Geometrizarea Zacamintelor - Suport de Curs

Geometrizarea zăcămintelor – suport de curs Pag.
CAPITOLUL 1
CONFIGURAŢIA SPAŢIALĂ A ZĂCĂMINTELOR,

ACCIDENTELOR TECTONICE ŞI LUCRĂRILOR MINIERE
Necestitatea utilizării unui sistem de reprezentare unic spaţial în vederea poziţionării

zăcămintelor de substanţă minerală utilă este necesar şi implicit de realizat. Poziţionarea
zăcămintelor, forma şi dimensiunile acestora, modul de reprezentare constituie o analiză profundă
cu privire la exploatarea eficientă şi economică a zăcămintelor de substanţă minerală utilă.
1.1. PARAMETRII GEOMETRICI AI ZĂCĂMINTELOR
Zăcămintele de substanţe minerale utile se prezintă sub diferite forme, care se pot grupa în
funcţie de poziţia şi dimensiunile zăcământului. De forma şi poziţia zăcămintelor depinde în cea
mai mare măsură volumul lucrărilor miniere necesare şi metoda de deschidere şi punere în
exploatare a zăcământului. Astfel, se deosebesc:
A) Zăcăminte sub formă de strate, lentile şi o serie de aglomerări stratiforme, în poziţii orizontale,
înclinate. Aceste forme au o răspândire în natură, majoritatea zăcămintelor prezentându-se ca
filoane, strate, etc. Grosimea acestor forme de zăcământ este mult mai mică decât celelalte
două dimensiuni, lungimea şi lăţimea.
B) Corpuri de zăcământ cilindrice sau forme similare cu două dimensiuni reduse faţă de cea de-a
treia.
C) Corpuri de zăcământ cu cele trei dimensiuni aproximativ egale(izometrice), cazul stocurilor şi
cuiburilor.
Mărimile după care se poate fixa poziţia spaţială a unui zăcământ sunt denumite elemente
de poziţie sau parametrii geometrici ai acestuia.
Se consideră următoarele elemente de poziţie:
 Unghiul de direcţie sau azimutul  - unghiul pe care îl face o orizontală oarecare a
planului de zăcământ cu direcţiile Nord-geografic sau Nord magnetic, măsurat într-un plan
orizontal.
Geometrizarea zăcămintelor – suport de curs Pag. 2
 Unghiul de cădere  sau panta zăcământului – este format de linia de cea mai mare
pantă a planului de zăcământ cu planului orizontal de referinţă.
 Grosimea zăcământului g – sau distanţa pe normală cuprinsă între suprafeţele
acoperişului şi culcuşului formaţiunii utile.
 Adâncimea zăcământului h - se consideră distanţa pe verticală de la suprafaţa la zi la
acoperişul formaţiunii utile respective.
 Aflorimentului unui zăcământului – reprezintă linia de intersecţie a acestuia cu relieful
suprafeţei la zi, linia pe ale cărei puncte, adâncimea este nulă.
1.1.1. Metode de determinarea a aşezării zăcămintelor
Poziţia zăcămintelor şi a rocilor înconjurătoare observate în aflorimente sau prin lucrările

de explorare de mică adâncime (şanţuri, puţuri de mină), se determină prin procedee obişnuite
topografice, determinând coordonatele punctului respectiv faţă de un anumit sistem de referinţă.
Dacă zăcământul este explorat printr-o lucrare minieră de lungime mare, atunci poziţia
zăcământului se determină în funcţie de coordonatele punctului de amplasare a galerie de
cercetare.
În lucrările miniere poziţia diferitelor forme de zăcământ se raportează la reţeaua
topografică existentă în subteran.
Determinarea poziţie zăcămintelor se face diferit, in funcţie de precizia necesară. Astfel, se
folosesc procedee simple de măsurare cu busola şi rulată sau procedee mai precise, prin ridicări
topografice de precizie.
Metode simple – utilizează busola pentru determinarea poziţiei dezvelirilor în zăcăminte,
iar măsurarea lungimilor se face cu ruleta obişnuita. Unghiurile de pantă ale diferitelor direcţii se
măsoară cu eclimetrul, iar diferenţele de nivel între diferitele puncte se pot determina prin
nivelment barometric.
Precizia de raportare pe hărţi a limitelor geologice se consideră aproximativ egală cu 1/5
din precizia de reprezentare a hărţii respective. Raportarea detaliilor altimetrice trebuie să se facă
cu o precizie de minim jumătate din valoarea diferenţei de cotă a izoliniilor hărţii, considerată la
scara respectivă.
Metode precise de reprezentare a detaliilor geologice pe hărţi se efectuează în toate etapele
de explorare. Raportarea limitelor diferitelor formaţiuni geologice pe planurile topografice, se face
în funcţie de reţeaua de triangulaţie existentă. Detaliile altimetrice se ridica prin nivelment
geometric, având drept repere puncte din măsurătorile deja efectuate. Deci, fixarea poziţiei
formelor de zăcământ se face prin metode obişnuite topografice utilizând instrumente şi procedee
de lucru pe teren, corespunzătoare preciziei necesare.
Procedeele obişnuite de lucru pe teren sunt drumuirile efectuate cu teodolite sau tahimetre
simple şi nivelment geometric efectuat în ambele sensuri. Valoarea neînchiderii la ambele
măsurători nu trebuie să depăşească 0,5 m pentru fiecare portee de 100 m.
În funcţie de datele ridicărilor topografice şi ale calculelor se determină coordonatele
carteziene (x, y, z) pentru toate punctele în care sunt amplasate lucrări de explorare.
Erorile de determinare ale poziţiilor planimetrice ale lucrărilor de sondaj trebuie să se
încadreze în valori de cca.  0,5 m în regiuni de şes şi  1 m, în regiuni acoperite iar pentru
determinările altimetrice la aproximativ  0,15 m în zone neaccidentate şi  0,30 m pentru terenuri
accidentate.
1.1.2. Determinarea elementelor geometrice ale zăcământului
1.1.2.1. Determinarea direcţiei şi înclinării zăcământului
Explorarea unui zăcământ de substanţă minerală utilă poate fi executată prin diferite
procedee. Alegerea metodelor de explorare se face în general în funcţie de condiţiile naturale de
zăcământ şi posibilităţile tehnice disponibile.
În esenţă metodele de explorare se împart în câteva categorii: lucrări miniere, foraje şi
procedee combinate. Explorarea prin lucrări miniere realizează o cercetare completă a
zăcămintelor şi este determinată de particularităţile acestor zăcăminte. Zăcămintele orizontale sau
uşor înclinate se vor explora prin puţuri de explorare plasate după linii sau reţele. Zăcămintele
foarte înclinate şi care aflorează sau sunt aproape de suprafaţă se explorează prin şanţuri şi puţuri
de mină, completate în adâncime de puţuri de explorare, galerii, suitori, etc.
 Explorarea prin lucrări miniere, puţuri de mină

Materialul necesar determinării poziţiei în subteran a zăcămintelor explorate trebuie sa
cuprindă:
 planul topografic la scară mare (1:2000 până la 1:500) al regiunii cu amplasarea lucrărilor
de explorare;
 secţiuni şi profile geologice;
 toate datele furnizate de lucrările de explorare efectuate.
Dacă cercetarea zăcământului s-a făcut prin lucrări miniere, puţuri, galerii, suitori, etc.,
determinarea elementelor sale de poziţie se face prin procedee directe şi indirecte.
Procedeul direct constă în măsurarea directă a direcţiei şi înclinării zăcământului cu busola
şi eclimetru. Unghiurile de direcţie şi înclinare ale zăcământului se măsoară cu precizie de cca 10.
Procedeul indirect. Dacă determinarea directă este greu de efectuat sau chiar imposibilă,
atunci se determină pe teren alte mărimi care se găsesc într-o anumită legătură cu cele căutate.
Valorile parametrilor se determină prin formule de geometrie analitică sau grafic prin diferite
construcţii grafice.
 Explorarea prin foraje

La determinarea direcţiei şi înclinării zăcămintelor explorate prin sonde, se folosesc
carotele scoase în timpul efectuării forajelor. În acest scop, este necesar să se cunoască poziţia pe
care a ocupat-o sonda faşă de stratificaţie în timpul forării. Aceste determinări se pot efectua prin
măsurare cu un instrument special, prevăzut cu trei limburi independente a căror gradaţie dă o
precizie de lectură de 0,50.
Unghiul de înclinare al stratificaţiei interpretată pe carotă se poate determina astfel: se
măsoară diametrul d al carotei, precum şi axa mare a acesteia 2a cu precizie de cca 1mm (fig.1.1).
d
Cu relaţia cos  se determină unghiul  dintre axa carotei SO şi normala la stratificaţie ON.
2a
Cunoscând unghiul de înclinare al axei carotei  se determină unghiul de pantă al stratificaţiei .
În cazul în care direcţia axei sondei este neconcordantă cu panta stratului, atunci unghiul se
va determina cu relaţia:
 =  - (900 - ) (1.9)
Dacă direcţia axei sondei şi înclinarea stratificaţiei sunt concordante, relaţia va fi:
 =  + ( - 900) (1.10)
Determinarea direcţiei şi a înclinării zăcămintelor pe baza a trei foraje se face prin
procedee grafice sau analitice (fig. 1.2).
Fig. 1.1 Elementele geometrice ale zăcământului
Fig. 1.2 Determinarea direcţiei şi înclinării ale zăcământului
1.1.2.2. Determinarea grosimii şi adâncimii zăcămintelor
 Determinarea grosimii
Grosimea unui zăcământ se poate măsura în dezvelirile naturale (aflorimente) sau în

lucrările de exploatare existente. Noţiunea de grosime are mai multe semnificaţii specifice. Din
punct de vedere geometric, într-o secţiune transversală la direcţia zăcământului se observă:
grosimea normală (gn), grosimea verticală (gv), grosimea orizontală (go) şi grosimea aparentă (ga)
(fig. 1.3 si 1.4).
 Grosimea normală este distanţa măsurată pe perpendiculara între acoperişul şi culcuşul

zăcământului.
 Grosimea verticală este distanţa măsurată pe verticală între acoperişul şi culcuşul
zăcământului.
 Grosimea orizontală este distanţa între acoperişul şi culcuşul zăcământului măsurate în
plan orizontal.
 Grosimea aparentă este distanţa apreciată pe o direcţie oarecare în zăcământ. Această
mărime se determină de obicei la aflorimente.
Se mai consideră uneori şi o grosime orizontală medie care este egală cu raportul dintre
volumul de substanţă minerală utilă şi suprafaţa proiecţiei orizontale a conturului de zăcământ.
Grosimea verticală medie este raportul dintre volumul de zăcământ şi suprafaţa de
proiecţie verticală a conturului său.
Grosimea totala este grosimea normală integrală inclusiv intercalaţiile sterile din
zăcământ.
Grosimea utilă a unui strat este diferenţa între grosimea totală şi grosimea tuturor
intercalaţiilor sterile din zăcământ.
Grosimea exploatabilă este grosimea de zăcământ care se extrage efectiv prin exploatarea
sa.
Fig. 1.3 Determinarea grosimii zăcământului Fig. 1.4
Pentru determinarea grosimii zăcământului se utilizează următoarele relaţii:

