Seria de autor

•
ION DRU ȚĂ

1
 C A RT I E R P OPU L A R

Ion DRUȚĂ
COLOPOTNIȚA
ION DRUŢĂ (3 septembrie 1928, comuna Horodiştea, fostul judeţ
Soroca, azi în raionul Donduşeni). Cele dintîi povestiri îi sînt publicate
la începutul anilor ’50. Primul volum de schiţe şi nuvele, La noi în sat,
vede lumina zilei în 1953, fiind urmat de alte povestiri, apoi de romanul
Frunze de dor (scris în 1955, publicat în 1957). Colaborează la ziarele
Ţăranul Sovietic, Moldova socialistă şi la revista Femeia Moldovei. Absolvă
Cursurile superioare de literatură de pe lîngă Institutul de Literatură
„A. M. Gorki” al Uniunii Scriitorilor din URSS (1957). Criticile distru-
gătoare din partea oficialităţilor comuniste din RSS Moldovenească vizînd
scrierile sale, mai ales romanul Povara bunătăţii noastre (1963, prima parte
Balade din cîmpie, integral Povara bunătăţii noastre, 1970), precum şi filmul
Ultima lună de toamnă, îl fac pe autor să se stabilească cu traiul la Moscova
(1959). Ca dramaturg, este autorul unui şir de piese montate cu succes atît
în Moldova, cît şi pe scenele multor teatre din fosta URSS şi din străinătate:
Casa mare (1962), Păsările tinereţii noastre (1971), Horia (1973), Frumos şi
sfînt (Sfînta sfintelor; 1974), Întoarcerea ţărînii în pămînt (Plecarea lui Tolstoi;
1978) şi multe altele.
În 1967 i se decernează Premiul de Stat al RSS Moldoveneşti pentru
nuvela Ultima lună de toamnă şi romanul Balade din cîmpie. Scriitor bilingv,
publică la Moscova în limba rusă mai multe volume de proză, eseistică şi
dramaturgie. Deţine titlurile de Scriitor al Poporului (1988), membru de
onoare al Academiei Române (1990) şi membru titular al Academiei de
Ştiinţe a Republicii Moldova (1992). Laureat al Premiului de Stat al Republicii
Moldova în domeniul literaturii (1988).
Opera sa, din care mai menţionăm romanul Biserica Albă (1983),
ocupă unul dintre cele mai de seamă locuri în literatura contemporană a
Republicii Moldova.

Ion Druţă porneşte de la un fapt concret – renovarea, apoi aprinderea şi

dispariţia Clopotniţei dintr-un sat cu nume istoric – Căpriana –, fapt în jurul
căruia se pomeneşte antrenat curînd un întreg colectiv de pedagogi şi elevi.
Problema principală a nuvelei este ocrotirea valorilor sacre ale trecutului. În
centrul naraţiunii se află două personaje categoric diferite unul de altul: profesorul
de istorie Horia Holban şi directorul şcolii Nicolai Balta.
Ion Ciocanu
C A RT I E R P OPU L A R

