Sunteți pe pagina 1din 5

SCOALA SI FAMILIA

PILONII REALIZARII EDUCATIEI MORAL-CIVICE

Scoala şi familia sunt cei doi factori importanţi, cei doi piloni de
rezistenţă ai educaţiei moral-civice a elevilor din învăţământul primar, iar între
aceştia se situează şi mediul extraşcolar sau extrafamilial. În centrul tuturor
pendulează copilul, obiect şi subiect al educaţiei, proces complex care începe de
la cea mai fragedă vârstă.

Până la 6 ani, toţi membrii familiei sunt implicaţi în realizarea


procesului de educare a copilului mic.

Se vorbeşte adesea despre „cei şase ani de-acasă”, etichetă fără


conţinut pentru unii, dar semnificativă pentru cine cunoaşte mai bine influenţa
covârşitoare a educaţiei din familie pentru tot restul vieţii, în bine sau în rău, după
cum copilul a avut norocul sau neşansa de a creşte într-un mediul prielnic sau
într-unul nefavorabil1.

După 6 ani, educaţia copilului este preluată în mare măsură de şcoală.


Dacă familia este nucleul societăţii, şcoala este societatea însăşi redusă la o
scară de proporţii adecvată vârstei elevului.

O bună colaborare între şcoală şi familie este posibilă numai atunci


când familia înţelege bine menirea şcolii: aceea de a fi „principal izvor de cultură
şi factor de civilizaţie”, iar şcoala nu vede în familie o „debara” unde se aruncă
toate rebuturile ei, ci un aliat, un colaborator sincer, permanent şi direct interesat
în întregul proces instructiv-educativ.

Colaborarea şcolii cu familiile elevilor se poate realiza la nivelul


conducerii şi al cadrelor didactice. Cea mai frecventă şi mai indicată este
păstrarea legăturii dintre şcoală şi familie la nivelul învăţătorilor, deoarece aceştia
cunosc mai bine particularităţile individuale ale elevilor, condiţiile lor de viaţă,
prieteniile, mediul familial şi social în care trăiesc, capacitatea lor intelectuală,
randamentul la învăţătură, aptitudinile acestora. Învăţătorii colaborează direct cu
părinţii elevilor, indirect cu bunicii sau rudele apropiate sau prin intermediul
Comitetului de părinţi2. La nivelul conducerii, se realizează colaborarea mijlocit
prin învăţător şi comitetele de părinţi şi nemijlocit atunci când rezolvarea unor

1
Baban, Adriana, (2001), Consiliere educationala, Ed. Universitara Clujeana, Cluj-Napoca.
2
Berge, Andrei, (1968), Defectele copilului, E.D.P., Bucuresti.
situaţii depăşeşte atribuţiile învăţătorilor. Acestea reprezintă cazurile cele mai
dificile şi necesită o atenţie specială.

Colaborarea dintre şcoală şi familie trebuie să se realizeze în toate


aspectele concrete ale procesului instructiv-educativ: învăţătură, frecvenţă,
comportament, ţinută sau în mod facultativ (cercuri pe specialităţi, echipe
artistice, competiţii sportive). Sub orice formă s-ar manifesta elevul, învăţătorul şi
părinţii trebuie să acţioneze la unison, fără compromisuri şi abandonări în faţa
greutăţilor întâmpinate, când este cazul.

Componentă, ca şi educaţia, a procesului de învăţământ, instrucţia


este apanajul şcolii, ca instituţie investită cu atribuţii speciale în acest domeniu.
Ea se bazează pe predare, adică transmitere de cunoştinţe, şi învăţare, adică
receptarea acestora şi aplicarea lor în practică. Predarea implică numeroase
cunoştinţe de didactică, ştiinţa organizării şi desfăşurării procesului de
învăţământ, deci şi a instrucţiei în şcoală.

