corecție pentru relief, RV – roca vie, receptoare - G1, G2 și G3

Corecţia pentru geofonul G1, unde planul final faţă de care se calculează corecţiile
este sub ZVM se calculează folosind:

t G1   t w  t e (4.2)

Corecţia pentru geofonul G2, unde planul final faţă de care se calculează corecţiile
intersectează ZVM se calculează folosind:

t G 2  t w  t e (4.3)

Corecţia pentru geofonul G3, unde planul final faţă de care se calculează corecţiile
este deasupra suprafeţei solului se calculează folosind:

tG 3  t w  te (4.4)

Pentru fiecare trasă seismică, corecţia statică este dată de suma dintre corecţia aplicată
sursei şi cea aplicată geofonului de la care s-a obţinut trasa analizată. În funcţie de
poziţiile surselor si geofoanelor faţă de ZVM avem următoarele situaţii:

a) Sursa și geofonul la suprafața solului

Conform Figurii 4.4b, corecţia pentru sursă se calculează folosind:

H H  z  H zvm  H zvi   z PR
t S  t w  te   zvm  zvi   S (4.5)
 Vzvm Vzvi  Vrv

unde zS este cota sursei seismice şi zPR este cota planului de referinţă. Presupunem că
vitezele în ZVM şi ZVI variază lateral, de aceea avem simboluri diferite la locaţiile
sursei şi geofonului.
Corecţia pentru geofon se calculează folosind:

H H  zG  H zvm g  H zvi g   z PR
tG  t w  te   zvm g  zvi  g  (4.6)
V Vzvi g  Vrv g
 zvm g 

120
unde zG este cota geofonului.
În relaţiile 4.5 şi 4.6, tw reprezintă corecţiile pentru zona de viteză mică şi zona de
viteză intermediară iar te reprezintă corecţia de relief. Deoarece planul de referinţă
este sub zona de viteză intermediară, ambele corecţii sunt cu minus.

Figura 4.4b: Sursa şi geofonul la suprafaţa solului

b) Sursa sub zona de viteză mică şi geofonul la suprafaţa solului

Corecţia pentru sursă se calculează folosind numai corecţia pentru relief, nu mai este
necesară aplicarea corecţiei pentru ZVM:

z S  H S  z PR
t S  t e   (4.7)
Vrv

unde zS este cota sursei seismice la suprafaţa solului, Hs este adâncimea punctului de
generare şi zPR este cota planului de referinţă (Figura 4.4c).

Figura 4.4c: Sursa sub zona de viteză mică şi geofonul la suprafaţa solului

Dacă nu se cunoaşte exact adâncimea punctului de generare folosim timpul de

propagare de la punctul de generare spre suprafaţa solului (tuh - uphole time):

H zvm z S  H zvm  z PR
t S  t w  t e     tuh (4.8)
Vzvm Vrv

121
Corecţia pentru geofon se calculează folosind:

H zvm  g zG  H zvm  g  z PR
tG  t w  te    (4.9)
Vzvm  g Vrv  g

c) Sursa în zona de viteză mică şi geofonul la suprafaţa solului

Corecţia pentru sursă se calculează folosind (Figura 4.4d):

Figura 4.4d: Sursa în zona de viteză mică şi geofonul la suprafaţa solului

Corecţia pentru geofon se calculează folosind:

H zvm  g zG  H zvm  g  z PR
tG  t w  te    (4.10)
Vzvm  g Vrv  g

Parametrii ZVM, ZVI şi RV se calculează folosind microseismocarotajul şi profilele

scurte de refractie, din seismica de refracţie de mică adâncime.
Microseismocarotajul (MSC) se realizează sub două forme, direct şi invers. În
varianta MSC direct, receptorii se pun în gaura de sondă iar generarea energiei
seismice se face la suprafaţa solului la o distanţă de 5 m faţă de verticala găurii de
sondă. Distanţa la care se pun receptorii în gaura de sondă este de 3-5 m (Figura 4.5).
Cu această configuraţie se obţin timpii de propagare pentru un profil nelongitudinal,
deoarece sursa seismică nu este coliniară cu receptorii. Pentru a transforma timpii de
observaţie în timpi obţinuti pentru un profil longitudinal se foloseşte următoarea
formulă:

t _ cor  cos   t _ obs (4.11)

și
5  5 
tg  ;  arctg   (4.12)
z_G  z_G 

unde t_obs este timpul de propagare pe direcţia geofon-sursa seismică iar t_cor este
timpul de propagare pe verticala găurii de sondă.
MSC-ul invers se realizează punând sursele în interiorul găurii de sondă şi receptorul
la suprafaţa solului. Nu este o metodă des folosită în practică.

122
 5m S
t(s)
h_zvm V_zvm

G V_zvi
h_zvi
3-5m
G
V_rv

h(m)
Figura 4.5: MSC direct (stanga) cu reprezentarea timpilor de propagare corectați pentru
profil longitudinal (dreapta)

4.4 Filtrarea de frecvență

Pentru eliminarea/atenuarea zgomotului coerent și necoerent de pe înregistrările

seismice se aplică filtrarea de frecvență. Aceasta trebuie aplicată după corecțiile
statice, deoarece aceste corecții atenuează energia aliasată introdusă de variațiile de
relief și de variațiile laterale de viteză în ZVM și ZVI. Filtrele cele mai folosite în
prelucrarea datelor seismice sunt filtrul trece-bandă, filtrul frecvență-număr de undă
(f-k), deconvoluția spike și deconvoluția predictivă. Filtrul Notch este folosit pentru a
elimina o singură valoare de frecvență. Filtrul trece-sus este folosit pentru eliminarea
frecvențelor joase iar filtrul trece-jos este folosit pentru a elimina frecvențele înalte
(Figura 4.6a).

Figura 4.6a: Spectrele de frecvență pentru filtrul (a) trece bandă, (b) trece sus, (c) trece jos și
(d) Notch

123
- Filtrul Notch este folosit pentru a elimina frecventele corespunzătoare liniilor de
curent și se aplică pentru valori între 50-60 Hz (Figura 4.7).

Figura 4.7: Înregistrare seismică reprezentată în domeniul (t, x) și spectrul de amplitudine (f,
k) înainte și după aplicarea filtrului Notch la 50 Hz (bandă verde de pe spectru)

- Filtrul trece-bandă este aplicat pentru un interval de frecvență care conține

dominant frecvențele utile ale semnalului. Dacă seismograma conține un număr mare
de trase seismice, filtrul poate fi definit folosind valori diferite de frecvențe pe ferestre
de timp și de offset.
Figurile 4.8a și 4.8b prezintă o înregistrare seismică înainte și după aplicarea filtrului
trece-bandă pentru intervalul de frecvențe 14-60 Hz. Undele de suprafață care au fost
puternic afectate de aliasing spațial, au fost îndepărtate sau atenuate foarte bine.
Undele frontale sunt vizibile după filtrare deoarece o mare parte din energia lor,
aliasată sau nu, este prezentată pe intervalul de frecvență folosit în filtrare.
Pentru rezultate mai bune se pot îndepărta undele frontale înainte de filtrare prin
aplicarea unui top-mute (Figura 4.8c). Energia undelor frontale nu se mai observă pe
spectrul de amplitudine reprezentat în domeniul frecvență-număr de undă (f-k) al
seismogramei cu top-mute aplicat. Apoi, undele de suprafață sunt eliminate foarte
bine doar prin aplicarea filtrului de frecvența trece-bandă (Figura 4.8d).

