Memoria - notiuni de baza Note de Curs

Industria memoriilor este una dintre cele mai dinamice aplicatii ale electronicii din
zilele noastre. In ultimi ani chip-urile de memorie au avansat intr-un ritm alert, ceea ce a
dus la o scadere dramatica a pretului/MB. Factorul principal care a dus la cresterea
productiei fiind cererea de memorie, care a crescut datorita programelor ce utilizeaza tot
mai multa memorie dar si datorita avantajului (d.p.d.v. al performantelor) pe care
memoria RAM il ofera in comparatie cu alte tehnologii de stocare a informatiei. In
acelasi timp performantele noilor module au fost imbunatatite, au scazut timpii de acces
iar viteza bus-ului a crescut. Toate aceste caracteristici au fost implementate din cauza
mai multor factorii de ordin tehnic, unul dintre acestia ar fi evolutia procesoarelor, care
prin cresterea frecventei introduc necesitatea cresterii performantelor pentru memorii. In
lungul timpului memoriile au fost construite prin prisma mai multor tehnologii, dintre
acestea doar o parte au reusit sa se impuna pe piata. Principalul motiv fiind, dupa cum
multi dintre noi cunosc, raportul pret/perfomanta.
In continuare, prin acest articol ne propunem o scurta descriere a modului de
functionare pentru cele mai raspindite memorii existente pe piata cit si
avantajele/dezavantajele tehnologiilor existente.
Clasificare, memoriile utilizate in PC se clasifica in doua categorii :

• ROM (Read Only Memory) acest tip memorie nu poate fi rescrisa ori stearsa.
Avantajul principal pe care aceasta memorie il aduce este insensibilitatea fata de
curentul electric. Continutul memoriei se pastreaza chiar si atunci cind nu este
alimentata cu energie.
• RAM (Random Access Memory), este memoria care poate fi citita ori scrisa in
mod aleator, in acest mod se poate accesa o singura celula a memoriei fara ca
acest lucru sa implice utilizarea altor celule. In practica este memoria de lucru a
PC-ului, aceasta este utila pentru prelucrarea tempoarara a datelor, dupa care este
necesar ca acestea sa fie stocate (salvate) pe un suport ce nu depinde direct de
alimentarea cu energie pentru a mentine informatia.
 Memoria ROM este in general utilizata pentru a stoca BIOS-ul (Basic Input Output
System) unui PC. In practica, o data cu evolutia PC-urilor acest timp de memorie a suferit
o serie de modificari care au ca rezultat rescrierea/arderea "flash" de catre utilizator a
BIOS-ului. Scopul, evident, este de a actualiza functiile BIOS-ului pentru adaptarea
noilor cerinte si realizari hardware ori chiar pentru a repara unele imperfectiuni de
functionare. Astfel ca in zilele noastre exista o multitudine de astfel de memorii ROM
programabile (PROM, EPROM, etc) prin diverse tehnici, mai mult sau mai putin
avantajoase in functie de gradul de complexitate al operarii acestora.
BIOS-ul este un program de marime mica (< 2MB) fara de care computerul nu poate
functiona, acesta reprezinta interfata intre componentele din sistem si sistemul de operare
instalat (SO).
Memoria RAM se clasifica in SRAM (Static) si DRAM (Dynamic).

• SRAM, acest tip de memorie utilizeaza in structura celulei de memorie 4

tranzistori si 2 rezistente. Schimbarea starii intre 0 si 1 se realizeaza prin
comutarea starii tranzistorilor. La citirea unei celule de memorie informatia nu se
pierde. Datorita utilizari matricei de tranzistori, comutarea intre cele doua stari
este foarte rapida.
• DRAM are ca principiu constructiv celula de memorie formata dintr-un tranzistor
si un condensator de capacitate mica. Schimbarea starii se face prin
incarcarea/descarcarea condensatorului. La fiecare citire a celulei, condensatorul
se descarca. Aceasta metoda de citire a memoriei este denumita "citire
distructiva". Din aceasta cauza celula de memorie trebuie sa fie reincarcata dupa
fiecare citire. O alta problema, care micsoreaza performantele in ansamblu, este
timpul de reimprospatare al memoriei, care este o procedura obligatorie si are loc
la fiecare 64 ms. Reimprospatarea memoriei este o consecinta a principiului de
functionare al condensatoriilor. Acestia colecteaza electroni care se afla in
miscare la aplicarea unei tensiuni electrice, insa dupa o anumita perioada de timp
energia inmagazinata scade in intensitate datorita pierderilor din dielectric. Aceste
probleme de ordin tehnic conduc la cresterea timpul de asteptare (latency) pentru
folosirea memoriei.
 Datorita raspindiri vaste a memoriei de tip DRAM, am sa exemplific modul de
functionare a celulei de memorie in baza acestei tehnologii.

Celula de memorie, este cea mai mica unitate fizica a memoriei. Este compusa din
componente electronice discrete. Principiul de functionare este in fapt modificarea starii
logice intre 0 si 1 care la nivel fizic, in functie de tehnologia utilizata, corespunde cu
inmagazinarea energiei electrice prin intermediul unui condensator (pentru DRAM), ori
cu reconfigurarea matricei de tranzistori (in cazul SRAM).
Celula de memorie din punct de vedere logic este tratat ca fiind un bit. Cea mai mica
unitate logica adresabila a memoriei este formata din opt biti si ia denumirea byte. Acesta
ofera posibilitatea obtineri a 256 combinatii (caractere). Prin gruparea a opt bytes se
obtine un cuvint (word). Constructiv, din motive ce tin de design, celulele de memorie
sint organizate sub forma unor matrici.
Pentru identificarea si accesarea celulelor de memorie, acestea dispun de o adresa
unica pentru fiecare celula in parte. Identificarea celulei de memorie se face prin
transmiterea adresei acesteia prin BUS-ul de adrese catre decodorul de adrese (format din
decodoare pentru linie si coloana), acesta identifica celula de memorie care corespunde
adresei primite si transmite continutul acesteia catre interfata de date iar aceasta mai
departe, catre BUS-ul de date.
Magistrala pentru adrese (BUS adrese) este conexiunea intre chipset-ul placii de
baza si memorie, aceasta este puntea de legatura prin care adresele sunt transmise catre
decodor.
Decodorul de adrese este format din decodorul de linie si cel de coloana, acesta
receptioneaza adresa celulei de memorie pe care o imparte in doua, prima parte fiind
transmisa catre decodorul de linie iar a doua catre cel de coloana, astfel se identifica
celula de memorie corespunzatoare.
Matricea de memorie este structura prin care celulele de memorie sunt ordonate pe
linii si coloane.
Interfata pentru date contine un amplificator de semnal, acesta receptioneaza
informatiile stocate in celulele de memorie, amplifica semnalul, reincarca memoria si
transmite informatia prin BUS-ul de date catre chipset (in cazul in care informatia este
citita din memorie). Pentru scriere procedeul se inverseaza.
 Magistrala pentru date (BUS date) este conexiunea intre chipset-ul placi de baza si
memorie, aceasta ofera posibilitatea transmiterii informatiilor ce trebuiesc prelucrate de
catre procesor ori stocate in memorie.
In general celulele de memorie nu pot fi accesate individual, din acest motiv,
constructiv matricea de memorie este incapsulata intr-un chip. Chip-urile de memorie
sunt asamblate pe un modul de memorie (circuit imprimat) in numar de opt. Acestea sint
conectate la magistrala de adrese si la cea pentru date. Astfel se obtine o celula de
memorie virtuala, formata din 8 biti (1 byte). Modulele de memorie la randul lor sint
organizate in bancuri de memorie, acestea sunt conectate intre ele in acelasi mod ca si
chip-urile.
Daca luam ca exemplu un procesor ce lucreaza pe 16 biti si vechile module de
memorie de tip SIMM care functionau numai in perechi. Ne punem intrebare, de ce cite
doua?
Acest lucru se intimpla datorita procesorului, care are nevoie de 16 biti pentru a
umple magistrala de date, avind in vedere ca un modul de memorie detine numai 8 biti,
doua astfel de module au fost conectate intre ele, in acest mod sa obtinut o magistrala
pentru date cu latimea de 16 biti.
Timpul de asteptare, pentru efectuarea tuturor operatiilor ce aduc informatia in
interfata pentru date este necesar un anumit timp, care este identificat sub numele
"latency". Astfel ca, pentru transmiterea adreselor intre procesor, chipset si memorie se
utilizeaza 2 cicluri de tact. Pentru identificarea celulei de memorie se parcurg doua
operatii. Identificarea liniei din matrice, pentru care avem nevoie de 2/3 cicluri (in functie
de calitatea memoriei utilizata), aceasta perioada se numeste RAS (Row Address Strobe)
to CAS (Column Address Strobe) delay si identificarea coloanei (CAS latency) pentru
care se consuma aproximativ acelasi timp ca si pentru prima operatie (2/3 cicluri). Pentru
transmiterea informatiei catre interfata de date se consuma 1 ciclu iar pentru ultima
operatie, transmiterea datelor catre chipset si apoi catre procesor, inca 2 cicluri.
Dupa transmiterea informatiilor, in cazul in care cererea emisa de procesor este mai
mai mare decit latimea magistralei pentru date, urmatoarele cuvinte sint transmise catre
procesor in modul rafala "burst mode" la fiecare ciclu de tact, acest lucru este posibil
datorita unui numarator intern care identifica urmatoarea coloana si transmite catre
amplificator continutul.
Deosebiri SRAM/DRAM
Principalul avantaj al memoriei dinamice (DRAM) este pretul foarte redus pentru
obtinerea unei celule. De altfel, acesta este si singurul plus pe care aceasta memorie il are
in comparatie cu SRAM. In schimb performantele sint cu mult in urma memoriei statice
(SRAM). Datorita modului prin care se comuta intre starile 0 si 1 si a modului in care se
executa citirea celulei de memorie, SRAM nu are nevoie de rescriere a datelor dupa ce
acestea au fost citite si nici de reimprospatarea celulei de memorie. Atfel ca timpii de
acces sint mult mai mici iar viteza la care acest tip de memorie lucreaza depaste cu mult
performantele memoriei dinamice. Datorita pretului de cost mare pentru obtinerea unei
celule SRAM, acest tip de memorie este utilizat numai pentru fabricarea memoriei cache
ce se implementeaza in placile de baza sub denumirea de cache level 2 (L2) ori pentru
memoria cache level 1 (L1) ce este integrata in structura procesoarelor. Memoria cache
L1 functioneaza la aceasi frecventa cu cea a procesorului in timp ce pentru memoria
cache L2 frecventa de lucru este jumatate fata de frecventa procesorului. Memoria cache
a fost introdusa ca un artificiu tehnologic, care trebuie sa suplineasca diferenta de
frecventa dintre procesor si memorie.

