ROLUL NUTRIŢIEI MINERALE ÎN CREŞTEREA ŞI

DEZVOLTAREA PLANTELOR ORNAMENTALE

Plantele ornamentale aparţin unui mare număr de familii botanice şi sunt, în

majoritate originare din zonele calde ale globului. Există astăzi numeroase scrieri şi
documente arheologice care atestă existenta plantelor decorative de camera încă de la
popoarele antice. Ele erau foarte preţuite, şi de multe ori ridicate la rangul de simbol al
divinităţii.
Odată cu apariţia unei game mari de plante şi cunoaşterea posibilităţilor de
cultivare cu succes, cultivarea plantelor de apartament a devenit una dintre pasiunile cele
mai răspândite. Dacă mai înainte cultivarea speciilor aduse din zone îndepărtate era
apanajul exclusiv al celor bogaţi, ea a devenit accesibila tuturor.
Creşterea şi dezvoltarea plantelor horticole depinde de calitatea proprietăţiilor
chimice şi fizice ale solului, cât şi de cantitatea de elemente nutritive aflate în solul de
cultură în stare asimilabilă.
Majoritatea plantelor ornamentale cresc şi se dezvoltă bine în solurile luto-
nisipoase, afânate, bogate în humus. Sunt însă şi plante care cer un sol mai greu sau mai
uşor.
Pretenţiile faţă de gradul de aciditate sau alcalinitate a solului (pH) poate fi
evaluat între 4 şi 8, specificând că majoritatea plantelor ornamentale preferă un pH situat
între 6,5 si 7,5.
Pământurile naturale utilizate pentru cultura plantelor ornamentale în efectuarea
amestecurilor de sol, pentru substraturile de cultură, sunt clasificate din punct de vedere
fizic în: pământuri grele, pământuri semigrele, pământuri uşoare, pământuri adiacente.
Este cunoscut faptul că toate vieţuitoarele au nevoie de o sursă de energie şi
anumite elemente chimice pentru a-şi desfăşura viaţa. Plantele preiau din sol, alături de
apă o serie de nutrienţi minerali sub formă de ioni sau de molecule. Se cunoaşte de mai
bine de 2000 de ani că adăugând pe sol cenuşă se îmbunătăţeşte creşterea plantelor. Însă
abia în secolul XX au existat explicaţii pentru acest efect. Plantele nu au selectivitate în
absorbţia elementelor din sol, aşa încât alături de elementele esenţiale, frecvent, ele pot să
absoarbă şi elemente toxice, cu efecte dăunătoare.
 Deşi plantele îşi prepară singure hrana cu ajutorul luminii solare, pentru a începe
acest proces de sinteză au nevoie de diferite minerale, oferite în mod normal de substratul
de pământ. Totuşi este nevoie de o suplimentare, prin adăugarea unor fertilizatori cu
substanţe nutritive.
Nutriţia minerală a plantelor este un proces fiziologic de aprovizionare a plantelor
cu substanţe nutritive. Substanţele nutritive absorbite din mediu pot fi anorganice (adică
minerale) sau organice. Plantele ornamentale verzi absorb în mod predominant
substanţele minerale, din care, prin asimilaţie clorofiliană, sunt sintetizate substanţele
organice. Elementele chimice, din nutriţia plantelor cu substanţe anorganice sau cu
substanţe organice, devin elemente de constituţie ale unor substanţe care participă la
structura protoplasmei şi a pereţilor celulari. De asemenea, aceste elemente intră şi în
structura chimică a unor substanţe energetice, dintre care cele mai importante sunt hidraţii
de carbon, grăsimile şi proteinele, care prin degradare aerobă sau anaerobă, furnizează
energia necesară proceselor vitale.
Elementele de care plantele ornamentale au nevoie în cantităţi mari sunt azotul,
fosforul, potasiul, magneziul şi fierul. Acestea sunt elemente principale (macroelemente).
Dar plantele au nevoie şi de cantităţi mici din alte elemente, numite microelemente sau
oligoelemente, dintre care fac parte, zincul, borul, clorul, iodul, cobaltul şi manganul.