gn = gs cos  cos (tg  cos  + tg) (1.12)

gv = gs cos  (tg  cos  + tg)
 Determinarea adâncimii
Adâncimea la care se găsesc zăcămintele este un element geometric care indică poziţia
acestora faţă de suprafaţa la zi. Adâncimea se consideră de obicei pe verticală de la suprafaţă la
acoperişul zăcământului respectiv. Determinarea adâncimii se face concomitent cu măsurătorile
efectuate asupra celorlalţi indici ai unui zăcământ prin lucrările geologice de cercetare şi ridicările
topografice necesare.
În lucrările miniere verticale adâncimea se măsoară direct de la punctul de amplasare al
puţului la acoperişul zăcământului. La lucrările miniere înclinate de explorare sau exploatare,
adâncimea zăcămintelor se determină prin procedee grafice şi analitice (fig. 1.5 a si b).
Procedeul grafic constă din construirea unor profile geologice verticale in care se
reprezintă axa lucrării de cercetare şi succesiunea diferitelor stratificaţii străbătute.
h = L sin  (1.1)
Zk = Zo – h
unde: Zo – cota punctului de amplasare a sondei.
Zk – cota punctului in care s-a atins acoperişul zăcământului.
a b
Fig. 1.5 Determinarea adâncimii zăcământului
1.2. REPREZENTAREA FORMEI ZĂCĂMINTELOR
1.2.1. Planuri hipsometrice ale suprafeţelor topografice care delimitează un zăcământ
Forma unui zăcământ este determinată de suprafeţele acoperişului şi culcuşului care îl

delimitează de rocile din jur, de suprafeţele faliilor sau zonele care au un conţinut cu totul redus de
substanţă minerală utilă (porţiunile de efilare a zăcământului).
Toate aceste suprafeţe sunt de tip topografic şi se pot reprezenta prin izoipse (izolinii) şi se
numesc planuri hipsometrice sau structurale.
Construirea izoliniilor suprafeţelor acoperişului şi culcuşului unui zăcământ se începe din
zona care a fost explorată în detaliu, trecându-se treptat spre porţiunile mai puţin cercetate. În
principiu, trasarea izoliniilor suprafeţelor care delimitează un zăcământ se face utilizând datele
furnizate de explorarea acestuia.
Dacă pe baza acestor date se obţin mai multe variante pentru planul hipsometric al unei
porţiuni de zăcământ şi diferenţele sunt mari, atunci devin necesare lucrări suplimentare de
cercetare.
Întocmirea reprezentărilor hipsometrice se face utilizând diferite poziţii de plan de referinţă
(orizontală, verticală şi înclinată).
a) Proiecţii pe plan orizontal de referinţă
Pe baza unui plan orizontal de referinţă se pot construi planele hipsometrice ale
suprafeţelor celor mai diferite zăcăminte utilizând datele furnizate de lucrările de explorare.
Zăcămintele orizontale sau cele cu o înclinare foarte mică se explorează prin reţele de
lucrări verticale (sonde, puţuri de mină). Lucrările respective întâlnesc suprafeţele acoperişului şi
culcuşului unui zăcământ la anumite adâncimi.
În acest caz, pentru a trasa izoipsele unui zăcământ este necesar planul topografic al
regiunii respective, pe care să fie reprezentată amplasarea reţelei de explorare.
Pentru zăcămintele stratiforme şi uneori chiar filoniene, explorarea se face prin lucrări de
cercetare amplasate pe linii de explorare. Distanţa între aceste linii de explorare poate fi cu mult
mai mare, decât intervalul la care se plasează aceste lucrări pe fiecare linie.
Planurile hipsometrice ale acoperişului şi culcuşului zăcământului respectiv se vor construi
folosind secţiuni verticale geologice efectuate de-a lungul fiecărei linii de explorare. Construcţia
izoipselor se face în felul următor: pe un desen separat se reprezintă în funcţie de sistemul de

referinţă, punctele în care s-a făcut explorarea, liniile de explorare şi conturul zăcământului. În
dreptul fiecărui punct de explorare se notează cota la care a fost întâlnit zăcământul, la acoperiş şi
culcuş (fig. 1.6).
Pe secţiunile geologice întocmite pe fiecare linie de explorare, se trasează o serie de linii
orizontale corespunzătoare unor secţiuni efectuate cu plane orizontale situate la anumite cote faţă
de planul de referinţă.
Punctele de intersecţie ale conturului zăcământului cu aceste linii orizontale se proiectează
pe linia profilului respectiv şi în dreptul acestor poziţii se notează valorile adâncimilor pe planul
iniţial pe fiecare linie de explorare. Se obţine astfel un plan cotat pe care se trasează apoi izoipsele
suprafeţei acoperişului sau culcuşului prin interpolare între cotele punctelor respective.
Pe planul hipsometric construit se poate face continuarea zăcământului pentru fiecare
orizont considerat, utilizând izoliniile respective (fig. 1.7).
Fig. 1.6 Reprezentarea pe planul iniţial Fig. 1.7 Reprezentarea pe planul de referinţă
b) Proiecţii pe plan vertical

Folosirea unui plan vertical de proiecţie devine necesară atunci când trebuie reprezentate
izoliniile suprafeţelor zăcămintelor cu înclinare foarte mare.
Planul vertical de referinţă se alege astfel încât să aibă direcţia aproximativ aceiaşi cu a
zăcământului considerat. Urma planului vertical de referinţă este o linie paralelă cu izohipsa
zăcământului la un anumit nivel (orizont) şi care trebuie să treacă printr-un punct topografic
cunoscut prin coordonatele sale rectangulare, la suprafaţă sau într-una din lucrările miniere.
Pentru trasarea izoliniilor culcuşului sau a acoperişului zăcământului se proiectează
punctele suprafeţei respective pe planul de proiecţie la fiecare orizont. Proiecţiile astfel obţinute se
cotează cu valorile depărtărilor punctelor de pe suprafaţa corpului mineralizat în planul de
proiecţie. In figura 1.8 a si b este prezentat planul hipsometric al culcuşului corpului mineralizat si
al acoperişului.
Fig. 1.8Planul hipsometric al culcuşului şi acoperişului
c) Proiecţii pe plan înclinat

Planul de referinţă se alege cu o direcţie aproximativ paralelă cu aceea a zăcământului şi cu
o anumită cădere faţă de planul orizontal. La fiecare orizont considerat se proiectează punctele
suprafeţei zăcământului pe planul de referinţă. Se determină distanţele respective şi aceste valori
se notează în dreptul fiecărei proiecţii obţinute pe planul înclinat de referinţă.
Punctele suprafeţelor de delimitare ale zăcământului se proiectează pe planul înclinat de
referinţă la fiecare orizont considerat.
1.2.2. Determinarea grosimii şi adâncimii zăcămintelor prin metoda izoliniilor
1.2.2.1. Determinarea grosimii zăcământului
Grosimea unui zăcământ este variabilă după punctul la care se raportează acest parametru
pe suprafaţa acoperişului. Determinările care se fac pentru a obţine valorile grosimii se referă la
anumite poziţii de pe suprafaţa zăcământului.
Variaţia grosimii unui zăcământ de substanţă minerală utilă a rocilor înconjurătoare din
acoperiş şi culcuş, a intercalaţiilor de steril, etc. se reprezintă prin izolinii denumite izogrosimi.
Izogrosimile reprezintă locul geometric al punctelor de pe suprafaţa acoperişului
zăcământului în care valorile determinate pentru grosimea pe normală la un plan de referinţă sunt
aceleaşi.
În practică, izoliniile grosimii unui zăcământ se trasează prin procedee directe sau indirecte
utilizând una din cele trei poziţii de plane de referinţă.
a) Procedeul direct
Construcţia izoliniilor grosimii se face pe baza valorilor determinate prin măsurători, în
diferite puncte ale suprafeţei zăcământului. Aceste valori se consideră drept cote obişnuite
raportate la anumite puncte şi prin interpolare se trasează izoliniile variaţiei grosimii. Dacă în
cuprinsul suprafeţei considerate zăcământul prezintă cutări, dislocaţii, etc. nu se poate face
interpolarea între valorile grosimii determinate în diferite puncte decât după ce s-au conturat
zonele afectate de aceste anomalii tectonice. Izoliniile grosimii se vor trasa pentru fiecare porţiune
de zăcământ detaşata în urma tectonizării.
Trasarea izoliniilor grosimii trebuie începută din zona cea mai bine cunoscută prin
cercetări, acolo unde sunt executate lucrări miniere de deschidere, pregătire şi uneori de
exploatare. În cazul când zăcământul a fost numai explorat, trasarea izoliniilor trebuie făcută la
început, pentru zona în care densitatea lucrărilor de explorare este mai mare, utilizând proiecţia
orizontală a unei reţele de explorare prin sonde (Fig. 1.9 a,b).
Fig. 1.9 a si b Determinarea grosimii zăcămintelor prin metoda reţelelor de explorare
b) Procedeul indirect
Se bazează pe operaţii matematice efectuate asupra planelor hipsometrice care reprezintă
variaţia suprafeţelor unui zăcământ.
Prin scăderea suprafeţei culcuşului, formaţiuni din suprafaţa acoperişului său, ambele fiind
reprezentate prin izohipse, se obţin valorile grosimii de zăcământ. Acesta este unicul procedeu
posibil în cazul unui zăcământ cu formă neregulată, complicată şi care este explorat prin foraje
diferite ca direcţie (verticale, înclinate sau deviate). Într-o astfel de situaţie este dificilă
determinarea grosimii normale la un plan de proiecţie pe baza datelor furnizate de sonde. De aceea
se preferă construirea planului hipsometric pentru fiecare suprafaţă de determinare a zăcământului
şi apoi, pe baza acestora, se trasează izogrosimile.
1.2.2.2. Determinarea adâncimii zăcământului
Adâncimea la care se găsesc aşezate în subteran zăcămintele se consideră distanţa verticală