124
Figura 4.8a: Înregistrare cu 48 de geofoane reprezentată în domeniile (t, x) și (f, k); intervalul
de eșantionare în timp este de 2 ms, distanța dintre geofoane este de 50 m

Figura 4.8b: Înregistrarea seismică din Figura 4.8a dupa aplicarea unui filtru trece-bandă
pentru 14-60 Hz

125
Figura 4.8c: Înregistrarea seismică din Figura 4.8a după eliminarea undelor frontale folosind
top-mute

Figura 4.8d: Înregistrarea seismică din Figura 4.8c după eliminarea undelor frontale folosind
top-mute și după filtrarea trece-bandă pentru 14-60 Hz

Faza filtrului folosit depinde de forma de undă a datelor seismice. Pentru datele cu
formă de undă de fază minimă, cum ar fi datele obținute folosind surse seismice

126
explozive și tun cu aer, se folosește un filtru de fază minimă. În cazul datelor cu formă
de undă de fază zero, cum ar fi datele Vibroseis, se folosește un filtru cu fază zero.
În Figurile 4.9a-c se prezintă un exemplu de înregistrare obținut folosind surse
explozive pentru generarea undelor seismice. Undele de suprafață sunt atenuate foarte
bine prin aplicarea unui filtru de fază minimă. Folosirea unui filtru de fază zero
introduce lobi suplimentari în forme de undă după filtrare, un tip de zgomot care
trebuie eliminat.

Figura 4.9a: Înregistrare seismică cu formă de undă de fază minimă

Figura 4.9b: Înregistrarea din Figura 4.9a după aplicarea unui filtru trece-bandă de fază
minimă

127
Figura 4.9c: Înregistrarea din Figura 4.9a după aplicarea unui filtru trece-bandă de fază zero

- Filtrul frecvență-număr de undă (f-k) este definit și aplicat în domeniul f-k. Filtrul
f-k se poate folosi în două variante, accept și reject. În variant accept, se păstrează
energia din interiorul poligonului f-k, iar în varianta reject energia din interiorul
poligonului f-k este anulată.
Un exemplu de seismogramă care conține unde reflectate de la limite de strat
înclinate, unde de suprafață și unde frontale este prezentat în Figura 4.10a. Undele
reflectate sunt caracterizate de frecvențe până la 50 Hz. Undele frontale se identifică
ușor pe spectrul de amplitudine (f, k) până la frecvente de aproximativ 40 Hz. Undele
de suprafață sunt afectate de aliasing-ul spațial dat de distanța mare dintre geofoane
(25 m) și sunt observate pe spectrul de amplitudine (f, k) până la aproximativ 15 Hz.
Cel mai eficient filtru pentru eliminarea undelor de suprafață este filtrul f-k aplicat în
varianta reject. Pentru aplicarea filtrului se construiește un poligon f-k în care este
inclusă energia care trebuie atenuată (Figura 4.10b). Undele de suprafață se elimină
suficient de bine prin aplicarea filtrului f-k (Figura 4.10c). Undele seismice cu
frecvențe mai mari de 50 Hz sunt eliminate prin aplicarea unui filtru trece-bandă
pentru frecvențele 14-48 Hz (Figura 4.10d). Editarea traselor zgomotoase se poate
efectua înainte și după filtrarea de frecvență.

128
Figura 4.10a: Seismogramă reprezentată în domeniul timp-distanță (stânga) și frecvență-
număr de undă (dreapta)

Figura 4.10b: Seismograma din Figura 4.10a cu indicarea poligonului f-k

129
 Figura 4.10c: Seismograma din Figura 4.10b după aplicarea filtrului f-k

Figura 4.10d: Seismograma din Figura 4.10c după aplicarea filtrului trece-bandă de frecvență

130
- Deconvoluția este o metodă de filtrare a datelor seismice care îngustează formele de
undă, atenuează reverberațiile sau multiplele de fază scurtă (Yilmaz, 2001).
O trasă seismică, y(t), se obţine din convoluţia semnalului generat de sursă, x(t), cu
funcţia de reflectivitate, r(t), la care se adaugă zgomotele coerente și/sau necoerente.
Deconvoluţia elimină semnalul x(t) și zgomotele din trasa seismică cu scopul de a se
obţine numai funcţia de reflectivitate. În Figura 4.11a este prezentată o seismogramă
folosită pentru aplicarea deconvolutiei.

Figura 4.11a: Exemplu de înregistrare seismică înainte de aplicarea deconvoluției

- Deconvoluţia spike creşte conţinutul de frecvenţă al undelor seismice prin

îngustarea formelor de undă, aducerea lor cât mai aproape de un spike şi, deci,
creşterea rezoluţiei temporale (Figura 4.11b). Corelarea încrucişată dintre răspunsul
dorit, d(t) = (1,0,0,...,0), şi semnalul de intrare, x(t) = (x0. x1, x2,..., xn-1), are ca rezultat
s(t) = (x0, 0, 0, ..., 0), pentru întârzieri pozitive. Răspunsul deconvoluţiei este foarte
bun dacă semnalul este de fază minimă. Dacă semnalul de intrare nu este de fază
minimă, deconvoluţia spike nu îl poate converti într-un spike de întârziere zero
(Yilmaz, 2001).

131
 Figura 4.11b: Înregistrarea seismică din Figura 4.11a după deconvoluţia spike

- Deconvoluţia predictivă foloseşte timpii undelor simplu reflectate pentru a prezice

timpii undelor multiplu reflectate, pe care le atenuează/elimină de pe înregistrările
seismice. Teoretic, lungimea operatorului de deconvoluţie este de 10 ori mai mică
decât lungimea porţii de deconvoluţie. Poarta de deconvoluţie se defineşte pe
înregistrarea seismică astfel încât să conţină dominant unde reflectate. Seismograma
din Figura 4.11c este filtrată folosind deconvoluția predictivă. Prin compararea cu cea
din Figura 4.11b se constată că undele reflectate sunt caracterizate de frecvențe mai
joase decât cele rămase după aplicarea deconvoluției spike.