Memoria - evolutie

In 1979 Intel a introdus prima data pe piata primul chip DRAM 2118. Initial chip-ul
DRAM era reprezentat de o capsula Dual In-line Package (DIP) cu 18 pini. Primele chip-
uri DRAM aveau capacitati de 1K, 4K, 16K si 64K cu un singur pin pentru operatiile
IN/OUT (x1) si cu o tensiune de alimentare de 5v. Inainte de introducerea modulelor
256Kx1 a fost introdusa versiunea x8. Din acest moment capacitatea cipurilor DRAM
creste la 1M, 4M, 16M si 64M in versiuni x1, x4 si x8. O data cu dezvoltarea tehnologiei
de fabricatie a crescut densitatea componentelor electronice incluse in chip-urile de
memorie, astfel apar versiunile x16 si x32 iar tensiunea de alimentare scade la 3.3v.
Modificarea structuri chip-urilor de memorie a impus necesitatea introduceri de noi
capsule pentru impachetarea acestora, astfel de la capsule DIP sa trecut la SOJ (Small
Outline J-lead Package) folosite pentru montaj pe PCB (Printed Circuit Board) si apoi la
TSOP (Thin Small Outline Package). In zilele noastre se utilizeaza capsule de tip BGA
(ball grid array) ori alte tehnici care au ca rezultat o capsula cu dimensiuni apropiate de
cele ale circuitului inclus in aceasta. Modificarea structurii acestor capsule are ca scop
cresterea numarului de capsule ce se pot instala pe un modul de memorie care in paralel
cu cresterea densitatii chipurilor sa impinga mai departe limita capacitati modulelor de
memorie (MB/cm2).
 Pentru a obtine o mai larga banda de transfer inca de la introducerea acestui tip de
memorie sa incercat micsorarea timpului de acces la memorie cit si timpul de obtinere a
informatiilor stocate in aceasta. In cele doua decenii de dezvoltare a memoriei DRAM
timpul de acces RAS (Row Address Strobe) a scazut de la 500ms catre 50ms. Odata cu
introducerea chipurilor SDRAM, unde masurarea timpului de acces se face in baza
ciclului de ceas al procesorului, timpul de acces a scazut sub 6ns.
Pentru inceput, functionarea chipurilor SDRAM se realiza prin citirea/scrierea
informatiilor o singura data pentru fiecare ciclu de ceas al procesorului. Cind aceasta
arhitectura a devenit indeajuns de matura sa reusit citirea/scrierea unei pagini de memorie
pentru fiecare ciclu de ceas prin operarea in mod ciclic a coloanelor din matricea de
memorie, aceasta arhitectura a luat denumirea de Fast Page Mode (FPM). La inceputul
anului 1996 a fost introdusa o noua metoda de operare a memoriei DRAM si care a fost
denumita Extended Data Out (EDO). Memoriile EDO se deosebesc de predecesoarele lor
prin modul de citire a informatiilor, astfel informatiile citite din memorie ramin in bus-ul
de date pina la urmatorul ciclu. Ca rezultat se mareste timpul in care informatiile ramin in
bus-ul de date iar sistemul functioneaza mai rapid decit cu ajutorul memoriilor FPM. Alte
avantaje majore sint date de structura modulelor EDO care nu se deosebesc de cele FPM,
practic ele functioneaza in acelasi socket iar costurile sint aceleasi ca si pentru FPM.

Introducerea chip-urilor Synchronous DRAM

Pina in 1997 memoriile DRAM nu erau sincronizate cu frecventa de ceas a
sistemului. In acest caz procesorul era obligat sa astepte o anumita perioada de timp pina
ce informatiile erau stocate ori transmise din memorie. In aceea perioada procesoarele
depasisera bariera celor 200MHz, astfel ca memoriile erau problema numarul unu pentru
dezvoltarea ulterioara a acestora. Primele module de memorie SDRAM aveau la baza
chip-uri ce functionau la o frecventa de 66MHz. Principala modificare data de modulele
sincron a fost timpul de acces, care pina in acel moment era obtinut in functie de Row
Access Strobe. O data cu trecere la modulele sincron, timpul de acces devine functie a
frecventei de ceas a procesorului. Pina in prezent, memoriile SDRAM au continuat sa
scada timpul de acces o data cu cresterea frecventei de lucru, astfel 15ns pentru 66MHz,
12ns pentru 83MHz, 10ns pentru 100MHz si sub 8ns pentru 133MHz.
Totusi introducerea memoriilor SDRAM nu a fost un lucru atit de simplu. Prima
incercare de a se inlocui memoriile EDO DRAM s-a concretizat prin introducerea
modulelelor bazate pe chip-uri SDRAM ce rulau la 66MHz. Cresterea de performanta
fiind in jurul a 5% fata de EDO, astfel ca pentru utilizatorul final acest lucru nu justifica
investitia in module DIMM SDRAM 66MHz. Pentru ca rezultatele sa capete contur, erau
necesare modificari majore la nivelul mai multor componente ale sistemului, cum ar fi:
chip-urile controlerului de memorie, chip-urile si modulele de memorie. Producatorii au
inteles destul de repede ca aceasta tehnologie va rezista numai in cazul in care se ofera o
performanta considerabila in raport cu pretul. Singura solutie pentru cresterea
performantelor fiind ridicarea frecventei de bus. Asa s-a trecut de la 66MHz la 83MHz si
apoi la 100MHz. Proiectarea chip-urilor care sa permita 100MHz sa dovedit a fi o
problema destul de serioasa. Specificatiile (zgomotul, impedanta si reflexia) care pina in
acel moment au fost foarte bine tolerate de chip-urile cu frecvente de 66 si chiar 83 MHz,
reprezentau acum o mare problema in design-ul chip-urilor de 100MHz. O alta mare
problema, care in fapt sa nascut o data cu chip-urile de 66MHz si care sa amplificat
pentru cele de 100MHz, era compatibilitatea intre diferitele module SDRAM care
functionau numai cu anumite placi de baza, aceasta deficienta aparea datorita variatiei
anumitor parametri cum ar fi: timpul de configurare, timpul de retinere, caracteristicile
impulsurilor de iesire, zgomotul sistemului si al sursei de alimentare. Aceast lucru se
intimpla in ciuda faptului ca toate aceste componente erau executate conform normelor
JEDEC (Joint Electronic Device Engineering Council).

Solutia dezvoltata de Intel

Pentru a restringe efectele incompatibilitatii intre memorii si placile de baza, Intel a
dezvoltat propriile module de memorie SDRAM 66MHz/100MHz. Aceste memorii nu au
fost standardizate de catre JEDEC insa ele au fost implementate cu succes pe piata.
Impachetarea circuitelor de memorie se executa in capsule TSOP dar numarul contactelor
aceastora varia ca densitate si organizare. Chip-urile 1Mx16 aveau 50 contacte, 2Mx8 si
4Mx4 aveau 44 contacte iar cele cu densitati de 64M si 128M aveau 54 contacte.
Modulele PC SDRAM includ un circuit de control si fante de siguranta pentru montaj. O
data realizata aceasta etapa atentia inginerilor de la Intel sa indreptat catre un nou chipset
pentru placile de baza care sa suporte module de memorie de 100MHz. La acest punct
Intel a inceput colaborarea cu diversi producatori pentru modulele SDRAM. Acestia
trebuiau sa respecte specificatiile date de Intel si sa verifice intreaga productie. Conform
previziunilor Intel, la inceputul anului 1999 latimea de banda pentru memorii trebuia sa
atinga 1.6GB/s pentru a tine pasul cu noile procesoare. Problema care apare este data de
chip-urile SDRAM de 64Mb care la o frecventa de 100MHz si un transfer de 8 Byte nu
aveau cum sa depaseasca limita de 800MB/s. Astfel ca Intel si-a indreptat atentia catre
tehnologia RAMBUS in detrimentul altor tehnologii care erau mult mai bine cotate in
succesiunea modulelor SDRAM.

Direct R (Rambus) DRAM

Nu trebuie facuta confuzie intre "concurrent RDRAM" care este o memorie a carei
arhitectura a bus-ului utilizeaza tehnologia Rambus, aceste memorii fiind utilizate pentru
componentele video si Direct RDRAM care este rezultatul colaborari intre Intel si
Rambus Inc. ce trebuia sa ofere memorii pentru PC cu o latime de banda de 1,6GB/s. In
1999 Intel avea in plan dezvoltarea unui chipset care sa suporte RDRAM (U=2,5v) la o
frecventa de 400MHz si care sa reuseasca performanta atingeri celor 1,6GB/s.
Din specificatiile pentru intrefata Direct RDRAM rezulta ca aceste module transfera
datele pe 16 bit / 18 bit si incorporeaza un bus de control pe 8 bit, la o frecventa maxima
de 800MHz. Aceasta frecventa fiind atinsa datorita utilizari ambelor margini ale
semnalului. Canalul RAMBUS este format din controler, chip-urile de memorie si
terminatori pentru liniile de semnal. Fiecare dispozitiv al canalului Rambus isi regleaza
tensiunea de iesire in mod automat pentru a mentine semnalul la valoarea nominala.
Pentru a asigura functionarea alternanta a tuturor chip-urilor Direct RDRAM conectate la
acelasi canal, protocolul Rambus permite programarea intirzieri la scriere pentru fiecare
chip in parte. Modulele Rambus In-line Memory Module (RIMM) suporta latime bus-ului
de 128 bit si 8 chip-uri Direct RDRAM pentru fiecare fata a modulului de memorie.
Principalul inconvenient al arhitecturi Rambus este ca nu se prezinta sub forma "open
standard". Astfel producatorii sunt nevoiti sa obtina licenta pentru aceasta tehnologie de
la Rambus. Din acest motiv majoritatea marilor producatori prefera alternativa altor
tehnologii de fabricare a memoriilor. In acest caz celelalte doua arhitecturi ce promit
inlocuirea cu succes a memoriilor SDRAM sunt DDR (Double Data Rate) SDRAM si SL
(SyncLink) DRAM.

DDR (Double Data Rate) SDRAM

Ca si memoria Rambus, DDR SDRAM utilizeaza ambele margini ale semnalului
pentru trasferul datelor. JEDEC a dezvoltat acest standard ca fiind de tipul "open" iar
principalul obiectiv in dezvoltarea acestuia este costul de productie si aparitia pe piata.
Specificatiile descriu modulele de memorie DDR SDRAM ca fiind destul de apropiate de
cele SDRAM, astfel acestea utilizeaza acelasi numar de contacte (168 / 200) si aceeasi
forma fizica a modulului. Diferentele apar in configuratia contactelor si pentru tensiunea
de alimentare care poate sa fie 2,5v ori 3,3v.
 Transferul datelor se face in acelasi mod ca si la SDRAM, utilizind cuvinte de 8 bytes
modulele DDR sint proiectate sa sustina rate de transfer de 1,0 / 1,6 / 2,4 / 3,2 GB/s la
frecvente de 66 / 100 / 150 si 200 MHz.
Partea interesanta este data de modulele Direct RDRAM care sint un fel de punte
intre tehnologia digitala si cea a transmisiilor de linie; care la o frecventa de 400MHz si
latimea cuvintul de 8 bytes permit o latime de banda de pina la 6,4GB/s. Practic ambele
tehnologii (atit DRD cit si DDR) utilizeaza aceeasi arhitectura DRAM, aceeasi latime a
cuvintului (8 bytes) si sint capabile sa functioneze cu tensiuni de alimentare mici. In alte
cuvinte, de ce nu ar reusi dezvoltatorii de memorii DDR SDRAM aceleasi performante
cu cele ale memoriilor Direct RDRAM.

