Sunteți pe pagina 1din 7

soldat acţiona mai mult de unul singur, apărându-şi mecanic viaţa şi

neavând nicio dorinţă de a muri pentru patrie. Din cauza informaţiilor


eronate, artileria română îşi fixează tunurile asupra propriilor batalioane.
Iar la confruntarea cu inamicul se adaugă frigul şi ploaia. Operaţiunile
încep cu atacarea postului vamal maghiar. Ştefan Gheorghidiu şi
unitatea lui pătrund în localitatea Bran, cuceresc măgura cu acelaşi
nume, apoi Tohanul Vechi, comuna Vulcan, trec Oltul, se opresc pe
dealurile de dincolo de râu, în Cohalm, şi se îndreaptă spre Sibiu.

             Experienţele dramatice de pe front modifică atitudinea


personajului-narator faţă de celelalte aspecte ale existenţei sale, ale
trecutului său: „Atât de mare e depărtarea de cele întâmplate ieri,
că acestea sunt mai aproape de copilăria mea, decât de mine cel
de azi... De soţia mea, de amantul ei, de tot zbuciumul de-atunci,
mi-aduc aminte cu adevărat, ca de o întâmplare din copilărie.”
Capitolul Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu ilustrează
absurdul războiului şi tragismul confruntării cu moartea. Viaţa
combatanţilor ţine de hazard, iar eroismul este înlocuit de spaima
de moarte, care păstrează doar instinctul de supravieţuire şi
automatismul: „Nu mai e nimic omenesc în noi.” Drama colectivă
a războiului pune în umbră drama individuală a iubirii.

             Romanul se încheie odată cu epuizarea experienţei


războiului. Finalul romanului este elocvent pentru transformarea
psihologică a personajului: Ştefan Gheorghidiu vine acasă într-o
permisie şi-i dăruieşte nevestei casele de la Constanţa, cu tot ce
este în ele: „I-am scris că îi las absolut tot ce e în casă, de la
obiecte de preţ, la cărţi... de la lucruri personale, la amintiri.
Adică tot trecutul.”

1.  ŞTEFAN GHEORGHIDIU – DRAMA INTELECTUALULUI

             Ştefan Gheorghidiu, personajul principal al romanului, şi


în acelaşi timp personajul-narator, reprezintă tipul intelectualului
lucid. Drama personajului este de natură intelectuală deoarece el
este, în primul rând, un pasionat al adevărului, al certitudinii, al
absolutului. El trăieşte două experienţe fundamentale, care sunt
prezentate prin intermediul conştiinţei: iubirea şi războiul. Ştefan
Gheorghidiu este un tânăr intelectual, abolvent al Facultăţii de
Filozofie, însurat cu o colegă de la Universitate, studentă la Litere,
pe nume Ela. Drama iubirii este prezentată încă de la început când
peronajul asistă la o discuţie la popotă despre un ofiţer care şi-a
ucis soţia adulterină şi totuşi a fost achitat. Această scenă oferă o
primă imagine a personajului-narator. Prin intermediul reacţiei sale
ne sunt prezentate câteva dintre frământările interioare ale lui
Gheorghidiu şi câteva dintre ideile sale: vede iubirea ca pe un tot, o
unitate pe viaţă în care cei doi „au drept de viaţă şi de moarte unul
asupra celuilalt”. În momentul în care personajul trăieşte această
dramă, se oferă cititorului o retrospectivă a întregii poveşti.

