SEMINAR: 1.CRIZELE LEGITIMITĂŢII PUTERII POLITICE.

PUTEREA POLITICĂ ALIENATĂ (DICTATORIALA)

1.1. SITUAŢII ALE ALIENĂRII PUTERII POLITICE

1.2. ANOMIA
1.3. MANIPULAREA POLITICĂ
1.4. MITUL POLITIC - FORMĂ DE MANIFESTARE A MANIPULĂRII POLITICE

Teoriile şi concepţiile referitoare la alienare1, de diferite orientări şi nuanţe, care scot

în evidenţă caracterul negativ al unor fenomene economice, social-politice sau spirituale,
ocupă un loc şi spaţiu semnificative în peisajul cercetării ştiinţifice a societăţii contemporane.
Între acestea, teoriile care abordează alienarea puterii politice, ca fenomen central al realităţii
sociale, ce relevă disfuncţiile şi degradarea naturii ei reale, au o importanţă aparte pentru
înţelegerea corectă a modului în care funcţionează sistemul politic.
Ca reprezentantă a empirismului sociologic contemporan, Ada W. Finifter releva, în
studiul intitulat „Dimensiunile alienării politice” (1972), patru dimensiuni fundamentale ale
alienării politice: a) lipsa de putere politică (definită ca „…sentimentul individului că el nu
poate afecta cu nimic acţiunile guvernului, că alocarea de valori pentru societate de către
autorităţi, care este centrul procesului politic, nu este supusă influenţei sale”); b) absenţa
semnificaţiei politice; c) absenţa normelor politice; d) izolarea politică2.
Accentul pus de empirismul sociologic pe faptul că alienarea politică ia naştere între
indivizi sau în raporturile acestora cu diferite structuri şi instituţii l-a determinat pe Virgil
Măgureanu să considere că indivizii nu pot genera alienare politică, ci doar suportă
consecinţele acesteia, în planul trăirilor subiective sau comportamentelor lor, ca membri ai
grupurilor sociale de care aparţin, în virtutea statutului lor social. Chiar dacă este marcată de
accente ideologice depăşite astăzi, definiţia dată de sociologul român alienării politice rămâne
una de referinţă: „Considerăm alienare politică drept manifestarea constrângătoare şi
deviantă a structurilor şi relaţiilor politice impuse de clasa dominantă dintr-o societate, în
raport cu interesele şi valorile politice ale majorităţii dominate şi cu cerinţele progresului
istoric”3.

1.1. SITUAŢII ALE ALIENĂRII PUTERII POLITICE

Alienarea puterii politice se manifestă în următoarele condiţii:

- când puterea se separă, se izolează de cei pe care trebuie să-i reprezinte. În acest
caz, apare o separare între proiect (plan) şi practică, cu consecinţe negative asupra
conexiunilor între sistemul politic şi cel social;
- când puterea se autonomizează, respectiv când ajunge să evolueze pe coordonate
străine intereselor generale ale societăţii, rolul său încetând sau deformându-se major. O
astfel de situaţie generează contradicţii severe, periculoase pentru evoluţia politică a societăţii;
- când puterea acţionează împotriva proiectelor sociale asumate iniţial, sensul ei
fiind deturnat radical. Puterea politică alienată nu mai reprezintă, în această situaţie,
interesele societăţii sau ale grupului social care a mandatat-o, ci se exprimă exclusiv pe sine4.
Alienarea puterii politice reflectă, direct sau indirect, semnalele diverse care provin din
toate zonele aflate în contact cu puterea şi cu politicul. Cauzele sale se află atât în natura
1
Termenul de alienare (din lat. „alienus” - „străin” sau/şi „alienatio” - „a deveni străin”), cu semnificaţii
psihologice, sociologice şi filosofice, desemnează procesul de transformare a activităţi proprii omului într-o forţă
străină şi ostilă, care îi scapă de sub control.
2
Virgil Măgureanu, Puterea politică, p. 130-131.
3
Ibidem, p. 132.
4
Dumitru Lepădatu, op. cit., p. 156-157.
sistemului politic (înstrăinarea este produsul natural al structurii sociale şi politice), dar şi în
evoluţia conjuncturală a acestuia.

1.2. EFECTELE ALIENĂRII PUTERII POLITICE

Puterea politică alienată produce efecte dăunătoare majore la nivel politic şi social.
Poate cel mai semnificativ dintre acestea este funcţionarea nedemocratică, autoritară,
totalitară, dictatorială a regimului politic, care se exprimă cu prioritate prin activitatea
statului, instituţie fundamentală a puterii. În acest context, ea determină inegalităţi
politice (prin privilegierea clasei politice dominante) şi, pe cale de consecinţă, relaţii
politice conflictuale (antagonice) între cei care exercită puterea şi restul societăţii.
Efectele alienării puterii nu se limitează, însă, la activitatea statului, ci se extind şi la
nivelul zonelor de putere extrastatale (partidele politice, grupurile de presiune, mass-media,
instituţiile societăţii civile etc.).
Alienarea politică se produce pe fondul incapacităţii puterii de a conduce, de a-şi
îndeplini funcţiile publice în societate şi are ca efecte limitarea autorităţii şi pierderea
legitimităţii acesteia prin compromisurile la care recurg unii din reprezentanţii săi şi/sau prin
incompetenţa lor. În asemenea situaţii, puterea politică se impune prin coerciţie, represiune,
utilizând mai ales forţa aparatului represiv decât convingerea pentru schimbarea atitudinilor şi
comportamentelor cetăţenilor într-o direcţie care să-i fie favorabilă5.
Înstrăinarea puterii politice, care afectează, în timp şi calitate, activitatea structurilor
statale şi nestatale de putere, conduce, în ultimă instanţă, la transformarea regimului politic
democratic într-unul totalitar, dictatorial. Ea determină slaba integrare politică a cetăţenilor,
extinderea apatiei acestora faţă de evenimentele politice şi retragerea sprijinului acordat
puterii. Contracararea alienării politice se realizează prin practicarea vieţii democratice
autentice6.

