CUPRINS

Fizică…………………………………pag 1
Matematică……………………………pag 24
Română…………………………….pag 45
Franceză cls 5………………………..pag 53
Franceză cls 6………………………..pag 76
Istorie ………………………………………pag 100
Geografie …………………………………..110
Educație tehnologică………………………pag 125
Biologia………………………………pag 132

Mişcare şi repaus
Corpul de referinţă (Reperul)
Corpul de referinţă este corpul considerat fix faţă de care se determină poziţia corpului studiat.
Sistemul de referinţă (SR)

1
Sistemul de referinţă este ansamblul format din corpul de referinţă, rigla pentru determinarea poziţiei corpului studiat
şi ceasornicul pentru indicarea timpului.
Pentru studierea unui fenomen fizic trebuie precizat (obligatoriu) sistemul de referință la care ne raportăm.
Sistemul de referință reprezintă un ansamblu rigid de puncte din spațiu față de care se raportează poziția unui corp în
mișcare și căruia i se atașează un sistem de trei axe concurente numite axe de referință.
Punctul de concurență al celor trei axe se numește originea sistemului de referință.

Corp în mişcare
Un corp este în mişcare faţă de un SR dacă îşi schimbă, în fiecare moment, poziţia faţă de SR ales.
Corp în repaus
Un corp este în repaus faţă de un SR dacă nu-şi schimbă poziţia faţă de SR ales.
* Un corp se poate afla în acelaşi moment în mişcare faţă de un SR şi în repaus faţă de un alt SR; spunem că mişcarea şi
repausul sunt relative.
Mobilul
Mobilul este un model folosit pentru reprezentarea unui corp în mişcare căruia îi neglijăm forma, dimensiunile şi masa.
Traiectoria
Traiectoria este curba obţinută unind poziţiile succesive pe care le ocupă un mobil în timpul mişcării faţă de un SR.
Viteza medie
Viteza medie este mărimea fizică numeric egală cu raportul dintre distanţa parcursă de un mobil şi durata
parcurgerii acestei distanţe de către mobil.
vm = Δd/Δt

2
Un metru pe secundă este viteza unui mobil care parcurge distanţa de un metru în timp de o secundă.
Mişcarea rectilinie
Mişcarea rectilinie este mişcarea în care traiectoria este o linie dreaptă.
Mişcarea rectilinie uniformă
Mişcarea rectilinie uniformă este mişcarea rectilinie în care viteza mobilului nu se modifică; este mişcarea rectilinie în
care mobilul parcurge distanţe egale în intervale de timp egale.
v = constant
Legea mişcării rectilinii uniforme
În mişcarea rectilinie uniformă distanţa parcursă de un mobil este direct proporţională cu durata mişcării.
Δd = v · Δt
Mişcarea rectilinie variată
Mişcarea rectilinie variată este mişcarea rectilinie în care viteza mobilului se modifică în fiecare moment.

Circuitul electric simplu, Elemente de circuit

Circuitul electric simplu

Becul se aprinde, motoraşul se învârteşte, deoarece sunt străbătute de curent electric produs de baterie.
Bateria sau pila electrică este un generator electric, iar becul şi motoraşul receptori (consumatori).
Cele două borne ale unei baterii nu sunt identice deoarece sensul de rotaţie al motoraşului se schimbă când se
inversează bornele bateriei.
Pentru a aprinde becul trebuie legate bornele bateriei prin fire conductoare la bornele duliei becului.
Bateria, firele conductoare, filamentul de la bec formează un circuit electric simplu.
Circuitul închis, Circuitul deschis
Circuitul străbătut de curent electric este un circuit închis, iar cel prin care nu trece curent electric este un circuit deschis.
Într-un circuit electric întrerupătorul are rolul de a închide şi deschide circuitul.

3
Elemente de circuit
Ansamblul format din generator electric, fire conductoare de legătură şi receptori (consumatori) reprezintă un circuit
electric.
Generatorul electric (exemplu: bateria) are rolul de a produce şi menţine curent electric într-un circuit.
Firele conductoare fac legătura între diferitele elemente ale unui circuit.
Receptorul (exemple: becul, reşoul, fierul de călcat) este un dispozitiv care funcţionează numai atunci când este străbătut de
curent electric.

Intensitatea curentului electric

Intensitatea curentului electric (I) este o mărime fizică a cărei unitate de măsură este amperul (A).
Prin convenţie, sensul curentului electric, în exteriorul generatorului este de la borna pozitivă la borna negativă a
generatorului. Atunci când circuitul electric este alimentat de două baterii, curentul electric are o intensitate mai mare şi
efectele lui sunt mai puternice. 
Într-un circuit ampermetrul se leagă în serie. Indicaţia ampermetrului nu depinde de poziţia sa într-un circuit serie deoarece
intensitatea curentului electric este aceeaşi în orice punct al circuitului.

4
Intensitatea curentului electric (I) este o mărime fizică ce caracterizează curentului electric ce străbate un circuit, pe
baza efectelor produse de acesta. Unitatea de măsură pentru intensitatea curentului electric în SI este amperul: [I]SI = 1 A

Instrumentul de măsură pentru intensitatea curentului electric este ampermetrul care se leagă în circuit în serie.
Într-un circuit în care becurile sunt grupate în serie, intensitatea curentului electric este aceeaşi în orice punct al circuitului.
Într-un circuit în care becurile sunt grupate în paralel, intensitatea curentului prin circuitul principal este egală cu
suma intensităţilor curenţilor ce străbat conductorii legaţi în paralel.

Dependenţa dintre deformare şi forţă

Întinderea elasticului, comprimarea resortului, răsucirea buretelui, încovoierea riglei sunt deformări elastice ale corpurilor.
Deformarea elastică a unui corp este cu atât mai mare cu cât forţa deformatoare este mai mare.
Observaţie:
Dacă forţa deformatoare depăşeşte o anumită limită corpul nu se mai deformează elastic, ci plastic.
Resortul se alungeşte în urma interacţiunii cu corpurile suspendate. Forţa deformatoare (F) datorită interacţiunii corpurilor
suspendate cu Pământul, este proporţională cu masa corpurilor.
Alungirea resortului este deci proporţională cu forţa deformatoare. Raportul dintre forţa deformatoare şi alungirea
resortului este constant şi îl numim constanta elastică a resortului (k):
k = F/Δl ;  [K]SI = N/m

5
Deformarea elastică a unui corp este proporţională cu forţa deformatoare.
Un caz particular de deformare elastică a unui corp este întinderea. Alungirea unui corp (Δl) este direct proporţională cu
forţa deformatoare (F):
F = k · Δl
unde:
k este constanta elastică a corpurilor;
Δl = l – l0;
l este lungimea corpului deformat; l0 este lungimea corpului nedeformat.

Încălzirea, Răcirea, Temperatura, Dilatarea corpurilor

Încălzirea, Răcirea
Încălzirea şi răcirea sunt fenomene prin care se schimbă starea de încălzire a unui corp.
Starea de încălzire a unui corp nu se poate modifica decât în urma interacţiunii cu un alt corp.
Temperatura
Proprietăţii unui corp de a avea o anumită stare de încălzire i se asociază mărimea fizică numită temperatură (t) a cărei
uitate de măsură este gradul Celsius (°C).
Dilatarea corpurilor solide
Dilatarea în lungime

6
O tijă metalică prin încălzire îşi măreşte lungimea; spunem că tija se dilată în lungime.
Prin răcire tija metalică îşi micşorează lungimea; spunem că se contractă.
Cu cât temperatura tijei creşte mai mult cu atât ea se dilată mai mult.
Tija de fier şi cea de aluminiu, atunci când sunt încălzite în aceleaşi condiţii, se dilată diferit deoarece sunt alcătuite din
substanţe diferite.
Dilatarea în volum
O bilă metalică prin încălzire îşi măreşte diametrul deci îşi măreşte volumul; spunem că se dilată în volum.
Prin răcire bila îşi micşorează volumul deci se contractă.

Dilatarea corpurilor lichide

Prin încălzire apa din balon îşi măreşte volumul, adică se dilată, iar prin răcire îşi micşorează volumul, adică se
contractă.
Lichidele se dilată mai mult decât solidele.
Volume egale de apă şi alcool, a căror temperatură creşte cu aceeaşi valoare, se dilată diferit.
Volumul apei creşte cu atât mai mult cu cât temperatura ei creşte mai mult.
Volume diferite de alcool se dilată diferit atunci când temperatura creşte cu aceeaşi valoare.
Dilatarea corpurilor gazoase
Aerul din balon prin încălzire îşi măreşte volumul, adică se dilată, iar prin răcire îşi micşorează volumul, adică se
contractă.
Gazele se dilată mai mult decât lichidele atunci când sunt încălzite în condiţii identice.
Dependenţa densităţii unui corp de temperatura lui
Un corp de masă m are volumul Vo la temperatura to.

7
Densitatea corpului la temperatura to este ρo=m/Vo.

Proprietăţile corpurilor solide, lichide şi gazoase

Corpurile solide
Zahărul, nessul sunt solide sub formă de pulbere.
Cornetul şi untul sunt solide deformabile.
Ceaşca, linguriţa, cuţitul, sticla sunt solide compacte având formă bine determinată.
Solidele au o structură cristalină formată printr-un aranjament ordonat spaţial al atomilor şi moleculelor, o repetare
periodică pe cele trei axe de coordonate a unei celule elementare.
Proprietăţile corpurilor solide
Solidele nu pot fi comprimate într-un spaţiu mic, deoarece atomii lor sunt deja foarte apropiaţi unii de alţii.
Solidele îşi păstrează forma fiindcă între atomii lor există forţe de atracţie foarte puternice.
Corpurile solide au volum şi formă proprie.

Lichidele

8
Laptele din sticlă, cafeaua din ceaşcă sunt lichide; ele iau forma vasului în care sunt puse.
Suprafaţa liberă a laptelui aflat în repaus într-un vas este plană şi orizontală. Suprafaţa liberă a laptelui aflat într-un tub
îngust este curbă.
Lichidele aflate în repaus au suprafaţa liberă, plană şi orizontală, uşor curbată în apropierea pereţilor vasului în care se
află.
Lichidele sunt corpuri aflate într-o stare de agregare intermediară între starea solidă şi gazoasă.
Moleculele unui lichid sunt aproape una de alta însă forţele de atracţie dintre ele nu sunt atât de puternice ca acelea din
solide.
Proprietăţile corpurilor lichide
Moleculele unui lichid sunt mobile şi îşi pot schimba locurile între ele, de aceea lichidele curg şi îşi pot schimba forma.
Lichidele nu pot fi comprimate într-un spaţiu mic fiindcă moleculele lor sunt aproape unele de altele.
Lichidele au volum propriu, nu au formă proprie (iau forma vasului în care se află).
Gazele
Aerul din sticlă este un gaz şi ia forma vasului în care se află.
În gaze, molecule sunt întotdeauna foarte mobile deplasându-se repede în toate direcţiile.
Proprietăţile corpurilor gazoase
Datorită distanţelor mari dintre molecule gazele pot fi uşor comprimate în spaţii mai reduse.
Forţele care ţin moleculele laolaltă sunt foarte slabe de aceea gazele pot curge.
Gazele nu au volum propriu şi formă proprie, ele ocupă întreg spaţiul pe care îl au la dispoziţie.

Clasificarea, Criterii de clasificare, Proprietăţi fizice (particulare, generale)

Clasificarea
Clasificarea reprezintă gruparea după un criteriu ales.
Criterii de clasificare
După unele criterii corpurile pot fi ordonate, adică pot fi aşezate într-o anumită ordine.
Pentru a putea grupa (clasifica) 2 sau mai multe obiecte trebuie aleasă o însuşire comună.
Starea de agregare este un criteriu după care se pot clasifica corpurile.
Natura substanţei şi forma corpurilor sunt însuşiri după care ele se pot grupa.
Înălţimea şi intervalul de timp sunt criterii pe baza cărora se pot ordona corpurile.
Forma şi mirosurile nu sunt criterii de ordonare a corpurilor.

9
Proprietăţile fizice
Proprietăţile fizice se clasifică în: proprietăţi particulare şi proprietăţi generale.
Proprietăţi particulare ale corpurilor
Gustul, mirosul, culoarea, rezistenţa la întindere, forma etc. sunt proprietăţi fizice particulare ale corpurilor cu ajutorul
cărora le deosebim unele de altele.
Proprietăţi generale ale corpurilor
Corpurile au următoarele proprietăţi fizice generale (proprietăţi comune tuturor corpurilor):
– Sunt formate din substanţe (naturale sau artificiale).
– Ocupă un spaţiu numit volumul corpului (V).
– Interacţionează între ele (Interacţiunea este acţiunea reciprocă dintre două corpuri).
– Au inerţie.
– Sunt divizibile (Divizibilitatea este proprietatea unui corp de a putea fi împărţit în particule din ce în ce mai mici).
– Se află în una din stările de agregare: solidă, lichidă, gazoasă.

Inerţia, Masa, Densitatea, Interacţiunea corpurilor, Forţa, Greutatea

Inerţia

10
Inerţia este proprietatea generală a corpurilor de a se opune schimbării stării de repaus sau de mişcare rectilinie uniformă.
Datorită inerţiei corpurile se comportă diferit la schimbarea stării de repaus sau de mişcare rectilinie şi uniformă.
Masa
Proprietăţii de inerţie a unui corp i se asociază mărimea fizică numită masă (m). Cu cât inerţia unui corp este mai mare cu
atât masa lui este mai mare.
Operaţia prin care se măsoară masa unui corp se numeşte cântărire.
Unitatea de măsură pentru masă în S.I. este kilogramul (kg).
Densitatea
Densitatea unui corp este mărimea fizică egală cu raportul dintre masa corpului, m şi volumul său, V.
Expresia matematică: ρ = m/V.
Unitatea de măsură pentru densitate în S.I. este este kilogram pe metru cub.
Masa unui corp a cărui densitate (ρ) este cunoscută se calculează cu relaţia: m = ρ·V; unde V este volumul corpului.
Interacţiunea corpurilor
Interacţiunea este acţiunea reciprocă între două corpuri şi se realizează fie prin contactul dintre ele, fie de la distanţă prin
intermediul câmpului.
Efectele interacţiunii corpurilor
Fenomenele ce apar în urma interacţiunii corpurilor poartă numele de efecte. Efectele interacţiunii corpurilor pot
fi: dinamice şi statice.
Efectul dinamic
Efectul dinamic al interacţiunii corpurilor constă în schimbarea stării de mişcare a corpurilor (modificarea valorii
numerice a vitezei sau a direcţiei de mişcare a corpurilor).
Efectul static
Efectul static al interacţiunii corpurilor constă în deformarea acestora (elastică sau plastică).
Deformarea elastică sau plastică
Un corp se deformează elastic dacă după încetarea interacţiunii cu un alt corp revine la forma iniţială, şi
respectiv plastic dacă nu revine la forma iniţială.

11
Forţa (F)
Forţa este o măsură a interacţiunii corpurilor.
Unitatea de măsură pentru forţă în S.I. este newtonul (N).
Instrumentul de măsură pentru forţă este dinamometrul. Piesa principală a dinamometrului este un resort ce se deformează
elastic.
Forţele care acţionând asupra corpurilor au ca efect deformarea lor se numesc forţe deformatoare. Deformarea corpurilor
poate fi elastică sau plastică. Deformarea elastică a unui corp este proporţională cu forţa deformatoare.
Greutatea (G)
Greutatea a unui corp este forţa de atracţie exercitată de Pământ asupra corpului.
Unitatea de măsură pentru greutate în S.I. este newtonul (N).
Instrumentul de măsură pentru greutate este dinamometrul.
Relaţia dintre masa (m) şi greutatea (G) a unui corp este: G = m·g; unde g este acceleraţia gravitaţională, a cărui valoare
este egală cu greutatea unităţii de masă şi depinde de poziţia (depărtarea) corpului faţă de centrul Pământului.
Pentru România g ≈ 9,8 N/kg.
Alte exemple de forţe: forţa de tracţiune, forţa elastică, forţa de frecare, forţe exercitate de fluidele în mişcare, forţe
gravitaţionale sau forţe de atracţie universală etc.

12
Substanţe conductoare, Substanţe izolatoare, Conductori, Izolatori, Efectele curentului electric

Substanţe conductoare

Corpurile care, intercalate în circuit, lasă să treacă curentul electric prin ele sunt confecţionate din substanţe
conductoare.
Substanţe izolatoare
Corpurile care, intercalate în circuit, nu lasă să treacă curentul electric sunt confecţionate din substanţe izolatoare.
Conductori
Într-un circuit electric un bec se aprinde când prin circuit trece curent electric. Corpurile care permit trecerea curentului
electric sunt corpuri conductoare (conductori).
Izolatori
Corpurile care nu permit trecerea curentului electric sunt corpuri izolatoare (izolatori).
Efectele curentului electric
Efectele curentului electric sunt fenomene care apar la trecerea curentului electric printr-un circuit electric.
Efectul termic al curentului electric constă în încălzirea conductoarelor străbătute de curent electric.
Efectul magnetic al curentului electric constă în apariţia câmpului magnetic în jurul conductoarelor parcurse de curent
electric.

13
Efectul termic
La trecerea curentului electric printr-un conductor acesta se încălzeşte, fenomen numit efectul termic al curentului electric.
Conductoarele dintr-un circuit parcurs de curent electric nu se încălzesc în mod egal: cele din tungsten, nichelină, crom-
nichel, fier se încălzesc mai mult decât cele din cupru şi aluminiu.
Conductoarele confecţionate din acelaşi material se încălzesc mai mult dacă sunt mai subţiri şi mai lungi.
Firul subţire de cupru este un model de siguranţă fuzibilă. Într-un circuit electric siguranţa fuzibilă protejează instalaţiile
electrice împotriva scurtcircuitelor şi a unor încălziri periculoase ale conductoarelor.
Efectul magnetic
În jurul conductoarelor parcurse de curent electric apare un câmp magnetic care se manifestă prin interacţiunea cu acul
magnetic şi cuiele din fier. Acesta este efectul magnetic al curentului electric.
O bobină parcursă de curent electric se comportă ca un magnet bară.
Electromagnetul crează un câmp magnetic mai puternic decât bobina.

Istoricul kilogramului

Livra, Uncia
Cu numai două secole în urmă, unităţile de măsură erau diferite de la o ţară la alta, deseori de la o regiune la alta şi chiar de
la un oraş la altul. Livra era o unitate de măsură pentru masă care reprezenta 453,5 g în Anglia şi 482,5 g în
Franţa. Uncia reprezenta a şasea parte dintr-o livră.
Gramul
În 1793, printr-o Convenţie Internaţională s-a stabilit o unitate de măsură pentru masă, gramul, aceeaşi pentru toate ţările, şi
anume: masa unui centimetru cub de apă aflată la temperatura de 0ºC.
Kilogramul etalon
În 1799 s-a stabilit ca unitate de măsură pentru masă, masa unui cilindru de platină numit kilogram etalon, unitate de
aproximativ o mie de ori mai mare decât cea precedentă.
Kilogramul internaţional
În sfârşit, în 1889, la prima Conferinţă de Măsuri şi Greutăţi acest etalon a fost înlocuit cu un cilindru din platină şi iridiu,
care a fost numit kilogram internaţional. Acest cilindru, unic în lume se păstrează la Biroul Internaţional de Măsuri şi
Greutăţi de la Sèvres (lângă Paris) alături de etaloanele altor unităţi de măsură.
Kilogramul
În 1960 la Geneva, la cea de-a XI-a Conferinţă Generală de Măsuri şi Greutăţi a fost adoptat Sistemul Internaţional de
Unităţi (S.I.) din care face parte şi kilogramul.

14
Etaloane
Etaloanele prototip
Kilogramul internaţional face parte din etaloanele prototip păstrate în camere speciale ale Pavilionului Breuteuil de la
Sèvres şi cu care se lucrează extrem de rar.
Etaloanele de prim ordin
Alături de etaloanele prototip sunt depozitate şi etaloanele de prim ordin care din timp în timp se compară cu cele
„prototip”.
Etaloanele de ordin doi
Fiecare ţară are o copie după etaloanele de prin ordin numite etaloane de ordinul doi pe care le păstrează în condiţii
speciale, acestea având aceeaşi semnificaţie ca şi etalonul prototip pe plan mondial.
Etaloanele de ordin trei
Copiile obţinute în fiecare ţară după etaloanele de ordinul al doilea reprezintă etaloane de ordinul trei şi sunt folosite în
procesul de măsurare de către institutele meteorologice şi institutele de cercetare.
Instrumentele de măsură
Cu ajutorul etaloanelor de ordin trei se etalonează instrumentele de măsură folosite în practică.

15
Mărimi fizice şi unităţi de măsură

Mărimi fizice şi unităţi de măsură fundamentale

Sistemul Internaţional (SI) conţine şapte unităţi fundamentale: metrul, kilogramul, secunda, amperul, kelvinul, molul şi
candela.
Mărimile fizice fundamentale şi unităţile de măsură sunt:
Lungimea
Simbolul mărimii: l
Unitatea de măsură: metru
Simbolul unităţii: m
Masa
Simbolul mărimii: m
Unitatea de măsură: kilogram
Simbolul unităţii: kg
Timpul
Simbolul mărimii: t
Unitatea de măsură: secundă
Simbolul unităţii: s
Intensitatea curentului electric
Simbolul mărimii: I
Unitatea de măsură: amper
Simbolul unităţii: A
Temperatura termodinamică
Simbolul mărimii: T
Unitatea de măsură: kelvin
Simbolul unităţii: K
Cantitatea de substanţă
Simbolul mărimii: n
Unitatea de măsură: mol
Simbolul unităţii: mol
Intensitatea luminoasă
Simbolul mărimii: I
Unitatea de măsură: candelă
Simbolul unităţii: cd

16
Mărimi fizice şi unităţi de măsură derivate
Din cele şapte unităţi de măsură fundamentale se pot deriva un număr nelimitat de unităţi derivate, care pot acoperi întreg
domeniul fenomenelor fizice cunoscute. Unităţile derivate sunt date de expresii algebrice formate prin înmulţirea şi
împărțirea unităţilor fundamentale. Exemple de mărimi fizice derivate şi unităţi de măsură:
Aria
Simbolul mărimii: A
Unitatea de măsură: metru pătrat
Simbolul unităţii: m²
Volumul
Simbolul mărimii: V
Unitatea de măsură: metru cub
Simbolul unităţii: m³
Viteza
Simbolul mărimii: v
Unitatea de măsură: metru pe secundă
Simbolul unităţii: m/s
Acceleraţia

17
Simbolul mărimii: a
Unitatea de măsură: metru pe secundă la pătrat
Simbolul unităţii: m/s²
Densitatea
Simbolul mărimii: ρ
Unitatea de măsură: kilogram pe metru cub
Simbolul unităţii: kg/m³
Alte exemple de mărimi fizice derivate sunt: unghiul plan, forţa, frecvenţa, presiunea, energia, lucrul mecanic, puterea,
sarcina electrică, tensiunea, capacitatea electrică, rezistenţa electrică, inductanţa, inducţia magnetică, fluxul luminos,
momentul forţei, tensiunea superficială, viteza unghiulară, capacitatea termică, câmpul electric, inducţia electrică,
permitivitatea, permeabilitatea etc.

Cum funcţionează busola?

Pământul, un magnet uriaş

Pământul are un nucleu de fier topit şi constituie el însuşi un magnet uriaş.
Câmpul său magnetic se comportă asemenea unui magnet-bară situat în lungul axei terestre.
Câmpul magnetic terestru este slab dar suficient de puternic cât să alinieze obiectele din fier sau din alte materiale pe
direcţia sa. Astfel polii oricărui magnet vor fi atraşi de polii câmpului magnetic al Pământului.
Primele busole
Primele busole erau sub forma unui ac magnetizat pus să plutească într-un vas cu apă sau sub forma unei pietre
magnetice suspendate de un fir de aţă pentru a se putea roti liber.
Busola magnetică modernă poate fi clasică sau numerică.
Busola clasică
Busola clasică conţine un ac magnetic care se poate roti liber.
Indiferent de poziţia busolei, acul se va roti astfel încât să indice direcţia către Polul Nord.

18
Cum funcţionează busola?
Câmpul magnetic terestru exercită un cuplu de forţe asupra acului busolei care, în consecinţă, se va roti pentru a indica
Nordul.
Rotind busola astfel încât punctul notat cu N (Nord) să se afle în direcţia acului, vom afla nordul cât şi celelalte direcţii.
Astfel, dacă dorim să mergem spre Nord de exemplu, însă nu ne putem ghida după soare sau stele pentru că este o zi
ceţoasă, vom putea folosi în schimb o busolă ce ne va indica oricând şi oriunde, Nordul magnetic al Pământului.
Componentele busolei clasice
Busola clasică se compune dintr-o capsulă transparentă şi etanşă care conţine un lichid uleios, în care se roteşte, fixată pe
un pivot, o săgeată magnetizată.
Acul magnetic este suspendat pe un ax şi este colorat în două culori, în principiu roşu şi negru. Jumătatea roşie indică
Nordul iar cea neagră indică Sudul.
Pe ramă sunt marcate cele patru puncte cardinale (N, E, S, V) şi se află subdiviziuni în grade geometrice, plecând de la N
(0°) spre E.

Tensiunea electrică, Măsurarea tensiunii electrice

Tensiunea electrică
Tensiunea electrică (U) între două puncte ale unui circuit este o mărime fizică a cărei unitate de măsură în S.I este voltul:
[U]S.I. = V.
Notaţia de pe o baterie (ex.: 9 V) reprezintă valoarea tensiunii electrice produsă de ea.
Litera V este simbolul voltului, unitatea de măsură pentru tensiunea electrică.
Notaţia de pe un bec (ex. 1,2 V) reprezintă tensiunea electrică la care funcţionează normal becul.

19
Tensiunea electrică la bornele becului se măsoară cu voltmetrul, legat în paralel cu becul.
Legând trei baterii de 1,5 V în serie se obţine o tensiune de 4,5 V. Bateriile astfel legate spunem că sunt legate în serie.

Măsurarea tensiunii electrice

Instrumentul de măsură pentru tensiunea electrică este voltmetrul.
Pentru a măsura tensiunea electrică între două puncte ale unui circuit se leagă voltmetrul în paralel, între cele două
puncte.
Pentru ca un receptor legat la un generator să funcţioneze normal trebuie ca tensiunea generatorului să fie egală cu
tensiunea receptorului.
Atenţie!
Corpul omenesc este conductor. Nu atingeţi niciodată bornele prizei deoarece o tensiune electrică mai mare de 24V este
periculoasă!

Surse de lumină, Corpuri transparente, opace, translucide, Propagarea rectilinie a luminii, Umbra şi penumbra

Surse de lumină
Sursele de lumină sunt corpurile care produc şi răspândesc lumină. Corpurile luminate sunt corpurile care primesc lumina
de la sursele de lumină şi împrăştie în jurul lor o parte din lumina primită.
Corpuri transparente, opace, translucide
Foiţa de celofan lasă să treacă lumina prin ea permiţând observarea clară a flăcării lumânării; spunem că este un corp
transparent.
Coala de carton nu lasă să treacă lumina prin ea. Coala de carton este un corp opac.

20
Bucata de sticlă mată lasă să treacă lumina prin ea dar nu permite observarea clară a flăcării lumânării; spunem că bucata de
sticlă mată este un corp translucid.
O foiţă de celofan este transparentă iar cinci foiţe suprapuse devin translucide, deci celofanul nu este o substanţă perfect
transparentă. Transparenţa unui corp scade atunci când grosimea stratului de substanţă creşte.
Propagarea rectilinie a luminii
De la sursă până la ecran lumina se propagă (trece) prin aer în linie dreaptă, aerul fiind un mediu transparent.
Într-un mediu transparent şi omogen (mediu care are aceleaşi proprietăţi în toate punctele lui) lumina se propagă în linie
dreaptă.
În vid şi în aer lumina se propagă cu viteza de 300.000 km/s. În alte medii viteza de propagare a luminii este mai mică.
Direcţia de propagare a luminii poate fi reprezentată printr-o rază de lumină.

