Simbolismul european

Definitie:
Curent literar initial, artistic ulterior, de factura moderna, configurat in Franta ultimelor decenii ale secolului
al XIX-lea si extins apoi in intreaga Europa, simbolismul apare ca o reactie impotriva romantismului si a
parnasianismului. Din romantism, simbolistii refuza retorismul declamator, opunand acestuia discretia si
muzicalitatea trairii lirice, iar caracterului sculptural si pictural al poeticii parnasiene, ii este opus in
simbolism vagul simturilor si al trairilor, vaporozitatea imaginilor si starile sufletesti nedefinite.
Miscare artistica de talie mondiala, simbolismul s-a bucurat de un program estetic bine conturat, reunind un
numar mare de scriitori si artisti din intreaga lume.
Numele curentului, provenind din grecescul symbolon (semn), este impus de Jean Moréas care, la 18
septembrie 1886, publica in suplimentul literar al ziarului Le Figaro, articolul Le Symbolisme, devenit
manifest literar al orientarii.
In realitate, miscarea antiparnasiana, materializata in reviste care se numeau decadente, s-a configurat
incepand cu 1882, cuprinzand poeti precum Paul Verlaine, Stéphane Mallarmé, Arthur Rimbaud. Numele de
decadentism a fost definitiv substituit de cel propus de Jean Moréars, disident in miscarea decadenta.

Principii simboliste:
1.poezia simbolista este una a sensibilitatii pure; nu este una de idei, a naturii in sine, o poezie sociala, ci
una a inefabilului;
2.obiectul poeziei simboliste sunt starile de spirit vagi, confuze, nelamurite;
3.sugestia – principala achizitie a liricii moderne, datorata curentului simbolist; consta intr-o modalitate
indirecta, aluziva de a comunica idei si sentimente poetice, tehnica aceasta trimitand la o zona a vagului, a
ambiguitatii: „A numi un obiect inseamna a suprima trei sferturi din placerea pe care ti-o da un poem,
placere care consta in bucuria de a descoperi incetul cu incetul; sa sugerezi, iata visul nostru!” (Stéphane
Mallarmé);
4.corespondentele reprezinta afinitatile, potrivirile dintre senzatii (olfactive, auditive, cromatice) sau dintre
sufletul eului liric si universul intreg ;
5.muzicalitatea – inteleasa ca senzatie interioara, muzicalitatea se realizeaza prin diverse mijloace:
asocierea unor ritmuri variabile, ce corespund unei muzici interioare, asonante (reluarea unor vocale),
aliteratii (reluarea unor consoane), pauze, refren, dar mai ales prin repetarea obsedanta a unor cuvinte.
„Muzica versului”, dezideratul simbolist si, in acelasi timp, marea descoperire a acestora, se obtine printr-o
multitudine de mijloace – prin evocarea unor instrumente muzicale, a unor note muzicale, prin stimularea
„melodiilor subconstientului”, a „halucinatiilor” auditive. Pentru simbolisti, muzicalitatea constituie un
primat: „La musique avant toute chose, la musique encore et toujours!” (Paul Verlaine)
6.Cultivarea simbolului, de la care provine si numele curentului, constituie elementul esential al poeticii
simboliste. Acesta este un procedeu artistic care, in baza unor analogii, a unor corespondente, inlocuieste si
reprezinta altceva decat elementul concret-real exprimat la prima vedere. Simbolul este o imagine concreta,
avand o semnificatie proprie pentru o realitate ascunsa, abstracta.
Acest procedeu artistic a existat in literaturile tuturor epocilor, insa simbolismul se diferentiaza de celelalte
curente prin faptul ca atribuie simbolului functia de a sugera (simbol implicit) si nu de a lamuri, a
materializa o idee sau un sentiment, dupa cum se intampla in romantism (simbol explicit).
6.Odata cu simbolismul se introduce versul liber, care nu se mai supune regulilor prozodiei traditionale,
privitoare la ritm, rima si masura. Versul liber permite simbolistilor exprimarea optima a starilor afective, in
scopul suprem al realizarii muzicalitatii poeziei. Cu toate acestea, unii poeti simbolisti nu au renuntat
niciodata la versificatia clasica.
7.Alaturi de versul liber, refrenul constituie o alta noutate la nivel formal. Repetarea unor versuri, in diverse
pozitii ale poeziei, confera versului respectiv statutul de refren.
8.Simbolistii au operat innoiri si la nivel tematic.

