Marea Britanie – Imperiul Britanic Suprafaţa: 244 110 km2 (locul 77 pe Glob) Populaţia: 60 270 000

locuitori (locul 21 pe Glob) "Poziţia sa insulară, de izolare la extremitatea apuseană a Europei, va

condiţiona, până la sfârşitul secolului XX, destinul ţării şi al locuitorilor – remarcă, pe bună dreptate Horia
C. Matei.19 În nici un alt stat european tradiţia nu va influenţa atât de mult evoluţia societăţii ca în
Marea Britanie. Izolată de lumea Mediteranei, principala axă de comerţ şi civilizaţie a Antichităţii şi Evului
Mediu, Marea Britanie dobândeşte din secolul al XV-lea, când Atlanticul ia locul Mediteranei ca
principală zonă economică, prin poziţia sa, un rol central, devenind prima putere maritimă şi comercială
a lumii, stăpâna celui mai întins imperiu colonial de pe Glob". După o lungă perioadă contradictorie,
marcată de invazii (ale vikingilor/danezilor, normanzilor) sau de lupte interne (precum cele dintre
facţiunile nobiliare Lancaster şi York), este instaurat absolutismul dinastiei Tudorilor (1485-1603). Ultima
reprezentantă a acestei dinastii, regina Elisabeta I, având o domnie foarte lungă ( 1557 – 1603), va pune
bazele puterii maritime engleze (triumful asupra faimoasei „Invincibila Armada”, flota trimisă de regele
spaniol Filip II, cu misiunea de a cuceri Anglia) şi, totodată, va marca ascensiunea Angliei (şi a Marii
Britanii de mai târziu). Tot în timpul său, prin navigatorii Francis Drake (1540 sau 1543-1596) şi Walter
Raleigh (1552-1618) se schiţează primii paşi în direcţia constituirii imperiului colonial englez (britanic):
Drake, după ce realizează a doua călătorie în jurul lumii (1577-1580), după Magellan, ia în stăpânire
(1579) un teritoriu de pe coasta vestică a Americii de Nord, din actuala zonă a Golfului San 19 Horia C.
Matei, Silviu Neguţ, Ion Nicolae, Caterina Radu, Enciclopedia Europei, Editura Meronia, Bucureşti, 2001,
pag. 221. 16 Francisco, pe care îl numeşte Nova Albion (Noul Albion, după numele antic al Angliei), iar
Raleigh descoperă, pe cealaltă coastă, estică, Virginia (1584), pe care încearcă, fără succes, s-o colonizeze
în anul următor. Primul va fi şi un corsar celebru, care a adus mari servicii Angliei prin jefuirea navelor
spaniole, fapt pentru care va fi înnobilat de Elisabeta I; sabia sa este folosită şi astăzi cu ocazia
festivităţilor de înălţare la rangul de Sir. Drumul de la Anglia (130 280 km2 ) la Regatul Unit al Marii
Britanii şi Irlandei de Nord (244 110 km2 ) a cuprins mai multe etape: inclusă în Regatul Angliei în 1289,
Ţara Galilor (Wales) va renunţa la autoguvernare în 1536; Scoţia, anexată în 1296, se uneşte cu Anglia în
1603, dar aceasta devine efectivă abia în 1707, când este adoptată titulatura de Regatul Unit al Marii
Britanii; în 1801, odată cu alipirea oficială a Irlandei, denumirea devine Regatul Unit al Marii Britanii şi
Irlandei, iar în 1927 (după ce în 1921 cea mai mare parte a Irlandei obţine statutul de dominion sub
denumirea de "Statul Liber Irlanda"), Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord (înglobând din
Irlanda doar Ulsterul – partea de nord-est). Victorioasă în secolul al XVII-lea în lupta pentru hegemonia
maritimă cu Olanda, Marea Britanie devine, peste două secole, principala putere maritimă a lumii. După
ce înfiinţează, în secolul al XVII-lea, primele colonii pe teritoriul Americii de Nord, prin Războiul de 7 ani
(1756 – 1763) Marea Britanie elimină Franţa de pe continentul nord – american şi, totodată, din India. La
sfârşitul secolului al XVIII-lea Marea Britanie începe colonizarea Australiei, pe care o încheie în secolul
următor, transformând în colonie un teritoriu de circa 8 milioane de km2 , acelaşi lucru făcându-l şi cu
arhipelagul vecin, Noua Zeelandă. Totodată îşi extinde factoriile în Africa, rezervând continentul pentru
cuceriri în secolul următor. Intervine, însă, o sincopă: Războiul de Independenţă (1775-1783) al celor 13
colonii americane (stabilite între 1607 şi 1733 pe coasta Atlanticului), datorită măsurilor discriminatorii
adoptate de metropolă (în principal sporirea taxelor şi a impozitelor); sprijinite de Franţa şi Spania,
eternii rivali ai Angliei, Războiul se încheie cu naşterea unui nou stat, Statele Unite ale Americii, care, ca
un paradox al istoriei, va surclasa nu peste foarte mult timp fosta metropolă, preluându-i atributele
mondiale. La rândul ei, Marea Britanie este iniţiatoarea şi principala organizatoare a coaliţiilor îndreptate
împotriva Franţei revoluţionare şi independente (1789-1815), căreia îi contestă hegemonia pe continent.
