CURS DE MICROECONOMIE

Tema 1: Microeconomia ca ştiinţă.

1. Apariţia şi dezvoltarea ştiinţei microeconomice. Obiectul de studiu.
2. Noţiuni fundamentale ale microeconomiei.
3. Modelarea fenomenelor microeconomice.

1. Obiectul de studiu al microeconomiei.

Teoria economică în ansamblu este abordată ca un sistem unitar, totuşi, ea se
divizează în mai multe părţi, şi anume: microeconomie, mezoeconomie,
macroeconomie şi mondoeconomie.
Microeconomia abordează şi analizează fenomenele şi procesele economice
într-o manieră „microscopică”, pornind de la definirea agenţilor economici, care pot
fi: indivizi, întreprinderi, bănci, sindicate etc., analizându-le comportamentul şi
consecinţele lui în contextul economic.
Principala caracteristică a microeconomiei este aceea că ea investighează
comportamentul subiecţilor economici (producători, consumatori, vânzători,
cumpărători, muncitori, şomeri etc.), în deosebi prin prisma preţurilor, motiv pentru
care unii specialişti o mai denumesc şi teoria preţurilor.
Cînd se vorbeşte despre agenţii economici, se are în vedere că comunitatea de
indivizi trebuie să acţioneze în comun acord, ca un tot întreg, avînd în faţă sa scopuri
unice, pe care trebuie să le atingă împreună.
De aici, obiectul de studiu al microeconomiei este activitatea economică a
indivizilor, precum şi problemele economice comune care apar ca rezultat al
activităţii lor şi sunt rezolvate reieşind din instituţiile şi sistemele existente.
Toţi agenţii economici practică două tipuri de activitate:
1) reproducerea unor bunuri în altele (în acest caz agenţii economici vor fi
analizaţi ca producători);
2) folosirea bunurilor pentru propriile necesităţi (în acest caz agenţii
economici vor fi analizaţi ca consumatori).
Toate acţiunile agenţilor economici se desfăşoară în cadrul pieţei, unde ei
activează în calitate de ofertanţi sau cumpărători de bunuri şi servicii. Orice
1
activitate, de obicei, se caracterizează prin diverşi indici, care sunt analizaţi în cadrul
microeconomiei: utilitate totală, utilitate marginală, cost de producţie,
productivitatea muncii (medie şi marginală), profit, rentabilitatea capitalului, fonduri
de producţie etc.
Scopul principal al fiecărui agent constă în înfăptuirea unei alegeri corecte
reieşind din cele 3 probleme economice fundamentale:
 ce de produs?
 cum de produs?
 pentru cine de produs?
Alegerea se face alternativ, în condiţiile cînd resursele economice sunt limitate,
iar necesităţile sunt ample şi variate, de aceea bunurile trebuie să fie repartizate în
aşa mod ca să satisfacă cerinţele consumatorului curent şi viitor.
Toate problemele abordate de microeconomie se axează pe postulatul
fundamental al individualismului metodologic, conform căruia analiza
comportamentului individual constituie sfera de deschidere, accesul spre înţelegerea
comportării colective.
Studiile microeconomice au în calitate de suport un şir de postulate, printre
care putem menţiona:
 atomismul economic – se analizează comportamentul celor mai simple
unităţi economice care sunt capabile de anumite acţiuni de sine stătător, precum şi
acţiunea dinte acestea;
 agenţii economici raţionali în activitatea lor tot timpul compară veniturile
cu cheltuielile, respectiv pentru a le obţine sau minimiza. Aceasta permite
determinarea soluţiei optime pentru condiţiile date;
 analiza marginală – se studiază nu numai mărimile marginale totale şi
medii, dar şi modificările lor, deoarece un agent economic raţional, de obicei,
compară nu numai cheltuielile şi veniturile totale ale unei activităţi economice, dar şi
cele suplimentare (marginale);
 analiza funcţională – în fenomenul analizat se evidenţiază trăsătura ce ne
interesează şi pe urmă se definesc factorii ce o determină, după care se deduce
funcţia respectivă;

2
  principiul conceptului de echilibru – presupune că microeconomia tinde
să determine şi să studieze acele stări ale economiei ce se caracterizează printr-o
stabilitate relativă.
Ca întreaga ştiinţă economică, microeconomia este în acelaşi timp explicativă şi
normativă.
Caracterul explicativ rezultă din aceea că unul din principalele sale obiective îl
constituie explicarea, în baza unor analize detaliate, a comportamentului agenţilor
economici, respectiv al modului cum acţionează ei în diverse posturi, folosindu-se
de semnalele pe care le recepţionează din mediul economic (Ex: cum îşi ordonează
preferinţele atunci cînd cu resursele limitate de care dispun trebuie să-şi
achiziţioneze diverse bunuri de consum sau factori de producţie, cum reacţionează
în calitate de producători la modificarea costurilor sau a preţurilor, a ratei dobînzii
etc.).
Caracterul normativ al microeconomiei derivă din aceea că ea îşi propune să
studieze şi să găsească cele mai favorabile modalităţi de realizare a producţiei,
distribuţiei şi consumului de bunuri materiale şi servicii (dând răspuns la o serie de
întrebări de genul: cum trebuie reglată o economie de piaţă, cum se poate trece de
la ineficienţă la eficienţă, cum poate şi cum trebuie să intervină puterea publică în
economia de piaţă etc)

2. Noţiuni fundamentale ale microeconomiei.

Agent economic – persoană sau un grup de persoane îndeplinind funcţii bine
determinate în viaţa economică; subiecţi care concep şi promovează, în mod coerent,
acţiuni decurgând din interesele lor (ex: bănci, firme etc.).
Bunuri economice – acele bunuri care îndeplinesc cumulativ două condiţii:
capacitatea indivizilor de a realiza o legătură între trebuinţele lor şi bunul apt să o
satisfacă; raritatea - cantitate limitată, insuficientă comparativ cu nevoile nelimitate,
în condiţii determinate de loc şi timp.
Utilitate – capacitatea reală sau presupusă a unui bun de a satisface o nevoie
umană prin folosirea sa în producţie sau în consumul final, personal.
Utilitate marginală – semnifică satisfacţia, preţuirea pe care un consumator dat
o acordă ultimei cantităţi consumate dintr-un bun economic; sporul utilităţii
3
(satisfacţiei) totale resimţite prin consumarea/deţinerea unei unităţi suplimentare
dintr-un bun economic.
Cerere – cantitatea dorită dintr-un anumit bun economic, care poate fi
cumpărată, într-o perioadă determinată, la anumite niveluri ale preţului.
Ofertă – cantitatea dintr-un bun economic, factor de producţie etc. care, într-o
perioadă determinată şi la un anumit preţ unitar, este disponibilă pentru vânzare.
Preţul pieţei – preţul efectiv pe care îl plătesc consumatorii pentru cumpărarea
unei unităţi de produs.

3. Modelarea fenomenelor microeconomice.

Pentru a analiza obiectul de studiu al microeconomiei pot fi folosite metodele
dialecticii, metodele matematice şi metodele modelării economice.
Cu ajutorul procesului de modelare, toate caracteristicile specifice
microeconomiei se manifestă mai pronunţat şi mai clar.
Modelele economice reprezintă expresia simplificată a relaţiilor economice sau
a unei secvenţe din cadrul ei. Cu ajutorul modelelor economice se asigură o
sistematizare a cunoştinţelor şi utilizarea eficientă a datelor obţinute în urma
observării fenomenului studiat.
Modelul reprezintă o formă abstractă de reflectare a realităţii cu ajutorul căruia
se face legătura dintre lumea reală ce e observată şi spaţiul abstract, avînd la bază
concepte specifice logicei, matematicei şi economiei.
Fiecare model economic are obiectivul său, şi în dependenţă de el există o
varietate de modele particulare pentru studierea comportamentului oricărui agent
economic.
Exemplu: pentru un agent economic pot fi construite modele de producţie, de
desfacere, de marketing, de management, de consum etc.
În cazul dat se pune problema de a determina mărimea nivelului global şi în ce
măsură pot fi agregate modelele particulare.
Pentru a construi un model se utilizează un şir de variabile, pe care le putem
diviza în două grupe:
I. variabile exogene – care sunt date din afară şi prezintă informaţia iniţială
pentru alcătuirea modelului dat;
4
 II. variabile endogene – variabile care se formează în procesul modelării şi
prezintă rezultatul acestui proces.
Scopul modelării, în mod simplificat, se reduce la definirea: cum variabilele
exogene influenţează asupra celor endogene.
În procesul modelării se studiază relaţiile şi legăturile dintre diferite variabile.
Modelarea, reieşind din esenţa sa, se aplică pentru un sistem închis sau asupra unui
sistem ce permite o închidere artificială.
Cu ajutorul modelării în microeconomie, de obicei, se studiază legătura
cantitativă a unui fenomen economic. Acest studiu trebuie să vizeze următoarele:
1) definirea elementelor (subsistemelor) componente în cadrul unei
structuri ce se studiază;
2) interacţiunea dintre elemente, precum şi dintre elemente şi mediul
economic, social şi politic;
3) finalitatea sistemului, definit de ansamblul de elemente, care poate fi
privită ca un ansamblu de lanţuri cauzale
S1 S2 ... Sn unde S1, S2, Sn – stările sistemului sau
fenomenului în funcţie de condiţiile mediului
În microeconomie se utilizează diferite tipuri de modele: verbale, grafice şi
analitice.
De obicei, orice ştiinţă este compusă din modele preponderent verbale. În
microeconomie în cazurile cele mai frecvente se utilizează modelele grafice
(datorită puterii de vizualizare) şi cele analitice (volum şi cantitate).

5
 Tema 2: Realizarea echilibrului pe piaţa bunurilor şi serviciilor.
1. Cererea. Factorii cererii. Funcţii de cerere. Legea cererii. Modificarea
cererii şi a volumului cererii. Cererea globală.
2. Oferta. Factorii ofertei. Funcţii de ofertă. Legea ofertei. Curba ofertei.
Modificarea ofertei şi a volumului ei. Oferta individuală şi globală.
3. Interacţiunea dintre cerere şi ofertă. Echilibrul pieţei.
4. Deplasări ale poziţiei de echilibru. Dinamica pieţei. Surplusul
consumatorului şi a producătorului.
5. Intervenţiile structurilor administrative în cadrul pieţei şi modificarea
echilibrului.

1. Cererea. Factorii cererii. Funcţii de cerere. Legea cererii. Modificarea

cererii şi a volumului cererii. Cererea globală.
Cererea se defineşte ca dorinţa şi posibilitatea de a procura un anumit bun la un
anumit preţ al acestuia.
Cererea este influenţată de diferiţi factori, numiţi parametri ai cererii. Legăturile
ce există între cerere şi parametrii cererii se exprimă prin funcţie de cerere. Aceasta
are următoarea formă:
D=f(P, N, G, Pc, Ps, I, Pe, Ie), unde:
P – preţul bunului („-” – bunuri normale, „+” – bunurile de tip Giffen)
N – necesităţi de consum („+”)
G – gusturile şi preferinţele consumatorilor („+”)
Pc – preţurile bunurilor complimentare („-”)
Ps – preţul bunurilor substituibile („+”)
I – venitul consumatorilor („0” – bunuri de prima necesitate, „+” – bunuri
superioare, „-” – bunuri inferioare)
Pe – eventualele modificări ale preţului („+”)
Ie – eventualele modificări ale veniturilor („+”)
Într-un sens mai restrâns cererea determină numărul de unităţi ale unui bun pe
care cumpărătorii au posibilitatea şi sunt gata să-l procure la un anumit preţ şi la un
moment dat. în aşa caz funcţia cererii se prezintă astfel:
QD=f(P), QD – volumul cererii
6
 De regulă analiza microeconomică aplică funcţia inversă a cererii: P=f(QD).
Conform legii cererii nivelul cererii se află într-o dependenţă invers
proporţională cu nivelul preţului. Ea este justă numai în cazul când influenţa altor
factori ai cererii rămân neschimbaţi.
QD=f(P, I),
P↑=>QD↓ şi invers P↓=>QD↑, în situaţia când I – constant.
Curba cererii exprimă raportul invers proporţional dintre preţ şi volumul cererii.
Ea permite stabilirea preţului maxim ce va fi plătit de consumator pentru diferite
cantităţi de bunuri.