132
 Figura 4.11c: Înregistrarea seismică din Figura 4.11a după deconvoluţia predictivă

4.5 Analiza de viteză și corecția Normal Move-Out

Analiza de viteză în prelucrarea standard a datelor seismice de reflexie se efectuează

pe colecţii CDP cu trasele seismice filtrate. În această analiză se determină vitezele de
însumare care orizontalizează cel mai bine evenimentele hiperbolice observate pe
colecţiile CDP. Vitezele de însumare sunt folosite, mai departe, pentru însumarea
traselor din colecţiile CDP, migrare şi conversie timp-adâncime. Migrarea şi
conversia timp-adâncime pot fi efectuate folosind şi viteze de interval în timp sau
viteze de interval în adâncime, viteze care se pot obţine din vitezele de însumare sau
din analizele efectuate pe date neînsumate (colecţii de trase cu punct de generare
comun sau punct de recepţie comun) sau analize pe date însumate (secţiuni Common
Reflection Surface).
Analiza de viteză standard se efectuează pe super-colecţii CDP formate din gruparea
unui număr de colecţii CDP alăturate. Numărul de colecţii CDP implicate în formarea
super-colecţiilor depinde de complexitatea geologică din subsol şi de gradul de
detaliere dorit al modelului de viteză. Colecţiile CDP de la capetele profilului seismic
conţin un număr redus de trase, care nu permite efectuarea unei analize eficiente de
viteză. Din acest motiv se construiesc super-colecţiile CDP.
Super-colecţiile CDP sunt scanate pentru anumite valori de viteză. Se salvează viteza
pentru care un anumit eveniment hiperbolic este orizontalizat împreună cu valoarea
timpului de sosire al acestuia la offset zero. Această orizontalizare constă în
eliminarea diferenţelor de timp calculate pentru o anumită viteză între orizontală şi
formă hiperbolică a evenimentului.

133
Formula cu care se calculează și aplică corecţiile NMO se obţine plecând de la ecuaţia
hodografului undei simplu reflectate de la o limită orizontală:

1
t x 2  4h 2 (4.13)
V1

unde V1 este viteza de propagare în mediul acoperitor limitei reflectatioare, x este

poziţia geofonului care înregistrează sosirea undei reflectate iar h este adâncimea
limitei reflectatoare.
În această situaţie, hiperbola de reflexie este simetrică faţă de punctul de împuşcare
plasat în originea sistemului (x, t), deci este simetrică faţă de axa timpului. Timpul
minim de propagare al undei reflectate este cunoscut sub numele de timp ecou (to =
2h/V1). Înlocuind timpul ecou în ecuaţia hodografului obţinem:

1 1 x2
t x 2  4h 2  x 2  (toV1 )2  to  1; (4.14)
V1 V1 (toV1 ) 2

Prin dezvoltarea în serie a relaţiei de mai sus şi presupunând că toV1 >> x obţinem:

 1  x 2 1  x 4 
t  t 0 1        ....  (4.15)
 2  t oV1  8  t 0V1  
 

Pentru a calcula diferenţa dintre timpii de sosire ai unei unde reflectate la două
geofoane G1 şi G2 putem scrie:

 1  x 2 
t1  t 0 1   1   (4.16)
 2  t oV1  
 
 1 x   2

t 2  t 0 1   2   (4.17)
 2  t oV1  
 
 1  x 2   1  x 2 

t  t 2  t1  t0 1   2
  t 1   1  
 (4.18)
 2  t oV1   0  2  t oV1  
   
2
1 1  2
t  t 0  
 x2  x12
2  t 0V1 
 (4.19)

t 
1
2t0V12

x22  x12  (4.20)

În cazul în care aceste diferenţe de timp sunt calculate faţă de timpul ecou, to, Δt
reprezintă corecţia Normal Move-Out:

 1  x 2  1  x 
2

t  t 2  t0  t 0 1   2
 t  t  2
 (4.21)
 2  t oV1   0 0 2  t oV1 
 

134
Se continuă procedeul până la scanarea tuturor colecţiilor CDP. În final se obţine un
model de viteză 2D. În Figurile 4.12a,b este prezentată analiza de viteză pe o colecţie
CDP înainte şi după corecţia NMO.

Figura 4.12a: Analiză de viteză fără corecție NMO; viteze de însumare – linii roșu și alb

Figura 4.12b: Analiza de viteză după corecția NMO; viteze de însumare – linii roșu și alb

135
4.6 Însumarea traselor

Trasele din fiecare colecţie CDP cu corecţia NMO aplicată se însumează având ca
rezultat o singură trasă. Dacă într-un set de date avem 100 colecţii CDP, după
însumare obţinem wqplanul final inainte de reprezentarea si salvarea sectiunii
seismice.
În cazul în care structura geologică din zona investigată nu este complicată având, de
exemplu, o succesiune de strate orizontale sau puţin înclinate, secţiunea seismică
nemigrată reflectă corect imaginea structurală din subsol (Figura 4.13a). Dacă
structura geologică din subsol este complicată (sinclinale, anticlinale, falii etc),
secţiunea seismică trebuie migrată pentru a se obţine o imagine structurală corectă. În
Figura 4.13b este prezentat un exemplu de secţiune seismică obţinută din date
înregistrate într-o zonă cu geologie complicată.

Figura 4.13a: Secţiune seismică de timp nemigrată dintr-o zonă cu structura geologică simplă

136
 Figura 4.13b: Secţiune seismică de timp nemigrată dintr-o zonă cu structură geologică
complicată

4.7 Migrarea datelor seismice

Migrarea este procedeul prin care o limită geologică este deplasată din poziţia în care
a fost măsurată în poziţia ei reală din adâncime (Yilmaz, 2001). Aplicarea acestui
procedeu cere existenţa unor informaţii cât mai corecte de viteză. Dacă viteza folosită
în migrare este incorectă atunci şi noua poziţie a limitei este incorectă.
În funcţie de poziţia în fluxul de prelucrare a datelor seismice de reflexie în care se
aplică această migrare avem:
- migrare aplicată înainte de însumarea traselor seismice din colecţiile CDP,
- migrare aplicată după însumarea traselor seismice din colecţiile CDP.
În funcţie de domeniul în care se rulează migrarea avem migrare aplicată în timp şi în
adâncime, folosind un model de viteză care conţine viteze de însumare, viteze de
interval în timp sau în adâncime.
Efectele migrării:
- limite orizontale sau cu înclinare foarte mică: limita nu îşi schimbă poziţia în timp pe
secţiunea seismică migrată, înclinarea şi forma (Figura 4.14a);
- limite înclinate: limita migrată este deplasată în sens ascendent limitei nemigrate,
este micşorată ca lungime iar unghiul ei de înclinare creşte comparativ cu unghiul
limitei nemigrate (Figura 4.14b).

137
 Figura 4.14: Efectele migrării în cazul unei limite (a) orizontale și (b) înclinate

- Migrarea aplicată după însumarea traselor

Datele de intrare în acest tip de migrare sunt reprezentate de secţiuni seismice şi
modele de viteze de însumare sau de interval, în funcţie de algoritmul folosit în
migrare. În Figurile 4.15a,b sunt prezentate secţiuni seismice migrate obţinute
folosind ca date de intrare secţiunile seismice de timp şi modele 2D cu viteze de
însumare. Comparând secţiunea migrată prezentată în Figura 4.15a cu cea nemigrată
din Figura 4.13a se observă că nu există diferenţe importante între acestea, explicaţia
fiind prezenţa unei structuri geologice simple în zona investigată. În cazul secţiunii
prezentate în Figura 4.13b, evenimentele care formează un ‘×’, observate între CDP-
urile 2500 – 2645 şi 2945 – 3125 pe intervalul de timp 1000-1400 ms, sunt deplasate
prin migrare în poziţia lor corectă indicând prezenţa unor bazine (Figura 4.15b).