1.3. FORME (IPOSTAZE) ALE PUTERII POLITICE ALIENATE

Numeroasele forme (ipostaze) ale puterii politice alienate (dictatoriale) au efecte

sociale relativ comune, care capătă atribute (caracteristici) precum dominarea absolută,
supunerea necondiţionată, coerciţie extremă (sancţiuni preponderent de ordin politic),
exterminarea fizică şi morală a adversarilor politici, controlul totalitar al activităţii sociale.
Situaţiile mai sus-menţionate nu sunt numai forme (ipostaze) sau mijloace, condiţii ale
alienării politice, dar şi metode de conservare a poziţiei privilegiate a celor ce deţin puterea în
detrimentul celorlalţi. Puterea alienată (dictatorială) ignoră, îngrădeşte şi/sau anihilează
accesul membrilor societăţii la actul decizional, folosind în acest sens mijloace de represiune.
În cele ce urmează, ne propunem să insistăm asupra unor forme cu semnificaţie
deosebită ale puterii politice alienate.

1.3.1. VIOLENŢA POLITICĂ

Violenţa7 este o practică inerentă raporturilor sociale, ce recurge la folosirea forţei

brute ca mijloc pentru atingerea unui scop. Violenţa se poate manifesta prin folosirea forţei
fizice împotriva unei persoane, utilizarea armatei, poliţiei, jandarmeriei pentru a pune capăt
unei greve, demonstraţii sau rebeliuni, întrebuinţarea forţei de către revoluţionari împotriva

5
Ioan Jude, op. cit., p. 426.
6
Sergiu Tămaş, op. cit., p. 23.
7
Din latinescul „violentia” - „forţă”.
puterii, recurgerea la asasinate de către terorişti, exercitarea constrângerii de către stat faţă de
conduitele deviante ale unor persoane8.
Între formele violenţei, pot fi menţionate violenţa politică, ale cărei caracteristici le
vom aborda în continuare, şi violenţa civilă (izbucniri neaşteptate de violenţă stradală, mai
ales în suburbiile marilor oraşe, provocate de cauze sociale, etnice sau politice, care produc
perturbări şi pagube materiale).

1.3.1.1. DEFINIRE

Max Weber considera că statul monopolizează folosirea legitimă a forţei fizice pentru
a asigura protecţia cetăţenilor faţă de cei ce încalcă ordinea, violenţa fiind necesară pentru
păstrarea ordinii publice sau/şi apărarea puterii împotriva adversarilor interni şi externi.
Violenţa politică presupune recurgerea de către putere la constrângerea psihologică
şi fizică pentru obţinerea supunerii populaţiei şi menţinerea stabilităţii, în contextul
reducerii resurselor de care dispune în acest sens. Putem reţine, în context, şi definiţiile date
acestui fenomen de R. Nieburg („Violenţa politică. Procesul comportamental”, 1969),
respectiv aceea care evocă „actele de dezorganizare, distrugere, rănire, al căror obiect,
alegerea ţintelor sau a victimelor, circumstanţele, execuţia şi efectele ar dobândi o
semnificaţie politică, adică tind să modifice comportamentul celuilalt într-o situaţie de
negociere asupra sistemului social”9 şi de sociologul american Ted Gurr - „orice atac colectiv
în cadrul unei comunităţi politice contra regimului politic, a actorilor sau a politicilor sale”10.
Este de reţinut că violenţa nu poate constitui un instrument viabil pentru menţinerea
stabilităţii, ea producând, de regulă, efecte contrare.

8
În sens fundamental, prin violenţă se înţelege aducerea de prejudicii oamenilor prin ucidere, mutilare, cauzarea
de suferinţe fizice şi psihice sau ameninţarea cu astfel de acte. Teoria politică se preocupă, în principal, de
fenomenul utilizării violenţei organizate de către stat (înăbuşirea disidenţei interne, prin intermediul serviciilor
secrete, poliţiei, jandarmeriei etc.) sau de cel al răzvrătirii violente împotriva statului (răzmeriţe, lupte de stradă,
asasinate, războaie civile, revoluţii).
9
Apud Michel Hastings, op. cit., p. 88.
10
Ibidem, p. 91.
 1.3.1.2. CARACTERISTICI

Violenţa politică este o ipostază fundamentală a puterii alienate, dar şi o metodă de