de la suprafaţa la zi la acoperişul formaţiunii cercetate.
Variaţia adâncimii zăcămintelor variază după poziţiile considerate la suprafaţa zonei
respective. Locul geometric al punctelor de pe suprafaţa unui zăcământ cu aceleaşi valori de
adâncime este o curbă denumită izoadâncime.
a) Procedeul direct
Procedeul constă în cunoaşterea adâncimilor h1, h2, h3, h4 la ca s-au atins puncte ale
suprafeţei acoperişului unui zăcământ pe o anumită linie dintr-o reţea de explorare. Se proiectează
punctele respective pe un plan de referinţă, la fel se procedându-se cu toate punctele în care prin
foraje au fost determinate valori ale adâncimii zăcământului (fig. 1.10).
Fig. 1.10 Reprezentarea izoadâncimii unei porţiuni de zăcământ - Procedeul direct
b) Procedeul indirect
Procedeul indirect este asemănător cu cel utilizând planul orizontal cu izoliniica şi în cazul
variaţiei grosimii (fig.1.11).
Fig. 1.11 Determinarea izoadâncimii zăcământului – Procedeul indirect
Reprezentarea topografică a variaţiei adâncimii unui zăcământ este utilă la aprecierea în

anumite puncte a adâncimii de la suprafaţa la zi la acoperişul sau culcuşul respectiv.
1.2.3. Anomalii tectonice ale zăcămintelor
Datorită forţelor tectonice subterane în scoarţa terestră apar deformaţii şi schimbări ale
structurilor geologice care în condiţiile exploatărilor subterane trebuie urmărite şi reprezentate
pentru o exploatare eficientă şi economică a zăcămintelor de substanţă minerală utilă. În acest
sens, o reprezentare cât mai eficientă şi precisă a structurilor geologice subterane pot duce la
luarea unor decizii din punct de vedere economic şi tehnic avantajoase pentru extragerea
substanţei minerale utile. Deformaţiile care apar în structurile geologice subterane au ca efect
mişcările tectonice ce s-au realizat în scoarţa terestră de-alungul timpului.
1.2.3.1. Geneza deformaţiilor
În evoluţia geologică a Pământului, poziţia iniţială regulată a stratelor s-a deranjat sub
acţiunea unor forţe interne numite orogenice, care au avut loc ca rezultat general formarea
munţilor. Mişcările care imprimă o anumită structură scoarţei terestre se numesc mişcări tectonice.
Experienţa geologică a arătat faptul că majoritatea zăcămintelor de substanţe minerale au
fost supuse acţiunii forţelor tectonice ceea ce a adus la schimbarea formelor primare de aşezare a
rocilor respective.
Deranjarea sau dislocarea stratelor s-a produs în diferite moduri. În general, mişcările
tectonice tangenţiale au produs cutarea stratelor, iar cele verticale felierea lor.
Variaţiile produse de forţele tectonice în subsolul scoarţei terestre sunt de două categorii:
 fenomene plicative;
 fenomene disjunctive.
Fenomenele plicative sunt variaţii datorită cărora se produc deplasări ce schimbă numai
poziţia formelor primare ale zăcămintelor, prin cutarea lor. Astfel, deformaţiile rezultate din
deplasări tangenţiale produse în scoarţa terestră au forme de cupole sau anticlinale (structuri
pozitive) şi respectiv de albiii sau sinclinale (structuri negative). Acestea sunt cutele propriu-zise.
Formele disjunctive aparţin acelei categorii de schimbări prin care se produc deplasări ce
întrerup continuitatea aşezării formaţiunilor geologice. Rezultatul acţiunii acestor fenomene sunt
dislocaţiile sau faliile.
Mişcările tectonice datorită cărora se produc aceste fenomene aparţin la două categorii
genetice:
a) Deplasări radiale care se produc în sens invers forţei de gravitaţie. Rocile au fost
expuse unei mişcări care a acţionat pe direcţie radială, de jos în sus.
b) Deplasări tangenţiale când mişcările de produc pe o direcţie normală la direcţie
forţei de gravitaţie.
1.2.3.2. Forme cutate
Deformaţiile plicative se pot împărţi în două categorii:

a) Deformaţii care s-au produs prin activitatea tectonica efectuată pe zone întinse şi
perpendiculara la direcţia forţelor tangenţiale.
b) Deformaţii produse pe suprafeţe mici, sub acţiunea unor forţe tangenţiale de mică
intensitate. Rezultatul acestei activităţi îl constituie o serie de cutări de mică amplitudine, care
însoţesc cutarea principală.
Funcţie de dimensiunile lor, formele cutate se pot grupa în:
 Cute foarte mari (ordinul 1) – caracterizează regiuni întinse. Ele sunt puse în
evidenţă prin lucrări de explorare preliminară.
 Cute mari (ordinul 2) – caracterizează zone mici (ex. câmp minier). Ele sunt puse
în evidenţă prin foraje de explorare.
 Cute de mărime medie (ordinul 3). Aceste cute însoţesc cutele de ordinul 2.
Forma acestora se observă mai bine prin lucrările miniere care se execută pentru
exploatarea zăcământului respectiv.
 Cute mici (ordinul 4). Ele complică mult organizarea şi executarea lucrărilor de
extracţie.
Indiferent de forma şi poziţia în subteran a formelor cutate, ele se pot grupa în trei
categorii: cutarea concentrică, cutarea însoţită de clivaj, cutarea prin mişcări de alunecare a
stratelor.
 Elementele geometrice ale unei cute

Elementele geometrice ale unei cute determina forma şi pozitia fata de un plan orizontal de
proiectie al oricarei parti din zacamantul respectiv. Orice forma cutata are urmatoarele parti
caracteristice (fig. 1.12):
Flancurile (părţile laterale) cutei – zonele ABA1B1 şi CDC1D1.
Coama – suprafaţa de racordare a flancurilor respective BB1, CC1.
Axul cutei este direcţia EE1.
Planul axial al cutei EE1FF1 intersectează suprafaţa acesteia după direcţia axei EE1. Planul
axial reprezintă suprafaţa de frângere a formaţiunilor de roci care au fost deformate în cuta
respectivă.
Unghiul cutei este unghiul diedru format de suprafaţa flancurilor A.
Miezul cutei este construit din diferite roci care constituie formaţiunea respectivă de
zăcământ.
Fig. 1.12 Elementele geometrice ale unei cute

După poziţia reciprocă a elementelor unei cute se deosebesc următoarele categorii:

a) După poziţia şarnierei faţă de flancurile cutei se deosebesc: cute anticlinale şi cute
sinclinale.
b) După forma suprafeţei de racordare a flancurilor cutele se consideră că au forme
cilindrice şi conice.
c) După valoarea unghiului de înclinare al planului axial faţă de un plan orizontal
cutele se împart în următoarele categorii: cute drepte, cute oblice, cute culcate, cute răsturnate.
d) După valoare unghiurilor de înclinare a şarnierei sau axei cutei faţă de un plan
orizontal se deosebesc: cute orizontale, înclinate şi verticale.
e) După mărimea unghiului cutei se deosebesc: cute normale (unghiul are valoare
cuprinsă între 00 şi 1800), cute izocline (unghiul are valoare egală cu 00), cute în evantai (miezul
şarnierei este pe o singură parte cu coama cutei).
 Reprezentarea grafică a formelor cutate

Procedeele obişnuite de reprezentare grafică a formei şi poziţiilor în subteran a
zăcămintelor cutate se pot grupa în trei categorii:
1) Planuri hipsometrice ale suprafeţei zăcămintelor cutate.
2) Hărţi sau planuri geologice, secţiuni verticale executate de-a lungul liniilor de
explorare şi secţiuni orizontale pentru fiecare orizont studiat.
3) Bloc de diagrame.
Planurile hipsometrice sunt piesele grafice care caracterizează variaţia suprafeţei
acoperişului şi a culcuşului formelor cutate de zăcământ. Planurile hipsometrice se întocmesc
pentru suprafaţa culcuşului zăcămintelor.
Pentru întocmirea planurilor hipsometrice se utilizează datele furnizate de lucrările de
explorare sau exploatare, completându-se treptat pe măsură ce se acumulează informaţiile asupra
zăcământului.
În funcţie de natura datelor de lucru, planurile hipsometrice se construiesc prin procedee
diferite şi anume:
În cazul în care grosimea normală a unei formaţiuni oarecare este constantă sau variază
foarte puţin se utilizează procedeul normalelor. Documentaţia necesară pentru lucru cuprinde:
coloana stratigrafică a rocilor din acoperişul şi culcuşul zăcământului şi harta geologică a
formaţiunilor din regiunea respectivă (Fig. 1.13).
Fig. 1.13 Reprezentarea formelor cutate prin profile verticale
Un alt procedeu este trasarea izoipselor prin metoda secţiunilor geologice verticale. În
cadrul acestui procedeu punctele de intersecţie ale suprafeţei unui zăcământ oarecare cu liniile de
nivel ale profilului geologic se proiectează pe direcţia profilului în planul orizontal.
1.2.3.3. Falii (dislocaţii disjunctive)
Dislocaţiile disjunctive denumite simplu disjuncţii sau falii sunt deranjamente tectonice
datorită cărora se produc fracturi ale formaţiunilor geologice şi deplasări ale părţilor fracturate
după anumite plane.
Disjuncţiile apar ca urmare a unei acţiuni prelungite a forţelor tectonice tangenţiale asupra
unor roci cu un caracter pronunţat elastic.
Dislocarea stratului sub raport geometric poate fi reprezentata sub forma a doua plane
paralele intre ele K’ si K” intersectate de al treilea plan, care este planul de falie C. (fig 1.14).
Fig. 1.14 Dislocarea stratelor
Liniile de intersecţie ale planelor fixează deplasarea stratelor intre un flanc si celalalt flanc.
Flancurile, falia si liniile de intersecţie, componente ale dislocării se numesc elementele dislocării.
Mărimile ce caracterizează forma si poziţia dislocării în spaţiu se numesc elementele
faliei. Acestea sunt:
a) Elemente de direcţie si inclinare ale flancurilor  ,  .
b) Elementele de direcţie si inclinare ale faliei A si  .
c) Elementele de direcţie si inclinare a liniilor de încrucişare 0 ,  0 .
d) Unghiul dislocării v, ca unghi diedru format de flancul stratului si de falie, in partea
deplasării flancului.
e) Amplitudinea dislocării.
f) Coordonatele punctului la care se raportează elementele de mai sus x, y, z.
Falia are întotdeauna o grosime oarecare m care se adăuga zonei de faliere.
Faliile se pot clasifica în mai multe moduri (fig.1.15). În funcţie de orientarea pe care o au
cele trei forme principale care să provoace dislocarea faliile se împart în trei categorii:
 falii diagonale de cădere;
 falii diagonale inverse;
 falii transversale.
Fig. 1.15 Tipuri de falii
În funcţie de sensul mişcării de deplasare al flancurilor de zăcământ pe planul faliei se