Figura 4.15a: Varianta migrată în timp a secțiunii din Figura 4.13a

138
 Figura 4.15b: Varianta migrată în timp a secțiunii din Figura 4.13b

- Migrarea aplicată înainte de însumarea traselor

Acest tip de migrare se aplică pe colecţii CDP cu sau fără corecţia NMO aplicată
înainte de migrare. În Figura 4.16a,b este prezentată o colecţie CDP înainte şi după
migrarea în timp. Datele migrate pot fi folosite pentru îmbunătăţirea vitezelor folosite
pentru însumare şi migrare. Astfel, analiza de viteză standard se reia pe colecțiile CDP
migrate iar migrarea se repetă cu noul model de viteză. Analiza de viteză şi migrarea
se pot repeta până când se obţine cea mai bună imagine pentru secţiunea seismică de
timp.

Figura 4.16a: Colecţie CDP înainte de migrarea în timp (Panea et al., 2013)

139
Figura 4.16b: Colecţie CDP după migrarea în timp (Panea et al., 2013)

140
Capitolul 5
Prelucrarea datelor seismice înregistrate în studii de mediu și
geotehnică

Măsurătorile seismice de reflexie sunt folosite pentru obținerea informațiilor despre

structura geologică din subsol, despre distribuțiile de viteze ale undelor longitudinale
(P) și transversale (S). Aceste informații sunt utile în studiile de mediu și în
geotehnică.
Undele seismice considerate semnal depind de obiectivul lucrării. Astfel, undele
reflectate sunt considerate semnal atunci când se dorește obținerea secțiunilor
seismice de timp și convertite în adâncime. Undele frontale se prelucrează pentru
construirea distribuțiilor de viteze ale undelor P. Undele de suprafață se analizează
pentru determinarea vitezelor undelor S.

5.1 Prelucrarea undelor reflectate

Prelucrarea înregistrărilor seismice de reflexie se efectuează folosind următorii paşi:

- încărcarea înregistrărilor seismice,
- definirea geometriei,
- calculul şi aplicarea corecţiilor statice,
- filtrarea de frecvenţă,
- analiza de viteză şi corecţia Normal Move-Out,
- însumarea traselor,
- migrarea în timp (cand este posibil),
- conversia în timp-adâncime.

5.1.1 Încărcarea înregistrărilor seismice (format .dat, .sg2, .su, seg-y)

În funcţie de programul în care se prelucrează datele seismice, înregistrările se încarcă

în format .dat (Geometrics), .sg2 (Reflex), .su (Seismic Unix) şi seg-y (Seismic Unix,
Promax).
În Figura 5.1 sunt prezentate exemple de înregistrări seismice alăturate în care sursa
folosită a fost un ciocan de 10 kg. Măsurătorile au fost efectuate folosind o întindere
fixă de 48 geofoane spaţiate la 2 m. Distanţa dintre surse a fost de 4 m. Intervalul de
eşantionare în timp a fost de 0.001 s, iar lungimea înregistrării a fost de 2 s.
Undele de suprafaţă (evenimentele liniare) sunt cel mai uşor de observat fiind
caracterizate de amplitudini mai mari decât cele ale undelor frontale şi reflectate.
Geofonul 19 a avut un contact imperfect cu solul iar trasa rezultată este zgomotoasă,
nu conţine informaţie seismică utilă.
În studiile seismice de mică adâncime cea mai mare parte din energia generată de
sursă se propagă sub formă de unde de suprafaţă. Pentru a putea atenua suficient de

141
bine aceste unde zgomotoase în timpul prelucrării datelor, distanţa dintre geofoane
folosită în timpul măsurătorilor seismice trebuie să permită înregistrarea undelor de
suprafaţă fără să fie afectate de aliasing-ul spaţial. Prezenţa lui afectează acurateţea
proceselor de filtrare şi însumare a datelor seismice.

Figura 5.1: Înregistrări seismice de reflexie alăturate; sursa seismică – ciocan, 10 kg

5.1.2 Definirea şi încărcarea geometriei în baza de date a proiectului şi în header-ul

traselor seismice

Următorul pas în prelucrarea datelor seismice de reflexie este definirea geometriei.

Datele de intrare în această etapă sunt coordonatele (x,y,z) ale surselor şi geofoanelor
măsurate pe profilul seismic.
În cele mai multe studii se calculează coordonatele X folosind distanţele dintre surse
şi geofoane, considerând coordonata Y egală cu zero. Variaţiile de relief se pot
măsura în timpul plantării geofoanelor, de la un geofon la altul, când se măsoară
distanţa dintre acestea. Pe baza acestor coordonate se determină offset-ul (distanţa
sursă – geofon) şi coordonatele (x, y) ale punctelor de reflexie (CDP). În cazul ideal,
când suprafaţa de observaţie şi limita reflectatoare sunt orizontale, punctele de
reflexie se află la jumătatea distanţei dintre sursă şi geofon. Offset-ul poate avea
valori cu semn şi fără semn (numai pozitive). În cazul offset-ului cu semn, geofoanele
plasate în spatele surselor au offset negativ.
Figurile 5.2a,b prezintă coordonatele x ale geofoanelor folosite într-un studiu seismic
în care măsurătorile au fost efectuate folosind o întindere fixă de 48 geofoane.

142
Distanţa dintre geofoane a fost de 2 m, iar cea dintre sursele seismice a fost de 4 m
(Figura 5.3). Ordinul de acoperire multiplă obţinut pentru acest tip de dispozitiv
seismic este prezentat în Figura 5.4.

Figura 5.2a: Definirea geometriei pentru receptori

143
 Figura 5.2b: Definirea geometriei pentru receptori

Figura 5.3: Definirea geometriei pentru surse. 1st Live Station - primul geofon activ pentru
fiecare sursă, Station – geofonul de lângă sursă

144
Figura 5.4: Variaţia ordinului de acoperire multiplă (Fold) pentru întindere fixă de geofoane

În cazul în care măsurătorile seismice au fost efectuate folosind profilarea continuă,

distribuţia ordinului de acoperire multiplă arată ca în Figura 5.5. Pentru acest
exemplu, înregistrările seismice au fost efectuate folosind 72 geofoane plasate la
distanţe de 2.5 m. Distanţa dintre sursele seismice a fost de 7.5 m.

Figura 5.5: Variaţia ordinului de acoperire multiplă (FOLD) pentru profilare continuă

Coordonatele surselor, geofoanelor, punctelor de reflexie şi valorile de offset sunt

încărcate în header-ele traselor şi în baza de date (Figura 5.6 prezintă prima
înregistrare din Figura 5.1 după încărcarea geometriei).