conducere politică. Ea se impune în situaţii specifice, atunci când puterea politică nu-şi mai
poate susţine rolul său social cu instrumentele clasice ale democraţiei, când raportul de forţe
politice începe să-i fie tot mai defavorabil. În aceste cazuri, puterea recurge la violenţă
politică ca metodă de soluţionare a dificultăţilor majore cu care se confruntă. Ea este o
metodă extremă a acţiunii politice, care anticipează chiar sfârşitul, nu neapărat iminent, al
puterii ce o foloseşte. Predominanţa iraţionalului în manifestările violenţei politice conduce la
conflicte sociale de tip închis (intrigi, conspiraţii, asasinate politice, activităţi incisive ale
emigraţiei politice, sabotaje, activităţi de spionaj etc.) sau deschis (revoluţii, războaie etc.).
Puterea care recurge la violenţă fie că şi-a pierdut legitimitatea (sprijinul şi
consimţământul popular faţă de actele sale), fie că a renunţat în mod deliberat să obţină acest
consimţământ. De regulă, folosirea violenţei indică pierderea autorităţii politice şi
degradarea relaţiilor de putere, respectiv înlocuirea raportului normal de conducere-supunere
cu cel de dominare-subordonare, prin apelul la forţa brută. Un minim de violenţă din partea
statului poate fi justificat pe considerentul menţinerii ordinii sociale, dar numai în contextul
legalităţii şi al unui regim ce are sprijinul majorităţii. Răzvrătirea violentă poate fi şi ea
justificată, însă numai împotriva tiraniei
Violenţa politică poate fi simultan consecinţa profundelor mutaţii care se produc cu
regularitate în toate societăţile, dar şi motorul unei istorii în mişcare, forma pe care o iau lua
actele de ruptură de tipul revoluţiilor. Ea este astfel legată de schimbarea socială, de temerile
pe care ea le inspiră, de speranţele pe care le trezeşte.
Condiţiile trecerii la violenţa politică. Ted Gurr a identificat două condiţii care
favorizează (legitimează) trecerea de la violenţă la violenţa politică:
a) evaluările în termeni de câştig. Adică convingerile conform cărora recurgerea la
violenţă ar putea fi răsplătită (ex. poziţia violenţei în tradiţia istorică, sentimentul
marginalizării, exemplul „contagios” al victoriilor obţinute de grupuri sociale vecine);
b) justificările de ordin etic. Chiar dacă, într-o democraţie, utilizarea politică a
violenţei în afara statului este, de regulă, condamnată, anumite perioade (rezistenţa în faţa
ocupaţiei naziste) sau anumite grupuri sociale (proletariatul, la începutul secolului XX) au
creat teorii ale violenţei, justificate prin măreţia sau urgenţa cauzei de apărat.
În acelaşi context, sociologul american a relevat şi factorii care pot să delegitimeze
utilizarea violenţei. Între cei consideraţi ca semnificativi pot fi enumeraţi:
a) eficienţa mijloacelor coercitive de care dispun guvernanţii (ex. o poliţie eficientă
obligă potenţialii utilizatori ai violenţei să evalueze costul unei treceri la acţiune);
b) tradiţiile şi prestigiul instituţiilor statului (ex. o lungă tradiţie de viaţă instituţională
liniştită dezamorsează acţiunile potenţialilor violenţi)11.

1.3.1.3. TIPOLOGIE

Sergiu Tămaş consideră că violenţa este de mai multe feluri, respectiv: statală şi
extrastatală; internă şi internaţională; individuală, grupală şi general-comunitară;
generalizată şi specifică; manifestă şi latentă; morală (comportamentală), de limbaj;
revoluţionară şi contrarevoluţionară12.
La rândul său, Ted Gurr distinge trei tipuri de violenţă politică, în funcţie de gradul de
organizare şi amplitudine: a) violenţele spontane (ex. revoltele, ridicările populare); b)

11
Apud Michel Hastings, op. cit., p. 91-92.
12
Sergiu Tămaş, op. cit., p. 23.
violenţele minoritare (ex. comploturile, asasinatele politice); c) violenţele organizate la scară
mare, care se sprijină pe popor pentru a răsturna un regim sau pentru a purta un război civil13.
Forma extremă a utilizării violenţei de către putere este represiunea pusă la cale de
regimurile totalitare. Aceasta se manifestă sub forma terorii generalizate (fizică, psihică,
instituţionalizată), prin presiune totală şi brutalitate asupra obiectului puterii şi adversarilor
politici.

1.3.2. ANOMIA

1.3.2.1. DEFINIRE

Anomia14 este o altă formă de manifestare a puterii politice alienate. Noţiune introdusă
în sociologie de Emile Durkheim, în ultimii ani ai secolului al XIX-lea, anomia semnifică
dispariţia treptată, absenţa sau încălcarea flagrantă a normelor, regulilor, legilor sociale
sau a celor juridice, obligaţiilor, codurilor de comportament în cadrul unei societăţi sau
grupări. Deşi Durkheim a precizat că anomia se referă la o proprietate a structurii sociale şi
culturale, conceptul a fost marcat, încă de la început, de o anumită ambiguitate, desemnând,
concomitent, şi starea unei societăţi dereglate, fărâmiţate, în care dispariţia, absenţa sau
încălcarea legilor şi altor norme de convieţuire socială, produc o dereglare semnificativă,
voluntară sau involuntară, a mecanismelor sociale.
În sociologia contemporană, anomia este definită ca disoluţia sau prăbuşirea
consensului colectiv cu privire la valorile care întemeiază o societate: normele există, dar nu
au nici o influenţă asupra comportamentului social şi individual. Prin urmare, conceptul este
utilizat cu o pluralitate de semnificaţii: de la aspectul obiectiv de absenţă sau ignorare a
normelor, la aspectul subiectiv de carenţă sau ineficacitate a acestora15.

1.3.2.2. CARACTERISTICI. EFECTE

Apărută în momentele de criză social-politică generalizată, anomia este chiar forma

fundamentală a alienării puterii. Ea indică disfuncţionalizarea şi randamentul redus al
structurilor şi instituţiilor politice ale statului de drept (ale căror consecinţe sunt slăbirea
controlului şi încălcarea ordinii sociale), incapacitatea puterii de a asigura funcţionarea
normală a sistemului social global. Anomia reprezintă, în ultimă instanţă, contrariul puterii,
pe care tinde să o elimine sau să o transforme în non-putere („putere nudă” - Bertrand Russel),
odată cu lichidarea principalelor ei resurse, determinând un nivel foarte scăzut de realizare a
valorilor şi scopurilor iniţiale ale acesteia.
Fenomenul în sine marchează criza legitimităţii şi autorităţii puterii politice, starea de
discordanţă a acesteia cu interesele şi valorile sociale, politice şi economice ale majorităţii
indivizilor. El se manifestă ca reacţie de protest faţă de putere şi structurile puterii politice şi
legislative, prin opoziţie, ignoranţă, indiferenţă, manifestări deviante şi delincvente etc..
Efectele create de anomie sunt deriva (deruta) şi dezechilibrarea societăţii, pierderea
atributelor de raţionalitate ale acesteia, conversia aberantă a valorilor politice, contestarea
ei vehementă16.