deosebesc următoarele categorii de falii:
 falii de translaţie la care cele două linii de încrucişare sunt paralele, direcţia şi înclinarea
flancului de zăcământ deplasat, fiind aceleaşi ca la flancul de zăcământ rămas pe loc;
 falii de rotaţie, în acest caz flancul de zăcământ deplasat are după dislocare alte valori
pentru direcţie şi înclinare decât flancul de zăcământ rămas pe loc;
 falii combinate – în acest caz mişcarea de translaţie este complicată de mişcări şi rotaţie.
După poziţia planului de falie faţă de direcţia stratificaţiei, faliile se clasifică astfel:
 falii direcţionale – direcţia planului de falie este aceeaşi cu direcţia zăcământului;
 falii diagonale – în acest caz liniile de încrucişare sunt paralele între ele dar au o poziţie
diagonală faţă de direcţia stratificaţiei;
 falii transversale – direcţia planului de falie este perpendiculară pe direcţia zăcământului;
După sensul înclinării faliei faţă de sensul înclinării zăcământului faliile se clasifică astfel:
 falii concordante – planul faliei înclină în acelaşi sens cu planul zăcământului;
 falii discordante - planul faliei înclină în sens invers cu planul zăcământului.
După poziţia părţii faliate a zăcământului faţă de planul faliei se face următoarea clasificare:
 falii normale sau de cădere – prin dislocare se produce o alunecare a părţii faliate, pe
planul faliei, în culcuşul porţiunii de zăcământ rămasă pe loc;
 falii inverse sau de împingere - partea faliată a zăcământului s-a deplasat pe planul faliei în
sens contrar înclinării acestuia, situându-se în acoperişul părţii de zăcământ rămasă pe loc.
După mărimea unghiului format pe planul faliei şi stratificaţiei se deosebesc următoarele
categorii, care de altfel cuprind toate tipurile menţionate mai sus:
o falii de unghi ascuţit – unghiul dintre falie şi zăcământ este mai mic de 900;
o falii de unghi obtuz - unghiul dintre falie şi zăcământ este mai mare de 900.
1.2.3.3.1. Reprezentarea faliilor (complexul zăcământ - falie)
Reprezentarea şi rezolvarea din punct de vedere topografic a faliilor este operaţiunea prin
care se determină poziţia zăcământului deplasat prin dislocare în interiorul masivului.
În acest scop sunt necesare elementele geometrice ale complexului zăcământ-falie şi
caracteristicile geologice ale zonei faliate. Metoda de lucru este cea grafo-analitică, bazată pe
următoarele considerente:
 Se apreciază că flancul de zăcământ rămas pe loc este cel în care se găseşte lucrarea minieră în
care s-a identificat falia.
 În locul de identificare al faliei, punctul A se determină in sensul deplasării, elementele de
poziţie ale zăcământului şi faliei (δz, αz, δf , αf) şi amplitudinea faliei (h).
 Cele două linii de încrucişare se construiesc în proiecţia cotată, pe baza izohipselor de cote H
şi H - h ale zăcământului şi faliei.
 Pentru falii direcţionale şi transversale se folosesc la rezolvarea acestora, plane verticale
auxiliare, transversale pe urma faliei. Uneori se utilizează ca plan auxiliar însăşi planul faliei.
Considerând cazul unei falii diagonale concordante normale, determinarea continuităţii
zăcământului la o anumită cotă, se face prin construcţii grafice (fig. 1.16 si 1.17)
O rezolvare analitică a acestei probleme ar fi următoarea:
Considerând suprafeţele zăcământului şi faliei drept plane se exprimă ecuaţiile respective:
(Pz) = A1X + B1Y +C1Z +D1 = 0 (1.2)
(Qz) = A2X + B2Y +C2Z +D2 = 0
Intersecţia acestor două plane dă ecuaţiile primei linii de încrucişare:
X  X 1 Y  Y1 Z  Z1
( D)    (1.3)
X 2  X 1 Y2  Y1 Z 2  Z1
unde: A(X1,Y1,Z1) şi B (X2,Y2,Z2)
Parametrii directori ai acestei drepte se notează astfel:
X2 – X1 = l
Y2 – Y1 = m
Z2 – Z1 = n
X  X 1 Y  Y1 Z  Z1
( D)   
l m n
1 x
Orientarea liniei I-I se obţine cu relaţia: tg   (1.4)
m y
h
Distanţa Sf se află cu relaţia: Sf  
tg f
Fig. 1.16 Falie diagonală concordantă normală
Fig. 1.17 Falii multiple

Semnul plus arată că falierea s-a produs cu căderea porţiuni din zăcământ pe planul de
falie, deci este vorba de o falie de cădere sau normală. Semnul minus indică o falie de
împingere sau inversă.
O altă metodă de determinare a elementelor geometrice ale faliilor se realizează cu ajutorul
reţelelor stereografice care se face simplu, rapid, având o precizie ridicată.
Avantajul proiecţiilor stereografice constă în faptul ca odată cu reprezentarea poziţiei
planului de zăcământ şi a planului de falie se obţin pe acelaşi desen şi elementele geometrice ale
faliei.
Procedeu de lucru constă în următoarele: se reprezintă faţă de reţeaua stereografică aleasă
suprafeţele zăcământului P şi a faliei pe baza elementelor lor de poziţie măsurate în punctul M în
care o lucrare minieră a întâlnit falia (fig. 1.18). Pe reţeaua stereografică punctul M este
reprezentat în centrul diagramei.
Reprezentările stereografice ale suprafeţelor zăcământului şi faliei s-au făcut după
azimutele δz, δf, valori considerate de la punctul Nord al reţelei în sens direct, pe periferia cercului,
obţinându-se astfel direcţiile ωP şi ωQ. Raportarea înclinărilor αz şi αf s-a făcut pe direcţia razelor
normale la aceste diametre, gradaţiile fiind considerate de la periferie spre centrul diagramei.
Punctul T de intersecţie al celor două arce se uneşte cu centrul ω al reţelei şi se obţine segmentul
ωT a cărui direcţie reprezintă proiecţia stereografică a liniei I de încrucişare sau intersecţia celor
două suprafeţe ale zăcământului şi faliei. Porţiunea de diametru cuprinsă între punctul T şi
periferia reţelei reprezintă valoarea în grade a înclinării liniei I de încrucişare.
Unghiul diedru dintre suprafeţele zăcământului şi faliei se obţine prin trasarea unui plan
perpendicular pe direcţia I de încrucişare. Pe reţeaua stereografică din figura 1.18 s-a prelungit
segmentul ωT în sens invers căderii sale cu o valoare de 900. Prin punctul C astfel obţinut s-a
trasat arcul corespunzător diametrului dus prin punctul ω, perpendicular pe direcţia segmentului
ωT. Porţiunea de arc cuprinsă între punctele A şi B reprezintă adevărata mărime a unghiului
diedru dintre zăcământ şi falie, deoarece proiecţia stereografică este conformă.
Pe aceeaşi diagramă se apreciază şi mărimea unghiului φ al faliei. În acest scop se
suprapune arcul proiecţiei stereografice a planului faliei cu un arc meridian al reţelei. Apoi se
măsoară în sens invers acelor de ceas mărimea arcului de meridian de la punctul Q la punctul B
valoare la care se adaugă 900, dacă deplasarea flancului de zăcământ s-a făcut în sensul direcţiei
ωB. Dacă deplasarea flancului de zăcământ s-a produs în sens invers, unghiul de falie se obţine
scăzând 1800 din valoarea obţinută în celălalt caz.
Fig. 1.18 Determinarea elementelor geometrice ale faliei cu ajutorul reţelei stereografice
1.2.3.3.2. Fisurarea rocilor
Structurile geologice subterane care alcătuiesc scoarţa terestră, datorită factorilor care
acţionează din punct de vedere genetic şi fizic produc dislocări asupra structurilor geologice care
trebuie urmărite şi reprezentate pentru a găsi metode de prevenire şi înlăturare a unor pagube ce ar
urma asupra suprafeţei terestre şi a construcţiilor existente la suprafaţă.
Datorită acestui fapt, urmărirea şi reprezentarea fisurilor şi anomaliilor subterane într-un
sistem unic şi precis constituie un deziderat pentru viitor.
A) Clasificarea fisurilor
Rocile care alcătuiesc scoarţa terestră prezintă diferite sisteme de fisurare. Din punct de
vedere al genezei fisurile se împart în următoarele categorii principale:
 Fisuri endogene sau primare, care apar ca urmare a variaţiei volumului rocilor.
 Fisuri exogene sau tectonice care apar ca urmare a activităţii tectonice la care sunt supuse
rocile.
 Se mai întâlnesc fisuri care apar în urma evaporării soluţiilor mineralizatoare, fisuri
produse sub influenţa presiunii miniere cauzată de lucrările de exploatare.
B) Măsurătorile efectuate asupra fisurării rocilor precum şi prelucrarea datelor obţinute
trebuie să rezolve următoarele probleme:
 Determinarea sistemelor de fisuri, poziţia acestora, legătura dintre fisuri şi prezenţa
dislocaţiilor tectonice, etc.
 Reprezentarea poziţiei reciproce a fisurilor şi stratificaţiei rocilor, pentru diferite părţi ale
zăcământului sau pentru întreg zăcământul.
Observaţiile asupra fisurării rocilor se execută atât în cuprinsul corpului mineralizat cât şi
în rocile înconjurătoare, utilizându-se toate punctele de acces la zăcământ.
Fisurarea rocilor se studiază sistematic pe porţiuni de suprafaţă egală cu 2 – 4 m2. Pentru
fiecare sistem distinct de fisurare se apreciază numărul de fisuri care se cuprinde pe distanţă de cca
1m, pe normală la direcţia generală a fisurii. Măsurătorile pentru determinarea direcţiei şi
înclinării fisurilor se efectuează cu busole, câte 10-20 de măsurători pentru fiecare sistem.
CAPITOLUL 2
ANALIZA SISTEMELOR DE REPREZENTARE SPAŢIALĂ A

STRUCTURILOR GEOLOGICE ŞI MINIERE SUBTERANE
Din analiza configuraţiei spaţiale a zăcămintelor, accidentelor tectonice şi a lucrărilor

miniere pentru realizarea optimă a lucrărilor miniere pentru extragerea substanţelor minerale utile
în condiţii de calitate, eficienţă şi siguranţă maximă va trebui să analizăm sistemele de
reprezentare spaţială a structurilor geologice şi miniere subterane.
2.1. UTILIZAREA PROIECŢIILOR COTATE LA REPREZENTAREA