P2

P1
D

Q
Qd2 Qd2

Modificarea preţului conduce la modificarea volumului cererii. Grafic aceasta

se reprezintă prin deplasarea dintr-un punct în altul pe aceeaşi curbă a cererii
(modificarea cantitativă a cererii).
Modificarea oricărui alt factor în afară de preţ conduce la modificarea cererii
(modificarea calitativă).grafic aceasta se reprezintă prin deplasarea curbei cererii.
I0=>D0, I↑=>D↑ => D0→D1 , I↓=>D↓ => D0→D2

7
 P

D1
D0
D2

Creşterea cererii se reflectă prin deplasarea curbei cererii spre dreapta (în sus),
iar reducerea în stânga (în jos).
Cererea globală exprimă cantităţile totale ale bunurilor pe care piaţa le solicită
la fiecare nivel al preţurilor.
Pentru un anumit bun dat cererea globală se compune din suma tuturor cererilor
individuale ale consumatorilor acestui bun. În rezultat cererea globală ne reflectă un
tablou al intenţiilor psihologice de cumpărare la un moment dat pentru diferite
niveluri de preţ.
Curba cererii globale poate fi construită prin adunarea pe orizontală a curbelor
cererii individuale.
Ex: avem cumpărătorul A şi B.

P P P
80 80

50

300 Q 200 Q 500 Q

A: Pmax=80 unit. Qmax=300 unit.

B: Pmax=50 unit. Qmax=200 unit.

2. Oferta. Factorii ofertei. Funcţii de ofertă. Legea ofertei. Curba ofertei.

Modificarea ofertei şi a volumului ei. Oferta individuală şi globală.

8
 Oferta reprezintă dorinţa şi posibilitatea de a pune în vânzare pe piaţă un anumit
bun la un anumit preţ al acestuia.
În forma generală funcţia ofertei se prezintă:
S = f(P, Pc, Ps, C, Pf, Pe, T, Im, Sb)
P – preţul bunului („+”)
Pc – preţul bunurilor complimentare („+”)
Ps - preţul bunurilor substituibile („-”)
C – nivelul costurilor de producţie („-”)
Pf – preţul factorilor de producţie („-”)
Pe – eventualele modificări ale preţului („-”)
T – nivelul tehnologiilor de fabricare („+”)
Im – taxe şi impozite („-”)
Sb – subvenţii („+”)
QS=f(P)
Volumul ofertei determină numărul de unităţi ale bunului care va fi oferit pe
piaţă la un anumit preţ al acestuia.
Conform legii ofertei volumul ofertei se află în legătură direct proporţională cu
nivelul preţului. Ea este justă de asemenea numai în cazul când influenţa altor factori
ai ofertei rămâne neschimbată.
Înclinaţia pozitivă a curbei ofertei demonstrează legea ofertei:

P
S

9
 Modificarea preţului conduce la modificarea volumului ofertei, fapt reflectat
grafic prin deplasarea pe aceeaşi curbă a ofertei:
S↑=>S0→S1 S↓=>S0→S2

P S2

S0

S1

Oferta individuală caracterizează comportamentul unui singur vânzător pe piaţă,

iar oferta globală – a tuturor vânzătorilor în ansamblu. Oferta globală se determină
ca şi cererea globală (însumarea pe orizontală).

3. Interacţiunea dintre cerere şi ofertă. Echilibrul pieţei.

Pentru a analiza realizarea echilibrului pe piaţă este nevoie de luat în vedere
interacţiunile ce au loc între cele doua forţe ale pieţei: cererea şi oferta.
În scopul analizei interacţiunii cererii şi ofertei pe piaţă ne vom folosi atât de
funcţiile directe ale cererii şi ofertei, cât şi de funcţiile inverse ale lor.
În cazul funcţiilor inverse funcţia cererii ne va indica preţurile maxime care
sunt dispuşi să la plătească consumatorii pentru o cantitate dată de bun, iar funcţia
inversă a ofertei ne va arăta preţurile minimale la care sunt dispuşi să-şi vândă marfa
producătorii.
În rezultat, fiecare curbă împarte spaţiul pieţei în două părţi în aşa fel ca toate
punctele pentru valoarea preţului situate mai sus de curba cererii nu sunt accesibile
consumatorilor, iar punctele pentru preţuri ce se află mai jos de curba ofertei sunt
variante ce duc la ruinarea producătorilor.

10
 P
S
II
B

IV E
I

A D
III
Q

Pe de altă parte consumatorii vor fi dispuşi să procure mărfurile la preţuri mai

mici decât cele maxime, iar producătorii vor fi bucuroşi să vândă mărfurile la un preţ
mai mare decât cel minim. În rezultat spaţiul pieţei poate fi împărţit în 4 cadrane,
fiecare având caracteristicile sale.
În I cadran sunt amplasate preţuri mai mari ca cele maxime pentru consumator
şi mai mici ca cele minime pentru producător. Nici unul din ei nu este cointeresat să
realizeze contractul de vânzare-cumpărare – este „sectorul mort al pieţei”.
În al II sector ofertantul este cointeresat în vânzări. Vânzările sunt probabile,
dar procurarea mărfurilor al aşa preţuri înalte nu poate fi realizată.
În al III cadran situaţia este inversă: cumpărăturile sunt probabile, iar oferta
nulă.
În toate trei cadrane nu este posibilă încheierea contractelor de vânzare-
cumpărare, şi doar cadranul IV reprezintă combinaţia preţ-cantitate în care interesele
producătorilor coincid cu cele ale consumatorilor.
În acest cadran pot să apară 2 situaţii diametral opuse, care pot fi caracterizate
ca piaţa consumatorului – când la limitele posibilităţilor sale se află producătorul şi
condiţiile sunt dictate de acela care cumpără marfa (punctul A).
11
 Piaţa producătorului (punctul B) – la limitele sale se află consumatorul, iar
condiţiile le dictează producătorul.
Din aceste două situaţii extremale se porneşte „mişcarea” spre o situaţie stabilă
pe piaţă, care este posibilă doar în punctul de echilibru.

3. Deplasări ale poziţiei de echilibru. Dinamica pieţei. Surplusul

consumatorului şi a producătorului.
În condiţiile economiei de piaţă sub acţiunea factorilor calitativi ai cererii şi
ofertei are loc modificarea poziţiei de echilibru în rezultatul deplasării curbelor.
Totalitatea acestor deplasări ale poziţiei de echilibru formează dinamica pieţei, care
prevede diferite situaţii: deficit de marfă, supraproducţie de marfă, situaţie de
echilibru.
I – Situaţia de deficit marfar – revenirea la echilibru. Dezechilibru a avut loc
sub influenţa creşterii veniturilor consumatorilor. Creşterea cererii şi schimbarea
preţului la bunul dat nu are loc simultan.
S – constant D – a crescut Deficit=QE1 - QE P↑ Q↓

P
S

PE1
D1
PE
D

Q
QE QE1

II – Readucerea la echilibru în condiţii de supraproducţie. Cantitatea oferită

crescută şi modificarea preţului nu se efectuează simultan. Oferta creşte sub
influenţa măririi numărului de ofertanţi.
12
 D – constant
S – a crescut
Supraproducţie = QE1 - QE P↓ Q↑

P S
S1

PE

PE1 D

Q
QE QE1

III - În economie apare situaţia când la unul şi acelaşi nivel al preţului

cantitatea echilibrată se modifică:
PE – constant QE – variază

S
E E1

PE
D

D
QE QE1

IV PE - variază
QE – constant QE – fixat

13
 P
S
PE1
E1

PE E
D

Q
QE

Toate cazurile descrise mai sus presupun modificarea poziţiei de echilibru a

fenomenelor în condiţie statică. Dacă introducem în modelul cererii şi ofertei
factorul timp, atunci vom avea o analiză dinamică.
Noţiunea de surplus a consumatorului sau a producătorului a fost introdusă în
analiza microeconomică de către Alfred Marchal.
Acest surplus poate fi considerat ca un avantaj care apare în cadrul pieţei
datorită existenţei unui preţ unic la marfa dată.
I – surplusul consumatorului II – surplusul producătorului
I+II – surplusul pieţei
P
S

II
D

Câştigul consumatorului este diferenţa dintre preţul maxim care era dispus
consumatorul să-l plătească pentru bunul dat şi preţul pieţei la care a fost procurat
acest bun.

5. Intervenţiile structurilor administrative în cadrul pieţei şi modificarea

echilibrului.

14
 În modelul iniţial al cererii şi ofertei pot fi efectuate diferite intervenţii sub
formă de reglări guvernamentale, în rezultatul cărora apar un şir de aplicaţii practice
sub formă de dezechilibrare şi reducerea modelului la un nou punct de echilibru.
Metodele de intervenţie a statului în reglarea economică sunt: impozitele,
subvenţiile, reglarea preţurilor şi a cantităţilor pe piaţă.
Să analizăm modelul intervenţiei administrative prin introducerea accizelor.
Presupunem că iniţial funcţia cererii şi a ofertei pot fi prezentate în felul următor:
QS = -5+2P QD = 10-P
Impozit
P achitat de S1
consumator

E' S

P'E E

PE

Impozit
achitat de D
producator

Q
Q'E QE

Fie că statul introduce un impozit în valoare de 1,5 lei pentru unitatea realizată,
plătit de către producător. Să determinăm preţul de echilibru şi cantitatea de bun
echilibrat după introducerea impozitului. Echilibrul iniţial are loc când se
îndeplineşte egalitatea:
QS=QD=>-5+2P=10-P; 3P=15; PE=5; QE=5
Introducerea impozitului plătit de către producător influenţează poziţia curbei
ofertei, şi anume, o deplasează în sus spre stânga, paralel cu cea iniţială, drept
rezultat, preţul de echilibru creşte, dar cantitatea realizată se micşorează. Vom
calcula funcţia nouă a ofertei. Deoarece graficul funcţiei ofertei se deplasează paralel
cu cel iniţial, coeficientul unghiular 2 rămâne acelaşi, schimbându-se numai
termenul liber (-5). Scriem funcţia individuală a ofertei:
P=2,5+0,5QS
P'=P+Ta=2,5+0,5 QS+1,5
P'=4+0,5QS, unde Ta – (taxa accizului) mărimea impozitului
15
 Deci funcţia nouă a ofertei Q'S va fi Q'S= -8+2P
Aflăm preţul de echilibru şi cantitatea de bun echilibrat după introducerea
impozitului:
Q'S=QD=>-8+2P=10-P; 3P=18; P'E=6; Q'E=4
Cum se va repartiza impozitul între consumator şi producător? În cazul dat din
1,5 lei impozit un leu se va achita de către consumatori, deoarece creşterea reală a
preţului de echilibru P'E- PE=6-5=1, iar 0,5 lei de către producător Ta-(P'E- PE)=1,5-
1=0,5 lei. Statul primeşte o sumă de bani egală cu Ta*Q'E=1,5*4=6 lei.
Cum se vor modifica veniturile producătorilor şi cheltuielile consumatorilor
după introducerea impozitului?
Până la introducerea impozitului consumatorii procurau o cantitate de 5 unităţi
de produs la preţul de 5 lei şi consumau pentru aceasta 25 lei: QE*PE=5*5=25.
După introducerea impozitului ei procură cu o unitate mai puţin Q D=4, însă la
un preţ de 6 lei, cheltuind pentru aceasta: P'E* Q'E=6*4=24 lei.
Producătorii până la introducerea impozitului aveau un venit brut de 25 lei:
QE*PE=5*5=25lei, iar după introducerea impozitului venitul brut al lor s-a micşorat
până la 24 lei: P'E* Q'E=6*4=24 lei. Venitul net sau real a scăzut şi mai mult,
deoarece din venitul brut al producătorilor e necesar de scăzut partea impozitului
plătită de către producător (0,5 lei la unitate), venitul real va fi: P' E* Q'E-0,5* Q'E=
Q'E*( P'E-0,5)=4*(6-0,5)=4*5,5=22 lei.
Figura mărginită de punctele PE, E, QE, 0 reprezintă venitul producătorului până
la introducerea impozitului, iar figura mărginită de punctele P' E, E', Q'E, 0 redă
venitul brut al producătorului după introducerea impozitului.
Celelalte aplicaţii pot avea loc în cazul aplicării TVA (se deplasează curba
cererii), subvenţionării producătorului (se deplasează curba ofertei), stabilirii
preţurilor plafon şi preţurilor podea (avem aspectul deficitului cronic şi supra
producţie).