Umbra şi penumbra
Un fascicul de lumină reprezintă o parte din lumina provenită de la o sursă de lumină.
Sursele de lumină folosite în practică nu sunt punctiforme, ele au anumite dimensiuni şi de aceea în jurul umbrei unui
corp luminat apare şi penumbra, zonă în care ajunge numai o parte din lumina produsă de sursă.
Cu cât sursa de lumină este mai mare, cu atât zonele de umbră şi de penumbră sunt mai difuze.
Umbra este zona întunecată care apare în una din părţile unui obiect, atunci când este luminat din partea opusă.
Penumbra este o zonă incomplet luminată, cuprinsă între zona umbrită şi cea luminoasă din spatele unui corp opac.

21
Magneţi, Interacţiuni magnetice, Câmp magnetic

Magneţi
Magnetul atrage numai corpuri care conţin fier.
Un corp care conţine fier, prin contact sau frecare cu un magnet capătă proprietăţi magnetice, adică se magnetizează.
Magneţii obţinuţi în acest fel sunt magneţi artificiali.
Corpurile din fier se magnetizează temporar, iar cele din oţel se magnetizează permanent.
Prin încălzire magneţii îşi pierd proprietăţile magnetice.
Zonele în care proprietăţile magnetice se manifestă cel mai puternic sunt polii magnetului. Orice magnet are doi poli.

Polul magnetului care se orientează spre nordul geografic al Pământului reprezintă polul nord (N), iar cel care se orientează
spre polul sud geografic reprezintă polul sud (S) al magnetului.
Polii magnetului nu se pot separa. Orice magnet este alcătuit dintr-un număr mare de magneţi mici aşezaţi cap la cap şi
orientaţi în acelaşi sens.
Interacţiuni magnetice
Doi magneţi se atrag cu polii de nume diferite şi se resping cu polii de acelaşi nume.
Câmp magnetic
Câmpul magnetic este regiunea din spaţiu, din jurul unui magnet, în care se manifestă interacţiuni magnetice.
Pământul

22
Pământul este un imens magnet, în jurul căruia există câmpul magnetic terestru. Polul N magnetic al Pământul se află în
vecinătatea polului S geografic (în sudul Australiei, la 72° latitudine sudică şi 155° longitudinea vestică), iar polul S
magnetic se află în vecinătatea polului N geografic (în Alaska, la 70° 40′ latitudine nordică 96° 5′ longitudine vestică).

23
Matematică
Congruenţa triunghiurilor oarecare şi dreptunghice

Congruenţa triunghiurilor oarecare

Criteriile de congruenţă a triunghiurilor sunt:
– L.U.L. (Latură-Unghi-Latură)
– U.L.U. (Unghi-Latură-Unghi)
– L.L.L. (Latură-Latură-Latură)
– L.U.U. (Latură-Unghi-Unghi).
Criteriul L.U.L.
Criteriul L.U.L. (Latură-Unghi-Latură) de congruenţă a triunghiurilor:
Dacă două laturi şi unghiul determinat de ele dintr-un triunghi sunt congruente cu elementele corespunzătoare dintr-un alt
triunghi, atunci cele două triunghiuri sunt congruente.
Fie triunghiurile △ABC şi △DEF.
Dacă:
[AB] ≡ [DE]
∠BAC ≡ ∠EDF
[AC] ≡ [DF]
atunci:
△ABC ≡ △DEF
Criteriul U.L.U.
Criteriul U.L.U. (Unghi-Latură-Unghi) de congruenţă a triunghiurilor.
Dacă o latură şi unghiurile alăturate ei dintr-un sunt congruente cu elementele corespunzătoare dintr-un alt triunghi, atunci
cele două triunghiuri sunt congruente.
Fie triunghiurile △ABC şi △DEF.
Dacă:
∠BAC ≡ ∠EDF
[AB] ≡ [DE]
∠ABC ≡ ∠DEF
atunci:
△ABC ≡ △DEF
Criteriul L.L.L.
Criteriul L.L.L. (Latură-Latură-Latură) de congruenţă a triunghiurilor.
Dacă toate cele trei laturi ale unui triunghi sunt congruente cu laturile corespunzătoare dintr-un alt triunghi, atunci cele
două triunghiuri sunt congruente.

24
Fie triunghiurile △ABC şi △DEF.
Dacă:
[AB] ≡ [DE]
[AC] ≡ [DF]
[BC] ≡ [EF]
atunci:
△ABC ≡ △DEF
Criteriul L.U.U.
Criteriul L.U.U. (Latură-Unghi-Unghi) de congruenţă a triunghiurilor.
Dacă o latură şi două unghiuri dintr-un triunghi sunt congruente cu elementele corespunzătoare dintr-un alt triunghi, atunci
cele două triunghiuri sunt congruente.
Fie triunghiurile △ABC şi △DEF.
Dacă:
[AB] ≡ [DE]
∠ABC ≡ ∠DEF
∠ACB ≡ ∠DFE
atunci:
△ABC ≡ △DEF

25
Congruenţa triunghiurilor dreptunghice
Criteriile de congruenţă a triunghiurilor dreptunghice sunt:
– C.C. (Catetă-Catetă)
– C.U. (Catetă-Unghi)
– I.U. (Ipotenuză-Unghi)
– I.C. (Ipotenuză-Catetă).
Criteriul C.C.
Criteriul C.C. (Catetă-Catetă) de congruenţă a triunghiurilor dreptunghice:
Două triunghiuri dreptunghice care au catetele respectiv congruente sunt congruente.
Criteriul C.U.
Criteriul C.U. (Catetă-Unghi) de congruenţă a triunghiurilor dreptunghice:
Două triunghiuri dreptunghice care au câte o catetă şi unghiul ascuţit alăturat acesteia respectiv congruente sunt
congruente.
Criteriul I.U.
Criteriul I.U. (Ipotenuză-Unghi) de congruenţă a triunghiurilor dreptunghice:

26
Două triunghiuri dreptunghice care au ipotenuzele şi câte unul din unghiurile ascuţite respectiv congruente sunt
congruente.
Criteriul I.C.
Criteriul I.C. (Ipotenuză-Catetă) de congruenţă a triunghiurilor dreptunghice:
Două triunghiuri dreptunghice care au ipotenuzele şi câte o catetă respectiv congruente sunt congruente.

Înălţimile unui triunghi, Ortocentrul, Medianele unui triunghi, Centrul de greutate, Aria triunghiului

Înălţimile unui triunghi

Definiţia înălţimii
O înălţime a unui triunghi este segmentul determinat de un vârf al triunghiului şi piciorul perpendicularei dusă din acel
vârf pe dreapta care conţine latura opusă.
Ortocentrul triunghiului
Dreptelele care includ cele trei înălţimi ale unui triunghi sunt concurente (au un punct comun unic). Punctul comun se
numeşte ortocentrul triunghiului.
Medianele unui triunghi
Definiţia medianei
Segmentul determinat de un vârf al unui triunghi şi mijlocul laturii opuse acestuia se numeşte mediană a triunghiului.
Centrul de greutate al triunghiului
Medianele unui triunghi sunt concurente, iar punctul lor comun se numeşte centrul de greutate al triunghiului.

27
Aria triunghiului
Aria unui triunghi este jumătate din produsul unei laturi cu înălţimea corespunzătoare.
A = (BC·AA’)/2 = (AC·BB’)/2 = (AB·CC’)/2
Aria unui triunghi dreptunghic
Aria unui triunghi dreptunghic este jumătate din produsul catetelor.
Proprietate
Mediana unui triunghi îl împarte pe acesta în două triunghiuri echivalente.

Punctul, Dreapta, Planul

Noţiunile fundamentale ale geometriei sunt punctul, dreapta şi planul. Acestea nu se definesc, ci pot fi descrise.

Punctul
Punctul poate fi considerat urma vârfului unui creion bine ascuţit, lăsată pe foaia de hârtie atunci când o atinge. Îl
reprezentam printr-o bulină sau prin două liniuţe care se intersectează. Un punct se individualizează prin poziţia lui.
Punctele se notează cu litere mari.
O mulţime nevidă de puncte se numeşte figură geometrică.
Dreapta

28
Putem sugera imaginea unei porţiuni dintr-o dreaptă printr-un fir de aţă foarte subţire, bine întins. Dreapta este o figură
geometrică (o mulţime de puncte) şi este nelimitată. Pentru a reprezenta în desen o dreaptă utilizăm rigla.
Dreapta se notează cu o literă mică sau cu două litere mari, prin care am notat două puncte distincte ce aparţin dreptei.
Axioma dreptei
Două puncte distincte determină o dreaptă şi numai una. Orice dreaptă conţine cel puţin două puncte distincte.
Poziţiile relative ale unui punct faţă de o dreaptă
Faţă de o dreaptă, un punct poate fi interior (aparţine dreptei), respectiv exterior (nu aparţine dreptei).
Puncte coliniare
Trei (sau mai multe) puncte sunt coliniare, dacă există o dreaptă care să conţină cele trei puncte.

Planul
Imaginea unei porţiuni dintr-un plan este sugerată prin suprafaţa apei liniştită dintr-un vas. Descriem planul ca pe o
suprafaţă netedă, întinsă la nesfârşit în toate direcţiile, alcătuită din puncte.
Un plan se notează cu o literă din alfabetul grecesc sau prin trei litere mari puse într-o paranteză rotundă, cu condiţia
ca cele trei litere să reprezinte notaţiile a trei puncte necoliniare ce-i aparţin.
Poziţiile relative ale unui punct faţă de un plan
Faţă de un plan, un punct poate fi interior (aparţine planului), respectiv exterior (nu aparţine planului).
Dreaptă inclusă în plan

29
Dacă o dreaptă d are toate punctele într-un plan α, atunci dreapta d este inclusă în planul α.

Fracţii ordinare, Fracţii echivalente, Amplificarea, Simplificarea, Fracţii reductibile, Fracţii ireductibile, Aducerea
fracţiilor la acelaşi numitor

Fracţii ordinare
În limbaj comun, o fracţie exprimă una sau mai multe părţi dintr-un întreg. De exemplu, să presupunem că mama tăie o
prăjitură în cinci părţi egale, după care oferă celor trei copii ai familiei trei părţi, iar celelalte două părţi revin părinţilor.
Astfel, din întreaga prăjitură, copiii au primit trei cincimi.
O fracţie ordinară este o pereche ordonată de numere naturale (a, b), cu b ≠ 0, scrisă sub forma a/b, care simbolizează câtul
neefectuat dintre numerele a şi b.
Numărul natural b, care ne indică în câte părţi a fost împărţit întregul, este numitorul fracţiei, iar a, care numără câte astfel
de părţi au fost luate în consideraţie, este numărătorul fracţiei.
Fracţii echivalente
Fracţiile echivalente măsoară aceeaşi cantitate din acelaşi întreg (echivalente însemnând că au aceeaşi valoare). Astfel o
doime reprezintă aceeaşi parte dintr-un întreg ca şi două pătrimi.
Amplificarea
A amplifica o fracţie înseamnă a înmulţi atât numitorul, cât şi numărătorul fracţiei, cu acelaşi număr natural nenul.
Simplificarea
A simplifica o fracţie înseamnă a împărţi atât numărătorul, cât şi numitorul fracţiei cu un divizor comun al lor, diferit
de 1 (dacă există).

30
Fracţii reductibile
Fracţiile care se pot simplifica se numesc reductibile.
Fracţii ireductibile
Dacă numitorul şi numărătorul unei fracţii nu au alţi divizori comuni în afara lui 1, fracţia nu se poate simplifica. O astfel
de fracţie se numeşte ireductibilă.
Aducerea fracţiilor la acelaşi numitor
Pentru a aduce două sau mai multe fracţii la un numitor comun, se parcurg următorii paşi:
1. Se determină un multiplu comun al numitorilor fracţiilor date (de exemplu cel mai mic multiplu comun sau
chiar produsul numitorilor); acesta va fi numitorul comun.
2. Se amplifică fiecare fracţie cu câtul dintre numitorul comun găsit şi numitorul fracţiei respective.

Regula de trei compusă

Ce este regula de trei compusă?

Regula de trei compusă este o metodă matematică ce se bazează pe două reguli de trei simple.
Când se foloseşte regula de trei compusă?
Regula de 3 compusă se foloseşte atunci când în problemă există mai multe mărimi proporţionale.
Exemplu de rezolvare prin regula de trei compusă
Problemă
Pentru a strânge 800 litri de apă, 6 robinete au curs 40 de minute. Dacă vrem să strângem 2100 de litri şi sunt 10
robinete cât timp le vom lăsa să curgă?
Rezolvare

31
Pasul 1: Analizăm problema
Pentru început facem distincţia mărimilor din problemă, apoi identificăm numerele care reprezintă măsura mărimilor:
– În această problemă este vorba despre trei mărimi: litrii de apă, numărul de robinete şi numărul de minute.
– Pentru litri avem 2 valori (800 l şi 2100 l), pentru robinete avem 2 valori (6 şi 10 robinete), iar pentru minute avem o
valoare (40 minute) şi o necunoscută.
Pasul 2: Scriem enunţul punctat
Pentru a aplica regula de trei compusă scriem enunţul la fel ca la cea de trei simplă: litrii pe câte un rand, o zonă punctată
pe fiecare rând, numărul de robinete ce corespund pe fiecare rând, apoi iar o zonă punctată pe fiecare rând, iar la
final minutele ce corespund pe fiecare rând. Desigur pe al doilea rând la minute vom trece necunoscuta x:
..800 l ………..……… 6 robinete ………….. 40 min
2100 l ……………… 10 robinete ……………. x min
Observaţie:
Deoarece avem trei mărimi diferite pe cele 3 coloane, trebuie să desfacem problema în 2 probleme mai mici, pe care le
rezolvăm cu regula de trei simplă.

Pasul 3: Introducem o problemă ajutătoare

Să considerăm că avem 6 robinete in ambele cazuri. Enunţul devine:
..800 l ………..……… 6 robinete ………….. 40 min
2100 l …………..…… 6 robinete ……………. y min

32
Acum, „sărind” peste robinete, putem calcula minutele doar în funcţie de litri cu regula de trei simplă, mărimile fiind
direct proporţionale:
..800 l ………..……… 40 min
2100 l …………....…… y min
y = 2100·40/800 = 105 min
Putem scrie acum rândul complet al problemei ajutătoare astfel:
2100 l …………..…… 6 robinete ………….. 105 min

Pasul 4: Legăm rezultatul obţinut de problema dată

Deoarece la pasul 3 am obţinut o valoare ajutătoare, respectiv minutele pentru 6 robinete, acum trebuie să calculăm
minutele pentru 10 robinete, cât cerea problema iniţial. Pentru aceasta vom lega noul rezultat de problema dată:
2100 l …………..…… 6 robinete ………….. 105 min
2100 l ……………… 10 robinete ………………. x min
Acum, „sărind” peste litri de data aceasta, putem calcula minutele doar în funcţie de robinete tot cu regula de trei
simplă, însă acum mărimile sunt invers proporţionale:
..6 robinete ………..……… 105 min
10 robinete …………....……… x min
x = 6·105/10 = 63 min.
Atenţie!
Atunci când aplicaţi regula de trei simplă, trebuie să analizaţi cu atenţie mărimile din enunţ şi să faceţi calculul corect în
funcţie de cum sunt mărimile, direct sau invers proporţionale. În cazul nostru, litrii sunt direct proporţionali cu minutele
(mai multe minute => mai mulţi litri), însă robinetele sunt invers proporţionale cu minutele (mai multe robinete => mai
puţine minute!).

Regula de trei simplă

Ce este regula de trei simplă?

Regula de trei simplă este o metodă matematică ce se bazează pe egalitatea produselor pe diagonală, respectiv pe
calcularea unei necunoscute atunci când se cunosc 3 numere.
Când se foloseşte regula de trei simplă?
Regula de 3 simplă se foloseşte atât pentru calcularea unei mărimi direct proporţionale cât şi pentru calcularea unei
mărimi invers proporţionale.
Exemplu de rezolvare prin regula de trei simplă

33
Problemă
24 m de pânză au costat 180 de lei. Cât costă 56 m de pânză de acelaşi fel?
Rezolvare
Pasul 1: Analizăm problema
Pentru început facem distincţia mărimilor din problemă, apoi identificăm numerele care reprezintă măsura mărimilor:
– În această problemă este vorba despre două mărimi: lungimea pânzei şi costul ei.
– Pentru lungime avem 2 valori (24 m şi 56 m), iar pentru cost avem o valoare (180 lei) şi o necunoscută.

Pasul 2: Scriem enunţul punctat

Pentru a aplica regula de trei simplă scriem enunţul astfel: lungimile una sub alta, o zonă punctată pe fiecare rând,
apoi costurile ce corespund pe fiecare rând. Desigur pe al doilea rând vom trece necunoscuta x:
Lungime ……………. Cost
24 m ……………… 180 lei
56 m ………………….. x lei
Pasul 3: Scriem egalitatea de rapoarte

Deoarece valorile de pe acelaşi rând corespund, iar cele două mărimi sunt direct proporţionale, vom tranforma enunţul
de mai sus într-o egalitate de rapoarte:

34
24 m/56 m = 180 lei/x lei

24/56 = 180/x
Pasul 4: Calculăm necunoscuta
Din egalitatea de mai sus îl calculăm pe x:
x = 56·180/24 = 420 lei.
Sfat:
Odată ce vă familiarizaţi cu regula de 3 simplă, puteţi sări peste pasul 3. Astfel, fără a mai scrie proporţia, îl puteţi calcula
direct pe x, înmulţind numerele de pe diagonala cu valori cunoscute şi împărţind la numărul opus lui x.
//////////////////////////////////////////////////////////

Media aritmetică ponderată

Media aritmetică ponderată

Media aritmetică ponderată (sau media ponderată) a n numere reale este egală cu suma produselor dintre ponderi şi
numere, împărţită la suma ponderilor.
unde a1 … an ∈ R sunt numerele reale a căror medie vrem să o aflăm şi p1 … pn ∈ R sunt ponderile (n∈N∗).
Ponderea unui număr
Ponderea unui număr a este chiar numărul care ne arată de câte ori se repetă numărul a.
Media ponderată se aplică atunci când numerele se repetă.
Exemplul 1
Avem numerele 10, 20, 30, 10, 20 şi 10.
Până acum ştiam să calculăm media aritmetică a numerelor astfel: adunam numerele (10 + 20 + 30 + 10 + 20 + 10) şi le
împărţeam la numărul lor (6) şi obţineam media aritmetică: (10 + 20 + 30 + 10 + 20 + 10)/6 = 100/6
Media aritmetică ponderată simplifică acest calcul. Mai întâi stabilim ponderea fiecărui număr: avem 3 numere de 10, 2
numere de 20 şi doar unul de 30; aşadar ponderile sunt aceste numere găsite 3, 2 şi 1. Numărătorul devine conform formulei
de mai sus: (3·10 + 2·20 + 1·30). Numitorul, tot conform formulei de mai sus, este suma ponderilor, adică (3 + 2 + 1). Iată
acum media aritmetică ponderată: (3·10 + 2·20 + 1·30)/(3 + 2 + 1) = 100/6
Observăm că rezultatele sunt aceleaşi !

35
Exemplul 2
Imaginaţi-vă că avem de calculat media aritmetică a unor numere care se repetă astfel:
523, 489, 965, 523, 489, 965, 523, 489, 965, 523, 489, 965, 523, 489, 965, 523, 489,
965, 489, 965, 523, 489, 965, 523, 489, 965, 523.
Putem calcula media aritmetică adunând şirul kilometric şi împărţindu-l apoi la numărul de elemente din şir:
(523 + 489 + 965 + 523 + 489 + 965 + 523 + 489 + 965 + 523 + 489 + 965 + 523 + 489 + 965 + 523 + 489 + 965 + 489 +
965 + 523 + 489 + 965 + 523 + 489 + 965 + 523)/27 = x
Sau, ştiind că numerele se repetă, putem calcula media aritmetică ponderată:
(9·523 + 9·489 + 9·965)/(9 + 9 + 9) = x
Observăm că media ponderată este mai rapidă !
Exemplul 3
Se dau numerele 10, 20 şi 30, cu ponderile 4, 5 şi 6. Să se calculeze media ponderată.
mp (10,20,30/4,5,6) = ?
mp = (4·10 + 5·20 + 6·30)/(4 + 5 + 6) = 320/15
Observaţie
* Numerele care au ponderea mai mare influenţează mai mult media aritmetică ponderată.

36
Triunghiul isoscel, Triunghiul echilateral, Triunghiul dreptunghic, Proprietăţi şi reciproce

Triunghiul isoscel
Triunghiul isoscel este triunghiul care are două laturi congruente.  A treia latură se numeşte bază.
Triunghiul echilateral 
Triunghiul echilateral este triunghiul cu toate laturile congruente (de lungime egală).
Triunghiul echilateral are toate cele trei unghiuri interne egale între ele şi egale cu 60°.
Triunghiul dreptunghic 
Triunghiul dreptunghic este triunghiul care are un unghi drept (90°). Latura opusă unghiului drept se
numeşte ipotenuză şi este cea mai mare, iar celelalte două laturi se numesc catete.
Proprietăţi şi reciproce (Triunghiul isoscel)
Într-un triunghi isoscel unghiurile alăturate bazei sunt congruente.
Într-un triunghi isoscel bisectoarea unghiului de la vârf, înălţimea şi mediana corespunzătoare bazei coincid şi
sunt incluse în mediatoarea bazei.
Într-un triunghi isoscel mediatoarea bazei este axă de simetrie.
Dacă un triunghi are două unghiuri congruente, atunci el este isoscel.
Dacă într-un triunghi o bisectoare este şi înălţime, atunci triunghiul este isoscel.
Dacă într-un triunghi o mediană este şi înălţime, atunci triunghiul este isoscel.
Dacă într-un triunghi o bisectoare este şi mediană, atunci triunghiul este isoscel.

37
Proprietăţi şi reciproce (Triunghiul echilateral)
Dacă un triunghi are toate unghiurile congruente, atunci el este echilateral.
Dacă într-un triunghi două bisectoare sunt şi înălţimi, atunci triunghiul este echilateral.
Dacă într-un triunghi două mediane sunt şi înălţimi, atunci triunghiul este echilateral.
Dacă într-un triunghi două bisectoare sunt şi mediane, atunci triunghiul este echilateral.
Proprietăţi şi reciproce (Triunghiul dreptunghic)
Într-un triunghi dreptunghic isoscel unghiurile alăturate bazei (ipotenuzei) au măsura de 45° fiecare.
Într-un triunghi dreptunghic lungimea medianei corespunzătoare ipotenuzei este egală cu jumătate din lugimea
ipotenuzei.
Centrul cercului circumscris unui triunghi dreptunghic se află în mijlocul ipotenuzei.
Într-un triunghi dreptunghic, o catetă se opune unui unghi de 30°, dacă şi numai dacă are lungimea egală cu jumătatea
din lungimea ipotenuzei.

Unghiuri adiacente, Unghiuri complementare, Unghiuri suplementare, Bisectoarea unui unghi

Unghiuri adiacente
Două unghiuri proprii care au vârful comun, o latură comună, iar celelalte două laturi sunt situate de o parte şi de alta a
laturii comune se numesc unghiuri adiacente.
Unghiuri complementare
Două unghiuri care au suma măsurilor egală cu 90° se numesc unghiuri complementare. Fiecare dintre cele două unghiuri
este complementul celuilalt unghi.
Proprietăţile unghiurilor complementare
1. Complementul unui unghi cu măsura egală cu x este un unghi de măsură 90° – x.
2. Dacă două unghiuri complementare sunt congruente, atunci măsura fiecăruia este egală cu 45°.
3. Unghiurile congruente au complemente congruente.
4. Unghiurile care au acelaşi complement sunt congruente.

38
Unghiuri suplementare
Două unghiuri care au suma măsurilor egală cu 180° se numesc unghiuri suplementare. Fiecare dintre cele două unghiuri
este suplementul celuilalt unghi.
Proprietăţile unghiurilor suplementare
1. Suplementul unui unghi cu măsură egală cu x este un unghi de măsură 180° – x.
2. Dacă două unghiuri suplementare sunt congruente, fiecare este un unghi drept.
3. Unghiurile congruente au suplemente congruente.
4. Unghiurile care au acelaşi suplement sunt congruente.
5. Bisectoarele a două unghiuri adiacente suplementare formează un unghi drept.
Bisectoarea unui unghi propriu
Semidreapta cu originea în vârful unghiului, interioară unghiului, ce formează cu laturile acestuia două unghiuri congruente,
se numeşte bisectoare.

Ridicarea la putere a numerelor raţionale pozitive, Reguli de calcul cu puteri

Ridicarea la putere a numerelor raţionale pozitive

Puterea cu exponent natural a unui număr raţional

39
Fie a un număr raţional pozitiv şi n ∈ ℕ*.
Puterea n a numărului raţional a este numărul raţional:
an  = a · a · a · … · a  (n factori)
În scrierea an, numărul a se numeşte baza puterii, iar n se numeşte exponentul puterii.
Observaţii
– Pentru a ≠ 0, prin convenţie se defineşte a0 = 1.
– 00 nu are sens.
Exemple de puteri
– Puterea a patra a numărului raţional 1/2 este (1/2)4 = (1/2) · (1/2) · (1/2) · (1/2) = 1/16.
– Puterea a treia a numărului 1,2 este 1,23 = 1,2 · 1,2 · 1,2 = 1,728.

Reguli de calcul cu puteri

Fie a,b ∈ ℚ+ si m,n ∈ ℕ, cu a,b ≠ 0
Înmulţirea puterilor cu aceeaşi bază
am · an  = am+n
Regulă: se copiază baza şi se adună exponenţii.
Împărţirea puterilor cu aceeaşi bază
am : an = am-n
Regulă: se copiază baza şi se scad exponenţii.
Puterea unei puteri

40
(am)n = am·n
Regulă: se copiază baza şi se înmulţesc exponenţii.
Puterea unui produs
(a · b)n  = an · bn
Regulă: exponentul unui produs se distribuie fiecărui factor.
Puterea unui cât
(a : b)n = an : bn
Regulă: exponentul unui cât se distribuie fiecărui factor.

Bisectoarele şi mediatoarele unui triunghi

Bisectoarele unui triunghi

Proprietatea bisectoarei
Un punct din interiorul unui unghi propriu aparţine bisectoarei unghiului dacă şi numai dacă distanţele de la punct la
laturile unghiului sunt egale.
Definiţie
Un segment este o bisectoare a unui triunghi dacă:
1) este inclus în bisectoarea unui unghi al triunghiului;
2) capetele sale sunt vârful acelui unghi şi un punct de pe latura opusă lui, numit piciorul bisectoarei.
[AD] este o bisectoare a triunghiului ABC; D este piciorul bisectoarei.
Teoremă
Într-un triunghi cele trei bisectoare sunt concurente (au un punct comun unic).
Demonstraţie:
Fie triunghiul ABC, I intersecţia bisectoarelor unghiurilor A şi B, iar E, F, G picioarele perpendicularelor din I respectiv pe
AC, AB, BC.
1. IE = IF (proprietatea bisectoarei)
2. IF = IG (proprietatea bisectoarei)
3. IE = IG (tranzitivitatea egalităţii)
4. I aparţine bisectoarei unghiului C (proprietatea bisectoarei).
După cum am văzut, punctul de intersecţie a celor trei bisectoare ale triunghiului ABC are aceeaşi distanţă faţă de laturile
triunghiului: IE = IF = IG. Prin urmare punctele E, F, G aparţin aceluiaşi cerc, cu centrul în I, numit cercul înscris în
triunghi.