145
 Figura 5.6: Înregistrarea seismică din Figura 5.1 cu geometria încărcată

5.1.3 Calculul şi aplicarea corecţiilor statice

Corecţiile statice se calculează şi se aplică pentru a elimina diferenţele de timp

introduse în propagarea undelor reflectate de variaţiile de relief, variatiile laterale de
viteză din zona de viteza mică si intermediară şi variaţiile de grosime ale acestor două
zone. Aceste corecţii se calculează faţă de un plan de referinţă orizontal. Cota acestui
plan trebuie să fie apropiată de cea mai mare cotă măsurată pe profil. Folosirea unei
cote mai mici decât cele măsurate pe profil elimină informaţia seismică obţinută de la
stratele de sub suprafaţa solului. Folosirea unei cote mult mai mare decât cele
măsurate pe profil poate introduce erori în calculul corecţiilor prin folosirea unei
viteze incorecte pentru înlocuirea mediului (aer) dintre suprafaţa solului şi planul de
referinţă. Descrierea din punct de vedere matematic a modului în care se calculează
corecţiile statice este prezentată în Capitolul 4.
Timpii primelor sosiri sunt folosiţi pentru a determina valoarea/valorile vitezelor de
înlocuire, care sunt folosite mai departe în calculul corecţiilor statice (Figura 5.7). Se
consideră că valorile corecţiilor statice sunt calculate corect dacă reprezentarea
acestora este imaginea în oglindă a reliefului (Figura 5.8). Corecţiile pentru geofoane
sunt diferite de la o trasă la alta. Corecţiile pentru surse diferă de la o înregistrare la
alta şi sunt la fel pentru toate trasele dintr-o înregistrare.

146
 Figura 5.7: Timpii primelor sosiri (sus) înainte şi (după) corectarea manuală a acestora

Figura 5.8: (sus) Relieful şi (jos) corecţiile statice calculate pentru un plan de referinţă la 500
m şi o viteză de înlocuire de 2100 m/s

147
5.1.4 Filtrarea de frecvenţă

Atenuarea şi/sau eliminarea undelor zgomotoase (undele de suprafaţă) se efectuează

prin aplicarea unor filtre de frecvenţă cum ar fi filtrul trece banda, filtrul f-k, filtrul
care se aplică pentru atenuarea unei unde de suprafaţă caracterizate de o anumită
valoare de viteză. În Figura 5.9a prezintă un exemplu de înregistrare în domeniul (t, x)
şi (f, k). Undele de suprafaţă sunt afectate de aliasing-ul spaţial ca efect al folosirii
unei distanţe de 2 m între geofoane în etapa de înregistrare a datelor seismice.
Filtrul f-k se poate defini şi aplica în varianta reject sau accept (Figurile 5.9a şi
5.10a). Varianta reject înseamnă că atenuăm energia care se află în interiorul
poligonului f-k (Figura 5.9b). Varianta accept înseamnă că păstrăm energia care se
află în interiorul poligonului f-k (Figura 5.10b). Aplicarea unui filtru trece bandă după
folosirea filtrului f-k în varianta reject permite păstrarea frecvenţelor utile (Figura
5.11).

Figura 5.9a: Înregistrare reprezentată în domeniul timp şi spectrul ei de amplitudine (f, k)

înainte de aplicarea filtrului f-k (linia neagră) în varianta reject

148
Figura 5.9b: Înregistrare reprezentată în domeniul timp şi spectrul ei de amplitudine (f, k)
după aplicarea filtrului fk (linia neagră) în varianta reject

Figura 5.10a: Înregistrare reprezentată în domeniul timp şi spectrul ei de amplitudine (f, k)

înainte de aplicarea filtrului f-k (linia neagră) în varianta accept

149
Figura 5.10b: Înregistrare reprezentată în domeniul timp şi spectrul ei de amplitudine (f, k)
după aplicarea filtrului f-k (linia neagră) în varianta accept

Figura 5.11: Înregistrare (sus) înainte şi (jos) după aplicarea filtrului f-k şi a filtrului trece-
bandă pentru 12-42 Hz

150
Seismogramele filtrate se folosesc, mai departe, în analiza de viteză pentru a
determina vitezele de însumare folosite pentru construirea secţiunilor seismice de
timp şi de adâncime.

5.1.5 Analiza de viteză şi Corecţia Normal Move-Out

Datele de intrare sunt reprezentate de colecţii de trase cu punct de reflexie comun

obţinute prin sortarea traselor din seismogramele filtrate, numite colecţii CDP.
Analiza de viteză constă în determinarea vitezelor pentru care hiperbolele de reflexie
sunt orizontalizate folosind corecţia Normal Move-Out. Această determinare se face
folosind analiza de viteză pe date neînsumate (colecţii CDP) sau pe date însumate
(secţiuni seismice obţinute pentru o singură valoare de viteză). De regulă, este folosită
a doua variantă de analiză de viteză deoarece undele reflectate sunt foarte greu/rar de
observat pe colecţiile CDP.
În Figura 5.12 este prezentat modul în care se determină viteza de însumare pe date
neînsumate (colecţii CDP), iar în Figurile 5.13-5.15 este prezentată analiza de viteză
pe date însumate reprezentate de secțiuni seismice obținute folosind vitezele de 200,
300, 400 și 800 m/s.

Figura 5.12: Analiza de viteză pe colecţii CDP. Linia roşie – viteza de însumare

Figura 5.13: Secţiune seismică obţinută pentru viteza de însumare egală cu 200 m/s

151
Figura 5.14: Secţiune seismică obţinută pentru viteza de însumare egală cu (sus) 300 m/s şi
(jos) 400 m/s

Figura 5.15: Secţiune seismică obţinută pentru viteza de însumare egală cu 800 m/s

152
5.1.6 Însumarea traselor din colecţiile CDP

Însumarea traselor din aceste colectii are drept rezultat atenuarea zgomotului rămas
după filtrare, îmbunătăţirea continuităţii şi amplitudinii reflexiilor. După însumare,
dintr-o colecţie CDP se obţine o singură trasă seismică. De exemplu, dacă setul de
date seismice analizat conţine 100 colecţii CDP, după însumare se obţin 100 trase
seismice care definesc o secţiune seismică nemigrată. În Figura 5.16 este prezentată
secţiunea seismică nemigrată obţinută din prelucrarea setului de date înregistrat
folosind o întindere fixă de 48 geofoane plasate la distanţa de 2 m şi surse plasate la
distanţa de 4 m. Exemple de înregistrări selectate din acest set de date sunt prezentate
în Figurile 5.1-5.11.

Figura 5.16: Secţiune seismică de timp

5.1.7 Migrarea şi conversia timp-adâncime

Secţiunile seismice de timp pot fi migrate sau pot fi convertite din domeniul timp în
cel de adâncime. Precizia cu care se aplică aceste procese depinde foarte mult de
calitatea datelor seismice analizate. Ambele metode, migrarea şi conversia timp-
adâncime, depind de vitezele de propagare ale undelor seismice determinate din
prelucrarea datelor seismice de reflexie.
De regulă, migrarea distruge imaginea secţiunilor din cauza lipsei reflexiilor clare pe
datele neînsumate (colecţii CDP) sau însumate (secţiuni seismice) şi a volumului
redus de informaţie (număr mic de trase implicate în migrare).
Conversia timp/adâncime se face folosind vitezele de însumare folosite şi pentru
obţinerea secţiunilor seismice de timp (Figura 5.17).