Prin revoluţia industrială din secolele XVIII – XIX, Marea Britanie devine principala putere industrială a
lumii şi, totodată, din epoca reginei Victoria (1837 – 1901), prima putere colonială de pe Glob. Prin cele
două Războaie ale Opiumului (1840 – 1842 şi 1856 – 1860), Marea Britanie forţează pătrunderea
mărfurilor sale în China, ocupă Birmania (posesiune din 1886), cea mai mare parte a Malaysiei, în mai
multe etape (1786, 1824, 1867), reîntemeiază Singapore (1819) şi îl face 17 colonie (1867),
transformându-l în "Gibraltarul Orientului". De asemenea, obţine controlul Canalului Suez (1875), ocupă
Ciprul (1878), Egiptul (1882) şi împarte Africa Neagră cu Franţa. La sfârşitul Primului Război Mondial,
Marea Britanie avea cel mai mare imperiu colonial cunoscut vreodată, care acoperea circa un sfert din
întinderea uscatului planetar. O imagine asupra acestuia ne oferă harta actualului Commonwealth of
Nations (Comunitatea pe Naţiuni; uzual doar Commonwealth), asociaţie de state având drept scop
conlucrarea pe plan politic, economic, social şi cultural dintre fosta metropolă, Marea Britanie, şi fostele
colonii, care şi-au dobândit independenţa. În anul 1872, la zenitul puterii şi gloriei, lidera capitalismului
mondial, Marea Britanie extrăgea peste jumătate din producţia de cărbune şi minereu de fier a lumii şi
producea peste jumătate din fonta şi firele de bumbac de pe Glob – produse care erau simbolul puterii
industriale. Marea Britanie nu era numai "atelierul lumii", ci şi primul "bancher" şi "poliţist" al ei. Dar,
numai câteva decenii mai târziu, la începutul secolului XX, Marea Britanie pierde, în favoarea Statelor
Unite ale Americii mai întâi, apoi şi a Germaniei, locul de principală putere industrială mondială, apoi şi în
alte domenii economice. "Mutaţia fundamentală a geopoliticii engleze în secolul al XX-lea a fost alianţa
cu cei doi rivali istorici ai săi, Franţa şi Rusia, pentru a se împotrivi unei Germanii imperialiste, ferm decisă
să se substituie Marii Britanii în rolul său de mare putere mondială. Astfel, Antanta Cordială şi apropierea
anglo – rusă din 1907 vor servi drept preludiu sistemelor de alianţă din Primul Război Mondial (...). Din
cauza ambiţiilor sale maritime, Germania a greşit azvârlind Anglia pe lista adversarilor săi. Prin această
pretenţie s-a produs determinarea Londrei de a ieşi din politica de <> pentru a o impinge spre o alianţă
continentală" 20 . Secolul XX este pentru Marea Britanie secolul declinului. După eşecul politicii
müncheneze, Marea Britanie (şi Franţa) declară la 3 septembrie 1939 război Germaniei, iar în decembrie
1941 şi Japoniei, luptând împotriva forţelor Axei pe fronturile din Africa, Asia şi Europa. Marea Britanie,
prin primul său ministru din acea vreme, Winston Churchill, va juca un rol important în privinţa hărţii
politice a Europei după cele trei conferinţe importante tripartite (Teheran, Ialta şi Potsdam). După 1945,
sistemul colonial se destramă, Marea Britanie, care după înfrângerea Germaniei şi Japoniei, era a treia
putere mondială, în urma SUA şi URSS, continuând să coboare în ierarhia marilor puteri de pe Glob. La
aceasta au contribuit costurile celor două războaie mondiale, decolonizarea, reducerea investiţiilor şi a
productivităţii, ezitările în faţa integrării vest-europene, evoluţia economică mai lentă după 1945, în
