RELAȚIA ȘCOALĂ - FAMILIE - SOCIETATE

Ansamblul strategiilor, acţiunilor şi resurselor pe care părinţii le folosesc, în perioada

şcolarizării copiilor, pentru a spori şansele copiilor lor de succes şcolar şi social, în competiţia
şcolară şi, apoi, în competiţia de pe piaţa muncii a fost denumit management parental1.
Termenul "management parental" a apărut necesar pentru a pune în evidenţă caracterul activ al
acţiunii educative a familiei, care nu mai ramâne un receptor pasiv al efectelor acţiunii educative
a şcolii asupra copiilor lor. Managementul parental cuprinde două categorii de activităţi:
activităţi casnice - întrebările privind temele şcolare, ajutorul la rezolvarea temelor, discutarea
alegerii cursurilor (curriculum la alegere) cu copilul, angajarea de meditatori; activităţi şcolare -
participarea la şedinţele cu părinţii, discuţiile cu profesorii, deţinerea de funcţii în consiliile
şcolare. Centrarea atenţiei părinţilor pe rezultatele şcolare poate duce la neglijarea problemelor
dezvoltării afectiv-atitudinale a copilului. Efortul pentru însuşirea cunoştinţelor şcolare
generează adeseori rezistenţa din partea copiilor iar părintele trebuie să aleagă: fie să aibă
înţelegere, răbdare, fie să pară mai exigent, mai dur. Cu cât se simte mai responsabil, cu atât pare
mai exigent. Dificultatea de legitimare a autorităţii parentale obligă părintele să îşi legitimeze
mereu autoritatea faţă de copil prin "sacrificiul" pe care îl face pentru reuşita şcolară a copilului.
În ultimă instanţă, părinţii au alternativa (dilematică) unei alegeri: reuşita şcolară, cu
eforturi şi sacrificii, cu renunţarea la linişea afectivă şi fericirea familiei şi a copilului (datorită
conflictelor, stresului în raport cu reuşita şcolară), ori liniştea şi fericirea familiei şi copilului cu
limitarea reuşitei şcolare, încercarea de a realiza reuşita socială a copilului pe alte căi expresive
(muzica, sport etc.).
Familia are o contribuţie deosebită la formarea personalităţii ca primă
instanţă de socializare a copilului, ca purtător de substanţă educogenă
primară. Nu mai este nevoie de argumentare teoretică, fiind acceptate în
ştiinţă ca şi la toate nivelele mentalului colectiv şi ale practicii sociale.
Singurele variabile istorico-sociale ale problematicii rolului educativ ale
familiei care rămân deschise demersului analitic, cercetării sociologice şi
pedagogice, sunt gradul de asimilare-conştientizare, adecvarea socială şi
eficienţa exercitării funcţiilor sale formative.
Statutul familiei, în angrenajul social actual, comportă semnale
îngrijorătoare de degradare calitativă, de diminuarea rolului educativ ca

1
Hatos, A., Economie, societate si educatie. Temele principale ale sociologiei educaţiei, Editura Universităţii din
Oradea, Oradea, 2004, p. 114-115
urmare a instabilităţii crescânde a cuplului, a scăderii interesului şi
controlului părinţilor faţă de preocupările copiilor, datorită, în cea mai mare
parte, grijilor materiale cotidiene (fie de supravieţuire, fie goana după cât
mai mult câştig). Familia contemporană cunoaşte un proces de destrămare /
eroziune structurală, de demisie de la funcţiile sale educative, o degradare
continuă a autorităţii, implicit a calităţii mediului educativ specific.
Aparenţa diminuării funcţiei educative a familiei contemporane rezultă din analiza
agenţilor educativi (familie, şcoală, grup de prieteni, mass-media) ca agenţi autonomi, separaţi.
Totuşi, familiile funcţionează ca "poli" ai unei reţele complexe de unităţi sociale, iar strategiile
lor educative ar trebui să fie permanent adaptate la contextul social.
Un Raport asupra relaţiilor dintre şcoală şi familie în ţările Comunităţii Europene
(Macbeth, Al., 1984), bazat pe cercetări comparative, documentare şi empirice (prin ancheta de
opinie cu chestionare aplicate pe un lot de 1744 conducători de instituţii şcolare) enumera patru
motive pentru care şcoala şi familia se străduiesc să stabilească legături între ele:
a. părinţii sunt juridic responsabili de educaţia copiilor lor (legislaţia reflectă astfel
libertatea părinţilor de a-şi creşte copiii aşa cum doresc; există diferenţe între ţări privind: măsura
în care părinţii pot alege între diferitele şcoli şi cursuri pe care să le urmeze copiii lor; măsura în
care părinţii trebuie consultaţi de responsabilii şcolari etc.);
b. învăţământul nu este decât o parte din educaţia copilului; o buna parte a educaţiei se
petrece în afara scolii;
c. cercetările pun în evidenţă influenţa atitudinii parentale asupra rezultatelor şcolare
ale elevilor, în special asupra motivaţiilor învăţării, precum si faptul ca unele comportamente ale
părinţilor pot fi favorizate datorita dialogului cu şcoala;
d. grupurile sociale implicate în instituţia şcolara (în special părinţii şi profesorii) au
dreptul sa influenţeze gestiunea şcolară.
O concluzie care se impune: atitudinea elevului faţă de muncă şi faţă de învăţătură este
rezultatul influenţelor educative exercitate de familie şi de şcoală asupra lui. Dacă părinţii şi
educatorii se preocupă nu numai de suma cunoştinţelor pe care şi le însuşeşte elevul, ci şi de
atitudinea lui faţă de munca şcolară, dacă elevul îşi pregăteşte temele din proprie iniţiativă în
baza unor deprinderi de muncă bine consolidate şi a obişnuinţei de a munci sistematic, se poate
afirma cu certitudine că munca educativă a şcolii şi a familiei a fost în beneficiul acestuia.2

2
Învaţământul primar (2005) , Ed. Miniped. Revista cadrelor didactice, articol educaţie- Familia şi atitudinea copilului faţă de învăţătură,p.35