Ion Druță

Clopotnița
ROM A N

Ediția a V-a
 CARTIER
Editura Cartier, SRL, str. București, nr. 68, Chișinău, MD2012.
Tel./fax: 022 24 05 87, tel.: 022 24 01 95. E-mail: cartier@cartier.md
Editura Codex 2000, SRL, Strada Toamnei, nr. 24, sectorul 2, București.
Tel./fax: 210 80 51. E-mail: romania@cartier.md
www.cartier.md
Cărţile CARTIER pot fi procurate în toate librăriile bune
din România și Republica Moldova.
Cartier eBooks pot fi procurate pe iBookstore și pe www.cartier.md
LIBRĂRIILE CARTIER
Librăria din Centru, bd. Ștefan cel Mare, nr. 126, Chișinău. Tel./fax: 022 21 42 03.
E-mail: librariadincentru@cartier.md
Librăria din Hol, str. București, nr. 68, Chișinău. Tel.: 022 24 10 00.
E-mail: librariadinhol@cartier.md
Comenzi CARTEA PRIN POȘTĂ
CODEX 2000, Str. Toamnei, nr. 24, sectorul 2, 020712 București, România
Tel./fax: (021) 210.80.51
E-mail: romania@cartier.md
www.cartier.md
Taxele poștale sunt suportate de editură. Plata se face prin ramburs, la primirea coletului.
Colecţia Cartier Popular este coordonată de Gheorghe Erizanu
Editor: Gheorghe Erizanu
Lector: Dorin Onofrei
Coperta seriei: Vitalie Coroban
Coperta: Vitalie Coroban
Design/tehnoredactare: Iulia Vozian
Prepress: Editura Cartier
Tipărită la Bons Offices
Ion DRUŢĂ
CLOPOTNIŢA
Ediţia a V-a, martie 2014
Prima ediţie a apărut în 1984 la Editura Literatura Artistică, Chișinău.
Ediţia a II-a, Ed. Literatura Artistică, Ch., 1990; ed. a III-a, Ed. Universul, Ch., 2004;
ed. a IV-a, Ed. Cartea Moldovenească, Ch., 2008.
© 2014, Editura Cartier, pentru prezenta ediţie. Toate drepturile rezervate.
Cărţile Cartier sunt disponibile în limita stocului și a bunului de difuzare.
Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii
Druţă, Ion.
Clopotniţa: roman / Ion Druţă; cop.: Vitalie Coroban. - Ed. a 5-a. -
Chişinău: Cartier, 2014 (Tipogr. „Bons Offices”). - 278 p. -
(Colecţia „Cartier popular”).
500 ex.
ISBN 978-9975-79-726-9.
821.135.1(478)-31
D 85
Nimic din ceea ce a fost cu voi
nu va trece uşor pe lîngă voi.
Sfînta Scriptură
 1

Acel mare, acel cumplit blestem ne-a ajuns pe la un

miez de noapte din zece spre unsprezece aprilie. A fost un
mare prăpăd peste toată Ţara Moldovei. De turnat, turna
cu găleata, dar de unde ia şi unde toarnă nu se vede –
beznă peste tot. Arareori fulgerul spărgea cerul dintr-un
capăt în altul, despicîndu-l ca pe un harbuz copt, şi pîrîia
cerul înaintea fulgerului cum pîrîie harbuzul înaintea
cuţitului. După care rafală porneau a descărca tunete şi
tot veneau vuind, clocotind, scuturînd pămîntul pînă în
adîncuri, pînă la sicriele străbunilor.
Mai spre zori, urgia s-a domolit, vremea a început a
bate în cald şi, prin aburul cela de după ploaie, primăvara
a căzut ca o basma de fată mare peste capitala Moldovei.
În două-trei zile, Chişinăul era verde dintr-un capăt în
altul, şi grădinile oraşului răspundeau din ramuri la fiece
boare de vînt.
„Elei, Doamne, că de n-ar fi fost ploaia ceea de dău-
năzi, ce mai început frumos de an...”
Un tînăr nalt şi zdravăn, cu ochi blînzi şi trişti, venea
pe bulevardul Lenin la vale, împovărat de grijile unui săr-
man învăţător. Păşea încet, cum umblă de obicei sătenii,
prindea cu adîncul plămînilor mirozna acelui început de
primăvară şi se tot gîndea la ploaia ce bîntuise acum cîteva
zile peste întregul nostru pămînt. Venea abătut, ducînd
în dreapta o geantă plină, aşa încît abia o mai ajungeau
cataramele, iar în stînga avea o plasă cu portocale, plină şi

7
ea. Acolo unde strada Puşkin întretaie strada centrală, la
răscruce, stătea o mulţime de lume aşteptînd semnalul de
trecere. Învăţătorul, cu gîndul la ale sale, nu şi-a prea dat
seama pentru ce-o fi stînd lumea acolo. Şi-a croit drum
printre oameni, a păşit în albia străzii, a făcut chiar cîţiva
paşi şi abia atunci a zărit o „Volgă” neagră venind în plină
goană peste dînsul. A fost o clipă cînd bietului om i-a
mirosit a mort şi a zîmbit, pentru că ce alta îi rămîne unui
moldovean care-şi vede cu ochii propria sa pierzanie?!
„Iaca, de n-ar fi fost măcar ploaia ceea de dăunăzi...”,
s-a mai gîndit o dată, după care a zvîcnit o rădăcină de
muşchi, o viaţă de om s-a răsculat în zvîcnetul cela, arun-
cîndu-l hăt departe, nainte, dar ce folos din saltul cela cînd,
dincolo de „Volga” cea neagră, venea la vale altă „Volgă”,
puţin cam verzuie, şi el, abia scăpînd de sub roţile unei
maşini, se arunca sub cealaltă. Cu toate că, s-a mai gîndit,
culoarea e puţin mai alta şi, oricum, una e să se zică despre
om că a căzut sub o maşină neagră, şi alta e să se spună că
a fost prins sub roţile unei „Volgi” de-un verde închis.
Au ţipat subţire, ca din gură de şarpe, frînele. Scrîşnet
de metal, zornăit de sticlă spartă, fluierul miliţianului de
la colţ şi cîţiva cartofi zbîrciţi veneau, cotilindu-se, în jos,
pe strada Puşkin. Cartofii căzuseră din plasa unei bătrîne,
care, furată şi ea de gînduri, aştepta împreună cu toată
lumea ochiul de lumină verde ca să poată trece. În clipa
cînd învăţătorul a păşit înainte, ea, fiind cam mioapă, a
crezut că, gata, se poate, s-a luat din urma lui, bizuin-
du-se pe tinereţea şi înţelegerea bărbatului.
Au avut noroc că asfaltul era uscat, puţin cam zgrun-
ţuros, iar maşinile aveau frîne bune. Tămbălăul însă era
mare, pentru că în primele maşini s-au înfipt cele ce