153
 Figura 5.17: Secţiunea din Figura 5.16 convertită în adâncime

5.2 Prelucrarea undelor frontale

Seismogramele folosite în prelucrare sunt obținute folosind măsurători seismice

efectuate pe profile liniare cu receptoare plasate la distanţe egale pe întreg profilul sau
mici la capetele profilului și din ce în ce mai mari spre centrul lui. Generarea undelor
seismice se face în cel puţin două puncte, care corespund cu poziţiile primului şi
ultimului receptor de pe profil. În acest fel putem obţine informaţii despre forma
stratelor şi dacă grosimile acestora variază sau nu în lungul profilului.
Exemple de înregistrări seismice cu indicarea undelor analizate în prelucrarea datelor
sunt prezentate în Figurile 5.18a,b. Distanţa dintre geofoane este de aprox. 2,5 m. Din
analiza undelor frontale reiese un model cu două strate. Unda de suprafaţă, US, este
folosită pentru determinarea vitezei de propagare V1. Unda frontală de la prima limită
de strat, UF1, este folosită pentru a determina viteza de propagare V2. Valoarea
timpului intercept ti1 este citită la x = 0 m, adică în dreptul surselor. Comparând
valorile timpilor intercept se constată că acestea sunt egale, ceea ce înseamnă că unda
frontală se propagă de la o limită orizontală.

154
 Figura 5.18a: Înregistrare seismică cu sursa lângă geofonul G1

Figura 5.18b: Înregistrare seismică cu sursa lângă geofonul G32

Ecuaţia hodografului undei frontale de la o limită orizontală pentru un model cu două

strate (ecuaţia 2.1) poate fi rescrisă în funcţie de poziţia receptorului, x, grosimea
primului strat, h, si de vitezele aparente V1 şi V2 astfel:

V1
x  2h
2h V  V12
2
t  2
(5.1)
V1 V2
V22  V12
V2

Pentru x = 0 m, relaţia (5.1) se rescrie pentru timpul intercept, ti1, astfel:

ti1 
2hV2

2hV1


2h V22  V12  (5.2)
V1 V22  V12 V2 V22  V12 V1  V2  V22  V12

155
 2h V22  V12
ti1  (5.3)
V1  V2

Ştiind valoarea timpului intercept ti1, citită pe seismogramă, grosimea h a primului

strat se determină folosind relaţia (5.3) rescrisă astfel:

ti1  V1  V2
h (5.4)
2 V22  V12

În cazul în care există limite înclinate în subsol, poziţiile primelor geofoane la care
ajung undele frontale de la limita înclinată interpretate pe cele două seismograme sunt
diferite. Vitezele măsurate pentru undele frontale pe reprezentările grafice sunt viteze
aparente. Valorile vitezelor de propagare se determină folosind relaţia (Mooney,
1981):

2V2 _ ascV2 _ desc

V2  cos  , (5.5)
V2 _ asc  V2 _ desc

unde V2 este viteza de propagare în stratul de sub limita înclinată, V2_asc este viteza
măsurată pe grafic pentru sens ascendent, V2_desc este viteza măsurată pe grafic pentru
sens descendent, iar φ este unghiul de înclinare al limitei de strat.
Formula (5.5) se poate rescrie pentru unghiuri de înclinare foarte mici astfel:

2V2 _ ascV2 _ desc

V2  (5.6)
V2 _ asc  V2 _ desc

În Figurile 5.19a,b sunt prezentate două seismograme pe care sunt interpretate undele
folosite în prelucrare. Distanţa dintre geofoane este de aprox. 0,5 m. În Figura 5.19a,
primul geofon care înregistrează unda frontală este G14. În Figura 5.19b, primul
geofon, numărat începând de lângă sursă, care înregistrează unda frontală este G7; în
Figura 5.19b, G7 corespunde cu G41. Ţinând cont de relaţia folosită pentru calculul
timpului de propagare al undei frontale reiese că grosimea primului strat măsurată sub
punctul de generare pentru seismograma din Figura 519a este mai mare decât
grosimea măsurată sub punctul de generare pentru seismograma din Figura 5.19b.
Pentru fiecare seismogramă se citeşte valoarea timpului intercept, ti1, şi se determină
valorile vitezelor aparente V1 şi V2 folosind unda de suprafaţă (sau directă) US, şi
unda frontală UF1.

156
 Figura 5.19a: Înregistrare seismică cu sursa lângă geofonul G1

Figura 5.19b: Înregistrare seismică cu sursa lângă geofonul G46

Valorile adâncimilor măsurate perpendicular pe limita de strat în dreptul celor două

puncte de generare sunt calculate folosind:

ti1 _ asc  V1
h _ asc  , (5.7)
2 cos icr

ti1 _ desc  V1
h _ desc  , (5.8)
2 cos icr

unde ti1_asc este citit pe seismograma din Figura 5.19a, iar ti1_desc este citit pe
seismograma din Figura 5.19b.
Ştiind unghiul de înclinare al limitei, φ, se pot calcula adâncimile măsurate pe direcţie
verticală sub punctele de generare folosind:

h _ asc
z _ asc  (5.9)
cos 

h _ desc
z _ desc  (5.10)
cos 

157
Unghiul de înclinare al limitei de strat se calculează folosind (Dobrin, 1976):

  1 / 2sin 1 V1md  sin 1 V1mu  , (5.11)

unde md este panta undei frontale pentru sens descendent, iar mu este panta undei
frontale pentru sens ascendent; panta corespunde cu inversul vitezei undei frontale.
Exemple de înregistrări seismice pentru care se identifică unde frontale de la două
limite de strat sunt prezentate în Figurile 5.20a,b. Din analiza lor reiese un model cu
trei strate orizontale. Unda de suprafaţă, US, este folosită pentru determinarea vitezei
V1. Unda frontală de la prima limită de strat, UF1, este folosită pentru a determina
viteza V2. Unda frontală de la a doua limită de strat, UF2, este folosită pentru a
determina viteza V3. Valorile timpilor intercept ti1 şi ti2 sunt citiţi la x = 0 m, adică în
dreptul surselor.

Figura 5.20a: Înregistrare seismică cu sursa lângă geofonul G1

Figura 5.20b: Înregistrare seismică cu sursa lângă geofonul G66

158
Valoarea lui h2 se calculează folosind timpul intercept, ti2, măsurat la x = 0:

2h1 2h tgi
ti 2   1 1
cos i1V1 V3
h2  (5.12)
2 2tgicr 2

cos icr 2V2 V3

Formula (5.12) poate fi rescrisă numai în funcţie de vitezele de propagare în cele trei
strate.

5.3 Prelucrarea undelor de suprafață

Park et al. (1999) au propus o metodă de prelucrare a undelor de suprafaţă înregistrate

în măsurători seismice pasive şi active cunoscută sub numele Multichannel Analysis
of Surface Waves (MASW). Măsurătorile se efectuează folosind o întindere liniară de
geofoane plasate la distanţe egale (Figura 5.21). Generarea undelor seismice se face
doar la un capăt al întinderii de geofoane.