16
 Tema 3: Elasticitatea cererii şi factorii care o influenţează.
Analiza cantitativă a cererii poate fi înfăptuită, de asemenea, cu ajutorul
coeficienţilor de elasticitate.
Elasticitatea este un concept general, care poate fi folosit pentru a evidenţia şi
măsura relaţiile funcţionale dintre două variabile.
Elasticitatea, în general, poate fi definită ca raport între diferenţa relativă a
variabilei dependente şi diferenţa relativă a variabilei independente.
Elasticitatea sau coeficientul de elasticitate exprimă modificarea relativă
(procentuală) a cantităţii cerute dintr-o marfă raportată la modificarea relativă
(procentuală) a unui factor care influenţează nivelul cererii :
E=∆Q/Q :∆f/f, unde,
Q - cantitatea cerută iniţial,
∆Q - proporţia modificării cererii,
f - factorul iniţial,
∆f - proporţia modificării factorului
Când se analizează elasticitatea cererii, cel mai frecvent se folosesc indicatorii
elasticităţii cererii în raport cu preţul, şi în raport cu venitul, precum şi coeficientul
elasticităţii încrucişate a cererii.
Tabelul de mai jos specifică caracteristicile cererii, care pot fi obţinute, luând în consideraţie
elasticitatea cererii în raport cu preţul (în cazul micşorării preţurilor).
Elasticitatea Caracteristica cererii Cantitatea Cheltuielile
Ep=∆Q/∆P*P/Q consumată Q consumatorului
Ep =0 Perfect inelastică constantă Se micşorează cu
acelaşi % ca şi preţul
inelastică Creşterea în % a Se micşorează cu un %
cantităţii este mai mai mic decât % de
-1<Ep<0 mică decât %de reducere a preţului
diminuare a preţului
Ep=1 Cerere izoelastică sau Creşte cu acelaşi % cu constante
elasticitate unitară care se micşorează
preţul
-∞<Ep<-1 elastică % de creştere a cererii cresc
depăşeşte % de
micşorare a preţului
Ep=-∞ Perfect elastică Creşte cu un % infinit Devin infinite

Grafic aceste forme de elasticitate a cererii pot fi prezentate:

17
 P
D (Ep=0)

D (Ep=-∞)

D (-∞<Ep<-1)

D (-1<Ep<0) D (Ep=-1)

Cererea perfect elastică şi perfect inelastică sunt cazuri pur teoretice, care în
practică nu se întâlnesc. Tipizarea cererii în elastică, inelastică, cu elasticitate unitară
depinde de următorii factori:
1) existenţa bunurilor substituibile – cu cât mai multe există cu atât cererea
acestui bun este mai elastică.
2) dacă bunul pentru care se calculează elasticitatea este bun complementar a
unui bun care constituie o parte esenţială din bugetul consumatorului, atunci cererea
pentru acest bun complementar este inelastică.
3) cu cât mai multe alternative de utilizare există pentru bunul dat, cu atât mai
mare este elasticitatea cererii acestui bun.
4) factorul timp – de obicei în perioadă scurtă de timp, cererea e mai puţin
elastică decât în perioadă lungă de timp.
5) cota parte din bugetul consumatorului care revine consumului bunului dat –
cererea e mai elastică la acele bunuri care ocupă o pondere mai mare în buget.
6) specificul pieţei pentru anumite bunuri (medicamente, ochelari, proteze –
indiferent de modificarea preţului cererea nu se schimbă).
Dacă elasticitatea cererii în raport cu preţul ne arată procentul de variaţie a
cererii la variaţia preţului cu 1%, atunci coeficientul de elasticitate a cererii în raport
cu venitul ne indică care va fi procentul de modificare a cererii la modificarea
veniturilor cu 1%.
Ei=∆Q/∆I*I/Q

18
 În teoria şi practica economică acest coeficient de elasticitate este folosit pentru
clasificarea mărfurilor şi pentru prognozarea comportării consumatorului faţă de
bunul dat la creşterea sau diminuarea veniturilor sale.
Tipologia bunurilor după valoarea coeficientului de elasticitate:
Elasticitatea cererii în raport cu Elasticitatea cererii în raport cu
venitul preţul
Bunuri inferioare (tip Giffen) Ei<0 Ep>0
Bunuri inferioare Ei<0 Ep<0
Bunuri normale prioritare (de 0<Ei<1 Ep<0
cerere curentă)
Bunuri de lux Ei>1 Ep<0

Elasticitatea încrucişată se calculează pentru bunurile substituibile şi pentru

bunurile complimentare.
Coeficientul de elasticitate încrucişată măsoară variaţia relativă (procentuală) a
consumului bunului x la variaţia relativă (procentuală) a preţului bunului y. Relaţia
de calcul este: Ex,y=∆Qx/∆Py*Qx/ Py.
Cu ajutorul lui se determină procentul de variaţie în cererea unui bun ca rezultat
al variaţiei preţului altui bun cu 1%.
Clasificarea bunurilor după coeficientul de elasticitate încrucişată:
Elasticitatea încrucişată
Bunuri substituibile Ex,y>0
Bunuri complimentare Ex,y<0
Bunuri independente Ex,y=0

Cu cât este mai mare după modul valoarea coeficientului de elasticitate E x,y, cu
atât mai pronunţată este legătura de substituţie sau de completare a bunurilor x şi y.

19
 Tema 4: Teoria comportării consumatorului.
1. Spaţiul bunurilor şi caracteristica preferinţelor unui consumator.
2. Măsura utilităţii şi ordonarea preferinţelor. Utilitatea marginală şi rata
marginală de substituţie. Formele particulare ale curbelor de indiferenţă.
3. Restricţia bugetară. Alegerea optimală a consumatorului –
maximizarea utilităţii. Echilibrul consumatorului.
4. Modificarea venitului şi tipologia bunurilor după curbele Engel. Curba
venit-consum.
5. Modificarea preţului. Curba preţ-consum.
6. Efectul substituţiei şi efectul venitului.

1. Spaţiul bunurilor şi caracteristica preferinţelor unui consumator.

În centrul teoriei comportării consumatorului se află deciziile pe care
cumpărătorul le realizează cu scopul de a obţine un avantaj maxim reieşind din
resursele disponibile, de aceea consumatorii se află în căutarea unei amplasări cît
mai bune a bugetului său.
Astfel, în faţa consumatorului, pentru unele şi aceleaşi preferinţe, apar diferite
alternative de consum. Preferinţele consumatorului raţional presupun anumite
legităţi în dezvoltarea lor:
1. Consumatorul întotdeauna va fi în stare să clasifice preferinţele sale:
a) relaţii de preferinţă strictă (A>B);
b) de preferinţă indiferentă (A=B);
c) de preferinţă slabă (A=>B).
2. Preferinţele consumatorului sunt tranzitive (A>B, B>C atunci A>C).
3. Preferinţele sunt reflexive, ceea ce presupune că ele trebuie să fie fixate pe
unele şi aceleaşi seturi de bunuri şi atitudinea consumatorului faţă de ele în procesul
alegerii trebuie să rămână neschimbată.
4. Cantităţile mai mari sunt mai preferabile decît cele mai mici.
5. Consumul are continuitate.
Bazându-se pe aceste ipoteze, în 1954, savantul francez G. Debreu a determinat
esenţa unei funcţii continue care reprezintă preferinţele consumatorului şi se
numeşte funcţia de utilitate.
20
 Pentru analiza comportamentului consumatorului vom presupune că consumul
lui se reduce la două bunuri x şi y. De aceea spaţiul bunurilor poate fi reprezentat
grafic în sistem bidimensional.

Qy

Qx

2. Măsura utilităţii şi ordonarea preferinţelor. Utilitatea marginală şi rata

marginală de substituţie. Formele particulare ale curbelor de indiferenţă.
Necesităţile individuale pot fi descrise cu ajutorul funcţiei de utilitate: U=f(x;
y). În teoria marginalistă utilitatea este o noţiune psihologică şi se măsoară cu
ajutorul unităţilor psihologice numite utils. Cu ajutorul acestor unităţi de măsură,
utilitatea bunurilor poate fi măsurată prin 2 modalităţi:
- I - cardinală – care presupune că fiecărei preferinţe, şi respectiv gradului de
utilitate, i se atribuie un număr absolut.
- II - ordinală – prevede că preferinţele se aranjează într-o anumită ordine
ierarhică: ex: I, al II, al III…
Grafic preferinţele pot fi prezentate cu ajutorul curbelor de indiferenţă care ne
indică seturile alternative de bunuri, care pentru consumatorul dat asigură unul şi
acelaşi nivel de satisfacţie. Ele prezintă locul geometric al punctelor care reflectă
acelaşi nivel de utilitate.

21
 Preferinţele individuale ale unui consumator pot fi prezentate cu ajutorul hărţii
curbelor de indiferenţă.

Qy

U3
U2
U1

Qx

Harta curbelor de indiferenţă presupune existenţa următoarelor caracteristici:

1) seturile de bunuri de pe curbele de indiferenţă situate mai departe de originea
axelor de coordonate sunt mai preferabile celor mai apropiate de axă. (ex:
U1<U2<U3….Un)
2) curbele de indiferenţă ale unuia şi aceluiaşi consumator nu se intersectează
niciodată.
3) curbele de indiferenţă au înclinaţie (pantă) negativă.
4) curbele sunt convexe în raport cu originea sistemului de coordonate şi nu
intersectează axele.

22
 Pentru a analiza procesul de maximizare a utilităţii totale a consumatorului se
folosesc aşa indicatori ca utilitatea marginală (UM) şi legea ei, şi rata marginală de
substituţie a bunurilor (RMS).
Utilitatea marginală e supliment la utilitatea totală care apare în rezultatul
măririi consumului unui şi aceluiaşi bun cu o unitate.
Utilitate marginală se supune acţiunii legii utilităţii marginale descrescânde,
conform căreia: atunci când cantitatea consumată dintr-un produs creşte, utilitatea
marginală a produsului tinde să se diminueze, iar utilitatea totală de la început creşte
cu sporuri mai mici şi după atingerea nivelului maxim începe să descrească. Această
lege poate fi prezentată sub formă de tabel şi grafic.