13
Apud Michel Hastings, op. cit., p. 91.
14
Din gr. a - fără, nomos - regulă.
15
De Agostini, Enciclopedie de filosofie şi ştiinţe umane, p. 49.
16
Virgil Măgureanu, Puterea politică, p. 10 şi 154-155.
 1.3.2.3. TIPOLOGIE

Robert K. Merton a raportat conceptul de anomie la societăţile puternic competitive şi

stratificate. În lucrarea intitulată „Teorie socială şi structură socială”, el a arătat că anomia
este de două feluri:
- simplă (care determină confuzii, abateri de la norme, conflicte între indivizi şi
grupuri sociale);
- generalizată sau acută (materializată prin dereglarea sistemelor de valori sau a
structurilor politice instituţionale, a relaţiilor politice, psihologiei politice individuale şi
comunitare, culturii şi ideologiei politice, comportamentelor politice, tradiţiilor culturale sau
politice)17.
Sunt posibile diverse răspunsuri la situaţiile de anomie, corespunzătoare celor patru
tipuri de comportament: a) cel inovator - care acceptă scopurile, dar nu şi mijloacele; b) cel
ritual - care acceptă mijloacele, dar nu şi scopurile; c) cel revoltat - care refuză atât scopurile,
cât şi mijloacele; d) cel care renunţă - în mod pasiv, nu acceptă nici scopurile, nici
mijloacele18.

1.3.3. MANIPULAREA POLITICĂ

1.3.3.1. DEFINIRE

Manipularea19 politică constă într-un ansamblu de acţiuni, metode, practici care

vizează determinarea unui actor social (persoană, grup, colectivitate) să gândească şi să
acţioneze într-un mod compatibil cu interesele celui care manipulează şi nu cu interesele sale
individuale (ale persoanei, grupului, colectivităţii), prin utilizarea unor tehnici de
persuasiune care distorsionează intenţionat adevărul, lăsând impresia libertăţii de gândire şi
decizie respectivului actor social.
Manipularea politică este una din formele cele mai importante ale puterii politice
alienate, prin efectele pe care le produce asupra existenţei politice a societăţii.

17
Călin Vâlsan, op. cit., p. 60.
18
De Agostini, Enciclopedie de filosofie şi ştiinţe umane, p. 49.
19
Din lat. „manipulatio” - „mânuirea unui lucru”.
 1.3.3.2. CARACTERISTICI. EFECTE

Manipularea este un aspect particular al influenţei exercitate asupra unor grupuri, mase
etc. pentru ca acestea să acţioneze astfel ca rezultatul să corespundă unor interese ce rămân în
umbră. Ea desemnează exercitarea unei presiuni într-un mod mai abil, mascat, asupra masei
manipulate, fără ameninţări (ca în cazul constrângerii), făcându-se, de obicei, uz de ideile şi
de informaţiile de care se dispune. Manipularea se realizează fără ca obiectele ei (oamenii, în
cazul de faţă) să conştientizeze acest fapt (altfel manipularea nu ar putea funcţiona)20.
Rezultatele manipulării se pot traduce în acţiuni de influenţare a votului, de orientare a
opţiunilor, de modificare a comportamentului politic, de alterare, radicalizare sau înlăturare a
unor valori politice specifice.
Tehnicile manipulatorii la care se apelează în astfel de situaţii sunt, între altele,
marketingul politic, publicarea de sondaje de opinie înainte de scrutinele electorale, acuze de
manipulare sau de fraudare a alegerilor prezentate cu vehemenţă în diferite state21.

1.3.3.3. TIPOLOGIE

Manipularea politică este de două feluri (tipuri): directă (deschisă) şi indirectă.

Manipularea directă (deschisă) este declarată, evidentă, făţişă. Ea se desfăşoară „la
vedere”, sub egida instituţiilor politice (stat, partide politice etc.), în scopul realizării anumitor
scopuri specifice acestora, prin modelarea conştiinţei politice a cetăţenilor. Manipularea
directă este întâlnită în aproape toate regimurile politice, cu precădere în cele dictatorial-
totalitare.
Manipularea indirectă este mascată, subtilă. Scopul propus este deturnarea
conştiinţei politice, a valorilor şi ideologiilor în direcţii convenabile anumitor actori politici,
de regulă, din rândul puterii, iar mijloacele (instrumentele) uzitate - minciuna, presiunile
psihice, propaganda, demagogia, optimismul triumfalist afişat, abaterea atenţiei de la anumite
situaţii presante, falsificarea conţinutului politic al unor acţiuni (argumentul falsificat),
şantajul etc.. În prezent predomină manipularea ideologică, când partidele îşi „vând” pe piaţa
politică cele mai false ideologii şi iluzii, în afara vreunui suport moral şi a vreunei eficienţe22.

1.3.3.4. MITUL POLITIC - FORMĂ DE MANIFESTARE

A MANIPULĂRII POLITICE

O formă extremă a manipulării politice este reprezentată de mitul politic 23. Acesta
provoacă dereglări specifice ale regimurilor politice, ale democraţiei.