8
veneau din urmă, iar peste acelea au urcat călare un alt
rînd de maşini. Acum, la răscrucea din centrul oraşului,
domnea o mare fierbere. Şoferii, adunaţi în jurul miliţia-
nului, urlau care mai de care. Bătrînica, necăjită, îşi aduna
cartofii în plasă, iar învăţătorul stătea pe partea cealaltă
a străzii, unde nu mai credea c-o s-ajungă. I s-au înmuiat
picioarele, mai ales încheieturile i s-au topit cu totul, şi el
căuta în jur vreo bancă să se aşeze. Lîngă staţia de troleibuz
a zărit nişte blocuri de beton bune de şezut pe ele. A şi
pornit într-acolo, dar a observat cu coada ochiului cum
mulţimea din jurul miliţianului căuta pe cineva.
„Să nu mă care la miliţie, că iar nimeresc la spital!”
A pornit deci să-şi caute scaun pentru hodină undeva
în altă parte. A mers puţin la deal, a făcut la stînga pe
stradela Fîntînilor, apoi, cum a dat de Bulgară, a luat-o
la dreapta şi a tot urcat mult şi bine, ţinînd drumul spre
strada Livezilor, singura stradă a oraşului unde se mai
păstra un dram de linişte şi aer curat.
Era o zi blîndă, caldă, una din zilele celea dulci, pline de
taine, pline de dor, ce dau atît de des primăvara prin acest
oraş sudic. Bătrînii salcîmi, cu oasele rădăcinilor scoase
prin asfaltul trotuarelor, erau numai frunze, numai vrăbii,
iar de peste deal, dinspre Costiujeni, venea iz de focuri
mocnite. O fi adunat gospodarii prin vii, prin grădini
frunze din toamna trecută şi le-o fi dat foc. În fiece an,
primăvara venea în Chişinău împreună cu aceste fumuri
mocnite, şi izul cela subţire, domesticit de mîna omului,
stîrnea un dor cumplit de vatră, de părinţi, de sat natal.
„Acum, la noi, în Bucovina, copiii o fi ieşind desculţi
pe creasta dealului, o fi alergînd cu faţa în vînt, să li se
ridice zmeiele cît mai sus.”

9
 Dacă primăvara sosită la Chişinău era aceeaşi veşnic
blîndă şi frumoasă primăvară, strada Livezilor era de
acum cu totul alta. A trecut-o din capăt în capăt şi – nimic
din tihna şi pacea de odinioară. Vuiet, scrîşnet de metal,
troleibuze, maşini de tot felul, îmbulzeală la tot pasul şi,
gonit de învălmăşeala ceea, învăţătorul a luat-o pe Jukov-
ski la vale, coborînd înapoi în parcul Puşkin, pe unde abia
trecuse. Nu-i dădeau pace ropotul şi bolboroseala ploii de
dăunăzi. Pămîntul se zbicise, dar sufletul se tot mîhnea,
tulburat de ploaia ceea, şi ochii învăţătorului căutau un
loc tihnit pentru a-şi reveni, pentru a se împăca cu ceea
cu ce nu te poţi împăca în ruptul capului.
Pe aici, prin parcul Puşkin, avea el cîndva un locuşor
al lui, un locuşor unde şi lumea îl lăsa în pace, şi el se
făcea a nu şti de dînsa. Cam uitase pe unde vine locul
cela, dar a pornit aşa, la întîmplare, căci picioarele ştiau
mai bine cărările acelui parc, şi picioarele l-au adus în
cele din urmă la scaunele de piatră aşezate în semicerc
la umbra memoriei lui Ştefan cel Mare.
„Viteaz în luptă, modest în clipele de fericire, el stîrnea
uimirea popoarelor şi împăraţilor, făurind, cu mijloace
modeste, izbînzi dintre cele mai mari.”
Monumentul a fost mutat peste gardul parcului, ridi-
cat pe un alt postament, şi aceste cuvinte ale istoricului
Karamzin spuse despre domnitorul nostru au fost din
nou săpate în piatră şi aurite, astfel încit se puteau citi de
departe. Fecior de gospodar din Bucovina, învăţătorul,
după ce şi-a aşezat lucrurile alături, şi-a descheiat un nas-
ture la gît unde îl supăra puţin haina, a oftat din adîncuri,
rămînînd nemişcat pentru multă vreme. Stătea cu faţa