ZĂCĂMINTELOR DE SUBSTANŢĂ MINERALĂ UTILĂ
Poziţia unui element în spaţiu poate fi determinată în funcţie de un anumit sistem de

referinţă faţă de un grup de puncte a cărui amplasament este cunoscut în sistemul respectiv.
Sistemele de proiecţie utilizate sunt bazate pe procedee polare şi rectangulare. Proiecţia
polară este comodă pentru reprezentarea poziţiei reciproce a elementelor măsurate sau determinate
în teren. Proiecţia rectangulară este adecvată reprezentării punctelor din spaţiu pe un anumit plan
de referinţă. Există posibilitatea de trecere de la un sistem de proiecţie la alt sistem de proiecţie.
Proiecţia cotată se realizează pe un plan orizontal la o anumită cotă sau pe un plan vertical
sau înclinat. Alegerea planurilor de proiecţie se face în funcţie de necesităţile de claritate şi
precizie în rezolvarea problemelor metrice precise şi reprezentative. Pentru obţinerea proiecţiei
cotate a unor elemente date, puncte, drepte sau plane, precum şi a oricăror poziţii reciproce dintre
acestea sunt necesare coordonatele rectangulare ale punctelor respective. Pe planul de referinţă
ales se reprezintă în funcţie de două coordonate, proiecţiile ortogonale ale punctelor considerate,
iar cea de-a treia coordonată se înscrie ca o cotă convenţională alături de poziţiile astfel figurate.
Datorită acestor considerente astfel de proiecţii se numesc proiecţii cotate.
2.1.1. Reprezentarea punctelor, dreptelor şi planurilor în proiecţia cotată
Reprezentarea punctelor într-un plan cotat (fig. 2.1) prezintă faptul că punctele pot avea
cote mai mari sau mai mici decât cota planului de referinţă. Punctele A şi B pot avea valori
pozitive sau negative sau cote egale cu valoarea cotei de referinţă, caz în care proiecţiile cotate
respective se confundă cu însuşi punctele date (punctul C).
Fig. 2.1 Reprezentarea punctelor
În figura 2.2 este reprezentat un segment de dreaptă AB, indicându-se şi elementele de

poziţie ale acestuia, direcţia θ şi înclinarea α. Determinarea valorii orientării dreptei se face în
funcţie de poziţia proiecţiei cotate a acesteia, faţă de distanţa Nord-geografic/axele de referinţă X
sau Y.
Fig. 2.2 Reprezentarea dreptelor

Înclinarea α se determină printr-un simplu profil vertical, în funcţie de diferenţa de cotă a

capetelor segmentului de dreaptă dat.
h
l  tg  (2.1)
I
Unde: h – diferenţa de nivel a capetelor segmentului de dreaptă;
l – proiecţia orizontală a segmentului de dreaptă pe acelaşi profil.
Se pot determina puncte intermediare cu o anumită diferenţă de cotă/punctul C/. Operaţia
de determinare a poziţiei acestor puncte se numeşte gradarea dreptei.
2. Reprezentarea poziţiei reciproce a două drepte
Pentru anumite rezolvări de probleme geometrice miniere ne interesează proiecţia cotată a

poziţiei reciproce a două drepte.
Proiecţiile cotate a două drepte paralele sunt şi ele paralele, având acelaşi interval de
gradare a segmentelor respective. Punctul de intersecţie al proiecţiilor cotate a două drepte
concurente în spaţiu trebuie să aibă atât pe o direcţie cât şi pe cealaltă, aceeaşi valoare de cotă. În
caz contrar, dreptele reprezentate în planul cotat nu se întâlnesc în spaţiu, ci au numai direcţii care
se încrucişează (fig.2.3 ).
Fig. 2.3 Poziţia reciprocă a două drepte
3. Reprezentarea unui plan oarecare
Elementele de poziţie ale unui plan oarecare din spaţiu sunt direcţia sa θP şi înclinarea sa
αP. În proiecţia cotată, planul se reprezintă prin două orizontale sau prin linia sa de cea mai mare
pantă, gradată.
Pentru determinarea direcţiei (orizontalei) unui plan oarecare, se consideră următoarele

cazuri:
A) Trei puncte necoliniare (fig. 2.4). Se expune determinarea câtorva linii de direcţie ale
unui plan oarecare (orizontale ale planului dat). Determinarea lor se face prin gradarea
segmentului de dreaptă cuprins între punctul de cotă maximă şi cel de cotă minimă.
Fig. 2.4 Trei puncte necoliniare
B) Printr-o dreaptă şi un punct exterior (fig. 2.5). Rezolvarea constă în gradarea dreptei
date şi găsirea în acest fel a orizontalei (direcţiei) planului, de cotă egală cu aceea a
punctului C, dat în exteriorul dreptei considerate.
Fig. 2.5 Punctul exterior al unei drepte
C) Prin două drepte concurente (fig. 2.5) Rezolvarea arată că ambele drepte se gradează
în prealabil în funcţie de valorile înclinărilor respective α1, α2 şi valorile cotei punctului
A.
Fig. 2.6 Orizontalele planului oarecare
D) Prin două drepte paralele (fig. 2.6). Construirea orizontalelor planului determinat de
cele două drepte paralele, se face prin gradarea acestora.
Rabatarea poziţiei unui plan oarecare din spaţiu pe planul orizontal de proiecţiei se
poate urmări în figura 2.7.
Fig. 2.7 Rabatarea unui plan oarecare
4. Poziţii reciproce a două plane
Poziţia reciprocă a două plane în spaţiu are multe aplicaţii în probleme de stratimetrie,
Rezolvări de falii, intersecţii de zăcăminte cu lucrări miniere, dintre poziţiile relative a două plane,
interesează următoarele:
 Plane paralele. Urmele acestor plane apar în proiecţie cotată, paralele astfel încât un profil
perpendicular pe urmă, demonstrează paralelismul planelor în spaţiu (fig. 2.8).
Fig. 2.8 Plane paralele
 Plane concurente. Urmele celor două plane care se intersectează în spaţiu, apar diferit ca
poziţii în proiecţie cotată (fig. 2.9).
Fig. 2.9 Concurenţa planelor
5. Poziţii reciproce ale unei drepte faţă de un plan
O dreaptă poate să intersecteze un plan oarecare, să fie paralelă cu acesta şi sa fie cuprinsă
în planul dat. Astfel, primul şi al doilea caz sunt utilizate în efectuarea secţiunilor transversale şi
longitudinale la un plan de zăcământ oarecare sau la reprezentarea lucrărilor miniere paralele cu
anumite strate. Cea de a treia posibilitate – dreaptă cuprinsă în plan – este cazul tuturor lucrărilor
miniere situate chiar în planul zăcămintelor (fig. 2.10).
Fig. 2.10 Poziţii reciproce ale unei drepte faţă de un plan
Proiecţia cotata rezolva probleme importante ale geometriei miniere cum sunt:
a) distanţa de la un punct la o dreapta;
b) distanţa de la un punct la un plan oarecare;
c) adevărata mărime a unghiului format de doua drepte;
d) adevărata mărime a unghiului format de doua plane;
e) adevărata mărime a unghiului format de o dreapta cu un plan.
Aceste probleme metrice se utilizează in rezolvarea problemelor de străpungeri miniere si
de realizare a bazelor topografice subterane.
2.1.2. Trasarea suprafeţelor topografice ale zăcămintelor
Suprafeţele cunoscute în geometrie se pot clasifica astfel:

a) Suprafeţe regulate ale căror legi de formare sunt cunoscute (suprafeţe cilindrice, sferice,
conice).
b) Suprafeţe neregulate pentru care nu se cunosc legile de formare (suprafeţe topografice).
Reprezentarea diferitelor categorii de suprafeţe în proiecţia cotată, se face prin curbele de
intersecţie ale acestora cu o serie de plane echidistante şi paralele la planul de proiecţie considerat.
Aspectul acestor curbe denumite în mod obişnuit izolinii depinde de felul suprafeţei reprezentate şi
de poziţia acesteia faţă de planul de proiecţie.
Toate suprafeţele topografice se reprezintă pe un plan de proiecţie determinat, care poate
ocupa poziţiile orizontală, verticală sau înclinată oarecum în spaţiu.
Problema de bază a geometriei subsolului este studierea metodelor de reprezentare a
obiectivelor din subteran pe un plan de proiecţie şi rezolvarea diferitelor probleme inginereşti pe
baza acestor reprezentări. Ele se consideră corpuri mărginite de suprafeţe topografice. Indicii
structurali ai zăcămintelor se pot exprima printr-o funcţie de două variabile z = f(x,y) iar indicii
calitativi (particularităţile substanţei minerale utilă şi a rocilor) sunt funcţii de trei variabile.
Utilizarea metodei grafice de reprezentare a suprafeţelor topografice este posibilă dacă
funcţiile de reprezentare îndeplinesc următoarele condiţii:
 Să fie finite;
 Să aibă deplasare unică;
 Să fie continue.
Consecinţele acestor condiţii, izoliniile care reprezintă pe un plan cotat, suprafeţele
topografice sunt curbe continue şi închise şi ele nu se intersectează pe planul cotat.
2.1.3. Reprezentarea suprafeţelor în proiecţie cotată
2.1.3.1.Reprezentări pe plan orizontal
Metodele de construire a izoliniilor unei suprafeţe topografice depind de datele iniţiale care
trebuie prelucrate, de poziţia lor reciprocă şi de caracterul indicelui pe care îl reprezintă suprafaţa
respectivă. Astfel, se folosesc:
 Metoda interpolării.
 Metoda poligoanelor.
 Metoda profilelor.
 Metoda statistică.
6. Metoda interpolării (fig. 2.11)

Constă în următoarele etape:
 Se trasează liniile care unesc valorile maxime şi minime ale cotelor suprafeţei
respective, ceea ce dă aspectul general al variaţiei acesteia.
 Faţă de aceste linii se execută o interpolare obişnuită între punctele date şi direcţiile
liniilor de cea mai mare pantă, ţinând cont de o anumită echidistanţă.
 Unind punctele cu aceeaşi valoare de cotă, se trasează izoliniile respective.
Fig. 2.11 Metoda interpolării
7. Metoda poligoanelor (fig. 2.12)

Se foloseşte atunci când suprafaţa respectivă are un aspect mai complicat sau când în
diferitele sale puncte au fost determinate direct valorile elementelor de aşezare în spaţiu, direcţia şi
înclinarea.
În primul caz, procedeul constă din formarea de triunghiuri între diferitele puncte cotate şi
apoi în funcţie de o echidistanţă dată, se trasează prin interpolare izoliniile suprafeţei.
În al doilea caz, punctele în care au fost măsurate valorile direcţiei şi înclinării suprafeţei se
trec pe plan. Conform unghiului de direcţie se trasează prin fiecare punct proiecţia liniei de pantă.
Având o anumită echidistanţă, se determină grafic sau analitic, în funcţie de valoarea unghiului de
pantă.
Fig. 2.12 Metoda poligoanelor
8. Metoda profilelor (fig. 2.13)