comparaţie cu Franţa, Italia, RFG, care o depăşesc etc. 20 A. Chauprade, Fr. Thual, op. cit., pag. 227. 18
Criza Suezului, din anul 1956, marchează sfârşitul politicii ofensive imperiale, iar 1971 este anul retragerii
trupelor britanice la "Est de Suez". O ultimă răbufnire de orgoliu a marii puteri coloniale are loc în 1982,
cu ocazia aşa-numitului "Război al Malvinelor", când încheie victorioasă confruntarea cu Argentina
pentru Insulele Falkland (Malvinas în spaniolă) din largul coastelor argentiniene, punct strategic foarte
important din Atlanticul de Sud. Colaborarea strânsă cu SUA, inaugurată în 1939, rămâne, şi după Al
Doilea Război Mondial, principiul de bază al politicii externe britanice. Mai mult, caz unic în istorie, o
fostă metropolă transferă prerogativele sale de mare putere (economică, militară, strategică etc.) unei
foste colonii. Apropierea şi colaborarea sunt atât de mari încât rămâne singura ţară europeană care
participă direct şi nemijlocit la Războiul din Iraq (2003). După o poziţie de expectativă faţă de procesul
integrării vest-europene, Marea Britanie devine, la 1 ianuarie 1973, membru al Comunităţii Economice
Europene (actuala Uniune Europeană). Un plebiscit, primul în istoria britanică, organizat în 1975,
confirmă, prin cele 2/3 de voturi favorabile, reorientarea spre Europa, dar cu multe impasuri decurgând
din conservatorismul britanic. În ultimele decenii ale secolului XX Regatul Unit se confruntă cu multe
dificultăţi interne. Problema irlandeză revine în prim planul vieţii politice în 1969, o dată cu izbucnirea
violenţei în Irlanda de Nord (Ulster). Minoritatea catolică, având ca exponent organizaţia teroristă IRA
(Armata Republicană Irlandeză), militează pentru unirea cu Republica Irlanda, în timp ce majoritatea
protestantă se pronunţă pentru menţinerea statutului de provincie britanică. Afirmarea naţionalismelor
regionale este sancţionată prin acordarea unei largi autonomii, cu un Parlament local, în 1997, Scoţiei şi
Ţării Galilor. În baza legilor privind descentralizarea adoptate prin referendum în septembrie 1997 în
Scoţia şi Wales, la 6 mai 1999 se desfăşoară în aceste ţinuturi primele alegeri generale urmărind
constituirea adunărilor regionale. În urma întrunirii noilor Parlamente regionale în Scoţia şi Wales, se
constituie primele guverne locale, punându-se astfel bazele unui stat federal. Noile guverne locale au
atribuţii în domeniile educaţie, sănătate, agricultură, protecţia mediului, cultură şi parţial în domeniul
finanţelor. Apărarea, politica economică şi cea externă rămân însă în atribuţia guvernului de la Londra.
Procesul de pace din Irlanda de Nord (Ulster) se dovedeşte, în pofida constituirii unui Parlament nord-
irlandez (format din 108 membri, protestanţi şi catolici) şi a unui guvern comun la Belfast (iulie 1998),
extrem de dificil. La începutul mileniului III, în ciuda pierderilor şi a căderilor suferite, Marea Britanie
rămâne o mare putere, graţie mai multor atribute: putere economică (apropiată de Franţa), maritimă (pe
care o conservă de multă vreme), militară, nucleară, membru permanent al Consiliului de Securitate, 19
nucleu şi dirijor al Commonwealthului. Rămâne, totodată, cel mai fidel aliat al celei mai mari puteri
mondiale, S.U.A.