Q 0 1 2 3 4 5 6
x
U 0 3 5 6 6 5 3
T 0 0 0 0 0 0
U 0 3 2 1 0 - -
M 0 0 0 10 20

23
 Qy

UT

Qx
UM

Din tabel şi grafic rezultă următoarele legităţi:

1) Atunci când UM are mărimi pozitive , UT creşte;
2) Când UM primeşte mărimi negative, UT scade;
3) Când UM=0, UT are mărimea maximă.
Bunurile şi serviciile pe care le consumă consumatorul au proprietatea de a se
înlocui unul cu altul sau substitui. Scopul substituţiei este realizarea maxim de
utilitate totală în caz când au loc schimbări în cantitatea de bunuri consumate
provocate de modificarea preţului sau venitului consumatorului. Acest proces poate
fi analizat cu ajutorul ratei marginale de substituţie (RMS). RMS(x,y) – reprezintă
cantitatea bunului y de la care consumatorul se dezice pentru a primi o unitate
suplimentară de bun x, păstrând acelaşi nivel de satisfacţie.
RMS(x,y)=-∆Y/∆X
24
 Procesul de substituţie a bunurilor poate fi descris cu ajutorul postulatului ratei
marginale de substituţie descrescătoare. Aceasta poate fi demonstrat sub formă de
tabel şi grafic.

Vari x y R
anta MS
A 4 8 -
B 5 5 3
C 6 3 2
D 7 1 1,
,5 5

Qy

Qx

În funcţie de tipul de preferinţe, gusturilor consumatorilor, natura bunurilor x şi

y, curbele de indiferenţă au formele particulare destul de variate.
1) bunurile perfect substituibile – se reprezintă grafic prin curbele de indiferenţă
sub formă de linii drepte cu pantă negativă, unde RMS este constant.

25
Qy

U3
U2
U1
Qx

26
 2) bunurile complimentare – consumul are loc simultan şi în proporţii strict
fixate, ceea ce presupune că creşterea cantităţii unui bun fără mărirea cantităţii altui
bun nu va putea mări satisfacţia consumatorului. Curba de indiferenţă se prezintă
sub un unghi drept (90˚).

Qy

U3

U2

U1

Qx

Cu cât curba de indiferenţă are o asemănare mai mare cu unghiul drept, cu atât
sunt bunurile mai complimentare. Dacă consumatorul este indiferent faţă de careva
bunuri, atunci curba de indiferenţă este paralelă cu axa pa care este notată cantitatea
acestui bun.
După forma curbelor de indiferenţă se pot analiza şi preferinţele
consumatorului:

suc
suc

U2
U1 U2
U1

Coca-cola Coca-cola

27
 3. Restricţia bugetară. Alegerea optimală a consumatorului – maximizarea
utilităţii. Echilibrul consumatorului.
În comportamentul consumatorului, în afară de preferinţe, apar un şir de factori
numiţi restricţii, care influenţează asupra consumului şi procesului de efectuare a
alegerii optimale. Preţurile şi bugetul – ambele acestea poartă denumirea de restricţie
bugetară, care poate fi descrisă cu ajutorul ecuaţiei bugetului.
I=Px*Qx+Py*Qy, unde I – bugetul, Px, Py – preţul bunurilor x şi y, Qx, Qy –
cantităţile bunurilor x şi y.
Grafic restricţia bugetară reprezintă o linie dreaptă cu panta negativă
determinată de raportul (- Px/Py). Proporţia dată reprezintă rata în care preţul
permite schimbul bunurilor x şi y între ele în procesul consumului, iar semnul minus
se datorează faptului că modificările sunt de sens contrar. Din punct de vedere
economic prezintă interes segmentul de dreaptă amplasat în cadranul pozitiv.
Ex: Presupunem că venitul pe săptămână constituie 10 lei. El se cheltuie pentru procurarea y
– pâine, Py=1 leu, x – lapte, Px=2 lei. Pentru ambele bunuri procurate pentru a atinge acelaşi nivel
de satisfacţie putem alcătui următorul tabel:
Set de Lapte Pâine
bunuri (Qx) (Qy)
B1 5 0
B2 4 2
B3 3 4
B4 2 6
B5 1 8
B6 0 10

28
 Qy
B6
10
B5
8
B4
6
B3
4
B2
2

B1

1 2 3 4 5 Qx

Din tabel şi grafic putem determina că cantitatea maximă de lapte e de 5 litri,

iar de pâine e de 10 pâini. Iar cantitatea suplimentară de pâine (Qy) care poate fi
cumpărată când consumatorul se dezice de un litru de lapte (Qx) se dă prin raportul
preţurilor bunurilor: Px/Py.
În analiza comportamentului consumatorului există diferite situaţii care în mod
unilateral pot să provoace modificarea restricţiei bugetare:
I – Px, Py - constant, I - se modifică
În cazul respectiv linia bugetară se deplasează ori în sus ori în jos.

Qy

I3
I2 I1

Qx

II – Presupunem că I este constant, Py - constant, Px - se modifică, atunci

restricţia bugetară se va roti fixată pe axa OY (Px creşte şi se modifică după acele
ceasornicului).

29
 Qy

I / Py

Qx
I / Px3 I / Px2 I / px1

III – I şi Px sunt constante, Py - se modifică. Linia bugetară se va fixa într-un

punct pe axa OX, iar liniile bugetare se vor roti contra acelor ceasornicului, dacă Py
va creşte.

Qy
I/Px1

I/Px2

I/Px3

Qx
I / Px

IV – linii bugetare specifice

În practica economică uneori pot fi introduse condiţii suplimentare cum ar fi:
restricţii în timp sau când se aplică o taxă pe cantitate începând cu depăşirea unei
anumite limite de consum. În acest caz linia bugetară se va prezenta grafic o linie
frântă.

30
 Qy
Qy

Qx Qx

Consumatorul beneficiază de o subvenţie pentru a procura bunul X.

Qy

Qx

Restricţiile bugetare se introduc în modelul alegerii consumatorului în scopul

determinării în condiţiile realităţii economice a acelei variante optimale de
combinare a diferitor bunuri, pentru a-şi realiza utilitatea maximă. Pentru aceasta,
grafic este necesar de a contrapune linia bugetului cu curba de indiferenţă.
În punctul de tangenţă dintre linia bugetului şi curba de indiferenţă alegerea
consumatorului va fi optimală.

31
 Qy

Qx

Px/Py=RMSx,y
Alegerea pe care o face consumatorul în punctul E de echilibru presupune că
cantitatea QxE şi QyE îi aduc maxim de utilitate în situaţia în care întreg venitul
consumatorului se cheltuie pe piaţa bunurilor şi serviciilor. În acest punct este
valabilă următoarea egalitate:
Px/Py=RMS sau UMx/UMy=Px/Py , iar UMx/Px=UMy/Py – legea a II a lui
Ghiosen, care presupune că un consumator raţional îşi maximizează utilitatea în
acea situaţie când UM a bunurilor procurate raportate la preţurile acestora se
egalează- Legea egalizării utilităţii marginale pe unitate monetară.
În modelul de mai sus în stare de echilibru consumatorul procură ambele
bunuri. Un astfel de echilibru este numit echilibru intern.
Pot fi însă cazuri când consumatorul renunţă la un careva bun. Punctul de
echilibru în astfel de situaţii este amplasat pe una din axe în vârful unghiului format
de linia bugetară cu axa respectivă. Din aceste considerente echilibrul este numit
extern sau unghiular.
(1) Px/Py>RMSxy (2) Px/Py<RMSxy

32
 (2)
Qy (1) Qy
I
E U

I E
Qx
Qx

(1) consumatorul nu va renunţa la bunul y în favoarea bunului x.

(2) consumatorul nu va renunţa la bunul x în favoarea bunului y.
Forma echilibrului (intern sau extern) depinde atât de preferinţele
consumatorului cât şi de venit şi preţuri.
În afară de situaţiile standard în alegerea optimă a consumatorului, în practica
economică există diferite modalităţi de determinare a acestui echilibru, în
dependenţă de forma curbelor de indiferenţă şi tipul bunurilor economice.

4. Modificarea venitului şi tipologia bunurilor după curbele Engel. Curba

venit-consum.
În comportamentul consumatorului cel mai simplu caz este când preţurile
bunurilor rămân constante, iar veniturile consumatorului se modifică. În rezultat se
schimbă numai restricţia bugetară, care ne indică alegerea pe care o face de fiecare
dată consumatorul bazându-se pe acest nivel al venitului. Prezentarea grafică a
acestei situaţii poate fi efectuată cu ajutorul curbei „venit-consum”, care uneşte toate
punctele de optim a consumatorului la o variaţie a venitului. Această curbă ne
prezintă geometric alegerea consumatorului.

33
 Qy

Curba „venit-consum”

Qx

Relaţia venit-consum la fel poate fi analizată cu ajutorul curbelor lui Engel, care
pot avea multiple forme, în dependenţă de natura bunurilor şi preferinţelor. Curbele
lui Engel stabilesc dependenţa care există între veniturile consumatorului şi
consumul bunului respectiv.
Curbele lui Engel pot fi de 2 feluri:
I – curbele lui Engel crescătoare – consumul bunurilor creşte odată cu creşterea
veniturilor – bunuri economice normale.
Majoritatea bunurilor economice sunt bunuri normale, însă la una şi aceeaşi
creştere a venitului, consumul unor bunuri creşte mai încet decât a altora.
a) bunuri de prima necesitate – pentru care partea cheltuielilor în consumul total
se micşorează atunci când veniturile cresc (bunurile strict necesare);
b) bunuri de lux – pentru care partea cheltuielilor în consumul total creşte pe
măsură ce veniturile se măresc.

34
 cheltuieli
Bunuri de lux

Bunuri de prima
necesitate

venituri

II – curba lui Engel este descrescătoare – consumul bunului dat scade când
venitul creşte – bun economic inferior.
În categoria bunurilor inferioare există o grupă de bunuri consumul cărora
creşte odată cu creşterea preţurilor acestor bunuri şi micşorarea venitului real al
consumatorului – paradoxul lui Giffen („bunurile săracului”).
Pe baza curbelor lui Engel economiştii au clasificat bunurile în trei familii:
1) cheltuieli cu alimentarea – se micşorează odată cu creşterea veniturilor;
2) cheltuieli cu îmbrăcămintea şi asigurarea unui cămin – rămân constante;
3) cheltuieli pentru bunurile şi serviciile culturale, odihnă, sănătate, turism,
sport – se măresc odată cu creşterea veniturilor.

5. Modificarea preţului. Curba preţ-consum.

Schimbarea preţurilor bunurilor procurate cauzează efecte mult mai complexe
decât cele ale venitului, deoarece ele modifică atât puterea de cumpărare a
consumatorului cât şi raportul de schimb între bunuri.
În modelul comportamentului consumatorului curba care uneşte toate punctele
de echilibru la o variaţie a preţului unui bun, ceilalţi factori rămân constanţi, poartă
denumirea de curba „preţ-consum”.

35
 Ex: I, Py – constant, Px – creşte.
Px1<Px2<Px3
I/Py - constant I/Px1>I/Px2>I/Px3
Qy

I / Py Curba „preţ-consum”

Qx
I / Px3 I / Px2 I / Px1

Curba „preţ-consum” arată cum coşul de consum format din bunurile x şi y se

modifică în funcţie de preţul bunului x. Analiza ei permite de a stabili dacă
comportamentul consumatorului corespunde sau nu legii cererii.