Figura 5.21: Generarea şi înregistrarea undelor seismice într-un studiu MASW (Ólafsdóttir,
2014)

Măsurătorile seismice se pot efectua folosind întinderi de 24, 48 sau 72 de geofoane

plasate la distanțe de maxim 2,5 m unele de altele. În alegerea distanței dintre
geofoane se ține cont de valoarea la care apare aliasingul spațial al undelor de
suprafață.
Adâncimea maximă de investigație depinde de litologia din zona investigată. Park and
Carnavele (2010) consideră că între adâncimea de investigație, z, și lungimea de undă,
λ, a undelor de suprafață există relația:

z max  0,5max (5.13)

iar între lungimea întinderii de geofoane, L, și lungimea de undă care poate fi

analizată corect există relația:

max  L (5.14)

159
Distanța dintre geofoane, dxg, controlează adâncimea minimă, zmin, investigată (Park
and Carnavele, 2010):

dxg  nzmin , (5.15)

unde n < 1.
Curbele de dispersie se calculează folosind una dintre metodele de analiză ale undelor
de suprafață, și anume swept frequency, phase shift și f-k (Park et al., 1998; Park et al.,
1999). Acestea se definesc în domeniul viteză de fază-frecvență.
Analiza undelor de suprafață a arătat că se pot obține mai multe valori ale vitezelor de
fază pentru aceeași valoare de frecvență; de aici rezultă caracterul multi-modal al
curbelor de dispersie. Modul fundamental, Mo, este definit pentru vitezele de fază cu
valorile cele mai mici (Figura 5.22); acest mod apare la toate frecvențele. Curbele de
dispersie definite la valori mai mari ale vitezelor de fază și pentru intervale de
frecvență care depind de proprietățile undelor de suprafață sunt denumite higher
modes (M1, M2 etc).

Figura 5.22: Curbe de dispersie (a) modul fundamental și (b) multi-modal (Olafsdottir, 2014)

În Figura 5.23 este reprezentată o seismogramă cu punct de generare la x = 0 m în

domeniul timp și în domeniul frecvență-număr de undă. Din analiza reprezentării în
domeniul timp se observă că undele de suprafață și frontale sunt ușor de identificat,
având amplitudini mari. Vitezele aparente ale undelor de suprafață variază între 150-
297 m/s. Modul fundamental al undelor de suprafață este identificat până la frecvențe
de 40 Hz. Undele de suprafață nu sunt afectate de aliasing spațial deoarece am folosit
1 m între geofoane în timpul măsurătorilor. Viteza aparentă determinată pentru unda
frontală este egală cu 1900 m/s.

160
 Figura 5.23a: Seismogramă cu punct de generare la x = 0 m reprezentată în domeniul timp
(stânga) și frecvența-număr de undă (dreapta)

Conversia în domeniul viteză de fază-frecvență ne arată prezența modului

fundamental al undelor de suprafață prezente pe seismograma analizată. Perechile de
valori pentru vitezele de fază-frecvență care defines modul fundamental conțin viteze
mai mici de 200 m/s până la frecvențe de 35 Hz (Figura 5.23c).
Inversia curbei de dispersie folosește un model initial de viteze S, model care poate
conține între 2 și 15 strate. Modelul final de viteze S este cel pentrucare adâncimile
limitelor de strat corespund cât mai bine cu adâncimile limitelor întâlnite în sonda
forată lângă profilul seismic. În absența informațiilor de sondă se alege modelul
pentru care eroarea cu care se rulează inversia are valoarea cea mai mică.

Figura 5.23b: Seismograma din Figura 5.23a reprezentată în domeniul viteză de fază-
frecvență

161
Figura 5.23c: Curba de dispersie pentru modul fundamental al undelor de suprafață din
Figura 5.23a

Figura 5.23d: Vitezele undelor S pentru modelul cu 5 strate

Figura 5.23e: Vitezele undelor S pentru modelul cu 9 strate

162
Seismograma din Figura 5.24a conține ambele moduri ale undelor de suprafață,
fundamenta și higher. Conversia în domeniul viteză de fază-frecvență confirmă
prezența ambelor moduri (Figura 5.24b). Modul fundamental este identificat la viteze
de fază cu valori mai mici de 200 m/s și frecvențe de 5-35 Hz. Modul higher este
interpretat la frecvențe de 40-70 Hz și viteze de fază de 200-300 m/s. Seismogramele
din Figura 5.23a și 5.24a au fost înregistrate folosind aceeași întindere de receptoare.
Rezultatele inversiei modului fundamental folosind modelele cu 5 și 9 strate sunt
arătate în Figurile 5.24c.d. Ambele arată viteze pentru undele S până la adâncimea de
9 m.
Analiza și prelucrarea modului higher are ca prim efect scăderea adâncimii până la
care se determină vitezele undelor S (Figura 5.24e,f). Datorită conținutului în
frecvențe înalte ale acestora s-au obținut viteze pentru unde S doar până la adâncimi
de 2 m. Inversia pentru modelul inițial cu 5 strate a rulat cu 10 iterații complete și cu
eroare de 9.27 m/s. În cazul modelului inițial cu 9 strate, eroarea cu care a rulat
inversia este de 3.16 m/s. Din analiza rezultatelor inversiei se consideră că vitezele
pentru modelul inițial cu 9 strate sunt corecte.

Figura 5.24a: Seismogramă cu punct de generare la x = 40 m reprezentată în domeniul timp

(stânga) și frecvență-număr de undă (dreapta)

163
Figura 5.24b: Curba de dispersie pentru modul fundamental al undelor de suprafata din
Figura 5.24a

Figura 5.24c: Vitezele undelor S pentru modelul cu 5 strate

Figura 5.24d: Vitezele undelor S pentru modelul cu 9 strate

164
Figura 5.24e: Vitezele undelor S pentru modelul cu 5 strate determinate folosind modul
higher al undelor de suprafață

Figura 5.24f: Vitezele undelor S pentru modelul cu 9 strate determinate folosind modul
higher al undelor de suprafață

165
Bibliografie

Beasley, C. (2008), A new look at marine simultaneous sources, The Leading

Edge, 27(7), https://doi.org/10.1190/1.2954033.
Cooper, N.M., and Herrera, Z. (2009), 2D-3D design for land seismic operations
including Vibroseis theory and parameter design, Lecture notes, 574 p.
Cox, M.J.G. (1999), Static corrections for seismic reflection surveys, SEG, 546 p.
Dobrin, M. B. (1976), Introduction to Geophysical Prospecting (3rd ed., pp. 25-56,
292-336, 568-620). New York: McGraw Hill Book C.
Enescu, D., Orban, T. (1979), Prospecţiuni Seismice, Vol. 1, Universitatea din
Bucureşti, 297 p.
Faber, K., and Maxwell, P.W. (1997), Geophone spurious frequency: what is it and
how does it affect seismic data quality?, Canadian Journal of Exploration Geophysics,
33, 46-54.
Faust, L.Y. (1951), Seismic velocity as a function of depth and geologic time,
Geophysics, 16(2), 185-276.
Feroci, M., Orlando, L., Balia, R., Bosman, C., Cardarelli, E., and Deidda, G.
(2000), Some considerations on shallow seismic reflection surveys, Journal of
Applied Geophysics, 45, 127-139.
Geldart, L.P. (2004), Problems in Exploration Seismology and their Solutions,
SEG, 525 p.
Gorstein, M., and Ezersky, M. (2015), Combination of HVSR and MASW
methods to obtain shear wave velocity model of subsurface in Israel, International
Journal of Georesources and Enviroment,
doi:http://dx.doi.org/10.15273/ijge.2015.01.004.
Howe, D., Foster, M., Allen, T., Jack, I., Buddery, D., Choi, A., Abma, R.,
Manning, J., Pfister, M. (2008), Independent simultaneous sweeping in Libya-Full
scale implementation and new developments, Abstract, SEG Annual Meeting,
doi:10.1190/1.3255044.
Hyne, N.J. (2001), Nontechnical giude to petroleum geology, exploration, drilling,
and productions, 2nd Edition, Penn Well Corporation, 164 p.
Johnson, S.H. (1976), Interpretation of split-spread refraction data in terms of
plane dipping layers, Geophysics, 41(3), 418-424.
Keiswetter, D., and Steeples, D.W. (1995), A field investigation of source
parameters for the sledgehammer, Geophysics, 60(4), 10-51.
Lane, M.C., and Lawton, D.C. (1993), 3-D converted-wave asymptotic binning:
CREWES Research Report, 5, 29-1-29-5.
Liner, C. (2016), Elements of 3D Seismology, https://doi.org/10.1190.
Milson, J. (2003), Field geophysics, 3rd edition, John Wiley / Sons Ltd., 233 p.
Mooney, H.M. (1981), Handbook of engineering geophysics, Minneapolis, Minn.,
Bison Instruments, Inc., 220 p.
Nazarian, S., Stokoe, K.H., and Hudson, W.R. (1983), Use of spectral analysis of
surface waves method for determination of moduli and thicknesses of pavement
systems, Transport. Res. Record No. 930, 38-45.
Ólafsdóttir, E.A. (2014), Multichannel analysis of surface waves. Methods for
dispersion analysis of surface wave data, Dissertation, University of Iceland.