41
Mediatoarele unui triunghi
Definiţie
Mediatoarea unui segment este dreapta perpendiculară pe segment în mijlocul său.
Proprietatea mediatoarei
Un punct aparţine mediatoarei unui segment dacă şi numai dacă are distanţe egale faţă de extremităţile segmentului.
Observaţie
Dacă două puncte diferite sunt egal depărtate de capetele unui segment, atunci dreapta determinată de ele este mediatoarea
segmentului respectiv.
Teoremă
Într-un triunghi mediatoarele celor trei laturi sunt concurente.
Punctul O, intersecţia mediatoarelor laturilor triunghiului ABC, se află la aceeaşi distanţă faţă de vârfurile triunghiului: OA =
OB = OC. Prin urmare, punctele A, B, C aparţin aceluiaşi cerc cu centrul în O, numit cercul circumscris triunghiului ABC.
/////////////////////////////////////////////////////

42
Divizori comuni, Multipli comuni

Divizori comuni
Cel mai mare divizor comun
Date fiind două sau mai multe numere naturale, nu toate nule, mulţimea divizorilor comuni este nevidă, deoarece conţine
cel puţin un element, şi anume pe 1.
Definiţie
Numărul natural d este cel mai mare divizor comun al numerelor naturale a şi b, nu ambele nule, dacă satisface simultan
condiţiile:
– d divide pe a şi d divide pe b
– d este divizibil cu orice divizor comun al numerelor a şi b.
Cel mai mare divizor comun al numerelor a şi b se notează c.m.m.d.c.(a,b) sau (a,b).
(a,b) = d dacă şi numai dacă:
– d|a şi d|b
– i|a şi i|b, atunci i|d.
Numere prime între ele
Două numere naturale a şi b se numesc prime între ele, dacă cel mai mare divizor comun al lor este egal cu 1. Două
numere prime între ele se mai numesc şi relativ prime sau coprime.

Multipli comuni
Cel mai mic multiplu comun

43
Mulţimea multiplilor unui număr natural nenul este infinită.
Mulţimea multiplilor comuni a două numere naturale, nenule, este şi ea infinită, deoarece conţine cel puţin produsul
numerelor şi toţi multiplii acestuia.
Definiţie
Numărul natural m este cel mai mic multiplu comun al numerelor naturale a şi b dacă satisface simultan condiţiile:
– m este divizibil cu a şi b;
– orice alt multiplu al numerelor a şi b este divizibil cu m.
Cel mai mic multiplu comun al numerelor a şi b se notează c.m.m.m.c.[a,b] sau [a,b].
[a,b] = m dacă şi numai dacă:
– a|m şi b|m
– a|M şi b|M, atunci m|M.
///////////////////////////////////////////////

44
 Română

Pastelul, Textul liric, Versul, Schiţa, Genul epic

Pastelul
Pastelul este o poezie cu conţinut liric, în care se zugrăveşte un tablou din natură.
Pastelul are următoarele trăsături principale:
– foloseşte un limbaj plastic, cu multe substantive şi adjective şi puţine verbe;
– creează emoţie mai ales prin intermediul imaginilor vizuale care evocă, de obicei, culori pale, dedicate;
– exprimă impresiile şi sentimentele poetului în legătură cu peisajul descris.
Textul liric (opera lirică)
– creează un univers poetic, o lume posibilă, cu o deosebită forţă de sugestie;
– transmite în mod direct idei, gânduri, sentimente, atitudini, menite să creeze o atmosferă, o stare de spirit.
Expresie
– limbaj poetic care nu explică, ci sugerează.
Imagini
– vizuale
– auditive
– dinamice
– olfactive.

Versul
1) Figuri de stil

45
– epitetul
– comparaţia
– antiteza
– hiperbola
– repetiţia
– enumeraţia
– metafora
– personificarea
– inversiunea.
2) Forma muzicală
– măsura
– ritmul
…– iambic
…– trohaic
– rima
…– împerecheată
…– îmbrăţişată
…– încrucişată
…– monorimă.
Schiţa
Schiţa este o operă epică, în proză, de dimensiuni reduse, cu o acţiune restrânsă la care participă un număr mic de
personaje, surprinse într-un moment semnificativ al existenţei lor, într-un timp relativ scurt.
Genul epic
Genul epic (opera epică) cuprinde operele literare în care ideile şi sentimentele autorului sunt transmise indirect, prin
intermediul acţiunii şi al personajelor. Genului epic îi corespunde, ca mod de expunere, naraţiunea.
//////////////////////////////////

Pronumele posesiv

Pronumele posesiv este pronumele care înlocuieşte numele posesorului şi al obiectului posedat. În comunicare îşi schimbă
forma după următoarele categorii gramaticale: persoană, numărul posesorilor şi al obiectelor posedate, gen, caz.
Se foloseşte cel mai adesea la cazurile N. = Ac.; la G. = D. apare rar, iar dintre aceste forme cele de plural sunt considerate
literare (alor mei, alor tăi, alor noştri, alor voştri), în timp ce formele de singular nu sunt recomandate ca literare (alui meu,
alei mele).

46
Formele de N. = Ac. ale pronumelui posesiv sunt:
– al meu, a mea, al tău, a ta, al său, a sa (un posesor, un obiect posedat)
– ai mei, ale mele, ai tăi, ale tale, ai săi, ale sale (un posesor, mai multe obiecte posedate)
– al nostru, a noastră, al vostru, a voastră (mai mulţi posesori, un obiect posedat)
– ai noştri, ale noastre, ai voştri, ale voastre (mai mulţi posesori, mai multe obiecte posedate)
Acolo unde pronumele posesive nu au forme proprii, în locul lor se folosesc formele de genitiv ale pronumelui
personal (al lor, ale lor); formele de genitiv ale pronumelui personal de persoana a III-a singular (al lui, al ei etc.) se
folosesc şi paralel cu al său, a sa, ai săi, ale sale.

În propoziţie, pronumele posesive pot îndeplini următoarele funcţii sintactice:

Al meu este nou. (SB)
Caietul este al meu. (NP)
Povestea despre al meu este gata. (ATR)
Nu-l văd pe al meu. (CD)
Mă gândesc la al meu. (CI)
În al meu am pus două creioane. (CC)
Atunci când determină un substantiv şi înlocuieşte doar numele posesorului (nu şi pe cel al obiectului posedat), pronumele
posesiv devine adjectiv pronominal posesiv. Acesta se acordă în gen, număr şi caz cu substantivului determinat, îndeplinind
funcţia sintactică de atribut adjectival.
Substantiv
Creionul este roşu.
Cărţile sunt albastre.
Pronume posesiv

47
Al meu este roşu.
Ale mele sunt albastre.
Adjectiv pronominal posesiv
Creionul meu este roşu.
Cărţile mele sunt albastre.
/////////////////////////
Inversiunea, Comparaţia, Metafora, Hiperbola, Antiteza

Inversiunea
Inversiunea este figura de stil prin care este schimbată ordinea obişnuită a cuvintelor sau a grupurilor de cuvinte.
Comparaţia
Comparaţia constă în alăturarea a două sau mai multe obiecte, fiinţe, lucruri, idei pe baza unei însuşiri comune.
Metafora
Metafora este figura de stil prin care un termen este înlocuit cu altul, pe baza unei asemănări/apropieri de sens.
Metafora este procedeul stilistic cel mai important al limbajului poetic, deoarece reuşeşte să concentreze semnificaţii şi
sugestii foarte bogate.

Hiperbola
Hiperbola este exagerarea proporţiilor sau însuşirilor unui obiect, unei fiinţe, unui fenomen.
Hiperbola poate apărea singură sau (de cele mai multe ori) în cadrul altei figuri de stil – epitet, comparaţie, metaforă.
Antiteza
Antiteza este punerea în opoziţie a două elemente (cuvinte, obiecte, fiinţe, fenomene, idei, personaje, situaţii etc.).
Antiteza este un procedeu literar complex, care poate include în structura sa alte figuri de stil.
///////////////////////////////////////

48
Cuvintele, Monologul, Dialogul

Cuvintele
Oamenii folosesc în mod diferit cuvintele în funcţie de scopul comunicării, de receptor şi de cadrul concret în care are
loc comunicarea.
Prin cuvinte putem:
– să prezentăm o situaţie povestind întâmplările, descriind persoanele sau obiectele
– să punem întrebări pentru a primi un răspuns când nu ştim ceva sau când nu suntem siguri de ceva
– să adresăm rugăminţi
– să dăm ordine
– să promitem
– să ne luăm angajamente
– să ne exprimăm sentimentele în mod direct
– să acţionăm.
O persoană susţine un monolog.
Mai mult de 2 persoane participă la un dialog.

Monologul
1. Scenă dintr-o lucrare dramatică în care un personaj, fiind singur pe scenă, îşi exprimă cu glas tare gândurile.
2. Vorbire neîntreruptă a cuiva, fără a da altuia timp pentru replică.
3. Vorbire cu sine însuşi.
Dialogul
1. Convorbire între două (sau mai multe) persoane.

49
2. Operă literară scrisă sub formă de dialog.
//////////////////////////////////

Vocabularul, Vocabularul fundamental, Masa vocabularului

Nu toate cuvintele din limbă sunt la fel de frecvente, de cunoscute, de importante, sau de productive.
Vocabularul
Vocabularul are două componente: vocabularul fundamental şi masa vocabularului.
Vocabularul fundamental
= fondul lexical principal
= nucleul vocabularului.
Vocabularul fundamental cuprinde cele mai folosite cuvinte:
– cuvinte frecvente, cunoscute de toţi vorbitorii
– cuvinte ce denumesc obiecte şi activităţi importante (noţiuni legate de casă şi familie, timp şi spaţiu, alimente, părţile
corpului, plante, animale etc.) aparţinând diferitelor părţi de vorbire (substantive, toate articolele, adjective, toate pronumele,
toate numeralele, verbe, adverbe, majoritatea prepoziţiilor şi a conjuncţiilor, câteva interjecţii)
– cuvinte ce au de obicei multe derivate şi compuse.

Masa vocabularului
Masa vocabularului cuprinde cuvinte mai puţin folosite (termeni tehnici, regionalisme, arhaisme, jargon, argou).
Termeni ştiinţifici şi tehnici (Terminologie)

Termenii ştiinţifici şi tehnici sunt cuvinte folosite de anumite categorii sociale, pentru a numi cu exactitate concepte dintr-
un anumit domeniu de activitate (video, computer).

50
Regionalisme
Regionalismele sunt cuvinte care circulă doar în anumite regiuni ale ţării (hudiţă = uliţă, ogradă = curte).
Arhaisme
Arhaismele sunt cuvinte vechi ieşite din uzul general (calfă = lucrător calificat, jupân = stăpân, domn).
Jargon
Jargonul cuprinde cuvinte folosite de anumite categorii sociale, ce reflectă influenţe culturale străine (mersi =
mulţumesc, musiu = domn).
Argou
Argoul cuprinde cuvinte folosite de anumite categorii sociale cu intenţia de a constitui un cod secret, neînţeles de ceilalţi
vorbitori (sticlete = poliţist, şase! = atenţie!).
//////////////////////////////

Adjectivul, Flexiunea adjectivului, Clasificarea adjectivelor, Aşezarea faţă de substantive, Funcţiile sintactice ale
adjectivului

Adjectivul
Adjectivul este partea de vorbire flexibilă care exprimă o însuşire a unui obiect.
Flexiunea adjectivului
Flexiunea adjectivului este asemănătoare cu a substantivului, cu deosebirea că la adjective categoriile gramaticale gen,
număr, caz sunt rezultatul faptului că adjectivul se acordă cu substantivul pe care îl determină.
Clasificarea adjectivelor
În funcţie de origine, adjectivele se pot clasifica în:
– adjective primare
– adjective provenite din alte părţi de vorbire prin:
— derivare
— schimbarea valorii gramaticale
(amar, îngheţate, oţelit, senină, măreţ, argintii).
În funcţie de numărul de forme pe care le ia pentru a indica genul, numărul, cazul, adjectivele se clasifică în:
– adjective variabile (au cel puţin două forme pe parcursul flexiunii)
(bun – bună – buni – bune)
(nou – nouă – noi – noi)
– adjective invariabile (au o singură formă pe parcursul inflexiunii)
(gri – gri – gri – gri)
În funcţie de numărul de forme de la nominativ singular, adjectivele variabile se clasifică în:
– adjective variabile cu o terminaţie (o singură formă la nominativ singular, pentru masculin-neutru şi feminin)

51
– adjective variabile cu două terminaţii (două forme la nominativ singular, una pentru masculin-neutru şi alta pentru
feminin).

Gradul de comparaţie
O categorie gramaticală specifică adjectivului este gradul de comparaţie. Gradul de comparaţie exprimă intensitatea cu
care se manifestă o însuşire prin comparaţia a două obiecte cu aceeaşi însuşire, prin comparaţie cu o altă insuşire sau cu
aceeaşi însuşire manifestată în condiţii diferite.
(pozitiv; comparativ: de superioritate, de egalitate, de inferioritate; superlativ: relativ, absolut).
Nu toate însuşirile pot fi comparate. Deci există adjective fără grade de comparaţie.
(excelent, anterior, total, optim, perfect, viu, rotund).
Aşezarea adjectivelor faţă de substantive
Adjectivele pot fi aşezate după substantivul determinat sau înaintea acestuia.
Atunci când precedă substantivul determinat, adjectivele preiau în mod formal articolul acestuia.
(coloanele înalte – înaltele coloane).
Funcţiile sintactice ale adjectivului
În propoziţie, adjectivele pot îndeplini funcţiile sinctactice de atribut adjectival şi de nume predicativ.
//////////////////////////////////

52
 FRANCEZĂ cls 5
Conjugarea verbului Avoir

Verbul Avoir (a avea)

J’ai
Tu as
Il (elle) a
Nous avons
Vous avez
Ils (elles) ont
Exemple Avoir:
J’ai une calculette.
J’ai onze ans.
Tu as une balle.
Tu as un chien et des poissons rouges.
Il a un chien fidèle.
Il a un petit soeur.
Elle a une poupèe-fètiche.
Elle a un gros rhume.

53
Nous avons des copains sympas.
Nous avons des amis en France.
Vous avez des copines bavardes.
Vous avez toute une ménagerie.
Ils ont des cassettes vidèo.
Ils ont des livres intéressants.
Elles ont des cassettes audio.
Elles ont des stylos-billes neufs.
Tu as onze ans?
Est-ce que tu as onze ans?
Oui, j’ai onze ans.
Non, je n’ai pas onze ans!
/////////////////////

Alfabetul francez, Numerele 1-10, Zilele săptămânii, Anotimpurile

Alfabetul francez
L’alphabet français.

54
a (a) – Avion
b (be) – Bateau
c (se) – Cochon
d (de) – Dauphin
e (e) – Etoile
f (ef) – Fleur
g (ge) – Gateau
h (ache) – Hérisson
i (y) – Igloo
j (ji) – Jaguar
k (ka) – Koala
l (el) – Lapin
m (em) – Marteau
n (en) – Nuage
o (o) – Orange
p (pe) – Poule
q (ky) – Quilles
r (er) – Réveil
s (es) – Soleil
t (te) – Train
u (yu) – Unau
v (ve) – Vélo
w (dubleve) – Wagon
x (iks) – Xylophone
y (igrek) – Yeux
z (zed) – Zèbre.

55
Numerele 1-10 în limba franceză
un = 1
deux = 2
trois = 3
quatre = 4
cinq = 5
six = 6
sept = 7
huit = 8
neuf = 9
dix = 10.
Zilele săptămânii în limba franceză
Les jours de la semaine en français.
Luni = Lundi
Marţi = Mardi
Miercuri = Mercredi
Joi = Jeudi

56
Vineri = Vendredi
Sâmbătă = Samedi
Duminică = Dimanche.
Ieri = hier
Astăzi = aujourd’hui
Mâine = demain.
Anotimpurile în limba franceză
Les saisons en français.
Primăvara = Le printemps
Vara = L’été
Toamna = L’automne
Iarna = L’hiver.
Les quatre saisons d’une année.
///////////////////

Conjugarea verbului Être

Verbul Être (a fi)
Je suis
Tu es
Il (elle) est
Nous sommes
Vous êtes
Ils (elles) sont.
Exemple Être
Je suis en cinquième B.
Je suis petit.
Tu es gentil.
Tu es en cinquième.
Il est blond.
Il est gentil.
Elle est blonde.
Elle est gentille.

57
Nous sommes copains.
Nous sommes roumains.
Vous êtes dans la cour de l’ecole.
Vous êtes en sixième.
Ils sont en classe.
Ils sont aimables.
Elles sont en cinquieme A.
Elles sont adorables.
Tu es en cinquième?
Est-ce que tu es en cinquième?
Oui, je suis en cinquième.
Non, je ne suis pas en cinquième.
//////////////////////////////

Apprends-la par coeur (Învaţă pe de rost)

Apprends-la par coeur

Învaţă pe de rost
(1)

58
De beaux yeux
C’est Mathieu
Un petit nez
C’est André
Une bouche d’argent
C’est Florent
Un menton fleuri
C’est Marie
Des jambes en coton
C’est Marion
Mathieu, Florent, André
Venez danser
Marie, Marion
Sautez jusqu’au plafond!
(2)
Il fait beau
J’enleve mon manteau
Il fait chaud
J’entre dans l’eau.
Il fait froid
Je sors du bois
Il fait mauvais
Oh! je m’en vais.

59
(3)
C’est tres coquet
Un perroquet
Des plumes rouges
Bleues violettes.
Ca vit ca bouge
Et ca repete
C’est tres coquet
Un perroquet.
////////////////////////

Conjugarea verbului Manger, Conjugarea verbului Se laver

Conjugarea verbului Manger

Verbul Manger (a mânca)
présent
je mange
tu manges
il/elle mange

60
nous mangeons
vous mangez
ils/elles mangent
impératif: mange! mangeons! mangez!
Exemple Manger
– Je mange avec Alessandro.
– Tu manges avec nous, Stefano?
– Regarde, il mange le couscous.
– Vous mangez ce que nous mangeons.
– Je crois qu’ils mangent des oeufs.

Conjugarea verbului Se laver

Verbul Se laver (a se spăla)
présent
je me lave
tu te laves
il/elle se lave
nous nous lavons
vous vous lavez

61
ils/elles se lavent
impératif: lave-toi! lavons-nous! lavez-vous!
Exemple Se laver
– Je me lave toujours les mains après être allé aux toilettes et avant de manger.
– Il faut que tu bloques la porte, et que tu te laves les mains.
– Elles se lavent avec un chiffon imbibé d’eau et un peu de savon de Marseille.
– Nous nous lavons les mains parce que nous avons les mains sales.
– Vous vous lavez le matin ou le soir?
– Ils se lavent les mains avec du savon.
– Lave-toi et tu seras pur!
///////////////////////

Conjugarea verbului Aimer, Conjugarea verbului Réussir

Conjugarea verbului Aimer

Verbul Aimer (a iubi)
J’aime
Tu aimes
Il/Elle/On aime
Nous aimons
Vous aimez
Ils/Elles aiment.
Exemple Aimer
– J’aime le tennis.
– Tu aimes les maths?
– Il aime la musique et la danse.
– Vous aimez la lecture.
– Ils aiment les voyages.
– Tu aimes le rock?
– Oui, j’aime les rock.
– Non, je n’aime pas le rock.
– Est-ce-que vous aimez la télé?

62
Conjugarea verbului Réussir
Verbul Réussir (a reuşi)
Je réussis
Tu réussis
Il/Elle/On réussit
Nous réussissons
Vous réussissez
Ils/Elles réussissent.
Exemple Réussir
– Je réussis mes crêpes.
– Est-ce que tu réussis bien en classe présentement?
– Il réussit à obtenir son doctorat en 2013.
– Nous réussissons enfin à trouver nos places dans la voiture onze.
– Quel est le gâteau que vous réussissez le mieux?
– Vous réussissez en politique et vous devenez ministre.
– Quelques semaines plus tard, ils réussissent à acquérir cet instrument.
//////////////////////////

63
Les articles définis

Singulier – Masculin (le, l’)

le frère; l‘oncle
Exemple
– Le chien dont il est question…
– C’est le frère de Philippe.
– C’este l‘oncle de Caroline.
– Le magasin bio en bas est très cher.
– L’homme que vous voyez a gagné le gros lot.
– Je vais chez le docteur.
– Le chien est le meilleur ami de l’homme.
Singulier – Féminin (la, l’)
la soeur; l‘amie
Exemple
– La maison dont je vous parle…
– C’est la soeur de Philippe.
– C’est l‘amie de Caroline.
– C’est la veste de ton camarade.
– Léna est la copine de François.
– Elle éteint la lumière.

64
Pluriel – Masculin / Féminin (les)
les frères; les oncles; les soeurs; les amies
Exemple
– Les enfants que vous connaissez…
– Les fleurs que vous avez cueillies…
– Ce sont les frères et les soeurs de Philippe.
– Ce sont les oncles et les amies de Caroline.
– J’aime les chiens mais je déteste les chats.
– Peux-tu me passer les clefs?
– Elle adore les chevaux.
///////////////////

Conjugarea verbului Faire, Conjugarea verbului Finir

Conjugarea verbului Faire

Verbul Faire (a face)
Je fais
Tu fais
Il/Elle/On fait

65
Nous faisons
Vous faites
Ils/Eles font.
Exemple Faire
– Je fais du sport.
– Tu fais du vélo?
– Elle fait du patinage?
– Nous faisons du piano.
– Vous faites de la natation?
– Ils font du ski nautique?
– Tu fais du sport?
– Oui, je fais du sport.
– Non, je ne fais pas DE sport.

Conjugarea verbului Finir

Verbul Finir (a termina)
Je finis
Tu finis
Il/Elle/On finit

66
Nous finissons
Vous finissez
Ils/Elles finissent.
Exemple Finir
– Je finis les classes à midi.
– Tu finis la lecture?
– Il finit de manger?
– Elles finissent leur devoir?
– Vous finissez vos devoirs de français.
– Ils finissent de lire ce roman.
– Tu finis le devoir?
– Oui, je finis le devoir.
– Non, je ne finis pas le devoir.
/////////////////////////

Conjugarea verbului Aller, Conjugarea verbului Choisir

Conjugarea verbului Aller

Verbul Aller (a merge)
Je vais
Tu vas
Il/Elle/On va
Nous allons
Vous allez
Ils/Elles vont.
Exemple Aller
– Je vais chez de amis.
– De Paris à Lyon, je vais en TGV.
– Tu vas au cinéma?
– Est-ce que tu vas en ville?
– Il va en excursion?
– Elles vont chez leurs copines?
– Vous allez au Canada?
– Tu vas au théâtre?
– Est-ce que tu vas au théâtre?

67
– Oui, je vais au théâtre.
– Non, je ne vais pas au théâtre.

Conjugarea verbului Choisir

Verbul Choisir (a alege)
Je choisis
Tu choisis
Il/Elle/On choisit
Nous choisissons
Vous choisissez
Ils/Elles choisissent.
Exemple Choisir
– Je choisis un collier discret.
– Tu choisis de rester avec Pierrette?
– Il choisit le pantalon noir?
– On choisit ce collier?
– Nous choisissons nos costumes de soir.
– Vous choisissez ces robes?

68
– Tu choisis le pull rouge?
– Oui je choisis le pull rouge.
– Est-ce que tu choisis le pull rouge?
– Non je ne choisis pas le pull rouge.
/////////////////////////

Le pluriel des adjectifs, Les adjectifs possessifs

Le pluriel des adjectifs

le pluriel => le singulier + s, x
Singulier / Pluriel
– un petit garçon / de petits garçons
– une petite fille / de petites filles
– un beau garçon / de beaux garçons
– une belle fille / de belles filles
– un crayon noir / des crayons noirs
– une gomme verte / des gommes vertes
Les adjectifs possessifs
I-ère personne
Singulier
M.
– un pull
– mon pull
– F.
– une robe
– ma robe
– une idée
– mon idée
– une histoire
– mon histoire
Pluriel
– M. et F.
– des pulls
– mes pulls
– des robes

69
– mes robes
– des idées
– mes idées

IIe personne
– ton pull
– tes pulls
– ta robe
– tes robes
– ton idée
– tes idées
– ton histoire
IIIe personne
– son pull
– ses pulls
– sa robe
– ses robes
– son idee
– ses idées

70
– son histoire
– ses histoires
////////////////////
Conjugarea verbului Vouloir, Conjugarea verbului Pouvoir

Conjugarea verbului Vouloir

Verbul Vouloir (a vrea)
Je veux
Tu veux
Il/Elle veut
Nous voulons
Vous voulez
Ils/Elles veulent.
Exemple Vouloir
– Je veux venir vous voir.
– Tu veux faire du ski nautique.
– Il veut écouter de la musique classique.
– Nous voulons acheter des cadeaux.
– Vous voulez étudier le français.
– Elles veulent aller au théâtre.

71
Conjugarea verbului Pouvoir
Verbul Pouvoir (a putea)
Je peux
Tu peux
Il/Elle peut
Nous pouvons
Vous pouvez
Ils/Elles peuvent.
Exemple Pouvoir
– Je peux découvrir ce mystère.
– Tu peux prendre des cours de danse.
– Elle peut faire ce travail.
– Nous pouvons vous accompagner.
– Vous pouvez voir ce film.
– Ils peuvent pratiquer la natation.
//////////////////

Questions et Réponses

72
Questions (Tu poses des questions)
Réponses (Tu réponds)
– Qui este-ce?
– C’est Paul.
– Lui, c’est André.
– Elle, c’est Catherine.
– Qui c’est?
– C’est Paul.
– C’est qui?
– C’est un copain.
– Qui est le petit garcon?
– C’est Jean, mon petit frère.
– C’est Paul?
– Oui, c’est Paul.
– Non, ce n’est pas Paul.
– Qu’est-ce que c’est?
– C’est une casquette.
– Ce sont des chapeaux.

73
– Qu’est-ce que tu fais?
– Je joue au tennis.
– Qu’est-ce qu’il fait?
– Il joue aux échecs.
– Qu’est-ce qu’elle fait?
– Elle nage dans la mere.
– Qui es-tu?
– Je suis Pierre, le frère de Pierrette.
– Est-ce que tu es roumain?
– Qui, je suis roumain.
– Est-ce qu’il est italien?
– Non, il est espagnol.
– Est-ce que tu as un frère?
– Oui, j’ai un frère.
– Est-ce qu’elle a des poissons rouges?
– Non, elle n’a pas de poissons rouges.
/////////////////////////////////

Articles indéfinis (un, une, des), Articles définis (le, la, l’, les)

Articles indéfinis (un, une, des)

Singulier masculin
– un garçon
– c’est un garçon
Singulier feminin
– une fille
– c’est une fille
Pluriel masculin
– des garçons
– ce sont des garçons
Pluriel feminin
– des filles
– ce sont des filles

74
Articles définis (le, la, l’, les)
Singulier masculin
– le frère
– l‘oncle
– c’est le frère de Philippe
Singulier feminin
– la soeur
– l‘amie
– c’est la soeur de Philippe
Pluriel masculin
– les frères
– ce sont les frères de Phillipe
Pluriel feminin
– les soeurs
– ce sont les soeurs de Philippe.