Substanţele nutritive sunt folosite de plante într-o gamă largă de procese
biochimice. Putem spune că azotul este esenţial pentru creşterea frunzelor stimulează
formarea masei vegetative, dând plantei vigoare şi un colorit de un verde închis , fosforul
pentru dezvoltarea sănătoasă a rădăcinilor, iar potasiul pentru rezistenţa generală şi pentru
producerea florilor şi fructelor.
Un deficit de oligoelemente se manifestă deseori prin îngălbenirea nervurilor
frunzelor sau a suprafeţei dintre nervuri, restul frunzei rămânând verde.
Pentru obţinerea unor culturi floricole reuşite este necesar să se cunoască bine
cerinţele plantalor faţă de anumite elemente minerale ca să le putem oferi tot ce au
nevoie.
Cerinţele plantelor ornamentale pentru elementele nutritive se deosebesc în mod
evident. Fiecare substanţă nutritivă este importantă şi lipsa uneia nu poate fi compensată
de către alta.
 Aceste substanţe nutritive sunt asimiabile numai sub formă de săruri solibile.
Proporţia cantitativă a elementelor chimice din corpul plantelor variază,
macroelementele, cantitatea variază între 0,01 şi 10% din substanţa uscată,
microelementele, a căror cantitate variază între 0,00001 şi 0,001% din substanţa uscată.
Când în nutriţia plantelor lipseşte sau este insuficient un element chimic necesar,
apar boli fiziologice, însoţite de încetinirea sau oprirea creşterii rădăcinii, a tulpinii, şi a
frunzelor.
Scopul agricultorilor este acela de a menţine plantele în zona de creştere maximă şi
de a evita zonele de deficienţă şi de toxicitate. Problema este de a stabili aceste limite de
concentraţie.
Fiecare element are propriile limite de optim pentru culturi. Borul de exemplu, are
limite foarte înguste în care plantele cresc bine şi este foarte uşor să treci în domeniul de
toxicitate sau de deficienţă. Alte minerale ca de exemplu fosforul au limite largi de
concentraţie, respectiv cantităţi însemnate pot fi aplicate pe sol fără ca planta să manifeste
simptome de toxicitate.
În unele cazuri simptomele de deficienţă se pot datora pH-ului solului. Astfel,
ionii de fier, zinc, mangan, cupru şi calciu la un pH neadecvat (alcalin) precipită şi sunt
insolubili pentru plantă.
Astfel de deficienţă se înlătură aplicând în apă agenţi de chelatare. Aceştia sunt
substanţe care protejează ionii metalici de reacţiile de precipitare.

Rolul fiziologic al macroelementelor

 Azotul este un element plastic. El intră în structura moleculelor de

nucleoproteine, protidelor protoplasmatice, lipoproteinelor din citomembrane, în structura
apoenzimelor, a coenzimelor, a vitaminelor B1, B6, B12, a hormonilor vegetali, a
pigmenţilor fotosintetici (clorofile şi ficobiline) şi a stearidelor vegetale.
Azotul stimulează formarea masei vegetative, dând plantei vigoare şi un colorit de
un verde închis.
Carenţa azotului în nutriţia plantelor duce la îngălbenirea frunzelor la încetinrea
sau oprirea creşterii acestora. Excesul de azot duce la prelungirea perioadei de vegetaţie,
la formarea abundentă a frunzelor şi la mărirea sensibilităţii la boli. Azotul poate fi luat
de plante din sol, din apă, din atmosferă şi chiar din corpul altor organisme.