6. Efectul substituţiei şi efectul venitului.

O altă modalitate de a argumenta şi explica legea generală a cererii este
aplicarea conceptului efectului de substituţie şi efectului venitului asupra modificării
totale a cererii la o creştere sau micşorare a preţului bunului dat.
Ex: x – mere; y – pere
I, Py – constant, Px – scade

36
 Qy

I/Py
U1 U2

I'

Qy1 E1
E2
Qy2

Q'y E'
I2
I1

Qx
Qx1 Q'x Qx2

Micşorarea preţului la bunul x duce la modificarea restricţiei bugetare de la I 1 la

I2, panta de înclinare a căreia este mai domoală deoarece Px2/Py<Px1/Py.
Alegerea optimală a consumatorului va fi Q x2, sau mărirea cantităţii de mere şi
Qy2 sau micşorarea cantităţii de pere. În acest caz variaţia totală a cantităţii de mere
∆Qx va fi pozitivă ∆Qx= Qx2- Qx1.
Această variaţie se compune din 2 efecte: de substituţie şi de venit.
Pentru a vedea mai bine acţiunea lor vom introduce în grafic o linie bugetară
suplimentară I′ paralelă cu linia I2 (panta se determină de raportul de preţ Px2/Py). Ea
va fi tangentă la curba de indiferenţă U1.
Introducerea liniei I′ presupune deplasarea din punctul de echilibru E 1 în
punctul de echilibru E′ ceea ce pentru consumator înseamnă cumpărarea unei
cantităţi mai mare de mere, deoarece preţul lor Px2 e mai mic decât preţul Px1, însă
gradul de satisfacţie (utilitatea) rămâne aceeaşi, deoarece punctele E 1 şi E′ aparţin
aceleiaşi curbe de indiferenţă U1. Însă consumatorul a substituit perele (Qy′ <Qy1)
printr-o cantitate mai mare de mere (Qx′ >Qx1).
∆Qx S= Qx ' - Qx1>0

37
 Trecerea din punctul de echilibru E1 în E′ este o trecere fictivă, deoarece
micşorarea preţului la mere pentru consumator înseamnă creşterea veniturilor reale
sau a puterii de cumpărare, ceea ce-i permite să-şi mărească nivelul de satisfacţie şi
să treacă pe altă curbă de utilitate U2 şi în punctul de echilibru E2 în care Qx2 >Qx', iar
cantitatea de bun Qy2>Qy′ . Acest efect poartă denumirea de efect de venit, care ne
arată modificarea: ∆Qx I= Qx2 - Qx ' >0
Efectul de substituţie acţionează pentru toate bunurile la fel, iar efectul venitului
provoacă o creştere a cantităţii cerute în cazul măririi venitului numai pentru
bunurile economice normale. La cele inferioare situaţia este inversă.
În dependenţă de influenţa efectului de substituţie şi venit şi efectul total, putem
primi următoarele date pentru diferite bunuri, prezentate în tabel : Px↑

Bunurile Efectul de Efectul de venit Efectul total ∆Qt Forma curbei

substituţie ∆QS ∆QI
Bunuri QDx↓=>∆QS <0 QDx↓∆QI <0 Efectul total şi panta
normale sunt negative -∆Qt
inclusiv de
lux
Bunuri QDx↓=>∆QS <0 QDx↑=>∆QI > 0 │∆QS│>│∆QI│=>
QD↓=>∆Qt<0 panta
inferioare
curbei cererii
negativă
Bunuri QDx↓=>∆QS <0 QDx↑=>∆QI > 0 │∆QS│<│∆QI│=>∆
inferioare de
Qt>0, pantă pozitivă
tip Giffen

38
 Tema 5: Teoria producţiei.
1. Funcţiile de producţie. Relaţiile factor – cantitate produsă.
2. Izocuantele şi substituţia factorilor de producţie.
3. Efectele de extindere la scară a producţiei.

1. Funcţiile de producţie. Relaţiile factor – cantitate produsă.

Analiza microeconomică a comportamentului producătorului poate fi efectuată
după acelaşi model ca şi analiza comportamentului consumatorului. În această
analiză punctul iniţial e posibilitatea de a efectua o alegere alternativă în utilizarea
resurselor economice (factorii de producţie) cu scopul de a-şi maximiza profitul şi
minimiza cheltuielile de producţie. O alegere alternativă producătorul o realizează
bazându-se pe un şir de funcţii pe care el le îndeplineşte în cadrul întreprinderii
sale(conduce, controlează etc.).
Funcţia managerială, în care accentul de bază se plasează pe combinarea
factorilor de producţie şi determinarea tehnologiilor de producţie în aşa mod ca în
rezultatul acestor combinări să fie produs un anumit bun sau serviciu. Proporţia de
combinare în cadrul întreprinderii a diferitor factori de producţie poate fi
determinată cu ajutorul funcţiilor de producţie, care exprimă relaţia între cantităţile
obţinute maximale şi cantităţile de factori care intră în procesul de producţie, bazate
pe un raport tehnologic specific:
Q=f(K, L)→ max, Q - cantitatea, K - capitalul, L - munca.
Necătând la faptul că funcţiile de producţie sunt diverse pentru diferite tipuri de
produse, ele dispun de aceleaşi caracteristici comune:
- există o anumită limită pentru creşterea producţiei care poate fi atinsă prin
majorarea consumului unui factor de producţie, păstrând celelalte condiţii
neschimbate (aceasta este posibil în perioadă scurtă de timp);
- factorii de producţie sunt complimentari, dar fără micşorarea volumului de
producţie există posibilitatea de a substitui reciproc un factor prin altul;
- schimbările survenite în folosirea factorilor de producţie sunt mai elastice pe
perioade lungi de timp decât pe perioade scurte de timp.

39
 Perioada scurtă de timp e perioada de producţie în care cantitatea unor resurse
nu poate fi schimbată şi adoptată rapid necesităţilor de producţie, iar perioada lungă
presupune că toţi factorii de producţie devin variabili.
Funcţiile de producţie nu admit folosirea neraţională a factorilor de producţie şi
aplicarea tehnologiilor nerentabile.
Tipurile funcţiilor de producţie:
1) de tip Leontiev
Q=min(α*K, β*L) α, β – coeficienţi

Q3

Q2

Q1
L

În această funcţie factorii sunt perfect complimentari. α – creşterea procentuală

în cantitate rezultată din creşterea cu un procent în L, K fiind considerat constant. α
şi β exprimă elasticitatea producţiei în raport cu factorii respectivi.
2) funcţia Cobb-Douglas
Q=A*Kα*Lβ A, α, β – coeficienţi.
A – exprimă influenţa progresului tehnologic asupra volumului producţiei. Cu
cât A este mai mare cu atât este mai avansată tehnologia.
În aşa caz factorii interacţionează între ei, dar nu există o proporţie strictă de
utilizare a lor, există o substituibilitate parţială a factorilor.

40
 K

Q2

Q1
L

3) funcţia liniară
Q= α*K+β*L+C, C – constantă.
Factorii sunt perfect substituibili.

Q1 Q2
L

Analiza relaţiei factor-cantitate produsă poate fi făcută pe baza unui exemplu

abstract în care funcţia de producţie presupune că factorul capital K este fix şi
rezultatul producţiei Q va depinde de cantitatea de muncă L utilizată.
Q=f(K-constant, L)
Cantitatea Munca L Produsul mediu Produsul marginal
produsă Q al muncii APL=Q/L al muncii MPL=∆Q/∆L
2,00 1 2,00 -
4,25 2 2,13 2,25
6,66 3 2,22 2,4
8,90 4 2,24 2,25
41
 10,85 5 2,17 1,95
12,40 6 2,07 1,55
13,50 7 1,93 1,10
14,10 8 1,76 0,6

Eficienţa procesului de producţie poate fi determinat prin productivitatea

factorilor de producţie utilizaţi în cadrul acestui proces. În cazul nostru într-o
perioadă scurtă de timp rezultatul producţiei Q va depinde de productivitatea
factorului variabil (factorul muncă L). putem utiliza următoarele niveluri de
productivitate:
- productivitatea (producţia) totală Q=f(L);
- productivitatea (producţia) medie APL=Q/L;
- productivitatea (producţia) marginală MPL=∆Q/∆L.
Analizând tabelul putem evidenţia următoarele:
1) Q creşte cu ritmuri care au tendinţă descrescătoare;
2) APL creşte până la nivelul L=4, apoi scade;
3) MPL creşte la început, de la L=4 începe să scadă.
Relaţia factor-cantitate poate fi analizată cu ajutorul graficului.
1-4 – zona economică extensivă
4-8 – zona economică intensivă
8< - zona noneconomică

42
 Q
APL 14 K≈L
K>L K<L
MPL 12
Q
10

4 MPL
APL
2
L
1 2 3 4 5 6 7 8

În prima zonă raportul dintre muncă şi capital nu este optimal deoarece K este
în exces şi firma are posibilitatea să extindă mărimea L.
În zona a III avem exces de forţă de muncă şi insuficienţă de capital, deoarece
MPL în această zonă devine mai mică ca zero.
În zona a II situaţia este optimală deoarece nu există exces nici de muncă nici
de capital.
Fiecare întreprinzător este cointeresat să aducă firma sa în această zonă de
activitate economică şi s-o menţină o perioadă cât mai îndelungată de timp.
În perioada de timp scurtă analizată pe baza funcţiei de producţiei cu un factor
variabil, apare legea productivităţii marginale descrescânde, acţiunea căreia a fost
demonstrată cu ajutorul tabelului şi graficului.
2. Izocuantele şi substituţia factorilor de producţie.
Altă alternativă de analiză a comportamentului producătorului sau a funcţiei de
producţiei de producţie a lui este prezentarea grafică a acestei funcţii cu ajutorul
izocuntelor.

43
 Izocuantele producţiei reprezintă o curbă care reflectă toate combinaţiile
posibile dintre 2 factori de producţie (L şi K), care asigură obţinerea aceleiaşi
cantităţi de producţie Q pentru producător într-o anumită perioadă de timp.
Posibilitatea de a se menţine la acelaşi nivel de producţie Q în cazul modificării
conjuncturii pieţei, este asigurată pentru producător prin proprietatea de substituţie a
factorilor de producţie. Această proprietate poate fi apreciată cu ajutorul următorului
indicator: rata marginală tehnologică de substituire a factorilor de producţie (RMTS)
care determină mărimea capitalului K care poate fi înlocuit de o unitate de muncă L
fără a produce schimbări în volumul de producţie Q.
RMTS=-∆K/∆L
RMTS cade sub influenţa legii descrescătoare a substituirii factorilor de producţie care grafic
se prezintă prin izocuantele producţiei.
Variantele L K RMTS
A 1 8 -
B 2 5 3
C 3 3 2
D 4 1,5 1,5

8
7
6
5
4
3
2
Q
1
L
1 2 3 4 5

Câteva izocuante prezentate pe unul şi acelaşi grafic formează harta

izocuantelor pe care fiecare izocuantă se asociază cu un anumit nivel al producţiei şi

44
acest volum creşte odată cu deplasarea pe această hartă în sus şi în dreapta de la
origine.
În practica economică există diferite cazuri de substituire a unui factor prin
altul: a) substituţie perfectă – un factor poate fi total substituit prin altul – se
întâlneşte foarte rar în practica economică. Izocuantele au forma:
K

Q1 Q2
L

b) funcţia de producţie cu structură fixă de folosire a factorilor de producţie care

presupune că substituirea unui factor prin altul este imposibil. Izocuantele:
K

Q2

Q1

3. Efectele de extindere la scară a producţiei.

În teoria economică se presupune că firma îşi extinde la scară producţia atunci
când toţi factorii implicaţi în procesul de producţie se schimbă în aceeaşi proporţie şi
direcţie. În rezultat apar 3 modalităţi de extindere la scară a producţiei:
I Efectul pozitiv de extindere la scară a producţiei:
K1=100 lei, K2=200 lei
L1=100 ore muncă, L2=200 ore muncă
Q1=20 unităţi, Q2=85 unităţi
K2/K1=L2/L1=2 Q2/ Q1=4,25
45
 Efectul pozitiv este atunci când volumul producţiei Q se majorează într-o într-o
măsură mai mare decât majorarea factorilor de producţie.
II Efectul constant (randament constant)
K1=100 lei, K2=200 lei
L1=100 ore muncă, L2=200 ore muncă
Q1=20 unităţi, Q2=40 unităţi
K2/K1=2, L2/L1=2 Q2/ Q1=2
Efectul constant este atunci când volumul producţiei se majorează în aceeaşi
măsură ca şi utilizarea factorilor.
III Efectul negativ (randamente descrescătoare) de extindere la scară a
producţiei:
K1=100 lei, K2=200 lei
L1=100 ore muncă, L2=200 ore muncă
Q1=20 unităţi, Q2=30 unităţi
K2/K1=2, L2/L1=2 Q2/ Q1=1,5
Efectul negativ este atunci când consumul factorilor de producţie creşte mai
repede decât creşterea volumului de producţie Q.
În I caz firma înregistrează o economie ca rezultat a micşorării cheltuielilor de
producţie pe unitate de produs.
În al II caz mărim numai cantitatea produsă, însă cheltuielile pe unitate de
produs rân aceleaşi.
În al III caz avem efectul negativ deoarece producţia creşte mai puţin decât
consumul resurselor folosite (cresc cheltuielile de producţie pe unitate de produs).