20
Oxford, Dicţionar de politică, p. 363. Manipularea este cea mai clasică tactică de influenţă şi, în mod obişnuit,
îl face pe cel vizat (manipulat) să creadă că soluţia aleasă de lider este propria sa soluţie. În psihologie, o
asemenea tactică se numeşte influenţare psihologică negativă şi constă în capacitatea de a-l face pe subaltern să
creadă că ideea-decizia liderului politic este, totodată, şi a sa.
21
Dumitru Lepădatu, op. cit., p. 162.
22
Ioan Jude, op. cit., p. 123.
23
Termenul de „mit” provine din lb. greacă, unde „mythos” înseamnă „povestire”. Mitul exprimă, în general,
străvechi năzuinţe şi sentimente omeneşti sau explică, cu mijloacele fabulosului, ale fantasticului diferite
fenomene ale naturii sau evenimente din istorie. Cu referire la mit şi, în mod special, la mitul politic, R. Girardet
releva că „Trecerea de la real la imaginar nu are reguli uşor descifrabile. Mitul este - şi cel politic - în fapt, o
acţiune paradoxală de a transcrie iraţionalul în limbaje inteligibile. Prin acţiunea politică mitizantă se
provoacă un contact între construcţiile imaginare, utopice, ireale şi transpunerea lor într-o realitate edificată
din aceste iluzii. Pentru că mitul – ca expresie a contactului – este mai ales o speranţă. Dar o speranţă goală
pentru că distanţa dintre raţional (şi real, spunem noi) şi imaginar nu poate fi depăşită” (R. Girardet, Mituri şi
mitologii politice, Institutul European, Iaşi, 1997, p. 12).
 Mitul politic este o formă spirituală de mistificare, de alienare a puterii dictatoriale,
care relevă că valorile politice pe care se sprijină aceasta au devenit anacronice, în dezacord
cu aspiraţiile grupurilor sociale cele mai largi, şi că este nevoie să se recurgă la mistificarea
realităţilor pentru a îngreuna sau întârzia înţelegerea de către mase a acestei
incompatibilităţi. Funcţia fundamentală a mitului politic este justificarea structurilor şi
practicilor puterii alienate24.
Ca structură manipulatorie, mitul înlocuieşte (substituie) realitatea cu un fel de
„poveste”, care îşi propune să mascheze sau, după caz, să cosmetizeze datele reale,
conferindu-le semnificaţii noi, pentru satisfacerea unor interese politicianiste, individuale sau
de grup, de cele mai multe ori meschine. Mitul încearcă să dea autoritate şi legitimitate unei
puteri aflată în criză sau chiar în situaţia prăbuşirii iminente şi să atenueze, să calmeze
nemulţumirile populare la adresa acesteia.
Mitizarea politică urmăreşte să vitalizeze în mod artificial, fals rolul puterii, fie prin
compararea acesteia cu modele eroice din trecut, fie prin inducerea speranţei într-un viitor
iluzoriu care ar putea fi rezultatul acţiunilor puterii. Puterea mitizată este investită nemeritat
cu calităţi deosebite, în contradicţie flagrantă cu interesele ei prozaice, mărunte.
Manipularea prin mitizarea politică încearcă să convingă cu privire la eficienţa şi
moralitatea puterii, în situaţii care, fără îndoială, nu au nici o legătură cu acestea.
Claude Levy-Strauss25 remarca că între gândirea politică şi mit există elemente
comune: prezenţa unor structuri previzionale, respectiv trimiterea la viitor; caracterul
imperativ al ideilor promovate; folosirea imaginii societăţii viitoare cu un rol compensatoriu
pentru frustrările prezentului; asocierea cu un ritual, cu un anumit spectacol politic26.
TIPURI DE MITURI POLITICE. Miturile politice sunt de mai multe tipuri, care au
finalităţi caracteristice:
Mitul de integrare (fondator). Mitul de integrare (fondator) promovează valoarea
agregării (reintegrării) unei colectivităţi în jurul unor valori comunitare (popor, naţiune,
viitor comun, destinul colectivităţii, misiune istorică) atunci când apare pericolul disoluţiei
politice a colectivităţii.
Mitul de integrare are, la rândul său, două ipostaze: una pozitivă, când mitul produce
efecte benefice, stimulatoare, ca urmare a faptului că integrarea promovată de putere este
favorabilă interesului comunitar general (mitul evenimentului istoric fondator al unei ţări,
descălecarea), şi alta negativă, retrogradă, când mitul legitimează un gen de acţiune de
agregare care defavorizează societatea (ex. agregarea comunitară în regimurile totalitare,
dictatoriale).
Mitul de legitimare. Mitul de legitimare are rolul de a justifica, de a îndreptăţi
concepţiile şi acţiunile politice ale puterii prin apelul insistent la valorile dominante, pretinse
sau reale ale oricărui sistem politic. S-au creat, astfel, de-a lungul timpului, diverse mituri (al
„poporului suveran” - constantă a conştiinţei adeziunii faţă de rolul comunităţii în viaţa
socială, folosit însă, nu de puţine ori, prin manipulare patriotardă, în interese politicianiste
ieftine şi perverse; al naţionalismului - curent de gândire şi model de acţiune politică care a
stat la temelia formării naţiunilor şi statelor naţionale, transformat uneori, din raţiuni politice
meschine, în extremism, xenofobie şi rasism; al statului de clasă al „dictaturii
proletariatului”, care, în numele unui grup social esenţial al societăţii moderne, a justificat
24
Călin Vâlsan, op. cit., p. 59; Virgil Măgureanu, Puterea politică, p. 10.
25
Etnolog, antropolog şi sociolog francez de orientare raţionalistă, reprezentant al structuralismului. Preocupat
de originea şi esenţa omului şi a societăţii, de cunoaşterea globală a omului, de structurile lor arhetipale, de
raportul dintre cultură şi natură. A aplicat cu precădere analiza structurală relaţiilor de rudenie şi miturilor.
Analizând miturile, a scos în evidenţă diverse elemente structurale ale lor, pe baza cărora ele pot fi „traduse
unele în altele”. Opere principale: „Antropologia structurală” (1958), „Gândirea sălbatică” (1962),
„Mitologice” (1966-1971), „Antropologie structurală doi” (1973).
26
Sergiu Tămaş, op. cit., p. 161.
represiunea împotriva altor clase - burghezia, ţărănimea - până la dispariţia acestora; al
„apărării patriei” sau „trădării” acesteia; al societăţii arhaice, considerată „epoca de aur” a
umanităţii, transpunere practică a mitului creştin, datorită acordului desăvârşit, egalităţii
perfecte între oameni; al societăţii comuniste, apreciată ca „visul de aur al omenirii”; al
„progresului”, „muncii”, „sacrificiului”, „eroismului” în numele cărora au fost întreprinse şi
abuzuri ce au dezechilibrat grav comunităţile umane; mitul „poporului ales”, sionismul27) care
au alterat regimurile politice şi sistemele de valori promovate de acestea. După cum poate fi
lesne observat, tehnicile manipulării modifică în sens pozitiv sau negativ conotaţiile unor
fapte, evenimente, situaţii, fenomene în funcţie de interesele şi strategiile politice prin care
puterea încearcă să-şi prelungească dominaţia în societate.
Mitul de imputare. Mitul de imputare are scopul de a pune orice nereuşită a puterii
pe seama adversarului său politic, selectând din activitatea acestuia evenimente care ar
putea să slujească interesul puterii. Mitul de imputare vizează, după caz, o persoană, un grup
politic care a condus societatea sau o acţiune defavorabilă a acestora care este considerată
simbolică. Manipularea se foloseşte, astfel, de sintagme ca „vechiul regim” (a se vedea
atitudinea forţelor revoluţionare faţă de monarhie şi marea nobilime din Franţa anului 1789),
„monstruoasa coaliţie”, „moştenirea trecutului” sau „regimul burghezo-moşieresc” (cu
referire la concepţii şi atitudini care justificau politica represivă faţă de clasele - grupurile
sociale avute, în regimurile totalitare, dictatoriale) 28 sau de strategiile politice care s-au
raportat la ele.
Situaţii speciale ale acestei categorii de mituri sunt întâlnite şi în relaţiile
internaţionale, unde statele adversare sunt considerate adevărate „imperii ale răului”. Strategia
puterii vizează, şi în acest mod, justificarea acţiunilor de înlăturare a adversarilor politici.
În aceste mituri sunt implicate aspecte ale materiei concrete (sângele), noţiuni de ordin
moral (munca, familia, patria), componente ale vieţii democratice (libertatea, egalitatea,
fraternitatea), concepte filosofice (progresul).
*
Este de reţinut că mitul (mitizarea) politic(ă) presupune transformarea marilor valori
politice, naţionale, morale etc. în justificări pentru politicile puterii, dar şi ale opoziţiei
acesteia, mai ales în perioadele de criză, de răscruce, când evoluţia socială pune sub semnul
întrebării legitimitatea acţiunilor lor. În societăţile contemporane asistăm la o dinamică
impresionantă a mitului politic.
Tactica mitizării nu este singura la care se face apel în astfel de situaţii. Uneori, într-o
măsură asemănătoare, se foloseşte demitizarea, respectiv procesul complex de demolare a
miturilor puterii sau opoziţiei anterioare. Demitizarea urmăreşte sau pregăteşte, într-un mod
aparte în comparaţie cu mitizarea, înfrângerea politică a adversarilor. Ea se realizează, în
societăţile totalitare, prin intermediul unor instituţii specializate ale diverselor forme ale
puterii, inclusiv prin mass-media aservită, iar în societăţile democratice - şi prin componente
ale societăţii civile. În acest sens, revoluţiile declanşează procese demitizante, explicând sau
negând mitul politic, dar generând, totodată, noi mituri politice privind relaţiile social-politice
în curs de construcţie.