             Gheorghidiu este filozof, un spirit lucid care analizează


totul, interpretează totul, fiecare gest al soţiei este un chin pentru
el, este interpretat ca un gest de trădare. Personajul suferă mai ales
pentru că nu poate avea iubirea absolută pe care şi-a dorit-o şi care
ar trebui să fie o modalitate de cunoaştere. De asemenea, suferă
pentru că nu are certitudinea. Personajul-narator crezuse că trăieşte
marea iubire: „Simţeam că femeia aceasta era a mea în exemplar
unic: aşa ca eul meu, ca mama mea, că ne întâlnisem de la
începutul lumii, peste toate devenirile, amândoi, şi aveam să
pierim la fel amândoi.” Dar aspiraţia pentru iubirea absolută
coexistă cu faptul că acest sentiment reprezintă pentru el un proces
de autosugestie. Iubirea lui se naşte la început din duioşie: „Iubeşti
mai întâi din milă, din îndatorire, din duioşie, iubeşti pentru că ştii
că asta o face fericită”, dar apoi mărturiseşte că poţi iubi şi din
orgoliu: „Începusem să fiu totuşi măgulit că admiraţia pe care o
avea mai toată lumea pentru mine, fiindcă eram atât de pătimaş
iubit de una dintre cele mai frumoase studente, şi cred că acest
orgoliu a constituit baza viitoarei mele iubiri.” Tot din orgoliu
Gheorghidiu încearcă să o modeleze pe Ela după propriul tipar de
idealitate, ceea ce favorizează eşecul. Datorită perspectivei unice
cititorul nu ştie clar dacă Ela îşi înşeală sau nu soţul. Se sugerează
că Ela se schimbă datorită moştenirii, dar poate că aşa a fost
dintotdeauna, dar trăsăturile ei ies la iveală odată cu obţinerea unei
situaţii materiale. Pentru că există doar perspectiva lui, se pune
problema dacă nu cumva femeia se schimbă doar în ochii soţului
gelos.

             În capitolul Diagonalele unui testament, personajul dă


dovadă de alte calităţi, cum ar fi tăria de caracter, indiferenţa
faţă de partea materială a existenţei, dar şi onestitateaşi
inteligenţa, calităţi care îl determină pe unchiul Tache să îi lase o
mare parte din avere.În ziua în care se duce împreună cu mama şi
surorile lui la masă la unchiul Tache, Nae Gheorghidiu îi
reproşează lui Ştefan căsătoria din dragoste cu o fată săracă, ca şi a
tatălui său mort, pe care în plus îl acuză de a nu fi lăsat fiului nicio
moştenire. În încercarea de a-şi apăra părintele, Ştefan expune
motivele pentru care nu s-a însurat pentru avere, aşa cum a făcut
unchiul lui: „De cele mai multe ori, părintele, care lasă avere
copiilor, le transmite şi calităţile prin care a făcut averea: un
obraz mai gros, un stomac în stare să digereze şi ouă clocite, ceva
din sluţenia nevestei luate pentru averea ei, neapărat o şiră a
spinării flexibiă ca nuiaua (dacă nu cumva rahitismul nevestei
milionare n-a înzestrat-o cu o cocoaşă rigidă ca o buturugă).
Orice moştenire e, s-ar putea zice, un bloc.” Impresionat de
izbucnirea lui Ştefan, unchiul Tache îi lasă cea mai mare parte a
moştenirii, spre surprinderea celorlalţi membrii ai familiei care îl
vedeau ca un inadaptat. Nae Gheorghidiu îl caracterizează direct:
„N-ai spirit practic... Ai să-ţi pierzi averea [...]. Cu filozofia
dumitale nu faci doi bani. Cu Kant ăla al dumitale şi cu
Schopenhauer nu faci în afaceri nicio brânză. Eu sunt mai deştept
decât ei când vine vorba de parale.” Dezgustat de reacţia familiei
care îi intentează proces, inclusiv mama şi surorile lui, Ştefan
cedează o parte din avere, dar se simte tot mai izolat de lumea
meschină şi egoistă în mijlocul căreia trăieşte, mai ales că îşi dă
seama că nici femeia iubită nu-l înţelege: „Mă cuprindea o
nesfârşită tristeţe văzând că nici femeia asta, pe care o credeam
aproape suflet din sufletul meu, nu înţelegea că poţi să lupţi cu
îndârjire şi fără cruţare pentru triumful unei idei, dar în acelaşi
timp să-ţi fie silă să te frămânţi pentru o sumă, fie ea oricât de
mare, să loveşti aprig cu coatele. Am ştiut mai târziu că aveam o
reputaţie de imensă răutate, dedusă din îndârjirea şi sarcasmul cu
care îmi apăram părerile, din intoleranţa mea intelectuală, în
sfârşit.”