10
la soare, cu ochii închişi, aşteptînd să bată clopotul din
Piaţa Victoriei. Sărmanul lui ceasornic s-o fi înăbuşit pe
sub pernele spitalului, lăsîndu-l să-şi măsoare zilele, ca
şi bunicii lui, după soare, dar acum, ieşit din spital, avea
nevoie de-o orientare în timp ceva mai precisă.
Lumea mişună în jur, s-ar fi putut sălta de pe scaun
să întrebe pe cineva cît e ora, dar n-o făcea. Ar fi putut
să pară un moft la mijloc – auzi tu, mare lucru să opreşti
un trecător şi să rosteşti două vorbe fie în ruseşte, fie în
moldoveneşte. Totuşi, pentru a intra cu cineva în contact,
e nevoie de-o anumită energie spirituală, energie care
acum îi lipsea cu desăvîrşire bietului învăţător.
Clopotul din Piaţa Victoriei a oftat încet, domol o
singură dată, apoi, peste un răstimp, a mai oftat o dată.
Bătăile puteau să indice un sfert sau o jumătate de oră.
Ora unu nu putea fi în nici un caz, pînă la amiază mai
era mult, dar, s-a mai gîndit învăţătorul, te pomeneşti
că se înşală. Oraşele iestea te scot cu totul din pepeni
ş-o fi hoinărit pe străzile Chişinăului mai mult decît îşi
închipuia. Dar las’ că clopotul din faţa Casei Guvernului
mai are ceva de spus. Mai vine un dangăt şi, cu cele două
care au fost, fac trei, apoi încă unul, şi încă unul, şi încă
unul – s-au dovedit unsprezece în total. A oftat, zîmbind
oarecum uşurat – slavă Domnului, cel puţin orientarea
în timp nu şi-o pierduse. Şi-a mutat ceasornicul amuţit
dintr-un buzunar în altul ş-a oftat. Problema timpului o
rezolvase, dar, vai, rămîneau atîtea nerezolvate...
„Deci ne oprisem noi la ploaia de dăunăzi... Ia să
vedem, frate Horia, ce-o fi fiind şi cu ploaia ceea pînă
la urmă...”

11
 Horia Holban era un învăţător bun acolo, în Căpria-
na, un sat vechi din nordul Moldovei, unde preda istoria
într-o şcoală medie. Cînd elevii se încurcau aşa încît nici
nu mai ştiau încotro s-o apuce, el venea, cumpătat şi
răbdător, lingă dînşii, zicîndu-le: „Ia hai, frate, să vedem
ce o mai fi şi cu asta...”.
De notat că acest „Ia hai, frate...” nu era deloc o for-
mulă ipocrită prin care învăţătorul îşi îndemna elevul să
mai treacă o dată pe acolo pe unde acela nu a putut trece
de zece ori. Nu. Prin această formulă de simbrie ţărăneas-
că, învăţătorul venea în ajutorul elevului, asumîndu-şi o
parte din neînţelegerea lui. Ajungînd, aşa, deodată, buni
prieteni, porneau a dibui în doi prin negura trecutului,
căutînd împărăţii, războaie, structuri sociale şi politice
de tot felul. Chiar de nu găseau ei cine ştie ce, principalul
era că-l mişca pe elev din punctul mort al necunoaşterii,
al nehotărîrii, şi acest imbold deseori cîntărea mai mult
decît un mănunchi de cunoştinţe însuşite mecanic.
„Bine, hai, ne mai întoarcem o dată la furtuna ceea
năprasnică...”
Zadarnice erau toate. Sufletul şi mintea, ca doi catîri
nărăvaşi – cînd unul se opreşte, nici celălalt nu vrea să
tragă. Iar sufletul, vai, sărmanul lui suflet, stătea zgribulit
sub şiroaiele ploii de dăunăzi. Iar ploaia turna cu găleata
şi tot venea pe-o coastă de deal, o apă tulbure şi mare. De
mii de ori a tot încercat el s-o treacă, dar cei doi catîri
stăteau morţiş locului şi nici înainte, nici înapoi.
„Nu, şi-a zis în cele din urmă. Mai întîi să-mi liniştesc
nervii. Creierul refuză să judece atîta vreme cît nervii sunt
iritaţi. Cumpătul, în fond, este echilibrul dintre inimă,