SL (SyncLink) DRAM
Initial, zece companii au investit 30 milioane USD pentru a dezvolata o arhitectura
paralela cu Direct RDRAM. Astfel in 1998 a aparut SyncLink Inc. Tehnologia SLDRAM
fiind dezvoltata ca "open standard". Astfel producatorii de memorii au posbilitatea de a
dezvoltat atit module de memorie standardizate cit si derivate ale acestora pentru a se
adresa atit aplicatiilor existente cit si pentru dezvoltarea de noi posibilitati. Acesta fiind
unul dintre cele mai puternice calitati pentru viitorul arhitecturi SLDRAM. Tehnologia
SLDRAM are la baza arhitectura SDRAM si DDR la care se adauga un pachet de noi
caracteristici: protocolul de transmitere a pachetelor adresa/control, optimizarea timpului
de acces si a semnalelor, pastrarea compatibilitati generatiilor de memorii.
Primele mostre au fost prezentate de Hyundai si Mitsubishi fiind reprezentate de chip-
uri de 64Mb cu rate de transfer de pina la 400Mb/s/pin si cu un bus pentru date de numai
16 bit. Module de memorie ce inglobeaza acesre chip-uri avind capacitatea de a atinge
1,6GB/s folosind un bus de date de 8 bytes. Dar din specificatiile dezvoltatorilor se pare
ca exista posibilitatea dublari ratei de transfer la 800Mb/s/pin astfel se va atinge o rata de
transfer de 3,6GB/s.
Introducere HARD DISKURI
Hard-Disk-urile au fost inventate in anii 1950, fiind initial discuri mari cu un diametru de 20
de inchi. Initial se numeau discuri fixe sau "Winchesters". Mai tarziu au devenit cunoscute ca
Hard-Disk-uri, pentru a se face deosebirea de Floppy Disk. Hard disk au platanele hard fata de
floppy-uri care au acel plastic extrem de flexibil. Simplificand un pic mai mult problema, un
hard-disk functioneaza aproape la fel ca o caseta obisnuita. Atat hard-urile cat si benzile
magnetice folosesc aceleasi tehnici de inregistrare magnetica, avand un mare avantaj: se pot
scrie si rescrie foarte repede si pot tine datele destul de multi ani.
Haideti sa vedem principalele diferente intre benzile magnetice si hard-disk-uri:
- materialul de inregistrare magnetica a unei casete sa zicem este o banda foarte subtire din
plastic. La hard-uri, materialul pe care se inregistreaza este depus pe un disc de sticla sau de
aluminiu, formand platanul. Se polizeaza foarte atent pana devine o oglinda aproape perfecta.
- intr-un cititor de casete, capetele de citire sunt in contact direct cu banda. La hard-disk-uri
capetele de citire/scriere sunt la o distanta foarte mica de platan, fara sa-l atinga vreodata. Din
acest motiv sunt hard-urile atat de sensibile mai ales in timpul functionarii. Daca capul atinge
platanul, de cele mai multe ori s-a stricat discul.
- banda dintr-o caseta se misca cu o viteza de aproximativ 5cm/sec, pe cand platanele se invart
la viteze de aproximativ 762mm/sec (aproximativ 272km/h)
- Informatia pe hard este stocata pe domenii magnetice extrem de mici in comparatie cu cele
ale casetelor. Dimensiunea acestor domenii depinde foarte mult de precizia si viteza
platanelor.
Datorata acesor diferente un Hard-Disk poate stoca imens de multe date cu un timp de raspuns
extrem de mic fata de casete.Un calculator desktop obisnuit are hard-disk-uri cu capacitatea
intre 20-120GB. Datele sunt salvate pe disc sub forma unor fisiere (files) care nu sunt altceva
decat un numar de bytes purtand un nume. Bytes-i pot fi coduri ASCII pentru un text sa
zicem sau pot fi instructiuni ale unei aplicatii pe care calculatorul trebuie sa o ruleze. In
momentul in care un prgoram care ruleaza cere un file, hard-disk-ul il ia si il trimite la
procesor. Dupa cum bine stim exista 2 metode de a masura performanta unui hard-disk: rata
de transfer si timpul de acces. Hardul este compus dintr-o "cutie" sigilata de aluminiu, si o
placa electronica de circuite care controleaza motorul ce invarte platanele, mecanismul de
scriere/citire, domeniile magnetice explicate mai sus. Sub aceasta placa electronica
(detasabila) gasim motorul platanelor si conectorii care fac legatura cu paca de circuit.
Scotand capacul "cutiei: de aluminiu constatam un interior foarte simplu dar deosebit de
precis, continand platanele, capetele de citire puse pe un brat. Aceste brate sunt extrem usoare
si de rapide, putand misca acele capete de citire de cel putin 50 de ori pe secunda de la centrul
platanelor pana la margine. Salvarea datelor se face pe suprafata platanelor care este impartita
in sectoare si piste (sectors and tracks). Pistele sunt niste cercuri concentrice, iar sectoarele
sunt mici bucati (parti) din aceste cercuri. Un sector are de obicei intre 256 si 512 bytes. Fie la
nivelul unitatii sau la nivelul sistemului de operare sectoarele sunt de obicei impartite in
clustere (clusters). Din acest motiv formatarea la nivel scazut "low level formatiing" inseamna
stabilirea numarului de sectoare si de piste pe care le are un hard-disk

Hard disk-ul - structura, functionare, recomandari

Hard disk-ul este una dintre componentele cele mai importante ale unui
calculator. De capacitatea lui depinde cantitatea de informatie pe care o poti pastra la un
moment dat, dar si viteza acestuia este un factor care are importanta foarte mare. Iata cum sa
iti alegi un hard disk care sa se potriveasca la perfectie nevoilor tale:
Capacitatea si viteza de rotatie
Care sunt factorii care diferentiaza diversele modele si marci de discuri? Cele mai importante
sunt capacitatea, viteza de citire si de scriere, si tipul interfetei. Iata ce inseamna fiecare
dintre acestea. Si nu in cele din urma, foarte importanta este si firma care produce unitatea.
Capacitatea
Primul lucru pe care il comunica fiecare producator despre hard disk-urile sale este
capacitatea. De obicei, fiecare producator ofera mai multe modele cu capacitati din ce in ce
mai mari, adresate unor segmente de piata diferite. De aceea, pe piata pot fi gasite mai multe
variante, cu capacitati incepand de la 2-3GB si mergand pana la 200GB. Capacitatea unui
disc are o foarte mare importanta, deoarece de dimensiunea acestuia depinde cat va dura pana
cand vei avea nevoie de un upgrade la alt model mai incapator.
Viteza de citire si de scriere Daca in domeniul capacitatii de stocare toti competitorii ofera
modele similare, performantele unitatilor produse de diversele companii variaza. Chiar si
intre unitatile de stocare ale aceleiasi firme exista diferente.
Unul dintre factorii care influenteaza viteza de lucru a hard disk-ului este viteza de rotatie.
Cu cat aceasta este mai mare, discul are performante mai mari. La ora actuala pot fi gasite pe
piata unitati cu viteze de 5400, 7200 si 1000 de rotatii pe minut. Bineinteles ca pe masura ce
creste viteza unei unitati, creste si pretul acesteia.Unitatile cu viteze de rotatie de 5400 rotatii
pe minut sunt destinate pietei cumparatorilor interesati in principal de pret. Din acest
considerent pretul lor este mai mic, dar diferenta pana la un disc de 7200 nu este prea mare.

Latenta, memoria cache si interfata paralela

Viteza de rotatie nu este insa singurul factor care influenteaza performanta. Un factor
important este si latenta unitatii. Aceasta exprima timpul de la primirea unei comenzi pana la
executarea acesteia. Acest timp, desi foarte mic, fiind masurat in milisecunde, are totusi un
efect major asupra performantei in lucrul de zi cu zi, cand trebuie citite mai multe fisiere din
diverse locuri de pe disc. Majoritatea producatorilor lauda unitatile lor, comunicand datele
cele mai bune obtinute in urma testelor. Acestea nu sunt insa si rezultatele reale pe care le-ai
putea obtine pe calculatorul tau. De aceea este foarte bine sa cauti informatii suplimentare pe
Internet inainte sa te hotarasti asupra unei unitati. Un alt factor care poate influenta
performanta este cantitatea de memorie cache. Ca si in cazul procesoarelor, memoria cache
poate optimiza foarte mult performanta, prin limitarea fragmentarii operatiilor de
citire/scriere. Standardul la ora actuala este de 2MB, dar pot fi gasite si discuri cu o memorie
mai mica sau mai mare ( 8MB). Acestea din urma insa fac parte din loturi speciale de
discuri, cu performante mai ridicare si cu un pret adaptat pe masura performantelor.
Tipul de interfata La ora actuala, pentru PC-uri, exista doua tipuri de interfete: Parallel ATA
(cunoscut si ca IDE)si Serial ATA. Trebuie mentionata aici si interfata SCSI, dar aceasta este
o solutie preferata de obicei de mediile profesionale.Interfata "Parallel ATA" foloseste
transferul prin intermediul unui cablu-banda, compus din 80 fire, prin care informatia este
trimisa in paralel pe mai multe fire. La ora actuala cea mai mare viteza de transfer suportata
de aceasta interfata este de 133MB/Sec, dar acest standard a fost propus si sustinut doar de
compania Maxtor, celelalte companii producatoare multumindu-se cu magistrala ATA 100.
Suportul pentru magistrala ATA 133 a fost inclus totusi in majoritatea cipseturilor pentru
placile de baza.
Interfata seriala
Cel mai neplacut in lucrul cu aceasta interfata este faptul ca tipul de cablu folosit ocupa mult
spatiu in carcasa calculatorului, ingreunand circulatia aerului, si in acest fel racirea
calculatorului.
Interfata "Serail ATA" este noua venita in tehnologia PC-urilor. Aceasta foloseste, dupa cum
spune si numele, transmisia seriala a datelor, lucru pentru care este folosit un cablu
considerabil mai mic ca dimensiuni decat cel pentru Parallel ATA.
Pe langa avantajul spatiului mult mai mic ocupat, interfata Serial ATA ofera si viteze mai
mari de transfer. Astfel, o unitate care suporta aceasta tehnologie are la dispozitie o latime de
banda de 150MB/sec pentru a face transferul de date. In plus, standardul permite folosirea
unor tehnologii rezervate pana acum doar interfetelor SCSI profesionale. Cea mai importanta
dintre acestea este command queuing, care permite optimizarea performantelor prin
rearanjarea cererilor de acces la nivelul discului astfel incat sa se obtina o viteza maxima de
citire.
Unele dintre unitatile Serial ATA disponibile la ora actuala pe piata ascund insa o surpriza
neplacuta. Unii producatori nu s-au obosit sa reproiecteze electronica unitatii. In schimb, au
adaugat un adaptor Parallel - Serial ATA. Pe langa faptul ca aceste unitati nu pot beneficia la
maxim de tehnologiile Serial ATA, adaptorul suplimentar nu face altceva decat sa mareasca
latenta unitatilor si sa introduca noi riscuri de defectare in timp. La ora actuala, alegerea intre
un tip de o interfata sau alta este destul de greu de facut. In primul rand, interfata Serial ATA
este suportata doar de ultimele generatii de placi de baza. Generatiile mai vechi nu dispun de
aceste functii. In al doilea rand, unitatile Serial ATA sunt mai scumpe decat cele Parallel
ATA. Pentru edificare, la un magazin on-line de componente, un model Serial ATA de 80GB
costa 102 dolari, fata de varianta sa Parallel ATA care costa doar 70 dolari. In aceste conditii,
daca performanta primeaza in fata pretului atunci alegerea evidenta este Serial ATA. Daca se
urmareste insa un raport cat mai bun performanta pret, interfata Parallel ATA este inca lider.