Dacă predarea presupune un învăţător şi o lecţie, învăţarea, în sens


strict, este activitatea organizată şi susţinută în vederea atingerii unui scop
superior, formarea omului instruit, capabil să facă faţă multiplelor cerinţe ale
societăţii moderne.

Instrucţia cere eforturi de durată, atât din partea elevului, cât şi din
partea învăţătorului. Învăţarea implică unele obligaţii din partea elevului:
cuprinderea într-o anumită clasă, la o şcoală, deci şcolarizarea, frecvenţa cu
regularitate a cursurilor, punctualitatea şi pregătirea zilnică a lecţiilor.

Colaborarea învăţătorului cu familiile copiilor ajunşi la vârsta


şcolarizării este hotărâtoare, aceasta trebuind să fie principială, fără indulgenţă,
dar şi fără rigiditate, fără dictat şi constrângere. De aceea, învăţătorilor le revine
în primul rând obligaţia de a cunoaşte din timp situaţia fiecărui copil ajuns la
vârsta de şase ani, dar şi părinţilor de a se consulta din timp cu medicii şcolari şi
mai cu seamă cu învăţătorii3.

Mai actuală decât şcolarizarea a rămas frecvenţa, adică participarea


zilnică a elevilor la lecţii şi la celelalte activităţi educative organizate de învăţător.
Instrucţia se bazează pe predare şi aceasta înseamnă că numai cine
frecventează regulat cursurile poate asimila uşor şi integral cunoştinţele
prevăzute în programele şcolare şi incluse în manuale. Orice absenţă înseamnă
un gol, iar mai multe goluri duc la ruperea înlănţuirii logice a informaţiilor, în aşa
fel încât elevul care o zi merge la şcoală şi una lipseşte să se găsească în
situaţia unei roţi dinţate care se deplasează pe un plan drept, opintindu-se,
zguduindu-se, poticnindu-se.
Mecanismul motivării absenţelor trebuie simplificat, iar colaborarea

3
Berge, Andrei, (1968), Defectele copilului, E.D.P., Bucuresti.
învăţătorului cu părinţii să se realizeze principial, fără concesii şi slăbiciuni de o
parte sau de alta. Familia abdică uneori de la răspunderile ei şi în privinţa
conştiinţei cetăţeneşti, iar învăţătorii (în unele situaţii), din slăbiciune, închid ochii
atunci când ar trebui să fie mai vigilenţi. Familiarismul în relaţiile dintre învăţător
şi părinţi este tot atât de dăunător ca şi rigiditatea, ostentaţia şi absolutizarea.

Implicată în frecvenţă este şi punctualitatea, a cărei soluţionare este


labilă şi diferit tratată de familie şi de şcoală. Învăţătorul o priveşte cu toată
seriozitatea şi luptă să elimine complet întârzierile de la cursuri, mai ales pe cele
de la prima oră. Părinţii, uneori le privesc cu uşurinţă. Scuzele par justificate şi
inofensive, dar argumentele sunt puerile. Se pierde din vedere esenţialul: şcoala
educă viitori cetăţeni.

Colaborarea şcolii cu familia se realizează şi prin calificative, pentru


calificative. Când învăţătorul consemnează calificativul în carnetul elevului care
trebuie contrasemnat şi de părinţi, stabileşte mijlocit un contact între şcoală şi
familie. În acest fel, învăţătorul informează familia despre nivelul cunoştinţelor
micului şcolar, despre conştiinciozitatea lui şi eficienţa studiului individual. Când
părintele semnează în carnet, îi confirmă învăţătorului (şcolii) că a luat la
cunoştinţă de acel calificativ primit de fiul său (fiica sa).

În toate cazurile (fericite sau nu, îmbucurătoare sau nu), instrucţia


rămâne pivotul relaţiei dintre învăţător şi familie în învăţământul primar, iar familia
fiind principalul colaborator al şcolii în toate problemele mari şi mici care intervin
pe parcursul celor patru ani de studiu4.