             Primirea moştenirii are efecte şiîntr-un plan mult mai


profund, deoarece generează criza matrimonială. Dintr-un orgoliu
exagerat refuză să intre în competiţie cu ceilalţi, fiindcă i se pare
sub demnitatea lui de intelectual să-şi schimbe garderoba şi să
adopte comportamentul superficial al dansatorilor mondeni
apreciaţi de Ela. De aceea nici nu întreprinde nimic pentru a
recâştiga preţuirea pierdută a soţiei. Gheorghidiu descoperă
realativitatea sentimentului de iubire şi îşi dă seama de eşecul pe
acest plan. În acelaşi timp, recunoaşte că suferinţa sa se datorează
evenimentelor banale, micilor gesturi ale Elei. Singurele care
contează sunt evenimentele din conştiinţa sa, personjul fiind
conştient că îşi agravează suferinţa prin exagerarea anumitor fapte.
El trăieşte iubirea în mod raţional, intelectual şi se raportează
mereu la absolut.

             Cu ocazia excursiei la Odobeşti gelozia sa este amplificată,


este momentul în care îşi dă seama că nu poate obţine cunoaşterea
prin intermediul iubirii pentru soţia sa. Mici incidente, gesturi fără
importanţă poate, privirile pe care Ela le schimbă cu domnul G., se
amplfică în conştiinţa personajului. Nevoia de absolut îl determină
să-şi analizeze cu luciditate stările, de unde suferinţa: „Câtă
luciditate atâta conştiinţă, câtă conştiinţă atâta pasiune şi deci
atâta dramă.” Fiind un personaj lucid, nu face doar o analiză a
lumii exterioare, ci şi a propriilor sentimente, dar şi a psihlogiei
feminine. Femeile îi apar ca nişte fiinţe schimbătoare, capricioase,
care uită de orice morală când este vorba de a-şi satisface dorinţele.
Această constatare o face când observă reacţiile de tristeţe sau
bucurie ale Elei în legătură cu prezenţa sau absenţa domnului G, pe
care nu se sfieşte să le ascundă. Sentimentele lui sunt analizate cu
intensitate, elocvent fiind episodul când doreşte să dezerteze pentru
a-i ucide pe cei doi amanţi. În drama iubirii, greşeala este şi a lui: o
aşează pe Ela pe un piedestal şi apoi este dezamăgit că ea nu
reprezintă femeia ideală la care visase. Gelozia, îndoiala
personajului înregistrează şi alte etape ale destrămării cuplului:
ruptura, împăcarea temporară, până la izbucnirea războiului.
Despărţirea de Ela, pierderea acestei iubiri pe care el o credea
absolută, echivalează cu pierderea unei părţi din personalitate, care
va fi recuperată parţial prin experienţa războiului.

             În ceea ce priveşte relaţia lui Gheorghidiu cu familia şi cu


societatea, se observă că este un inadaptat. Incompatibilitatea
dintre el şi familie / societate reiese cel mai bine din capitolul în
care primeşte moştenirea. Intelectual veritabil, opusul omului
deştept şi „cu spirit” reprezentat de unchiul său, Gheorghidiu nu
este interesat de partea materială a existenţei. După cum constată şi
el, luptă cu mai multă îndârjire pentru o idee în conferinţele de
filozofie, decât pentru moştenire. Societatea îl respinge la rândul
ei: colegii îi apreciază inteligenţa, dar îl ocolesc, rudele sale îi
ironizează pasiunea pentru filozofie, prietenii mondeni nu îi înţeleg
gelozia şi frământările. Una dintre doamnele din societatea bună a
Bucureştiului îl acuză de prea multă luciditate, iar mai târziu chiar
şi soldaţii de pe front îl vor ocoli, chiar dacă îi apreciază curajul.

             Nici personajul nu apreciază lumea care îl înconjoară şi nu


face mari eforturi să se integreze. Lumea lui Tache şi Nae
Gheorghidiu este una brutală în ochii intelectualului. El opune
inteligenţei instinctuale care se află în scopul supravieţuirii,
inteligenţa veritabilă care urmăreşte cunoaşterea absolută. Este
considerat un inadaptat atât în plan sentimental, cât şi în plan
social. Societatea avidă îl dezamăgeşte, aşa cum îl dezamăgise şi
femeia iubită, motiv pentru care putem vorbi de o dramă a omului
superior.