///////////////////////

75
 Franceză cls 6

Dictionnaire (B-C) [bagatelle – cygne]

Dicţionar Francez-Român (B-C)

Dictionnaire (B-C) [bagatelle – cygne]
B
bagatelle = bagatelă, fleac
baie = golfuleţ
(se) baigner = a face baie, a se scălda
balançoire = leagăn, scrânciob
banlieue = suburbie, mahala
bateau = vapor, navă
bateau-mouche = mică ambarcaţiune de agrement
bâtir = a construi, a edifica
battre = a bate
bêche = sapă
belliqueux, belliqueuse = războinic
besoin = nevoie
beurre = unt
bientôt = curand
bière = bere
bille = bilă
biner = a săpa, a prăşi
binette = săpăligă
blague = glumă
blessé = rănit
bleuir = albăstri
boîte postale = cutie poştală
border = a mărgini, a se întinde de-a lungul
bosse = cocoaşă
bougainvillier = plantă exotică din sudul Franţei
boulanger = brutar
bouquet = buchet

76
bouquiner = a citi
boutique = butic, prăvălie
briller = a străluci
brin = fir (de iarbă)
bruire = a foşni, a fremăta
brûlé = ars
buste = bust

C
Café = cafenea, (ceaşcă de) cafea
cahin-caha = târâş-grăpiş
calva, calvados = ţuică de mere
campagne, à la campagne = câmpie, la ţară
carrote = morcov
carré (de légumes) = careu (de legume)
carton = carton, cutie de carton
cave = pivniţă
chambre = cameră
champion = campion

77
charbon = cărbune
chevalier = cavaler ( medieval)
cheville = gleznă
chichis = mofturi, fasoane
choeur = cor
chuchoter = a şopti
cidre = cidru
cils = geană
cité = oraş
claquer = a clănţăni din dinţi
coin = ungher
colis = pachet
combien = cât
conquérant = cuceritor
conquête = cucerire
consentir = a consimţi
cotonnade = stambă
cou = gât
couler = a curge
court (de tennis) = teren de tenis
couver = a cloci
craie = cretă
crapaud = broască râioasă
crier = a ţipa
croissant = corn (pâine)
cuire = a fierbe, a coace, a găti
cuisse = coapsă
cygne = lebădă.
Dictionnaire (A), Dicţionar Francez-Român [abbaye – autrement]

Dictionnaire (A)
Dicţionar Francez-Român
A
abbaye, sf = abaţie
aborder, vt = (d.  o navă) a acosta

78
abricot, sm = caisă
accueillir, vt III = a primi, a găzdui
achats, sm pl = cumpărături
affamé, e, adj = înfometat
affecté, e, adj = fandosit
affronter, vt = a înfrunta
agent de police, sm = poliţist
ail, sm = usturoi
ajouter, vt = a adăuga
alors, adv = atunci
ancien, ancienne, adj = vechi, bătrân
âne, sm = măgar
appétissant, e, adj = apetisant, îmbietor

appliqué, e, adj = (d. elevi) silitor

après, prep = după
aquarium, sm = acvariu
araignée, sf = păianjen
argent, sm = 1) argint, 2) bani

79
armoire, sf = dulap
arrondissement, sm = (la Paris) arondisment
arrosoir, sm = stropitoare
asperger, vt = a stropi
asphalte, sm = asfalt
assez, adv = destul
assurer, vt = a asigura
attrayant, e, adj = atrăgător, plăcut
autant, adv = tot atât
autrement, adv = altfel.
Prendre, Comprendre, Apprendre

Prendre (a lua)
Je prends un ticket de bus.
Tu prends
Il/Elle/On prend
Nous prenons
Vous prenez
Ils/Elles prennent.
Tu poses questions
– Tu prends un ticket?
– Est-ce que tu prends un ticket?
Tu réponds
– Oui, je prends un ticket.
– Non, je ne prends pas DE ticket.

80
Futur proche
– Je vais prendre le bus.
– Nous allons apprendre l’anglais.
– Elles vont comprendre si on leur explique la situation.
Passé composé
– J’ai pris le tram.
– Nous avons appris la bonne nouvelle.
– Elles ont tout compris.
Selon le même modèle
Comprendre (a înţelege) = Je comprends le français.
Apprendre (a învăţa) = J’apprends le français.
Lire, Écrire

Lire (a citi)
Présent
Je lis un poème.
Tu lis
Il/Elle/On lit
Nous lisons

81
Vous lisez
Ils/Elles lisent.
Passé composé
J’ai lu
Elle lit son courrier.
Ils lisent très peu.
Selon le même modèle
– relire, élire, réélire.

Écrire (a scrie)
Present
J’écris une lettre.
Tu écris
Il/Elle/On écrit
Nous écrivons
Vous écrivez
Ils/Elles écrivent.
Passé composé
J’ai écrit.

82
Je lui écris.
Tu écris une lettre à grand-mère.
Vous écrivez la dictée.
Selon le même modèle
– décriere, inscrire, prescrire, récrire, transcrire, retranscrire.

Vendre, Rendre, L’adjectif démonstratif

Vendre (a vinde)
Présent
Je vends
Tu vends
Il/Elle/On vend
Nous vendons
Vous vendez
Ils/Elles vendent
Passé composé
J’ai vendu
Il vend sa moto.
Nous vendons nos produits.
Ils vendent des bananes à bon prix.
Rendre (a înapoia, a returna)
Présent
Je rends
Tu rends
Il/Elle/On rend
Nous rendons
Vous rendez
Ils/Elles rendent
Passé composé
J’ai rendu
Le printemps me rend mes forces.
Il a rendu l’article acheté.
Elle me rend mon sac.

83
– Est-ce que tu lui rends son livre?
– Oui, je lui rends son livre.
– Non, je ne lui rends pas son livre.
– Est-ce que tu lui as rendu son atlas?
– Oui, je lui ai rendu son atlas.
– Non, je ne lui ai pas rendu son atlas.

L’adjectif démonstratif
Singulier – M.
ce garcon
cet athlète
cet homme
Singulier – F.
cette fille
Pluriel – M.
ces garçons
ces athlètes
ces hommes
Pluriel – F.

84
ces filles
– Je prends ce bracelet / ce sac / ces gants / cette raquette de tennis / cet anorak / ces skis
– Qu’est-ce que c’est que ce bruit? Ah! ces enfants, toujours si bruyants!
– Tu veux dire … ce garçon et cette fille qui habitent cet appartement, au-dessus?
– Oui, ces petits diables du second …
Sentir, Partir

Sentir (a simţi)
(selon le même modèle: consentir, pressentir, ressentir, mentir)
Présent
Je sens
Tu sens
Il/Elle/On sent
Nous sentons
Vous sentez
Ils/Elles sentent
Passé composé
J’ai senti
Tu as senti
Il/Elle/On a senti
Nous avons senti
Vous avez senti
Ils/Elles ont senti

85
Partir (a pleca)
(selon le même modèle: sortir, ressortir, repartir)
Présent
Je pars
Tu pars
Il/Elle/On part
Nous partons
Vous partez
Ils/Elles partent
Passé composé
Je suis parti(e)
Tu es parti(e)
Il/On est parti
Elle est partie
Nous sommes parti(e)s
Vous êtes parti(e)s
Ils sont partis
Elles sont parties

86
Pour bien parler au téléphone, Pour s’adresser à un ami, Pour s’adresser à un adulte

Pour bien parler au téléphone

Pour s’adresser à un ami
Pour commencer:
– Allô … Salut, Michel. C’est moi, Henri. Je te dérange?
– Allô … Salut, Michel. C’est Henri. Écoute, …
– Allô, Michel? Salut. Dis moi (je te prie) …
– Allô, Michel? Salut. Peux-tu me dire/m’expliquer …
Pour finir:
– Merci.
– Merci, Michel, et excuse-moi de t’avoir dérangé.
– Au revoir, Paul. À bientôt.
– Au revoir, Paul. A tantôt.

Pour s’adresser à un adulte

Pour commencer:
– Bonjour, Madame/Monsieur/Mademoiselle. C’est Henri à l’appareil.
– Bonjour, Madame/Monsieur/Mademoiselle. Je suis Henri Dupont.
– Est-ce que je pourrais parler à Paul, s’il vous plaît?

87
Pour finir:
– Merci, Madame/Monsieur/Mademoiselle.
– Excusez-moi de vous avoir dérangé.
– Au revoir, Madame/Monsieur/Mademoiselle.
Les adjectifs Beau, Nouveau, Les verbes Voir, Savoir

Les adjectifs Beau, Nouveau

Singulier – Masculin
beau, nouveau
bel + voyelle (ou h muet)
nouvel + voyelle (ou h muet)
– le beau garcon
– le bel enfant
– le nouvel habit
Singulier – Feminin
belle, nouvelle
– la belle fille
– la nouvelle directrice
– la nouvelle amie
Pluriel – Masculin
beaux, nouveaux
– les beaux garçons
– les beaux enfants
– les nouveaux habits
Pluriel – Feminin
belles, nouvelles
– les belles filles
– les nouvelles directrices
– les nouvelles amies

88
Les verbes Voir, Savoir
Voir (a vedea)
Présent
Je vois
Tu vois
Il/Elle/On voit
Nous voyons
Vous voyez
Ils/Elles voient
Je ne vois pas
Nous ne voyons pas
Passé composé
J’ai vu
Je n‘ai pas vu
Savoir (a şti)
Présent
Je sais
Tu sais

89
Il/Elle/On sait
Nous savons
Vous savez
Ils/Elles savent
– Je ne sais pas
– Nous ne savons pas
Passé composé
– J’ai su
– Je  n‘ai pas su
(selon le même modèle: entrevoir, prévoir, revoir)
Le présent des verbes pronominaux

Se lever (a se trezi)
– Je me lève
– Tu te lèves
– Il/Elle/On se lève
– Nous nous levons
– Vous vous levez
– Ils/Elles se lèvent.
S’habiller (a se îmbrăca)
– Je m’habille
– Tu t’habille
– Il/Elle/On s’habille
– Nous nous habillons
– Vous vous habillez
– Ils/Elles s’habillent.

90
Selon le même modèle
Se laver, se brosser, se réveiller, se regarder, se promener, se cacher, se coucher…
– Tu te lèves tôt, le matin?
– Oui, je me lève vers 6 heures.
– Est-ce que tu te lèves tôt, demain?
– Non, je ne me lève pas tôt demain. Je me lève tard, vers 10 heures.

Le futur proche

Présent
Maintenant,
– Je suis chez moi.
– Je téléphone à ma copine.
– Je tire la queue du chat.
Futur proche
Demain, bientôt,
– Je vais retrouver des amis à Paris.
– Je vais écrire à mon cousin.
– Je vais caresser mon minet.

91
– Je vais téléphoner à Nicole.
– Tu vas téléphoner…
– Il/Elle va téléphoner…
– Nous allons téléphoner…
– Vous allez téléphoner…
– Ils/Elles vont téléphoner…

Le verbe ALLER au présent + l’INFINITIF du verbe à conjuger

– JE VAIS être le premier de ma classe.
– TU VAS avoir des ennuis.
– IL VA faire un voyage.
– NOUS ALLONS partir dans une heure.
Retiens aussi
– Tu vas partir?
– Oui, je vais partir.
– Est-ce que tu vas partir?
– Non, JE ne VAIS pas partir.
Le Passé composé + Avoir

Le Passé composé + Avoir

92
Le verbe auxiliaire AVOIR au présent +
le participe passé du verbe à conjuguer
J’ai filé à l’anglaise.
Tu as filé…
Il/Elle/On a filé…
Nous avons filé…
Vouz avez filé…
Ils/Elles ont filé…
Le participe passé
Les verbes en ~er: filer → filé: é 
(parler → parlé).
Les verbes en ~ir: finir → fini: i
(choisir → choisi; réussir → réussi).

Les verbes en ~re: faire → fait

(prendre → pris; lire → lu).
Les verbes en ~oir: voir → vu
(vouloir → voulu; pouvoir → pu; savoir → su).

93
– J’ai vu le bonhomme filer.
– Le soleil a brillé.
– Le bonhomme a filé.
– Tu as téléphoné?
– Oui, j’ai téléphoné.
– Est-ce que tu as téléphoné?
– Non, je n’ai pas téléphoné.
L’adjectif possessif

L’adjectif possessif – Un possesseur (Singulier et Pluriel)

I-ère pers.
mon oncle
ma tante ou
mon amie
mes oncles
mes tantes
mes amies
IIe pers.
ton cousin
ta cousine ou
ton histoire
tes cousins
tes cousines
tes histoires
IIIe pers.
son frère
sa souer ou
son idée
ses frères
ses soeurs
ses idées

94
L’adjectif possessif – Plusieurs possesseurs (Singulier et Pluriel)
I-ère pers.
notre oncle
notre tante
nos amis
nos amies
IIe pers.
votre frère
votre cousine
vos cousins
vos cousines
IIIe pers.
leur cousin
leur soeur
leurs amis
leurs amies
Pour décrire une personne, Pour demander/donner des informations

Pour décrire une personne

95
Pour décrire une personne on peut preciser:
L’allure physique
– Il/Elle est petit(e); grand(e); mince; gros; grosse; blond(e); brun(e); beau, belle; laid(e) etc.
Des traits de caractère
– Il/Elle est bon, bonne; méchant(e); gentil, gentille; timide; travailleur, travailleuse; gai(e); modeste; sympathique; drôle etc.
L’aspect de la tête
– Il/Elle a des yeux bleus, verts, noirs, marron; lex cheveux blonds, noirs, courts, longs, frisés, lisses.
– Il/Elle a un petit nez, un grand nez.
Ce qu’il/elle porte
– Il/Elle porte un pull/un béret, un chapeau, une robe, des jeans…
Ses passions
– Il/Elle aime le sport, les maths, la musique…

Pour demander/donner des informations

Questions/Réponses (sur l’adresse)
– Il/Elle habite où?
– Où est-ce qu’il/elle habite?
– C’est quelle adresse?
– Il/Elle habite…

96
– La rue des Platanes, s’il vous plaît?
– (Vous) allez tout droit.
– Tournez à gauche. Prenez la deuxième rue sur votre droite.
– Traversez le boulevard. C’est juste en face du Supermarché.
Questions/Réponses (sur le chemin à suivre)
– Pardon, Monsieur, où est la gare, s’il vous plaît?
– C’est loin d’ici. Prenez le bus.
– Pour aller à la poste, s’il vous plaît?
– C’est près d’ici. Allez à pied: tout droit, et la première à gauche.
Pour saluer, Pour se présenter

Pour saluer
Une grande personne
– Bonjour Madame. Comment allez-vous?
– Bonjour Monsieur. Comment allez-vous?
– Bonjour Mademoiselle. Comment allez-vous?
Un enfant de ton âge
– Salut! Comment ça va?
– Salut! Comment vas-tu?
– Bonjour! Comment ça va?
– Bonjour! Comment vas-tu?
Réponses possibles
– Ça va bien.
– Ça va mal.
– Pas mal = Assez bien.
– Comme ci comme ça.

97
Pour se presenter
– Je me présente…
– Je suis…
– Moi, c’est…
– Je m’appelle…
– Permettez-moi de me présenter (nom).
Tu peux ajouter
– J’ai 12 ans (âge).
– Je suis roumain (nationalité).
– Je suis roumaine (nationalité).
– J’habite… (adresse).
– J’aime le sport et la musique (passions).
Le Passé composé (+ être; + accord)

Le verbe auxiliaire „être” au présent + le participe passé du verbe à conjuguer.

ALLER
Je suis allé(e) chez Maurice.
Tu es allé(e) …
Il/On est allé …

98
Elle est allée …
Nous sommes allé(e)s …
Vous êtes allé(e)s …
Ils sont allés …
Elles sont allées …
S’HABILLER
Je me suis habillé(e) en vitesse.
Tu t’es habillé(e) …
Il/On s’est habillé …
Nous nous sommes habillé(e)s …
Vous vous  êtes habillé(e)s …
Ils se sont habillés …
Elles se sont habillées …

99
 ISTORIE
Naşterea lumii moderne (2)

Anglia
Războiul celor Două Roze s-a încheiat în 1485 prin victoria lui Henric al VII-lea. Acesta a preluat coroana Angliei,
întemeind dinastia Tudor. Primii doi regi ai acestei dinastii, printr-o politică autoritară, au întărit puterea monarhică. În
timpul Elisabetei I, s-a consolidat monarhia. Anglia, stăpână a mărilor, a cunoscut o epocă de prosperitate economică şi
politică.
Imperiul romano-german şi Imperiul otoman
Alături de monarhiile naţionale, precum Franţa şi Anglia, în secolul al XVI-lea existau două mari imperii – Imperiul romano-
german şi Imperiul otoman. Acestea stăpâneau teritorii cu tradiţii de guvernare diferite, ai căror locuitori se revoltau adesea
împotriva dominaţiei străine.
Republica Veneţiană
În secolele XIII – XV, Veneţia, cea mai mare putere din nordul Italiei, a trecut printr-o perioadă de maximă vitalitate şi, mai
apoi, a rămas unul dintre statele care hotărau politica europeană. Având o organizare politică aparte – republica – acest stat
îşi sprijinea forţa pe o viaţă economică înfloritoare, pe utilizarea bogăţiilor coloniilor şi pe intense legături diplomatice.
Europa centrală şi estică
Secolul al XVI-lea a fost marcat de înaintarea cuceririlor otomane spre centrul continentului. Cele mai mari puteri ale lumii
de atunci, Imperiul habsburgic şi Imperiul otoman, şi-au disputat dominaţia asupra acestei zone. Construirea paşalâcului de la
Buda şi intrarea Transilvaniei sub dominaţie otomană au avut loc pe fondul conflictelor interne care au frământat Ungaria
acelei epoci. Ţările române, acum toate trei, erau state vasale Porţii, având însă autonomie internă.
Ţările române
În secolul al XVI-lea, se statornicise situaţia de vasalitate a Ţărilor Române faţă de Imperiul otoman. Domnii numiţi de
Poartă au fost nevoiţi să se supună ordinelor sultanului şi chiar să trimită oastea ca să ia parte la campaniile turcilor în Europa
centrală. În acest context, domnia lui Mihai Viteazul şi Unirea din 1600 au constituit momente de excepţie.

100
 
Războaiele religioase în Franţa
Începând din 1562, timp de 35 de ani, Franţa a fost frământată de conflictele dintre adepţii cultelor reformate şi catolici –
războaiele religioase. Acestea s-au desfăşurat pe fondul crizei economice şi politice a statului. Regii, lipsiţi de autoritate, nu
reuşeau să aplaneze disputele. Adoptarea edictului de la Nantes şi politica energică a lui Henric al IV-lea au contribuit, în
cele din urmă, la restabilirea păcii.
Ţările de Jos
Acolo unde astăzi vedem pe hartă trei ţări (Belgia, Olanda şi Luxemburg), în Evul Mediu a fost o mare fărâmiţare politică. În
urma evenimentelor dintre anii 1567 – 1609, a apărut un nou stat pe harta Europei, Provinciile Unite, şi o naţiune nouă, cea
olandeză.
//////////////

Naşterea lumii moderne (1)

Satele şi oraşele
Începând cu a doua jumătate a secolului al XIV-lea, activitatea în domeniul agricol s-a intensificat, chiar dacă nu s-au
remarcat progrese tehnice deosebite. Importanţa, rolul economic şi politic al oraşelor, şi mai ales al orăşenilor bogaţi, au

101
crescut din ce în ce mai mult. Apariţia manufacturilor, a producţiei de mărfuri, a băncilor şi intensificarea comerţului au pus,
treptat, bazele unui nou sistem economic şi social – sistemul capitalist.
Marile descoperiri geografice
În secolul al XV-lea, continuând peregrinările marilor călători ai Evului Mediu, s-au organizat expediţii care au dus la
descoperirea unor teritorii până atunci necunoscute europenilor. În urma acestora, nenumărate bogaţii au fost aduse pe
vechiul continent, s-au deschis noi pieţe de desfacere. Noile teritorii au intrat în stăpânirea europenilor ajungându-se la
crearea marilor imperii coloniale.
Europenii şi noile lumi
Tratatul din 1494 separa domeniul colonial spaniol de domeniul colonial portughez. După cucerirea Lumii Noi, a început
exploatoarea ei sistematică. Aceasta a deschis popoarelor europene posibilităţi de dezvoltare nebănuite până atunci. Pe de
altă parte, vechile civilizaţii ale Americii (maya, inca sau cea aztecă) şi ale Africii au suportat consecinţe dramatice.
Renaşterea şi umanismul
Din secolul al XIV-lea până în secolul al XVI-lea, civilizaţia Europei a fost marcată de un nou curent de gândire şi de o nouă
concepţie artistică. Gânditorii umanişti s-au desprins într-o bună măsură de normele stricte impuse de Biserica medievală, au
manifestat o mare dorinţă de cunoaştere şi au înălţat la loc de cinste valorile civilizaţiei antice. În domeniul artistic, noul
curent semnifica tocmai „renaşterea” formelor de expresie specifice antichităţii.

Reforma religioasă

102
Transformările economice, politice şi sociale din secolele al XV-lea şi al XVI-lea, răspândirea ideilor Renaşterii şi ale
umanismului au creat o nouă atitudine faţă de religie. Autoritatea Bisericii catolice a fost contestată. Martin Luther, în
Germania, şi Jean Calvin, în Franţa, au fondat noi biserici, independente, care, din cauza protestului faţă de papalitate, au fost
numite protestante. La rândul său, pentru a-şi păstra influenţa, Biserica catolică a fost nevoită să se reformeze.
Europa secolului al XVI-lea
Dintre cele două secole pe care istoricii le-au identificat ca fiind perioade de trecere către civilizaţia modernă, secolele XV şi
XVI, ultimul are un chip propriu. Renaşterea şi reforma religioasă, marile descoperiri geografice şi dezvoltarea fără
precedent a activităţilor economice, viaţa politică marcată de dese şi lungi războaie au făcut ca secolul al XVI-lea să aibă o
importanţă deosebită în istoria Europei şi a lumii.
Absolutismul monarhic
În Europa secolului al XVI-lea, aproape toate statele erau monarhii. Numai unele cantoane elveţiene, Veneţia şi Ţările de Jos
au fost excepţii, ca republici. Regi sau împăraţi au preluat controlul asupra instituţiilor statului care se dezvoltaseră în jurul
lor. Fără a fi încă absolută, instituţia monarhiei a devenit naţională şi puterea ei a crescut.
/////////////////////

Dicţionar istorie [astrolab, portulan, conchistadori, galion, doge, edict, hughenoţi]

capital – acumulare de bani şi proprietăţi care produc valoare;

manufactură – formă de producţie bazată pe munca specializată în ateliere;
astrolab – instrument folosit de navigatori pentru stabilirea locului în care se aflau;
portulan – hartă a mărilor, indicând poziţia porturilor;
conchistadori – cuceritori, colonizatori spanioli şi portughezi;
vice-rege – reprezentant al regelui, guvernator al unei colonii;
academie – cerc de savanţi şi literaţi;
urbanism – proiectarea şi sistematizarea aşezărilor omeneşti;
catehism – instrucţie religioasă pentru copii;
doctrină – învăţătură, sistem de idei;
secularizare – trecerea unei proprietăţi de la Biserică la stat;
galion – navă cu vele folosită pentru transportul de mărfuri şi, uneori, ca navă de război;
mercenar – soldat plătit;
absolutism monarhic – suveranul deţine puteri depline în stat;

103
eclesiastic – privitor la Biserică;
bursă – loc unde negociază valoarea mărfurilor;
Levant – porturile răsăritene ale Imperiului otoman;
Coran – cartea sfântă a religiei musulmane;
renegat – persoană care s-a lepădat de patria sa sau de credinţa sa;
doge – şef al statului veneţian;
oligarhie – grup restrâns de cetăţeni bogaţi, deţinător al puterii economice şi politice;
autonomie – dreptul statelor vasale de a-şi hotărî politica internă;
bacşiş – dar, sumă de bani dată dregătorilor otomani;
amnistie – iertare, suspendare a pedepselor;
edict – decret;
hughenoţi – denumire dată prostestanţilor din Franţa;
revoluţie burgheză – înlăturarea relaţiilor feudale şi cucerirea puterii de către burghezie;
stat federal – uniune a mai multor state autonome.
//////////////////////////

Evul Mediu (Lumea medievală, Omul şi mediul, Satele şi oraşele, Arta medievală)

Lumea medievală
Către anul 1000, existau câteva zone principale de civilizaţie, constituite pe temeiul unor mari religii.
În cadrul acestor zone existau structuri statale şi culturale specifice.
Europa, în cea mai mare parte barbară, nu era în legătură directă cu regiuni îndepărtate ale lumii.

104
America era încă izolată, iar restul lumii ignora existenţa ei.
Omul şi mediul
Extinderea suprafeţelor agricole şi progresele tehnice care au înlesnit exploatarea acestora au fost două dintre
cauzele creşterii populaţiei Europei în secolele XI-XIII.
Înmulţirea aşezărilor rurale şi dezvoltarea oraşelor au produs schimbări importante în viaţa oamenilor.
S-au reluat activităţile importante mesteşugăreşti şi comerciale, care au constituit importante surse de venituri şi
produse pentru locuitorii spaţiului european.

Satele şi oraşele
În evul mediu, cea mai mare parte a populaţiei locuia în sate.
Începând cu secolele XI-XII, odată cu încetarea migratiilor, viaţa urbană a reînviat.
Pe ruinele vechilor oraşe antice, la întretăierea drumurilor comerciale, în jurul mănăstirilor şi reşedinţelor nobiliare
au renăscut oraşele.
Dependente, la început, de seniorul feudal, cu timpul oraşele au dobândit un statut de autonomie, având o guvernare
proprie.
Arta medievală
Arta este, într-o oarecare măsură, reflectarea epocii ale cărei condiţii au făcut-o posibilă.
O adevărată revoluţie, îndeosebi în arhitectura Occidentului european, s-a produs începând de prin secolul al XI-lea.

105
În Evul Mediu, două stiluri artistice au dominat Europa: stilul romanic şi stilul gotic.
////////////////////////////

Evul Mediu – Dicţionar

Istorie – Evul Mediu (Dicţionar)

Cruciat – luptător pentru credinţa creştină.
Asolament – alternarea regulată a culturilor, pe un teren împărţit în mai multe loturi.
Cabotaj – navigaţie de-a lungul ţărmurilor.
Burghez – locuitor al noilor târguri (burgurilor).
Laic – în afara religiei, mirean, lumesc.
Târg, iarmaroc – piaţă.
Cler – feţe bisericeşti, preoţime şi călugări.
Feudalism, regim feudal – tip de organizare socială specific Evului Mediu.
Breaslă – asociaţie de meşteşugari.
Comună – mod de organizare şi conducerea a oraşelor libere.
Ghildă, hansă – tovărăşie, asociaţie de negustori.
Erezie – abatere de la învăţăturile Bisericii.

Excomunicare – scoatere în afara comunităţii credincioşilor.

Han – conducător al unui trib mongol, titlu luat, apoi, de căpetenia supremă.
Centralizare politică – concentrarea puterii politice în mâna monarhului.
Condotier – căpetenie de mercenari.

106
Comiţi, işpani – dregători regali care administrau comitatele maghiare.
Predie – mică moşie.
Marcă – ţinut de graniţă.
Vlahi, volohi, olahi – denumiri date românilor în Evul Mediu.
Ieniceri, spahii – soldaţi ai armatei otomane.
Tribut – sumă de bani plătită în schimbul păcii.
Ogivă – arc frânt, format din două arcuri de cerc care se întretaie.
Vitraliu – element de decor, din ochiuri de sticlă colorată.
/////////////////////

Evul Mediu – Statele medievale

Statele medievale din occidentul Europei

În secolelele XI – XV, lumea creştină a cunoscut transformări importante atât pe plan economic şi social, cât şi pe
plan politic.
În această perioadă, în unele ţări europene s-a desfăşurat procesul de centralizare politică şi unificare statală.
Datorită unor condiţii specifice, în zone precum cea germanică sau Italia, se va menţine pe durata întregului Ev
Mediu fărâmiţarea statală.
Statele medievale din estul Europei
În statele din centrul, sud-estul şi răsăritul Europei, adâncirea procesului de feudalizare (secolele XI-XII) a avut drept
urmare slăbirea puterii regale, ca în Ungaria, sau a fost însoţită de fărâmiţare politică, precum în Cehia, Polonia sau Rusia
Kieveană.
În aceste ţări, procesul de centralizare s-a desfăşurat între secolele XIII-XV, în condiţiile luptei Ungariei contra turcilor, a
Cehiei şi Poloniei contra expansiunii germanice şi a Rusiei împotriva dominaţiei tătare.