12
minte şi suflet şi nu e de mirare că, pierzînd cumpătul,
noi pierdem totul.”
Nervii, o, această boală a secolului, îl chinuiau şi
pe dînsul. Fire emotivă, Horia se consuma fulgerător,
printr-o furtună de energie aproape nestăpînită, după
care urmau depresiile, crizele de dispoziţie, şi singurul
leac, singura scăpare era drumul. Numai drumul îl putea
readuce în albia lui.
În asemenea cazuri se ridica şi pleca unde-l duceau
ochii. Mai ales călătoria cu trenul îi făcea bine. Acum,
pentru a se întoarce acasă, avea de călătorit o noapte în-
treagă, timp suficient pentru refacere, dar ce folos din
drumul cela cînd trenul urma să vină de abia pe la cinci,
după masă, iar în orele ce-i mai rămîneau urma să ţină
sfat cu sine însuşi, pentru a lua poate una din cele mai
importante hotărîri în viaţa sa.
„Odesa – Cernăuţi” era singurul tren ce străbătea
Moldova dintr-un capăt în altul şi, de obicei, medicii de
la Spitalul Republican îi eliberau pe bolnavi aşa, cam pe
la amiază, astfel încît oamenii să poată prinde trenul de
cinci. Horia Holban fusese şi el eliberat pe la amiază, să
poată prinde trenul de cinci, dar a mai rămas pe-o noapte
la spital, avînd nişte treburi prin Chişinău. Voia să treacă
pe la minister, pe la Institutul de Perfecţionare, avea şi
nişte probleme de rezolvat la Societatea de Ocrotire a Mo-
numentelor de Istorie şi Cultură. Din păcate, dimineaţa,
cum s-a trezit, a zărit prin fereastra spitalului cîţiva nori
goniţi de vînt în lungul cerului, şi-a amintit ploaia de
dăunăzi şi apele acelei ploi erau cît pe ce să-l îngroape
sub roţile maşinilor.

13
 Era abătut, necăjit, prostit de stupiditatea celor în-
tîmplate. Acum nici vorbă să treacă pe la minister. Ner-
vozitatea este un defect al structurii noastre biologice, o
boală umilitoare, atunci cînd intri cu ea într-o instituţie
de stat să discuţi corect şi demn, de la egal la egal. Şeful
la care intri într-o asemenea stare nervoasă se gîndeşte
cum să scape de tine mai repede şi, deci, de o rezolvare
justă a chestiunii nici vorbă nu poate fi. „Acum, ce mai
soare şi cald o fi la noi în Bucovina...” A mişcat din umeri,
făcînd loc unei bune dispoziţii ce putea să apară. Avea şi
el o slăbiciune care poate nu-i prea face cinste unui bărbat
în toată firea, dar, oricum, era a lui. Îi plăcea să se încăl-
zească primăvara la soare. Soarele era o mană cerească,
o minune binefăcătoare pentru trupul, pentru sufletul
lui şi, în clipele celea de dulce trîndăveală, el devenea
mai isteţ, mai curajos, mai dezgheţat la minte. Cele mai
înţelepte gînduri, cele mai îndrăzneţe fapte i-au încolţit
în minte tocmai în pragul primăverilor, cînd stătea la un
dosiş şi se încălzea la soare.
Cum a zis însă poetul, „vreme trece, vreme vine” şi
mai iată o primăvară în viaţa lui. Era caldă, era frumoa-
să, cu soare mult şi cer senin. Omul a tot stat şi stat pe
laviţa ceea de piatră, dar nici tu pace pentru trup, nici
tu linişte pentru suflet, pentru că, într-adevăr, de unde
linişte şi pace în mijlocul acestui oraş plin de maşini, plin
de vuiet şi învălmăşeală?! Dulcea moţăială a primăverii
l-o fi căutînd, pesemne, prin Bucovina, l-o fi pîndind pe
uliţele satului din nordul Moldovei, unde dăscălea copiii,
pentru că mai era şi asta o problemă: cum se chema şi
unde era ea – adevărata lui baştină?