Se utilizează în cazul existenţei unor profile perpendiculare la suprafaţa topografică. Pe
fiecare linie de profil se obţin în funcţie de echidistanţa necesară proiecţiilor punctelor cu anumite
cote prin care se trasează izoipsele respective.
Fig. 2.13 Reprezentarea profilelor
9. Metoda statistică (fig. 2.14)

Este eficientă la prelucrarea unui număr mare de date. Dacă se trasează izoliniile pe baza
tuturor acestor valori individuale, se obţine o reprezentare din care este greu să se desprindă
legitatea variaţiei indicelui respectiv şi deci poate fi folosită în scopuri practice.
Metoda statistică constă în trasarea izoliniilor suprafeţei după valorile medii ale cotelor
punctelor respective. În acest scop se suprapune o abacă (paletă) formată dintr-o reţea de pătrate
de o anumită latură, pe planul cotat. În centrul fiecărui pătrăţel al abacei se înscrie media valorilor
individuale ale punctelor suprafeţei care se cuprind în porţiunea respectivă.
Fig. 2.14 Metoda statistică
2.1.3.2.Reprezentarea pe plan vertical de referinţă
Obţinerea proiecţiei pe un plan vertical de referinţă (fig. 2.15) se face analitic prin
transcalcularea coordonatelor din sistemul general convenţional, pe baza relaţiilor de mai jos:
Δx΄ = Δx cosα + Δy sin ε
Δy΄ = Δy cosα - Δy sin α (2.2)
Δz΄ = Δz
Ca origine a sistemului nou de coordonate se alege un punct al suprafeţei având drept
valori ale coordonatelor cifre întregi. Noua axă OX΄ se ia în general paralelă cu direcţia
zăcământului respectiv, iar axa OZ΄ se consideră pe verticală, normală la planul H. Se reprezintă
punctele suprafeţei prin noile coordonate X΄ si Z΄, obţinându-se proiecţii care se vor cota cu
valorile coordonatei Y΄. În funcţie de aceste poziţii se trasează izoliniile respective grafic şi se
marchează pe proiecţia orizontală a zăcământului studiat urma planului de referinţă. toate punctele
caracteristice se proiectează pe aceste linie. Lungimea perpendicularelor respective reprezintă
tocmai valorile Y΄ ale punctelor, cifre care se înscriu în dreptul fiecărei poziţii obţinute (fig 2.15).
Apoi, prin interpolare între aceste valori se trasează izoliniile suprafeţei respective faţă de planul
vertical de referinţă.
Fig. 2.15 Reprezentarea in plan vertical
Fig. 2.16 Trasarea izoliniilor pe planul vertical

2.1.3.3.Reprezentarea pe plan înclinat
La construirea unei astfel de proiecţii unghiul de pantă al viitorului plan de referinţă se

consideră unghiul mediu de înclinare al suprafeţei topografice respective iar ca direcţie se
consideră direcţia medie a acesteia.
Uneori, planul înclinat de referinţă poate fi chiar suprafaţa culcuşului zăcămintelor, dacă
nu prezintă variaţii mari de direcţie şi înclinare.
2.2. REPREZENTAREA ÎN SPAŢIU A ZĂCĂMINTELOR DE SUBSTANŢE

MINERALE UTILE
Reprezentarea în spaţiu a zăcămintelor de substanţă minerală utilă are o importanţă

deosebită în poziţionarea zăcământului în scoarţa terestră utilizând diferite proiecţii prin care să se
reprezinte în mod cât mai fidel poziţia zăcământului şi modul de proiectare a lucrărilor miniere
necesare deschiderii şi pregătirii acestuia.
În cadrul acestui capitol voi analiza proiecţiile utilizate din punct de vedere calitativ şi
economic.
2.2.1. Proiecţii afine
 Principiul reprezentării
Construcţia unei reprezentări oarecare în proiecţia afină se bazează pe transformarea afină
a figurilor, care constă în proiectarea paralelă a planului cu proiecţia orizontală dată, pe un alt plan
după o direcţie de proiectare dată.
Proiecţiile afine (fig. 2.17) se împart în două categorii:
 Proiecţii afine ortogonale
 Proiecţii afine oblice
Proprietăţile corespondenţei afine sunt următoarele:
a) Două drepte care se găsesc în corespondenţa afină se pot intersecta într-un punct aflat pe
axa afină, sau sunt paralele cu această axă.
b) Dreptele care în planul iniţial au fost paralele cu aceasta nu se deformare.
c) Raportul distanţelor unei perechi oarecare de puncte, pentru condiţii date de proiectare,
este o mărime constantă şi se numeşte coeficient de transformare q.
A1O
q  sin 
AO
A O  AO sin  (2.3)
I a  Ya sin 
d) Coordonatele punctelor afine, de exemplu ale punctele B şi B1, se găsesc în următoarea
relaţie faţă de axa afină.
O1C=O1Bsinφ
O1C = O11O + OB1 = η + yb (2.4)
q1B = Yb
Din unghiul O O1 O11: O΄1O = h cosφ
η = h cosφ (2.5)
Ib = Yb sin φ – h cosφ
Cu această relaţie se determină ordonatele afine y1 în funcţie de ordonatele Y din planul
iniţial Ho, unghiul de proiecţie φ şi diferenţa de nivel h dintre punctul dat şi axa afină. Din relaţie
rezultă faptul că pentru un alt nivel H1 toate ordonatele punctelor cuprinse în acest plan se
micşorează cu o mărime constantă η.
Fig. 2.17 Proiecţia afină
 Metode de realizare a reprezentărilor afine

Pentru construirea proiecţiei afine a unui complex oarecare de detalii - lucrări miniere
aflate la diferite nivele – se consideră proiecţia orizontală cu caroiajul sistemului de coordonate
faţă de care au fost reprezentate punctele respective.
a) Procedeul grafic (fig. 2.18) constă în alegerea axei afine XX faţă de care se proiectează
ortogonal toate punctele caracteristice ale obiectivului respectiv. Separat se construieşte
reprezentarea propriu-zisă afină a situaţiei date. Se trasează direcţia axei afine XX pentru
primul nivel, de obicei orizontul cu adâncime mai mare. Se marchează pe direcţia acestei axe
toate punctele proiectate de la nivelul respectiv. Trasând ordonatele afine se obţin punctele
care se unesc si din care rezultă detaliul respectiv reprezentat afin. În continuare se trasează
axa afină pentru nivelul următor cu proiecţiile punctelor caracteristice aflate la orizontul
respectiv (fig. 2.19).
Fig. 2.18 Procedeul grafic
Fig. 2.19 Procedeul grafic – Reprezentarea în spaţiu a detaliilor

b) Procedeul analitic constă în calculul tuturor coordonatelor afine ale punctelor date
într-o proiecţie orizontală. Calculul se face după ce în prealabil s-au trasat pe planul
iniţial, axele X si Y în funcţie de care se apreciază valorile coordonatelor punctelor.
Reprezentarea afină propriu-zisă se face tot separat ca la metoda grafică.
2.2.2. Proiecţii axonometrice
 Principiul reprezentării axonometrice

Proiecţiile axonometrice constituie un caz particular al proiecţiilor paralele.
Principiul proiecţiei axonometrice constă în aceea că obiectul reprezentat într-un sistem de
trei axe rectangulare se proiectează pe un alt plan de proiecţie, împreună cu însuşi sistemul
iniţial de axe de coordonate (fig. 2.20).
În funcţie de unghiul dintre direcţia de proiectare şi planul de proiecţie, se
deosebesc două categorii de proiecţii axonometrice:
 Proiecţii axonometrice oblice.
 Proiecţii axonometrice ortogonale.
Fig.2.20 Proiecţia axonometrică

În figura 2.20 este reprezentată proiectarea paralelă a unui punct A din spaţiu, împreună cu
axele sistemului OXYZ pe planul axonometric P. Pe planul P se obţine proiecţia punctului A
precum şi direcţiile axelor axonometrice.
Dacă se consideră pe fiecare axă a sistemului iniţial OXYZ segmentele egale Oax, Oay,
Oaz, acestea se vor proiecta pe direcţiile corespunzătoare ale axelor axonometrice.
Raportul proiecţiilor axonometrice faţă de mărimile reale ale segmentelor considerate
reprezintă coeficientul de deformare pentru axe şi se notează:
p = X΄/X q = Y΄/Y r = Z΄/Z (2.6)
p2 + q2 + r2 = 2

S  900  (2.7)
2

T  900  (2.8)
2
În care: S – unghiul dintre axele O΄ Z΄ şi O΄ Y΄, T - unghiul dintre axele O΄ Z΄ şi O΄ X΄
(q 2 ) 2  (r 2 ) 2  ( p 2 ) 2
cos  (2.9)
2q 2 r 2
( p 2 ) 2  (r 2 ) 2  (q 2 ) 2
cos  
2 p2r 2
p = q = r proiecţia izometrică
În acest caz axa axonometrică OZ are o poziţie verticală şi face unghiul de 120 0 cu axele
OX şi OY. Deformaţiile pe toate trei axele sunt de 0,816. pentru simplificarea constructiei se pot
considera egale cu 1.
p ≠ q = r proiecţia dimetrică
Axa axonometrică OZ are o poziţie verticală iar axa OY se ia pe orizontală. Unghiul dintre
OX şi OY este egal cu 1350. Coeficienţii de deformare pentru axele OZ şi OY se consideră egali,
iar pentru axa OX valoarea se consideră de două ori mai mică. Astfel valorile coeficienţilor se
consideră: p = 0,5; q = r = 1.
p ≠ q ≠ r proiecţia trimetrică
În cazul în care coeficienţii au valori diferite, axa axonometrică este dirijată vertical, iar
axele OX şi OY formează cu orizontala unghiul de 100 şi respectiv 450. Valorile folosite curent
pentru coeficienţii de deformare sunt: p = 0,9; q = 0,5; r = 1.
Pentru construirea unei proiecţii axonometrice este necesara reprezentarea in plan cotat a
detaliilor respective.
2.2.3. Proiecţii vectoriale
Una din metodele adecvate reprezentării lucrărilor miniere şi a formaţiunilor geologice este
proiecţia vectorială (fig. 2.21).
Reprezentările vectoriale se utilizează in domeniul tehnicii miniere, mai ales in rezolvarea
problemelor de străpungeri miniere datorita construcţiei simple, clare şi uşor de utilizat.
 Principiul proiecţiei
Proiecţia vectorială a unui segment oarecare AB din spaţiu (Fig. 2.21) se realizează ducând
prin punctele A şi B vectori paraleli după o direcţie oarecare, dar de lungimi proporţionale cu
cotele respectivelor puncte se obţin în planul orizontal de proiecţie H două direcţii ab şi a’b’ care
reprezintă proiecţia vectorială a segmentului AB.
Fig. 2.21 Proiecţia vectorială
După poziţia reciprocă a segmentelor ab şi a’b’ se pot face aprecieri asupra poziţiei dreptei
din spaţiu faţă de planul de referinţă H. Punctul P 1 de intersecţie a celor două direcţii se numeşte
centru de asemănare şi este situat în planul de referinţă H. Distanţa dintre punctele din spaţiu şi
plan se determină după mărimea vectorilor respectivi iar direcţia acestora indică poziţia punctelor
din spaţiu faţă de planul de referinţă (deasupra sau sub acesta).
Dreapta paralelă cu planul de referinţă se reprezintă vectorial prin două direcţii paralele, iar
vectorii consideraţi în orice punct al ei vor fi egali ca lungime.
Dreapta perpendiculară faţă de planul de referinţă se proiectează vectorial după doi vectori
care pornesc din acelaşi punct şi se confundă pe o singură direcţie.
O dreaptă oarecare cuprinsă în planul vertical perpendicular pe planul de referinţă H se