166
 Orban, T. (1983), Prospecţiuni Seismice, Vol. 2, Universitatea din Bucureşti, 239
p.
Palmer, D. (1980), The generalized reciprocal method of seismic refraction
interpretation, SEG, 104 p.
Panea, I. (2007), The use of single sensors in seismic acquisition, processing and
interpretation, PhD thesis, TUDelft, Delft, The Netherlands, 238 p.
Panea, I., Rayner, J., Schultz, G., and Manea, C. (2013), 2D versus pseudo-3D
seismic data processing in the AVP analysis – A case study, Expanded Abstract,
EAGE Conf. and Exhib., London.
Panea, I., Moldoveanu, T., Dinu, C., Scolaru, I., Radan, P., and Prvulovic, I.
(2015), Seismic measurements for the excavation of tunnels in areas with complex
geology, Expanded Abstract, Geoscience, Bucharest.
Panea, I., and Zgorcea, I. (2016), Effect of linear and non-linear geophone arrays
on signal-to-noise ratio of seismic reflection data, Rev. Roum. GEOPHYSIQUE, 60,
35-48, Bucharest.
Park, C.B., Xia, J., and Miller, R.D. (1998), Imaging dispersion curves of surface
waves on multi-channel record, SEG Annual Meeting, Expanded Abstracts, 1377-
1380.
Park, C.B., Miller, R.D., and Xia, J. (1999), Multichannel analysis of surface
waves, Geophysics, 64(3), 800-808.
Park, C.B., Miller, R.D., and Xia, J. (2001), Offset and resolution of dispersion
curve in multichannel analysis of surface waves (MASW), Proceeding of the
Symposium of the Application of Geophysics to Engineering Environmental
Problems, Denver, Colorado, SSM-4.
Park, C.B., Miller, R.D., Xia, J. and Ivanov, J. (2007), Multichannel analysis of
surface waves (MASW) – active and passive methods, The Leading Edge, 26(1), 60-
64.
Park, C.B., and Carnevale, M. (2010), Optimum MASW survey – Revisit after a
Decade of Use. In Fratta, D.O., Puppala, A.J. & Muhunthan, B., Eds., GeoFlorida
2010: Advances in Analysis, Modeling and Design, 1303-1312.
Raji, W.O., and Rietbrock, A. (2010), Rock physics investigation of seismic wave
absorbtion in reservoir rocks, Global Journal of Geological Sciences, 8(1), 103-107.
Ryden, N., Park, C.B., Ulriksen, P., and Miller, R.D. (2004), Multimodal approach
to seismic pavement testing, Journal of Geotechnical and Geoenvironmental
Engineering, 130, 636-645.
Sander, J.E. (1978), The blind zone in seismic ground-water exploration, Ground
Water, 16(6), 394-397.
Scott, J.H., Tibbets, B.L., and Burdick, R.G. (1972), Computer analysis of seismic-
refraction data, U.S. Bureau of Mines, Report of Investigation 7595, p. 95.
Sheriff, R., and Geldart, L.P. (1995), Exploration Seismology, 2nd Edition,
Cambridge University Press, 575 p.
Sheriff, R. (2002), Encyclopedic dictionary of applied geophysics, 4th edition,
SEG, 429 p.
Stewart, R.R., and Lawton, D.C. (1994), 3C-3D seismic polarity definitions,
CREWES Project 3C-3D seismic exploration, Course notes.

167
 Stokoe, K.H., and Nazarian, S. (1983), Effectiveness of ground improvement from
spectral analysis of surface waves, 8th Euro. Conf. on Soil Mech. And Found. Engin.
Proceedings.
Stokoe, K.H., Wright, G.W., Bay, J.A., and Roesset, J.M. (1994), Characterization
of geotechnical sites by SASW method, in Woods, R.D., Ed., Geophysical
characterization of sites, Oxford Publishers.
Telford, W.M., Geldart, L.P., and Sheriff, R.E. (1990), Applied Geophysics, 2nd
Edition, Cambridge University Press, 744 p.
Tokimatsu, K., Kuwayama, S., Tamura, S., and Miyadera, Y. (1991), Effects of
multiple modes on Rayleigh wave dispersion characteristics, Soils and Foundations,
31(2), 153-163.
Xia, J., Miller, R.D., and Park, C.B. (1999), Estimation of near-surface shear-wave
velocity by inversion of Rayleigh waves, Geophysics, 64(3), 691-700.
Xia, J., Miller, R.D., and Park, C.B. (2000a), Advantages of calculating shear-wave
velocity from surface waves with higher modes, SEG Annual Meeting, Expanded
Abstracts, 1295-1298.
Xia, J., Miller, R.D., Park, C.B., and Ivanov, J. (2000b), Construction of 2-D
vertical shear-wave velocity field by multichannel analysis of surface waves
technique, Proceeding of the Symposium of the Application of Geophysics to
Engineering Environmental Problems, Arlington, February 20-24, 1197-1206.
Xia, J., Miller, R.D., Park, C.B., Hunter, J.A., Harris, J.B., and Ivanov, J. (2002),
Comparing shear-wave velocity profiles from multichannel analysis of surface waves
with borehole measurements, Soil dynamics and earthquake engineering, 22(3), 181-
190.
Xia, J., Miller, R.D., Park, C.B., and Tian, G. (2003), Inversion of high frequency
surface waves with fundamental and higher modes, Journal of Applied Geophysics,
52, 45-57.
Yilmaz, O. (2001), Seismic data analysis, SEG, 2027 p.

168
The research leading to these results has received funding from the Norway Grants
2014-2021, under Project Contract no. 12/2020.

169