 Fosforul este absorbit din mediu sub formă de ioni PO 3- , ajunge în celulă fără a fi
redus şi intră în compoziţia unor compuşi organici de mare însemnătate fiziologică. El
participă la alcătuirea fosfoprotidelor şi fosfolipidelor din protoplasmă şi nucleu,
fosfolipidelor din grăunciorii de amidon şi aleuronă, lecitinelor din citomembrane, fitinei
şi a nucleotidelor, cu grupe macroergice de ~ P(ADP, ATP). Fosforul intră în compoziţia
unor coenzime. El îndepiâlineşte rolul energetic central în reacţiile de sinteză şi de
oxidare biologică. El participă în fotosinteză, glicoliză, ciclul Krebs, sistemul Redox al
lanţilui respirator, etc
Fosforul are un rol deosebit la fortificarea ţesuturilor de susţinere, creşterea
bobocilor florali, formarea florilor şi mărirea numărului de flori pe plante, grabirea
înfloritului şi prelungirea perioadei de înflorit. De asemenea, contribuie la formarea unui
sistem radicular viguros. Micşorează consumul specific de apă al plantelor. Fosforul se
acumulează în organele tinere şi în seminţe. În lipsa lui, plantele rămân mici, rădăcinile
sunt lungi şi rare, tulpina rigidă, frunzele verde-închis, până la albastru-verde, luând de
multe ori o culoare roşie sau purpurie.
 Potasiul este un element indispensabil pentru metabolismul plantei, participând în
sinteza aminoacizilor şi a proteinelor. El acţionează ca un element biocatalizator,
stimulând numeroase procese fiziologice. El reglează absorbţia azotului de către plante,
prelucrând nutriţia amoniacală, oxidarea amoniacului, iar în cazul nutriţiei nitrice,
reducerea nitraţilor. Potasiul stimulează funcţionarea unor enzeme care participă în
procesul de respiraţie şi în metabolismul hidraţilor de carbon, în metabolismul azotului şi
sinteza vitaminelor. El stimulează şi sinteza clorofilelor şi intensitatea fotosintezei.
Sporeşte capacitatea plantelor de a absorbi apa, şi de a rezista la ger şi secetă. El
favorizează intensificarea acumulării glucidelor în plantă. Potasiul circulă foarte rapid în
xilemul plantei sub formă de ioni. Se acumulează mai ales în ţesuturile tinere cu
metabolism intens şi creştere rapidă, dintre care vârfurile vegetative, cambiul şi
periciclul. Toamna, înainte de căderea frunzelor, potasiul migrează din ele în ramuri sau
tulpină. Carenţa potasiului în nutriţia plantelor diminuează creşterea şi dezvoltarea lor. Se
produce o brunificare şi răsucire a frunzelor. Se dereglează metabolismul, scade
intensitatea fotosintezei, a protosintezei. Se diminuează cantitatea amidonului şi
proteinelor, se micşorează rezistenţa la boli, iar la anumite specii pe faţa inferioară a
frunzelor apar pete albe, galbene, brun-roşcate sau brune.
Potasiul măreşte rezistenţa plantelor la boli criptogamice, impiedică
avortarea bobocilor florali la trandafiri, şi contribuie la formarea seminţelor de
flori.
Pentru creşterea şi dezvoltarea bună a plantelor ei au nevoie de îngrăţaminte.
 Magneziul este un element absolut necesar plantelor, indispensabil formării
clorofilei, în procesul de sinteză a glucidelor, lipidelor şi proteinelor. El este un activator
al multor enzime necesare respiraţiei, activator al enzimelor ce participă în sinteza ARN
şi AND. Insuficienţa magneziului în nutriţie se manifestă prin apariţia unei coloraţii
galbene-portocalii, pe marginea frunzelor sau apariţia unor pete clorotice de culoare
verde-închis pe lamina cloriară.
 Fierul este utilizat de plante sub formă de săruri feroase şi ferice . El este absorbit
de plantele terestre prin sistemul radicular, iar de plantele acvatice, submerse prin întreg
corpul lor sub formă de ioni. Carenţa ferului în corpul plantei determină îngălbenirea
frunzelor şi încetinirea creşterii.
Rolul fiziologic al microelementelor
Microelementele sínt elemente minerale necesare plantelor în cantitaţi foarte mici.
Primele date referitoare la rolul fiziologic al microelementelor aparţin lui R a u 1 i n
(1870), care a arätat rolul zincului asupra creşterii miceliului ciupercii Aspergillus niger.