14
 2

Dumbrava Roşie îl mai făcea să tresară prin somn.

Îl înfiora tainicul foşnet al stejarilor, îl legăna tăcerea
poienilor, îl fura adîncul depărtărilor albastre ce veneau
din Carpaţi, coborînd valuri-valuri, pînă hăt spre ce-
tatea Hotinului. Şi totuşi, Bucovina era numai o parte
din viaţa lui, cealaltă parte fiind răsădită într-un sat din
nordul Moldovei. Şi dacă din Bucovina îl striga pe nume
copilăria, în nordul Moldovei îl aşteptau elevii, îl aştepta
feciorul, pentru care şi cumpărase portocalele din plasă.
În sfîrşit, tot acolo, în nordul Moldovei, şi-a scuturat
frunza prima lui dragoste. Fericită ori nu prea, dulce ori
mai mult amară, ea, pînă la urmă, tot prima dragoste
în viaţa unui om rămîne – altceva nu vrea să fie şi nici
altminteri nu o poţi chema.
Clopotul din Piaţa Victoriei sună din vreme în vreme,
învăţătorul şade cu faţa la soare, dar i se scurg pe spinare
şiroaie din ploaia de dăunăzi şi, pentru că îl plouă întruna
pe laviţele celea de piatră, simte cum începe a împietri şi
el. I se împietresc inima, sufletul, gîndurile, şi asta nu e a
bine. Să împietrească inima, şi-a zis, că s-a mai întîmplat
şi cu alţii. Să împietrească sufletul, că totuna nimeni nu te
crede că îl ai, atunci cînd îl ai, dar mintea – o, nu, pentru
nimic în lume! Cum te poţi descurca, pînă la urmă, dacă
încep a ţi se împietri gîndurile? Tocmai acum, tocmai
în aceste împrejurări?! Era poate cea mai grea, cea mai
însemnată zi în viaţa lui, pentru că de urcat va urca el,
nu-i vorbă, la ora cinci în tren, dar gara la care urma să
coboare – asta mai rămînea de hotărît.

15
 Se putea da jos la Verejeni, putea merge cu trenul pînă
la Petreni. Deşi sună cam asemănător şi sunt întinse pe
acelaşi fir al căilor ferate, păreau două mărgele surori,
dar nu erau deloc surori, poate nici rude nu erau şi, de la
o gară pînă la alta, era ca de la cer la pămînt. Cine poate
şti în ce gară îl aşteaptă norocul, iar să cobori acolo unde
de noroc nici pomeneală, păi, se poate o viaţă întreagă
să tot dai prin hopuri?! Apoi, tot chitind cum să facă şi
să dreagă, Horia, la un moment dat, a zîmbit. Ca să vezi
pînă unde se poate ajunge dacă tot stai şi cauţi cu tot
dinadinsul să despici firul în patru.
Pentru un colhoznic, nici că poate exista o astfel de
problemă. Într-o sutime de secundă hotărăşte – unde
urcă, unde coboară şi, cum a hotărît – gata, e lege, chiar
de-ar fi potop, chiar de-ar fi cutremur de pămînt, pe cînd
un tînăr cu studii superioare zace aproape două luni pe
patul spitalului, se frămîntă zi şi noapte, alegînd unde ar
trebui el să coboare din tren, dar nu se poate decide în
nici un fel. Carevasăzică, Petrenii sau Verejenii...
Petreniul era o mică haltă din preajma Cernăuţilor, o
clădire de cărămidă roşie, străjuită de fagi, avînd cîteva
straturi de flori de-a lungul peronului şi o căruţă cu cai
deshămaţi în dosul gării. Totul curat, îngrijit, plin de
demnitate. O sală micuţă de aşteptare, dar scaune avea
destule, pentru oricîtă lume ar fi intrat. Un ghişeu la care
nu se făcea nicicînd îmbulzeală şi unde găseai bilete în
orice direcţie. Înseşi destinele acestei lumi, adunate în
chipul gării, păreau a ademeni ţărănimea bucovineană să
urce în tren, să plece pentru a se vedea ce se face şi prin
alte părţi. Şi ei tot veneau la gară, urcau şi plecau – care
pe-o zi, care pe-un an, care pentru a nu se mai întoarce.