46
 Tema 6: Costurile de producţie.
1. Costuri explicite şi implicite. Costuri contabile şi economice.
2. Funcţii de costuri. Izocost. Minimizarea costurilor de producţie.
3. Costuri de producţie în termen scurt.
4. Costuri de producţie în termen lung. Alegerea optimă a dimensiunii de
producţie.

1. Costuri explicite şi implicite. Costuri contabile şi economice.

Prin cost de producţie se înţelege totalitatea cheltuielilor ocazionate de
producerea unui anumit bun.
În funcţia de natura cheltuielilor costul de producţie cuprinde 2 componente:
costul explicit şi costul implicit.
Costul explicit este alcătuit din toate cheltuielile efectuate de către
întreprinzător către posesorii resurselor economice, resurse atrase, atrase, utilizate şi
consumate în procesul de producţie a unui anumit bun, cum ar fi: cheltuieli cu
materii prime, materiale, combustibil, energie, cheltuieli de muncă (profit contabil).
Costul implicit constituie costul alegerii făcute de întreprinzător (costul
oportun) şi este egal cu toate veniturile care ar fi putut fi obţinute de către
întreprinzător de pe urma resurselor avute în proprietate, în cea mai bună variantă de
utilizare a acestora şi la care a renunţat.
Acest cost poartă denumirea de profit normal şi cuprinde veniturile la care o
persoană a renunţat pentru a dobândi calitate de întreprinzător, cum ar fi: salariul,
renta, dobânda.
Aşadar, costul implicit măsoară câştigurile realizate de proprietarul unor
resurse: munca, pământ, capital.

2. Funcţii de costuri. Izocost. Minimizarea costurilor de producţie.

Pentru a efectua alegerea optimală, producătorul e pus în anumite limite
(restricţii) sub formă de preţuri, factori de producţie, mărimea veniturilor primite şi
nivelul costului de producţie pe care îl poate realiza producătorul într-o anumită
perioadă de timp. Ţinând cont de aceste restricţii în comportamentul producătorului

47
poate fi introdusă economia costului de producţie, pe baza căreia putem construi
ecuaţia izocostului:
CT=PK*K+PL*L Lmax =TC/PL=20 Lmax(K=0)
PK =20 Kmax =TC/PK=10 Kmax (L=0)
PL=10
CT=200
K

10

L
20

Linia izocostului reprezintă toate combinaţiile posibile de factori de producţie

ce determină acelaşi nivel total al costului. În rezultatul contrapunerii curbei
izocuantei producţiei cu linia izocostului vom găsi alegerea optimală a
producătorului demonstrată grafic în punctul de tangenţă a izocostului cu izocuanta.
Aici se minimizează costurile de producţie.

L
TC1 TC2

În punctul de tangenţă PL/PK=MRTS=MPL/MPK=>condiţia de optim a

producătorului MPL/PL=MPK/PK.
48
 Proprietăţile particulare a liniei izocostului:
1) PL, PK – se modifică (↑sau↓)=>se modifică CT
K

TCmin TCmax L

2) PK – constant PL↑sau↓

3) PL– constant PK ↑sau↓

K

3. Costuri de producţie în termen scurt.

Deoarece în termenul scurt a procesului de producţie vom avea consum atât de
factori constanţi cât şi factori variabili. Costurile de producţie se vor clasifica astfel:
I 1) Costurile fixe (CF) – reprezintă cheltuielile pentru întreţinerea clădirilor,
arenda pământului, reparaţia capitală şi altele. Ele sunt fixe deoarece valoarea lor în

49
perioadă scurtă de timp nu se modifică odată cu majorarea sau micşorarea volumului
de producţie. Ele există chiar şi atunci când la întreprindere nu se produce.

FC

FC

2) Costurile variabile (CV) – cheltuielile pentru întreţinerea factorului variabil

al procesului de producţie (cheltuieli pentru materia primă, energia electrică, salariile
lucrătorilor etc.). La etapele iniţiale de producţie, CV se majorează într-un ritm mai
rapid decât majorarea volumului de producţie. Pe măsura atingerii cantităţii optime
de producţie (Q1) ritmul de creştere a CV se micşorează, iar o majorare în continuare
a volumului de producţie va duce iarăşi la majorarea ritmurilor de creştere a CV.

VC VC

Q
Qoptima

3) Dacă cunoaştem costurile fixe şi cele variabile putem afla costul total (CT).
CT=CF+CV
II Costurile medii – sunt costurile totale calculate pentru o unitate de
producţie.
1) Costul fix mediu (AFC) AFC=CF/Q
Odată cu creşterea cantităţii produse AFC se reduce, curba are înclinaţie
negativă

50
 AFC

2) Costul variabil mediu (AVC) AVC=VC/Q

În cazul factorului variabil munca AVC=(PL*L)/Q= PL/APL

AVC

3) Cost total mediu (ATC) ATC=TC/Q=AFC+AVC

51
 AFC
AVC
ATC ATC

AVC

AFC
Q

Valoarea costului mediu în activitatea întreprinderii este determinată de faptul

că compararea lor cu preţul permite de a determina profitul firmei: Profit=Venit total
- Cost total
III Costurile marginale (MC) – reprezintă majorarea costurilor totale când se
majorează volumul producţiei cu o unitate. Acest tip de cost are o importanţă
strategică deoarece permite de a arăta acele cheltuieli pe care trebuie să le suporte
întreprinderea în cazul când produce o unitate suplimentară de bun sau poate să arate
cât poate să economisească în cazul micşorării volumului produselor cu o unitate.
Este un indicator ce poate fi controlat direct de întreprindere:
MC=∆TC/∆Q=∆(VC+FC)/∆Q, deoarece
FC=0=>MC=∆VC/∆Q=δTC/δQ=δVC/δQ
MC=TC', când se cunosc costurile totale
MC=∆TC/∆Q=factorul variabil munca=(PL*∆L)/∆Q= PL/MPL
MC<ATC=>ATC↓
MC>ATC=>ATC↑
MC=ATC=>ATCmin

52
 MC
costuri
ATC

AVC

4. Costuri de producţie în termen lung. Alegerea optimă a dimensiunii de

producţie.
Spre deosebire de termenul scurt, în perioadă lungă de timp producătorul în
funcţie de modificarea consumului de factori poate modifica dimensiunile sale de
producţie.
În limita acestor dimensiuni costurile se modifică în conformitate cu modelul
într-o perioadă scurtă de producţie. Într-o perioadă lungă de timp există alternativa
alegerii variantelor de producţie, modificând capacităţile de producţie. De regulă se
alege acea variantă de producţie, pentru care costurile de producţie sunt cele mai
scăzute.

53
 MC
ATC ATC0
LATC ATC3
ATC1
LATC

Q
Q0 Q1 Q2 Q3

Curba costului marginal în termen lung exprimă mărimea de variaţie a

costurilor, când se schimbă volumul de producţie, dacă toţi factorii sunt variabili.
Aceasta este creşterea costurilor de producţie, când producătorul are posibilitatea de
a schimba mărimea întreprinderii.
În funcţie de efectul modificării la scara de producţie vom avea şi modificări a
costurilor totale în perioadă lungă de timp.
Dacă avem un efect pozitiv de modificare la scară a producţiei, atunci fiecare
unitate suplimentară de producţie micşorează costurile totale.
Dacă avem un efect constant, atunci şi costurile totale (TC) vor rămâne
constante.
În cazul efectului negativ, fiecare unitate suplimentară a producţiei majorează
costurile medii totale.

54
LATC

LATC
+
=

55
 Tema 7: Rentabilitatea, pragul de rentabilitate.
Capacitatea agenţilor economici de a realiza profit-rentabilitate este o formă a
eficienţei economice, care evidenţiază rezultatele financiare ale întreprinderii. Ea
măsoară sintetic calitatea activităţilor desfăşurate în toate stadiile, la toate nivelurile,
sintetizează productivitatea consumării factorilor de producţie, performanţele tuturor
activităţilor desfăşurate.
Maximizarea rentabilităţii este scopul urmărit de orice posesor de capital,
mobilul întregii activităţi care se desfăşoară într-o economie de piaţă.
Rentabilitatea asigură resurse atât pentru dezvoltarea activităţilor economice
respective, cât şi pentru sporirea consumului personal şi public.
Rentabilitatea are două forme de existenţă: absolută şi relativă. Ea poate fi
urmărită la nivel de produs, firmă, ramură şi economie naţională.
În formă absolută, rentabilitatea este dată de masa profitului realizat. La nivelul
unei firme, unde se realizează produse (servicii) cu rentabilitate diferită, modelul de
calcul al masei profitului este următorul:
Profitul=Venitul total - Cost total
În formă relativă, rentabilitatea se exprimă prin rata rentabilităţii, definită ca
raportul procentual dintre profit şi capitalul avansat, precum şi dintre profit şi costul
de producţie. Sub această formă rentabilitatea evidenţiază gradul de valorificare a
factorilor de producţie, a resurselor avansate sau consumate.
La nivelul unei firme rata rentabilităţii poate fi determinată:
RKA=(Pr/KA)*100%,
RCT=(Pr/CT)*100%,
RCA=(Pr/CA)*100%, unde:
Pr – profit, KA – capital avansat, CT – cost total, CA – cifra de afaceri
Nivelul şi dinamica rentabilităţii sunt influenţate de numeroşi factori:
- I - Reducerea costului de producţie – se reflectă atât prin sporirea absolută a
profitului, ca efect, cât şi prin diminuarea consumului cu factori de producţie
utilizaţi, ca efort. Drept urmare, căile de reducere a costului de producţie – asigură
cu factori de producţie necesari la preţuri de cumpărare cât mai mici; reducerea
consumului de factori de producţie pe unitate de produs, prin creşterea

56
productivităţii fiecărui factor de producţie; reducerea stocurilor etc. – sunt şi căi de
mărire a rentabilităţii.
Reducerea costului de producţie nu trebuie să afecteze negativ calitatea
produselor, mediul ambiant şi epuizarea unor resurse naturale deficitare, ci invers.
- II - Creşterea volumului producţiei, îmbunătăţirea calităţii şi structurii
acesteia. Pragul de rentabilitate.
Creşterea volumului producţiei constituie o cale de mărire a rentabilităţii,
întrucât atrage după sine mărirea masei profitului în mod direct. Ea acţionează şi
indirect, prin reducerea costurilor totale, întrucât costurile fixe pe termen scurt
rămân constante atunci când creşte producţia.
Datorită faptului că unele costuri sunt fixe şi altele variabile, întreprinderea
înregistrează în mod obligatoriu pierderi până la un anumit volum de producţie,
peste care va putea obţine profit. Volumul producţiei (sau cifra de afaceri) dincolo
de care producătorul obţine profit se numeşte „punct mort” sau prag de
rentabilitate.
În acest punct, încasările totale obţinute din realizarea mărfurilor (TR) sunt
egale cu costurile totale ale producătorului (TC), iar profitul este nul.
Deci: TV=qr*P=TC; Pr=0
P=TC/qr=ATC, unde:
P – preţul pe unitate de produs, qr – pragul de rentabilitate, ATC – costul total
mediu
Nivelul qr poate fi determinat atât algebric cât şi grafic.
qr*P=TC
TC=FC+VC
VC=AVC*qr=> qr*P=FC+AVC* qr
qr*P - AVC* qr =FC
qr*(P – AVC)=FC
qr=FC/(P-AVC), unde:
FC – cost fix
VC – cost variabil
AVC – cost variabil mediu

57
 Modalităţile de determinare grafică a qr sunt influenţate de forma funcţiei
costului variabil, costului total, preţ, dacă este liniară sau neliniară în raport cu
variaţia producţiei:

TC TR
VC
FC
TC
pierderi
VC
profit

FC

qi
qr

Diagrama qr în relaţie liniară

qi < qr => pierderi
qi = qr => Pr=0
qi >qr => profit
Creşterea şi a vânzărilor pentru maximizarea profitului determină întreprinderea
să utilizeze capacitatea de producţie până la saturaţie, să sporească şi să modernizeze
factorii de producţie, să crească productivitatea. Nivelul pragului de rentabilitate este
o mărime dinamică la aceeaşi întreprindere şi diferită de la întreprindere la
întreprindere.
Printre factorii care influenţează pragul de rentabilitate sunt: nivelul şi structura
costului de producţie fix şi variabil, nivelul de evoluţie a preţului, cererea de produse
etc.