Nu există aspect al educaţiei de care familia să fie dispensată a se


ocupa, deşi unele dintre ele sunt mai mult de competenţa şcolii. Orice obiect de
studiu îi oferă învăţătorului prilejul de a face în mod convingător educaţia elevilor,
fie sub aspectul intelectual (geografie, istorie, limba şi literatura română), fie sub
cel afectiv, prin cultivarea sentimentelor, voinţei, devotamentului, spiritului de
sacrificiu, respectului şi preţuirii patriei în care s-au născut.
Învăţătorul cultivă dragostea pentru ţara noastră, România. Acest proces începe
cu naşterea sentimentelor de apartenenţă la familie, cu dragoste faţă de căminul
părintesc şi locul natal şi continuă cu dezvoltarea treptată a acestor sentimente,
idealuri şi aspiraţii.

Tot învăţătorul este acela care organizează pentru elevi excursii,


drumeţii, vizite la muzee şi expoziţii, audiţii muzicale, serbări şcolare prin care îi
educă civic, explicându-le concret şi direct modul de comportare corectă şi
civilizată în orice împrejurare. Adeseori este sprijinit şi de familie, mai mult când
elevii sunt în clasele I şi a II-a, dar nu totdeauna şi nu cu avântul şi entuziasmul
cuvenit. Părinţii au astăzi autoturisme şi fac excursii şi drumeţii individual cu
familiile. Educaţia patriotică, adevărata educaţie patriotică nu este posibilă când

4
Neacsu, Ioan, (1978), Motivatie si invatare, E.D.P., Bucuresti.
învăţătorul vorbeşte într-o limbă – cea a inimii – iar familia în alta.
Între multele ei obiective, şcoala realizează educaţia civică a elevilor, elevii
cunosc şi respectă în acelaşi timp legile ţării şi le respectă. Învăţătorul solicită
ajutorul părinţilor în realizarea acestor sarcini şi iniţiative ale şcolii în direcţia
formării copiilor pentru viaţă, devenind oameni integri, cetăţeni respectaţi şi
participanţi activi la viaţa de zi cu zi. Cu toate acestea, se întâmplă uneori să
apară cazuri de comportări incorecte ale elevilor în şcoală (distrugerea băncilor,
murdărirea pereţilor, ruperea florilor din glastre), în parcuri, în mijloacele de
transport în comun, în sălile de spectacole, pe străzi etc.
La şedinţele cu părinţii am stabilit o regulă: repararea stricăciunilor de
cel care le-a provocat. Nu mică mi-a fost mirarea, când a fost adusă la şcoală o
glastră nouă în locul celei sparte, fără ca vinovatul să planteze floarea distrusă.
Bineînţeles că elevul a fost pus la treabă după orele de curs, având obligaţia de
a îngriji floarea respectivă. Zilnic, acel elev îşi îndeplinea obligaţia trasată.
Împreună cu elevii săi, învăţătorul organizează şi desfăşoară diverse activităţi
menite să contribuie la realizarea educaţiei estetice a elevilor: vizite la muzee, la
expoziţii, vernisaje, vizionări de spectacole. Familia are rolul de a completa
educaţia copiilor ducându-i la alte spectacole, controlându-le lecturile,
selectându-le când e cazul. La mare nevoie, părinţii pot cere sfaturi şi acceptă
sugestii din partea învăţătorului care trebuie să organizeze lectorate şi întâlniri cu
părinţii, cu teme bine alese de iniţiere în artele plastice, muzică, literatură,
cinematografie. Învăţătorul are în vedere să-l determine pe elev nu numai să
recepteze opera de artă, ci îi şi stimulează capacităţile lui creatoare, fie că este
vorba de poezie, de pictură sau de exersarea vreunui instrument muzical.
Elevii mei au compus poezii frumoase pe diferite teme, le-au prezentat în faţa
părinţilor la serbările şcolare, au realizat expoziţii diverse cu lucrările obţinute în
cadrul artelor plastice sau a abilităţilor practice.
Sunt părinţi, din fericire puţini, care în urma unor debuturi modeste, încă din
timpul micii şcolarităţi îşi văd copiii poeţi, prozatori, actori, cântăreţi de muzică,
fără să cunoască bine posibilităţile limitate ale acestora. Este bine ca familia să
înţeleagă adevărata lor importanţă educativă, fără exagerări dăunătoare
educaţiei.
Pornind de la ideea că o minte sănătoasă nu se poate dezvolta perfect
decât într-un corp sănătos, este necesar să se pună accent pe dezvoltarea
armonioasă a elevilor, pe dezvoltarea psiho-fizică a acestora5.
Cum se poate realiza acest deziderat?
Prin lecţii, exerciţii fizice, sport, turism, crosuri, drumeţii, excursii, unele
obiecte executate în orele de curs, dar şi prin multiple activităţi extraclasă şi
extraşcolare.
Un număr tot mai mare de părinţi se dovedesc receptivi la îndemnul
şcolii de a le crea elevilor condiţii cât mai adecvate cerinţelor de astăzi:
fortificarea fizică prin exerciţii corect executate, prin participarea la diverse
competiţii sportive, prin practicarea drumeţiilor, a mersului pe jos, a plimbărilor
zilnice în intervalul dintre diversele etape ale studiului individual. Un exemplu
convingător îl constituie părinţii care practică ei înşişi un sport, care fac dimineaţa
5
Baban, Adriana, (2001), Consiliere educationala, Ed. Universitara Clujeana, Cluj-Napoca
exerciţii de înviorare, care străbat potecile munţilor cu piciorul, care duc un regim
de viaţă raţional. Totuşi, mai sunt şi părinţi care neglijează mişcarea fizică,
sportul. Cu aceştia, învăţătorul este dator să ţină strânse legături spre a le
demonstra utilitatea sportului şi necesitatea educaţiei fizice. Am avut adesea
convorbiri cu asemenea părinţi, mai cu seamă cu cei care făceau tot posibilul ca
să obţină scutiri medicale sau motivarea numeroaselor absenţe din catalog.