16
 Acum, stînd pe aceste laviţe de piatră şi încălzindu-se
la soare, Horia şi-a amintit cu o anumită stinghereală cum
visa şi el cîndva să plece, să plece cît mai degrabă, pe cît mai
mult. De-acolo, din gărişoara ceea, i-a plecat părintele cînd
a început războiul şi tot la Petreni venea el cu maică-sa cînd,
după sfîrşitul războiului, au început a se întoarce trenurile
cu ostaşi. Întrebau aşa, mergînd în lungul vagoanelor, de
Miron Holban. Săptămîni, luni la rînd au tot întrebat, pînă
şi-au dat seama de zădărnicia acelor aşteptări.
Tot din gărişoara ceea a plecat şi el, cu atestatul de
absolvire a şcolii medii în buzunar. Atunci cînd pleca la
universitate, a venit să-l petreacă maică-sa. Poate pentru că
în seara ceea nu mai pleca nimeni din Petreni şi pe peron
nu era decît o singură femeie, iar trenul se depărta încet,
urcînd la deal, el, stînd pe scara vagonului, a tot privit-o
lung-îndelung. I-o fi intrat în inimă acel tablou al despăr-
ţirii lor şi, de acum student fiind, visa adesea un amurg
şi o bătrînică singuratică pe peronul gării. A tot visat-o
şi visat-o, încît, de la o vreme, a început să i se pară că şi
semănau chiar între ele – mamă-sa cu gara din Petreni.
Amîndouă tăcute, amîndouă demne, amîndouă închinate
aceluiaşi destin – de-a tot întîmpina şi petrece.
Din păcate, nimic veşnic pe această lume. Cînd era în
anul trei, i-a murit, în cîteva săptămîni, maica, apoi, tot în
anul cela, au început a reconstrui gara. Au tăiat fagii, pen-
tru că nu puteau îmbrăca clădirea în schele, dar pe urmă
s-a renunţat la planul unei reconstrucţii capitale, mulţu-
mindu-se doar cu vopsirea pereţilor cărămizii într-un
verde ce nu voia să fie verde cu nici un preţ. Fără fagi şi
fără cărămizile arse în cuptoare, era de mirare că gara se
mai chema Petreni, părînd o cu totul altă gară.

17
 Acum, odată ce nu mai erau nici bătrîna maică, nici
gara de demult, întoarcerea la Petreni părea un moft peste
care se trece fără să-ţi mai pese.
Verejenii erau cu totul altceva. O gară mare, sătulă,
proaspăt văruită, de parcă ar fi fost casa unei tinere gos-
podine în primul an al căsniciei. O gară mare şi răsfăţată,
aşezată la o jumătate de drum între Odesa şi Cernăuţi.
O gară bogată, pentru că a ştiut să-şi aleagă un loc bun –
în dreapta se desfăcea, învălurat, Podişul Bălţilor, în
stînga porneau Codrii – o altă împărăţie a Moldovei.
Era un loc avut, plin de voie bună – şi pîine destulă, şi
vin destul. Cînd nu prea rodeşte via, rodeşte grîul, cînd
nu prea cresc grînele, creşte tutunul. În dreapta gării –
hambare, în stînga – butoaie, munţi întregi de lăzi pentru
transportarea fructelor.
În sfîrşit, ce mai vorbă lungă... De atîtea ori a tot trecut
cu trenul pe-acolo, încît ştie cum se rînduiesc cele opt
litere de metal bătute sub streaşină gării. Ştia cînd şi ce se
poate cumpăra la bufetul de-acolo, îi cunoştea pe toţi cei
trei impiegaţi ce făceau de serviciu cu schimbul şi mult
s-ar fi mirat dacă cineva i-ar fi spus că această gară se va
împlînta în viaţa lui, se va situa alături de mult iubitul
său Petreni, îi va lua chiar locul şi, la treizeci de ani, el
va fi dus cu targa la Spitalul Republican, prin străduinţa
aceloraşi Verejeni...
Aşa e, hotărît că e aşa, dar, culmea culmilor... De-abia
ieşit din spital, cu gîndul la Petreni, la vechea şi blînda lui
gară, dor îi era totuşi de gara cea dată cu var, aşezată la
jumătate de drum între Carpaţi şi Marea Neagră. Îi era
dor, o, ce dor îl mai ţesea, cum ar mai fi vrut el să coboare