107
Formarea statelor medievale româneşti
Formarea statelor medievale româneşti s-a realizat prin unirea vechilor formaţiuni politice atestate în secolele IX-XIV.
În Transilvania, cucerirea maghiară a dus la formarea unui voievodat autonom, sub suzeranitatea Ungariei.
Ţara Românească şi Moldova s-au constituit în cursul secolului al XIV-lea ca state independente.
Europa creştină şi Imperiul otoman
Decăderea Imperiului bizantin, slăbiciunea statelor din sud-estul Europei, dar şi puternica forţă militară a turcilor au
permis extinderea treptată a graniţelor marelui Imperiu otoman în Europa.
Ţările Române, aflate în calea armatelor de ieniceri şi spahii, au opus o rezistenţă dârză invaziilor.
De-a lungul Evului Mediu, chiar dacă au plătit tribut Porţii, Ţara Românească şi Moldova şi-au păstrat, cu
o autonomie treptat micşorată, organizarea statală proprie.
//////////////////////////

Evul Mediu – Societatea medievală

Societatea medievală
Evului Mediu îi este specific un sistem social şi politic cunoscut sub denumirea de feudalism.
Feudalismul a fost un sistem de organizare a societăţii în care aristocraţia agrară şi militară stăpânea pământul şi
ţăranii.

108
Structurile de acest tip s-au impus în toată Europa în etape diferite, dar s-au dezvoltat mai complet în Franţa, în secolele
IX-XIV.
Nobilii, ţăranii şi orăşenii
Nobilii şi ţăranii erau principalele categorii sociale în orânduirea feudală.
Nobilii, posesori de pământuri, deţineau puterea economică şi politică.
Ţăranii, lucrători ai pământului, şi-au pierdut, în număr tot mai mare, libertatea, ajungând în şerbie.

Alături de aceste categorii, locuitorii oraşelor au început să joace un rol mai tot mai important în viaţa societăţii, pe
măsură ce s-au dezvoltat meşteşugurile şi comerţul.
Biserica în Evul Mediu
Una dintre cele mai importante instituţii ale societăţii medievale a fost Biserica.
Datorită autorităţii lor spirituale atât Biserica catolică (în vestul Europei), cât şi Biserica ortodoxă (în estul continentului)
au jucat un rol deosebit în viaţa politică, spirituală, dar şi economică a statelor din această parte a lumii.
//////////////////////

109
GEOGRAFIE

Vegetaţia, Fauna şi Solurile Europei

Vegetaţia Europei

Vegetaţia naturală este formată din totalitatea plantelor care se întâlnesc pe un anumit teritoriu.

Vegetaţia este influenţată de climă (temperatură, precipitaţii, vânturi), relief, reţeaua hidrografică şi activităţile omului.
Elementul determinant îl constituie clima. De aceea, zonele de vegetaţie urmează destul de exact zonele de climă.
Vegetaţia naturală este cea care a existat până recent şi a fost puţin transformată de om. Multe dintre zonele cu vegetaţie
naturală au fost transformate în terenuri agricole.
Zone de vegetaţie
Tundra
Tundra, situată în nord (Islanda, nordul Scandinaviei şi al Câmpiei Europei de Est), se dezvoltă în condiţii de climă rece. Se
întâlnesc îndeosebi muşchi, licheni şi vegetaţie ierboasă, iar la limita sudică apar şi arbuşti (mesteacăn pitic, salcie pitică).
Taigaua (Pădurile de conifere)
Taigaua ocupă nordul Europei şi este formată, îndeosebi, din molid, brad şi pin, specii cu frunze tot timpul verzi.
Pădurile de amestec 
Pădurile de amestec cuprind conifere şi foioase; ele ocupă o fâşie continuă la sudul pădurilor de conifere.
Pădurile de foioase
Pădurile de foioase ocupă suprafeţe întinse în centrul şi vestul continentului; ele sunt formate din arbori cu frunze căzătoare
(stejar, fag, ulm, tei, arţar, frasin).
Stepa
Stepa cuprinde suprafeţe întinse în nordul Mării Negre şi zona Mării Caspice. Vegetaţia ierboasă (pir, negară, colilie, păiuş)
este adaptată la uscăciune. Spre zona de pădure apar şi arbori; această parte se numeşte silvostepă.
Vegetaţia de semideşert
Vegetaţia de semideşert se întâlneşte în zona Mării Caspice, în condiţii de uscăciune prelungită, şi cuprinde ierburi aspre,
tufişuri, arbori fără frunze.
Vegetaţia mediteraneană
Vegetaţia mediteraneană este specifică bazinului Mării Mediterane şi cuprinde arbori şi arbuşti ce nu-şi pierd frunzele
(stejar verde, stejar de plută, laur, mirt, cimbru), vegetaţie de tufişuri şi arbuşti (denumită maquis şi garriga), plantaţii de
măslini.

110
Fauna Europei
Fauna cuprinde totalitatea animalelor care trăiesc pe un anumit teritoriu.
Fauna este determinată de vegetaţie (unde animalele găsesc adăpost şi hrană) şi de condiţiile de climă.
Înainte de perioada glaciară, când clima era mai caldă, pe teritoriul Europei trăiau antilope, lei, tigri, elefanţi şi alte specii de
animale. În timpul perioadei glaciare, Europa era populată de reni, urşi albi, mamuţi, zimbri, cerbi ş.a. După încheierea
perioadei glaciare s-a modificat şi fauna.
Specii de animale
În nord (în tundră şi taiga)
– ursul alb, vulpea polară, iepurele polar, elanul, hermelina, renul, zibelina şi specii acvatice în mările arctice.
În centru (în pădurile de foioase)
– cerbul, căprioara, jderul, vulpea, lupul, ursul brun, râsul, mistreţul, veveriţa, pisica sălbatică.
În est (în stepă)
– iepurele, hârciogul, popândăul, dropia, reptile.
În sud (în zona mediteraneană)
– reptile, broasca ţestoasă, şerpi, muflonul, şacalul, diferite păsări.
Solurile Europei

Solul este partea afânată de la suprafaţa scoarţei terestre.

111
Este format din minerale, apă, aer, microorganisme, în care se dezvoltă rădăcinile plantelor.
Substanţele organice din sol constituie humusul.
Formarea şi tipul de sol depind de vegetaţie, faună, climă, rocă, relief, precum şi de timp.
Tipuri de soluri
În tundră
– soluri subţiri, rezultate din dezagregarea rocilor, care se dezvoltă pe un strat permanent îngheţat (spodosoluri sau soluri
podzolice).
În taiga
– soluri podzolice şi, pe mari întinderi, turbării.
În zona pădurilor de foioase
– soluri brune, cenuşii şi soluri argiloase bogate în humus.
În stepă şi silvostepă
– se dezvoltă un sol cu o fertilitate deosebită, numit cernoziom.
În zona mediteraneană
– soluri roşcate-castanii şi terra rosa (pe substrat calcaros).
În regiunea semideşertică
– soluri nisipoase şi soluri roşcate.
Europa Centrală

Europa Centrală reprezintă, după poziţia ei geografică, nucleul Europei. Relieful cuprinde trei trepte diferite ca aspect şi
geneză: munţi (sistemul alpino-carpatic), podişuri şi câmpii. Resursele de cărbuni superiori sunt cele mai importante.
Activitatea economică cunoaşte diferenţieri pe ţări, după tradiţiile, resursele şi posibilităţile financiare proprii. Bazinul
Dunării ocupă o parte importantă din această regiune, iar şase ţări nu au ieşire la mare. Peisajul natural a fost transformat de
activitatea umană.
Germania
Germania este una dintre ţările întinse şi populate ale Europei. Relieful său urcă în trepte, dinspre nord spre sud. Are una
dintre cele mai dezvoltate şi dinamice industrii din lume. Sistemul de transporturi este foarte dens şi modern. Germania este a
patra putere industrială din lume. Există câteva concentrări urbane şi industriale, dintre care cea mai importantă este
concentrarea Rin-Ruhr. Germania este principalul motor economic al Uniunii Europene în competiţia acesteia cu celelalte
regiuni dezvoltate din lume.
Elveţia
Elveţia este o ţară puţin întinsă, muntoasă şi dens populată. Este singura ţară din lume în care există patru limbi oficiale. Are
o economie foarte dezvoltată, remarcându-se băncile, producţia de ceasuri şi industria turistică.
Austria

112
Austria este o ţară predominant montană, dar axa ei economică şi urbană o constituie Dunărea. Este o importantă ţară
turistică. În Austria se manifestă un deosebit respect pentru mediul înconjurător şi valorile culturale. Oraşul Viena, deşi este
situat spre marginea ţării, reprezintă centrul economic şi cultural al Austriei şi are o certă vocaţie internaţională.
Polonia
Polonia are un relief predominant de câmpie, care îi oferă largi spaţii agricole, unde se cultivă specii mai rezistente la frig
(secară, orz, cartofi, sfeclă de zahăr). Industria este influenţată de rezervele mari de cărbuni, concentrate în sud. Zona
Katowice este o aglomerare urbană şi industrială bazată iniţial pe exploatoarea cărbunilor superiori.
////////////////////////////

Hidrografia Europei

Hidrografia
Elementele principale ale hidrografiei sunt: râurile, fluviile şi lacurile. În afara acestora, în Europa există ape
subterane (cu izvoare) şi gheţari, iar în jurul ei se află diferite mări şi oceane.
Râuri şi fluvii
Fiecare râu şi fluviu se caracterizează prin următoarele elemente principale:
– lungime (între izvor şi vărsare)
– debit (cantitatea de apă care curge într-un anumit interval de timp; de obicei se exprimă în m3/sec.)
– oscilaţii ale nivelului (înălţimii) şi ale debitului
– surse de alimentare
– caracteristici chimice
– calitatea apei.
Fluvii Europene
Principalele fluvii europene sunt: Volga, Dunărea, Ural, Nipru, Don, Peciora, Nistru, Rin, Elba etc.
Lacuri
Lacurile sunt porţiuni mai joase ale suprafeţei terenului umplute cu apă.
Lacuri glaciare ale Europei
Cele mai mari lacuri, ca întindere, s-au format în depresiuni create de gheţari şi le numim lacuri glaciare.
Lacurile glaciare se întâlnesc în locul fostului gheţar cuaternar din nordul Europei: Ladoga, Onega, Vanem ş.a. sau al
gheţarilor alpini: Geneva, Constanţa, Garda ş.a.
Lacuri de baraj artificial din Europa
Există de asemenea, lacuri de baraj artificial: Roşu, Rîbinsk, Porţile de Fier ş.a.
Alte tipuri de lacuri din Europa
– lagune (Zuider, din Olanda), lacuri tectonice, lacuri în regiuni vulcanice ş.a.

113
Bazine hidrografice
Prin bazin hidrografic se înţelege suprafaţa de pe care îşi adună apele un fluviu sau un râu.
În acelaşi fel putem să vorbim despre bazinele hidrografice ale mărilor şi oceanelor; acestea reprezintă suprafaţa
continentală de unde îşi adună apele râurile şi fluviile care se varsă în marea respectivă.
Limita dintre bazinele hidrografice se numeşte cumpăna apelor.
Bazine hidrografice Europene
Principalele bazine hidrografice europene sunt: Bazinul Mării Caspice, Bazinul Mării Negre, Bazinul Mării
Mediterane, Bazinul Oceanului Atlantic, Bazinul Mării Nordului, Bazinul Mării Baltice, Bazinul Oceanului Arctic.

114
Cehia
Cehia este o ţară de mărime medie atât ca suprafaţă, cât şi ca populaţie. Deşi nu dispune de bogate resurse ale subsolului, cu
excepţia celor de cărbuni, are o industrie diversificată. Are, comparativ cu celelalte ţări foste comuniste, o economie mai
dezvoltată.
Slovacia
Slovacia este o ţară relativ mică atât ca suprafaţă, cât şi ca populaţie. Concentrează, pe teritoriul său, cele mai mari altitudini
din lanţul muntos al Carpaţilor. Nu dispune de resurse însemnate de subsol, dar industria este dezvoltată.
Ungaria
Ungaria, ţară fără ieşire la mare, se suprapune în cea mai mare parte Depresiunii şi Câmpiei Panonice şi este străbătută de
Dunăre. Resursele naturale modeste au limitat dezvoltarea industrială. Budapesta reprezintă o mare concentrare economică şi
umană.
România
România este o ţară carpatică, danubiană şi pontică. Are o economie care depăşeşte posibilităţile resurselor proprii. Oraşul
Bucureşti – capitala ţării – este un oraş mare, de nivel european. Regiunea central-sudică (Braşov – Ploieşti – Bucureşti)
constituie o concentrare industrială importantă la nivelul continentului.
Republica Moldova
Republica Moldova are o economie predominant agricolă. Populaţia vorbeşte majoritar limba română. Are legături strânse cu
ţările vecine şi Federaţia Rusă.

115
////////////////////////////////

Clima Europei (factorii determinanţi, tipuri climatice)

Europa are o climă temperată pe cea mai mare întindere a ei, iar în extremitatea nordică o climă rece (subpolară).
Factorii determinanţi
Factorii principali care determină şi influenţează clima Europei sunt:
– poziţia pe glob în plină zonă temperată;
– articulaţiile ţărmului, care favorizează pătrunderea aerului dinspre Oceanul Atlantic spre interiorul continentului;
– mările care o înconjoară din trei părţi şi favorizează formarea precipitaţiilor;
– curentul Atlanticului de Nord (Curentul Golfului) care încălzeşte clima vestului Europei;
– munţii, care etajează elementele climei.
Tipuri climatice
Elementele climatice de bază (temperatură, precipitaţii, vânturi), la care se adaugă şi altele, duc la stabilirea unor domenii
sau tipuri climatice. Acestea sunt:
a) clima subpolară, rece aproape tot anul, cu veri scurte şi precipitaţii reduse (nordul Europei şi Islanda);
b) clima oceanică, cu ierni blânde şi precipitaţii bogate (ţărmul Oceanului Atlantic, din Peninsula Iberică până în Peninsula
Scandinavă);

116
c) clima continentală, cu precipitaţii reduse şi temperaturi care scad de la sud spre nord (Câmpia Europei de Est);
d) clima mediteraneană, cu temperaturi ridicate vara, ierni blânde şi precipitaţii bogate datorită prezenţei Mării Mediterane
(în jurul Mării Mediterane);
e) clima de tranziţie între tipurile principale (Europa Centrală şi Peninsula Iberică);
f) climat montan; pe munţii înalţi, elementele climei se modifică odată cu creşterea înălţimii (Munţii Alpi, Caucaz, Carpaţi).
///////////////////

Relieful Europei

Tipuri de relief în Europa

Continentul nostru cuprinde mai multe tipuri de relief.

Prin tip de relief înţelegem anumite caracteristici comune ale reliefului.
În Europa principalele tipuri de relief sunt:
– relieful litoral
– relieful fluvial
– relieful carstic
– relieful vulcanic
– relieful glaciar
– relieful structural etc.
Relieful major al Europei
Relieful major al Europei cuprinde trei trepte principale (munţi, dealuri şi podişuri, câmpii) fiecare cu mai multe unităţi
(şi subunităţi) de relief, cu diferite tipuri şi numeroase forme de relief.

117
Munţii
– pot fi mai înalţi (Munţii Alpi, Caucaz, Pirinei, Carpaţi) sau mai joşi (Munţii Scandinaviei, Munţii Ural).
– există munţi foarte vechi (pe structuri geologice caledoniene), vechi (pe structuri hercinice) şi mai noi (pe structuri
alpine).
– există şi munţi vulcanici, formaţi ca urmare a unor erupţii vulcanice recente (Islanda, Etna, Vezuviu).
Podişurile
– sunt caracteristice structurilor hercinice şi alpine şi sunt intercalate cu munţi joşi (formaţi din aceeaşi structură).
Câmpiile
– câmpii pe structuri vechi (Câmpia Europei de Est, Câmpia Finlandei).
– câmpii formate prin acumularea unor materiale transportate de gheţarii care au existat în Nordul Europei, numite şi câmpii
de acumulare glaciară (Câmpia Nord Europeană).
– câmpii litorale (spre Oceanul Atlantic, în nordul Mării Negre şi în jurul Mării Caspice).
– câmpii umplute cu materiale depuse de râuri, denumite câmpii de acumulare fluvială (Câmpia Română, Câmpia
Panonică).
///////////////////////

Europa: Poziţia geografică, Limitele, Întinderea

Europa

118
Europa este continentul nostru, al europenilor. Am putea spune continentul natal, deoarece atât noi, cât şi strămoşii
noştri suntem originari de aici.
Desigur, a fi european nu înseamnă doar să trăieşti, să munceşti şi să locuieşti în Europa. Înseamnă, înainte de toate, să fii la
înălţimea civilizaţiei, tehnologiei şi culturii pe care a dat-o şi o dă acest continent patrimoniului comun al omenirii.
Poziţia geografică a Europei

Din punct de vedere al geografiei fizice, Europa reprezintă o peninsulă, partea nord-vestică a Eurasiei sau a Afro-Eurasiei.
Asia ocupă partea estică a acestei mase continentale și toate împart un platou continental comun.
Limitele Europei
Continentul nostru este înconjurat de oceane şi de mări în vest, în sud şi în nord, dar este strâns legat de Asia, de-a
lungul Munţilor Ural, în partea de est.

Limitele Europei sunt foarte uşor de urmărit spre nord şi vest, dar în sud, în est şi mai ales între aceste două puncte cardinale
(adică în sud-est) se urmăresc mai greu.
În nord – Oceanul Arctic.
În vest – Oceanul Atlantic.

119
În sud, Marea Mediterană desparte Europa de continentul Africa şi comunică cu Oceanul Atlantic prin Strâmtoarea
Gibraltar.
În est, Munţii Ural despart, convenţional, Europa de Asia.
În sud-est, în continuarea munţilor, limita este considerată râul Ural, Marea Caspică şi Munţii Caucaz.
În continuare, Marea Neagră şi Marea Egee (şi zona de legătură dintre ele, adică strâmtoarea Bosfor, Marea
Marmara şi strâmtoarea Dardanele) despart Europa de partea cea mai avansată, vestică, a Asiei, denumită Asia Mică.
Întinderea Europei
Întinderea Europei, între punctele extreme din est şi vest, este de 5600 km, iar în linie dreaptă, de la nord la sud de 3900
km.
Faţă de celelalte continente, Europa are o suprafaţă mică (10 milioane km²).
//////////////////////////

Europa Atlantică

Această parte a Europei este strâns legată şi influenţată de Oceanul Atlantic.

Europa Atlantică include o parte continentală (peste care se suprapun ţări ca Franţa, Belgia, Olanda şi Luxemburg) şi alta
insulară (Regatul Unit şi Irlanda). Dintre aceste state, numai Luxemburgul nu are ieşire la ocean, dar întrucât este strâns
legat atât prin condiţiile naturale, cât şi prin istorie şi economie de Belgia, este firească tratarea sa aici.
Europa Atlantică are caracteristicile geografice influenţate foarte mult de existenţa Curentului Atlanticului de Nord.
Ţărmurile articulate au favorizat dezvoltarea porturilor, a transporturilor navale şi, indirect, crearea unor imperii coloniale.
Resurselor relativ modeste li s-au adăugat cele de hidrocarburi din Marea Nordului.
Franţa
Franţa este una dintre cele mai mari ţări europene, atât ca suprafaţă, cât şi ca populaţie. Are o largă faţadă maritimă (la
Oceanul Atlantic şi Marea Mediterană) şi un relief variat. Are o populaţie omogenă, iar capitala sa, Paris, este unul dintre
cele mai mari şi renumite oraşe ale lumii. Franţa este una dintre principalele puteri economice mondiale, atât ca producţie
industrială, cât şi în ceea ce priveşte agricultura, transporturile, turismul etc. Este a treia ţară cu realizări în domeniul
exploatării spaţiului cosmic. Are, de asemenea, realizări tehnologice de vârf (TGV, avioane supersonice, tehnologii nucleare
ş.a.).
Belgia
Belgia este o ţară cu o economie dezvoltată, deşi are o întindere mică şi resurse reduse. Capitala ţării, Bruxelles, este totodată
o capitală europeană. Cele două comunităţi principale, flamanzii şi valonii, trăiesc împreună într-un stat federal.

120
Luxemburg
Luxemburg este o ţară mică atât ca suprafaţă, cât şi ca populaţie, dar cu o economie dezvoltată şi un sistem financiar eficient.
Are o mare densitate a populaţiei şi un spor natural ridicat. Este legată strâns de Belgia. Deşi şi-a epuizat zăcămintele de
minereu de fier, are o industrie siderurgică dezvoltată.
Olanda
Olanda, ţară cu relief predominant de câmpie, aproape şi-a dublat suprafaţa în ultimele secole, prin construirea polderelor.
Elementele naturale esenţiale sunt faţada la Marea Nordului şi fluviul Rin. Este ţara cu cea mai mare densitate a populaţiei
din Europa, cu o mare concentrare în Randstad Holland. Are o industrie dezvoltată şi diversificată, care îmbină ramurile
tradiţionale cu cele moderne, şi cea mai performantă agricultură din lume.
Regatul Unit
Regatul Unit, relativ redus ca întindere, dar foarte populat, îşi păstrează un loc important în lumea contemporană. Din această
ţară a pornit „revoluţia industrială” modernă. Economia, diversificată şi de înaltă eficienţă, are o nouă bază de dezvoltare,
datorită exploatărilor de hidrocarburi din Marea Nordului. Aglomeraţia urbană a Londrei este una dintre cele mai importante
concentrări economice, umane şi financiare ale lumii contemporane.
Irlanda
Irlanda este o ţară insulară de întindere medie şi cu populaţie redusă. În ultima vreme, economia irlandeză a fost foarte
dinamică şi în continuă diversificare.
/////////////////////////

121
Europa Sudică (1)

Europa Mediteraneană (sau Sudică)

Unităţile componente majore ale Europei Mediteraneene (sau Sudice) sunt cele trei peninsule sudice ale Europei
(Peninsula Italică, Peninsula Iberică şi Peninsula Balcanică). Caracteristicile fizico-geografice şi umane ale acestora
diferă între ele şi pe unităţi mai mici în interiorul acestora.
Condiţiile naturale au avut rol important în formarea civilizaţiilor greacă şi romană, care stau la baza actualei
civilizaţii europene. Marea Mediterană a avut un rol deosebit în evoluţia istorică şi dezvoltarea economică a ţărilor
din regiune.
Italia
Italia are o poziţie ce şi-a pus amprenta pe istoria şi geografia ei: situarea în bazinul Mării Mediterane şi legătura cu
Europa prin lanţul curbat al Munţilor Alpi. Deşi are resurse naturale reduse şi o întindere mică, Italia este – datorită
tradiţiei, organizării şi talentului locuitorilor săi – a cincea putere economică a lumii contemporane.
Prin climă, vegetaţie şi agricultură este cea mai tipică ţară mediteraneană. Italia este formată din trei părţi: o
parte cotinentală (cu Alpii şi Câmpia Padului), o parte peninsulară (Peninsula Italică) şi o parte insulară. Potenţialul
turistic deosebit al Italiei atrage anual aproape 40 milioane de turişti. O parte din prezentul Italiei este continuarea unei
îndelungate istorii ce îşi are originile în Imperiul Roman.
Spania
Spania, ţară ce ocupă cea mai mare parte a Peninsulei Iberice, face trecerea de la Oceanul Atlantic la Marea
Mediterană. Predomină Meseta, un podiş vechi şi masiv, înconjurat de lanţuri muntoase înalte. Cele două mari oraşe ale
Spaniei (Barcelona şi Madrid) şi aglomerările urbane înconjurătoare concentrează cele mai importante activităţi
economice.
Turismul face din această ţară una dintre cele mai frecventate regiuni de pe glob. Spania este astăzi o ţară modernă şi
activă la nivelul Uniunii Europene şi al lumii contemporane.
Portugalia
Portugalia, ţară iberică larg deschisă spre Oceanul Atlantic, are caracteristici care justifică apartenenţa ei la Europa
Mediteraneană. Dezvoltarea economică are dimensiuni modeste, dar este completată de o deosebită activitate turistică.

122
Grecia
Fragmentarea deosebită a reliefului şi a ţărmurilor face din teritoriul Greciei o regiune de o remarcabilă originalitate
geografică, poate unică pe glob. Grecia de astăzi este antrenată activ, îndeosebi prin apartenenţa ei la Uniunea Europeană,
în procesul de evoluţie a lumii contemporane.
Bulgaria
Bulgaria, ţară în acelaşi timp continentală şi dunăreană (în nord), pontică (în est) şi mediteraneană prin deschiderea spre
sud, pare a sintetiza cel mai bine atributele de ţară balcanică, în sensul bun şi geografic al cuvântului. Munţii Balcani dau o
personalitate proprie Bulgariei.
Albania
Albania este una dintre puţinele ţări europene în care predomină populaţia rurală. Poporul albanez, cu origini istorice
îndepărtate, are numeroase trăsături tradiţionale.
/////////////////////////
Europa de Est

Europa de Est, care ocupă aproape jumătate din suprafaţa continentului, are aspectul unei regiuni mai omogene şi mai
uniforme decât celelalte părţi ale sale. Această caracteristică este datorată în primul rând reliefului jos şi uniform pe întreaga
sa întindere pe care celelalte componente (clima, râurile, vegetaţia) se suprapun, împrumutându-i dimensiunea spaţială.
Belarus este o ţară cu un relief predominant de câmpie. Activitatea economică este dominată de capitala ţării, oraşul Minsk.

123
Ucraina, a doua ţară europeană ca întindere, are mari resurse de cărbuni şi fier şi o agricultură extensivă. Principala
concentrare industrială de nivel european şi mondial este Donbassul.
Federaţia Rusă are dimensiunile unui continent, iar unităţile de relief au întinderi foarte mari. Clima reflectă zonalitatea
factorilor care o generează şi determină zonalitatea vegetaţiei. Federaţia Rusă dispune de resurse variate şi bogate (fier,
cărbuni, petrol, gaze naturale etc.), fiind, pe ansamblu, ţara cu cele mai importante resurse naturale. Întinderea mare a
teritoriului creează dificultăţi în întreţinerea unor legături strânse între diferite regiuni. Partea europeană a Federaţiei Ruse
este comparabilă, din punct de vedere economic, cu restul continentului.
/////////////////////////

124
EDUCAȚIE TEHNOLOGICĂ
Rolul familiei în consumul şi producţia de bunuri şi servicii

Familia
De-a lungul timpului, oameni au trăit în grupuri mai mici sau mai mari. Cel mai mic grup social format este familia.
Familia este un grup social format din tată, mamă, copiii acestora precum şi alte rude de acelaşi sânge (bunici, nepoţi,
unchi etc.).
Familia îndeplineşte mai multe funcţii: biologică, economică, educativă.
Rolul economic al familiei este foarte important şi rezultă din faptul că membrii săi participă la producerea de
bunuri materiale şi servicii, dar şi la consum.

Producţia de bunuri şi servicii

În întreprinderi oamenii desfăşoară activităţi economice de producţie, prin care se obţin bunuri materiale şi servicii.
Bunurile materiale
Bunurile materiale sunt produse obţinute, de regulă, prin activităţi de prelucrare a materiilor prime (în industria
alimentară, industria construcţiilor de maşini, în industria electrotehnică etc.).
Serviciile
Serviciile sunt activităţi desfăşurate de unii oameni, cu scopul de a satisface nevoile altora; ele nu au forma fizică a unui
bun material; de exemplu, activitatea doctorului, a funcţionarului de la bancă, a vânzătoarei, a factorului poştal etc.
Schimbul

125
Schimbul reprezintă activitatea economică prin care se distribuie bunurile materiale prin procesul de vânzare-cumpărare.
Consumul
Consumul reprezintă folosirea unor bunuri şi servicii de care oamenii au nevoie.
Autoconsumul
Pe lângă activitatea de la locul de muncă, părinţii, dar şi copiii, desfăşoară acasă activităţi productive prin care obţin bunuri
şi servicii destinate autoconsumului.
//////////////////////////////

Materii prime – Lemnul, Răşinoasele (brad, molid, pin), Foioasele (fag, stejar, plop, salcâm, frasin, nuc)

Materii prime – Lemnul

Plantele lemnoase (arborii), care furnizează lemnul ca materie primă, se împart în două grupe: răşinoase şi foioase.
Răşinoasele
Răşinoasele sunt plante cu frunze înguste, asemănătoare unor ace, care rămân verzi tot timpul anului. Florile lor sunt
grupate în formă de conuri (de aceea se mai numesc conifere). Aceşti arbori conţin răşină, care le dă şi numele
de răşinoase. Dintre răşinoase, de interes pentru realizarea unor produse sunt: bradul, molidul, pinul, laricea, tisa etc.
Bradul
Bradul este cel mai răspândit arbore din pădurile noastre de la munte; are înălţime mare, ajungând şi până la 40 – 50 m.
Lemnul de brad are culoarea alb-gălbuie, este uşor, moale şi se prelucrează uşor. Se foloseşte la fabricarea cherestelei,
hârtiei, chibriturilor, în construcţii etc.
Molidul
Molidul este tot un arbore de talie mare şi are coaja de culoare roşiatică; de aceea este denumit şi brad roşu. Are lemnul
moale, cu luciu mătăsos şi pungi de răşină. Se utilizează la fabricarea cherestelei, a mobilei şi instrumentelor muzicale; răşina
este folosită pentru obţinerea terebentinei din care se fabrică lacurile.
Pinul
Pinul are înălţime mai mică, de maxim 40 m şi coaja se desprinde în foiţe lungi şi subţiri; coroana este alungită când copacul
este tânăr şi devine apoi neregulată.

