MODALITĂŢI DE EFICIENTIZARE A PARTENERIATULUI ŞCOALĂ – FAMILIE

MOTTO: „Şcoala încearcă să se pună de acord cu noi, părinţii; noi familia, încercăm
să ne punem de acord cu şcoala. Care sunt căile cele mai potrivite?”

În orice societate, familia reprezintă factorul primordial al formării şi socializării

copilului, constituind cadrul fundamental în interiorul căruia sunt satisfăcute nevoile sale
psihologice şi sociale şi împlinite etapele întregului său ciclu de creştere şi dezvoltare. Familia
este prima colectivitate care îşi pune amprenta pe caracterul omului şi, în acelaşi timp, cea
dintâi şcoală ce pune temelia viitoarei personalităţi.
Pentru a-şi dezvolta complet şi armonios personalitatea, copilul are nevoie de
afecţiunea părinţilor, aceasta reprezentând condiţia fundamentală a plămădirii unui fond
sănătos al psihicului său. Un climat de familie echilibrat, netensionat asigură dezvoltarea
armonioasă a tuturor laturilor personalităţii copilului.
Obiectivul principal al acţiunii educative este formarea personalităţii copilului, care
este urmărit atât în familie, cât şi în şcoală, astfel încât sarcinile şcolii şi ale familiei în materie
de educaţie şi instrucţie se împletesc şi se sprijină reciproc.
Şcoala şi familia sunt cei doi piloni de rezistenţă ai educaţiei , iar între aceştia şi
comunitate , mediul extraşcolar şi extrafamilial, pendulează copilul, obiect şi subiect al
educaţiei. Dacă aceste medii educaţionale se completează şi se susţin, ele asigură într-o mare
măsură buna integrare a copilului în activitatea şcolară şi pe plan general în viaţa socială .
Fiind vorba de două instituţii separate în spaţiu – şcoala şi familia – o bună colaborare
implică în mod necesar informarea reciprocă a lor cu privire la copil, la evoluţia lui. Procesul
de colaborare cu părinţii asigură atingerea scopului educaţional.
Pornind de la necesitatea cunoaşterii sociopsihopedagogică a copilului, şcoala impune
colaborarea cu familia sub diferite aspecte. Urmărind aspectele comune, speciale si
diferenţiate pe care viaţa de elev o prezintă, părinţii pot completa, sprijini şi dezvolta
personalitatea copilului cu condiţia de a colabora cu şcoala.
Motivele pentru care şcoala şi familia trebuie să stabilească legături între ele ar fi:
- părinţii sunt juridic responsabili de educaţia copiilor lor ;
- învăţământul nu este decât o parte din educaţia copilului; o buna parte a
educaţiei se petrece în afara scolii;
- cercetările pun în evidenţă influenţa atitudinii parentale asupra rezultatelor
şcolare ale elevilor, în special asupra motivaţiilor învăţării, precum si faptul ca unele
comportamente ale părinţilor pot fi favorizate datorita dialogului cu şcoala;
- grupurile sociale implicate în instituţia şcolara (în special părinţii şi
profesorii) au dreptul sa infuuenţeze gestiunea şcolară.
Reproşurile care li se fac părinţilor privind colaborarea cu şcoala sunt: apatia, lipsa de
responsabilitate timiditate, preocupări excesive (exclusive) pentru randamentul şcolar, rolul
parental rău definit, contacte limitate cu şcoala, conservatorism, activitatea cu părinţii are un
caracter neorganizat, sporadic şi la întâmplare sau este ignorată în multe şcoli.
Reproşurile care li se fac profesorilor privind colaborarea cu familiile elevilor sunt
similare (nu identice!), inclusiv privind: dificultăţi de a stabili relaţia cu adulţii, definirea
imprecisă a rolului de profesor, lipsa pregătirii privind relaţia şcoală-familie. Obstacolele
relaţiei şcoală-familie pot fi de ordin comportamental sau de ordin material.
Modul cum interrelaţionează părinţii şi cadrele didactice îşi pune amprenta pe
formarea şi instruirea copilului. Numeroase studii au demonstrat că o relaţie bună între cele
două instituţii ale educaţiei este în avantajul dezvoltării copilului la toate vârstele.
În cadrul abordărilor contemporane ale fenomenului educaţional se impune tot mai
mult implicarea cadrelor didactice în relaţii de cooperare cu părinţii copiilor şi cu alţi factori
sociali interesaţi de educaţie . Rolul cadrelor didactice nu se reduce doar la educaţia la catedră
sau în clasă, ci presupune o activitate de acest gen în fiecare relaţie cu elevii şi familiile
acestora, desfăşurând o muncă de dezvoltare, de conducere şi de îndrumare. O relaţie eficientă
cadru didactic – părinte presupune, printre altele, o ascultare activă, implicarea familiei în
acţiunile extraşcolare ale copilului, cultivarea şi practicarea toleranţei faţă de un punct de
vedere diferit.
