24 Silviu Dumitrescu

CAPITOLUL 4

Da! Era obişnuită cu purtarea lui. Nu-i spusese

niciodată, în zece ani, „Te iubesc”, dar era obişnuită cu
gesturile lui, mai grăitoare decât mii de cuvinte, şi cu privirea
lui seducătoare.
Îşi aminti întâlnirea lor dintr-o seară de iunie a anului
1899 când, la una din seratele Elenei Bibescu, principesa îi
spusese: „E şi George aici, vino să ţi-l prezint”. Zărise peste
umărul prinţesei chipul său, cu fruntea înaltă, cu pletele lungi
şi smolite căzând nepăsătoare de-o parte şi de alta pe tâmple, şi
ochii lui verzi, aţintiţi asupra ei. Nu mai ştia dacă rămăsese
locului, pironită de privirea lui sau mersese în urma prinţesei,
fără să-şi dea seama de acest lucru. Ceea ce ştia sigur era
privirea lui ce o fascinase din prima clipă...
Nici în clipele intimităţii lor, el nu pronunţase
dezmierdătorul „Te iubesc”, însă fiecare privire, fiecare gest
dezvăluia ritualul unei invocaţi:
„Mă gândesc la tine, vreau să fii fericită şi pentru asta
vreau să te păstrez ca pe cel mai preţios juvaer din Chital-
Imperiul Ceresc, Imperiul înflorit al dragostei”
25 Silviu Dumitrescu

George îi împlinise toate dorinţele, plăcerile şi

iniţiativele, dar se opuse propunerii de-a locui în reşedinţa ei
din foburgul Saint-Germain. „E prea multă agitaţie la tine,
însă putem rezolva idee, dacă accepţi confortul locuinşei
mele”, spusese el.
Ea încuviinţase tacit, atunci, în toamna lui 1907, şi
recunoştea că el avusese dreptate. Aici nu era vânzoleala
valeţilor şi subretelor care forfoteau prin încăperile locuinţei
ei. Aici, nici doamna Donnéaux nu-şi făcea simţită prezenţa.
Păşea cu pasul uşor, cu deosebita grijă de a nu-l deranja pe
monsieur Enesco.
Ea, Corinne, venind în locuinţa lui din când în când,
aducea nu doar împăcarea cu sine, ci şi ceva din neliniştile
dragostei. Iubirea şi muzica nu mai rivalizau. Dimpotrivă, se
contopeau, se potenţau, se sublimau adăugându-şi unu alteia
splendorile.
În genere, bărbaţii nu agrează insistenţa femeilor, ea
ştia lucrul ăsta, dar pe el, prezenţa ei îl măgulea şi ea era
fericită când o privea cu adoraţie. Adesea îi cânta la pian
fragmente din lucrările clasicilor, sau din compoziţiile lui şi
astfel clipele treceau neştiute, aşa cum se întâmplase şi acum
când orele dimineţii ajunseră la amiază. Ascultase partea întâi
din Cvartetul cu pian în re major şi, în momentul când ultimul
acord tremura încă în salon, ea îşi spuse că e timpul să se
retragă. I se păruse că lunga călătorie, îl obosise. Vroia ca el să
se odihnească, deoarece petrecuse mai multe nopţi în tren. Or,
nopţile din tren nu sunt deloc agreabile. Nici ea nu dormise
prea bine noaptea trecută, însă nu simţea oboseala, căci
oricum, femeile sunt mai rezistente decât bărbaţii, iar el avea
chiar mâine un concert în Sala Pleyel. Dar, când ai o pasiune
 Cronica ultimei iubiri 26

pentru un bărbat, când ai norocul să fii lângă el, şi când

bărbatul e George, este greu, foarte greu să te desparţi de el, fie
numai şi pentru câteva ceasuri. Când însă fu gata de plecare,
George spuse:
- Întotdeauna ai idei surprinzătoare!...
- Posibil, replică ea, dar trebuie să te odihneşti, nu este
aşa?
- Nu”
- Mă tem că eşti ostenit.
Nu se simţea ostenit şi nu era cazul unei odihne. Mai
degrabă şi-ar fi acordat pianul, şi-ar fi revărsat din nou comori
de arpegii în salon sau ar fi cântat la vioară din partitura
Cvartetului pe care o executase mai înainte la pian – decât să
lenevească stând în pat.
Întretimp, Corinne se ridicase din fotoliu şi venise
dinaintea lui.
- Ce vrei tu, George? Spune-mi, îl rugă ea.
- Ce-ar fi să ne petrecem după-amiaza asta în oraş?...
Un surâs amabil, liniştitor se topi pe chipul Corinnei.
Părea înveselită de propunerea lui, însă nu renunţase la ideea
ei.
- Mi-ar plăcea, dar n-ar fi mai comod să ieşim diseară?
„De ce insistă să ieşim diseară, de ce atâta stăruinţă?”
se întrebă. Nu-i răspunse imediat. Îi aruncase însă o privire
nevinovată, ca şi când ar fi vrut să-şi scuze ezitarea, căci el nu
se simţea în nici un fel obosit, dar clipa aceea nu era oare
momentul critic al discuţiei lor?
Ea îl sesizase întocmai, şi spuse:
- De ce, iubitule?
O privi zâmbind cu un surâs misterios. Zise:
27 Silviu Dumitrescu

- Mă întrebam dacă te-ar ispiti un apus de soare privit

de pe înălţimile din Montmartre.
O văzuse tresărind de bucurie şi înţelesese că îi
stârnise entuziasmul.
Mai era nevoie oare de vreun argument?...
Întrebase, totuşi:
- De acord?
- O! desigur, un apus de soare este oricând o tentaţie
candidă.
Trei sferturi de ceas mai târziu, trăsura în care se aflau
traversa Sena, în direcţia nordului, mergând spre bulevardul
Poissonniére.
Ziua era însorită, fără scamă de nor şi caldă. Chiar
teribil de caldă, asemenea uneia de vară înnăbuşitoare.
Trecură pe lângă Moulin-Rouge, lăsară în urmă şi
Moulin de la Galette şi opriseră trăsura în dreptul unei clădiri
peste drum de Sacré-Coeur.
În clădirea aceea era Chanteclair, restaurantul luxos
renumit pentru variatele şi savuroasele hors-d’oeuvres, ce
rivalizau cu cele oferite de Régence, localul situat vizavi de
Comedia Franceză, dar şi pentru ambianţa intimă şi plăcută,
care îi înconjură din primele clipe când păşiră în interiorul său.
Prânziră şi tăifăsuiră un timp cât îşi băuseră cafelele.
Părăsiră localu, trecură drumul şi suiră cele 39 de
trepte ce duceau spre biserica Sacré-Coeur.