126
Foioasele
Foioasele sunt plante cu frunze căzătoare, în formă de foaie de unde le vine şi numele. Seminţele sunt închise în fruct.
Speciile de foioase importante pentru industrie sunt: fagul, stejarul, plopul, salcâmul, frasinul, nucul etc.
Fagul
Fagul creşte în pădurile de deal şi de la poalele munţilor, fiind un arbore cu înălţime de până la 30 – 40 m; are scoarţa netedă,
cu pete albicioase. Lemnul de fag este greu şi tare, de culoare albă-roşiatică. Se foloseşte în industria mobilei, la fabricarea
furnirelor. Pentru a avea o culoare uniformă şi proprietăţi de prelucrare superioare, lemnul de fag se abureşte.
Stejarul
Stejarul poate ajunge până la 30 – 40 m înălţime, având o coroană largă şi neregulată. Frunzele sunt mari, lucioase şi crestate.
Fructele se numesc ghinde şi sunt consumate de animalele pădurii. Lemnul are o culoare care variază între alb-găbui şi brun.
Datorită rezistenţei în apă şi în aer uscat, se foloseşte în lucrările de tâmplărie (pentru confecţionarea uşilor şi ferestrelor), în
construcţii. Din lemn de stejar se execută parchet şi mobilă de calitate superioară.
Plopul
Plopul are lemnul uşor şi moale, cu structură uniformă, fapt ce-i determină utilizarea la fabricarea furnirelor, lăzilor de
ambalaj etc.
Salcâmul
Salcâmul este un lemn tare, rezistent la acţiunea apei şi de aceea se foloseşte pentru execuţia stâlpilor de garduri.
Nucul

127
Nucul are lemnul de culoare castaniu-cenuşie cu dungi închise, care dau obiectelor lucrate înfăţişare şi aspect frumoase. Din
lemn de nuc se realizează mobilă şi obiecte de artă, furnire.
////////////////////////////////
Protecţia consumatorului

În ţara noastră, drepturile consumatorului sunt protejate şi reglementate prin Legislaţia pentru protecţia consumatorilor.
Potrivit acestor legi, pentru protecţia consumatorilor se au în vedere trei obiective:
1. Protecţia vieţii, sănătăţii şi securităţii consumatorilor
În acest sens, se interzice comercializarea de produse şi prestarea de servicii care pot pune în pericol viaţa, sănătatea sau
securitatea consumatorilor. Comercializarea produselor este permisă numai în cadrul termenului de valabilitate stabilit. Se
interzice producerea sau comercializarea produselor falsificate sau contrafăcute.
2. Protecţia intereselor economice ale consumatorului
Aceasta se referă la următorul fapt: consumatorii au dreptul de a pretinde agenţilor economici remedierea sau înlocuirea
gratuită a produselor şi serviciilor obţinute, precum şi despăgubiri pentru pierderile suferite ca urmare a deficienţelor
constatate în cadrul termenului de garanţie sau de valabilitate.

3. Informarea şi educarea consumatorului

Consumatorul are posibilitatea de a face alegerea produselor şi serviciilor oferite, în funcţie de interesele proprii, după ce a
fost informat corect, complet şi precis asupra caracteristicilor esenţiale ale acestora. Informarea consumatorilor despre

128
produsele oferite se face prin elemente care se înscriu la vedere, pe produs, etichetă, ambalaj, instrucţiuni de
folosire care însoţesc produsul etc. Indiferent de ţara de origine a produsului, informaţiile se scriu (şi) în limba română.
La nivel naţional, coordonarea activităţii în domeniul protecţiei consumatorilor este asigurată de către Autoritatea
Naţională pentru Protecţia Consumatorilor (ANPC), care este organ în subordinea Guvernului.
În scopul protejării vieţii şi sănătăţii consumatorilor, ANPC colaborează şi cu alte organisme de control, cum ar fi: Garda
Financiară, Inspectoratul General al Poliţiei, Direcţia de Medicină Preventivă, Direcţia Sanitar-Veterinară.
/////////////////////
Nevoi şi dorinţe

Nevoile (Trebuinţele)
Nevoile sunt necesităţi ale oamenilor, manifestate sub diferite forme; ele sunt satisfăcute prin consum de bunuri materiale
şi servicii.
Fiecare familie are nevoie de hrană, îmbrăcăminte şi o locuinţă; acestea sunt folosite pentru a-şi asigura existenţa şi
dezvoltarea.
Nevoile fiziologice, spirituale, sociale
La fiecare dintre noi, dar şi în cadrul grupului din care facem parte (familie, clasă, şcoală), apar:
– nevoi fiziologice (hrană, apărare împotriva factorilor de mediu, asigurarea sănătăţii)
– nevoi spirituale (educaţie, cultură)
– nevoi sociale (convieţuirea omului în societate).
Nevoia de hrană este satisfăcută prin alimentaţie.
A avea un adăpost, o casă este o nevoie.
Dorinţele
Estetica şi calitatea produselor alimentare, prezenţa la masă a tuturor membrilor familiei, sunt dorinţe care pot, sau nu, să
însoţească nevoia de hrană.
A locui într-o vilă de lux este o dorinţă pe care numai unele familii şi-o pot îndeplini.
Dorinţele sunt stări sufleteşti ale oamenilor care tind, aspiră către ceva (vizionarea unui spectacol, participarea la o
excursie etc.).

129
Resursele
Alimentele de origine vegetală (legume, fructe, cereale) şi animală (ouă, carne, lapte şi derivatele lor) se folosesc
pentru obţinerea preparatelor culinare.
Alimentele, gazele naturale sau energia electrică (utilizate la funcţionarea aragazului pentru prepararea termică a acestora)
alături de banii cheltuiţi pentru procurarea lor, precum şi munca depusă pentru obţinerea preparatelor reprezintă resursele,
adică elementele folosite pentru satisfacerea unei nevoi (de hrană, în cazul nostru).
Satisfacerea nevoilor
Pentru a satisface diversele nevoi, dar şi dorinţe, oamenii consumă bunuri; acestea sunt obţinute prin activităţi de
producţie desfăşurate în familie şi prin cumpărare.
Serviciile permanente (furnizarea apei, energiei electrice şi termice, telefonul, radioul, transportul în comun) ale unor agenţi
economici trebuie achitate lunar de către familie.
Bunurile şi serviciile reprezintă priorităţi în consum şi satisfac nevoile zilnice ale fiecărei familii; achiziţionarea şi plata lor
nu poate fi amânată.
Economiile
Din salariile părinţilor, scăzând cheltuielile importante, rămâne o mică sau o mai mare parte, ce constituie economiile;
în funcţie de valoarea acestora, părinţii decid ce dorinţe pot fi îndeplinite.

130
Nevoile de bază
Hrana, îmbrăcămintea, locuiţa etc. sunt nevoi de bază satisfăcute în cadrul familiei.
Nevoile particulare
Nevoile fiecărui membru sunt nevoi particulare şi sunt îndeplinite la nivelul grupului din care fac parte (familie, clasă).
Nevoile colective
Nevoile colective sunt comune tuturor membrilor grupului (clasei sau claselor din şcoală).
///////////////////////

131
BIOLOGIE CLS 6

Excreţia şi aparatul excretor

Din activitatea celulelor organismului rezultă şi substanţe nefolositoare, care sunt eliminate din corp prin mai multe
căi: respiraţie, piele şi urină.
Excreţia
Excreţia reprezintă procesul de eliminare a substanţelor rezultate în urma procesului de metabolism, alături de
alte materiale inutile organismului.
Aparatul excretor
Aparatul excretor este alcătuit din rinichi şi din căile urinare sau de conducere şi de eliminare a urinei: uretere, vezică
urinară, uretră.
Rinichii
Rinichii sunt aşezaţi în abdomen, în regiunea şalelor, de o parte şi de alta a coloanei vertebrale şi au forma unor boabe de
fasole.
Rinichii au culoarea roşu închis, fiind bogaţi în vase de sânge.

Ureterele, Vezica urinară

132
Din partea scobită a fiecărui rinichi iese un conduct, numit ureter.
Ureterele se deschid în vezica urinară.
Urina formată în rinichi se scurge prin uretere şi se acumulează în vezica urinară.
Uretra
Din vezica urinară, urina este evacuată la exterior printr-un conduct numit uretră.
Funcţiile de nutriţie
Aparatele digestiv, respirator, circulator şi excretor contribuie la hrănirea şi îndepărtarea substanţelor
nefolositoare organismului. În acest mod se asigură funcţiile de nutriţie care întreţin viaţa.
Prin funcţiile de nutriţie se realizează schimbul permanent de substanţe şi energie între organism şi mediul înconjurător.
Când acest schimb este întrerupt, intervine moartea organismului.
//////////////////////

Biologie – Ştiaţi că… (1)

Musca de casă este transmiţătorul unor boli ca: febra tifoidă, tuberculoza, dizenteria, holera şi boli produse de viermi
paraziţi.
Există peste 250.000 de specii de gândaci, foarte mulţi fiind dăunători.
Albinele lucrătoare, dintr-o familie, produc într-o zi 1 kg de miere.
Pentru a obţine 1 g de venin sunt necesare 10.000 de albine.
Există rase de fluturi-de-mătase care se pot hrăni cu frunze de stejar.
Firul de mătase, însă, este de calitate inferioară. Dintr-un kilogram de gogoşi de mătase se obţin 100 g de fire de mătase.
La molia de haine zboară numai masculul.
Nălbarul este fluturele cel mai frecvent întâlnit în livezile şi pădurile de foioase.
Ştiuca şi crapul au mirosul slab dezvoltat, iar somnul şi anghila au mirosul bine dezvoltat.

133
Există crapi cu solzi puţini şi mari. Ei se numesc crapi oglindă.
Peştii distrug obiectele din apă şi percep culorile.
Unii peşti construiesc cuiburi pentru ouă şi le păzesc până ies puii.
Crapul este originar din China. A fost adus în Europa în sec XIII.
Păstrăvul deţine recorduri: înoată cel mai repede, 31 km/h, sare din apă până la 60 cm înălţime şi femela depune cele mai
multe ouă.
Brotăceii pot să depună ouă în tecile frunzelor.
În Africa Ecuatorială trăieşte o broască gigant: 3,5 kg şi 75 cm lungime.
////////////////////////
Crapul

Crapul trăieşte în ape dulci, bogate în vegetaţie. Corpul lui este alcătuit din cap, trunchi şi coadă.
Capul este turtit şi fără solzi. Cele două perechi de mustăţi de pe buza superioară servesc la pipăit. Ochii sunt rotunzi,
fără pleoape, iar în spatele lor se află operculele. Căpăcelele de pe laturile capului se numesc opercule. Ele acoperă branhiile
care sunt organe de respiraţie.
Trunchiul este turtit lateral şi are solzi rotunjiţi, care se acoperă unii pe alţii. Glandele din piele secretă mucus, de aceea
peştele este alunecos.
Pe laturile corpului se află linia laterală cu ajutorul căreia peştele simte curenţii şi obstacolele din apă.

134
Pe trunchi se află înotătoarele perechi: pectorale şi abdominale, iar cele neperechi sunt: dorsală, anală, codală. Crapul
înoată prin mişcările ondulatorii produse de musculatura trunchiului şi a cozii, cu care loveşte apa, la stânga şi la dreapta,
împingând corpul înainte. Înaintarea este favorizată şi de forma hidrodinamică a corpului, dar şi de mucusul care îl acoperă.
Înotătoarele perechi servesc drept cârmă, iar cele neperechi pentru echilibru şi mai puţin pentru înaintare.
Pentru înot crapul foloseşte vezica înotătoare situată sub coloana vertrebrală. Vezica are două compartimente, este legată
printr-un tub de faringe şi se umple cu un gaz, numit azot. În funcţie de cantitatea de gaz din vezică peştele înoată la
adâncimi diferite.
Crapul se hrăneşte cu animale mici şi plante din apă. Este omnivor. Hrana trece din apă în cavitatea buco-faringiană,
printr-un esofag scurt şi ajunge în intestin, care se deschide la exterior prin orificiul anal. Stomacul nu este diferenţiat.

Respiraţia se face cu ajutorul branhiilor, ca nişte lame, bine vascularizate aşezate în camerele branhiale. În inspiraţie, când
apa scaldă branhiile şi au loc schimburile de gaze, operculele sunt închise. În expiraţie, operculele se ridică şi apa cu dioxid
de carbon iese din camerele branhiale.
Inima are două camere: un atriu şi un ventricul. Vasele de sânge sunt: arterele, capilarele şi venele. Sângele oxigenat nu se
amestecă cu cel neoxigenat. Circulaţia sângelui şi organele de excreţie sunt mai simple ca la iepure.
La crap există sexe separate. Masculii au testicule, iar femelele ovare. Celulele sexuale sunt eliminate prin orificiul genital
aşezat lângă orificiul anal. Femelele depun ouăle (icrele) în apă, iar masculii depun peste ele lapţii. Fecundaţia are loc în apă
şi se numeşte fecundaţie externă. Din ouă fecundate ies puii.

135
Temperatura corpului la peşti este variabilă. Iarna peştii stau în amorţire pe fundul apei până primăvara. Forma
corpului, aşezarea solzilor, mucusul, înotătoarele, linia laterală, vezica înotătoare şi respiraţia branhială sunt adaptări la
mediul acvatic.
În apele dulci trăiesc şi peştii răpitori, ca: ştiuca, bibanul, şalăul, somonul şi păstrăvul.
//////////////////////////
Himenoptere, Albina, Caractere generale ale himenopterelor

Himenoptere
Albinele trăiesc în familii numeroase, de 10.000 – 50.000 de indivizi, adăpostite în stup. Într-o familie sunt 3 tipuri de
albine: matca (regina), albine lucrătoare şi trântori, ducând o viaţă socială.
Albinele lucrătoare strâng nectarul florilor, care în guşă se amestecă cu salivă şi se transformă în miere. Mierea este depusă
în cămăruţele hexagonale ale fagurelui de ceară. Albinele lucrătoare sunt cele mai numeroase şi îndeplinesc toate muncile în
stup: curăţă stupul, hrănesc şi îngrijesc larvele şi matca, construiesc fagurii, apără familia de duşmani şi prepară
mierea. Albinele lucrătoare trăiesc aproximativ 3 luni.
Matca este una singură într-un stup şi depune 2.000 – 3.000 de ouă pe zi. Ea trăieşte 5 ani.
Trântorii nu au ac. Într-o familie sunt câteva sute şi se împerechează cu matca. Toamna, albinele lucrătoare le rup aripile şi-i
alungă din stup, pentru că se hrănesc cu miere.
Albina
Corpul albinei este gros şi păros. Capul poartă două antene subţire, îndoite în unghi drept, cu care miroase şi pipăie. Între cei
2 ochi compuşi sunt 3 oceli sau ochi simpli aşezaţi în triunghi. Albina are vederea foarte bună. Gura este înconjurată de
aceleaşi piese ale aparatului bucal ca şi la cărăbuş. Cu mandibulele prelucrează ceara şi construieşte fagurii. Buza inferioară
este alungită, păroasă şi formează un jgheab cu care linge şi suge nectarul din flori. Maxilele înconjoară limba. Aparatul
bucal este adaptat pentru lins şi supt. Albinele îşi fac provizii de miere pentru iarnă.
Pe torace există două perechi de aripi subţiri, trasparente, străbătute de nervuri, de unde denumirea de himenoptere (de la
grec. himenos = membrană subţire; ptera = aripă). Cele două aripi de pe fiecare parte a toracelui, în timpul zborului se leagă
printr-un mecanism numit „frână”. Datorită acestui mecanism, dar şi muşchilor puternici ai aripilor, albinele lucrătoare
zboară câte 4 – 5 km, cu viteza de 30 km/oră, în căutarea nectarului.
Pe partea ventrală a celor 3 segmente ale toracelui se află 3 perechi de picioare articulate, terminate cu gheare. Pe perechea a
3-a de picioare, albina are periuţe şi coşuleţe sau paneraşe pentru strânsul polenului de pe corpul ei păros. Pe partea inferioară
a abdomenului se găsesc glandele cerii care secretă ceară sub forma unor solzi, pe care albina lucrătoare îi apucă cu ghearele
ultimei perechi de picioare. Îi duce la gură, îi amestecă cu salivă, frământându-i cu mandibulele şi construieşte fagurii.

136
Ultimul segment al abdomenului poartă un ac veninos, pus în legătură cu o glandă cu venin. Cu acesta injectează mierea
pentru a nu se altera. Albina se apără cu acul, înţepând duşmanul. Veninul se scurge în rană producând usturime. Ultimul
segment al abdomenului se rupe. Acul rămâne în pielea duşmanului, iar albina moare. Acul trebuie scos.
Albinele se înmulţesc prin ouă. Metamorfoza albinei este completă. Matca depune ouăle în celulele fagurelui de ceară. În
celulele mici depune ouă fecundate. După 4 zile ies larve mici, care sunt hrănite de albinele lucrătoare cu miere şi polen.
Larvele se transformă în nimfe şi apoi în adulţi. Metamorfoza albinelor lucrătoare durează 21 de zile. Ouăle nefecundate sunt
depuse de matcă în celulele mijlocii. Din ele, ies trântorii şi metamorfoza durează 24 zile. Din ouăle depuse în celulele mari,
numite botci, ies larve care vor deveni mătci. Larvele sunt hrănite de albinele lucrătoare cu lăptişor de matcă. Metamorfoza
durează 16 zile. Când numărul albinelor este prea mare, matca bătrână cu o parte din albine părăsesc stupul, adică roiesc.
Albinele iernează în stup, înghesuite, pentru a-şi asigura căldura necesară. Ramura agriculturii care se ocupă cu creşterea
albinelor se numeşte apicultură (de la numele albinei = Apis).
Caractere generale ale Himenopterelor
– Au două perechi de aripi membranoase.
– Aparatul bucal este adaptat pentru lins şi supt.
– Metamorfoza este completă.
//////////////////////////

Diptere, Caractere generale ale dipterelor

137
Diptere
Musca de casă are corpul alcătuit ca şi cel al cărăbuşului.
Pe capul mobil, antenele sunt scurte şi îndepărtate înainte.
Aparatul bucal reprezintă o trompă lăţită, terminată cu 2 lobi cărnoşi, străbătuţi de canale. Trompa este formată din buza
superioară şi cea inferioară. Aparatul bucal este adaptat pentru dizolvat şi supt.
Pe torace se prind o pereche de aripi membranoase, bine dezvoltate, cealaltă pereche fiind redusă (balansiere). Acestea au
rol în menţinerea echilibrului în zbor. Din acest motiv, muştele se numesc diptere (de la grec. di = doi, ptera = aripă).
Picioarele articulate se termină cu perniţe moi şi lipicioase. Cu ele aderă pe suprafeţe netede sau lucioase.
Se înmulţesc prin ouă depuse pe gunoaie, iar ţânţarii le depun pe suprafaţa bălţilor.
Diptere mai sunt tăunii şi ţânţarii.

Caractere generale ale dipterelor

– Au o pereche de aripi membranoase bine dezvoltate; a doua pereche este redusă.
– Aparatul bucal este adaptat pentru supt sau pentru înţepat şi supt.
– Picioarele, terminate cu gheare, au perniţe moi şi lipicioase.
– Se înmulţesc prin metamorfoză completă.
//////////////////////

138
Locomoţia, Sistemul osos, Sistemul muscular

Locomoţia
Mişcarea este însuşirea fundamentală a întregii lumi vii.
Locomoţia este mişcarea efectuată cu scopul deplasării animalului dintr-un loc în altul.
La iepure, ca şi la celelalte mamifere, mişcarea se realizează cu ajutorul sistemului osos şi al sistemului muscular.
Sistemul osos

Totalitatea oaselor din organism formează sistemul osos.

Scheletul este reprezentat de oasele din organism, aşezate în poziţia naturală.
Oasele îndeplinesc următoarele roluri: dau forma corpului, susţin şi apără organele interne, iar împreună cu
muşchii constituie organele de mişcare sau de locomoţie.
Scheletul iepurelui are 3 părţi componente: scheletul capului, al trunchiului şi al membrelor.
Scheletul capului
Scheletul capului este format din cutia craniană (alcătuită din oase late) şi oasele feţei: maxilarul superior şi maxilarul
inferior sau mandibula. Cutia craniană adăposteşte creierul.

Scheletul trunchiului

139
Scheletul trunchiului este format din coloana vertebrală, stern sau osul pieptului şi coaste. Porţiunea coloanei vertebrale de
care se prind coastele formează împreună cu sternul cutia toracică. Ea adăposteşte inima şi plămânii.
Toate animale care au coloană vertebrală se numesc vertebrate. Animalele care nu au coloană vertebrală se
numesc nevertebrate.
Coloana vertebrală este formată din oase scurte numite vertebre. În canalul vertebral, format prin suprapunerea vertebrelor,
este adăpostită măduva spinării.
Scheletul membrelor
Scheletul membrelor este format din oasele membrelor anterioare şi posterioare. Oasele membrelor sunt sunt de forme şi
lungimi diferite, lungi, late, scurte, şi se prind între ele prin încheieturi sau articulaţii.
Sistemul muscular
Sistemul muscular este alcătuit din totalitatea muşchilor din organism.
Muşchii se prind de oase prin tendoane. Ei sunt de forme şi mărimi diferite.
Contracţia muşchilor fixaţi pe oase face posibilă mişcarea.
//////////////////
Circulaţia sângelui şi aparatul circulator

Sângele
– lichid roşu cu gust sărat
– este o formă de ţesut conjunctiv
– este compus din plasmă şi celule sau elemente figurate, unele roşii – numite globule roşii, altele albe – numite globule
albe.
Plasma
Plasma transportă substanţele nutritive, de la intestinul subţire la celule, hrănind organismul, apoi transportă substanţele
nefolositoare, de la celule la rinichi, pentru a fi apoi eliminate.
Globulele albe
Globulele albe apără organismul împotriva microbilor.
Globulele roşii
Globulele roşii transportă oxigenul de la plămâni la celule, apoi transportă dioxidul de carbon de la celule la plămâni,
pentru a fi eliminat.
Circulaţia sângelui
Rolul sângelui, prin componentele lui, poate fi îndeplinit datorită circulaţiei acestuia prin organism.
Circulaţia sângelui este realizată de aparatul circulator.

140
Aparatul circulator
Aparatul circulator este format din inimă şi vase de sânge.
Inima
Inima este localizată în cavitatea toracică între cei 2 plămâni.
Inima funcţionează ca o pompă.
Este un organ musculos, care are în interior 4 cămăruţe: două la bază, numite atrii, şi două spre vârf, numite ventricule.
Vasele de sânge
Când muşchiul inimii se contractă, sângele este împins din vetricule în corp prin vase de sânge numite artere.
Când muşchiul inimii se relaxează, atriile aspiră sângele, care se întoarce din corp la inimă, prin vase de sânge numite vene.
Cele mai fine vase de sânge sunt capilarele.
Circulaţia sângelui
Circulaţia sângelui este dublă şi completă: marea şi mica circulaţie.
Circulaţia mare
Circulaţia mare este drumul sângelui de la inimă la celelalte organe şi înapoi la inimă.
Sângele încărcat cu oxigen şi substanţe nutritive pleacă din ventricului stâng, prin artera aortă, la toate organele, unde
lasă substanţele nutritive şi oxigenul. El se încarcă cu dioxid de carbon şi substanţe nefolositoare, întorcându-se la inimă, în
atriul drept, prin cele două vene cave.
Circulaţia mică

141
Circulaţia mică sau circulaţia pulmonară este drumul sângelui de la inimă la plămâni şi înapoi la inimă.
Din atriul drept sângele trece în ventriculul drept şi de aici, prin artera pulmonară, ajunge la plămâni. Aici lasă dioxidul
de carbon şi se încarcă cu oxigen, ajungând prin cele patru vene pulmonare în atriul stâng.
/////////////////

Zonele biogeografice şi răspândirea animalelor pe glob

Zona ecuatorială
Condițiile climatice favorabile din această zonă extrem de caldă și umedă permit existența unei mari diversități de animale.
Cele mai multe (șerpi, insecte, maimuțe, fluturii, păsări viu colorate) trăiesc în coroana arborilor unde găsesc o hrană
abundentă. Principalele adaptări ale animalelor arboricole se referă la posibilitățile lor de a face salturi și de a se agăța de
ramurile arborilor.
Zona savanelor
În funcție de condițiile existente în cele două anotimpuri ale anului, viața animalelor din savană se desfășoară în mod diferit.
În anotimpul secetos, dispariția ierburilor determină migrarea unor păsări și mamifere spre locurile unde își pot găsi hrana. În
anotimpul ploios, bogăția ierburilor oferă hrană îmbelșugată numeroaselor mamifere erbivore (girafe, zebre, antilope).
Zona deşerturilor
Deșerturile sunte regiunile cele mai uscate de pe Pământ. Multe animale se adăpostesc în timpul zilei și ies la căderea nopții
în căutarea hranei. Ele sunt capabile să supraviețuiască cu foarte puțină apă. De exemplu, cămila poate să nu bea apă
săptămâni întregi, pentru că o înmagazinează în cantitate mare în stomacul ei buretos.
Zona mediteraneană
Este caracterizată prin temperaturi ridicate și numeroase animale sunt adaptate la activitatea nocturnă (păsări, viezuri,
hiene, lilieci), adăpostindu-se în timpul zilei. Altele rezistă însă la căldură, căutându-și hrana ziua.
Zona de stepă
Această zonă cuprinde întinse terenuri acoperite cu iarbă, care adăpostesc numeroase rozătoare (popândăi, șoareci de câmp)
ce își sapă galerii în pământ. Culoarea animalelor din stepă este cafeniu-cenușie, asemănătoare pământului și ierburilor
uscate.
Zona pădurilor de foioase şi conifere
Verile puțin călduroase și iernile relativ blânde oferă hrană din abundență numeroaselor animale care o populează.
Zona de taiga
Animalele caracteristice acestei zone (elani, veverițe, șoareci, urși bruni) s-au adaptat iernilor aspre și verilor friguroase.
Unele animale își fac rezerve de hrană în timpul verii, altele intră în hibernare. Elanul are picioare lungi, care îi permit să
alerge prin zăpada moale.