Firma producatoare si cea care il comercializeaza

Firma producatoare. La ora actuala pe piata hard disk-urilor exista mai multi concurenti:
Maxtor, Western Digital, Seagate, Hitachi (care a incorporat divizia de hard disk-uri a IBM)
si Samsung. Pe langa aceste marci consacrate, pe piata romaneasca si-a facut aparitia un alt
nume - Nikimi. Aceasta firma nu produce unitati. Ea cumpara unitatile defecte revenite la
garantie de la producatori, le repara si le pune apoi in vanzare. Desi compania sustine ca
acestea sunt la fel de fiabile ca si cele oferite de producatori, experienta pietei romanesti a
demonstrat ca acestea sunt un adevarat pericol pentru cumparatori, multe dintre acestea
defectandu-se la doar 24 de ore de la punerea in functiune. Specialistii din lumea IT au pareri
impartite cu privire la marca cea mai buna. Fiecare tinde sa sustina marca pe care a folosit-o
cel mai des. Sfatul nostru ar fi ca in cazul achizitionarii unui hard disk nou sa optezi pentru
una din marcile Maxtor, Western Digital sau Seagate, datorita traditiei de calitate a acestor
marci. Ca o contra recomandare mentionam din nou firma Nikimi, fara sa mai adaugam ceva
la ceea ce am spus anterior.

Firma care il comercializeaza. Si firma care il comercializeaza are o importanta in alegerea

unui disc. In primul rand trebuie sa cunosti modul cum rezolva aceasta firma garantiile. La
unele firme inlocuirea unei unitati defecte se face pe loc, la altele fiind insa vorba de durate
destul de lungi pentru rezolvarea garantiei. Dar acesta nu este singurul aspect la care ar trebui
sa fii atent. Unele firme practica preturi mai mari pentru anumite produse, fie pentru ca nu
ele sunt importatoare directe, fie pentru ca cer preturi premium doar pentru renumele firmei.
 Discuri DVD

DVD reprezintă generaţia viitoare a discurilor optice. Primele tipuri de discuri DVD
apărute au fost discurile DVD-Video, urmate de DVD-ROM. Pe lângă acestea, au
apărut sau sunt în curs de apariţie formatele DVD-Audio, DVD-R, DVD-RW,
DVD-RAM şi +RW.

Discurile DVD (Digital Video Disc sau Digital Versatile Disc) reprezintă o
îmbunătăţire a tehnologiei discurilor CD (Compact Disc), prin care se obţine o densitate de
înregistrare şi o capacitate mai ridicată. Aceste discuri au fost introduse în Japonia şi Coreea
în 1996, iar în SUA şi Europa în 1997. În acest articol se prezintă avantajele utilizării
discurilor DVD-Video pentru înregistrarea şi distribuţia filmelor, metodele de protecţie la
copiere a acestor discuri, unele detalii tehnice ale discurilor DVD-Video şi DVD-Audio,
capacităţile diferitelor tipuri de discuri DVD, structura unei unităţi DVD, utilizarea discurilor
DVD la calculatoarele personale şi diferite tipuri de discuri DVD inscriptibile.

Prezentare generală
DVD este un nou standard care permite creşterea semnificativă a capacităţii de
înregistrare a discurilor optice, lărgind aria de aplicaţie a acestora. Discurile CD-ROM actuale
au o capacitate limitată, de 650 MB, care nu este suficientă pentru multe aplicaţii actuale şi
pentru cele viitoare.
În anul 1995 au apărut două propuneri de standarde pentru discuri optice de mare
capacitate. Primul dintre acestea s-a numit Multimedia CD, fiind introdus şi susţinut de Sony
şi Philips, al doilea fiind numit disc Super Density (SD), fiind propus de Toshiba, Time
Warner şi alte firme. Dorind să evite situaţia creată în cazul casetelor video, unde există cele
două standarde VHS şi Betamax, mai multe organizaţii, printre care Hollywood Video Disc
Advisory Group şi Computer Industry Technical Working Group, au insistat pentru un singur
format şi au refuzat ambele propuneri. Ca urmare, în septembrie 1995 s-a ajuns la o înţelegere
asupra unui singur standard pentru discurile optice de mare capacitate. Noul standard, numit
DVD, combină elemente ale ambelor propuneri precedente.
Una din primele aplicaţii ale discurilor DVD este înlocuirea casetelor video. Natura
digitală a înregistrării pe acest suport şi suportul propriu-zis oferă numeroase avantaje faţă de
înregistrarea analogică şi alte suporturi, de exemplu o calitate video şi audio superioară,
interactivitate, costuri de distribuţie mai reduse, durată de viaţă mai ridicată.
Discurile DVD oferă o capacitate iniţială de 4,4 GB de informaţii digitale înregistrate
pe un disc cu acelaşi diametru (12 cm) cu cel al unui disc CD-ROM, cu un singur strat şi o
singură faţă. Grosimea acestor discuri este de 0,6 mm. Utilizând compresia MPEG-2, această
capacitate este suficientă pentru înregistrarea a 135 minute de imagini video şi de sunet, ceea
ce este suficient pentru un film complet, incluzând trei canale de sunet de calitate CD şi patru
canale pentru subtitluri. Această capacitate nu este o coincidenţă, ci este rezultatul faptului că
apariţia discurilor DVD a fost influenţată de industria de film, care a prevăzut avantajele unui
suport mai ieftin şi mai durabil decât banda video.
Discurile DVD pot avea două straturi, capacitatea fiind în acest caz de 8,8 GB, şi
două feţe, capacitatea totală ajungând astfel la aproximativ 17,6 GB. Această capacitate este
de 27 de ori mai mare faţă de cea a unui disc CD-ROM. Prin îmbunătăţirea laserelor,
capacitatea va putea fi mărită de câteva ori în viitor.
Ca şi în cazul discurilor CD-ROM, datele sunt înregistrate pe o spirală prin cavităţi
microscopice, discurile fiind citite utilizând o rază laser. Capacitatea mărită este obţinută prin

1
reducerea dimensiunii cavităţilor şi reducerea distanţei între pistele spiralei, ca şi prin
înregistrarea datelor pe un număr de până la patru straturi, câte două pe fiecare faţă a discului.
Pentru citirea discurilor DVD, sunt necesare lasere care produc raze cu o lungime de undă mai
mică, având mecanisme de focalizare mai precise. Focalizarea mai precisă este de fapt cea
care permite înregistrarea datelor pe două straturi. Pentru citirea celui de-al doilea strat, se
realizează focalizarea fasciculului în adâncimea discului, unde se află acest strat.
Tabelul 1 prezintă deosebirile între discurile CD şi DVD.
Tabelul 1. Comparaţie între caracteristicile discurilor CD şi DVD.
Caracteristică CD DVD
Diametru 120 mm 120 mm
Grosime 1,2 mm 0,6 mm
Distanţă între piste 1,6 µm 0,74 µm
Lungime minimă a cavităţilor 0,834 µm 0,40 µm
Lungime de undă a razei laser 780 nm 640 nm
Capacitate (pe strat) 0,64 GB 4,4 GB
Număr de straturi 1 1; 2; 3; 4

Utilizarea discurilor DVD-Video

Deşi pe discurile DVD se pot înregistra date digitale de diferite tipuri, prima aplicaţie
a acestui suport pare a fi distribuţia filmelor pentru vânzare şi închiriere. Ca suport pentru
filme, discurile DVD-Video au avantaje importante faţă de casetele VHS şi discurile Video
CD, principalul avantaj fiind calitatea video şi audio.
În continuare se prezintă mai pe larg principalele avantaje ale utilizării discurilor
DVD-Video pentru înregistrarea filmelor.

Format video pentru ecran lat

Atunci când a fost dezvoltată televiziunea, în anii ’30, filmele erau proiectate pe
ecrane cu un raport de formă de 4:3. Ecranele aparatelor TV erau dimensionate pentru acest
raport de formă, care a rămas practic neschimbat până azi, cu excepţia aparatelor cu ecran lat
apărute în ultimii ani. Pe parcursul timpului, filmele au evoluat, raportul de formă al acestora
devenind 16:9 sau 20:9. Aparatele TV obişnuite nu sunt adecvate pentru aceste rapoarte.
Figura 1 ilustrează cele trei rapoarte de formă.

Figura 1. Rapoarte de formă.

Atunci când un film este transferat în format video, distribuitorii au două opţiuni:
tăierea marginilor laterale ale imaginii sau micşorarea imaginii până când aceasta va fi
vizibilă în totalitate pe ecran. În cele mai multe cazuri, se utilizează prima soluţie, astfel că o
parte a imaginii nu este vizibilă. De aici explicaţia care apare la începutul multor filme VHS:
“This movie has been formatted to fit your TV”. Dacă se utilizează a doua soluţie (format

2
“letterbox”), în partea de sus şi cea de jos a ecranului apar benzi negre, o parte a rezoluţiei
verticale a ecranului fiind pierdută.
Discurile DVD-Video sunt proiectate astfel încât să permită înregistrarea filmelor cu
raportul de formă 16:9, care pot fi vizualizate cu aparatele TV cu definiţie îmbunătăţită EDTV
(Enhanced Definition TV), având ecrane cu acest raport de formă. Aceste aparate sunt
disponibile mai ales în Japonia şi Europa, unde sunt disponibile programe difuzate în acest
format, aparatele EDTV fiind în prezent mai puţin utilizate în SUA. În cazul în care nu se
dispune de un aparat TV cu raportul de formă 16:9, este posibilă alegerea uneia din cele două
opţiuni: tăierea marginilor laterale ale imaginii sau micşorarea acesteia pentru a fi vizibilă în
întregime pe ecran.

Interactivitate

Unităţile DVD-Video (şi programele de redare a filmelor) dispun de un set de

comenzi care asigură o anumită interactivitate. Pentru aceasta se utilizează meniuri, care
permit selecţia conţinutului şi diferite controale. Fiecare meniu poate conţine până la 36 de
butoane, care pot fi selectate cu ajutorul unei telecomenzi. Funcţiile interactive se referă la
controlul vitezei de redare, trecerea la pista următoare sau la cea precedentă, selectarea pistei
audio, a subtitlului sau a camerei, căutarea unui titlu sau a unei melodii. Oricare din aceste
facilităţi pot fi dezactivate de producătorul discului.
Faţă de benzile magnetice, unde căutarea unei anumite secvenţe este mai dificilă, în
cazul discurilor DVD-Video redarea filmului din orice punct este simplă. Este posibilă
suspendarea redării, redarea cu o viteză lentă sau rapidă, cu o imagine de calitate mai ridicată
decât în cazul benzilor. Aceste facilităţi de acces aleator permit realizarea diferitelor aplicaţii,
de exemplu alternative multiple pentru terminarea unui film, jocuri video interactive,
înregistrarea cu camere din unghiuri diferite.
Considerând ultimul exemplu, ca urmare a capacităţii ridicate a discurilor DVD, este
posibilă înregistrarea unui eveniment sportiv cu camere amplasate în unghiuri diferite.
Spectatorul poate alege camera dorită, comutând cu uşurinţă între acestea pe parcursul
vizualizării, similar cu comutarea realizată de un regizor de programe TV.
Conţinutul unui disc DVD-Video este împărţit în “titluri” (filme sau albume), şi “părţi
de titluri” (capitole sau melodii). Titlurile sunt formate din “celule” legate prin unul sau mai
multe “lanţuri de program” (PGC – Program Chain). Un lanţ de program poate defini redarea
secvenţială sau redarea în ordine aleatoare. Celulele individuale pot fi utilizate de mai multe
lanţuri de program, astfel încât diferite lanţuri pot defini diferite secvenţe de redare ale
aceluiaşi material de pe disc.