Am reuşit să-i captez, ca sinceri colaboratori pe părinţi, dar în alte


cazuri am întâmpinat o rezistenţă aproape imposibil de învins.

Trebuie adusă în discuţie şi educaţia sanitară a elevilor. Igiena


corporală, a camerei de locuit, a clasei în care învaţă elevii, a lenjeriei şi
îmbrăcămintei, a localului şcolii, a cartierului sunt condiţii ale unei dezvoltări
armonioase a individului.
Procesul acesta educativ atât de complex l-am realizat în timp, pe
toată durata micii şcolarităţii, continuându-se şi în celelalte trepte de şcoală.

Educaţia igienico-sanitară prezintă un vast câmp de acţiune pentru


părinţi şi învăţător, pentru medici şi pentru mijloacele de răspândire a acestor
cunoştinţe. Ea începe în familie cu noţiuni sanitare, atât cât îi pot oferi copilului
părinţii, bunicii, fraţii sau surorile şi continuă în şcoală. De multe ori, familia are
ea însăşi nevoie de o bună educaţie sanitară, pentru care concursul învăţătorului
este binevenit.
Toţi factorii educativi au o influenţă importantă asupra dezvoltării
personalităţii elevilor din învăţământul primar, dacă se realizează o unitate de
cerinţe educative, dintre care un rol deosebit avându-l cele cu caracter civic.

BIBLIOGRAFIE :
Baban, Adriana, (2001), Consiliere educationala, Ed. Universitara Clujeana, Cluj-Napoca.
Berge, Andrei, (1968), Defectele copilului, E.D.P., Bucuresti.
Neacsu, Ioan, (1978), Motivatie si invatare, E.D.P., Bucuresti.
.