142
Zona de tundră
Deși clima este neprielnică și solul înghețat aproape tot anul, mai multe animale s-au adaptat condițiilor de viață. Astfel,
culoarea unora (bufnițe, potârnichi, vulpi, iepuri) a devenit albă ca a zăpezii, apărându-se mai bine de dușmani, iar renul are
degetele acoperite cu copite late, care îl împiedică să se afunde în zăpadă.
Zona polară
Aici, animalele reușesc să trăiască pe gheață și chiar în apa înghețată a Arcticii și Antarcticii. Blana lor deasă (urşi polari),
stratul de grăsime de sub piele (foci), penajul des și umflat (pinguni) le permit să-și păsteze căldura corpului.
////////////////////

Iepurele

Iepurele este un animal care trăieşte în zonele de câmpie şi de deal, pe ogoare, în livezi şi păduri. El cântăreşte 4 – 5 kg şi
are lungimea de 50 – 60 cm.
Corpul iepurelui este acoperit cu blană de culoare cenuşie – roşcată pe spate şi albicioasă pe pântece. Culoarea blănii îşi
schimba nuanţa după anotimp: vara este mai închisă, iar iarna este mai deschisă. Aceasta constituie o adaptare a
organismului la condiţiile mediului. Iarna, iepurele polar are blana de culoare albă.
Adaptarea este modificarea unor însuşiri ale organismului animal (culoare, mărime, formă, simţuri etc.) în funcţie de
condiţiile de viaţă.
Corpul este alcătuit din 3 părţi: cap, trunchi şi membre.

143
Capul prezintă urechi lungi, bot scurt cu buza superioară despicată până la nas (o adaptare impusă de modul de hrănire),
mustăţi lungi şi ţepoase cu care pipăie, 2 ochi cu pleoape scurte.
Trunchiul, turtit lateral, se termină cu o coadă scurtă şi este susţinut de 4 membre: două anterioare şi două posterioare.
Membre posterioare (din spate) au 4 degete terminate cu gheare şi sunt mai lungi decât membrele anterioare (din faţă),
care sunt mai scurte şi au 5 degete terminate cu gheare ascuţite.
Iepurele naşte pui vii pe care-i hrăneşte cu lapte secretat de mamele. Deci, este un mamifer.
///////////////////////////

Mamifere insectivore (Cârtiţa, Ariciul, Liliacul), Caractere generale ale mamiferelor insectivore

Cârtiţa, ariciul şi liliacul sunt mamifere insectivore.
Cârtiţa
Cârtiţa este răspândită în toate regiunile ţării. Trăieşte toată viaţa sub pământ, unde îşi sapă galerii, sub formă de reţele,
ridicând muşuroaie la suprafaţa pământului. Corpul, cilindric, lung de aproximativ 16 cm, este terminat cu o coadă scurtă de
2 – 3 cm. Este acoperit cu o blană de culoare neagră, catifelată şi netedă, care o potejează de umiditate şi de frig. Capul are
formă conică, este prevăzut cu un bot ascuţit, cu peri sensibili. În vârful botului se află nările. Ochii sunt mici, acoperiţi cu
blană. Urechile nu au pavilioane. Auzul, mirosul şi pipăitul sunt bine dezvoltate şi o ajută să se orienteze în galeriile
întunecoase. Membrele anterioare sunt scurte, groase, iar degetele, terminate cu gheare lungi, sunt unite printr-o membrană
rezistentă. Ele servesc la săparea galeriilor. Membrele posterioare sunt mai lungi şi mai puţin dezvoltate, au degete libere şi
terminate cu gheare ascuţite. Cu ele, scoate pământul din galerii. Cârtiţa calcă pe toată talpa. Deci, este un animal plantigrad.

144
Cârtiţa se hrăneşte în general cu insecte, larve, dar şi cu melci, rame, şoareci, şopârle etc. Sfărâmă hrana cu dinţii ei ascuţiţi,
conici, şi cu măselele, care au vârfuri ascuţite. Este un mamifer insectivor. Pe ambele maxilare cârtiţa are 44 de dinţi. Este
lacomă, are nevoie de 40 – 50 g de hrană zilnic. Dacă în 24 de ore nu se hrăneşte, moare. Iarna este activă. În cuibul ei,
căptuşit cu muşchi, iarbă şi frunze, femela naşte o dată sau de două ori pe an 4 – 5 pui mici, nedezvoltaţi, pe care îi hrăneşte
cu lapte. Blana cârtiţei poate fi întrebuinţată la confecţionarea căciulilor, gulerelor etc. Duşmanii ei sunt viperele, nevăstuicile
şi păsările răpitoare de noapte.
Ariciul
Ariciul trăieşte în păduri, parcuri, câmpii, grădini şi se adăposteşte sub gardurii vii, sub rădăcinile şi în scorburile arborilor.
Este activ noaptea, iar ziua doarme într-un culcuş de frunze. Când este atacat se face ghem, dar adesea cade pradă
carnivorelor. Hrana lui este alcătuită, în general, din insecte, dar consumă şi viermi, melci, şoareci, şopârle, broaşte etc.
Femela naşte mai mulţi pui de care îi hrăneşte cu lapte. Este un animal folositor, deoarece stârpeşte şoarecii şi insectele
dăunătoare.

Liliacul
Liliacul este singurul mamifer zburător din ţara noatră. Zboară noaptea, iar ziua stă ascuns în locuri întunecoase: păduri,
podurile caselor, scorburi şi peşteri. Corpul este mic, acoperit cu blană deasă, de culoare maronie negricioasă. Scheletul este
format din oase subţiri care, împreună cu muşchii de pe carenă, îl ajută la zbor. Capul este mic, gura este largă, iar urechile
au pavilioane mari. Membrele anterioare sunt transformate în „aripi”. Între cele 4 degete şi pe laturile corpului se întinde o

145
membrană subţire care-i foloseşte la zbor. Ea cuprinde membrele posterioare şi coada. Degetele au gheare care-i servesc la
agăţat. Mirosul, auzul şi pipăitul sunt bine dezvoltate. În timpul zborului, scoate sunete ascuţite (ultrasunete), pe care urechea
omului nu le percepe. Ele se lovesc de obiectele întâlnite şi se întorc modificate la urechile liliacului, atunci când în faţa lui
se află un obstacol. Zborul lui este iute şi în zigzag. Oboseşte repede. În repaus, stă agăţat cu ghearele membrelor posterioare,
cu capul în jos şi înfăşurat în aripi. Este insectivor. Dinţi lui sunt ca la cârtiţă. Femela naşte un pui, care are ochii închişi şi
este lipsit de păr. Îl hrăneşte cu lapte. Iarna, hibernează în pivniţe, poduri şi peşteri.
Caractere generale ale mamiferelor insectivore
– Sunt mamifere mici, nocturne.
– Au dinţi ascuţiţi cu care străpung chitina insectelor.
– Unele dintre insectivore hibernează iarna.
////////////////////////////

Mamifere inferioare (Ornitorincul, Cangurul)

Mamifere inferioare
Ornitorincul
Ornitorincul trăieşte în Australia şi în Tasmania. Vizuina lui are o încăpere şi două galerii cu ieşire în apă şi pe uscat.
Are două medii de viaţă.
Corpul, lung de aproximativ 50 cm, este greoi şi turtit dorso-ventral. Este acoperit cu o blană de culoare brun-închis, aspră,
lucioasă şi unsuroasă, încât apa nu pătrunde la piele.
Capul este mic şi turtit. Anterior, are un cioc ca de raţă, lăţit, fără dinţi. Ochii sunt mici, nările sunt aşezate pe vârful
ciocului, iar urechile, fără pavilioane, se pot închide în apă.
Membrele sunt scurte. Au 5 degete unite printr-o membrană înotătoare şi terminate cu gheare lungi. Membrele
sunt folosite la înot şi la săparea galeriilor.
Coada este lăţită, solzoasă şi întrebuinţată drept cârma, în timpul înotului.
Se hrăneşte cu peştişori, insecte, viermi, scoici şi melci, pe care îi sfărâmă cu plăcile cornoase ale ciocului. Are două
pungi laterale ale obrajilor în care adună hrana seara.
Înmulţirea se face prin ouă. Fecundaţia este internă. Femela depune 2 – 3 ouă. Înainte de a fi depuse, ouăle stau un timp în
cloacă. După două săptămâni de clocire apar pui golaşi şi orbi. Ei se hrănesc cu laptele secretat de glandele
mamare, lipsite de mameloane. Laptele se prelinge pe firele de păr.
Deoarece are cloacă şi se înmulţeşte prin ouă, ornitorincul se aseamănă cu reptilele. Asemănarea cu reptilele dovedeşte că
mamiferele îşi au originea în reptile. Se mai numesc şi mamifere inferioare. Corpul acoperit cu păr şi hrănirea puilor cu
lapte sunt caractere de mamifer. Tot un mamifer inferior este şi echidna.

146
Cangurul
Cangurul trăieşte numai în Australia, în locuri ierboase, dar şi în regiuni stâncoase sau acoperite cu arbuşti. Este un animal
diurn şi trăieşte în cârduri.
Membrele anterioare, terminate cu 5 degete, sunt folosite la apucat hrana. Membrele posterioare, terminate cu 4 degete,
sunt mai lungi, puternice şi musculoase. Când se deplasează, îşi strânge membrele anterioare la piept, îşi întinde brusc
membrele posterioare şi face salturi lungi, de aproximativ 8 m, şi înalte, de 2 – 3 m. Când se opreşte, se sprijină pe
membrele posterioare şi pe coadă. În caz de pericol, se apără cu membrele. Este şi un bun înotător.
Cangurul se hrăneşte cu iarbă, muguri, frunze, fructe, chiar şi cu scoarţa copacilor. În lipsa hranei, pătrunde în
semănături, unde face mari pagube. Este un animal erbivor. Dinţii lui sunt: incisivi, canini şi măsele.
În perioada de înmulţire apar mari conflicte între masculi. La naştere, puii sunt nedezvoltaţi şi au ochii închişi. Ei stau mult
timp într-o pungă de pe pântecele mamei, numită pungă marsupială. De aceea, cangurul este un mamifer marsupial. În
marsupiu, unde se găsesc glandele mamare, puii găsesc adăpost şi hrană. După 8 luni, puiul părăseşte marsupiul şi
paşte în apropierea mamei. La orice primejdie, intră din nou în marsupiu.
Cangurul este un mamifer superior ornitorincului, deoarece naşte pui şi îi hrăneşte cu lapte produs de mamele.
Este vânat pentru carne şi blană.
Alte mamifere marsupiale sunt: lupul marsupial (carnivor), pisica marsupială (carnivoră), şobolanul
marsupial (rozător), oposumul (arboricol), veveriţa marsupială (zburătoare), cârtiţa marsupială (subterană) şi ursuleţul
Koala (arboricol).

147
///////////////////

Artropodele, Arahnidele, Caractere generale ale arahnidelor

Artropodele
Păianjenii, racii, miriapodele şi insectele au picioarele articulate. Ele se numesc artropode (de la grec. arthron =
articulaţie; podos = picior). Grupele de artropode sunt: arahnide, crustacee, miriapode şi insecte.
Arahnidele
Păianjenul
Păianjenul are corpul acoperit de o cuticulă formată din chitină subţire, de culori diferite, asemănătoare mediului de
viaţă. Corpul este format din două părţi: cefalotorace şi abdomen. Pe partea dorsală a cefalotoracelui se observă 8 oceli
(ochi simpli), iar pe partea ventrală este aşezată gura, mărginită de două maxile sau fălci tăioase. În fata gurii sunt două
chelicere sau căngi tăioase şi veninoase.
Ventral, are 4 perechi de picioare articulate, terminate cu gheare. Ultimele două picioare, cu care ţese pânza, au gheare
dinţate. Abdomenul este voluminos. Pe partea posterioară sunt 6 ridicături, numite filiere. Prin orificiile lor se elemină o
substanţă cleioasă care, în contact cu aerul, se întăreşte, formând firul de mătase. Din mătase construieşte în câteva
ore, pânza.
Plasele păianjenilor au o mulţime de destinaţii: capcane pentru prinderea insectelor, adăposturi, pungi pentru ouă, clopote
pentru imersie sub apă sau mici aerostate pentru deplasări în văzduh, iar uneori firul ajută, precum o frânghie de alpinist,
la trecerea unor prăpăstii. Tot pe abdomen păianjenul are două orificii pulmonare în legătură cu 2 plămâni. Înaintea
filierelor se găsesc două orificii, numite stigme, legate de tubuşoare ramificate, iar în partea posterioară se află orificiul
anal.

148
Păianjenul este un animal carnivor. Se hrăneşte cu insecte pe care le sfărâmă cu fălcile şi apoi le suge
conţinutul. Respiraţia este pulmonară, completată cu respiraţia prin trahee. Femelele depun toamna ouă într-un cocon,
iar primăvara apar păianjenii mici.
Scorpionul
Scorpionul trăieşte în Carpaţii Olteniei şi în Banat. Este activ noaptea, iar ziua se ascunde sub pietre. Abdomenul este
segmentat (13 segmente). Ultimul segment se termină cu un ghimpe veninos. Scorpionii din ţările calde au înţepătura
mortală pentru om.
Căpuşa
Căpuşa este animal parazit pe corpul altor animale. Are o lungime de 4 mm. Cu o trompă ascuţită înţeapă pielea şi suge
sângele animalului parazitat.
Sarcoptul râiei
Sarcoptul râiei trăieşte parazit pe pielea altor animale: câini, pisici şi om. Corpul are o lungime de 0,5 mm şi nu este
segmentat, la fel ca şi căpuşa. El sapă galerii în piele, unde-şi depune ouăle producând râia sau scabia.
Caractere generale ale arahnidelor
– Pielea este chitinoasă
– Corpul este alcătuit din două părţi: cefalotorace şi abdomen (excepţie fac căpuşa şi sarcoptul râiei)
– Au 4 perechi de picioare articulate
– Au o pereche de chelicere
– Respiră prin plămâni şi trahee
– Se înmulţesc prin ouă.

149
/////////////////////

Porumbelul (Aparatul digestiv, respirator, excretor, circulator, Sistemul nervos, Reproducerea)

Porumbelul
Aparatul digestiv
Aparatul digestiv a suferit modificări legate de tipul de hrană şi modul de hrănire. Porumbelul se hrăneşte cu seminţe, pe
care le apucă cu ciocul şi le înghite.
Cavitatea bucală este lipsită de dinţi, iar limba este musculoasă şi acoperită cu un strat cornos. Seminţele înghiţite ajung
într-o dilatare a esofagului, numită guşă. În ea seminţele se înmagazinează şi se înmoaie. Trec apoi în stomacul glandular,
care secretă suc gastric.
Hrana incomplet digerată trece în stomacul musculos (pipotă) unde, cu ajutorul nisipului şi pietricelelor, se transformă
într-o pastă care trece în intestinul subţire. Sucul intestinal, pancreatic şi fierea contribuie la definitivarea digestiei.
Substanţele hrănitoare trec în sânge, iar resturile de hrană ajung în intestinul gros apoi în ultima lui porţiune, cloaca. Tot
aici ajung urina, produsă de rinichi, şi ouăle. Excrementele, ouăle şi urina sunt eliminate prin orificiul cloacal.
Aparatul respirator
Aparatul respirator a suferit modificări în legătură cu mediul aerian. El este alcătuit din căi respiratorii (laringe, trahee,
bronhii) şi din plămâni. Porumbelul respiră prin plămâni, care sunt în legatură cu 9 saci aerieni de la care
pornesc ramificaţii care ajung la oase. Intrarea şi ieşirea aerului din plămâni se produce prin ridicarea şi coborârea
aripilor.

150
La ridicarea aripilor, sacii aerieni se dilată şi aerul pătrunde în ei trecând prin plămâni, unde rămâne o parte din oxigen.
Prin lăsarea aripilor, sacii aerieni sunt comprimaţi şi aerul trece din nou prin plămâni. Aici lasă o altă cantitate de oxigen şi
se încarcă cu dioxid de carbon, care apoi este eliminat. Deci, inspiraţia şi expiraţia se fac automat fără cheltuială de
energie. Sacii aerieni au rol de a regla respiraţia în timpul zborului şi de a micşora greutatea corpului. În repaus,
respiraţia se face datorită mişcărilor efectuate de cutia toracică.
Aparatul excretor
Aparatul excretor este alcătuit din 2 rinichi, mai dezvoltaţi decât la reptile, şi uretere, care se deschid în cloacă. Lipseşte
vezica urinară.
Aparatul circulator
Aparatul circulator are inima alcătuită din 4 cămăruţe, două atrii, două ventricule, iar sângele oxigenat nu se
amestecă cu cel neoxigenat.
Sistemul nervos
Sistemul nervos al păsărilor este mai bine dezvoltat ca la reptile.
Reproducerea
Porumbeii trăiesc în perechi. Ei construiesc cuibul în care după fecundaţia internă, femelele depun ouă. Acestea
sunt clocite de amândoi, pe rând. Din ouă ies pui golaşi, neputincioşi, cu ochii închişi, care nu pot zbura. Sunt hrăniţi cu
un lichid alb, secretat de guşa porumbiţei, până când se pot hrăni singuri cu grăunţe.

151
Există diferite rase de porumbei: Voiajor, Cavaler, Coadă de păun etc. Porumbeii domestici îşi au originea în porumbeii
sălbatici.
//////////////////////////

Mamifere rozătoare

În afară de iepure, din grupa mamiferelor rozătoare mai fac

parte: şoarecele, şobolanul, popândăul, hârciogul, veveriţa, castorul etc.
Şoarecele de casă
Şoarecele de casă este un rozător mic, vioi şi fricos. Se recunoaşte după blăniţa lui, de culoare cenuşie, şi codiţa lungă,
subţire şi solzoasă.
Trăieşte prin preajma locuinţelor, magaziilor, hambarelor şi în pivniţe.
Noaptea îşi caută hrana. Îşi face galerii în cuiburi pe care le căptuşeşte cu hârtii şi materiale moi. Se strecoară uşor prin
găuri mici. Are dinţi ca ai iepurelui şi roade alimente, grăunţe, cărţi, haine etc.
Se înmulţeşte uşor. De mai multe ori pe an, femela naşte mai mulţi pui, care ajung repede la maturitate şi, la rândul lor, în
scurt timp, dau naştere la alte generaţii.
Şoarecele de câmp
Şoarecele de câmp se recunoaşte după blăniţa de culoare cafenie – închisă pe spate, mai deschisă pe laturile corpului şi mai
albicioasă pe pântece.
Trăieşte izolat sau în colonii. Este fricos, fuge, se caţără greu, dar este un bun înotător.
Îşi sapă galerii în pământ, este activ atât ziua, cât şi noaptea. Roade plante tinere, seminţe şi scoarţa arborilor.
Se înmulţeşte la fel de uşor ca şi şoarecele de casă.

152
Şobolanul
Şobolanul sau guzganul este mare şi are coada lungă.
Este un animal lacom, agresiv, care atacă şi animale mari.
Popândăul, Hârciogul
Popândăul şi hârciogul trăiesc în câmpiile din ţara noastră. Ambele sunt animale dăunătoare. Blăniţa hârciogului
are culoarea cafenie.
Se hrănesc cu ierburi, rădăcini, tulpini de cereale şi grăunţe. Hârciogul are două buzunare ale obrajilor în care
transportă hrana.
Duşmanii rozătoarelor
Duşmanii rozătoarelor sunt: păsările răpitoare, animalele carnivore şi omul.
Transmiterea bolilor
Rozătoarele transmit boli, ca: ciuma, pesta porcină, tifosul etc.
Clasificarea rozătoarelor după mediile în care trăiesc
După mediile în care trăiesc, rozătoarele sunt:
– terestre (iepurele şi marmota)
– subterane (şoarecele, şobolanul, popândăul şi hârciogul)

153
– arboricole (veveriţa şi pârşul)
– cu două medii de viaţă, terestru şi acvatic (castorul şi bizamul).
Caractere generale ale mamiferelor rozătoare
– Trăiesc în diferite medii de viaţă.
– Incisivii au creştere continuă şi se tocesc rozând.
– Sunt dăunătoare.
///////////
Racul, Caractere generale ale crustaceelor, Curiozităţi despre crustacee

Racul
Racul trăieşte în mediul acvatic. Noaptea iese la vânat.
Corpul este acoperit cu o crustă alcătuită din chitină şi calcar. Prezenţa acestei cruste a dat denumirea de crustacee.
Pe măsură ce creşte, racul napârleşte. Crusta nouă se formează pe seama rezervei de calcar din stomac, care întăreşte pielea
(datorită calcarului se produce efervescenţa). Pielea conţine 2 pigmenţi: albastru (care se distruge prin fierbere) şi roşu.
Corpul este alcătuit din 2 părţi: cefalotorace şi abdomen.
Cefalotoracele
Pe cefalotorace există:
– 2 perechi de antene formate din articole: una mai scurtă şi bifurcată, a doua mai lungă;
– 2 ochi compuşi din mai mulţi ochi simpli, asezaţi în vârful unor pedunculi cărnoşi; racul vede bine în toate părţile;
– gura este aşezată ventral, prevăzută cu fălci tăioase;
– 5 perechi de picioare inegale, articulate, aşezate ventral.
Abdomenul
Abdomenul, mai subţire decât cefalotoracele, este format din 7 segmente prevăzute cu muşchi puternici. Pe partea ventrală a
primelor 5 segmente se află câte o pereche de picioruşe mici. Al 6-lea şi al 7-lea segment lăţit formează înotătoarea
codală.
În apă, racul înoată, îndoind abdomenul şi lovind apa cu înotătoarea codală. Apa este împinsă cu putere înainte, iar corpul se
deplasează înapoi. Pe fundul apei, racul merge cu ajutorul ultimelor 4 perechi de picioare.

154
Racul se hrăneşte cu animale, cu resturi de plante şi cu cadavre de animale, curăţind apa. Le apucă cu cleştii, le taie şi le
duce la gură. Este un animal omnivor (de la lat. omnis = orice). Antenele îl ajută la pipăit şi mirosit.
În camerele branhiale, de pe laturile cefalotoracelui, formate prin îndepărtarea crustei de corp, se găsesc branhiile cu rol în
respiraţie. Branhiile sunt bogat vascularizate. Sunt prinse de baza picioarelor şi continuu scăldate de apă, de unde reţin
oxigenul.
Inima are formă pentagonală şi sângele este de culoare albastră.
Racul se înmulţeşte prin ouă. Toamna, în octombrie, femela depune aproximativ 200 de ouă care se prind de picioruşele
abdomenului. În luna mai, ies răcuşorii. Ei rămân fixaţi pe abdomenul mamei aproximativ 10 zile. După 4 – 5 ani devin
adulţi.
Caractere generale ale crustaceelor
– Au corpul acoperit cu o crustă.
– Corpul este format din cefalotorace şi abdomen.
– Au două perechi de antene.
– Trăiesc în mediul acvatic.
– Respiră prin branhii.
Curiozităţi despre crustacee

155
– Racul trăieşte 20 de ani.
– Homarul poate ajunge la 0,5 m lungime şi o greutate de 4 – 5 kg.
– Dafnia sau puricele de baltă şi ciclopul se scot cu fileul din bălţi şi mlaştini, se usucă şi sunt folosiţi ca hrană pentru
peştişorii din acvariu.
//////////////////////

Mamifere carnivore

Pisica domestică
Pisica domestică are ca strămoş pisica sălbatică. A fost domesticită în Egipt, de unde s-a răspândit în toată lumea. Este un
animal frumos, curat, graţios şi ataşat de cei care o îngrijesc.
Corpul este acoperit cu o blană scurtă, de diferite culori. Capul are forma rotundă, datorită maxilarelor scurte. Fiind
un animal de pradă, are simţuri bine dezvoltate. Ochii, de diferite culori, au în mijloc pupila sau orificiul prin care intră
lumina în ochi. Ziua, la lumină, pupila este ca o crăpătură verticală, iar noaptea, este rotundă. Urechile au pavilioane ascuţite,
iar auzul este bine dezvoltat. Cu mustăţile şi cu sprâncenele pisica pipăie. Mirosul o ajută să-şi găsească hrana.
Trunchiul, alungit se termină cu o coadă lungă. Membrele sunt terminate cu câte 5 degete, sub care se află perniţe moi.
Degetele au gheare lungi, ascuţite şi încovoiate, care în timpul mersului sunt retrase în teci. Ele se numesc gheare retractile.
Mersul ei este graţios, calcă pe perniţele degetelor fără să se audă. Este un animal digitigrad. Picioarele au articulaţii mobile.
Acest lucru explică de ce pisica se caţără uşor în copaci şi pe ziduri, de ce sare de la înălţimi şi cade totdeauna în picioare.
După felul de hrănire, pisica este un animal carnivor, dar se poate hrăni şi cu alte alimente. Pe fiecare maxilar are câte 6
incisivi mici, tăioşi, cu care desface carnea de pe oase. Urmează câte 2 canini mari, încovoiaţi şi ascuţiţi, cu care sfâşie prada.
Măselele sunt repartizate astfel: 8 pe maxilarul de sus, 6 pe cel de jos. Fiecare măsea are câte 3 colţuri ascuţite. 4 măsele sunt
mai mari, mai late şi se numesc carnasiere. Ele au margini tăioase şi servesc la sfărâmarea oaselor.

156
De două ori pe an pisica naşte 2 – 4 pisoi, pe care îi hrăneşte cu lapte din mamele. Îi îngrijeşte cu multă dragoste, îi apără şi îi
învaţă să vâneze.
Există numeroase rase de pisici: Siameză, Angora, Persană, Birmaneză etc.
Pisica este blândă, prietenoasă, dar atunci când este în pericol se apără muşcând şi zgâriind. Ea poate să transmită boli, ca:
turbarea, râia sau viermi paraziţi, mai ales la copiii care nu păstrează regulile de igienă.
Alte animale carnivore sunt: pisica sălbatică, râsul, câinele etc.
Pisică sălbatică
Pisică sălbatică trăieşte în păduri. Se aseamănă cu pisica domestică, dar este mai mare şi are înfăţişare fioroasă.
Câinele
Câinele este un bun şi devotat prieten al omului. A fost printre primele animale domesticite de om. Fiind animal
carnivor, dinţii lui sunt asemănători cu ai pisicii.
Rasele de câini mai cunoscute sunt: câinele lup, ogarul, prepelicarul, Canich, Boxer, Dog german, Dalmaţian etc.
/////////////////////////

Respiraţia şi aparatul respirator

Aparatul respirator

157
Aparatul respirator este format din căi respiratorii şi plămâni. Aerul pătrunde prin nări în cele două camere ale nasului,
numite foze nazale, apoi trece în faringe, trahee şi bronhii (căi respiratorii) şi ajunge la plămâni.
Plămânii sunt adăpostiţi în cutia toracică. Ei sunt buretoşi, bogaţi în vase de sânge şi sunt acoperiţi la exterior de o membrană
dublă, subţire, numită pleură.
Plămânul drept este brăzdat de două şanţuri care delimitează 3 lobi pulmonari. Plămânul stâng este brăzdat de un singur şanţ
care delimitează 2 lobi pulmonari.
În interior, plămânii sunt alcătuiţi din săculeţi numiţi saci alveolari. În ei pătrund ramificaţiile bronhiilor, numite bronhiole.
Pereţii sacilor alveolari sunt cutaţi, formând alveole pulmonare. Acestea au pereţi foarte subţiri şi o bogată reţea de vase de
sânge. Prin pereţii alveolelor se face schimbul de gaze.

Respiraţia
Respiraţia este schimbul de gaze dintre organism şi mediu.
Când cavitatea toracică şi plămânii îşi măresc volumul, aerul, bogat în oxigen, pătrunde din afară în plămâni, având o
presiune mare. Aceasta este inspiraţia. Aerul din plămâni, bogat în dioxid de carbon, iese prin micşorarea volumului
cavităţii toracice, care apasă pe plămâni. Acest proces este expiraţia. În plămâni rămâne o cantitate mică de aer, de aceea
sunt uşori. Deci, respiraţia se compune dintr-o inspiraţie şi o expiraţie.