Subtitluri şi limbi multiple

Pe discurile DVD-Video se pot înregistra mai multe piste de sunet (fiecare cu canale
multiple), fiind posibilă înregistrarea sunetului într-un număr de până la opt limbi diferite. În
plus, formatul DVD-Video permite 32 de piste pentru subtitluri, care se pot utiliza pentru
subtitrarea în diferite limbi sau pentru orice comentarii (de exemplu, comentariile unui
regizor).

Calitate video ridicată

Până la apariţia discurilor DVD, de obicei imaginile video au fost înregistrate şi

transmise sub formă analogică. Deşi transmiţătoarele şi receptoarele video analogice se pot
realiza cu costuri reduse, stocarea imaginilor video este costisitoare. În plus, calculatoarele
digitale nu pot prelucra direct semnalele analogice, astfel încât informaţiile analogice nu pot fi
sortate şi editate cu uşurinţă. Apariţia discurilor DVD ca medii de stocare a imaginilor video
sub formă digitală a avut ca efect reducerea costurilor de stocare şi distribuţie a imaginilor
video. Atunci când difuzarea imaginilor video se realizează prin intermediul televiziunii, este

3
posibil ca întregul lanţ de preluare a imaginilor, de transmisie şi redare a acestora să se
realizeze în mod digital. Efectul este creşterea semnificativă a calităţii imaginilor.

Calitate audio ridicată

Standardul de calitate audio este reprezentat de sunetul digital pe şase canale. Există
un canal central pentru dialog, două canale din faţă (stânga şi dreapta) pentru muzică, două
canale din spate pentru efecte şi un canal pentru bas. Pentru aplicaţiile domestice, se utilizează
sunetul Dolby ProLogic spaţial (Surround Sound), care permite codificarea a patru canale de
sunet: un canal central, două canale din faţă şi un canal din spate. Deşi sunetul Dolby
ProLogic este mai bogat decât sunetul stereo, are dezavantajul că sunetul pare a nu provine
dintr-un singur punct al scenei, şi că sursa de sunet pare să se deplaseze pe scenă atunci când
nu ar trebui.
Standardul DVD rezolvă aceste probleme prin includerea fie a sunetului Dolby AC-3
spaţial (Surround Sound), fie a sunetului comprimat MPEG-2. Sunetul AC-3 permite şase
canale, iar sunetul MPEG-2 permite până la opt canale, fiecare canal fiind complet separat de
celelalte canale. Ambele tipuri de sunete sunt de înaltă calitate.
Pentru a se menţine compatibilitatea cu aparatele existente, unităţile DVD conţin un
codificator Dolby ProLogic Surround Sound pentru a translata pistele AC-3 sau MPEG-2
într-un format care poate fi redat cu ajutorul unui amplificator stereo standard sau a unui
sistem obişnuit cu sunet spaţial.

Discurile DVD-Video şi studiourile de film

Marea majoritate a filmelor comerciale este controlată de un grup de studiouri de
film, cunoscut sub numele colectiv Hollywood. Sprijinul acestor studiouri pentru un nou
format de distribuţie a filmelor reprezintă o necesitate, studiourile din Hollywood fiind
profund implicate în crearea standardului DVD-Video.
Introducerea discurilor DVD-Video are numeroase implicaţii pentru studiourile de
film. De exemplu, aceste discuri oferă noi posibilităţi de taxare a utilizatorilor pentru filmele
pe care le vizionează. De asemenea, există posibilităţi de protecţie la copiere şi de control al
distribuţiei.
Natura digitală a discurilor DVD-Video oferă posibilităţi pentru obţinerea unor
venituri pentru studiourile de film pe care formatul analogic nu le permite. Problema casetelor
VHS şi a discurilor laser este că nu este posibil să se controleze distribuţia filmelor şi
vizionarea acestora, în timp ce datele de pe discurile DVD-Video pot fi criptate, permiţând
controlul vizualizării.
De exemplu, un utilizator poate achiziţiona un disc DVD-Video la un preţ nominal,
relativ redus. Unitatea DVD-Video este echipată cu un modem cu care se poate conecta la
linia telefonică. Atunci când utilizatorul vizionează filmul, unitatea DVD-Video apelează
distribuitorul, utilizatorul fiind taxat printr-o cartelă de credit pentru această vizionare.

Coduri regionale
Studiourile de film doresc să controleze difuzarea filmelor pentru spectatorii casnici
în diferite ţări, deoarece lansarea filmelor în sălile de spectacol nu este simultană în diferitele
zone (un film poate fi difuzat pe casetă video în SUA în timp ce filmul rulează pe ecranele din
Europa). De aceea, studiourile au cerut ca standardul DVD-Video să includă coduri care pot fi
utilizate pentru a se preveni redarea filmelor de pe discuri în anumite regiuni geografice.
Fiecare unitate DVD-Video primeşte un cod în funcţie de regiunea în care este comercializată.
Unitatea va refuza redarea filmelor de pe discurile a căror utilizare nu este autorizată în
regiunea respectivă. Din acest motiv, este posibil ca discurile cumpărate într-o anumită ţară să
nu poată fi utilizate într-o altă ţară.

4
 Utilizarea codurilor regionale este opţională pentru fabricanţii discurilor. Discurile
fără cod regional (cu codul regional setat la 0) pot fi utilizate cu orice unitate DVD-Video din
orice ţară. Codurile regionale înscrise pe un anumit disc sunt permanente, deci ele nu se
modifică după o anumită perioadă de timp.
Există 6 regiuni. Acestea sunt următoarele:
1. Canada, SUA, teritoriile SUA
2. Japonia, Europa, Africa de Sud, Orientul Mijlociu (inclusiv Egipt)
3. Asia de Sud-est, Asia de Est (inclusiv Hong Kong)
4. Australia, Noua Zeelandă, Insulele din Oceanul Pacific, Mexic, America Centrală,
America de Sud
5. Statele din fosta Uniune Sovietică, India, Coreea de Nord, Mongolia, Africa
6. China
Anumite unităţi pot fi modificate pentru a permite utilizarea discurilor indiferent de
codurile lor regionale. Unele discuri, cum sunt cele editate de Buena Vista/ Touchstone/
Miramax, MGM/Universal şi Polygram conţin un cod de program care testează codul
regiunii. Aceste discuri nu pot fi utilizate cu unităţile care au codul regional setat la 0, dar pot
fi redate cu unităţile care permit schimbarea regiunii utilizând telecomanda unităţii.
Există coduri regionale şi la unităţile DVD-ROM, dar ele se utilizează numai cu
discurile DVD-Video, şi nu cu discurile DVD-ROM care conţin programe. Unităţile DVD-
ROM mai noi permit schimbarea codului regiunii de un anumit număr de ori (de obicei între 5
şi 9). După atingerea acestei limite codul poate fi schimbat numai după resetarea unităţii de
către producător.

Protecţia la copiere
Deoarece calitatea video oferită de discurile DVD-Video este foarte ridicată, există
riscul copierii ilegale a conţinutului discurilor pe o bandă video sau pe un alt disc. Prin
înregistrarea criptată a filmului pe disc şi echiparea unităţilor DVD cu un circuit de decriptare,
se poate preveni copierea digitală. În plus, unităţile DVD pot fi prevăzute cu o facilitate de
protecţie la copiere, astfel încât în cazul copierii filmului pe o bandă video va rezulta o severă
degradare a calităţii.
Există patru forme de protecţie la copiere utilizate la discurile DVD-Video. Acestea
sunt descrise în continuare.

1) Sistem analogic
Copierea pe bandă video (analogică) este prevenită cu un circuit Macrovision 7.0 sau
un circuit similar. Acest tip de protecţie se numeşte sistem de protecţie analogică (APS –
Analog Protection System). Plăcile video care generează la ieşire un semnal video complex
sau semnale s-video trebuie să utilizeze de asemenea sistemul APS. Circuitul Macrovision
adaugă la semnalul de ieşire un semnal de culoare cu modulaţie rapidă (componenta
“Colorstripe”) şi impulsuri la semnalul de stingere pe verticală (componenta “AGC” –
Automatic Gain Control). Ca urmare, la majoritatea aparatelor video circuitele de sincronizare
şi de control automat al nivelului de înregistrare nu vor funcţiona corect. Această metodă
reduce însă calitatea imaginii, mai ales în cazul echipamentelor mai vechi sau nestandard.
Efectele pot fi: dungi colorate, distorsiuni, imagine alb-negru, şi alternanţe de imagini
luminoase şi întunecate. În antetul fiecărui sector, discurile conţin biţi care validează sau
invalidează protecţia la copiere şi permit un anumit control al gradului de protecţie.

2) Sistem de gestiune a generării cópiilor

În cazul acestui sistem, numit CGMS (Copy Generation Management System), fiecare
disc conţine şi informaţii care specifică dacă discul poate fi copiat. Aceste informaţii vor fi
incluse în semnalul video de ieşire. Pentru ca sistemul să funcţioneze, echipamentul de
copiere trebuie să recunoască şi să respecte standardul CGMS. Standardul analogic

5
(CGMS/A) codifică datele pe linia 21 NTSC. Standardul digital (CGMS/D) nu este încă
finalizat, dar se va aplica pentru conexiunile digitale ca de exemplu IEEE 1394/Firewire.

3) Sistem de mixare a conţinutului

Deoarece există posibilitatea realizării unor cópii digitale perfecte de pe discurile
DVD-Video, studiourile de film au determinat introducerea în standardul DVD-Video a unor
cerinţe mai severe privind protecţia la copiere. Sistemul de mixare a conţinutului, numit CSS
(Content Scrambling System), este o formă de criptare a datelor înregistrate pe disc. Unităţile
DVD au un circuit de decriptare care decodifică datele înaintea afişării lor. Ieşirea digitală a
acestor unităţi nu conţine decât date criptate. În cazul în care pentru vizionarea filmelor se
utilizează o unitate DVD-ROM conectată la un calculator, între unitatea DVD-ROM şi placa
video sau programul de vizualizare se transmit coduri de criptare, astfel încât informaţiile
video sunt decriptate imediat înainte de afişare. Aceasta înseamnă că multe unităţi DVD-
ROM şi plăci video conţin un hardware suplimentar (şi au un cost mai ridicat) în vederea
protecţiei la copiere a filmelor. Unităţile DVD-ROM fabricate în 1999 dispun de un sistem
CSS şi de un sistem de gestiune a codurilor regionale. Fabricanţii de echipamente utilizate
pentru vizualizarea filmelor de pe discurile DVD-Video (unităţi, circuite, plăci video) trebuie
să dispună de o licenţă pentru sistemul CSS, licenţă care se acordă gratuit.