Cercetările întreprinse în rândul părinţilor, profesorilor şi al elevilor asupra opiniilor şi
acţiunilor lor legate de educaţie au oferit materiale pentru dezvoltarea modelului teoretic a
ceea ce se numeşte “parteneriat şcoală-familie”. Termenul de parteneriat este folosit pentru a
sublinia faptul că şcolile şi familiile, la care se adaugă şi comunităţile împart responsabilităţile
cu privire la educaţia copiilor. Să nu se creadă că parteneriatele şcoală-familie “produc” elevi
de succes. Mai degrabă activităţile de parteneriat care includ profesori, părinţi şi elevi
angajează, mobilizează şi motivează elevii în aşa fel încât ei să obţină apoi succesul.
Responsabilitatea pentru construirea unor strategii de parteneriat revine, în primul rând,
oamenilor şcolii, de la care trebuie să plece şi iniţiativele în acest sens.
Atunci când părinţii, elevii şi ceilalţi membri ai comunităţii se consideră unii pe alţii
parteneri în educaţie, se creează în jurul elevilor o comunitate de suport care începe să
funcţioneze. Parteneriatele trebuie văzute ca o componenta esenţială în organizarea şcolii şi a
clasei de elevi. Ele nu mai sunt de mult considerate doar o simplă activitate cu caracter
opţional sau o problemă de natura relaţiilor publice. În ţările dezvoltate, cu deosebire pe
continentul nord-american, parteneriatele şcoala-familie - comunitate sunt esenţiale în
procesul de educaţie a elevilor şi în succesul lor la şcoală.
Parteneriatele educaţionale şcoală-familie nu se reduc la formele tradiţionale prin care
şcoala colaborează cu familia (şedinţe cu părinţii, vizite la domiciliul elevilor, lectoratele
pedagogice, corespondenţa cu părinţii etc.), ci oferă soluţii reale la problemele cu care se
confruntă învăţământul şi la rezolvarea cărora este implicată familia.
Parteneriatul şcoală – familie implică necesitatea unei comunicări optime între aceşti
factori importanţi în dezvoltarea personalităţii copilului. O comunicare eficientă între cadrul
didactic şi părinţi oferă posibilitatea acestuia:
- să cunoască trăsăturile şi potenţialul educativ al familiei şi să valorifice acest
potenţial ;
- să corecteze/amelioreze influenţele negative ale familiei în educaţia copilului;
- să cunoască mult mai bine potenţialul copilului şi să sprijine familia în acţiunea de
cunoaştere a propriului copil în vederea formării unei imagini reale despre capacităţile sale de
învăţare şi nivelul de pregătire;
- să familiarizeze familia cu anumite cunoştinţe psihopedagogice şi să-i iniţieze în
folosirea unor metode şi procedee de educaţie adecvate particularităţilor de vârstă şi
individuale;
- să prevină apariţia unor situaţii problematice atât în ceea ce priveşte copilul, cât şi
familia; să sprijine familia în rezolvarea unor situaţii problematice care privesc copilul.
Se poate afirma că eficienţa activităţii didactice este determinată nu numai de relaţiile
stabilite între profesori şi elevi, între elevi şi elevi, ci şi de relaţiile între şcoală şi familie, între
profesori şi părinţi, între elevi şi părinţi. Atât profesorii cât şi părinţii au acelaşi interes faţă de
succesul copiilor şi deţin, în acelaşi timp, sistemul care să le faciliteze reuşita.
Pentru ca acest parteneriat să devină eficient, adică familia să fie responsabilizată în
educaţia copiilor, am folosit modalităţi diverse dintre care amintim:
- introducerea unor forme noi de activitate care să contribuie la o mai temeinică
informare pedagogică a părinţilor cum ar fi elaborarea şi implementarea la nivelul şcolii a
unor proiecte educaţionale: “Clubul elevilor, părinţilor şi bunicilor”, “Diferiţi, dar egali”,
“Împreună pentru copiii noştri”,etc
 - identificarea împreună cu părinţii a nevoilor şi aşteptărilor lor de la şcoală prin
aplicarea de chestionare, organizarea de mese rotunde pe această temă, discuţii libere;
- organizarea unor activităţi extraşcolare diversificate în regim de parteneriat cum ar fi:
serbări şcolare, excursii, sărbătorirea festivă a unor evenimente speciale din viaţa şcolii şi a
elevilor, organizarea unor activităţi care să vizeze păstrarea şi perpetuarea tradiţiilor locale;
- implicarea părinţilor în acţiuni de atragere a fondurilor în vederea îmbunătăţirii bazei
materiale prin elaborarea comună (şcoală-familie) a unor proiecte.