Cercetärile au fost reluate în 1915 de Mazë la plantele superioare, dovedindu-se
necesitatea manganului şi zincului. Ulterior, a fost stabilită şi necesitatea altor
microelemente ca bor, cupru, aluminiu, molibden, cobalt, iod, ş.a
 Zincul este indispensabil pentru plante. El este absorbit de acestea din mediul de
viaţă, sub formă de ioni. Zincul intră în structura chimică a enzimelor carbohidraza,
fosfataza şi numeroase dehiodrogenaze. Carenţa lui în corpul plantelor se manifestă prin
reducerea creşterii plantelor, dispunerea în rozetă a ramurilor şi frunzelor terminale,
pătarea cu galben a frunzelor.
 Borul are un rol fiziologic multiplu, participând în metabolismul plantei, ca anion
şi formând esteri fiziologici activi. El stimulează absorbţia unor macro şi microelemente.
Insuficienţa lui în nutriţie provoacă cloroza, răsucirea şi deformarea frunzelor superioare,
moartea prin uscare a mugurilor terminali, oprirea proceselor de creştere şi dezvoltare,
apariţia de pete brune sau negre în interiorul fructelor sau a unor organe.
 Clorul este un element prezent în toate plantele. El se acumulează în cantităţi mai
mari în algele marine, în ferigi şi î plantele halofile. Plantele superioare îl iau din sol prin
sistemul radicular şi din atmosferă în stare gazoasă, prin stomatele frunzelor. Insuficienţa
în nutriţie determină cloroza frunzelor la tomate, ondularea marginilor frunzelor şi
inhibarea creşterii rădăcinilor, dereglarea metabolismului plantelor.
Deficienţele minerale produc simptome vizibile. Unul dintre principalele
simptome este oprirea din creştere. Acest simptom apare în cazul mai multor deficienţe.
De exemplu, se produce o stopare din creştere a tulpinii în cazul deficienţei de azot şi o
stopare din creştere a rădăcinilor în cazul deficienţei de fosfor.
Insuficienţa sau lipsa microelementelor produce diferite boli fiziologice sau
înfrâneazä înflorirea, creşerea şi alte procese, iar în cazuri extreme, lipsa unor
microelemente poate duce la moartea plantei. Simptomele carenţei în microelemente sunt
diferite, în funcţie de elementul respectiv şi dispar când se trateazä solul sau direct planta
cu soluti din microelemente în cauzä. Microelementele se administreazä sub forma de
compuşi chimici sau sub formă de reziduuri industriale care rezultä la extragerea
substanţei respective.
Cloroza (îngălbenirea frunzelor) se datorează unei scăderi a sintezei de clorofilă
sau a unei intensificări a degradării clorofilei. Apare în cazul deficienţei de magneziu,
azot, fier.
Cloroza la Hibiscus
 Necrozele sunt zone de ţesut mort datorate deficienţei de magneziu, potasiu sau
mangan.
Modificările de culoare, de exemplu apariţia coloraţiei roşietice datorată sintezei
de antociani poate fi observată în cazul deficienţei de fosfor.
Nutrienţii se consideră a fi mobili dacă simptomele de deficienţă apar la frunzele
inferioare. Evident, în acest caz, nutrienţii au migrat spre părţile tinere, superioare ale
plantei. Dintre aceştia fac parte: azotul, fosforul, magneziul şi clorul.
Mineralele considerate imobile produc simptome în frunzele tinere. Mineralele
care au fost iniţial sechestrate de către plante rămân la nivelul frunzelor respective iar
cele nou formate devin deficiente. Elemente imobile sunt calciul, borul şi fierul.
Alte minerale au o mobilitate intermediară şi simptomele apar în toată planta. Aici
intră potasiul, zincul, cuprul, manganul şi sulful.
Îngrasamintele organice sunt des utilizate datorita efectului lor asupra plantelor.
Gunoiul de grajd: este cel mai cunoscut şi cel mai bun îngrăşământ în care predomină
azotul şi potasiul. Prin administrarea lui în sol se obţine o înbunătătire a însuşirilor fizice
ale solului, precum şi activarea microorganismelor.