4) Sistem digital
Pentru a permite conexiuni digitale între componente, dar fără posibilitatea realizării
unor cópii digitale perfecte, au fost propuse mai multe sisteme digitale de protecţie la copiere.
Cel mai important sistem este DTCP (Digital Transmission Content Protection), care este
destinat interfeţei IEEE 1394/FireWire, dar se poate aplica şi altor protocoale. Propunerea
(numită 5C, de la cele cinci firme autoare) a fost realizată de Intel, Sony, Hitachi, Matsushita
şi Toshiba, în februarie 1998. În cazul sistemului DTCP, între dispozitivele care sunt
conectate digital, ca de exemplu o unitate DVD şi un aparat TV digital sau un înregistrator
video digital, se transmit chei de autentificare pentru a se stabili un canal de transmisie sigur.
Unitatea DVD criptează semnalul audio/video pe măsură ce îl transmite la dispozitivul
receptor, care trebuie să îl decripteze. Astfel se previne ca alte dispozitive conectate dar
neautentificate să recepţioneze semnalul. Nu este necesară criptarea conţinutului care nu este
protejat la copiere. Sistemul de securitate poate fi reînnoit de conţinutul noilor discuri şi de
noile dispozitive care conţin chei actualizate şi liste de revocare (pentru a identifica
dispozitivele neautorizate sau pe cele compromise).
Un alt sistem, numit XCA (Extended Conditional Access), propus de Zenith şi
Thomson, este similar cu sistemul DTCP, dar poate fi utilizat cu interfeţele digitale
unidirecţionale (ca de exemplu standardul EIA-762 RF) şi utilizează cartele inteligente pentru
reînnoirea sistemului de securitate. Alte trei propuneri au fost realizate de MRJ Technology,
NDS, respectiv Philips. La toate cele cinci sisteme, conţinutul discurilor este marcat cu
indicatoare de tipul “copiere liberă”, “copiere o singură dată”, “fără copiere”, şi uneori “fără
alte cópii”. Dispozitivele digitale care nu execută decât redarea audio şi video pot recepţiona
toate datele (dacă ele se pot recunoaşte ca fiind dispozitive doar pentru redare). Dispozitivele
digitale de înregistrare pot recepţiona doar datele care pot fi copiate, şi ele trebuie să modifice
indicatorul la “fără copiere” sau “fără alte cópii” dacă sursa este marcată cu indicatorul
“copiere o singură dată”.
Sistemul digital de protecţie la copiere este destinat generaţiei următoare de aparate
TV digitale, receptoare digitale pentru satelit şi înregistratoare video digitale. Acestea necesită
noi unităţi DVD cu conectori pentru semnale digitale. Deoarece criptarea este realizată de
unitate, nu trebuie efectuate modificări ale formatului existent al discurilor.
Nici unul din sistemele de protecţie descrise nu este infailibil. Există dispozitive cu
costuri reduse care se pot utiliza împotriva protecţiei la copiere analogice. Firma Macrovision
susţine însă că nu există (deocamdată) dispozitive eficiente împotriva protecţiei la copiere
realizată cu metoda “Colorstripe”.

6
Dimensiunile şi capacităţile discurilor DVD
Există un număr mare de variante ale discurilor DVD. Diametrul discurilor poate fi de
12 cm sau 8 cm, ca şi în cazul discurilor CD. Un disc DVD poate fi cu o singură faţă sau cu
două feţe. Fiecare faţă poate conţine unul sau două straturi. Capacitatea discului depinde de
numărul total de straturi utilizate.
Pentru discurile DVD-Video, cantitatea informaţiilor video care se pot înregistra pe
un disc depinde de numărul pistelor audio care însoţesc imaginile şi de gradul de compresie a
datelor video şi audio. De exemplu, un disc DVD-Video cu un singur strat şi cu o singură
pistă audio poate conţine peste 160 de minute (video şi audio), iar în cazul compresiei la
calitatea VHS, un strat poate conţine peste 9 ore de imagini şi sunet.
La o rată medie de 4,7 Mbiţi/s (3,5 Mbiţi/s pentru video şi 1,2 Mbiţi/s pentru trei piste
audio cu câte 5.1 canale), un disc DVD cu un singur strat poate conţine în jur de 135 minute.
Un disc cu două straturi poate conţine un film de două ore redat la o rată de 9,5 Mbiţi/s
(apropiată de limita maximă de 10,08 Mbiţi/s).
Diferitele variante ale discurilor DVD sunt prezentate în Tabelul 2. În acest tabel,
SF/DF indică un disc cu simplă faţă/dublă faţă, SS/DS indică simplu strat/dublu strat, iar MS
înseamnă simplu strat pe o faţă şi dublu strat pe cealaltă faţă. Unitatea de măsură a capacităţii
este cea binară (1 GB = 230 octeţi).

Tabelul 2. Caracteristicile diferitelor tipuri de discuri DVD.

Tipul discului Diametru Nr. feţe/Nr. straturi Capacitate Timp înregistrare (video)
DVD-1 8 cm SF/SS 1,36 GB aproximativ 0,5 ore
DVD-2 8 cm SF/DS 2,48 GB aproximativ 1,3 ore
DVD-3 8 cm DF/SS 2,72 GB aproximativ 1,4 ore
DVD-4 8 cm DF/DS 4,95 GB aproximativ 2,5 ore
DVD-5 12 cm SF/SS 4,38 GB peste 2 ore
DVD-9 12 cm SF/DS 7,95 GB aproximativ 4 ore
DVD-10 12 cm DF/SS 8,75 GB aproximativ 4,5 ore
DVD-14 12 cm DF/MS 12,33 GB aproximativ 6,5 ore
DVD-18 12 cm DF/DS 15,90 GB peste 8 ore
DVD-R 8 cm SF/SS 1,15 GB -
DVD-R 8 cm DF/SS 2,29 GB -
DVD-R 12 cm SF/SS 3,68 GB -
DVD-R 12 cm DF/SS 7,38 GB -
DVD-RAM 12 cm SF/SS 2,40 GB -
DVD-RAM 12 cm DF/SS 4,80 GB -

Capacitatea unui disc cu două straturi nu ajunge la dublul capacităţii unui disc cu un
singur strat. Fasciculul laser trebuie să traverseze stratul exterior pentru a citi de pe stratul
interior (o distanţă cuprinsă între 20 µm şi 70 µm). Pentru a se reduce interferenţele dintre
cele două straturi, lungimea minimă a cavităţilor de pe ambele straturi este mărită de la 0,4
µm la 0,44 µm. În plus, viteza liniară a fasciculului este puţin mai mare, de 3,84 m/s faţă de
3,49 m/s la discurile cu un singur strat. Cavităţile de lungime mai mare, aflate la distanţe mai
mari permit o citire mai uşoară, dar astfel se reduce capacitatea pe strat.

Detalii tehnice ale discurilor DVD

Detalii video ale discurilor DVD-Video

Un disc DVD-Video conţine o pistă de informaţii video digitale comprimate prin
metoda MPEG-2, cu o rată de biţi constantă (CBR – Constant Bit Rate) sau variabilă (VBR –
Variable Bit Rate). Este posibilă şi utilizarea compresiei MPEG-1, de tip CBR sau VBR. Pot

7
fi utilizate în mod expres sistemele video NTSC cu 525 linii, 29,97 cadre/s (mod întreţesut –
“interlaced”), şi PAL/SECAM (625 linii, 25 cadre/s (mod întreţesut). Sunt tipice de
asemenea imaginile cu 24 cadre/s, în mod progresiv (neîntreţesut), provenite din filme.
Secvenţele progresive MPEG-2 nu sunt permise, dar secvenţele întreţesute pot conţine
imagini şi macroblocuri progresive. În cazul utilizării unui calculator pentru redarea
imaginilor, dacă imaginile sursă sunt întreţesute, calitatea acestora poate fi îmbunătăţită prin
dublarea câmpurilor şi afişarea lor ca şi cadre progresive la o rată dublă a cadrelor faţă de cea
normală. Majoritatea filmelor sunt codificate în mod progresiv, iar majoritatea imaginilor
video sunt codificate în mod întreţesut. Cele două tipuri de imagini pot fi mixate pe acelaşi
disc.
Dimensiunile maxime ale imaginilor sunt 720×480 pixeli (29,97 cadre/s) sau
720×576 pixeli (25 cadre/s). Se alocă un număr de 12 biţi/pixel. În cazul imaginilor video
necomprimate, rata de biţi este de 124,416 Mbiţi/s (720×480×12×30 sau 720×576×12×25), iar
în cazul imaginilor provenite din filme, rata de biţi este de 99,533 Mbiţi/s sau 119,439 Mbiţi/s
(720×480×12×24 sau 720×576×12×24). Utilizând indicatorul tradiţional în televiziune
(numărul de linii pe orizontală), discurile DVD-Video pot produce în mod teoretic 540 linii pe
un aparat TV standard (720/(4/3)) şi 405 linii pe un aparat TV cu ecran lat (720/(16/9)). În
practică, majoritatea unităţilor DVD generează în jur de 500 linii, din cauza filtrării.
Comparativ, sistemul VHS asigură 230 de linii (172 în cazul aparatelor TV cu ecran lat), iar
discurile laser asigură 425 linii (318 în cazul aparatelor TV cu ecran lat).
Diferitele unităţi DVD utilizează un număr diferit de biţi pentru convertorul digital-
analogic. Unităţile actuale de calitate ridicată utilizează 10 biţi. Acest număr nu se referă la
procesul de decodificare MPEG, deoarece fiecare semnal original este limitat la 8 biţi pe
eşantion. Un număr mai mare de biţi utilizaţi de unitate asigură mai multe nivele ale
semnalelor în timpul conversiei digital-analogice, ceea ce poate asigura obţinerea unor
imagini de calitate mai bună.
Rata maximă a informaţiilor video este de 9,8 Mbiţi/s, rata medie fiind în jur de 3,5
Mbiţi/s. Aceasta reprezintă o reducere de 36:1 faţă de rata de 124 Mbiţi/s a informaţiilor
necomprimate (sau o reducere de 28:1 faţă de rata de 100 Mbiţi/s a imaginilor provenite din
filme). Datele de canal sunt citite de pe disc cu o rată constantă de 26,16 Mbiţi/s. După
demodularea 8:16, rata ajunge la 13,08 Mbiţi/s. După corecţia erorilor datele sunt înscrise în
bufferul de pistă cu o rată constantă de 11,08 Mbiţi/s. Bufferul de pistă furnizează fluxul de
date cu o rată variabilă de până la 10,08 Mbiţi/s. Rata maximă a fluxurilor de date elementare
combinate (audio + video + subimagini) este de 10,08 Mbiţi/s. Rata imaginilor MPEG-1 este
limitată la 1,856 Mbiţi/s, cu o rată tipică de 1,15 Mbiţi/s.
Cadrele statice pot fi afişate pentru o anumită perioadă de timp specificată sau un
timp nedefinit. Acestea sunt utilizate în general pentru meniuri. Cadrele statice pot fi
acompaniate de sunet.
Un disc poate conţine de asemenea până la 32 de fluxuri de subimagini pentru
subtitluri, generice, texte pentru karaoke, meniuri, animaţii simple etc., care se suprapun peste
imaginile video. Pentru aceste subimagini se utilizează codificarea “run-length”, ele fiind
limitate la patru tipuri de pixeli. Pentru fiecare grup de subimagini, sunt selectate patru culori
dintr-o paletă de 16 (din gama YUV) şi patru valori pentru contrast dintr-un număr de 16
nivele, de la transparent la opac. Se pot utiliza secvenţe de comenzi pentru afişarea
subimaginilor, realizându-se diferite efecte speciale. Rata maximă a datelor pentru subimagini
este de 3,36 Mbiţi/s, cu o dimensiune maximă pe cadru de 53.220 octeţi.