Teme si motive ale poeziei simboliste

-singuratatea – tema preluata din romantism, insa dobandind accente tragice in simbolism; naste melancolie
si spleen;
-spleenul – stare de spirit specifica simbolistilor, numita pentru prima data de Charles Baudelaire;
presupune „un amestec de plictiseala profunda, dezolare si tristete abstracta” (Lidia Bote);
-predispozitia spre nevroza (nevroza = boala psihica ce se manifesta prin tulburari nervoase);
-tentatia evadarilor in spatii exotice, spre mari departari, cu miraje si taramuri misterioase;
-natura ostila; spre deosebire de poezia romantica, natura nu mai e obiect, ci stare sufleteasca, exprimata
muzical sau cromatic, ori decor. Parcul, gradina, statuile, orizonturile marine sunt prezente static. In jurul
obiectelor plutesc muzica si parfumurile, poetii propunandu-si sa dezvaluie „corespondentele” din natura.
-iubirea – nu mai alcatuieste impreuna cu natura un tot; devine un motiv de reverie, de nevroza;
-moartea;
-paradisurile artificiale (alcoolul, opiumul);
-toamna;
-tristetea;
-monotonia;
-trecerea timpului;
-intoarcerea in trecut;
-cadrul nocturn; somnul; visul;
-obsesia parfumurilor, a instrumentelor muzicale si a culorilor – simbolistii evoca, in poezie, numeroase
intrumente muzicale si culori, realizand corespondente intre acestea si emotii; astfel, culorile dominante sunt
CENUSIUL, ALBUL si NEGRUL, iar ROSUL, VERDELE, GALBENUL si VIOLETUL sunt culori ale
obsesiei, ale starilor anxioase. Ca instrumente muzicale, VIOARA si VIOLINA exprima emotii grave,
CLAVIRUL comunica tristete, sentimentul disperat al iubirii, FLUIERUL are conotatii funebre, iar
FANFARA exprima melancolie.
-orasul – indiferent daca este vorba despre ipostaza sa de targ de provincie sau de metropola, mediul citadin
este conceput drept un loc apasator, dezolant, ce izoleaza, claustreaza.

Simbolismul romanesc

Simbolismul este primul curent din literatura romana, care se manifesta concomitent cu cel european.
Desi sunt sincrone, nu se poate vorbi despre imitatie, despre un transfer mecanic din literatura franceza, in
cea romana.
Simbolismul romanesc se dezvolta in paralel cu cel european, insa acesta sufera o transformare
progresiva, este, cu alte cuvinte, „autohtonizat”, adaptat la realitatile sociale, la climatul spiritual si la
sensibilitatea proprie literaturii romane.
Acest curent patrunde in spatiul romanesc prin Alexandru Macedonski. Liderul Literatorului, adept
al literaturii franceze, isi propune sa reinstaleze cultura romana sub zodia latinitatii, acuzand revista
Convorbiri literare ca ar fi impins literatura romana sub zona de influenta a culturii germane.
Spre deosebire de simbolismul francez, in literatura romana acest curent nu se constituie ca o opozitie
fata de romantism si parnasianism, ci mai degraba se afirma ca opozitie fata de epigonismul eminescian,
care atrasese multi poeti mediocri si ca reactie impotriva ideologiei samanatoriste. Scriitorii romani nu au
negat o anumita miscare artistica, ci nonarta, ceea ce considerau ei a fi nonartistic.
Ca orice curent literar, simbolismul romanesc cunoaste:
*o etapa de aparitie si raspandire (1880-1900) – marcata de tatonari, incercari, experimente. Miscarea, aflata
in stare incipienta, graviteaza in jurul revistei Literatorul, in care Macedonski publica articolele
programatice „Despre logica poeziei” si „Poezia viitorului”, in care teoretizeaza noul curent.
Preocuparile sale teoretice referitoare la simbolism, Al. Macedonski le va ilustra prin In arcane de padure,
numita de autor insusi „intaia incercare simbolista in romaneste”, prin care Macedonski devine primul poet
simbolist roman.
*o etapa de maxima inflorire si stralucire (1900-1916) – in care se inregistreaza activitatea poetica a lui Al.
Macedonski (volumul Flori sacre), Stefan Petica, Dimitrie Anghel, Ion Minulescu, George Bacovia
(„simbolismul autentic”).
*o etapa de regres, decadenta, declin (1916-1940) – simbolsimul trece pe un plan secund, fiind inlocuit de
avangarda.
 George Bacovia