Excrementele de păsări sunt bogate în elemente nutritive şi uşor asimilate
plantelor.
Urina de grajd: este un îngrăşământ cu efect imediat şi cu un conţinut mare de
azot şi potasiu. Înainte de utilizare ea trebuie să fermenteze câteva zile.
 Fecalele umane sunt îngrăşăminte prin excelenţă azotoase, cu efect imediat.
Răzătura de coarne, făina de coarne, faina de sânge: sunt îngrăşăminte azotoase, acţiunea
lor este lentă şi îndelungată.
Făina de oase: este un îngrăşămant fosforic cu acţiune lentă.
Rolul fiziologic al ultramicroelementelor
Ultramicroelemenmtele se găsesc în cantităţi foarte mici în copul plantelor,
prezenţa lor în nutriţie fiind însă absolut necesară. Dintre acestea, cele radioactive
stimulează activitatea enzimelor, intensifică procesele metabolice, diviziounile celulare,
fotosinteza, stimulează creşterea şi dezvoltarea plantelor, stimulează trecerea organelor
de la starea de repaus la starea activă, stimulează absorbţia, etc. Mecanismul lor de
acţiune este strâns legat de energia intraatomică emisă sub formă de radiaţii ,,.
Prezintă aplicabilitate în agricultură. Iradiera în doze mici a seminţelor de porumb şi
grâu a adus la creşterea recoltei cu 12-15 %, faţă de martor. Radiaţiile ionizante sunt
utilizate pentru prelungirea duratei de păstrare a tuberculilor de cartof, utilizând pentru
iradiere, doze de 10 kard. Fructele se păstrează în stare proaspătă, iradiindu-le cu doze de
200-400 kard.
Reguli generale pentru fertilizarea plantelor ornamentale de apartament
Pentru plantele crescute în ghivece trebuie luate măsuri deosebite atunci când se
aplică fertilizatori pentru că aceştia se pot acumula în vasul de cultură şi pot ajunge la o
concentraţie toxică pentru plantă. Există perioade în viaţa plantelor când au nevoie de
repaos şi când necesarul de nutrienţi este mai mic (iarna). Când creşterea este intensă, sau
în perioada de înflorire sunt necesare cantităţi suplimentare de fertilizatori (de primăvara
până toamna).
Aplicarea unui fertilizator cu o compoziţie minerală neadecvată poate stopa
înflorirea plantelor. Ca regulă generală se aplică îngrăşăminte cu o concentraţie mai mare
azot pentru plantele ornamentale fără flori şi îngrăşăminte cu o cantitate mai mare de
potasiu pentru plantele cu flori.
Cantitatea de nutrienţi care se aplică trebuie să ţină seama de mărimea plantei şi
de mărimea vasului.
 Fertilizare insuficientă:
• creştere lentă
• rezistenţă scăzută faţă de
dăunători şi de boli
• lipsa florilor sau flori mici

Fertilizare în exces
• frunze ofilite
• crustă albă la suprafaţa solului
sau a ghiveciului
• creştere de vară redusă şi o
creştere intensă de iarnă dar cu
tulpini firave.
BIBLIOGRAFIE:

1 Courtier J., Graham C., Ghid pentru alegerea şi îngrijirea plantelor ornamentale de
interior, Ed. Teora, Bucureşti, 2007
2 Dobrotă C., -Fiziologia plantelor, EDP, Bucureşti, 2005
3 Boldor, O.,Trifu, M.,Raianu, O- Fiziologia plantelor. Ed.Did. şi Pedag.,
48-77, Bucureşti, 1981.
4 Burzo, E. şi colab. Fiziologia plantelor de cultură, vol I, 67-102,
1999.
5 Trifu M, Bărbat I.- Fiziologia plantelor. Capitole alese. Ed. Viitorul
Romanesc, Bucureşti, 58-96, 1997
6 Maria Teresa Deiia Beffa, Ghid complet: Cunoaşterea, recunoaşterea
şi cultivarea plantelor de balcon, Ed. Allfa, Bucureşti, 2007.