Detalii audio ale discurilor DVD-Video

Un disc DVD-Video poate conţine până la 8 piste audio. Fiecare pistă poate avea unul
din următoarele trei formate:
• Dolby Digital (AC-3): 1 până la 5.1 canale
• MPEG-2 audio: 1 până la 5.1 sau 7.1 canale
• PCM: 1 până la 8 canale

8
 Sunt prevăzute alte două formate opţionale: DTS (Digital Theater Systems) şi SDDS
(Sony Dynamic Digital Sound). Ambele necesită decodoare externe şi nu sunt recunoscute de
toate unităţile. Canalul indicat prin “.1” (5.1, 7.1) se referă la un canal de efecte cu frecvenţe
joase (LFE – Low-Frequency Effects) care se conectează la un amplificator pentru tonuri
joase (bas).
LPCM (Linear Pulse Code Modulation) este un format obligatoriu, reprezentând date
audio digitale necomprimate. Acest format este acelaşi cu cel utilizat la discurile CD. Rata de
eşantionare poate fi de 48 sau 96 kHz, cu 16, 20 sau 24 biţi/eşantion. (În cazul discurilor CD
audio, eşantionarea este limitată la 44,1 kHz la 16 biţi.) Pot exista între 1 şi 8 canale. Rata
maximă este de 6,144 Mbiţi/s, ceea ce limitează ratele de eşantionare şi dimensiunea
eşantioanelor dacă există 5 sau mai multe canale. În general, se consideră că gama dinamică
de 96 dB cu eşantioane de 16 biţi, sau gama de 120 dB cu eşantioane de 20 biţi, combinată cu
un răspuns în frecvenţă de până la 22.000 Hz la o rată de eşantionare de 48 kHz, este adecvată
pentru reproducerea cu înaltă fidelitate a sunetului. Totuşi, un număr suplimentar de biţi şi
rate superioare de eşantionare sunt utile pentru studiouri, eliminarea zgomotelor, procesare
digitală avansată şi reproducerea tridimensională a sunetului. Unităţile DVD trebuie să
permită toate variantele formatului LPCM, dar unele pot sub-eşantiona 96 kHz la 48 kHz, iar
altele pot utiliza un număr mai redus de biţi pe eşantion. Semnalul furnizat la ieşirea digitală
pentru convertoarele digital-analogice externe poate fi limitat la mai puţin de 96 kHz şi la mai
puţin de 24 biţi.
Dolby Digital este un format audio digital multi-canal, utilizând o tehnologie de
codificare cu pierderi (AC-3) a datelor audio originale PCM, cu o rată de eşantionare de 48
kHz şi până la 24 biţi pe eşantion. Rata de biţi este între 64 kbiţi/s şi 448 kbiţi/s, 384 kbiţi/s
fiind rata normală pentru 5.1 canale, iar 192 kbiţi/s fiind rata normală pentru sunet stereo (cu
sau fără codificare spaţială). (Majoritatea decodoarelor Dolby Digital permit o rată de până la
640 kbiţi/s.) Canalul LFE este opţional. Dolby Digital este formatul utilizat pentru pistele
audio la majoritatea discurilor DVD.
MPEG audio este de asemenea un format audio digital multi-canal, utilizând o
compresie cu pierderi a formatului original PCM, cu o rată de eşantionare de 48 kHz la 16
biţi. Sunt permise ambele formate, MPEG-1 şi MPEG-2. Rata de biţi variabilă este între 32
kbiţi/s şi 912 kbiţi/s, 384 kbiţi/s fiind rata medie normală. În cazul formatului MPEG-1, rata
este limitată la 384 kbiţi/s. La varianta cu 7.1 canale există în plus canalele centru-stânga şi
centru-dreapta. Formatele MPEG-2 Layer-3 (MP3) şi MPEG-2 AAC (Advanced Audio
Coding) nu sunt permise de standardul DVD-Video.
DTS (Digital Theater Systems) este un format audio digital multi-canal opţional,
utilizând o compresie cu pierderi din formatul PCM la 48 kHz, cu maxim 20 de biţi pe
eşantion. Rata datelor este cuprinsă între 64 kbiţi/s şi 1536 kbiţi/s. Standardul DVD cuprinde
un format rezervat pentru DTS, dar acest format este ignorat de multe unităţi.
SDDS (Sony Dynamic Digital Sound) este un format audio digital multi-canal (5.1
sau 7.1) opţional, comprimat din formatul PCM la 48 kHz. Rata datelor poate fi de până la
1280 kbiţi/s. SDDS este un format utilizat pentru coloanele sonore ale filmelor, bazat pe
comprimarea ATRAC.
Discurile care conţin imagini video NTSC (525/60) trebuie să utilizeze formatul PCM
sau Dolby Digital pe cel puţin una din piste. Discurile care conţin imagini video
PAL/SECAM (625/50) trebuie să utilizeze formatul PCM, MPEG audio sau Dolby Digital pe
cel puţin una din piste. Celelalte piste pot fi în oricare format.
Pentru ieşirea stereo (analogică sau digitală), toate unităţile DVD au un decodor
Dolby Digital cu 2 canale, care mixează cele 5.1 canale (dacă sunt prezente pe disc) în
formatul Dolby Surround stereo (5 canale sunt mixate în 2 canale pentru a fi decodificate la 4
canale printr-un procesor extern Dolby Pro Logic). Unităţile PAL/SECAM au de asemenea un
decodor MPEG sau MPEG-2.

9
 Toate cele cinci formate audio permit utilizarea modului karaoke, care dispune de
două canale pentru sunet stereo (L şi R) şi în plus un canal opţional pentru melodie (M), ca şi
două canale vocale opţionale (V1 şi V2).
Un disc DVD-5 cu o singură pistă audio de sunet spaţial (Surround) la 192 kbiţi/s
poate conţine peste 55 ore de sunet. Un disc DVD-18 poate conţine peste 200 ore de sunet.

Detalii audio ale discurilor DVD-Audio

Standardul pentru discurile DVD-Audio a fost elaborat de grupul de lucru Working
Group 4 (WG4) al Forumului DVD, versiunea 0.9 a standardului fiind publicată în iulie 1998,
iar versiunea 1.0 în octombrie 1998. Primele produse DVD-Audio au apărut doar în 1999.
Deoarece specificaţiile DVD-Audio conţine caracteristici sau formate care nu sunt prezente în
specificaţiile DVD actuale, anumite discuri DVD-Audio nu vor putea fi utilizate cu unităţile
DVD actuale.
Firmele Sony şi Philips lucrează la o propunere pentru formatul Super Audio CD
(SACD), cu rate de eşantionare de până la 100 kHz. Propunerea SACD concurează cu
propunerea DVD-Audio a grupului WG4. Formatul SACD cuprinde şi discuri cu două
straturi, unul din straturi fiind prevăzut pentru unităţile CD actuale, iar al doilea strat cu
densitate ridicată fiind prevăzut pentru unităţile DVD-Audio. Sony a publicat versiunea 0.9 a
specificaţiilor SACD în aprilie 1998.
Industria muzicală a solicitat includerea unei protecţii la copiere. Aceasta utilizează o
tehnologie de procesare a semnalelor pentru a aplica semnalului audio o semnătură digitală şi
unele chei opţionale de criptare sub forma unui zgomot nedetectabil de ascultător, astfel încât
noile echipamente vor recunoaşte discurile copiate şi vor refuza redarea lor. Audiofilii susţin
că prin această metodă se degradează calitatea audio.
Formatul LPCM este obligatoriu şi în acest caz, cu până la 6 canale cu rate de
eşantionare de 48/96/192 kHz (şi de asemenea 44,1/88,2/176,5 kHz), şi cu eşantioane de
16/20/24 biţi. Aceasta permite un răspuns în frecvenţă teoretic de până la 96 kHz şi o gamă
dinamică de până la 144 dB. Rata maximă a datelor este de 9,6 Mbiţi/s. Alte formate audio ale
discurilor DVD-Video (descrise anterior) sunt opţionale pentru discurile DVD-Audio.
Grupul WG4 a decis să includă o compresie fără pierderi, şi în august 1998 a aprobat
compresia MLP (Meridian Lossless Packing) a firmei Meridian, licenţiată deja de către firma
Dolby. Compresia MLP permite înregistrarea pe un singur strat a 74 până la 135 de minute de
sunet cu 6 canale, cu rata de eşantionare de 96 kHz şi eşantioane de 24 biţi (comparativ cu 45
de minute fără compresie). În cazul sunetului cu 2 canale, timpul este între 120 şi 140 de
minute la 192 kHz/24 biţi (comparativ cu 67 minute fără compresie).

Unitatea DVD
Schema-bloc a unei unităţi DVD este prezentată în Figura 2.
Componentele principale ale unei unităţi DVD sunt următoarele:
• Mecanismul de citire al discului: Constă din motorul care roteşte discul şi fasciculul
laser care citeşte informaţiile de pe disc. Pentru citire se utilizează un fascicul laser cu
lumină roşie, spre deosebire de fasciculul în infraroşu al unităţilor CD.
• Procesorul de semnal DVD-DSP: Este un circuit care translatează impulsurile laser în
semnale electrice.
• Decodorul digital audio/video: Acest circuit complex decodifică datele comprimate
de pe disc, care sunt convertite în semnale video cu calitate de studio şi semnale
audio cu calitate CD, acestea fiind transmise la aparatul TV şi la sistemul stereo.
• Microcontrolerul: Acest dispozitiv controlează funcţionarea unităţii, translatând
comenzile utilizatorului de la telecomandă sau panoul frontal în comenzi pentru
decodorul audio/video şi mecanismul de citire al discului. Microcontrolerul

10
 realizează de asemenea apelul distribuitorului pentru coduri de acces şi controlul
decriptării.

Figura 2. Schema-bloc a unei unităţi DVD.

Decodorul audio/video este componenta cea mai complexă a unităţii DVD, având
următoarele trei funcţii principale:
• Separarea şi sincronizarea datelor audio şi video;
• Decodificarea datelor video şi formatarea acestora pentru afişarea pe un aparat TV;
• Decodificarea datelor audio şi formatarea acestora pentru amplificarea de către un
sistem audio.
În plus faţă de aceste funcţii de bază, decodorul audio/video trebuie să realizeze
afişarea pe ecran a imaginilor grafice (OSD - On-Screen Display), codificarea sunetului cu
şase canale în formatul Dolby ProLogic, implementarea unor formate cum este Video CD şi
CD audio, ca şi alte funcţii.
În cursul fabricaţiei unui disc DVD-Video, sunt formatate datele audio şi video,
acestea fiind reunite într-un singur fişier de date. În plus, sistemul de fabricaţie gestionează
pistele pentru limbi multiple, formatează textele pentru subtitrare şi le asociază cu anumite
secvenţe video, criptează datele audio şi video dacă este necesar. De asemenea, acest sistem
poate codifica anumite secvenţe ale filmului în vederea cenzurării.
Pentru redarea cenzurată a filmului, unitatea DVD trebuie să efectueze saltul peste
secvenţele respective. Deşi acest lucru pare simplu, în practică saltul peste anumite secvenţe
fără a rezulta pauze în redarea audio sau video este foarte dificilă. Unitatea trebuie să dispună
de o memorie tampon suficient de mare pentru ca redarea să continue în timpul în care
mecanismul de citire se deplasează în vederea saltului peste scenele cenzurate.