27
Mişcare politico-religioasă şi doctrină politică cu caracter naţionalist, constituită la sfârşitul secolului al XIX-
lea, în rândurile intelectualităţii evreieşti din Austro-Ungaria, Rusia şi Germania şi extinsă apoi şi în alte ţări din
Europa şi America, care promovează ideea creării unui stat naţional evreiesc, capabil să pună capăt diasporei.
Concepţiile sioniste au fost sintetizate de publicistul Theodor Herzl, în lucrarea „Statul evreilor” (1896), care
viza să dea o soluţie politică problemelor generate de teoria şi practica antisemitismului din epocă şi o justificare
revendicării formării unui stat naţional evreiesc în Palestina. Sionismul cuprinde diferite curente politice: liberal,
laburist (socialist), religios, de dreapta.
28
Dumitru Lepădatu, op. cit., p. 166-168.
 Mitul politic are o mare putere de pătrundere în conştiinţa maselor şi, pe lângă
obţinerea adeziunii spontane la ţelurile urmărite, poate produce şi un efect de anihilare a
spiritului critic29.

1.3.4. SUPRADIMENSIONAREA PUTERII STATULUI

1.3.4.1. CARACTERISTICI

Alienarea puterii politice se manifestă, în anumite situaţii, prin autonomizarea puterii

statului, care diminuează, continuu şi sever, rolul celorlalte componente ale societăţilor
politică şi civilă. Ea se realizează şi prin creşterea alarmantă a prerogativelor puterii
executive, restrângerea prerogativelor parlamentului, inclusiv posibilitatea dizolvării sale de
către executiv, sporirea atribuţiilor preşedintelui, politizarea administraţiei publice etc..