58
 FC TC
VC TR

profit
pierderi

pierderi

FC

qi
qri qrs

Diagrama qr în relaţie neliniară

qri – prag de rentabilitate inferior
qrs – prag de rentabilitate superior
qri < qi< qrs
-III- Nivelul preţurilor de vânzare a mărfurilor.
Pentru a aprecia preţul de vânzare, întreprinderea trebuie să cunoască raportul
dintre cererea şi oferta de produse, gradul de saturaţie a pieţei, evoluţia raportului
dintre veniturile cumpărătorilor şi preţurile produselor, elasticitatea cererii şi a
ofertei la evoluţia preţurilor şi veniturilor. Trebuie de luat în consideraţie faptul că
preţurile unor produse sunt influenţate de caracterul sezonier al cererii lor, de un
anumit timp optim, de calitatea produselor. La aprecierea preţului trebuie să se ţină
cont de rentabilitatea la nivel de întreprindere şi nu doar de produs, deoarece nivelul
rentabilităţii întreprinderii depinde nu numai de preţul de vânzare a fiecărui produs,
ci şi de volumul producţiei vândute, de costul total.
-IV- Creşterea vitezei de rotaţie a capitalului.
În afara reducerii timpului de producţie propriu-zis, este necesar să se producă
şi să se ofere spre vânzare numai produse cerute pe piaţă, care corespund sistemului
de trebuinţe în calitatea şi cantitatea corespunzătoare, căci rentabile pot fi numai
produsele care au fost vândute şi încasată contravaloarea lor. Producerea fără
desfacere trebuie sistată. Pentru accelerarea vitezei de rotaţie a capitalului,
întreprinderea trebuie să se aprovizioneze cu factori de producţie necesari ca: volum,
structură şi calitate la timpul optim. Tendinţa unor întreprinderi, agenţi economici,

59
de a se aproviziona cu cantităţile de materie peste posibilităţile normale de
continuare a circuitului imobilizează spaţiile de depozitare – conduc la creşterea
costurilor prin dobânzi, chirii etc. la limitarea rentabilităţii.

60
 Tema 8: Determinarea preţului şi volumului producţiei în condiţiile
concurenţei perfecte.
Problemele determinării preţului şi volumului producţiei în concurenţa perfectă
ne dă posibilitatea de a evidenţia principalele legităţi după care pot fi determinate
principiile concrete de comportament al firmei în condiţiile concurenţei imperfecte.
Pentru a analiza modelul abstract „concurenţa perfectă” vom lua în consideraţie
următoarele:
1) trăsăturile specifice ale concurenţei perfecte;
2) nivelul costului marginal (MC), costului variabil mediu (AVC) şi costului
total mediu (ATC)
3) curba cererii sau nivelul cererii care în concurenţă perfectă are elasticitate
perfectă şi pe grafic reprezintă o linie paralelă cu axa Ox; cererea va depinde de
nivelul preţului (P=D);
4) venitul marginal (MR) – este acel supliment de venit pe care firma îl capătă
în rezultatul măririi volumului producţiei cu o unitate. În concurenţa perfectă,
datorită existenţei cererii perfect elastice, MR=P;
5) cantitatea de producţie optimală pe care o poate realiza firma se determină
prin egalitatea MC=MR.
În concurenţa perfectă firma îşi maximizează sau îşi minimizează pierderile
atunci când se îndeplineşte condiţia: P=D=MC=MR.
Reieşind din condiţia dată, firma în concurenţa perfectă poate să funcţioneze în
următoarele condiţii:
I Situaţia de faliment a întreprinderii;
II Pierderi economice şi minimizarea lor;
III Situaţia de primire a profitului normal (profitul economic=0);
IV Posibilitatea de a primi şi maximiza profitul economic.

61
 P MC
B P4=D4=MR4
P4 ATCmin

P3=D3=MR3
P3 AVCmin

P2=D2=MR2

P2

A P1=D1=MR1

P1

Q
Q1 Q2 Q3 Q4

I Situaţia când firma este falimentară:

P1 < AVC min
Deoarece firma individual nu poate să mărească preţul – trebuie să iasă de pe
piaţă.
II Profit negativ→min
P2 = AVC min
Firma poate să lucreze într-o asemenea situaţie o perioadă îndelungată de timp,
nerecuperând din venituri mărimea costului fix mediu.
III Profit normal (profit economic=0)
P3 =ATC min.
IV Profit economic pozitiv →max
P4 >ATC min
Porţiunea de segment a curbei costului marginal AB – este curba ofertei care ne
determină aceea cantitate de producţie de la Q1 până la Q4 care poate fi realizată pe
piaţă la diferite niveluri a preţului (de la P1 până la P4).

62
 Tema 9: Determinarea preţului şi volumului producţiei în condiţiile
concurenţei imperfecte.
1. Analiza comportării firmei în situaţie de monopol.
2. Analiza comportării firmei în situaţie de concurenţă monopolistică.
3. Analiza comportării firmei în situaţie de oligopol.

1. Analiza comportării firmei în situaţie de monopol.

Analizând problema determinării preţului şi cantităţii de echilibru în situaţia de
monopol trebuie să luăm în consideraţie următoarele:
1) condiţiile specifice ale pieţei de monopol;
2) cererea în concurenţa de monopol are înclinaţie negativă pe grafic şi se
împarte în două segmente: elastic şi inelastic.
3) venitul marginal (MR) pe segmentul inelastic al cererii are mărimi mici, iar
pe segmentul elastic capătă mărimi destul de mari.

MR
Q

4) cantitatea de producţie Q se determină la intersecţia dintre MC şi MR.

Caracterul negativ al curbei cererii determină în comportamentul firmei
monopoliste 3 consecinţe:
1) monopolistul poate să-şi mărească volumul vânzărilor sale numai în cazul
micşorării preţului pe unitate de bun produs. Datorită acestui fapt venitul marginal
MR devine mai mic decât nivelul preţului.

63
 P cerere elastica

cerere inelastica

TR
Q
MR

Când monopolistul se mişcă în jos pe segmentul elastic al curbei cererii, venitul

total TR creşte, iar venitul marginal MR înregistrează mărimi pozitive. Ajungând în
punctul unde MR=0, TR devine maxim. Micşorând preţurile pe segmentul inelastic
al cererii firma va înregistra pierderi, deoarece MR este negativ şi TR se micşorează.
În asemenea situaţie monopolistul nu va lua decizii pentru a micşora preţurile cu
scopul de a mări volumul producţiei pe segmentul inelastic al curbei cererii.
2) Monopolistul concomitent alege preţul şi volumul producţiei datorită
caracterului negativ al curbei cererii sale, care presupune: preţurile înalte sunt legate
de nivelurile mai mici ale producţiei şi invers: preţuri mai mici – niveluri maxime de
producţie. Deoarece curba cererii monopolistului este fixată, el nu va putea mări
preţul fără a pierde din volumul producţiei, şi invers – a mări volumul producţiei
fără a micşora preţul. Alegerea preţului şi volumului producţiei de către monopolist
„nu este perfect liberă” deoarece monopolistul este influenţat de „puterile pieţei”.
3) monopolistul, având scopul de a-şi maximiza profiturile, permanent va tinde
să evite segmentul inelastic al cererii sale în folosul unei anumite combinaţii „preţ-
cantitate” pe segmentul elastic al ei. Combinaţia aleasă va depinde nu numai de
nivelul cererii şi a venitului marginal, dar şi de nivelul cheltuielilor suportate de
către firmă. În rezultatul combinaţiei preţ-cantitate pot să apară 3 situaţii economice
concrete:
(1) minimizarea pierderilor
MC=MR=>Qmax
Pmax<ATCmin

64
 P MC

ATC

Pmax

MR

Q
Qmax

2) maximizarea veniturilor economice

Pmax>ATCmin

P
MC

ATC
Pmax

MR

Q
Qmax

(3) profit normal (profit economic=0)

Pmax=ATCmin
P

MC
ATC
Pmax

MR
Q
Qmax

65
 Analiza comportamentului monopolistului ne dă posibilitatea să facem
următoarele concluzii:
- preţurile stabilite de monopol nu sunt cele mai mari deoarece din graficul (2)
se observă că preţuri mai mari decât preţul maximal vor duce la micşorarea
profitului economic al producătorului;
- monopolistul are tendinţa de a maximiza profiturile globale şi nu profiturile ce
revin pe o unitate de producţie. Monopolistul este de acord să primească un profit
global mai mic decât maxim de profit pe o unitate de producţie, deoarece vânzările
suplimentare îi vor compensa această pierdere;
- monopolul nu garantează primirea profitului economic, necătând la faptul că
probabilitatea primirii lui este mai mare decât la firma concurenţială (graficul (1));
- monopolistul, folosind posibilitatea de a primi profit economic este în stare să
finanţeze cercetările ştiinţifice în domeniul noilor tehnologii, însă dorinţa de a folosi
la maximum acest profit economic micşorează stimulentul monopolistului de a
realiza noi inovaţii. Comparativ cu monopolul firma concurenţială nu are posibilitate
de a primi profit economic deoarece el este „mâncat” de concurenţi.
În practica economică monopolul curat se întâlneşte foarte rar şi de obicei
acţiunile monopolistului sunt reglementate de către stat în aşa mod ca preţul să
asigure monopolistului profitul echitabil, care îi asigură producătorului realizarea
activităţii rentabile (fără pierderi economice), cu utilizarea cât mai eficientă a
resurselor economice.
În practica economică, de obicei, se întâlneşte situaţia de concurenţă
monopolistică sau oligopol.

2. Analiza comportării firmei în situaţie de concurenţă monopolistică.

Concurenţa monopolistică se întâlneşte în majoritatea ramurilor economice care
activează în economia de piaţă. Ea presupune existenţa unui număr mare de firme
concurenţiale pe piaţă care împreună, într-o anumită măsură, pot să influenţeze
asupra preţurilor de realizare a bunurilor. Aceste firme se caracterizează prin:
producerea şi vânzarea bunurilor similare care pot şi sunt diferenţiate. Barierele de
intrare-ieşire în aceste pieţe sunt nesemnificative.

66
 Dacă analizăm comportamentul firmei în concurenţă monopolistică cu privire la
determinarea preţului şi volumului producţiei putem menţiona următoarele
momente:
- curba cererii de care se loveşte producătorul în concurenţa monopolistică este
mai elastică decât în monopol curat (pur). Cauzele: a) numărul de concurenţi mare;
b) gradul de diferenţiere a produselor.
- pentru determinarea volumului producţiei şi maximizarea profiturilor
(minimizarea pierderilor) firma trebuie să îndeplinească următoarea condiţie:
MC=MR.
Datorită situaţiei de concurenţă şi barierelor neînsemnate de intrare-ieşire din
ramură, supraprofitul apare în concurenţă monopolistică numai în perioadă scurtă de
timp. Pe perioadă lungă de timp apare echilibru care presupune că toate firmele în
concurenţa monopolistică realizează numai profit normal (îşi acoperă ATCmin).