proiectează vectorial tot după doi vectori confundaţi într-o singură direcţie dar pornind din două
puncte diferite.
2.2.4. Proiecţia centrală
Problemele deseori întâlnite în geometria minieră referitoare la realizarea lucrărilor de

explorare şi exploatare a zăcămintelor de substanţă minerală utilă, sunt probleme de construcţii în
care se cere a se determina valorile unor unghiuri şi direcţii atât a dreptelor cât şi a planelor,
probleme prezentate şi analizate în paragrafele anterioare.
În rezolvarea acestor probleme o importanţă deosebită o are proiecţia centrală.
Caracteristica acestei proiecţii o reprezintă faptul că toate direcţiile şi planele date în spaţiu se
transportă paralel cu ele însăşi într-un punct în jurul căruia se descrie o sferă. Sfera va da cu
planele şi cu dreptele date intersecţii sub formă de cercuri şi puncte. Aceste intersecţii sunt
transportate pe un plan oarecare printr-un fascicul de raze de proiecţie care permit determinarea
uşoară a unghiurile căutate între direcţiile şi planele date. În funcţie de caracterul poziţiei reciproce
a centrului de proiecţie (punctul de observaţie) şi al planului de proiecţie faţă de sferă sunt
utilizate:
A) Proiecţia liniară
B) Proiecţia stereografică
A) Proiecţia liniară. (fig. 2.22)

În cazul proiecţiei liniare centrul de proiecţie este situat în centrul sferei iar planul de
proiecţie este tangent la sferă în punctul Z. Proiecţiile direcţiilor şi ale planelor se obţin prin
puncte şi drepte. Distanţa dintre ele şi punctul fix Z depinde de unghiurile de înclinare  ale
direcţiilor şi planelor faţă de planul de proiecţie care se determină cu relaţia:

Zm  Rctg  Rtg (900   )
Fig. 2.22 Proiecţia liniară
Dezavantajul acestei proiecţii constă în faptul că pe măsura micşorării unghiului 

proiecţia direcţiilor şi a planelor se depărtează de punctul principal Z.
B) Proiecţia stereografică
În cazul proiecţiei stereografice se consideră centrul de proiecţie situat undeva pe suprafaţa
sferei iar elementele geometrice (axe, planuri, etc.) intersectează sfera de referinţă trecând prin
centrul acesteia. Toate detaliile problemelor se proiectează pe sferă în funcţie de un sistem de
coordonate alcătuit dintr-un ansamblu de arcuri ortogonale analoage cu meridianele şi paralelele
globului terestru.
Proprietăţile şi avantajele proiecţiei stereografice sunt:
 În interiorul cercului de bază (secţiunea sferei cu planul de proiecţie) se pot reprezenta în
întregime cele două emisfere.
 Proiecţia stereografică este o proiecţie conformă. Mărimea unghiurilor dintre arcele cercurilor
care reprezintă planele în proiecţie stereografică este egală cu mărimea reală a unghiurilor
dintre plane.
 Circumferinţele cercurilor mari şi ale celor mici sunt reprezentate în proiecţia stereografică
prin cercuri (arce de cerc) şi în cazuri particulare (la reprezentarea planelor verticale) prin
drepte. Proiecţia planului este un cerc.
Centrul de proiecţie se află pe suprafaţa sferei la capătul diametrului Z - Z’ perpendicular pe
planul de proiecţie (fig. 2.23). Planul de proiecţie K trece prin centrul sferei, aceasta având
avantajul că direcţiile şi planele cu valori mici ale unghiurilor de înclinare sunt reprezentate uşor şi
exact în limitele desenului. Proiecţiile direcţiilor şi ale planelor sunt reprezentate sub formă de
cercuri, drepte şi puncte. Direcţia BC va fi reprezentată în proiecţia stereografică prin segmentul

bc. Toate direcţiile trec prin centrul sferei (punctul O), direcţia BC va fi perfect determinată prin
poziţia unui punct B. Planul care trece prin direcţia BC dă pe sferă, cercul mare CEBD a cărui
proiecţie stereografică pe planul K este reprezentată prin cercul cEbD. Unghiurile de înclinare 
faţă de planul orizontal de proiecţie al planului CEBD şi al direcţiei BC se determină prin

segmentul Ob din expresia:

 90   
Ob  R  tg  
 2 
După poziţia planului de proiecţie faţă de sferă se utilizează pentru rezolvarea de geometrie
minieră cu privire la deranjamentele tectonice, anomaliile geologice, fisurarea rocilor,
străpungerile miniere, determinarea grosimii şi înclinării zăcămintelor precum şi determinarea
grosimii şi formei acestora se utilizează următoarele proiecţii stereografice:
o proiecţia stereografică oblică.
o proiecţia stereografică polară.
o proiecţia stereografică meridiană (ecuatorială).
Analizele prezentate cu privire la problemele geometrice ale zăcămintelor de substanţă
minerală utilă care se referă la:
 probleme cristalografice.
 probleme petrografice.
 probleme de topografie minieră.
Aceste probleme se pot rezolva utilizând reţelele stereografice care poate fi proiecţie
stereografică polară, când planul de proiecţie este suprapus planului ecuatorial al sferei iar
punctul de observaţie corespunde cu nadirul sau poate fi proiecţie stereografică cu plan
meridian, când punctul de observaţie se găseşte într-un punct oarecare de pe Ecuator iar planul de
proiecţie într-un plan meridian situat la 900 de punctul de observaţie.
Fig. 2.23 Proiecţia stereografică
2.2.5. Utilizarea reţelelor stereografice polare
Reţelele stereografice polare reprezintă cu precizie elementele unghiulare de poziţie a

axelor şi planelor sau unghiurile între acestea, deci raporturile unghiulare ale elementelor
considerate. Ambele moduri de reprezentare deformează simţitor suprafeţele deci raportul
lungimilor.
Pentru studierea masivelor de roci în general a tectonicii zăcămintelor în funcţie de
valoarea unghiului de pantă a planelor de fisurare se folosesc proiecţiile polare stereografice sau
proiecţiile polare ortografice. Astfel, dacă în zăcământul cercetat majoritatea fisurilor au unghiuri
mari de pantă (peste 450) ale planelor respective, atunci se recomandă utilizarea proiecţiilor polare
ortografice.
Fig. 2.24 Stenograma studierii fisurii rocilor

Prin utilizarea reţelelor stereografice şi întocmirea stereogramelor (Fig. 2.24) se pot analiza
fisurarea rocilor într-un masiv oarecare utilizând o prelucrare statistică a datelor obţinute prin
stereogramă. Astfel, se consideră o abacă (fig. 2.24) mărginită de raze şi paralele la intervale de
100, 200, care se deplasează pe suprafaţa stereogramei. În fiecare poziţie a abacei se determină
numărul de puncte respectiv fisuri, care sunt cuprinse în interiorul său, notându-se cifra respectivă
la centru poziţiei. Astfel se obţine o serie de valori care se pot exprima şi procentual, iar prin
interpolare se trasează izoliniile concentraţiei fisurilor din zona studiată.
Prelucrarea datelor individuale ale fisurii în scopul trasării izoliniilor concentraţiilor se face
cu ajutorul unei abace. Alegerea mărimii suprafeţei abace este în funcţie de gradul de detaliere cu
care trebuie construite izoliniile respective. Izoliniile concentraţiei fisurilor (Fig. 2.25) sunt trasate
în interval de 3%.
Fig. 2.25 Concentraţia fisurilor
2.2.6. Reprezentarea grafică a discontinuităţilor unui zăcământ
Elementele structurale ale unui zăcământ măsurate în teren sunt prelucrate statistic în
vederea stabilirii unei corelaţii. între structura de ansamblu sau de detaliu a zăcământului (în cazul
zăcămintelor de cărbune) şi gradul de fisurare a cărbunelui, precum şi corelaţia dintre aceste
discontinuităţi şi deranjamantele tectonice ale structurilor geologice. Pentru proiectarea şi
prelucrarea statistică a mulţimilor de elemente microtectonice se folosesc mai multe procedee şi
metode care se aleg în funcţie de scopul urmărit. De obicei proiectarea şi prelucrarea statistică a
mulţimilor de elemente microtectonice se realizează cu ajutorul diagramelor statistice
structurologice sau a histogramelor de frecvenţă.
A) Diagrame de frecvenţă a direcţiei fisurilor şi clivajelor
Diagrama de frecvenţă se utilizează pentru reprezentarea direcţiilor sau înclinărilor

discontinuităţilor. Diagrama este divizată radial în sectoarele de cerc de 100 precum şi după un
număr de cercuri concentrice ales în funcţie de numărul de măsurători.
După măsurătorile în teren se întocmeşte un tabel în care se grupează fisurile cu aceleaşi
direcţii sau direcţii foarte apropiate (≈ 50), obţinându-se astfel mai multe grupe de măsurători.
Direcţia grupei de fisuri astfel obţinute se proiectează în semicerc în sectorul dintre razele
corespunzătoare, iar numărul măsurătorilor grupei se ia pe raza cercului începând de la centrul
semicercului. Pentru a obţine lungimea segmentului de rază corespunzător unei măsurători, se
împarte raza cercului la cel mai mare număr de măsurători găsit într-o grupă. Lungimea razei
sectorului de cerc corespunzător unei grupe de măsurători va fi cu atât mai mare cu cât sunt mai
multe măsurători. Grupa cu cele mai multe măsurători va coincide cu lungimea razei semicercului
(fig. 2.26).
Fig. 2.26 Diagrama de frecvenţă a direcţiei fisurilor
B) Diagrame bidimensionale în reţeaua de proiecţie
Metoda de reprezentare în diagrame bidimensionale este incomparabil superioară

reprezentării unidimensionale. Reprezentarea bidimensională este o proiecţie sferică în care se
foloseşte în mod obişnuit reţeaua de proiecţie stereografică. Reţeaua păstrează în proiecţie
suprafeţele sferice, modificându-le doar în proporţie foarte mică.
Proiectarea elementelor microtectonice în reţeaua stereografică se face, în cazul unui
număr mare de măsurători, printr-o prelucrare statistică utilizând software specific.
BIBLIOGRAFIE
1 Baschlin, C.F. – Lerbuch der Geodasie, Zurich, ed Orell Fusli, 1958.