Utilizarea discurilor DVD la calculatoarele personale

Capacitatea unui disc CD-ROM nu mai este suficientă pentru unele din pachetele de
programe, enciclopediile şi jocurile cu conţinut multimedia. De aceea, producătorii au început
să echipeze calculatoarele PC cu unităţi DVD-ROM. Dacă o asemenea unitate este echipată
cu un decodor video DVD, calitatea audio şi video ridicată asigurată de discurile DVD poate
fi utilizată pentru diferite aplicaţii promoţionale, instruire şi jocuri.
Din motive legate de protecţia la copiere, studiourile de film sunt îngrijorate de
posibilitatea redării cu ajutorul calculatoarelor personale a filmelor stocate pe discurile

11
DVD-Video. Dacă decriptarea conţinutului discurilor se realizează cu unitatea centrală a
calculatorului, datele decriptate pot fi stocate pe un disc fix de capacitate ridicată, de unde ele
pot fi copiate pe alte suporturi.
Pentru prevenirea copierii, au fost propuse mai multe tehnici:
• Eliminarea funcţiei “Save As” din aplicaţiile de tip “Movie Player”. Această metodă
se poate implementa simplu, dar contracararea ei nu este prea dificilă.
• Modificarea sistemului de operare sau a BIOS-ului calculatorului astfel încât acesta
să recunoască datele DVD şi să prevină copierea prin orice aplicaţie rulată pe
calculator. Toate studiourile au aprobat această metodă, dar modificarea sistemelor de
operare nu este simplă.
• Modificarea arhitecturii calculatorului astfel încât datele DVD să nu fie transferate pe
magistrala sistemului (PCI), prin aceasta prevenindu-se decriptarea datelor de către
UCP şi înregistrarea lor pe un disc fix sau pe o bandă. Figura 3 prezintă schema-bloc
a unui asemenea calculator, indicând relaţia între diferitele subsisteme. Pe lângă
îngreunarea copierii, acest sistem este cel mai eficient, evitând supraîncărcarea
magistralei principale a sistemului cu datele audio şi video, atât cu cele comprimate
cât şi cu cele necomprimate.

Figura 3. Arhitectura unui calculator personal cu o unitate DVD-ROM.

Majoritatea unităţilor DVD-ROM au un timp de căutare de 100-200 ms, un timp de

acces de 150-200 ms, şi o rată de transfer de 1,3 MB/s, cu o rată la vârf de 12 MB/s sau mai
mare. Rata de transfer de 1,3 MB/s a unităţii DVD-ROM este echivalentă aproximativ cu o
unitate CD-ROM cu o viteză de 9×. Aceste unităţi pot citi discurile CD-ROM, ca şi discurile
CD audio. Viteza de rotaţie a discurilor DVD este de aproximativ 3 ori mai mare decât cea a
discurilor CD, dar majoritatea unităţilor DVD-ROM măresc viteza la citirea discurilor
CD-ROM, obţinând o viteză de 12× sau mai mare. Unităţile DVD-ROM 2× au o rată de
transfer de 22,2 Mbiţi/s sau 2,6 MB/s, echivalentă cu rata unei unităţi CD-ROM 18×. Există şi
unităţi DVD-ROM 5×, dar acestea nu ajung de obicei la o rată de transfer reală de 5× (55,4
Mbiţi/s sau 6,4 MB/s, echivalentă cu cea a unei unităţi CD-ROM 45×). Majoritatea unităţilor
DVD-ROM 2× citesc discurile CD-ROM la o viteză de 20×, iar cele 5× citesc discurile
CD-ROM la o viteză de 32×.
Interfeţele unităţilor DVD-ROM sunt similare cu cele ale unităţilor CD-ROM: EIDE
(ATAPI) sau SCSI-2. Unităţile DVD-ROM au conexiuni audio pentru a se putea utiliza
discurile CD audio. Unităţile DVD-ROM actuale nu dispun însă de ieşiri DVD audio sau
video (ceea ce ar necesita un hardware intern pentru decodificare).
Unităţile DVD-ROM utilizează un sistem de fişiere mixt MicroUDF/ISO 9660.
Sistemul de fişiere UDF (Universal Disk Format) al asociaţiei OSTA (Optical Storage
Technology Association) va înlocui probabil sistemul de fişiere ISO 9660 al discurilor

12
CD-ROM, dar acest format mixt asigură compatibilitatea până când sistemele de operare vor
recunoaşte sistemul de fişiere UDF.

Redarea filmelor DVD cu ajutorul calculatorului

Pe lângă o unitate DVD-ROM, este necesar un hardware suplimentar pentru
decodificarea video MPEG-2 şi audio Dolby Digital/MPEG-2, sau calculatorul trebuie să fie
suficient de rapid pentru a permite decodificarea prin software (cel puţin un procesor Pentium
II la 300 MHz). Sistemul de operare al calculatorului sau driverele utilizate trebuie să permită
utilizarea codurilor regionale şi trebuie să se dispună de licenţă pentru decriptarea filmelor
protejate la copiere. Este necesară o aplicaţie de tip “player” care să asigure o interfaţă pentru
controlul discului. Este necesar de asemenea un software adecvat care poate citi formatul
MicroUDF utilizat pentru fişierele de date DVD.
Sistemul de operare Windows 98 conţine pachetul DirectShow 5.2, care permite
redarea discurilor DVD-Video şi a sunetului MPEG-2. DirectShow poate fi instalat şi sub
sistemul de operare Windows 95. Windows NT 4.0 nu permite utilizarea discurilor DVD-
Video, dar Windows NT 5.0 va utiliza aceleaşi drivere DirectShow ca şi Windows 98.
Există diferite firme care au elaborat programe pentru redarea filmelor DVD-Video,
de exemplu Mediamatics (DVD Express), Xing, Zoran (SoftDVD). Toate acestea necesită cel
puţin un procesor Pentium II la 233 MHz cu interfaţă AGP şi o unitate DVD-ROM IDE/SCSI
cu posibilităţi de “mastering” DMA pe magistrală pentru a obţine o rată de afişare de 20
cadre/s, sau un procesor la peste 350 MHz pentru a obţine 30 cadre/s. Aceste programe dispun
de majoritatea facilităţilor DVD-Video (meniuri, subimagini etc.) şi pot emula telecomanda
unităţilor DVD-Video.
Firmele Mediamatics, Zoran şi Oak Technology au definit standarde care permit ca
anumite operaţii pentru decodificarea MPEG să fie executate prin hardware de către placa
video, iar celelalte să fie executate prin software. Controlerele video cu această facilitate se
numesc “acceleratoare DVD MPEG-2”. Standardul Mediamatics este numit MVCCA.

Discuri DVD inscriptibile

Există trei tipuri de discuri DVD inscriptibile: DVD-R (DVD Recordable), DVD-RW
(DVD Read/Write) şi DVD-RAM (DVD Random Access Memory). Discurile DVD-R pot fi
înregistrate o singură dată, în timp ce discurile DVD-RW şi DVD-RAM pot fi înscrise de sute
de mii de ori. Versiunile finale ale specificaţiilor DVD-R şi DVD-RAM au fost publicate în
august 1997, iar specificaţiile DVD-RW au fost finalizate la sfârşitul anului 1998. Aceste
suporturi inscriptibile nu sunt însă utilizabile în momentul de faţă pentru înregistrarea filmelor
de către utilizatorii casnici. Pentru crearea unor discuri DVD-Video sunt necesare
echipamente şi programe suplimentare, care realizează codificarea video (MPEG), codificarea
audio (Dolby Digital, MPEG sau PCM), codificarea subimaginilor (imagini bitmap
comprimate), codificarea cadrelor statice (MPEG), generarea datelor de control şi
multiplexarea. Deoarece aceste operaţii nu se pot efectua încă în timp real, este necesar de
asemenea un disc fix cu o capacitate de 5-9 GB pentru pregătirea imaginii discului.

DVD-R şi DVD-RW
Discurile DVD-R utilizează o tehnologie bazată pe vopsele organice ca şi discurile
CD-R, şi sunt compatibile cu aproape toate unităţile DVD. Capacitatea iniţială a unui
asemenea disc a fost de 3,68 GB, dar aceasta a fost extinsă recent la 4,38 GB. Primele unităţi
DVD-R au fost cele ale firmei Pioneer, apărute în octombrie 1997. Discurile neinscripţionate
sunt fabricate de firmele Hitachi Maxell, Mitsubishi, Mitsui, Pioneer şi TDK.
Discurile DVD-RW (numite şi DVD-R/W sau DVD-ER) utilizează o tehnologie
dezvoltată de firma Pioneer bazată pe cea a discurilor CD-R, utilizând aceeaşi distanţă între
piste şi acelaşi control al rotaţiei. Aceste discuri pot fi citite cu majoritatea unităţilor DVD.
(Din cauza reflectivităţii mai reduse a suportului DVD-RW, anumite unităţi confundă aceste
discuri cu cele cu dublu strat.) Capacitatea iniţială este de 4,38 GB.

13
DVD-RAM
Discurile DVD-RAM, cu o capacitate iniţială de 2,4 GB, nu sunt compatibile cu
unităţile DVD actuale (din cauza diferenţelor de reflectivitate, a modului de tratare a
defectelor şi a unor diferenţe minore de format). Se utilizează o canelură spiralată pentru
sincronizarea datelor, cu marcaje înscrise atât în interiorul canelurii, cât şi în spaţiul dintre
caneluri. Canelurile şi antetele sectoarelor sunt gravate pe disc în timpul fabricaţiei. Discurile
DVD-RAM neînregistrate sunt fabricate de firmele Hitachi Maxell, Mitsubishi, Mitsui şi
TDK.
Discurile viitoare vor utiliza un strat de îmbunătăţire a contrastului pentru a obţine
densităţi mai ridicate. Hitachi a anunţat obţinerea unui disc cu capacitatea de 4,38 GB prin
reducerea dimensiunii marcajelor de la 0,41/0,43 µm la 0,28/0,30 µm şi a distanţei între piste de la
0,74 µm la 0,59 µm.
Unităţile DVD-RAM au apărut în iunie 1998. Prima unitate DVD-ROM care poate
citi discurile DVD-RAM a fost realizată de Panasonic la sfârşitul anului 1998.

+RW
Aceste discuri, numite Phase-Change Rewritable, care au fost numite iniţial
DVD+RW, reprezintă un format elaborat de Philips, Sony, Hewlett-Packard şi alte firme, care
utilizează o tehnologie cu schimbare de fază, similară cu cea utilizată la discurile CD-RW.
Unităţile +RW pot citi discurile DVD-ROM şi CD, dar nu sunt compatibile cu discurile
DVD-RAM. Modificări minore ale unităţilor DVD-ROM vor permite acestora citirea
discurilor +RW. Discurile +RW au o capacitate de 2,8 GB pe o faţă şi utilizează metoda CLV
(Constant Linear Velocity) pentru accesul secvenţial şi metoda CAV (Constant Angular
Velocity) pentru accesul aleator.

Adrese web utile

Informaţii suplimentare despre discurile DVD se pot afla la următoarele adrese:

http://www.ecma.ch/stand/Ecma-267.htm
Standardul ECMA (European Computer Manufacturers Association) pentru discurile
DVD-ROM

http://www.ecma.ch/stand/Ecma-272.htm
Standardul ECMA pentru discurile DVD-RAM

http://www.ecma.ch/stand/Ecma-274.htm
Standardul ECMA pentru discurile +RW

http://www.macrovision.com/dvd.html
Protecţia la copiere analogică a discurilor DVD realizată de firma Macrovision

http://www.dtcp.com/
Protecţia la copiere digitală DTCP a discurilor DVD

http://www.cs.tut.fi/~leopold/Ld/FilmToVideo
Detalii despre transferul filmelor în format video

http://us.imdb.com/Sections/DVDs
Lista titlurilor filmelor disponibile pe discuri DVD-Video, din baza de date Internet Movie
Database

http://www.dolby.com/digital/
Formatul audio Dolby Digital

14
http://www.dtstech.com/consumer/index.html
Formatul audio DTS

http://www.microsoft.com/directx/overview/dshow/
Arhitectura DirectShow pentru Windows 95/98

http://www.osta.org/html/ostatech.html
Specificaţiile formatului de fişiere UDF al asociaţiei OSTA

http://www.unik.no/~robert/hifi/dvd
Informaţii generale despre discurile DVD şi alte adrese utile

15