18
la Verejeni, dar se răscula împotriva acestei întoarceri
toată demnitatea lui de om. Bucovina cu toţi fagii ei stătea
alături şi-i zicea: nu cumva să te împingă păcatul...
„Doamne, şi măcar de n-ar fi fost furtuna ceea din
miez de noapte...”
Horia şade pe laviţa de piatră, alături zace uitată pu-
ţina lui avere – geanta şi plasa cu portocale. Poate pentru
că avea o zi grea, poate din alte motive, dar i s-a făcut
deodată scîrbă pînă şi de lucrurile sale. În geantă avea
nişte haine, căci fusese internat în spital prin martie, mai
era încă frig, iar portocalele le cumpărase chiar în dimi-
neaţa aceleiaşi zile. N-avea de gînd să facă cumpărături,
ştiind c-o să-l încurce cînd va porni prin oraş cu treburi,
dar, cum a ieşit din spital, a zărit cîţiva muncitori des-
cărcînd dintr-un camion, de-a dreptul pe trotuar, lăzi cu
portocale. O mulţime de femei aşteptau să le vină rîndul –
pentru copii, îşi ziceau una alteia, de parcă şi-ar fi cerut
iertare. Horia, pentru că avea pe undeva un băiat, a rămas
şi el să stea la coadă, deşi nu hotărîse încă la care din cele
două gări să coboare. Las’, se gîndi, portocalele, orişicum,
sînt o raritate acum, în pragul primăverii. Dacă nu mă
întorc, găsesc prin cine să le transmit...
— Hai noroc, măi ţică!
Un moscălaş s-a iţit de printre lespezile de piatră din
care erau făcute laviţele din preajma monumentului. S-a
aplecat să-l vadă mai bine şi a zărit o întreagă armată
de moscălaşi ce stăteau nemişcaţi în adîncul crăpăturii.
Acolo unde era soare, stăteau, pur şi simplu, unul în altul.
Ştiau, diavolii, că soarele primăvara e dulce numai acolo,
la dosiş, unde nu te ajunge vîntul.

19
 Horia s-a bucurat de-o asemenea vecinătate, s-a bu-
curat de parcă gîzele ar fi fost şi ele venite din Bucovina
să facă Universitatea la Chişinău. Acum o fi ajuns şi ele
la greu, li s-o fi făcut şi lor dor de baştină. Mai rămîneau
însă pe aici, o fi avînd niscaiva treburi pe la ministere.
Spinările lor mici, cărămizii, punctate cu negru, stăteau
nemişcate şi îndîrjite, de parcă ar fi făcut o mare treabă,
încălzindu-se la soare.
Tot urmărindu-le acolo, în crăpătura lor, Horia s-a
gîndit: da ce crezi! Te pomeneşti că toate pe lume nu-s
decît nişte nimicuri şi singurul lucru înţelept este să ştii a
deveni primăvara gîză, să ieşi nu pe mult din văgăuna ta,
să-ţi alegi un locuşor şi să stai încălzindu-te la soare...
„Mă rog... Dacă se pune aşa problema, mergem să ne
încălzim la soare...”
Trebuia, fireşte, să-şi caute un alt loc. Pe laviţele de
piatră e şi frig, şi lume multă. Stătea şi chitea încotro
s-o ia. În anii studenţiei colindase destul Chişinăul. Cu
toate că era băiat modest şi nici bani mulţi nu prea avea,
se pricepea totuşi şi el pe unde s-o cîrneşti ca să ajungi
acolo unde poţi rămîne singur. Pînă la urmă, pentru că
toate aceste locuri tăinuite erau, oricum, legate de Lacul
Comsomolului, şi-a luat geanta, plasa cu portocale şi a
pornit iară la deal, spre strada Livezilor.
Nu se simţea bine. Ori că prea devreme părăsise spi-
talul, ori că zguduirea de la răscruce l-o fi consumat, dar
s-a pomenit că iară îi vîjîie în urechi, îl încearcă un fel de
lîncezeală, şi braţul sting începe a-l deranja. Coborînd
scările spre lac, a zărit în dreapta o scenă mică a teatrului
de vară. Era o construcţie făcută de flori de cuc, pentru

20