3. Analiza comportării firmei în situaţie de oligopol.

Concurenţa de oligopol poate fi caracterizată prin următoarele momente:
- un număr redus de firme care produc atât produse omogene (petrol), cât şi
produse neomogene (strunguri, automobile);
- influenţa asupra preţului a producătorului este limitată, din cauza existenţei
produselor substituibile;
- realizarea procesului de producţie are un nivel înalt de eficienţă din cauza
existenţei efectelor de extindere la scară a cantităţii producţiei pozitive;
- de obicei firmele oligopoliste deţin în proprietatea sa diferite licenţe, brevete,
patente la o anumită tehnologie de producţie şi controlează surse de materie primă
de importanţă strategică (producerea energiei electrice, electrochimia, producerea
aluminiului);
- firmele oligopoliste, de obicei, apar în rezultatul contopirii a două sau mai
multe firme concurenţiale cu scopul de a obţine puterea de monopol şi a căpăta
privilegiile „cumpărătorului mare” de resurse economice;
- firmele oligopoliste, fiind la număr limitate, într-o anumită ramură economică
au un comportament dependent, ceea ce creează un de incertitudine în activitatea lor
economică;
67
 - politica de preţuri promovată de o firmă oligopolistă nu poate fi descrisă
folosind o analiză economică obişnuită din următoarele cazuri:
(1) oligopolul include în sine diferite situaţii economice care apar într-o piaţă
dată de mărfuri:
a) „oligopolul dur” – presupune că pe piaţă domină 2-3 firme oligopoliste;
b) „oligopolul flotant” – 5-6 firme împart între ele 70-80% din piaţă, iar restul
pieţei este împărţit între celelalte firme care creează „mediul concurenţial”.
Firmele care intră în oligopol pot să activeze pe piaţă independent sau pe baza
încheierii unui contract de taină (după modelul cartelului (Ex: OPEC)).
(2) elementele dependenţei firmelor oligopoliste complică analiza economică a
comportamentului lor şi creează situaţia în care este imposibil practic de determinat
cererea şi venitul marginal cu care se confruntă oligopolistul. Fără aceste date este
imposibil de determinat preţul şi cantitatea de producţie la care firma oligopolistă îşi
maximizează profiturile sale.
- cererea pe piaţa oligopolistă se prezintă sub forma unei curbe descrescânde.
Prezenţa pe piaţă a produselor substituibile impune ca fiecare firmă să-şi vândă
produsele la un preţ care se aliniază la preţul concurenţilor. Cererea în situaţia de
oligopol, comparativ cu concurenţa monopolistică, este mai puţin elastică, din cauza
că fiecare firmă deţine un segment important al pieţei respective. În afară de aceasta,
elasticitatea cererii depinde şi de natura bunurilor: a) va fi mai mare pentru
produsele neomogene; b) mai mică pentru produsele omogene. În dependenţă de
curba cererii (elasticitatea ei) preţul se determină ca şi la concurenţa monopolistică.
- pentru firmele oligopoliste este adevărată egalitatea MC=VM pentru
determinarea cantităţii maxime de producţie la un anumit nivel al preţului. Dacă
preţul este mai mare decât costul total mediu firma oligopolistă va primi supraprofit.

68
 P
MC

Pmax ATC

MR
Q
Qmax

Să analizăm pe un exemplu curba frântă a cererii pentru o firmă oligopolistă, în

situaţia când oligopolul nu se bazează pe acordurile încheiate în taină. Presupunem
că în ramură există 3 firme: A, B şi C, care au un comportament independent. De a
determina curba cererii pentru firma A. forma curbei cererii va depinde de reacţia
firmelor B şi C la schimbarea preţurilor de către firma A. Aici există 2 variante: I –
firmele B şi C vor alinia preţurile sale; II – firmele B şi C vor ignara modificările
preţului realizate de firma A.
În I caz curba cererii şi MR pentru firma A vor fi prezentate sub forma D 1 şi
MR1 în felul următor:

D1
MR1
Q

a) Dacă firma A va micşora preţul atunci volumul vânzărilor efectuate de către

această firmă se vor mări neînsemnat, deoarece firmele B şi C îşi vor alinia preţurile
sale la preţurile firmei A şi nu-i vor da posibilitatea de a căpăta un privilegiu pe
contul micşorării preţului.
Creşterea neînsemnată a vânzărilor pentru firma A va fi efectuată pe contul
altor ramuri şi nu pe contul concurenţilor B şi C.

69
 b) Dacă firma A va ridica preţul atunci volumul vânzărilor ei se va micşora
moderat deoarece firmele B şi C la fel vor ridica preţurile sale. Micşorarea cantităţii
este pe contul altor ramuri şi firma A rămâne în piaţa dată.
În cazul II curbele cererii şi MR cu care se confruntă firma A vor fi prezentate
sub forma D2 şi MR2 pe grafic în felul următor:

D2

MR2

a) Dacă firma A micşorează preţul şi firmele B şi C nu, firma dată va mări

vânzările sale pe contul concurenţilor.
b) Dacă firma A va ridica preţul şi firmele B şi C nu, atunci firma dată va fi
eliminată din piaţă , îşi va pierde segmentul său de piaţă.
Care va fi comportamentul real al firmelor A, B şi C în situaţiile descrise? În
realitate, când firma A va micşora preţul, concurenţii la fel vor micşora preţurile sale
pentru a nu permite firmei A să-şi mărească vânzările pe conul lor.
Pe grafic această situaţie va corespunde cu segmentul PD1.

P
D2
N

MR2
L
D1
MR1
Q
Q

70
 Dacă firma A va ridica preţul, firmele B şi C vor ignora aceasta pentru a
acapara clienţii pierduţi de firma A. Pe grafic această situaţie corespunde
segmentului D2P. Curba cererii firmei oligopoliste A reprezintă o linie frântă D 2PD1
care:
a) are o elasticitate înaltă mai sus de nivelul P.
b) este mai puţin elastică sau chiar inelastică mai jos de nivelul preţului P.
Forma curbei MR pentru firma A la fel va fi alcătuită din două segmente. Din
cauza oscilaţiilor bruşte a elasticităţii cererii mai sus şi mai jos de punctul P apare
ruptura sau segmentul vertical al curbei MR (NL). Curba MR a firmei A – este curba
frântă MR2NLMR1.
Din analiza curbei cererii şi a venitului marginal (MR) a oligopolistului putem
da răspuns la întrebarea de ce în ramurile oligopoliste modificarea preţurilor este un
fenomen rar. Cauzele:
1) Curba frântă a cererii face ca oligopolistul să scoată concluzia că modificarea
preţului va duce la o situaţie neeficientă în activitatea firmei sale, de aceea
oligopolistul care nu se bazează pe contractul încheiat în taină permanent tinde către
o „viaţă liniştită”, după principiul „trăieşte sigur şi dă pace să trăiască şi altul”.
2) Stabilitatea preţului oligopolului este legată de nivelul costului de producţie.
Curba frântă a MR ne reflectă situaţia când în anumite limite (segmentul vertical)
modificarea însemnată a costurilor (MC) nu va modifica nici volumul producţiei,
nici nivelul preţului. Această situaţie poate fi prezentată pe grafic în felul următor:
P

MC

Pm ATC

MR
Q
Qm

În realitate preţurile oligopoliste nu sunt imobile, mai ales spre mărirea lor (în
timpul inflaţiei ramurile oligopoliste ridică preţurile sale destul de considerabil).
71
Această majorare a preţului poate fi explicată mai bine pe baza modelului de
oligopol bazat pe contractele de taină.
În acest model, toate 3 firme (A, B, C) se află în aceeaşi situaţie economică (sau
aproape aceeaşi) şi poziţia lor pe piaţă poate fi prezentată pe următorul grafic:

Care combinaţie a lui P şi Q va fi aleasă de către o firmă oligopolistă? Dacă

firma A ar fi fost monopolistă atunci ea ar fi ales combinaţia Q m şi Pm, care-i
maximizează profitul, însă deoarece firma A mai are 2 concurenţi care ar fi putut să
vândă aceeaşi producţie la un preţ mai mic decât P m – aceasta ar însemna o
catastrofă economică pentru firma A. Dar dacă firma A va egala preţul său cu
preţurile mai mici a firmelor B şi C aceasta ar însemna deplasarea tuturor firmelor pe
curbele cererii în jos, micşorând profiturile lor. În rezultat apare concluzia firmelor
A, B şi C le este mai convenabil să încheie un contract, conform căruia va fi stabilit
unul şi acelaşi nivel al preţului pentru toate. Pe piaţă, în rezultat va apare situaţia ca
în concurenţa de monopol pur, numai că prezentat de 3 firme.
Aceste contracte de taină au diferite forme şi cea mai simplă formă din ele este
forma cartelului, care presupune că între firme, în scris, se încheie un contract cu
privire la nivelul preţului şi a volumului de producţie. În rezultat, piaţa se împarte
între firme oligopoliste (Ex. de cartel (trust): OPEC).
În SUA încheierea acestor contracte de taină se consideră un fenomen ilegal,
deoarece ele se formează neformal şi este foarte greu de descoperit aceste contracte
pentru a înainta firmelor oligopoliste pretenţii sau sancţiuni. În practica economică
există un şir de bariere care împiedică crearea şi păstrarea acestor contracte de taină:
- diferenţele în cerere şi nivelul costurilor de producţie;
- numărul de firme (cu cât este mai mare cu atât este mai greu);
- comportare necinstită (micşorarea pe ascuns a preţurilor, după încheierea
contractului);
- presiunea (criza) economică – firmele sub influenţa negativă a crizei
economice încearcă să-şi păstreze situaţia de piaţă pe contul altor firme;
- posibilitatea intrării în ramură a altor firme (creşte oferta=>scade
preţul=>scade profitul);
72
 - existenţa legislaţiei de antitrust.
Al III model al oligopolului, bazat pe „dominaţia” în preţuri a unei firme
(„lider-firmă satelit”). Politica de preţuri care va fi promovată de firma lider se
reduce la următoarele momente:
1) deoarece modificarea preţului este legată de un anumit risc, corectarea preţurilor
se efectuează foarte rar, în cazul când condiţiile cererii şi a nivelului costului de producţie
se modifică considerabil în toată ramura dată. (Ex.: ridicarea salariilor, creşterea taxelor
impozitelor, creşterea preţului la un anumit resurs economic de bază);
2) informaţia cu privire la modificarea preţului este transmisă în presă, ceea ce dă
posibilitate concurenţilor de a încheia un acord „în tăcere” cu firma lider;
3) modelul dat de comportare a oligopolului în domeniul preţului foloseşte metoda
de alcătuire a lor după următorul principiu „costul de producţie +%”. Acest procent se
calculează în mod ca să asigure firmei un profit planificat (când capacitatea de producţie a
firmei este utilizată la nivel de 75-80 %). Această metodă de determinare a preţului are
privilegiu pentru firmele care produc o cantitate mai mare de bunuri.
În teoria economică există 2 puncte de vedere la eficienţa oligopolului:
I Deoarece oligopolul după structură este asemănător cu monopolul, funcţionarea
ramurilor oligopoliste se realizează aproximativ la fel ca şi a celor monopoliste, în rezultat
oligopolul, comparativ cu monopolul este mai puţin dorit să existe în economia naţională
din următoarea cauză: monopolul curat foarte des este supus reglementării din partea
statului, ceea ce nu se face cu ramurile oligopoliste.
II Conceptul lui Şumpeter: oligopolul este necesar într-o economie naţională pentru
realizarea în tempouri rapide a progresului tehnico-ştiinţific.

73