- mijlocirea întâlnirilor părinţilor cu personalul şcolii şi reprezentanţii altor instituţii
comunitare prin organizare unor activităţi şcolare şi extraşcolare la care să participe părinţi şi
reprezentanţi ai comunităţii locale (activităţi cultural-artistice, întreceri sportive, lecţii
demonstrative, expoziţie cu lucrări realizate de elevi,etc)
- participarea părinţilor în luarea unor decizii care privesc viaţa şcolii cum ar fi:
stabilirea CDS-urilor, problemele de disciplină şi absenteism manifestate în rândul elevilor:
elaborarea Regulamentului intern al şcolii, stabilirea măsurilor privind reducerea abandonului
şcolar, cooptarea părinţilor în comisia şcolii pentru disciplina:
- oferirea unor oportunităţi de a participa la experienţele educaţionale ale copiilor lor
în şcoală sau în afara şcolii: organizarea de lecţii demonstrative, concursuri şcolare, excursii,
activităţi culturale etc.
- vizitele la domiciliu, Clubul părinţilor, lectoratele, participarea la luarea unor decizii,
programele de educaţie a părinţilor, activităţile de învăţare acasă etc. sunt unele din multiplele
strategii care i-au angajat efectiv pe părinţi;
- diseminarea “veştilor bune” dinspre şcoală către familie determină interacţiuni
favorabile atât între părinţi şi elevi cât şi între părinţi şi profesori;
- comunicarea personalizată între şcoală şi familie printr-un “jurnal” prin care părinţii
şi profesorii se informează reciproc despre realizările şi comportamentul elevilor;
- organizarea unor grupe de lucru: părinte – profesor - elev pentru dezbaterea unor
probleme legate de şcoală.
Cercetările efectuate în ultimul timp au demonstrat că :
- implicarea familiei este o parte importantă pentru calitatea educaţiei, pentru un mediu
sigur de învăţare şi de achiziţii ale elevilor.
- indiferent de mediul economic sau cultural al familiei, când părinţii sunt parteneri în
educaţia copiilor lor, rezultatele determină performanţa elevilor, o mai bună frecventare a
şcolii, scăderea fenomenului delincvenţei.
- toţi părinţii doresc cea mai bună educaţie pentru copiii lor.
- majoritatea părinţilor vor să se implice mai mult în educaţia copiilor lor , dar mulţi nu
ştiu cum să procedeze.
- majoritatea cadrelor didactice simt că implicarea părinţilor este o parte vitală a
succeselor, dar mulţi nu ştiu cum să-i implice pe aceştia.
- şcolile trebuie să încurajeze şi să promoveze implicarea părinţilor
Şcolile trebuie să-i încurajeze pe părinţi să le devină parteneri şi să poată lua împreună
decizii cu privire la educaţia copiilor lor. De modul în care şcolile ştiu să-i încurajeze pe
părinţi ca să se implice depinde participarea sau nu a acestora la acţiunile comune cu şcoala.
Aşadar, şcoala şi familia urmăresc aceleaşi scopuri ce vizează în principal formarea
omului societăţii de mâine. Pentru realizarea acestui deziderat este necesară o unitate a
măsurilor educative, o concordanţă între mijloacele de influenţare pe care le utilizează cele
două instituţii.
Rolul primordial în acţiunea comună a celor doi factori îl are şcoala. Este necesar însă
ca familia să sprijine permanent activitatea educativă a şcolii. Învăţătorul/ dirigintele,
profesorii clasei şi familia trebuie să-şi sincronizeze contribuţiile, să le coreleze în vederea
realizării unor obiective educaţionale comune.
 “ Într-o lume complexă, pentru a educa copiii, unei şcoli ii ia mai mult timp decât unei
familii. Este de preferat ca aceste două instituţii majore să lucreze împreună”-Dorothy Rich
Bibliografie:
Baran Pescaru Adina, „Parteneriat în educaţie: şcoală - familie - comunitate ”,
Editura Aramis, Bucureşti, 2004;
Chiru Mihaela, „Cu părinţii la şcoală – ghid pentru profesori”, Editura Humanitas
Educaţional, Bucureşti, 2003 ;
Iucu.B.Romiţă, Manolescu,M., Pedagogie, Ed.Fundaţiei Culturale” Dimitrie
Bolintineanu” ,2001;
Tudorică, Roxana, Managementul educaţiei în context European, Ed. Meronia, Buc.,
2007.