Cel mai de seama reprezentant al simbolismului romanesc, care a sintetizat in opera lui procedeele
artistice si tematica simbolista, creandu-si, in acelasi timp, propriul univers poetic, profund original, G.
Bacovia este autorul volumelor de poezii Plumb (1916), Scantei galbene, Cu voi, Comedii in fond, Stante
burgheze.
Despre George Bacovia s-a spus ca este un simbolist de tip aparte, nu un simbolist pur, ci unul
„primitiv” (Nicolae Manolescu), in sensul renuntarii la procedeele sofisticate, rafinate ale curentului
simbolist si al cultivarii unui limbaj mai „realist”, prin care a incercat o „depoetizare” a simbolismului.
Limbajul este de un mare grad de naturalete. Impresia este ca poetul nu-si traduce liric trairile, ci ca
doar se confeseaza, astfel incat scrisul devine o forma a comunicarii directe cu cititorul.
Ca tehnica predilecta, Bacovia utilizeaza repetitia. Poetul reia pana la obsesie anumite cuvinte-cheie,
deci senzatii condensate.
Teme si motive ale lirii bacoviene

-singuratatea, tema recurenta a volumului de debut, constituie o stare sumbra, apasatoare. Eul poetic
bacovian este un inadaptat, caruia ii este imposibila comunicarea interumana, fapt ce genereaza instrainarea
si dorinta de evadare.
-moartea echivaleaza cu anularea intregi existente, cu disolutia trupului, a materiei, dar si a sufletului. In
fata mortii, eul poetic nu cunoaste panica; dimpotriva, ea este acceptata ca un remediu.
-natura ostila genereaza dezolare. Anotimpul predilect este toamna, careia i se asociaza un alt motiv
obsedant – ploaia –, sub actiunea careia intregul univers este destinat dezintegrarii.
Primavara, contrar traditiei, nu este un anotimp al bucuriei si al optimismului, ci provoaca stari anxioase,
nevroza. Vara, prin intermediul caldurii infernale, faciliteaza procesul descompunerii cadavrelor.
-iubirea isi pierde acceptiunea romantica, in care iubita intrupa idealul de perfectiune si puritate. Femeia din
lirica lui Bacovia este bolnava de ftizie, fiind adeseori invocata ca o iluzie sau ca o amintire.
-orasul, targul de provincie ilustreaza o lume degradata fizic si psihic. Abatorul, pietele pustii si parcurile
saracacioase, targul sufocant, mahalaua, cârciuma, orasul in ruina, orasul ca muzeu al figurilor de ceara,
toate acestea compun decorul bacovian.
-cromatica si instrumentele muzicale sugereaza stari sufletesti:
ALB – nevroza, reverie, sfarsit, monotonie
NEGRU – moarte, disparitie, carbonizare
ROSU – boala, degradare
VIOLET – monotonie, crepuscul, alienaţie
GALBEN – deznadejde, dezolare, tristete
GRI – angoasa, plictis
ROZ, VERDE, GALBEN – nevroza, tristete

Criticii literari au observat stilul aparte al liricii bacoviene, pe care l-au desemnat prin termenul
„bacovianism”. Eugen Lovinescu, in Istoria literaturii romane contemporane, definea „bacovianismul”
astfel: „o atmosfera de coplesitoare dezolare, de toamna cu ploi putrede, cu arbori cangrenati, limitata intr-
un peisagiu de mahala de oras provincial, intre cimitir si abator [...], o atmosfera de plumb [...], in care
pluteste obsesia mortii si a neantului.”