29
Sergiu Tămaş, op. cit., p. 161.
 1.3.4.2. EFECTE

Efectele acestei strategii politice determină restrângerea caracterului democratic al

societăţii: pot fi enumerate aici reducerea dirijată a rolului opoziţiei politice, pierderea calităţii
de factor politic activ al colectivităţii, scăderea securităţii sociale a minorităţilor etc.. Această
stare de fapt poate evolua facil spre regimuri totalitare, în total dezacord cu necesitatea
asigurării unei organizări şi conduceri viabile a activităţii sociale.

1.3.5. SLOGANUL

1.3.5.1. DEFINIRE

Termenul de „slogan” are semnificaţia de lozincă, formulă politică-standard cu

pronunţat rol propagandistic, de simbol sau manifest politic 30. În lucrarea intitulată
„Sloganul” (Bruxelles, 1975), Olivier Reboul a dat o definiţie realistă acestei forme a alienării
politice: „Numesc slogan o formulă concisă sau frapantă, uşor de repetat, polemică şi cel mai
adesea anonimă, destinată să agite masele mai ales prin stilul său decât prin elementul de
autojustificare pasională sau raţională pe care o comportă; cum puterea de incitare a
sloganului depăşeşte întotdeauna sensul său explicit, termenul este mai mult sau mai puţin
peiorativ”31.

1.3.5.2. TRĂSĂTURI

Sloganul politic este chintesenţa unei doctrine politice, o formulă teoretică concentrată
la maximum şi, în acelaşi timp, element al unei tactici sau strategii de acţiune politică.
Întemeindu-se pe studiul aprofundat al psihologiei sociale, politicienii folosesc
sloganul cu rolul de a mobiliza pe toţi cei care aparţin unui grup politic, într-o împrejurare
dată, fie pentru realizarea unor interese strategice (ca formulă politică reprezentativă pentru o
doctrină politică valabilă pe perioade lungi de timp), fie pentru interese tactice (legate de
valorificarea unei anume oportunităţi sau conjuncturi politice).
Între instituţiile pe care puterea politică le utilizează pentru influenţarea conduitelor
prin tehnici formale sau informale pot fi menţionate mass-media, Biserica, cele din domeniile
învăţământului şi dreptului, care au rolul de a orienta sistematic subiecţii sociali în raport cu
proiectele, planurile dorite de putere.
Este interesant de semnalat faptul că sloganul reprezintă o armă politică normală,
expresie utilă, obiectivă a poziţiei oricărui grup politic; în acelaşi timp, poate fi utilizat şi ca
stimulent artificial, menit a crea derută, sau ca element component al strategiei generale a
manipulării sau, după caz, a dezinformării. Din această din urmă perspectivă, reţine atenţia că
sloganul, ca formulă politică, are anumite caracteristici32:
Folosirea în perioade de interes politic maxim. Sloganul este rostit şi promovat mai
ales în perioade de criză sau de interes politic maxim (bunăoară, alegerile).
Caracterul selectiv. Mesajul politic în cauză se adresează, de regulă, unui anumit
segment social (electoral) - ţintă, care face obiectul interesului maxim din partea creatorului
său şi este stabilit prin selectare (separarea) dintr-o mulţime potenţial electorală.

30
Termenul de slogan provine din lb. irlandeză, unde „sluag'g'ainn” înseamnă „chemare la luptă”. Introducerea
sloganului în sfera politicului tinde să schematizeze raporturile umane, să le reducă la demersuri mintale
simpliste, care, prin repetiţie, memorizare şi execuţie cadenţată, dau ordine unei mulţimi în cursul unei acţiuni
politice.
31
Virgil Măgureanu, Puterea politică, p. 140-141.
32
Dumitru Lepădatu, op. cit., p. 171-174.
 Vizarea zonei instinctuale a conştiinţei. Prin tehnicile specifice de construire şi
difuzare (mesaj specific, rostirea, respectiv, scandarea în cadrul unor adunări publice, printr-o
gestică adecvată, uneori pe ritmuri melodice, repetarea la comandă etc.), sloganul vizează mai
puţin elementele raţionale ale conştiinţei, cât zona ei instinctuală, sentimentală. În asemenea
contexte, mulţimea este dominată de slogan, împotrivirile mentale devin aproape imposibile,
personalitatea, capacitatea de discernământ sunt anulate, ca într-un fel de şedinţă de hipnoză
colectivă. „Un enunţ este un slogan - releva Olivier Reboul - când el produce alt efect decât
cel pe care îl declară…funcţia sa reală nu rezidă în sensul său, ci în impactul pe care îl
produce, nu în ceea ce vrea să zică, ci în ceea ce vrea să facă”33;
Rolul mobilizator. Creatorii şi utilizatorii sloganului au în vedere, între altele, rolul
său mobilizator, adesea incitator, care poate conduce, uneori, prin supralicitarea fanatismului,
a iraţionalităţii, la efecte sociale negative.
Crearea de adeziuni politice. Unul din scopurile sloganului este de a crea adeziuni
politice, pentru atingerea căruia se apelează, nu de puţine ori, la demagogie şi minciună.
Mistificarea realităţii politice. Sloganul încearcă să creeze aparenţa legitimităţii
pentru strategia politică a grupurilor de interes (putere şi/sau opoziţie) care îl folosesc. Multe
din sloganuri au devenit, prin tehnici manipulatorii, adevărate mituri („Deutschland űber
alles”, „Mussolini a sempre ragione”, „U.R.S.S. - bastion al păcii e”, „Ceauşescu şi poporul”
etc.), stimulând instinctele şi fanatismul, deschizând cale liberă manifestărilor iraţionale sau,
după caz, violenţei brute. În aceste situaţii, folosirea sloganului nu releva doar preocuparea
puterii de a separa ţelurile sale ascunse de cele reale, dar şi criza de credibilitate a valorilor
promovate şi, în ultimă instanţă, degradarea sa iremediabilă.
*
Este de remarcat, în final, că ipostazele puterii politice alienate la care am făcut
referire mai sus îşi realizează efectele negative în raport cu societatea globală şi nu în mod
separat: întotdeauna prezenţa uneia dintre aceste forme indică prezenţa celorlalte în cadrul
manifestărilor deviante ale puterii politice. Împreună, ele oferă imaginea unei societăţi aflate
în criză, în care puterea politică reprezintă opusul consensului democratic real, reclamând
schimbări de conţinut la nivelul acesteia.
Dintr-o asemenea perspectivă, considerăm că sunt relevante aprecierile profesorului
Virgil Măgureanu, conform căruia „…folosirea puterii ca scop, deturnarea ei de la rolul de
instrument al progresului colectiv, de emancipare umană şi transformarea ei într-o sursă de
foloase egoiste pentru o mână de profitori…echivalează cu declinul puterii, mergând până la
prăbuşirea ei. Există şi momente când declinul se regăseşte chiar în grandoarea puterii, când
o concentrare enormă a acestei puteri în mâini puţine face imposibilă utilizarea ei în scopuri
benefice şi chiar eficienţa puterii scade ireversibil. Omenirea se regăseşte azi în faţa unui
asemenea prag, când destinul şi viitorul însuşi depind de modul de utilizare a instrumentelor
puterii”34.