158
Oxigenul, luat de sânge de la plămâni, este transportat la inimă şi de aici la ţesuturi, contribuind la arderea unei părţi din
substanţele organice pentru a rezulta energia necesară organismului. În urma acestor arderi rezultă şi dioxid de carbon,
pe care tot sângele îl transportă la plămâni unde este elimininat prin expiraţie.
/////////////////////

Respiraţia şi aparatul respirator

Aparatul respirator
Aparatul respirator este format din căi respiratorii şi plămâni. Aerul pătrunde prin nări în cele două camere ale nasului,
numite foze nazale, apoi trece în faringe, trahee şi bronhii (căi respiratorii) şi ajunge la plămâni.
Plămânii sunt adăpostiţi în cutia toracică. Ei sunt buretoşi, bogaţi în vase de sânge şi sunt acoperiţi la exterior de o membrană
dublă, subţire, numită pleură.
Plămânul drept este brăzdat de două şanţuri care delimitează 3 lobi pulmonari. Plămânul stâng este brăzdat de un singur şanţ
care delimitează 2 lobi pulmonari.
În interior, plămânii sunt alcătuiţi din săculeţi numiţi saci alveolari. În ei pătrund ramificaţiile bronhiilor, numite bronhiole.
Pereţii sacilor alveolari sunt cutaţi, formând alveole pulmonare. Acestea au pereţi foarte subţiri şi o bogată reţea de vase de
sânge. Prin pereţii alveolelor se face schimbul de gaze.

159
Respiraţia
Respiraţia este schimbul de gaze dintre organism şi mediu.
Când cavitatea toracică şi plămânii îşi măresc volumul, aerul, bogat în oxigen, pătrunde din afară în plămâni, având o
presiune mare. Aceasta este inspiraţia. Aerul din plămâni, bogat în dioxid de carbon, iese prin micşorarea volumului
cavităţii toracice, care apasă pe plămâni. Acest proces este expiraţia. În plămâni rămâne o cantitate mică de aer, de aceea
sunt uşori. Deci, respiraţia se compune dintr-o inspiraţie şi o expiraţie.
Oxigenul, luat de sânge de la plămâni, este transportat la inimă şi de aici la ţesuturi, contribuind la arderea unei părţi din
substanţele organice pentru a rezulta energia necesară organismului. În urma acestor arderi rezultă şi dioxid de carbon,
pe care tot sângele îl transportă la plămâni unde este elimininat prin expiraţie.
///////////////////////
Insecte, Cărăbuşul de mai, Gândaci, Coleoptere

Insecte
Insectele sunt artropodele cele mai evoluate şi cele mai numeroase (aproximativ 1 milion de specii). Ele sunt adaptate la
cele mai diverse condiţii de mediu.
Carabuşul de mai
Cărăbuşul de mai este un gândac cu corpul lung de 2 – 3 cm oval, de culoare arămie şi format din 3 părţi: cap, torace şi
abdomen.
Corpul
Corpul este protejat de un înveliş tare format din chitină.
Capul
Pe cap se găsesc două antene în formă de evantai, formate din articole, cu care pipăie şi miroase. Are 2 ochi compuşi din
peste 8000 de ochi simpli, dar vederea este slabă. Pe partea ventrală a capului se află gura, înconjurată de cele 6 piese ale
aparatului bucal.

160
Toracele
Toracele este alcătuit din 3 segmente. Pe partea dorsală a segmentelor 2 şi 3 se găsesc aripile: prima pereche de aripi tari,
chitinoase, de culoare arămie se numesc elitre; a doua pereche sunt aripi membranoase. Elitrele acoperă toracele şi o parte
din abdomen.
Gândaci, Coleoptere
Astfel de insecte cu o pereche de aripi tari, chitinoase, se numesc gândaci sau coleoptere (de la grec. coleos = tare, ptera =
aripă). Pe partea ventrală a segmentelor se află cele 3 perechi de picioare articulate, terminate cu câte 2 gheare ascuţite, cu
care se prind de plante.
Abdomenul
Abdomenul este format din 8 segmente. Pe marginea acestora se află câte o pereche de orificii mici, numite stigme, prin care
intră aerul în organele de respiraţie, numite trahee. Hrana, trece din gură în faringe, esofag, guşă, stomac şi intestin. Aici se
deschid tubuşoare, închise la un capăt, cu rol în excreţie.
Cărăbuşul are inima localizată în partea dorsală a abdomenului. Ea este formată din mai multe cămăruţe, iar sângele
este incolor. Sistemul nervos este ganglionar. Cărăbuşul se înmulţeşte prin ouă, depuse în sol, din care se formează larve.
Ele trăiesc 3 – 4 ani, se hrănesc cu rădăcinile plantelor şi se transformă în pupe sau nimfe. În luna mai, a celui de al 4-lea an,
apar adulţii. Aceste trasformari poartă numele de metamorfoză completă.
Exemple de coleoptere

161
– cărăbuş, croitor, rădaşcă, buburuză, nasicorn, gândac de Colorado.
Caractere generale ale coleopterelor
– au două perechi de aripi: elitre şi aripi membranoase.
– aparatul bucal este adaptat pentru tăiat şi mestecat.
– se înmulţesc prin metamorfoză completă.
////////////////////
Moluşte

Moluştele
Moluştele sunt animale care au corpul moale (de la lat. molluscus = moale) şi nesegmentat, acoperit de o cochilie
calcaroasă. Sunt animale terestre sau acvatice.
Melcul de livadă
Melcul de livadă trăieşte în locuri umede şi bogate în vegetaţie.
Corpul moale este format din cap, picior musculos şi organe interne, adăpostite de o cochilie calcaroasă.
Între corpul melcului şi cochilie se găseşte o răsfrângere a pielii corpului, numită manta.
Pe cap are 4 tentacule. În vârful celor mai lungi se găsesc ochii.
Melcul se târăşte cu ajutorul piciorului musculos, ca o talpă, care, prin glandele din piele, produce o substanţă cleioasă şi
alunecoasă.
Sensibilitatea este asigurată de ganglionii nervoşi, grupaţi la cap, şi de ochi.
Melcul se hrăneşte cu frunze.
Respiraţia este pulmonară. Pe partea dreaptă a corpului se găseşte orificiul respirator. Prin el pătrunde aerul într-un spaţiu
numit camera mantalei. Mantaua este umedă, bogată în vase de sânge şi îndeplineşte rolul de plămân.
Aparatul circulator este format dintr-o inimă, alcătuită din două camere, şi vase de sânge.
Melcul se înmulţeşte prin ouă pe care le depune în pământ, în luna august, săpând o groapă cu capul şi cu piciorul.
Iarna hibernează, prin încetinirea funcţiilor corpului. Se retrag în frunzare sau gropi şi închid intrarea cochiliei cu mai
multe capacele poroase.

162
Scoica
Scoica trăieşte în mediul acvatic.
Cochilia ei, căptuşită cu un strat de sidef, este formată din două valve: dreaptă şi stângă (de unde şi numele de Bivalve).
Valvele, legate printr-un ligament elastic, sunt închise şi deschise de 2 muşchi, anterior şi posterior.
Scoica nu are cap. În camera mantalei se găsesc branhiile, cu rol în respiraţie (membrane lamelare, bogat vascularizate
care reţin oxigenul din apă).
Piciorul musculos se înfige în mâl, trăgând corpul şi fixându-l pe fundul apei.
Nu are organe de simţ. Pipăie cu marginile mantalei.
Se hrăneşte cu animale mici, din apă, orificiul bucal fiind situat sub muşchiul anterior.
Se înmulţeşte prin ouă depuse toamna. Primăvara din ele ies larve mici, asemănătoare viermilor inelaţi, care se fixează pe
înotătoarele şi branhiile peştilor. Se desprind după 3 luni şi devin adulţi.
Sepia, Caracatiţa
Sepia şi caracatiţa sunt moluşte care trăiesc în mări şi oceane. Sunt animale de pradă.
Capul prezintă 2 ochi mari, o coroană de braţe (8 – 10), numite tentacule, prevăzute cu ventuze, şi o gură cu fălci tari.
Corpul este acoperit de manta. Nu are cochilie, ci o urmă de cochilie numită os de sepie.
În corp, sepia are o glandă cu cerneală plină cu un lichid brun care, eliminat în apă, o ajută să se apere de duşmani.
Caractere generale ale moluştelor

163
– Au corpul moale, nesegmentat, protejat de o cochilie calcaroasă.
– Corpul este învelit în manta, care secretă cochilia.
– Camera mantalei are rol în respiraţie.
– Aparatul circulator este format din inimă şi vase de sânge.
– Au picior musculos.
////////////////////
Viermii paraziţi

Viermii laţi
Viermii laţi sunt reprezentaţi de viermele de gălbează şi de tenie sau panglica.
Viermele de gălbează
Viermele de gălbează are corpul acoperit de tegument, care formează o cuticulă cu rol de apărare împotriva sucurilor
digestive.
Sub tegument se găseşte pătura musculară. Împreună formează teaca musculo-cutanee.
Viermele de galbează trăieşte în ficatul oilor, cărora le produce boala numită gălbează.
Tenia
Tenia trăieşte în intestinul subţire al omului sau al altor animale.
Corpul turtit ca o panglică, de culoare albă, ajunge la 4-6 m lungime.
Teniile produc parazitoze grupate generic sub numele de teniaze.

164
Viermii cilindrici
Viermii cilindrici au corpul cilindric şi ascuţit la capete.
Limbricul
Limbricul este de culoare albă-gălbuie, lung de 15-20 cm. Femela este mai mare decât masculul.
Trăieşte parazit în intestinul omului sau al altor animale. Boala produsă de acest vierme se numeşte ascaridioză.
Oxiurul
Oxiurii trăiesc paraziţi în intestinul gros.
Sunt mici, de 5-12 mm lungime, şi au culoare albă.
Noaptea, femelele ies în jurul orificiului anal şi depun ouă, determinând mâncărime.
Prin mâinile murdare, ouăle ajung în gură, apoi în intestin şi produc boala oxiurază.
Trichina
Trichina este un vierme parazit foarte mic (3-4 mm) pe care-l putem lua din carnea de porc infestată şi necontrolată
sanitar.
Boala produsă se numeşte trichineloză.
Caractere generale ale viermilor paraziţi

165
– Sunt paraziţi în corpul omului sau al altor animale.
– Au organe de fixare bine dezvoltate.
– Le lipsesc organele de mişcare, de simţ, aparatele respirator şi circulator.
– Organele de înmulţire sunt foarte bine dezvoltate; depun un număr foarte mare de ouă.
//////////////////////

Viermii inelaţi

Râma
Râma este cel mai comun vierme inelat care trăieşte în pământul umed şi bogat în substanţe organice, unde îşi face galerii.
Corpul, de formă cilindrică, este ascuţit la ambele capete şi are 15-25 cm lungime.
La capătul anterior, mai subţire, este orificiul bucal, iar la cel posterior, mai gros, orificiul anal. Între cele două orificii se
află aparatul digestiv.
Corpul râmei este acoperit cu o piele subţire, umedă şi bogat vascularizată. Este format din inele, despărţite la exterior
prin şanţuri circulare, cărora, în interior, le corespund pereţi despărţitori.
Pe partea ventrală a fiecărui inel, râma are câte 4 pe perechi de peri scurţi şi aspri, îndreptaţi înapoi, numiţi cheţi. Pe
suprafaţa hârtiei, râma se mişcă datorită unor muşchi puternici, aflaţi sub piele, iar zgomotul este produs de cheţi.
Râma se hrăneşte cu substanţe organice din sol, pe care le înghite când îşi sapă galerii. Reţine substanţele hrănitoare, iar
pământul este eliminat prin orificiul anal, contribuind astfel, la afânarea solului. Ch. Darwin le-a denumit pluguri biologice.

166
Râma nu are aparat respirator. Respiră prin pielea umedă şi bogat vascularizată.
Vasele de sânge sunt reprezentate de vasul dorsal şi cel ventral, legate între ele prin vase circulare, câte unul pentru fiecare
inel. Sângele este de culoare roşie.
Excreţia este realizată de tuburi prevăzute la un capăt cu o pâlnie ciliată, iar celălalt capăt se deschide la exterior printr-
un por situat în inelul următor.
Sistemul nervos este ganglionar, ventral şi scalariform.
Râmele sunt hermafrodite, prin lunile iunie-iulie se face schimbul de elemente sexuale între doi indivizi.
Iarna ele coboară mai adânc în sol, ferindu-se de îngheţ.
Râmele se regenerează.
Lipitoarea
Lipitoarea este un vierme inelat care trăieşte în lacuri şi ape curgătoare.
Este un parazit temporar care se hrăneşte cu sângele animalelor din apă.
Lipitoarea are o ventuză bucală cu 3 fălci chitinoase, cu care taie pielea gazdei.
Tubul digestiv are buzunare laterale şi glande care secretă hirudină, o substanţă anticoagulantă.
Caractere generale ale viermilor inelaţi
– Au corpul inelat
– Au muşchii bine dezvoltaţi
– Sistemul nervos este ganglionar.
/////////////////
Celenterate

Celenterate
Hidra de apă dulce, meduza, actinia şi coralul sunt animale acvatice, libere, fixate, izolate sau coloniale.
* Celenterate (de la grec. coelos = cavitate, enteron = intestin).
Caracteristici generale are celenteratelor
– Sunt pluricelulare inferioare (nu au organe).
– Corpul este un polip.
– Cavitatea digestivă comunică cu exteriorul printr-un singur orificiu buco-anal, înconjurat de tentacule.
* Polip (de la grec. polys = mult, podos = picior).
Hidra de apă dulce
Hidra de apă dulce trăieşte fixată pe plantele acvatice. Ea are 1 – 2 cm lungime şi corpul cilindric.
La un capăt are o parte lăţită, ca un disc adeziv, cu care se fixează pe substrat, iar la celălalt capăt se află orificiul buco-
anal, înconjurat de 5-8 braţe sau tentacule. Ele servesc şi la deplasare. Pe tentacule se găsesc celule urzicătoare.
Peretele corpului este format din două straturi de celule care mărginesc singura cavitate a corpului, numită cavitate
digestivă, de unde şi denumirea de celenterate.

167
Meduza
Meduza este un celenterat marin, care pluteşte, dusă de valurile mării.
Unele meduze sunt mici, altele au un diametru de 20 cm. Au formă de umbrelă deschisă.
Pe partea inferioară se formează un tub, în vârful căruia se află orificiul buco-anal, înconjurat de tentacule.
Meduza se mişcă şi prin contracţiile marginilor umbrelei.
Actinia
Actinia trăieşte fixată pe stâncile din apropierea ţărmului mării.
Are aspect de flori roşii, albastre, galbene, de unde şi numele de Dediţel de mare.
Coralul roşu
Coralul roşu sau Mărgeanul trăieşte în mările calde, la andâncimi nu prea mari. Creşte sub formă de tufe, fixate pe fundul
apei.
Scheletul calcaros, roşu-aprins, susţine polipii de culoare albă, în formă de sac de 2 cm lungime.
Madreporarul
Madreporarul are schelet calcaros de culoare albă, cu ramuri scurte şi groase.
Prin moartea acestora, din scheletele care se depun, se formează insule de corali sau recife.
Coralii şi madreporarii trăiesc numai în mările tropicale, în zone aerisite şi la adâncimii de 30 – 40 m.
///////////////////////////

168
Protozoare şi spongieri

Nevertebrate unicelulare
Protozoarele
Protozoarele sunt organisme microscopice, cele mai simple ca structură, fiind unicelulare. Lumea protozoarelor este
variată.
Sunt primele forme animale apărute pe Pământ.
Celula, care alcătuieşte corpul, este capabilă să îndeplinească toate funcţiile vitale.
Euglena verde
Euglena verde, pe care o observăm într-o picătură de apă luată din baltă, are o formă alungită, de o,1 – 0,2 mm.
În citoplasma celulei se găseşte clorofilă.
La capătul anterior are un firişor numit flagel, de unde şi numele de flagelate. Prin mişcările flagelului, înoată uşor în apă.
Amiba
Amiba este un protozoar unicelular, cu membrana celulei foarte subţire.
Ea îşi poate modifica forma corpului prin emiterea de prelungiri numite pseudopode sau picioruşe false.
Parameciul
Parameciul este un protozoar acvatic mai evoluat.
Celula are formă alungită, de 0,25 mm lungime, iar membrana prezintă cili vibratili (de unde şi denumirea ciliate), care
servesc la deplasarea în apă.
Celula are două nuclee.
Importanţa unor protozoare
Euglena verde, amiba şi parameciul sunt animale unicelulare numite protozoare, cu mare importanţă practică şi
teoretică.
Ele consumă bacteriile şi substanţele organice, curăţind apele. În acelaşi timp, ele sunt sursă de hrană pentru animalele
mici acvatice. Unele protozoare influenţează procesul de formare a solului.
Protozoare parazite
Există însă şi protozoare parazite care produc boli omului şi animalelor (plasmodiul malariei, giardia, lamblia etc).

169
Nevertebrate pluricelulare
Spongierii
Buretele nu este un animal, ci o colonie, fiecare individ având un oscul.
Forma buretelui este neregulată, cu deschideri mai mari numite osculi prin care intră apa ce străbate corpul, şi deschideri
mai mici numite pori prin care intră apa în corpul buretelui.
Peretele corpului este format din două straturi de celule, separate printr-o substanţă gelatinoasă.
Corpul gelatinos al buretelui de apă dulce este susţinut de un schelet moale, elastic, ramificat, alcătuit din spongină, de
unde şi numele de spongieri.
Buretele este străbătut de numeroase canale prin care circulă apa bogată în hrană şi oxigen. La întretăierea acestor canale se
găsesc celule flagelate cu guleraş care formează coşuleţe vibratile.
Mişcarea flagelilor determină circulaţia apei în corpul buretelui întotdeauna în acelaşi sens.
Buretele de apă
Buretele de apă dulce trăieşte în apele curgătoare sau stătătoare, fixat pe plantele acvatice, pietre etc.
Buretele de mare
Buretele de mare trăieşte pe fundul mărilor calde, aproape pe ţărm, ducând o viaţă sedentară.
/////////////////////

170
Digestia şi aparatul digestiv

Digestia
Digestia reprezintă totalitatea transformărilor pe le suferă hrana în organele tubului digestiv până la trecerea
substanţelor nutritive în sânge.
Aparatul digestiv
Tubul digestiv şi glandele anexe formează aparatul digestiv.
Glandele anexe
La digestie contribuie secreţiile glandelor anexe: glandele salivare, ficatul şi pancreasul.
Tubul digestiv
Organele prin care trece hrana pentru a fi transformată sau digerată formează tubul digestiv.
Din cavitatea bucală hrana marunţită şi înmuiată cu salivă este împinsă, de limbă, în faringe (este înghiţită), apoi trece
în esofag şi stomac.

Stomacul este un organ voluminos, cu glande care secretă sucul gastric. Hrana este digerată sau transformată parţial şi apoi
trece în intestinul subţire. 

171
Pereţii intestinului subţire conţin glande intestinale, care secretă suc intestinal. În prima parte a intestinului subţire se varsă
fierea sau bila produsă de ficat, şi sucul pancreatic, secretat de pancreas. Sub acţiunea lor hrana este transformată în
substanţe nutritive care trec în sânge. Acesta le transportă la toate organele corpului asigurând funcţia de hrănire.
Substanţele rămase nedigerate ajung în intestinul gros. Prima parte a intestinului gros se numeşte cecum. Din intestinul gros
substanţele nedigerate sunt eliminate prin anus.
///////////////////////

Celula, Ţesutul, Organul, Organismul

Celula
Celula este unitatea de bază, structurală şi funcţională a oricărui animal.
Celulele au, pe lângă membrană, citoplasmă, nucleu şi unele componente numite organite citoplasmatice.
Celulele sunt modificate după funcţia pe care o îndeplinesc.
Animale unicelulare / pluricelulare
Unele animale au corpul format dintr-o singură celulă şi se numesc animale unicelulare.
Alte animale au corpul alcătuit din foarte multe celule şi se numesc animale pluricelulare.
Ţesutul
Celulele cu formă şi structură asemănătoare, care îndeplinesc aceeaşi funcţie formează un ţesut.
Tipuri de ţesuturi
Ţesutul epitelial este format din celule strâns unite între ele.
Ţesutul conjunctiv este format din celule distanţate şi fibre care se află într-o substanţă fundamentală.
Ţesutul muscular este format din celule numite fibre musculare.
Ţesutul nervos este format din celule nervoase numite neuroni.

172
Organul
Ţesuturile intră în alcătuirea unui organ.
Organele nu funcţionează izolat, ci în legătură cu alte organe, formând aparate şi sisteme.
Aparate şi Sisteme
Un aparat este format din organe, în alcătuirea cărora intră mai multe tipuri de ţesuturi, dar organele, deşi sunt
diferite, îndeplinesc aceeaşi funcţie.
Exemple: aparatul digestiv, respirator, circulator, excretor şi reproducător.
Un sistem este format din organe de acelaşi fel, în care predomină un anumit ţesut.
Exemple: sistemul osos, muscular şi nervos.
Organismul
Aparatele şi sistemele formează organismul animal, care funcţionează ca un întreg, ca un tot unitar, în strânsă legatură
cu mediul înconjurător.
///////////////////
Sistemul nervos, Nervii, Sensibilitatea, Funcţiile de relaţie

Sistemul nervos
Sistemul nervos coordonează activitatea tuturor organelor din organism.
Sistemul nervos este format din encefal, măduva spinării şi nervi.
Nervii

173
Nervii formează o reţea în tot corpul realizând legatura encefalului şi măduvei spinării cu celelalte părţi ale corpului.
Sensibilitatea
Sensibilitatea este funcţia îndeplinită de sistemul nervos împreună cu organele de simţ.
De la organele de simţ, sistemul nervos primeşte informaţii prin intermediul nervilor.

Informaţiile sunt transformate în senzaţii de văz, de auz etc. şi organismul este pus în legătură cu mediul înconjurător.
Sistemul nervos, sistemul osos şi sistemul muscular asigură legătura dintre organism şi mediul de viaţă.
Funcţiile de relaţie
Mişcarea şi sensibilitatea sunt funcţii de relaţie.
Funcţiile de relaţie sunt funcţiile care realizează legătura dintre organism şi mediul înconjurător.
Animalul se deplasează, se poate orienta şi adapta la condiţiile de viaţă, deci se integrează în condiţiile mereu
schimbătoare ale mediului înconjurător.
////////////////////
Funcţia de reproducere

Aparatul reproducător diferă la mascul faţă de femelă. El cuprinde glande reproducătoare care produc celule sexuale.
Masculul are o pereche de testicule care produc celule sexuale bărbăteşti numite spermatozoizi. Ei se pot mişca în lichidul
care-i înconjoară.

174
Femela are o pereche de ovare care produc celulele sexuale femeieşti numite ovule. Ovulele, formate în ovare, coboară prin
două tuburi într-un organ musculos, numit uter. Când un ovul întâlneşte spermatozoizii, se uneşte cu unul dintre ei, procesul
numindu-se fecundaţie, şi rezultă celula-ou.

Celula-ou se fixează pe peretele uterului, creşte, se divide şi se transformă în embrion şi apoi în făt. În această perioadă,
numită viaţă intrauterină, embrionul (şi apoi fătul) primeşte prin sângele mamei substanţele hrănitoare şi oxigenul necesar
dezvoltării sale. Legătura embrionului cu uterul matern se realizează prin placentă.
Toate animalele care nasc pui vii şi-i hrănesc cu laptele secretat de mamele se numesc mamifere (purtătoare de mamele).
Funcţia care asigură perpetuarea speciei, prin apariţia urmaşilor, se numeşte funcţie de reproducere.
////////////////////////

Amfibieni, Broasca de lac, Broaşte fără coadă, Broaşte cu coadă

Amfibieni
Amfibienii sunt primele vertebrate adaptate şi la viaţa de uscat. De la cele două medii de viaţă (acvatic şi terestru), la care s-
au adaptat, le vine denumirea de amfibieni (de la grec. amphys = dublu, bios = viaţă). Culoarea de protecţie, forma corpului,
membrele, respiraţia şi înmulţirea sunt adaptări la mediul de viaţă.
Broasca de lac

175
Broasca de lac trăieşte atât în apă cât şi pe uscat. Spre deosebire de peşti, corpul ei este alcătuit din cap, trunchi şi membre.
Are culori protectoare. Pielea este subţire, fără solzi, bogată în glande care produc o substanţă cleioasă, ce o menţine umedă
şi alunecoasă.
Capul este turtit, de formă triughiulară. Cei 2 ochi sunt mari, bulbucaţi, cu două pleoape mobile şi o membrană subţire,
protectoare. Distinge culorile şi obiectele în mişcare. Urechile sunt mai perfecţionate ca la peşti, la exterior se văd orificiile
auditive. Cele două nări, de pe vârful botului scurt, se închid când se află în apă. Gura este largă. În cavitatea bucală are
numeroşi dinţi. În ea se deschid cele două nări prin care aerul trece spre plămâni. Limba este lată, subţire, cleioasă şi
despicată la vârf. Ea este prinsă în partea anterioară a cavităţii bucale. Este proiectată în afară, prin răsturnare, pentru
prinderea hranei.
Membrele anterioare sunt mai scurte decât cele posterioare şi au 4 degete terminate cu gheare. Broaştele sunt primele
vertebrate care au gheare şi 4 membre. Ele se numesc tetraropode. Locomoţia este dublă. Pe uscat broasca face salturi ca
iepurele, în apă înoată.

Sistemul nervos, mai dezvoltat ca la peşti, prefigurează dezvoltarea creierului animalelor terestre. Broasca se hrăneşte cu
insecte, păianjeni, viermi, melci, icre şi peştişori. Prinde insectele din zbor cu ajutorul limbii. Cavitatea bucală are glande
care secretă mucus. Nu este diferenţiat faringele, iar esofagul este scurt. Stomacul este ca un sac. Ficatul şi pancreasul se
deschid în intestin. Acesta se termină cu cloaca.

176
 Coastele sunt slab dezvoltate. Nu are stern şi cavitate toracică, deci respiră îghiţind aerul. Respiraţia pulmonară este
completată cu respiraţia prin pielea bine vascularizată şi umedă (respiraţia cutanee). Plămânii sunt ca nişte săculeţi, slab
dezvoltaţi, şi nu satisfac nevoile de oxigen. Inima are 3 camere: două atrii şi un ventricul. Circulaţia sângelui se face prin
artere, capilare şi vene. Sângele oxigenat se amestecă cu cel neoxigenat. Rinichii sunt mai bine dezvoltaţi decât la peşti.
Canalele care pornesc de la ei se deschid în cloacă şi servesc pentru eliminarea urinei şi a celulelor sexuale.
Înmulţirea la broască este strâns legată de apă. Sexele sunt separate. Femelele au două ovare, iar masculii două testicule.
Broaştele se înmulţesc prin ouă care sunt depuse de femele în apă. Fecundaţia este externă. Din ouăle fecundate ies larve,
numite mormoloci, care seamănă cu peştii.
Mormolocii au corpul lung, fără picioare şi o coadă lungă turtită lateral, înconjurată de o înotătoare membranoasă. De o parte
şi alta a capului se află branhiile interne. Apoi, acestea dispar şi de formează plămânii. Apar membrele posterioare, apoi cele
anterioare, dispare coada, iar mormolocul devine adult. În dezvoltarea lor amfibienii parcurg mai multe etape, de la ou la
adult. Această transformare în etape se numeşte metamorfoză. Asemănările mormolocilor cu peştii ne arată că broaştele de
azi au luat naştere din peşti. Prin trecerea la viaţa terestră au apărut caracterele de superioritate faţă de peşti. Iarna,
broaştele hibernează pe fundul apei, deoarece temperatura corpului este variabilă.
Broaştele sunt folositoare deoarece distrug un număr mare de insecte dăunătoare agriculturii. De la broaşte se consumă
membrele posterioare (pui de baltă).
Broaşte fără coadă
– Broasca râioasă, care are pe corp glande ce secretă substanţele iritante;
– Brotăcelul, care are 5 cm lungime şi este arboricol. Se recunoaşte după culoarea verde şi discurile adezive de la degete.
Broaşte cu coadă
– Salamandra, care are pe corpul negru pete galbene;
– Tritonul, animal acvatic, care pe corpul cilindric are creastă în perioada reproducerii.
//////////////////////////////////

177
178