2 Bonea, I – Topografie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1963
– Teoria erorilor şi metoda celor mai mici pătrate, Editura
3 Botea M.
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1961
5 Cosma E., sa – Proiectarea minelor, vol. I, Editura Focus, 2003, Petrosani.
6 Covaci St. – Exploatări miniere subterane, vol. I, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 1963.
– Topografie inginerească, Editura Didactică şi Pedagogică,
7 Cristescu N.
Bucureşti, 1981.
10 Dima N. – Geodezie, Editura Univesitas, Petrosani, 2005
Dima N., Herbei – Topografie generală şi elemente de topografie minieră,
12
O., ş.a. Editura Univesitas, Petroşani, 2006.
Dima N., Pădure – Topografie minieră, Editura Corvin, Deva, 1996.
15
I., Herbei O.
Dima N., Pădure – Metode şi tehnici în elaborarea documentaţiei geologice,
16
I., Herbei O., ş.a. topografice şi miniere, Litografia U. Petroşani, 1996.
17 Dima, N, ş.a – Topografie inginerească, Litografia IMP, 1970
– Lucrări speciale de topografie minieră, Curs Master,
18 Dima, N.
Petrosani, 2010.
Dima, N., Herbei – Teoria erorilor şi metoda celor mai mici pătrate, Editura
19
O., Veres I. Universitas, 1999.
20 Domide E., – Topografie minieră, Editura Tehnică, Bucureşti, 1962.

Filimon R.
21 Dragomir P., – Teoria figurii Pământului, Editura Tehnică, Bucureşti, 1977.

Ghiţău D., ş. a.
– Markscheidwesen, 1981.
22
Enhardt W.,
Spettmann J.
– Geodezie, Moscova, 1961.
24 Fedorov D. B.
– Teoria erorilor de măsurare şi metoda celor mai mici

28 Fotescu N.
pătrate, ICB, 1975.
30 Ghiţău D. – Geodezie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972.
– Geodezie şi gravimetrie geodezică, Editura Didactică şi
31 Ghiţău D.
– Transformări de coordonate în spaţii tridimensionale cu
32 Ghiţău D. modele liniare – Revista de Geodezie, Cartografie şi Cadastru nr.
2/1995
– Compensarea şi comasarea riguroasă a reţelelor geodezice
33 Ghiţău D.
deja compensate, ICB, 1970
34 Grecea C. – Geodezie, Editura Mirton, Timişoara, 2005.
35 Grecea C. ş.a. – Complemente de măsurători terestre, Timişoara, 2002.
– Topografie minieră, Editura Didactică şi Pedagogică,
42 Haning E.
Bucureşti, 1966.
– Optimizarea reţelelor geodezice utilizate în lucrările de
43 Ienciu I.
cadastru, Petroşani, 2005.
Ionescu P., – Topografie generală şi inginerească, Editura Didactică şi
44
Radulescu M. Pedagogică, Bucureşti, 1975.
45 Kecs W. – Teoria probabilităţilor, Editura Printech, Bucureşti, 2001.
47 Lautsch H. – Markscheidewesen, 1988
52 Moldoveanu C. – Geodezie, Editura Matrix Rom, Bucureşti, 2002.
– Cartografie – topografie, Editura Didactică şi Pedagogică,
53 Năstase A.
Bucureşti, 1984.
– Instrumente topografice şi geologice, Editura Tehnică,
54 Neamţu N., ş.a.
Bucureşti, 1984.
– Teoria prelucrării măsurătorilor geodezice, Universitatea
55 Nistor Ghe.
Ghe. Asachi, Iaşi, 1996.
Ortelecan M.
– Trasarea lucrărilor miniere, Editura Infomin, Deva, 1999.
56 Palamariu M.,
Jurca T.
Rusu A., Boş N., – Topografie – Geodezie, Editura Didactică şi Pedagogică,

61
ş.a. Bucureşti, 1984.
62 Sabatin R – Geometrizarea zăcămintelor, IM Petroşani, 1971.
63 Semen C. – Construcţii miniere subterane, Editura Focus, Petroşani, 2003.

– Tehnici şi tehnologii de execuţie a construcţiilor miniere
64 Semen, C.
subterane, Curs Master, Petroşani, 2007.
– Metode clasice şi moderne utilizate în prelucrarea
69 Tiron M. matematică a observaţiilor geodezice, Editura Tehnică,
Bucureşti, 1985.
– Prelucrarea statistică şi informaţională a datelor de
70 Tiron M. măsurare, Editura Tehnică, Bucureşti, 1976.
– Teoria erorilor şi metoda celor mai mici pătrate, Editura

71 Tiron M.
tehnică, Bucureşti, 1972.
72 Torge, W. – Geodäise, Berlin, 1975.
– Topografie generală şi aplicată, Editura Didactică şi
77 Ursea V., ş.a.
78 Uşakov – Geometrie minieră, 1960.
– Automatizarea lucrărilor topografice şi geodezice, Editura
80 Vereş I.
Universitas, Petroşani, 2007.
- Manualul Inginerului de mine, Vol. I, II, III, Editura Tehnică,
88 ***
Bucureşti, 1985.
- Manualul inginerului geodez, Vol. I, II, Editura Tehnică,
89 ***
Bucureşti, 1974.

Geometrizarea Zacamintelor - Suport de Curs

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Geometrizarea Zacamintelor - Suport de Curs

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Geometrizarea zăcămintelor – suport de curs Pag.

CONFIGURAŢIA SPAŢIALĂ A ZĂCĂMINTELOR,

Necestitatea utilizării unui sistem de reprezentare unic spaţial în vederea poziţionării

1.1. PARAMETRII GEOMETRICI AI ZĂCĂMINTELOR

1.1.1. Metode de determinarea a aşezării zăcămintelor

Poziţia zăcămintelor şi a rocilor înconjurătoare observate în aflorimente sau prin lucrările

1.1.2. Determinarea elementelor geometrice ale zăcământului

1.1.2.1. Determinarea direcţiei şi înclinării zăcământului

 Explorarea prin lucrări miniere, puţuri de mină

 Explorarea prin foraje

Fig. 1.1 Elementele geometrice ale zăcământului

Fig. 1.2 Determinarea direcţiei şi înclinării ale zăcământului

1.1.2.2. Determinarea grosimii şi adâncimii zăcămintelor

Grosimea unui zăcământ se poate măsura în dezvelirile naturale (aflorimente) sau în

 Grosimea normală este distanţa măsurată pe perpendiculara între acoperişul şi culcuşul

Fig. 1.3 Determinarea grosimii zăcământului Fig. 1.4

Pentru determinarea grosimii zăcământului se utilizează următoarele relaţii:

gn = gs cos  cos (tg  cos  + tg) (1.12)

1.2. REPREZENTAREA FORMEI ZĂCĂMINTELOR

1.2.1. Planuri hipsometrice ale suprafeţelor topografice care delimitează un zăcământ

Forma unui zăcământ este determinată de suprafeţele acoperişului şi culcuşului care îl

a) Proiecţii pe plan orizontal de referinţă

izoipselor se face în felul următor: pe un desen separat se reprezintă în funcţie de sistemul de

b) Proiecţii pe plan vertical

Fig. 1.8Planul hipsometric al culcuşului şi acoperişului

c) Proiecţii pe plan înclinat

1.2.2. Determinarea grosimii şi adâncimii zăcămintelor prin metoda izoliniilor

1.2.2.1. Determinarea grosimii zăcământului

Fig. 1.9 a si b Determinarea grosimii zăcămintelor prin metoda reţelelor de explorare

1.2.2.2. Determinarea adâncimii zăcământului

Adâncimea la care se găsesc aşezate în subteran zăcămintele se consideră distanţa verticală

Fig. 1.10 Reprezentarea izoadâncimii unei porţiuni de zăcământ - Procedeul direct

Fig. 1.11 Determinarea izoadâncimii zăcământului – Procedeul indirect

Reprezentarea topografică a variaţiei adâncimii unui zăcământ este utilă la aprecierea în

1.2.3. Anomalii tectonice ale zăcămintelor

1.2.3.1. Geneza deformaţiilor

1.2.3.2. Forme cutate

Deformaţiile plicative se pot împărţi în două categorii:

 Elementele geometrice ale unei cute

Fig. 1.12 Elementele geometrice ale unei cute

După poziţia reciprocă a elementelor unei cute se deosebesc următoarele categorii:

 Reprezentarea grafică a formelor cutate

Fig. 1.13 Reprezentarea formelor cutate prin profile verticale

1.2.3.3. Falii (dislocaţii disjunctive)

Fig. 1.14 Dislocarea stratelor

Fig. 1.15 Tipuri de falii

În funcţie de sensul mişcării de deplasare al flancurilor de zăcământ pe planul faliei se

1.2.3.3.1. Reprezentarea faliilor (complexul zăcământ - falie)

Fig. 1.16 Falie diagonală concordantă normală

Fig. 1.17 Falii multiple

1.2.3.3.2. Fisurarea rocilor

ANALIZA SISTEMELOR DE REPREZENTARE SPAŢIALĂ A

Din analiza configuraţiei spaţiale a zăcămintelor, accidentelor tectonice şi a lucrărilor

2.1. UTILIZAREA PROIECŢIILOR COTATE LA REPREZENTAREA

Poziţia unui element în spaţiu poate fi determinată în funcţie de un anumit sistem de

2.1.1. Reprezentarea punctelor, dreptelor şi planurilor în proiecţia cotată

Fig. 2.1 Reprezentarea punctelor

În figura 2.2 este reprezentat un segment de dreaptă AB, indicându-se şi elementele de

Fig. 2.2 Reprezentarea dreptelor

Înclinarea α se determină printr-un simplu profil vertical, în funcţie de diferenţa de cotă a

2. Reprezentarea poziţiei reciproce a două drepte

Pentru anumite rezolvări de probleme geometrice miniere ne interesează proiecţia cotată a

Fig. 2.3 Poziţia reciprocă a două drepte