1.4. MODALITĂŢI DE DEZALIENARE A PUTERII POLITICE

Puterea politică alienată este preocupată să folosească resursele de care dispune pentru
a ieşi din criza de legitimitate şi a determina schimbarea atitudinii refractare a populaţiei,
respectiv, pentru a se dezaliena. În acest sens, ea apelează la metode şi mijloace diverse35.
Recurgerea la măsuri populiste şi demagogice. Pentru a-şi reface credibilitatea,
puterea politică alienată apelează, uneori, la măsuri populiste şi demagogice (ex. acordarea de
facilităţi categoriilor sociale cu venituri mici, crearea de noi locuri de muncă şi reducerea

33
Apud Virgil Măgureanu, Puterea politică, p. 141.
34
Idem, Declinul sau apoteoza puterii?, p. 7.
35
Ioan Jude, op. cit., p. 426-427.
şomajului, creşterea subvenţiilor de la stat a salariilor şi indexărilor, favorizarea unor zone
geografice prin declararea lor ca defavorizate etc.). Deşi efectele acestor măsuri se resimt doar
pe o durată scurtă asupra nivelului de trai al categoriilor sociale în cauză, ele le pot influenţa
atitudinile de sprijinire a puterii politice. Odată cu diminuarea previzibilă a efectelor
menţionate, va scădea şi legitimitatea politică întemeiată pe ele.
Lărgirea unor drepturi democratice. O altă modalitate prin care puterea politică
alienată încearcă să recâştige încrederea populară este lărgirea unor drepturi democratice,
între care cea a libertăţilor de exprimare prin intermediul mass-media. Măsurile întreprinse în
acest sens vizează, de regulă, abaterea atenţiei populaţiei de la scăderea nivelului de trai şi a
calităţii vieţii.
Manipularea politică. Manipularea politică nu este numai o formă (ipostază) a puterii
politice alienate, dar şi o modalitate clasică la care aceasta recurge pentru a depăşi criza de
legitimitate în care se află la un moment dat. Prin manipulare, puterea încearcă să schimbe
atitudinile, gândirea şi comportamentul cetăţenilor în favoarea ei, folosindu-se de argumente
falsificate şi de modalităţi demagogice (ex. amplificarea nerealistă a unor indicatori
economici care reflectă nivelul de trai, promisiuni, strategii pe termen scurt şi cu efecte
benefice asupra anumitor categorii ale populaţiei, în special a celor cu venituri mici, care pot
fi mai uşor manipulate). Practica dovedeşte, însă, că, mai devreme sau mai târziu, acţiunile de
manipulare politică au finalităţi contradictorii intereselor şi obiectivelor care au stat la baza
lor.

RECOMANDĂRI BIBLIOGRAFICE

DRĂGOI, Nicolae; ZIDARU, Marian, Politologie. Note de curs, Editura Fundaţiei

„Andrei Şaguna”, Constanţa, 2003.
GIRARDET, R., Mituri şi mitologii politice, Institutul European, Iaşi, 1997.
HASTINGS, Michel, Abordarea ştiinţei politice, Institutul European, Iaşi, 2000.
JUDE, Ioan, Paradigmele şi mecanismele puterii. Krotologia - o posibilă ştiinţă
despre putere, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2003.
LEPĂDATU, Dumitru, Procese şi fenomene politice – prima parte, Editura „Actami”,
Bucureşti, 2000.
MĂGUREANU, Virgil, Declinul sau apoteoza puterii?, Editura „RAO”, Bucureşti,
2003.
Idem, Puterea politică, Editura Politică, Bucureşti, 1979.
MITRAN, Ion, Politologia în faţa secolului XXI, Editura Fundaţiei „România de
mâine”, Bucureşti, 1997.
OXFORD, Dicţionar de politică, Editura „Univers enciclopedic”, Bucureşti, 2001.
PLANO, Jack; RIGGS, Robert; ROBIN, Helenan, Dicţionar de analiză politică,
Editura „Ecce Homo”, Bucureşti, 1993.
TĂMAŞ, Sergiu, Dicţionar politic. Instituţiile democraţiei şi cultura civică, Ediţia a
II-a revăzută şi adăugită, Casa de editură şi presă „ŞANSA” S.R.L., Bucureşti, 1996.
VÂLSAN, Călin, Politologie, Editura Economică, Bucureşti, 1997.