             O ultimă încercare de a junge la acea cunoaştere absolută


este participarea la război. Deşi ar fi putut să evite participarea la
război, profitând de averea sa, aşa cum face Nae Gheorghidiu,
Ştefan se înrolează voluntară din din dorinţa de a trăi această
experienţă existenţială şi ca act moralmente necesar: „N-aş vrea să
existe pe lume o expereienţă definitivă, ca aceea pe care o voi
face, de la care să lipsesc, mai exact să lipsească ea din întregul
meu sufletesc. Ar avea faţă de mine, cei care au fost acolo, o
superioritate, care mi se pare inacceptabilă. Ar constitui pentru
mine o limitare.” Nu se înrolează din patriotism, ci din orgoliu,
din dorinţa de a nu se simţi inferior. La fel ca şi în cazul iubirii,
Gheorghidiu analizează cu luciditate războiul nu pentru a sublinia
eroismul ci absurditatea acestuia. El polemizează cu imaginea
războiului din cărţile de literatură sau din articolele din ziarele
vremii, deoarece aceasta nu corespunde cu realitatea. Luptele nu
sunt împărţite în mari şi mici decât în funcţie de numărul celor care
au murit. Pentru ofiţerul german aflat pe patul de moarte lupta din
acea zi a fost cea mai mare pentru că este cea care îi va aduce
sfârşitul. Războiul este unul haotic, prost organizat în care soldaţii
mor fără acel sentiment patriotic descris în cărţi ci cu regret,
disperare şi resemnare.

             Dacă în prima parte eroul realizează o demitizare a


războiului, în a doua parte este vorba despre o demitizare a
războiului: se prezintă soldaţi îngroziţi că vor muri, care nu înţeleg
semnificaţia deciziilor luate de putere, ei ştiu doar că vor muri şi
încearcă să-şi apere viaţa. De pe scena istoriei războiul se mută pe
aceea a conştinţei individului pentru care viaţa sa este mai
importantă decât războiul. Pentru Gheorghidiu, războiul este o
modalitate de a-şi verifica personalitatea, îşi analizează reacţiile pe
câmpul de luptă. Confruntat cu situaţii-limită, se autoanalizează
lucid: „Ştiu că voi muri, dar mă întreb dacă voi putea îndura fizic
rana care îmi va sfâşia trupul.” Adevărata „dramă” a războiului
este tot de natură interioară, psihologică. Războiul reprezintă
experienţa finală care îi va arăta lipsa de importanţă a problemei
din dragoste. Rănit şi spitalizat, Gheorghidiu se întoarce acasă la
Bucureşti, dar se simte detaşat de tot ce îl legase de Ela. Finalul
romanului prezintă sfârşitul dramei personale, a iubirii. Obosit,
Ştefan îşi priveşte acum soţia „cu indiferenţa cu care priveşti un
tablou”,iar ruptura este de data aceasta definitivă. Personajul ia
decizia de a-i lăsa toată averea Elei, adică tot trecutul care acum nu
mai are importanţă: „I-am scris că îi las absolut tot ce e în casă,
de la obiecte de preţ, la cărţi... de la lucruri personale, la amintiri.
Adică tot trecutul.” Astfel, drama războiului anulează drama
iubirii. În privinţa dramei colective, se poate vorbi despre un final
deschis, deoarece Gheorghidiu se întoarce pe front, fără a mai afla
în ce fel îşi manifestă respingerea faţă de absurditatea războiului.

             Dintre modalităţile de caracterizare a personajului,


portretul lui Gheorghidiu este realizat mai ales prin caracterizare
indirectă, care se desprinde din fapte, gânduri, limbaj, gesturi,
atitudini şi relaţiile cu celelalte personaje. La aceasta se adaugă
autocaracterizarea, dar şi procedee specifice prozei moderne:
autoanaliza lucidă, introspecţia, monologul interior, fluxul
conştiinţei.